Sfântul Siluan Atonitul – sfântul smereniei

 

 

În arhivele care se păstrează la Mănăstirea Sfântului Panteleimon din Muntele Atos se găsesc următoarele însemnări legate de viaţa acestui sfânt ortodox al secolului nostru:

Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimonah în 1911.


Ascultări: la moară, la Kalamareia (moşia Mănăstirii situată în afara Atosului), la vechiul Russikon, la economat. Decedat la 24 septembrie 1938”. Ce puţine însemnări rămân din viaţa unui sfânt! Şi cât de pilduitoare sunt pentru noi, în măsura în care putem să le pătrundem adâncimea duhovnicească.
Ţăran din gubernia Tambov. Familia de ţărani în care a crescut sfântul Siluan trăia după tradiţia ortodoxă pravoslavnică, împlinind toate rânduielile creştineşti. Această familie a fost numeroasă şi era constituită din părinţi, cinci băieţi şi două fete. Încă din copilărie a asistat la confruntarea apărută în spaţiul rus între credinţa ortodoxă tradiţională şi ateismul bolşevic – susţinut de o parte a intelectualităţii şi de meşteşugari.

A trăit viaţa de tânăr în vremurile tulburi de început de secol şi a avut patimile unui rus autentic – a mâncat odată o omletă din 50 de ouă, obişnuia să bea 3 litri de votcă şi a bătut un tânăr din sat până i-a zdrobit pieptul.

La vârsta adolescenţei a început să lucreze pe moşia prinţului Trubeţkoi în construcţii, ca dulgher. Aici a început să-şi pună întrebări legate de credinţă, mai ales în momentul în care una dintre bucătăresele de pe moşie s-a întors dintr-un pelerinaj şi a început să le povestească tuturor despre sfântul zăvorât Ioan Sezenovski (1791-1839) şi despre minunile pe care le înfăptuia. Gândul care i-a încolţit în minte a fost cel care mai târziu l-a ajutat să se adâncească în apele limpezi şi adânci ale credinţei creştine şi ale smereniei umane – „Dacă e sfânt, înseamnă că Dumnezeu e cu noi şi că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc”. De aceea, la vârsta de 19 ani a vrut să plece la mănăstire. Tatăl lui nu i-a permis şi l-a îndemnat ca mai întâi să îşi îndeplinească datoria de cetăţean şi să termine stagiul militar. După ce a terminat perioada serviciului militar, s-a dus la părintele Ioan din Kronstadt să ceară blagoslovenie pentru a pleca la mănăstire – „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă ţină.” De asemenea, părintele Sofronie Saharov relatează în scrierile despre viaţa sfântului Siluan că acesta a avut un vis în care era înghiţit de un şarpe. Şi a început de frică să se roage. Aşa i-a apărut Maica Domnului, care l-a mustrat pentru viaţa pe care o ducea, care l-a ajutat să conştientizeze starea de păcat în care se afla şi care l-a ocrotit de atunci înainte ca o maică iubitoare.
Sosit la Sfântul Munte în 1892. După ce a fost la sfântul Ioan din Kronstadt, a luat câteva bucăţi de pânză şi alte cadouri pentru Mănăstirea Panteleimon şi s-a îndreptat cu tot sufletul către locul mântuirii lui – Sfântul Munte Atos. Sfântul a mărturisit că din ziua în care părintele Ioan din Kronstadt se rugase pentru el, „flăcările iadului n-au încetat să vuiască” în jurul lui, oriunde s-a găsit – „în tren, la Odessa, pe vapor, şi chiar la Muntele Atos, în Mănăstire, la Biserică, pretutindeni”.

Monah în 1896, schimonah în 1911.


După ce ajunge la Mănăstirea Russikon (Sfântul Panteleimon), părintele duhovnic îl dezleagă de toate păcatele şi îl primeşte ca frate în comunitatea monastică. Aşa cum se obişnuieşte în viaţa monahală, dar şi în cea creştină, cea mai grea luptă este cea cu gândurile. Povăţuit să spună rugăciunea lui Iisus – Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! – monahul Siluan primeşte într-o seară rugăciunea neîncetată în inima lui, în timp ce se ruga în faţa unei icoane a Maicii Domnului. De atunci, rugăciunea a început să ţâşnească în inima lui zi şi noapte, rodind smerenia, dragostea şi pocăinţa în viaţa ascetică şi simplă a sfântului aghiorit. A trăit şi o perioadă de încercare, fiind părăsit de harul dumnezeiesc, prin pierderea rugăciunii lui Iisus. În această perioadă a început luptele cu demonii – unii îi spuneau „De acum eşti un sfânt”, alţii îi ziceau „Nu te vei mântui”. Aceşti demoni îl conduceau spre extremele vieţii duhovniceşti, dormea o oră jumătate sau două pe noapte, se ostenea cu munca, nu se întindea niciodată în pat, plângea mereu; astfel, s-a îndreptat spre o stare de deznădejde şi de epuizare a puterilor fizice. La capătul agoniei acestor lupte, în paraclisul de la moară, Hristos i S-a arată în icoană şi, de atunci, a ajuns la o stare de har, de bucurie duhovnicească.
Ascultări: la moară, la Kalamareia (moşia Mănăstirii situată în afara Atosului), la vechiul Russikon, la economat. 


A vieţuit în obştea monahală rusă cu simplitate şi cu dragoste pentru fraţii lui, povăţuindu-i spre rugăciune şi nejudecarea aproapelui. În perioada în care a fost iconom s-a rugat pentru cei care îi erau încredinţaţi, le-a purtat toate durerile, suferinţele şi bucuriile. Avea darul vederii înainte şi, de aceea, era foarte căutat de pelerini şi de credincioşi. Mulţi fraţi din Mănăstire îi criticau pe intelectualii şi pe profesorii care mergeau după sfaturi la sfântul Siluan. Ei spuneau că merg la un ţăran care are două clase şi care nu ştie nimic. Aceştia răspundeau „nu ştie nimic, dar le face pe toate. Alţii ştiu totul, dar nu fac nimic”.
Decedat la 24 septembrie 1938. Sfântul a petrecut viaţa pământească trăind iubirea fără limite a lui Hristos faţă de toţi semenii.


Pentru el, îndeplinirea poruncii iubirii vrăjmaşilor însemna statutul de creştin. Ajunsese să îi iubească şi pe ateii bolşevici din Rusia, la fel cum sfinţii din închisorile noastre comuniste ajunseseră să îi iubească pe călăii lor. „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire. Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor. Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El”.
Dascăl apostolic, stareţ, monah autentic, teolog, sfânt. Părintele Sofronie Saharov, cel mai fidel ucenic al său, l-a făcut cunoscut lumii ortodoxe contemporane pe sfântul Siluan prin scrierile sale şi prin exegeza făcută asupra operei teologice şi a vieţii sfântului.

Mesajul său profetic, exprimat prin sintagma „ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”, semnifică pogorârea creştinului împreună cu Hristos la iad. Cu alte cuvinte, omul contemporan are două posibilităţi – fie să trăiască în lumea modernă împreună cu Hristos („iadul iubirii, iadul pocăinţei”), fie să accepte o existenţă fără Hristos şi fără credinţă („iadul deznădejdii”). Acest îndemn, de a asuma lumea modernă prin iubire şi smerenie, a avut un impact copleşitor deopotrivă asupra lumii ortodoxe şi asupra lumii occidentale. Scrierile sfântului Siluan au fost traduse în aproximativ 15 limbi moderne. Ele sunt considerate scrieri mistice şi profetice pentru lumea zilelor noastre.

În anul 1987, în data de 26 noiembrie, a fost canonizat de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, cu data prăznuirii în 24 septembrie, ziua în care a plecat la Domnul.

„Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovniceşti întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghiţiţi de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povăţuitorul nostru, mijloceşte pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre şi astfel să ne mântuim sufletele”
(Din rugăciunea Acatistului Sfântului Siluan Atonitul)

Eufemia Toma

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 20 – septembrie 2008

Sursa

Sfantul Siluan – OMUL SMERENIEI DESAVARSITE

Din prefata la “Sf. Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, semnata de diacon Ioan I. Ica jr.:



“In această epocă de deplină maturitate duhovnicească, arhimandritul Sofronie îl întâlneşte pe Cuviosul Siluan. In cartea sa, el face un portret fizic şi moral al sfântului şi relatează câteva dintre convorbirile lui Siluan la care a asistat sau despre care acesta i-a vorbit. Aşa cum ne arată şi cele câteva fotografii ale sale, schimonahul Siluan era un om robust, cu trup şi trăsături virile, puternice şi aspre de ţăran rus, deprins cu munca fizică. Oferă imaginea unei remarcabile armonii şi a unui echilibru perfect între forţele fizice şi morale. Asprimea trăsăturilor nu reuşeşte să ascundă întru totul blândeţea, delicateţea şi profunda sa sensibilitate (care n-are nimic de-a face cu sentimentalismul morbid, efeminat ori larmoiant).
Refractar la orice minciună, răutate, judecată, vulgaritate sau meschinărie, era de o mare nobleţe interioară. Calm, serios (surâdea doar, nu râdea niciodată), blând, era mai presus de toate un om al smereniei, gata oricând de a ceda celuilalt şi de a asculta. Vorbea puţin şi atunci simplu, fără echivocuri şi, mai ales, fără nici cea mai mică trufie. Nu contrazicea niciodată, nu judeca niciodată pe nimeni.
Dacă cineva era criticat în prezenţa sa, îi lua apărarea. Dacă nu era înţeles sau era contrazis tăcea, pentru că nu spera să convingă pe interlocutor cu explicaţii şi argumente în lucruri în care decisivă e doar experienţa duhovnicească.
Şi, mai presus de orice, când vorbea, nu vorbea niciodată după mintea sa, ci numai ce-i dădea să vorbească Duhul Sfânt. Intr-o discuţie avută pe când era la Vechiul Russikon (deci pe la începutul secolului nostru) cu un renumit pustnic din Caucaz, părintele Stratonik, aflat în vizită la Athos pentru un „schimb de experienţă” duhovnicească, părintele Siluan a reuşit să-l impresioneze cel mai mult dintre zecile de monahi şi asceţi cu care acesta s-a întâlnit. (După două luni de întâlniri cu părinţii athoniţi, părintele Stratonik era oarecum dezamăgit, căci nu aflase nimic nou.) Cu smerenie, Siluan i-a atras părintelui Stratonik atenţia asupra faptului că vorbea prea mult „după mintea sa” şi de aceea discursurile sale, deşi inspirate şi foarte admirate de monahii athoniţi ruşi, erau lipsite de claritatea duhovnicească ultimă. După care îi cere ascetului caucazian să răspundă la trei întrebări care atingeau miezul problemei: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, „Ce înseamnă să te predai voii lui Dumnezeu?“, „În ce constă ascultarea?”. După o scurtă tăcere, sesizând importanţa întrebărilor şi discreţia procedurii lui Siluan, la prima întrebare părintele Stratonik răspunde: „Nu ştiu. Spuneţi-mi sfinţia voastră“. Atunci Siluan a zis: „Nu spun nimic de la ei înşişi, ci numai ce le insuflă Duhul Sfânt.” Ruşinat, părintele Stratonik îşi dă seama că e încă departe de desăvârşire şi că are încă multe de aflat de la Siluan (…) Tăcut şi meditativ, părintele Stratonik a plecat plin de recunoştinţă şi, de atunci – spre marea uimire a confraţilor lui Siluan -, când în discuţiile avute cu alţi monahi venea vorba de subtilităţi duhovniceşti, el spunea la toţi: „îl aveţi pe părintele Siluan, pe el să-l întrebaţi“. Faptul a produs desigur senzaţie şi invidie printre monahii de la Russikon, care îl apreciau pe Siluan pentru modestia şi blândeţea sa, dar nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să-i ceară sfatul, socotindu-l un om simplu, un ţăran neînvăţat.
Mulţi monahi nu-l iubeau. Sobrietatea sa ascetică îi deranja pe monahii neglijenţi care nu se dădeau în lături de la câte un pahar de rachiu sau votcă şi care sau nu-i răspundeau la salut, sau îl apostrofau adeseori zicându-i: „Sfânt blestemat!” sau, în batjocură: „Luminatul!” Libertatea cu care vorbea deschis, când era întrebat, despre Dumnezeu ca Tată al său milostiv şoca pe mulţi, chiar dintre cei îmbunătăţiţi, care-l priveau cu rezervă: „Sau e în rătăcire, sau e mare!“, suspectând în familiaritatea cu care vorbea despre Dumnezeu şi cele duhovniceşti o lipsă de smerenie primejdioasă. (…)
Cu altă ocazie, unul dintre monahi, membru în consiliul mănăstirii, l-a întrebat pe un vizitator ortodox: „Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu e nimeni mai învăţat decât el în mănăstire?” „Pentru a înţelege pe Siluan trebuie să fii un universitar“, a răspuns nu fără ruşine oaspetele. Un alt monah vorbea despre acelaşi lucru cu părintele bibliotecar: „Mă întreb: de ce se duc la el? Mi se pare că nu citeşte, totuşi, nimic“. La care bibliotecarul a răspuns: „Nu citeşte nimic, dar face totul, pe când ceilalţi citesc totul, dar nu fac nimic“.
In discuţiile avute cu părintele Sofronie sau cu alţi monahi, Siluan accentua mereu şi mereu necesitatea dobândirii Duhului Sfânt pe calea rugăciunii neîncetate şi a smereniei. Dumnezeu nu poate fi cunoscut însă de mintea care speculează abstract despre El sau în marginea Scripturii, ci numai de mintea care, în stare de rugăciune curată (deci în smerenie!), participă nemijlocit la însuşi modul de existenţă al lui Dumnezeu şi devine asemenea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Pentru a se putea însă uni cu Dumnezeu Cel în Treime, omul trebuie să renunţe la egoismul său adamic, la voia sa proprie, la conceptele sale, la imaginaţia sa, care toate pot deveni vehicul al amăgirii demonice şi autojustificării şi autoedificării omului, ridicând tot atâtea ziduri şi obstacole în calea venirii şi intrării Duhului Sfânt şi a vieţii lui Dumnezeu în om.
Rugăciunea curată este rugăciunea Duhului în om şi ea nu are nimic comun nici cu reveria sentimental-pietistă psihologizantă, nici cu meditaţia intelectual-cerebrală conceptualizată. Duhul Sfânt nu vine însă decât acolo unde întâlneşte ascultarea şi smerenia lui Hristos. Iar singurul criteriu al prezenţei Lui este acela dacă se naste în suflet străpungerea inimii, smerenie şi iubire de vrăjmaşi. Dacă în urma experienţei sufletul nu simte umilinţă şi milă, ci, dimpotrivă, orgoliu şi indiferenţă faţă de soarta lumii şi a semenilor, e semn sigur că ea este o amăgire primejdioasă şi e inspirată de demoni.
(…) Intr-o discuţie cu părintele Sofronie care îşi exprima regretul pentru a nu-şi fi terminat studiile teologice care l-ar fi putut ajuta să înţeleagă mai bine scrierile Părinţilor, Siluan i-a replicat: “Şi credeţi că e chiar aşa important? După părerea mea, un singur lucru e important: să devenim smeriţi pentru că mândria ne împiedică să iubim“.
(din: Diac. Ioan I. Ica jr., “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei si iubirii lui Hristos“, prefata la: Sfantul Siluan Athonitul, “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, Editura Deisis, Sibiu, 1996

Sursa

Sfântul Siluan

STRÂMTĂ ESTE POARTA Şi ÎngUSTA  calea CE DUCE LA VIAȚĂ.

Calea creştinului, în linii mari, este precum urmează. La început omul este atras către Dumnezeu de darul harului, şi odată atras începe îndelungul răstimp al încercărilor. Libertatea omului este pusă la încercare, precum şi încrederea sa în Dumnezeu, iar uneori ele sunt <<aspru>> supuse încercării. De obicei la începutul întoarcerii către Dumnezeu cererile abia rostite, şi cele mici, şi cele mari, repede şi minunat le împlineşte Dumnezeu; dar când începe perioada încercărilor totul se schimbă, şi cerul pare a se închide şi rămâne surd tuturor rugăciunilor. Creştinului râvnitor toate în viaţă îi devin grele. Purtarea oamenilor faţă de el se înrăutăţeşte, încetează să-l mai cinstească; ceea ce altora li se iartă, lui nu i se iartă; osteneala lui aproape întotdeauna se răsplăteşte mai prejos de norme, trupul uşor i se îmbolnăveşte; firea, împrejurările, oamenii – toate se întorc împotriva lui. Toate înzestrările sale fireşti, nu mai prejos decât ale altora, el nu şi le poate înfăptui. Tuturor acestora li se adaugă multe năpădiri ale puterilor drăceşti. Şi cea de pre urmă, cea mai grea suferinţă, de nepurtat – Dumnezeu îl părăseşte. Atunci suferinţa îşi atinge culmile, căci prin aceasta de pe urmă întreg omul este atins, în toate planurile fiinţei sale.

Dumnezeu părăseşte omul?… Oare este cu putinţă?… Şi totuşi, în suflet, în locul simţământului apropierii de Dumnezeu, pe care îl cercase, vine altul, acela că El este nesfârşit, neajuns de departe, dincolo de lumile stelelor, şi toate chemările omului pier neputincioase în nesfârşitele văzduhuri. Lăuntric, sufletul îşi înteţeşte strigătul către El, dar nu vede nici ajutor, nici măcar păs. Totul devine greu. Totul se dobândeşte prin osteneli nemăsurat de multe, şi omului i se iveşte gândul că asupra lui atârnă blestemul şi mânia lui Dumnezeu. Dar când trec aceste încercări, vede omul că nepătrusă pronia lui Dumnezeu îl păzise în toate căile sale.

Experienţa milenară, trecută din neam în neam, de-a lungul veacurilor, spune că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului nevoitorului, precum o văzuse pe cea a lui Iov, îl duce spre hăuri şi culmi de neatins oricărui altuia. Cu cât mai deplină şi mai tare este credincioşia şi încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi şi măsura încercării şi deplinătatea experienţei, ce poate atinge praguri vădit la ultimele limite cu putinţă omului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

LEGĂTURA PERSONALĂ A OMULUI CU DUMNEZEUL PERSONAL.

Domnul a spus lui Pontie Pilat: <<Pentru aceasta am venit în lume, spre a da mărturie despre adevăr>>. Pilat a răspuns sceptic: <<Ce este adevărul?>>; şi, încredinţat că la această întrebare nicicum nu există vreun răspuns, şi neaşteptându-l nici din partea lui Hristos, a ieşit către iudei.

Pilat avea dreptate: la întrebarea <<CE este adevărul?>>, dacă avem în vedere adevărul ultim ce stă la temeiul întregii fiinţări a lumii, răspuns nu este.

Dar dacă Pilat, având în vedere Adevărul cel dintru început, sau de-sine-Adevărul, ar fi pus întrebarea precum s-ar fi cuvenit a o pune, anume: <<CINE este adevărul?>> – el ar fi primit răspunsul pe care, nu cu mult înainte Domnul, la Cina cea de Taină, prevăzând întrebarea lui Pilat, îl dăduse iubiţilor Săi ucenici, iar prin ei întregii lumi: <<Eu sunt adevărul>> (Io. 14:6; 18:37-38).

Ştiinţa şi filosofia îşi pun întrebarea <<CE este adevărul?>>, pe când adevărata conştiinţă creştină duhovnicească se îndreaptă totdeauna către adevărul <<CINE>>.

Reprezentanţii ştiinţei şi filosofiei nu arareori îi socotesc pe creştini nişte visători fără temei, iar pe sineşi ca stând pe un temei solid, drept pentru care se numesc <<pozitivişti>>. În chip curios, ei nu înţeleg tot negativismul <<CE-ului>> lor; nu înţeleg că adevărul autentic absolut nu poate fi decât <<CINE>>, şi nicidecum <<CE>>, căci adevărul nu este o formulă abstractă sau o idee abstractă, ci de-sine-Viaţa – <<Eu Sunt>>.

De fapt, ce poate fi mai abstract şi mai negativ decât adevărul CE? Şi observăm acest mare paradox, de-a lungul întregii căi istorice a omenirii din clipa căderii lui Adam în păcat. Vrăjită de propria-i raţiune, omenirea trăieşte într-o oarecare bulmăceală, astfel încât nu numai ştiinţa şi filosofia <<pozitivă>> îşi pun, asemenea lui Pilat, întrebarea: <<CE este adevărul?>>, dar până şi în viaţa religioasă a omenirii se observă aceeaşi mare înşelăciune, până şi acolo oamenii neîncetat umblă pe calea căutării adevărului <<CE>>.

Raţiunea socoteşte că de va afla adevărul <<CE>> căutat de ea, va ajunge să dobândească puterea magică şi va deveni liberă stăpânitoare a fiinţei.

Purcezând pe calea căutării raţionale în viaţa religioasă omul negreşit va cădea în concepţia pantheistă a lumii. De fiecare dată când mintea theologhisitoare încearcă prin a sa putere a cunoaşte adevărul despre Dumnezeu, va cădea în chip fatal – fie că o înţelege, fie că nu – în una şi aceeaşi greşală în care s-au afundat şi ştiinţa, şi filosofia, şi pantheismul, anume: căutarea şi contemplarea adevărului <<CE>>.

Adevărul <<CINE>> nicicum nu se poate cunoaşte raţional. Dumnezeul <<CINE>> se cunoaşte numai prin părtăşie în fiinţă, adică numai în Duhul Sfânt. Aceasta o sublinia neîncetat Stareţul Siluan.

Însuşi Domnul grăieşte despre aceasta astfel:

<<De Mă iubeşte cineva, cuvântul Meu va păzi, şi Tatăl Meu va iubi pre el, şi la el vom veni, şi lăcaş în el ne vom face>> … <<Dară Mângâietoriul, Duhul cel Sfânt, pre Carele va trimite Tatăl întru numele Meu, acela pre voi va învăţa toate>> (Io. 14: 23 si 26).

În experienţa nevoinţei dreptslăvitoare calea contemplărilor abstracte se respinge ca nefiind dreaptă. Cela ce în cugetările sale despre Dumnezeu se opreşte asupra contemplării abstracte a Binelui, Frumosului, Veciniciei, Dragostei ş.a.m.d., acela se află pe o cale mincinoasă. Cel ce doar se sustrage tuturor chipurilor şi conceptelor empirice, acela, aşijderea, nu va fi cunoscut adevărata cale.

Dreptslăvitoarea contemplare nu este contemplarea abstractă a Binelui, Dragostei ş.a.m.d., nici simpla despuiere a minţii de toate chipurile şi conceptele empirice. Adevărata contemplare este dată de Dumnezeu prin venirea Lui în suflet, iar atunci sufletul contemplă pe Dumnezeu şi vede că El iubeşte, că El este bun, măreţ, vecinic; Îl vede ca fiind mai presus de lume şi negrăit. Însă nimic nu se contemplă abstact.

Adevărata viaţă duhovnicească este străină închipuirilor, fiind întru toate şi până la capăt concretă şi pozitivă. Adevărata împărtaşire cu Dumnezeu este căutată de om nu altfel decât prin rugăciunea personală către Dumnezeul Personal. Adevărata experienţă creştină duhovnicească este împărtăşire cu Dumnezeul absolut liber, şi de aceea nu atârnă de singură strădania şi voia omului, aşa cum este cazul în experienţa necreştină (pantheistă).

Arătarea lui Hristos Stareţului Siluan fusese o întâlnire personală, în vârtutea căreia îndreptarea sa către Dumnezeu primise un caracter adânc personal. Rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu faţă către Faţă. Simţământul Dumnezeului Personal curăţă rugăciunea de închipuiri şi de speculaţii abstracte, trecând totul într-un oarecare centru nevăzut al unui dialog lăuntric, viu. Adunându-se înlăuntru, rugăciunea încetează a fi o <<chemare în văzduhuri>>, iar mintea devine întreagă luare-aminte şi auz.  Chemând numele lui Dumnezeu – Părinte, Doamne, şi celelalte – el petrece în starea despre care <<nu este slobod omului a grăi>> (2 Cor. 12:4), însă cela ce însuşi a cercat venirea Dumnezeului Celui Viu, acela va înţelege.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

SMERENIA ATRAGE HARUL LUI DUMNEZEU

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său l-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace în- tru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înal­ţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc,  suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voas­tre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor no­roadelor să Te cunoască pe Tine.

SĂ VEDEM ÎN APROAPELE NOSTRU PREZENȚA Duhului Sfânt

Fiecare om vede în aproapele său ceea ce a cunoscut în sine însuşi în experienţa sa duhovnicească, astfel că legătura omului cu aproapele este o mărturie credincioasă despre treapta cunoaşterii de sine pe care a atins-o.

Cine a cunoscut în sine, pe de-o parte, ce adânc, ce putere pot atinge suferinţele duhului omului despărţit de lumina adevăratei fiinţări şi, pe de alta, CE este omul în Dumnezeu, acela ştie că fiece om este o netrecătoare, vecinică valoare, mai mare decât întreg restul lumii; el cunoaşte vrednicia omului, ştie că fiecare <<dintre aceşti prea mici>> (Mt. 25:40) este preţios înaintea lui Dumnezeu; drept aceea niciodată nu va cugeta vreo ucidere, fie şi lăuntric, şi nu-şi va îngădui a dăuna aproapelui, sau măcar să-l mâhnească.

Cel ce <<doar crede>>, cel ce a cercat asupra-şi de-abia o uşoară atingere a harului, şi încă nelimpede <<presimte>> vecinica viaţă, acela în măsura dragostei sale pentru Dumnezeu se va păzi de păcat, însă dragostea lui este de departe nedesăvârşită, şi el poate mâhni pe fratele.

Însă cel care fără milă, <<pentru propriul câştig şi interes>> dăunează altora, care cugetă sau săvârşeşte ucidere, acela sau s-a asemănat fiarei, şi în sinea sa se conştientizează ca o fiinţă asemănătoare dobitoacelor, adică nu crede în vecinica viaţă, sau a păşit pe calea duhovniciei demonice.

Dacă omul vede în fratele său prezenţa Duhului Sfânt, înseamnă că şi el însuşi are mult har; dar dacă cineva îşi urăşte fratele, înseamnă că el însuşi este ţinut de un duh rău.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

DESPRE ASCULTARE ÎN TAINA SPOVEDANIEI

O însemnătate cu totul deosebită dădea ascultării duhovniceşti lăuntrice faţă de Igumen şi de duhovnic, socotind-o o Taină a Bisericii şi un dar al harului. Ducându-se către duhovnic el se ruga Domnului ca prin slujitorul Său să îl miluiască, să-i descopere voia Sa şi calea către mântuire; şi ştiind că primul gând ce se naşte în suflet după rugăciune este îndrumarea cea de sus, el primea primul cuvânt al duhovnicului, primul semn, şi nu ducea convorbirea mai departe. În aceasta şi constă înţelepciunea şi taina adevăratei ascultări, al cărei ţel este cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, şi nu a omului. O astfel de ascultare duhovnicească fără încontrări şi împotriviri, nu numai exprimate, ci şi lăuntrice, nevădite, este singurul temei pentru a-şi însuşi predania vie.

În zadar gândesc unii că duhovnicul este <<tot aşa, un om nedesăvârşit>>, că <<trebuie să-i explici totul în amănunt, altfel nu va înţelege>>, că el <<poate uşor să greşească>> şi deci trebuie să-l <<îndreptezi>>.  Cel ce se împotriveşte şi îşi îndreptează duhovnicul se pune deasupra acestuia, şi de-acum nici nu mai este ucenic. Da, nimenea nu este desăvârşit, şi nu este om care ar îndrăzni să înveţe ca Hristos, Care învăţa <<ca unul ce avea stăpânire>>, căci tema învăţăturii <<nu este de la om>>, şi <<nu este dupre om>> (Gal. 1: 11-12), ci nepreţuita comoară a darurilor Duhului Sfânt în <<vase de lut>> se păstrează; nu numai nepreţuită dar, prin caracterul său, şi de nedescoperit; şi numai cel ce urmează calea nemincinoasei şi deplinei ascultări pătrunde în această tainiţă.

Cel ce se spovedeşte cu bună înţelegere se poartă faţă de duhovnic astfel: îşi spune gândul nu în multe cuvinte, sau îşi descrie esenţialul stării, iar apoi lasă duhovnicului libertate. Acesta, rugându-se din prima clipă a convorbirii, aşteaptă îndrumare de la Dumnezeu, iar dacă simte în sufletul său vreo <<încunoştinţare>>, îşi dă răspunsul, după care convorbirea urmează a se opri, căci dacă <<primul cuvânt>> al duhovnicului este scăpat, se slăbeşte şi lucrarea tainei iar spovedania se poate preface într-un simplu dialog omenesc.

Dacă ucenicul şi duhovnicul păstrează dreapta atitudine faţă de taină, atunci încunoştinţarea de la Dumnezeu se dă curând; dacă însă, pentru vreo oarecare pricină, încunoştinţarea nu vine, atunci duhovnicul poate cere mai departe lămuriri, şi numai în acest caz ele sunt îndreptăţite. Dar dacă cel ce se spovedeşte nu dă atenţia cuvenită primului cuvânt al duhovnicului şi îl împovărează cu lamuririle sale, prin însăşi aceasta el îşi vădeşte neputinţa credinţei şi a înţelegerii, şi urmăreşte o dorinţă ascunsă de a-l înclina pe duhovnic  către propriul său gând. Într-o astfel de împrejurare începe o luptă psihologică despre care Apostolul Pavel a zis că <<nu este de folos>> (Evr. 13:17).

Credinţa în puterea tainei, credinţa că Domnul iubeşte omul, şi că niciodată nu-l va părăsi pe cel ce s-a lepădat de propria voie şi judecată pentru Numele Lui şi sfântă voia Lui, face pe ucenic neclătinat şi nepătimaş. Odată ce a primit de la duhovnicul său poruncă, sau doar o simplă îndrumare, ucenicul, în avântul său de a o împlini, dispreţuieşte şi însăşi moartea; iar eu cred că aceasta este pentru ca el <<a trecut de la moarte la viaţă>>.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

 CEI CE PĂZESC PORUNCILE DOMNULUI SUNT ASEMENEA LUI HRISTOS.

Stareţul adesea spunea şi scria că cei ce păzesc poruncile Domnului sunt asemenea lui Hristos. Asemănarea cu Hristos poate fi şi mai mare, şi mai mică, dar hotarele acestei asemănări nu sunt puse. Atât de neajuns de mare este chemarea omului: el cu adevărat devine asemănător cu Dumnezeu.

Stareţul spunea:

<<Atât a iubit Domnul zidirea Sa: omul este asemănător lui Dumnezeu>>.

La acestea el pomenea cuvintele Sfântului Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul: <<asemenea Lui vom fi, căci vom vedea pre El precum este>> (1 Io. 3:2).

Stareţul nesfârşit iubea cuvintele lui Hristos:

<<Părinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu, şi aceia să fie cu Mine, ca să vază Slava Mea>> (Io. 17:24).

A vedea acea slavă fără a-i fi părtaş este cu neputinţă. Drept aceea cuvintele <<să vază Slava Mea>> înseamnă să fie şi lor dată aceeaşi slavă.

Dumnezeu dragoste este, şi ca dragoste nesfârşită El voieşte pe de-a-ntregul a Se da omului.

<<Slava carea ai dat Mie am dat lor>> (Io. 17:22).

Iar dacă o astfel de slavă va fi dată oamenilor, atunci chiar de rămâne omul faptură după esenţă, dar după har devine dumnezeu, adică primeşte chipul dumnezeieştii fiinţări. Precum Hristos, purtând chipul dumnezeieştii fiinţări, a primit în întruparea Sa chipul fiinţării omeneşti, aşa şi omul ce poartă chipul unei fiinţări de rob, primeşte în Hristos chipul dumnezeieştii fiinţări (vezi Flps. 2: 6-7).

Nici Sfintei Scripturi, în înţeleapta sa cumpătare, nu-i place să vorbească despre aceasta.

De ce?… Poate datorită faptului că cei ce aud vor fi ispitiţi să dea frâu liber închipuirilor lor şi, în visătoria lor, să se avânte către înălţimile de dincolo de nouri, uitând sau neştiind că Dumnezeu este Smerenie.

Cunoscând pe Domnul ca pe cel mai apropiat, cel mai drag, cel mai adevărat Tată, Stareţul spunea: <<Înruditu-ne-au Duhul Sfânt>>.

Duhul Sfânt, prin venirea Sa în suflet, în chip firesc înrudeşte omul cu Dumnezeu, astfel încât sufletul dintr-un puternic şi neîndoielnic simţământ grăieşte Domnului: PĂRINTE.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Să ne predăm voii Domnului pentru a vedea purtarea Lui de grijă

Cine se pocăieşte cu adevărat e gata să sufere toate ne­cazurile: foame şi golătate, frig şi căldură, boală şi sărăcie, dispreţ şi prigoană, nedreptate şi defăimare, fiindcă su­fletul se avântă spre Domnul şi nu se mai grijeşte de cele pământeşti, ci se roagă lui Dumnezeu cu minte curată.

Dar cel alipit de averi şi de bani, acela nu va putea avea niciodată mintea curată în Dumnezeu, fiindcă în adâncul sufletului său şade grija: ce să facă cu aceşti bani? Şi dacă nu se pocăieşte sincer şi nu se va întrista pentru că L-a întristat pe Dumnezeu, va şi muri în patimi fără să fi cu­noscut pe Dumnezeu.

Când ţi se ia ceea ce ai, dă tu acel lucru, pentru că iubi­rea dumnezeiască nu poate refuza nimic; dar cine n-a cu­noscut iubirea, acela nu poate fi milostiv, pentru că în su­fletul lui nu e bucuria Duhului Sfânt.

Dacă prin patimile Lui, Domnul Cel Milostiv ne-a dat pe pământ pe Duhul Sfânt de la Tatăl, ba ne-a dat însuşi Trupul şi Sângele Lui, e limpede că El ne va da şi toate cele de care avem nevoie. Să ne predăm voii lui Dumnezeu şi atunci vom vedea purtarea de grijă [Pronia] a lui Dum­nezeu şi Domnul ne va da şi ceea ce nu aşteptăm. Dar cine nu se predă voii lui Dumnezeu, acela nu va putea vedea niciodată purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi.

Să nu ne întristăm de pierderea averilor noastre: acesta e un lucru neînsemnat. Tatăl meu după trup m-a învăţat aceasta. Când se întâmpla o nenorocire în casă, el rămâ­nea liniştit. După ce casa noastră a ars oamenii spuneau: „Ivan Petrovici, ţi-a ars gospodăria”, dar el răspundea: „Dă Dumnezeu, şi mi-o voi pune pe picioare”. Într-o zi mergeam la ogorul nostru şi eu i-am spus: „Uite, ne-au furat snopii de grâu”, dar el mi-a răspuns: „Ei şi? Fiule, Domnul a făcut să rodească pentru noi bucate din destul, dar cine fură înseamnă că are nevoie de ele”. Mi s-a în­tâmplat să-i spun: „Dai mult de pomană, dar iată acolo oamenii trăiesc mai bine decât noi şi dau mai puţin”, iar el mi-a răspuns: „Lasă, fiule, Domnul ne va da ce ne trebu­ie!” Şi Domnul n-a înşelat nădejdea lui.

Celui milostiv, Domnul îi iartă îndată păcatele. Omul milostiv nu-şi aduce aminte de rău. Chiar dacă e ocărât sau i se ia ce-i al lui, el rămâne liniştit, căci cunoaşte milos­tivirea Domnului; şi de mila Domnului nimeni din­tre oameni nu se poate lipsi, pentru că ea este sus, este la Dumnezeu.

 CONVORBIRI CU NIŞTE COPII.

Nişte copii drăguţi alergau prin luncă, culegeau flori, cântau şi se bucurau, pentru că în ei sălăşluia harul lui Dumnezeu. Dar iată că au văzut un monah şi i-au spus:

– Priveşte! Domnul a împodobit cerul cu stele şi pă­mântul cu râuri şi grădini; vulturi zboară în înălţimi dea­supra norilor şi se desfată cu frumuseţea naturii, păsările cântă vesele în dumbrăvi şi în poieni, dar tu, monahule, şezi în chilie şi nu vezi toată frumuseţea lui Dumnezeu. Şezi şi plângi. De ce plângi în mica ta chilie când soarele străluceşte şi luminează toată lumea în frumuseţe şi pre­tutindeni e bucurie pe pământ?

Aşa au întrebat nişte copii pe un monah, iar el le-a răs­puns:

– Copii, voi nu înţelegeţi plânsul meu. Sufletul meu plânge pentru voi, că nu-L cunoaşteţi pe Domnul Care a făcut toată această frumuseţe. Sufletul meu îl cunoaşte şi aş vrea ca şi voi să cunoaşteţi aceasta şi de aceea sunt trist şi mă rog lui Dumnezeu pentru voi, pentru ca şi voi să-L cunoaşteţi pe Domnul prin Duhul Sfânt.

– Ce înseamnă a cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt?

– E cu neputinţă, copii, a-L cunoaşte pe Domnul cu mintea. Dar citiţi dumnezeieştile Scripturi, în care viază harul care vă va îndulci, şi aşa veţi cunoaşte pe Domnul şi-i veţi fi robi Lui cu bucurie, ziua şi noaptea. Când însă îl cunoaşteţi pe Domnul, atunci vă părăseşte dorinţa de a vă mai uita la această lume, iar sufletul se va strădui să vadă slava Domnului în ceruri. Dar nouă ne plac florile şi să hoinărim şi să ne ve­selim. Vă place să hoinăriţi prin poieni şi să culegeţi flori, vă place să cântaţi şi să ascultaţi cântecele păsărilor, dar în cer sunt lucruri mai frumoase decât toate acestea: e raiul, unde viază Domnul împreună cu îngerii şi cu sfinţii. Şi acolo este veselie şi se cântă cântări, dar mai frumoase, şi când sufletul ascultă aceste cântări nu le mai poate uita niciodată şi nu-l mai atrag cântecele pământeşti. Dar nouă ne place să cântăm. Cântaţi, copii, Domnului prin Duhul Sfânt; cântaţi   în smerenie şi iubire.

– Dar tu de ce plângi?  Nu înţelegem.

– Plâng pentru voi, copilaşi. Mă uit la voi, mi-e milă de voi şi rog pe Domnul să vă păzească ca să cunoaşteţi pe Făcătorul şi Domnul vostru. Mă uit la voi şi voi semănaţi cu Copilul Hristos, şi vreau ca voi să nu pierdeţi harul lui Dumnezeu şi să nu vă asemănaţi, când vă mâniaţi, vrăj­maşului, pentru gândurile cele rele. Vreau ca voi să fiţi totdeauna asemenea Fiului Preacuratei Maicii lui Dumne­zeu. Aceasta v-o doreşte sufletul meu. Pentru aceasta mă rog. Mi-e milă de toţi copiii de pe pământ şi de aceea plâng pentru toţi copiii nevinovaţi şi orfani. Plâng, copii, pentru lume şi jelesc pentru tot norodul lui Dumnezeu.

Doamne, trimite mila Ta peste copiii pământului pe ca­re îi iubeşti şi dă-le să Te cunoască prin Duhul Sfânt şi să înveţe să Te slăvească.. Cu lacrimi Te rog, ascultă rugăciunea mea şi dă tuturor să cunoască slava Ta prin Duhul Sfânt. Copii, iubiţi-L pe Dumnezeu, cum îl iubesc îngerii.

– Noi nu L-am văzut niciodată pe Dumnezeu cum pu­tem să-L iubim?

– Copilaşii mei iubiţi, credeţi totdeauna despre Dum­nezeu că vă iubeşte şi vă dă viaţă pentru ca să vieţuiţi veşnic împreună cu El şi să vă îndulciţi [desfătaţi] de iubi­rea Lui.

– Cum putem şti noi că Dumnezeu ne iubeşte?

– După roade, copilaşi, se cunosc iubirile: când sun­tem în iubirea lui Dumnezeu, am biruit păcatul, şi în su­flet e odihnă şi veselie şi vrem să ne aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, vrem să ne rugăm şi în suflet sunt gânduri bune.

– Cum să ştim ce fel de gânduri viază în noi, şi care din ele sunt bune şi care sunt rele?

– Ca să deosebiţi gândurile bune de cele rele, trebuie să ţineţi mintea voastră curată în Dumnezeu.

– Nu înţelegem, cum putem să ne ţinem mintea la Dumnezeu, când nu L-am văzut pe Dumnezeu şi nu L-am cunoscut, şi ce înseamnă: minte curată?

– Copilaşi, voi să vă gândiţi că Dumnezeu vă vede, chiar dacă voi nu-L vedeţi. Aşa veţi umbla totdeauna înaintea feţei Domnului. Chiar dacă aceasta e o iubire mică, dar dacă păziţi cuvântul meu, ea vă va duce la o mai mare iu­bire, şi atunci, prin Duhul Sfânt, veţi cunoaşte toţi ceea ce vă spun şi în ceasul acesta nu înţelegeţi.

UNDE ERAI DOAMNE CÂND VRĂJMAŞII MĂ RĂNEAU ?

Minte cu minte se luptă… Mintea noastră – cu mintea vrăjmaşului… Vrăjmaşul a căzut din mândrie şi închipuire, şi tot acolo ne trage şi pe noi… Această luptă cere multă bărbăţie… Domnul lasă pe robul Său să se lupte, dar Însuşi caută asupra lui, precum căuta asupra Marelui Antonie când se lupta cu dracii… Îţi aduci aminte, desigur, că în Viaţa Sfântului Antonie se spune că se sălăşluise într-un mormânt; acolo dracii l-au bătut până la a-şi pierde simţurile. Apropiatul care slujea Cuviosului l-a dus la biserica satului; noaptea, când Antonie şi-a revenit în simţuri, l-a rugat să-l ducă înapoi în mormânt. Cât se poate de bolnav, el nu putea sta în picioare şi se ruga culcat; după rugăciune iarăşi a fost supus cruntei năvale a dracilor, şi când, răbdând grele dureri din partea lor, şi-a ridicat ochii şi a văzut lumină, atunci a cunoscut în ea venirea Domnului, şi a zis:

–   Unde dară erai Tu, Milostive Iisuse, când vrăjmaşii mă răneau?

Iar Domnul i-a răspuns:

–   Aci eram, Antonie, şi căutam asupra bărbăţiei tale.

Aşadar trebuie tot mereu să ne amintim că Domnul vede lupta noastră cu vrăjmaşul, şi deci să nu ne înfricăm, măcar de întregul iad s-ar năpusti asupra noastră, ci să avem bărbăţie.

Sfinţii s-au învăţat lupta cu vrăjmaşul; ei ştiau că vrăjmaşii lucrează înşelător prin gânduri, şi de aceea de-a lungul întregii vieţi nu primeau gândurile. Gândul la început vine nu sub o formă rea , însa mai apoi smulge mintea de la rugăciune şi începe de acum să o rătăcească; de aceea neapărat trebuie respinse toate gândurile, chiar şi cele ce par a fi bune, iar mintea păstrată curată în Dumnezeu… Şi dacă totuşi vine vreun gând, nu trebuie să ne tulburăm, ci să nădăjduim cu tărie în Dumnezeu şi să rămânem în rugăciune… Nu trebuie să ne tulburăm, fiindcă vrăjmaşii se bucură şi de tulburarea noastră… Roagă-te şi gândul se va duce… Este calea Sfinţilor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

SFÂNTUL SILUAN DESPRE IOAN DIN KRONŞTADT

Pe părintele Ioan l-am văzut în Kronştadt. Slujea Sfân­ta Liturghie. Am fost izbit de puterea rugăciunii lui şi până astăzi, deşi s-au scurs aproape patruzeci de ani de atunci, n-am mai văzut pe nimeni slujind ca el. Norodul îl iubea şi toţi stăteau cu frica lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare: Duhul Sfânt atrage la Sine inima oamenilor. Vedem din Evanghelii câte mulţimi veneau după Domnul. Cuvântul Domnului îi atrăgea pe oameni, pentru că era rostit prin Duhul Sfânt şi de aceea el era dulce şi plăcut sufletului.

Când Luca şi Cleopa mergeau spre Emaus şi pe drum s-a apropiat de ei Domnul şi le-a vorbit, inimile lor erau aprinse de iubire pentru Dumnezeu [Lc 24,32].

Şi părintele Ioan avea în el din belşug pe Duhul Sfânt Care aprindea sufletul lui să iubească pe Dumnezeu, şi acelaşi Duh lucra prin el asupra oamenilor. Am văzut cât norod năvălea după el, ca la un foc, pentru a-i primi bine­cuvântarea, iar după ce o primeau, se bucurau pentru că Duhul Sfânt este plăcut şi dă sufletului pace şi desfătare.

Unii gândesc rău despre părintele Ioan şi prin aceasta întristează pe Duhul Sfânt Care via întru el şi viază întru el şi după moarte. Ei spun că era bogat şi se îmbrăca bine. Dar ei nu ştiu că bogăţia nu dăunează celui întru care via­ză Duhul Sfânt, pentru că sufletul acesta e cu totul în Dum­nezeu şi este preschimbat de Dumnezeu şi uită de bogăţie şi haine. Fericiţi oamenii care îl iubesc pe părintele Ioan, pentru că el se va ruga pentru noi. Iubirea lui pentru Dum­nezeu este fierbinte; el însuşi era cu totul într-o iubire aprinsă.

O, mare părinte Ioane, tu eşti rugătorul nostru! Mulţu­mesc lui Dumnezeu că te-am văzut şi-ţi mulţumesc şi ţie, bunule şi sfântule păstor, căci prin rugăciunile tale am lă­sat lumea şi am sosit la Sfântul Munte al Athosului, unde am văzut mare milă de la Dumnezeu. Şi acum scriu cu bucurie, că Domnul mi-a dat să înţeleg viaţa şi nevoinţa acestui bun păstor.

E o mare nevoinţa [asceză] să trăieşti cu o femeie tâ­nără şi să nu te atingi de ea. Pot aceasta numai cei ce poartă în ei în chip simţit pe Duhul Sfânt. El este dulce şi biruie iubirea unei soţii drăguţe. Mulţi sfinţi se temeau de apropierea femeilor, dar părintele Ioan, deşi era înconju­rat de femei, avea pe Duhul Sfânt, a Cărui dulceaţă covâr­şeşte iubirea trupească.

Mai adaug şi aceasta: era atât de smerit, că nu pierdea harul Duhului Sfânt, şi de aceea îl iubea atât de mult no­rodul, iar el ducea minţile oamenilor spre Dumnezeu.

Vezi în el puterea Duhului Sfânt? Când citeşti cartea sa Viaţa mea în Hristos, sufletul simte în cuvintele lui pute­rea harului lui Dumnezeu. Tu zici: „Eu însă o citesc şi o găsesc fără gust”. Dar te întreb: „Oare aceasta nu este pen­tru că eşti mândru?” Iar harul nu se atinge de inima omu­lui mândru.

Părinte Ioane, acum viezi în cer şi vezi pe Domnul, pe Care sufletul tău îl iubea încă de pe pământ. Te rugăm: Roagă-te pentru noi, ca şi noi să iubim pe Domnul şi să aducem roade de pocăinţă care bucură pe Domnul.

Bunule şi sfântule păstor, ca un vultur ce zboară în înălţimi te-ai ridicat deasupra marii Rusii şi din această înălţime la care te-a suit Duhul Sfânt Care viază întru tine, ai văzut nevoile norodului tău. Prin puterea Duhului Sfânt ai atras norodul spre Dumnezeu, iar oamenii, auzind din gura ta cuvântul lui Dumnezeu, suspinau şi aduceau po­căinţă fierbinte.

O, mare şi bunule păstor, deşi cu trupul ai murit, dar cu duhul eşti împreună cu noi şi, stând înaintea lui Dum­nezeu, ne vezi în Duhul Sfânt din cer. Iar noi cu smerenie te cinstim pe tine.

Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

FELURITE MIJLOACE DE A LUPTA CU GÂNDURILE .

Am păstrat o însemnare după o convorbire a Stareţului cu un monah care îl cercetase; convorbirea a avut loc în prezenţa mea [este vorba de parintele Sofronie n.n.], pe data de 18/31 Martie, 1932.

Stareţul spunea că în experienţa Sfinţilor Părinţi se pot vedea felurite mijloace de a lupta cu gândul, dar cel mai bun este acela de a nu intra defel în dialog cu el.

Mintea care a intrat în dialog cu gândul întâmpină neîntrerupta dezvoltare a lui şi, atrasă de dialog, este smulsă de la pomenirea lui Dumnezeu – ceea ce şi este ţelul diavolilor care, într-un fel sau altul, vor rătăci gândul smuls de la Dumnezeu, iar din dialogul cu gândul mintea nu va ieşi curată…

Pustnicul Ştefan, care hrănise din mâna sa un leopard, din obiceiul de a “contrazice” gândurile a intrat în luptă cu ele înaintea sfârşitului său, şi astfel s-a aflat în stare de luptă cu dracii (Scara, Cuv. 7, 50).

Cuviosul Marcu al Thrakiei, din pricina faptului că înaintea ieşirii sale şi-a mângâiat sufletul amintindu-şi de trudele sale, a fost ţinut în văzduh un ceas; iar acest <<un ceas>> înseamnă că se primejduia aşa să şi rămână…

Alţi Părinţi au fost mai înţelepţi în lupta duhovnicească.

Cuviosul Macarie cel Mare, trecând prin întinderile văzduhului, nu înceta să se smerească, iar când dracii, de-acum de departe, i-au strigat că le-a scăpat, el a răspuns că încă nu scăpase. A răspuns astfel fiindcă se obişnuise a-şi ţine mintea în iad, şi prin aceasta cu adevărat a scăpat de draci.

Cuviosul Pimen cel Mare, deprins fiind printr-o îndelungată cercare a luptei cu dracii, ştiind că cel mai primejdios şi puternic vrăjmaş este mândria, toată viaţa s-a trudit să-şi agonisească smerenia, şi de aceea spunea ucenicilor săi: <<Credeţi-mă, fiilor, unde este satana, acolo şi eu voi fi>>; însă ştiind în adâncul sufletului cât de bun şi milostiv este Domnul, nădăjduia cu tărie că El îl va mântui.

Astfel, a se smeri este cel mai bun mijloc de a păstra mintea curată de gândul pătimaş. Totuşi mulţi nevoitori nu înţeleg aceasta şi nu pot gândi astfel, ci deznădăjduiesc, nefiind în stare a-şi ţine mintea în iad, şi în acelaşi timp a nădăjdui în mila lui Dumnezeu.

Fără a intra defel în dialog cu gândul, trebuie cu toată mintea şi cu toată puterea să te alipeşti de Dumnezeu şi să zici: <<Doamne, păcătos sunt şi nevrednic de mila Ta, dar Tu, pentru singură milosârdia Ta, mântuieşte-mă…>>.

Sufletul, adesea pentru un singur gând de îndoială în milosârdia lui Dumnezeu –  <<Oare nu cumva Domnul nu mă va ierta…>> –, pierde mult. Deznădejdea este însă mai rea decât toate, este hulă împotriva lui Dumnezeu, ca şi când El nu ar fi în putere a mântui, sau cum că măsura păcatelor noastre ar putea covârşi măsura milosârdiei lui Dumnezeu… El păcatele întregii lumi le-a luat în întregime asupra Sa… Dacă o mamă iartă toate copilului său, fiindcă este neînţelegător, cu cât mai mult va ierta Domnul dacă ne smerim şi ne căim…

Lupta duhovnicească se aseamănă într-o mare măsură războiului obişnuit; în această luptă a noastră trebuie să ai şi bărbăţie. Duhovniceasca bărbăţie se află în nădejdea cea tare în mila lui Dumnezeu.  Nevoitorul cu bărbăţie, chiar de va cădea în păcat, sau va cădea în înşelare şi se va abate de la calea cea bună, sau chiar de va aduce închinăciune vreunui drac, nu se va pierde, ci îndată, cu deplină nădejde, se întoarce către Dumnezeu cu pocăinţă, şi astfel biruieşte pe vrăjmaşi; dar sufletul fără bărbăţie se tulbură, deznădăjduieşte, şi astfel cade…

Când cineva se abate de la calea cea bună şi cade în înşelare, trebuie neapărat, mai nainte de toate, să aducă pocăinţă înaintea duhovnicului, povestindu-i toate. După o astfel de spovedanie lucrarea înşelării slăbeşte, chiar dacă nu îndată, dar va urma şi deplina îndreptare.

Mulţi se poticnesc dar, din păcate, nu mulţi se îndreaptă.

Mulţi la început primesc har, dar foarte puţini revin la el după ce l-au pierdut.

Monahul a întrebat:

 – De ce Ioan Colov a început să se roage să i se întoarcă patimile?

 La aceasta Stareţul a răspuns:

 – Cuviosul Ioan Colov, cu fierbintea sa pocăinţă degrab biruise patimile, însă dragoste şi rugăciune pentru lume nu primise; iar când a simţit linişte din partea patimilor a început a se ruga să i se întoarcă patimile, căci luptându-se cu ele petrecea într-o neîncetată fierbinte rugăciune. Dar dacă după biruirea patimilor ar fi dobândit şi rugăciunea pentru lume, nu ar fi avut nevoie să i se întoarcă ispitele, căci atunci când omul se luptă cu patimile nu poate contempla curat pe Dumnezeu sau a se ruga fiebinte pentru lume… Eu aşa cred.

Monahul a întrebat:

 – De ce Bătrânul, pe care-l întrebase Cuviosul Pimen cel Mare, i-a spus să lase gândul să pătrundă în inimă, şi de-abia după aceea să se lupte cu el, iar celuilalt frate mai puţin cercat i-a spus dimpotrivă, să taie gândul dintru bun început?

 Stareţul Siluan a răspuns:

 – Din sfat se vădeşte că unii Părinţi aveau acel mijloc de luptă duhovnicească, adică să lase la început gândul în inimă, şi de-abia apoi să se lupte cu el. Dar aci sunt cu putinţă două stări:

Una, când omul nu ştie a-şi păzi mintea, iar atunci gândurile pătrund în inimă, şi de-abia după aceea începe lupta cu ele. Este un fel de joc în care poţi şi să pierzi.

Cealaltă, când monahul nu din neputinţa sa, ci conştient, lasă gândul să pătrundă în inimă, spre a-i observa toată lucrarea; dar şi acest mijloc nu te lasă totuşi să petreci în vedenie, ci deci mai bine să nu laşi nicicum gândul, ci să te rogi cu mintea curată.  Iar fratele necercat, pe care Batrânul l-a sfătuit  să taie gândul dintru bun început şi să nu intre nicidecum cu el în dialog, a primit acel sfat fiindcă era slab şi nu se putea împotrivi gândului pătimaş; dar în ciuda sfatului Bătrânului, el tot nu putea încă să-l stăpânească cum se cuvine, iar prin porunca Bătrânului de-abia a început a se învăţa anevoioasa ştiinţă – lupta cu gândul. Deci Cuviosul Pimen era mai puternic şi mai cercat în lupta duhovnicească decât celalalt frate; dar totuşi, este mai bine întotdeauna să-ţi păstrezi mintea curată de tot gândul, şi din toată puterea sufletului să te rogi, pentru că mintea care se roagă curat se luminează de către Domnul.

 – Cum este cu putinţă să-ţi păstrezi mintea curată?, a întrebat monahul.

 – Sfinţii Părinţi ne-au lăsat învăţătura despre rugăciunea minţii în inimă; prin ea se păzeşte mintea. Iar eu nu văd altă cale care să dea o mai bună putinţă de a păzi poruncile lui Dumnezeu.

FRATELE NOSTRU ESTE VIAȚA NOASTRĂ.

În măsura în care creşteau cercetările harului ca putere şi durată, creştea în sufletul lui Siluan mulţămita faţă de Dumnezeu:

«O, Doamne, cum Îţi voi mulţămi pentru această nouă şi nemărturisită milă: nepriceputului şi păcătosului îi deschizi tainele Tale. Lumea piere în ferecăturile deznădejdii, iar mie, celui de pe urmă şi mai rău decât toţi îmi descoperi vecinica viaţă. Doamne, nu rabd ca doar mie… dă lumii întregi a te cunoaşte».

Treptat în rugăciunea sa începe a se înfiripa durerea pentru lumea ce nu ştie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ţi vărsa sângele», zicea Stareţul, învăţat fiind de Duhul Sfânt întru dragostea lui Hristos.

Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemănătoare în această lume, şi în acelaşi timp dragostea aceasta este o suferinţă mai mare decât toate suferinţele.

A iubi cu dragostea lui Hristos înseamnă a bea paharul Lui, pahar de care însuşi Omul-Hristos s’a rugat Tatălui să «treacă».

Prin rugăciunea curată a minţii nevoitorul învaţă marile taine ale duhului. Pogorându-se cu mintea în inimă, la început chiar în această inimă trupească, el începe să pătrundă în acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Îşi află inima adâncă, duhovnicească, metafizică, şi în ea vede că fiinţarea întregii omeniri nu îi este ceva străin, exterior, ci este nedespărţit legată de propria sa fiinţare.

«Fratele nostru este viaţa noastră», spunea Stareţul.

Prin dragostea lui Hristos toţi oamenii sunt înţeleşi ca parte nedespărţită a propriei noastre fiinţări. Porunca de a iubi pe aproapele ca însuşi pe sine, el începe a o înţelege nu ca pe o normă etică: în cuvântul ca, el vede o îndrumare nu către măsura iubirii, ci către părtăşia ontologică a fiinţării.

«Tatăl nu judecă pre nimenea, ci toată judecata au dat Fiului… căci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecător al lumii, va zice că «unul din aceşti mai mici» este El Însuşi: cu alte cuvinte, viaţa fiecărui om şi-o însuşeşte ca fiind a Sa, o cuprinde în propria Sa fiinţare. Fiul omului a luat asupra-şi întreaga omenire, «întreg Adamul», şi a suferit pentru întreg Adamul. Apostolul Pavel spune că şi noi trebuie să avem acelaşi chip al gândirii şi al simţămintelor, aceeaşi rânduială a vieţii care este şi în Hristos (vezi Flps. 2: 5).

Duhul Sfânt, învăţând pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevărat a trăi acea dragoste, a lua asupra-şi viaţa întregii ome­niri. O astfel de rugăciune de o încordare fără seamăn, cu adânc plâns pentru întreaga lume, l-a înrudit şi legat cu legături puternice cu întreg Adamul. Pentru el, care îşi trăise învierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul său frate. În viaţa pământească există o anume ordine ierarhică, dar în vecinicie toţi suntem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească nu numai de sine, ci şi de această atot-unime.

După experienţa suferinţelor iadului, după învăţătura lui Dumnezeu: «Ţine-ţi mintea în iad», Stareţului Siluan îi era cât se poate de firesc a se ruga pentru cei morţi care se chinuie în iad, dar se ruga de asemenea şi pentru cei vii, şi pentru cei ce au să vină. În rugăciunea sa, care depăşea hotarele vremii, dispărea gândul despre fenomenele trecătoare ale vieţii omeneşti, despre vrăjmaşi. Îi fusese dat, în durerea sa pentru lume, să împartă oamenii în cei ce Îl cunosc pe Dumnezeu şi în cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a conştientiza că oamenii aveau să se chinuie în «întunerecul cel mai din afară».

Îmi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:

– Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii. Vor arde în vecinicul foc.

Vădit îi aducea o mulţumire faptul că ei aveau să fie pedepsiţi în vecinicul foc. La care Stareţul Siluan, vădit răscolit sufleteşte, i-a zis:

– Spune-mi, rogu-te, dacă pe tine te vor pune în Rai, şi de acolo vei vedea cum cineva arde în focul iadului, vei putea tu a fi liniştit?

– Da’ ce să-i faci, ei înşişi sunt vinovaţi, răspunde acela. Atunci Stareţul, cu îndurerată faţă, a răspuns:

– Dragostea nu poate răbda aceasta… Trebuie să te rogi pentru toţi.

Iar el cu adevărat se ruga pentru toţi; a se ruga numai pentru sine îi devenise un lucru străin. Toţi sunt supuşi păcatului, toţi lipsiţi de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce văzuse, în măsura dată lui, slava lui Dumnezeu, şi trăise pierderea ei, singur gândul unei astfel de pierderi îi era de nerăbdat. Sufletul îi era chinuit de conştientizarea că oamenii trăiesc fără să cunoască pe Dumnezeu şi dragostea Sa, şi se ruga din răsputeri ca Domnul, pentru negrăită dragostea Sa, să le dea a-L cunoaşte.

Până la sfârşitul vieţii sale, în ciuda împuţinării puterilor şi a bolii, el şi-a păstrat obiceiul de a dormi pe apucate. Îi rămânea astfel multă vreme pentru rugăciunea în însingurare; se ruga necontenit, schimbându-şi chipul rugăciunii în funcţie de împrejurări, dar mai cu seamă noaptea i se înteţea rugăciunea, în preajma Utreniei.

Atunci se ruga el pentru vii şi pentru morţi, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi.

LIBERTATEA OMULUI ESTE REALĂ.Libert

L-am întrebat pe Stareţ: Cum poate cineva să iubească pe toţi? Şi unde poţi găsi o astfel de dragoste, ca să devii una cu toţi?

Stareţul a răspuns:

– Spre a deveni una cu toţi, precum spune Domnul, <<ca toţi una să fie>> (Io. 17: 21), nu avem nevoie să născocim nimic, toţi avem una şi aceeaşi fire, şi deci firesc ne-ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.

Puterea iubirii este mare şi biruitoare, dar nu până în sfârşit. În fiinţa omului este un anume domeniu unde până şi iubirii i se pune hotar, unde nici ea nu-şi atinge deplinătatea stăpânirii. Ce poate fi aceasta?

Libertatea.

Libertatea omului este cu adevărat reală, şi atât de mare, încât nici jerta lui Hristos Însuşi, nici jertfa tuturor celor ce au păşit pe urmele lui Hristos nu poate duce neapărat la biruiţă.

Domnul a zis: <<Şi Eu, de Mă voi înălţa de pre pământ (adică răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine>> (Io. 12: 32-33). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte să atragă pe toţi la sine, drept care înaintează până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei desăvârşite iubiri şi desăvârşite jertfe cineva – nu se ştie cine, şi de vor fi aceştia mulţi sau puţini iarăşi nu se ştie – poate răspunde prin respingere până şi în planul veciniciei, şi poate spune: Eu însă – nu vreau.

Deosebirea dintre iubire și dreptate

Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate , dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:

<<Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?” Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii Îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi Îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupra-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă “toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum” (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii>>.

Duhul înşelării este un duh mândru

În dorinţa-mi de a şti de la Stareţ de este cumva vreun însemn neîndoielnic care să dea putinţa a deosebi negreşalnic adevărata cale duhovnicească de <<nălucile adevărului>> ce se află în abaterile de la acea cale, am avut cu dânsul o convorbire pe această temă iar cuvântul său mi-a fost nesfârşit de preţios. El spunea:

 <<Când Duhul Sfânt umple întreg omul cu îndulcirea dragostei Sale, lumea este desăvârşit uitată şi întreg sufletul într-o nespusă bucurie contemplă pe Dumnezeu; iar când sufletul îşi aminteşte din nou de lume, atunci din dragostea lui Dumnezeu şi din durere pentru om plânge şi se roagă pentru întreaga lume.

Dându-se plânsului şi rugăciunii pentru lume, născute din dragoste, sufletul, din îndulcirea Duhului Sfânt, poate uita din nou lumea şi din nou să odihnească în Dumnezeu; dar amintindu-şi de lume, iarăşi cu multă durere se roagă cu lacrimi, dorind tuturor mântuirea.

Şi aceasta este adevărata cale pe care o învaţă Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt este dragoste, pace şi îndulcire. Duhul Sfânt învaţă să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele. Însă duhul înşelării este un duh mândru; el nu cruţă omul, nici restul făpturii, căci el nu a zidit nimic; lucrează ca un fur şi răpitor iar calea lui este plină de pustiire.

Duhul înşelării nu poate da adevărata îndulcire; el aduce numai turburata dulceaţă a slavei deşarte; în el nu găseşti nici smerenie, nici pace, nici dragoste, ci doar o rece nepăsare a mândriei.

Duhul Sfânt învaţă dragostea lui Dumnezeu, şi sufletul tânjeşte după Dumnezeu, şi dulce şi cu lacrimi Îl caută zi şi noapte, iar vrăjmaşul îşi aduce propriul zbucium apăsător şi întunecat care ucide sufletul.

După astfel  de însemne poţi limpede osebi harul lui Dumnezeu de înşelăciunea vrăjmaşului>>.

I-am spus Stareţului că sunt oameni ce înţeleg nepătimirea nu ca dragoste pentru Dumnezeu, ci ca pe contemplarea fiinţării ce se află mai presus de osebirea binelui şi răului, şi că ei socotesc o astfel de contemplare ca fiind mai înaltă decât dragostea creştină. La aceasta Stareţul a răspuns:

– Este învăţătura vrăjmaşului; Duhul Sfânt nu astfel învaţă.

Şi auzindu-l pe Stareţ nu am putut să nu-mi amintesc de chipurile drăceşti ale <<supraoamenilor>> ce se înalţă <<dincolo de bine şi de rău>>.

Stareţul a spus:

– Duhul Sfânt este dragoste, şi El dă sufletului puterea de a iubi pe vrăjmaşi. Şi cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Acest ultim criteriu ocupa în sufletul Stareţului un loc cât se poate de însemnat şi de netăgăduit. El spunea:

– Domnul este Ziditor milostiv, şi Lui de toţi Îi este milă. Domnului Îi este milă de toţi păcătoşii, aşa cum mamei îi este milă de copiii săi, şi atunci când păşesc pe o cale nu bună; şi unde nu este dragoste pentru vrăjmaşi şi pentru păcătoşi, acolo nu se află Duhul Domnului.

TĂIEREA VOII PROPRII

Odată Părintele Veniamin din Kaliagra, plimbându-se într-o zi de praznic prin pădurea Mănăstirii cu Părintele Siluan, l-a îmbiat pe acesta să meargă împreună la un minunat părinte, Stareţul Amvrosie, duhovnicul mănăstirii bulgăreşti Zografu, foarte vestit la Athos în vremea aceea. Siluan s-a învoit îndată. Au plecat… Pe Părintele Veniamin l-a ajuns curiozitatea de a afla ce anume avea să-l întrebe Siluan pe Stareţul Amvrosie.

– Nu am de gând să-l întreb nimic pe Stareţ, a răspuns Siluan. Deocamdată nu am nici o nedumerire.

– Atunci de ce mergi la el?

– Merg pentru că tu vrei aşa.

– Dar totuşi, omul merge la Stareţi căutând folos.

– Eu îmi tai voia înaintea ta, şi iată-mi folosul, mai mare decât orice sfat de la vreun Stareţ.

S-a minunat Părintele Veniamin de acest cuvânt, dar nici de data asta nu l-a înţeles pe Stareţ.

Robia este una singură – robia păcatului

<<Doamne, oamenii au uitat de Tine, Făcătorul lor, şi îşi caută slobozenia, neînţelegând că Tu eşti milostiv şi iubeşti pe păcătoşii ce se pocăiesc, şi le dai harul Duhului Tău cel Sfânt>>.

Rugându-se Dumnezeului celui atoatecunoscător Stareţul nu grăieşte multe cuvinte şi nu îşi lămureşte gândurile. <<Oamenii îşi caută slobozenia>>, adică în afara lui Dumnezeu, în afara adevăratei vieţi, acolo unde ea nu este şi nu poate fi, unde este <<întunericul cel mai din afară>>, căci slobozenia nu este decât acolo unde nu este moarte, unde este adevărata vecinica fiinţare, adică în Dumnezeu.

<<Tu eşti milostiv, şi le dai harul Sfântului Duh>>. Dumnezeu dă darul Sfântului Duh, iar atunci omul devine slobod. <<Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia>> (2 Cor. 3: 17). <<Tot cel ce săvârşeşte păcatul, rob este păcatului. Şi robul nu rămâne în casă în veac. Deci de va slobozi pre voi Fiul, cu adevărat slobozi veţi fi>> (Io. 8: 34-36).

În rugăciunea născută din har, cunoaşterea fiinţială – sau din cercare, aşa cum spunea Stareţul – a slobozeniei omului este cât se poate de adâncă. El din tot sufletul recunoştea că adevărata robie este una singură – robia păcatului; că adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu.

Câtă vreme omul nu şi-a dobândit cea întru Hristos înviere, totul în el va rămâne scâlciat de frica morţii şi, prin urmare, de robia păcatului. Iar dintre cei scâlciaţi, ce nu au cunoscut încă harul învierii, vor scăpa doar acei despre care s-a spus: <<Fericiţi cei ce nu au văzut, dar au crezut>>.

SUNTEM COPII  AI LUI DUMNEZEU SI ASEMENEA DOMNULUI

Din pulberea pământului l-a zidit Domnul pe om, dar ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne aşteaptă cu dor la El. Domnul ne iubeşte până într-atât, încât de dragul nos­tru S-a întrupat, Şi-a vărsat Sângele pentru noi şi ni L-a dat băutură, şi Trupul Lui Preacurat ni l-a dat spre mân­care; şi aşa ne-a făcut copiii Lui, din Trupul şi Sângele Lui, şi asemenea Domnului în trup, aşa cum oricare ar fi vârsta lor, copiii sunt asemenea tatălui lor, iar Duhul lui Dumne­zeu dă mărturie duhului nostru că vom fi veşnic împreună cu El.

Domnul ne cheamă neîncetat la El: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ne hrăneşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge. Ne povăţuieşte cu milostivire prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. Ne-a descoperit taine. Viază în noi şi în Tainele Bisericii şi ne duce acolo unde vom vedea slava Lui. Dar fiecare va vedea această slavă pe măsura iu­birii lui. Cine iubeşte mai mult, acela năzuieşte cu putere să fie împreună cu Domnul Cel Iubit şi de aceea se va alipi mai mult de El; cine iubeşte puţin, acela doreşte puţin, iar cine nu iubeşte nu doreşte şi nu năzuieşte să vadă pe Dom­nul şi rămâne în întuneric.

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Dom­nul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi trăim în lumina sfintelor Sale porunci.

Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oame­nii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se îm­potrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi aseme­nea vrăjmaşului.

Şi e firesc aceasta. Domnul e Lumină [In 1, 5] şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă măr­turisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era fru­moasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip şi la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era un om obişnuit la înfăţişare, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un înger şi voiai să te uiţi la ea.

Astfel, păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu l-a iubit atât, încât l-a înfrumuseţat cu harul Său şi omul s-a făcut asemenea Domnului.

E dureros că sunt atât de puţini cei care ştiu acest lu­cru, şi aceasta pentru că suntem mândri. Dar dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar descoperi această taină, fiindcă ne iubeşte mult.

Domnul a zis apostolilor: „Copii, aveţi ceva de mânca­re?” [In 21, 5]. Ce iubire se vede în aceste cuvinte. Dar Domnul iubeşte aşa nu numai pe apostoli, ci şi pe noi toţi.

Când i s-a spus Domnului: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi au venit să Te vadă”, El a răspuns: „Cel ce face voia lui Dum­nezeu, acela îmi este mamă şi soră şi frate” [Mt 12,47-50].

Sunt oameni care zic că nu există Dumnezeu. Ei vor­besc aşa pentru că în inima lor viază duhul mândriei, care le insuflă minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bi­sericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deş­tepţi, dar în fapt nu înţeleg nici măcar că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul; dacă cineva le pri­meşte în inima lui şi le îndrăgeşte, acela se înrudeşte cu du­hul cel rău şi se face asemenea lui. Şi să nu dea Dumnezeu nimănui să  moară în această stare.

Dar în inimile sfinţilor viază harul Duhului Sfânt care îi înrudeşte cu Dumnezeu, şi ei simt lămurit că sunt copii duhovniceşti ai Tatălui Ceresc, şi de aceea zic: „Tatăl nos­tru” [cf. Rm 8,15-16; Ga 4, 6-7].

La aceste cuvinte, sufletul se bucură şi se veseleşte. Prin Duhul Sfânt el ştie că Domnul e Tatăl nostru. Deşi sun­tem zidiţi din pământ, Duhul Sfânt viază în noi şi ne face asemenea Domnului Iisus Hristos, aşa cum copiii seamă­nă cu tatăl lor.

Omul a fost zidit din pământ: ce lucru bun poate fi în el? Dar iată că mila lui Dumnezeu l-a înfrumuseţat pe om cu harul Sfântului Duh şi el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mare este taina aceasta, mare e şi mila lui Dumnezeu faţă de om.

Dacă toate noroadele pământului ar şti cât de mult îl iubeşte Domnul pe om, toţi L-ar iubi pe Hristos şi smerenia Lui şi ar dori să se asemene Lui întru toate. Dar, prin el însuşi, omul nu poate aceasta, fiindcă numai în Duhul Sfânt se face omul asemenea lui Hristos. Omul căzut se curăţeşte prin pocăinţă, se înnoieşte prin harul Duhului Sfânt şi se face întru totul asemenea Domnului.

Atât de mare e mila lui Dumnezeu faţă de noi.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat pe pământ pe Du­hul Sfânt şi El învaţă sufletul cunoştinţa a ceea ce nicio­dată n-ar fi visat să cunoască.

Duhul Sfânt ne învaţă smerenia lui Hristos, ca sufletul să poarte în el mereu harul lui Dumnezeu care veseleşte sufletul; dar, în acelaşi timp, Domnul dă sufletului să plân­gă pentru oameni şi să se roage cu lacrimi ca toţi oamenii să cunoască pe Domnul şi să guste dulceaţa iubirii Lui.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu cunoaşte odihnă nici ziua, nici noaptea şi chiar dacă trupul lui e neputincios şi doreşte să se întindă pe pat, chiar şi pe pat sufletul lui neobosit este atras cu toată puterea spre Dumnezeu, Tatăl lui. Domnul ne-a înrudit cu El. „Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” [In 17, 21]. Aşa, prin Duhul Sfânt, Domnul face din noi o singură familie cu Dumnezeu-Tatăl.

Începutul vieţii duhovniceşti: lupta cu patimile

Începutul vieţii duhovniceşti este lupta cu patimile. Dacă lupta ar implica numai lepădarea desfătării, ea ar fi uşoară. Mai grea în această luptă se arată a fi a doua etapă, şi anume când patima nesatisfăcută începe a chinui omul cu cele mai felurite boli. În acest caz nevoitorul are trebuinţă de o foarte mare şi îndelungată răbdare, căci urmarea binefăcătoare a stării împotriva patimii nu vine îndegrab.

Este firesc ca omul, în starea sa de acum, să-şi petreacă întreaga viaţă în luptă, dar există şi două stări extreme în care se observă absenţa acesteia. Cel nepătimaş nu are a se lupta, în sensul că îndulcirea pe care i-o arată patima nicum nu-l ademeneşte, şi totul se reduce la un gând <<gol>>. Şi cel ce este supus năvalei gândurilor, dar nu şi puterii lor ademenitoare, poate fi numit nepătimaş. Iar semnul deplinei înrobiri este de asemenea lipsa luptei; dar, în acest caz, pricina este faptul că la toate nivelele desfăşurării gândului pătimaş omul nu numai că nu se împotriveşte, ci el însuşi merge în întâmpinarea lui, trăieşte prin el.

În condiţiile fiinţării pământeşti a trupului, omul are şi patimi nepăcătoase, adică suferinţe sau nevoi fără împlinirea cărora prelungirea vieţii este cu neputinţă – de pildă hrana, somnul ş.a.m.d. Pentru răstimpuri de scurtă durată nevoitorul trece cu vederea aceste nevoi, iar dacă glasul lor începe să ameninţe cu boli, atunci în anumite împrejurări nevoitorul, în hotărârea sa de a nu li se supune, merge până la moarte; dar este de însemnat că în astfel de cazuri moartea de obicei nu vine, ba chiar mai mult, omul este păzit de Dumnezeu într-o măsură şi mai mare. Această hotărâre bărbătească este de trebuinţă, altminteri nu se poate dobândi slobozenia de gânduri chiar şi pentru o scurtă vreme.

Mintea ce se afundă în inima adâncă, în însuşi actul acestei afundări prin rugăciune se despoaie de tot chipul, nu numai văzut, ci şi gândit, şi în starea acestei curăţii se învredniceşte a sta înaintea lui Dumnezeu; iar ceea ce purcede din  acest adânc de dincolo de chipuri, chiar dacă mai tarziu se şi toarnă sub formă de gând sau îmbracă vreun oarecare chip, nu mai este patimă, ci adevărata viaţă în Dumnezeu.

În această stare se vădeşte că sufletul firesc tânjeşte către Dumnezeu, şi Îi este asemenea, şi este nepătimaş prin firea sa.

Prin schimbarea stărilor – când părtăşie cu harul, când ridicarea lui – omul se convinge neîndoielnic că <<viaţă în sine nu are>>; că viaţa sa este în Dumnezeu; că în afara Lui – moartea. Când sufletul se învredniceşte de cercetarea Luminii Dumnezeieşti, trăieşte aievea viaţa cea vecinică, adică pe Dumnezeu; iar unde este Dumnezeu, acolo se află şi o slobozenie de negrăit prin cuvânt, căci atunci omul se află în afara morţii şi a fricii.

În această stare omul se cunoaşte pe sine, şi cunoscându-se, cunoaşte omul îndeobşte, în vârtutea stării de-o-fiiere a întregului neam omenesc.

În adâncul său, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a firii omeneşti, acolo unde iese la lumină măreaţa sa chemare, nevoitorul vede ceea ce rămâne desăvârşit necunoscut celui ce nu s-a adâncit în inima sa.

În stihurile înmormântării Cuviosul Ioan Damaschin spune:

<<Plâng şi mă tânguiesc când cuget la moarte, şi văz în mormânturi zăcând cea dupre chipul lui Dumnezeu plăzmuită a noastră frumseţe, fără chip şi fără de slavă…>>.

Astfel plânge şi se tânguieşte tot cel ce a cunoscut în Dumnezeu cea întâi-zidită frumuseţe a omului, când, întorcându-se de la negrăitul ospăţ duhovnicesc din cămara cea adâncă a inimii,  vede împărăţind în lume starea morţii fără de chip şi fără de slavă.

La temeiul liniştirii stă porunca lui Hristos: să iubeşti pe Dumnezeu din toată mintea şi din toată inima

Unii dintre Sfinţii Părinţi, în scrierile lor ascetice, osebesc între două chipuri ale vieţii duhovniceşti, cea lucrătoare şi cea contemplativă, numind pe prima dintre ele calea păzirii poruncilor.

Stareţul Siluan gândea puţin altfel: şi el împărţea viaţa în lucrătoare şi contemplativă, dar şi pe una şi pe alta deopotrivă le socotea ca pază a proruncilor. Temeiul de început al nevoinţei liniştirii minţii îl vedea în cuvintele celei dintâi porunci: Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din toată gândirea, din tot sufletul. El scrie:

<<Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu va zice: Nu am păzit poruncile. Măcar că mă rog zi şi noapte, şi toată bună-săvârşirea încerc a făptui, ci porunca pentru dragostea lui Dumnezeu nu am plinit. Doar în rare clipe ajung la porunca lui Dumnezeu, dară sufletul ar dori în toată vremea să petreacă în ea. Când în minte se adaugă gânduri stăine, atunci mintea cugetă şi pe Dumnezeu, şi acel lucru; cu alte cuvinte, porunca: Să iubeşti din toată mintea şi din toată inima – nu este deplin împlinită; dar când mintea deplin este în Dumnezeu, şi nu sunt şi alte gânduri, atunci se împlineşte cea dintâi poruncă>>.

În experienţa nevoinţei rugăciunii curate mintea, despuindu-se de tot chipul şi conceptul, se învredniceşte, după adâncă pocăinţă şi mult plâns, de adevărata vedere a lui Dumnezeu.

Liniştirea minţii [Isihasmul] totdeauna a întâlnit mulţi potrivnici, mai cu seamă în Apus; aceştia, neavând experienţa cuvenită, în înţelegerea lor abstractă a acestui chip al rugăciunii credeau că este vorba de căutarea unui procedeu mecanic care să ducă la contemplarea Dumnezeiască. Dar, fireşte, nu este aşa.

Dumnezeu, absolut liber fiind, nu poate fi supus nici unei lucrări mecanice, şi în nici un caz vreunei constrângeri. Liniştirea minţii este însoţită de o mare lepădare de sine şi este o mare nevoinţă dintre cele mai grele. Libera dorinţă a omului de a-şi asuma această mare suferinţă pentru o mai bună pază a poruncilor lui Dumnezeu atrage dumnezeiescul har, dacă nevoinţa se săvârşeşte în duhul smereniei.

Omul mândru, orice mijlocire ar folosi, nu ajunge la adevărata părtăşie cu Dumnezeu. Mintea, prin singură dorinţa omului, nu se împreunează cu inima adâncă, dar şi dacă pătrunde cumva în inimă, se va vedea acolo numai pe sine, propria-i zidită frumuseţe – măreaţă, căci zidită după chipul lui Dumnezeu; dar pe Dumnezeul adevărat nu-l va vedea.

Iată de ce Fericitul Siluan, luptându-se pentru a se smeri, aleargă la acea armă de foc pe care i-o dăduse Domnul:

<<Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui>>.

Acest om, neşlefuit din punct de vedere intelectual, <<simpluţ>> şi <<incult>>, adevărat s-a învrednicit de curata contemplare Dumnezeiască a minţii, drept care cu adevărat şi pe bună dreptate spunea: <<Dacă te rogi curat, eşti de-Dumnezeu-cuvântător>>. Şi iarăşi: <<Credincioşii sunt mulţi pe pământ, dar din aceia care să cunoască pe Dumnezeu, foarte puţini>>.

Prin cunoaştere el înţelegea nu speculaţii gnostice theologice, ci experienţa viei părtăşii, experienţa împărtăşirii Dumnezeieştii Lumini.

Cunoaşterea este – împreună-fiinţare.

Străvedere şi chipurile ei

În cursul îndelungatei luptei lăuntrice nevoitorul întâmpină, trei chipuri ale străvederii: prima – în vârtutea unei intuiţii, firească unor oameni, dar subţiată prin viaţa postnicească; a doua – prin lucrare drăcească; iar a treia – prin darul harului.

Cel dintâi chip poate fi de folos omului înclinat spre cucernicie şi smerit, şi poate fi bine întrebuinţat, căci ajută la o mai îndeaproape pază a poruncilor lui Hristos în privinţa aproapelui. Pe cel mândru şi pătimaş îl va vătăma, căci îi înmulţeşte prilejurile patimilor şi-i înlesneşte putinţa de a le împlini.

Al doilea chip este deosebit de primejdios pentru cei ce-l primesc, căci mai curând sau mai târziu va duce la o bolnăvicoasă naruire a tuturor puterilor sufleteşti şi duhovniceşti ale omului, shimonosindu-i până şi înfăţişarea.

Al treilea chip se însoţeşte de cea mai mare răspundere, şi este izvorul multor suferinţe duhovniceşti pentru cel ce îl poartă. Celui mândru el nici nu i se dă.

Toate trei chipurile străvederii pricinuiesc suferinţe. La cel dintâi, adică al intuiţiei fireşti, suferinţele sunt urmarea subţirimii mai deosebite a sistemului neuropsihic. La cel de-al doilea, ele apar în vârtutea caracteristicii cu totul pierzătoare, dezbinătoare, a lucrării diavoleşti, lucru ce adesea nu se vădeşte decât după scurgerea unui răstimp îndelungat. Acestei străvederi, chiar de-şi arată uneori putinţa de a <<citi>> un gând străin, omul adânc, lăuntric, îi rămâne totuşi de neajuns. Ea se arată a fi ceva mai de încredere în legătura cu evenimentele de un caracter exterior. Celui ce o primeşte îi dă prilej a se îndulci de slava deşartă.

Adevărata străvedere duhovnicească este darul harului. Cu această străvedere se deschid adâncurile sufletului omenesc, adesea tăinuite de la însuşi omul. Ea nu are nici urma de caracter psihopatologic şi pricinuieşte suferinţă celui ce o poartă numai întrucât, fiind un dar al lui Dumnezeu, este plină de dragoste şi îi este dat a vedea cu precădere latura <<fără de chip şi fără de slavă>> a omului. Este suferinţa iubirii. Cel ce poartă acest dar niciodată nu doreşte a-l păstra; înălţarea şi slava deşartă îi sunt străine.

Celui ce cere Domnul îi dă toate

Acum sunt puţini „stareţi” [„bătrâni iscusiţi”] care să cunoască iubirea Domnului pentru noi şi să cunoască lup­ta cu vrăjmaşii şi că, pentru a-i birui, e nevoie de smerenia lui Hristos.

Domnul iubeşte atât de mult pe om, încât îi dă darurile Sfântului Duh, dar până când sufletul se învaţă să păstreze harul, se chinuie mult.

În primul an după ce am primit pe Duhul Sfânt, gân­deam: „Domnul mi-a iertat păcatele: harul dă mărturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie să gândim aşa. Chiar dacă păcatele ne-au fost iertate, toată viaţa tre­buie să ne aducem aminte de ele şi să ne întristăm, ca să păzim zdrobirea [inimii]. N-am făcut aşa şi am încetat zdrobirea şi mult am fost hărţuit de demoni. Eram nedu­merit de ce se făcea cu mine şi-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaşte pe Domnul şi iubirea Lui. Cum de-mi vin gân­duri rele?” Dar Domnului i S-a făcut milă de mine şi m-a învăţat El însuşi cum trebuie să mă smeresc: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui” şi prin aceasta vrăjmaşii sunt biruiţi. Dar de îndată ce las mintea mea să iasă din foc, gândurile rele câştigă din nou putere.

Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine să lupte curajos cu demonii. Cunoaşte că tu însuţi eşti vinovat: ai căzut în mândrie şi slavă deşartă, şi Domnul îţi dă să cunoşti cu milostivire ce înseamnă să fii în Duhul Sfânt şi ce înseamnă să fi în luptă cu demonii. Astfel sufletul în­vaţă prin experienţă vătămările mândriei şi fuge de slava deşartă, de laudele oamenilor şi de gânduri. Atunci sufle­tul începe să se vindece şi să înveţe să păstreze harul. Cum să înţelegem dacă sufletul e sănătos sau bolnav? Sufletul bolnav se mândreşte, dar sufletul sănătos iubeşte smere­nia, aşa cum l-a învăţat Duhul Sfânt, şi dacă nu o cunoaşte încă, se socoteşte pe sine mai rău decât toţi.

Chiar dacă Domnul l-ar înălţa la cer în fiecare zi şi i-ar arăta toată slava cerească în care se află El, şi iubirea serafimilor, a heruvimilor şi a tuturor sfinţilor, chiar şi atunci, învăţat de experienţă, sufletul smerit va spune: „Tu, Doamne, îmi arăţi slava Ta pentru că iubeşti zidirea Ta; mie însă dă-mi mai degrabă plâns şi puterea de a-Ţi mulţumi. Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul Duhului Sfânt pe care ţi-l dă Domnul după mila Sa.

Domnului i s-a făcut mare milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să plâng toată viaţa. Aceasta este ca­lea Domnului. Şi iată, acum scriu din milă faţă de oame­nii care, asemenea mie, sunt mândri şi din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să înveţe smerenia şi să-şi găsească odihna în Dumnezeu.

Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la Domnul, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi şi astfel pierdem harul; dar celui ce cere Domnul îi dă toate [Mt 7, 7-8], nu pentru că am merita aceasta, ci pen­tru că El este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul.

Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu

Unii zic că de la rugăciune vine înşelarea. E o greşeală însă. Înşelarea vine de la rânduiala-de-sine [idioritmie], iar nu de la rugăciune. Toţi sfinţii s-au rugat mult şi în­deamnă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cel mai bun lucru pentru suflet. Prin rugăciune se ajunge la Dum­nezeu; prin rugăciune dobândim smerenie, răbdare şi tot lucrul bun. Cine vorbeşte împotriva rugăciunii, acela n-a gustat în chip vădit niciodată ca să vadă cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte. De la Dumnezeu nu vi­ne ceva rău. Toţi Sfinţii s-au rugat neîncetat; ei nu ră­mâneau nici o secundă fără rugăciune.

Sufletul care a pierdut smerenia, pierde o dată cu harul şi iubirea faţă de Dumnezeu, şi atunci rugăciunea fierbinte se stinge; dar când sufletul are odihnă dinspre patimi şi-şi agoniseşte smerenie, atunci Domnul îi dă harul Său şi el se roagă pentru vrăjmaşi ca pentru sine însuşi şi se roagă cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume.

Adormirea Stareţului Siluan

Joi, 2/15 Septemvrie 1938, dimineaţa către ora cinci (după ora Athosului, unsprezece), m-am dus la Stareţ în magazie şi l-am aflat, ca întotdeauna, liniştit; vorbea cu glasul lui obişnuit, scăzut. Din afară nu am observat la el nici o schimbare; se îndeletnicea cu munca sa obişnuită.

După masa de dimineaţă, către ora zece, m-am dus la el în chilie. Şedea pe scaun, lângă măsuţă. Văzându-l schimbat, l-am întrebat:

–          Stareţ, ce aveţi?

–          Nu mi-e bine.

–          Ce aveţi?

–          Nu ştiu.

Ridicându-se de pe scaun, s-a lăsat greoi pe pat, rezemându-se cu spatele de perete, sprijinindu-şi trupul cu mâna dreaptă în poziţia jumătate culcat; îndreptându-şi încet grumazul, şi-a ridicat capul: pe faţa sa era întruchipată suferinţa.

L-am întrebat:

–          Stareţ, vreţi să muriţi?

–          Eu încă nu m-am smerit, a răspuns el.

Puţin câte puţin şi-a ridicat picioarele pe pat, iar capul şi l-a lăsat pe pernă; şi aşa, îmbrăcat, zăcea. După ceva tăcere, am zis:

–          Stareţ, poate mai bine v-ar fi în bolniţă.

–          N-aş vrea să merg la bolniţă, că acolo este lume, şi apoi iarăşi mă vor pune, ca data trecută, sub ceas, şi ticăitul lui stinghereşte rugăciunea.

–          Dar aci nu puteţi rămâne bolnav; cine vă va putea sluji?… Şi acolo, totuşi, este mai uşor.

–          Dacă mi-ar da odaie separată, aş merge la bolniţă.

Spunându-i că <<mă duc să vorbesc cu doctorul>>, m-am dus la Părintele Thoma, monahul ce răspundea de bolniţă, căruia i se spunea <<doctor>>. Părintele Thoma nu avusese în lume vreo formare medicală, dar lucrând toată viaţa în bolniţele Mănăstirii, dobândise o experienţă bogată şi chiar unele cunoştinţe teoretice. Era un om înzestrat cu o pătrunzătoare intuiţie medicală şi era foarte folositor Mănăstirii, deoarece la Athos nu sunt adevărate spitale şi doctori.

Bolniţa Mănăstirii Sfântului Panteleimon ocupa două caturi, astfel că este împărţită în două saloane: cel de sus şi cel de jos. Încăperea salonului de jos era o sală mare împărţită în două printr-un perete. În cea de-a doua jumătate, cea din spate, cu ferestrele ce dau înspre mare, cele două unghere sunt despărţite de încăperea principală prin pereţi subţiri, formând două cămărui; pe cea din dreapta doctorul, cu drag, a păstrat-o pentru Stareţ.

Întorcându-mă la dânsul i-am spus că doctorul îi va da o odaie în salonul de jos. Stareţul s-a învoit să se ducă, dar de acum era atât de bolnav, că nu a putut merge singur şi a trebuit să-l sprijin. Cu durere, l-am dus la bolniţă.

Bolniţa Mănăstirii nu dispunea de nici un mijloc tehnic spre a pune un diagnostic. Nimeni nu s-a putut lămuri ce avea Stareţul; starea sănătăţii sale se înrăutăţea repede. Ca toţi cei grav bolnavi, se împărtăşea zilnic, după obiceiul Mănăstirii. Luni, 6/19, i s-a săvârşit Sfântul Maslu.

Îl cercetam adesea, dar nu îndrăzneam să-l tulbur cu vreo convorbire, ci şedeam afară, lângă uşa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. În vremea vieţii sale mi s-a dat adesea putinţa de a-i vedea viaţa, a auzi de la el multe din cele ce dezvăluiau înfăţişarea căii sale lăuntrice; mi-a fost cu putinţă, într-o măsură, să-i urmăresc apropierea către marea taină a morţii, însă clipa însăşi a morţii mi-a rămas ascunsă.

Ultimele zile ale vieţii sale, de la începutul bolii până la moarte, Stareţul a tăcut. Când încă trăia, îmi povestise cum un schimonah, pregătindu-se în bolniţă spre a muri, îşi petrecuse toată vremea cu ochii închişi, pentru a nu tulbura pomenirea lui Dumnezeu cu vreun chip din afară. Acel shimonah, când venea la el prietenul şi împreună-nevoitorul său apropiat pe care îl iubea, vorbea cu el foarte pe scurt, fără să-şi deschidă ochii, recunoascându-şi prietenul doar după glas. Amintindu-mi de aceasta, nu tulburam liniştea Stareţului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar.

O săptămână mai târziu starea sa devenise îngrijorătoare.

Vineri, 10/23 Septevrie, seara, nu mult înaintea asfinţitului, a venit la el duhovnicul, Ieromonahul Sergie, pentru a-i citi canonul umilincios al Maicii Domnului la ieşirea sufletului. Ajungând la patul bolnavului, duhovnicul a spus:

–          Blagosloviţi, Părinte Siluan.

Stareţul şi-a deschis ochii şi gingaş s-a uitat la noi. Faţa îi era bolnăvicios de palidă, însă liniştită. Văzându-l pe Stareţ tăcut, duhovnicul a întrebat:

–          Cum e, Părinte Siluan, ne recunoaşteţi?

–          Vă recunosc, a răspuns el cu glas slab, dar limpede.

–          Şi cum vă simţiţi?

–          Bine, mi-e bine.

Era oare acest răspuns dorinţa nevoitorului de a-şi ascunde suferinţele şi a nu se plânge de boală, sau cu adevărat Stareţul se simţea atât de bine duhovniceşte, încât nici nu-şi mai simţea boala, şi nu-i tulbura pacea sufletului – nu ştiu.

–          Am venit să ne rugăm împreună şi să citim canonul Maicii Domnului… Voiţi?, a zis duhovnicul.

–          Da, voiesc… mulţumesc… mult doresc.

Duhovnicul a început a citi canonul. Stareţul, palid, şedea culcat pe spate liniştit, nemişcat, cu ochii închişi; mâna dreaptă îi era pe piept, stânga pe lângă trup. Fără să-i schimb poziţia mâinii stângi, grijuliu, i-am găsit pulsul; era foarte neregulat: când foarte slab, abia simţit, când ceva mai tare, dar în ambele cazuri atât de aritmic, încât într-o jumătate de minut s-a schimbat de mai multe ori.

S-a sfârşit citirea canonului. Stareţul din nou a deschis ochii, ne-a mulţămit încetişor, iar noi ne-am luat rămas bun, zicând: <<Pe mâine dimineaţă>>.

La miezul nopţii a intrat în cămăruie infirmierul, Părintele Nicolai. Stareţul îl întreabă:

–          Se citeşte Utrenia?

–          Da, răspunse infirmierul, şi adăugă: E nevoie de ceva?

–          Mulţumesc, de nimic.

Întrebarea liniştită a Stareţului, ca şi răspunsul său către infirmierul care îi oferise ajutorul, şi faptul că auzea slujba, care oricum de-abia se desluşea în colţişorul său, toate acestea arată că era deplin conştient şi stăpân pe sine. După sfârşitul Utreniei, adică la un ceas şi jumătate după scurta convorbire, Părintele Nicolai din nou a aruncat o privire asupra Stareţului şi a fost foarte uimit să vadă că deja se săvârşise. Nimeni nu i-a simţit sfârşitul; nici măcar cei ce zăceau aproape de el. Aşa de lin s-a dus la Dumnezeu.

După tipicul Bisericii, nu se cade a dezgoli trupul monahului, şi de aceea nu se face deplina spălare, ci doar cu un burete umed se face semnul crucii pe frunte, pe piept, pe mâini, pe picioare şi pe genunchi. Îmbrăcat în toate cele monahiceşti, în dulama cu schima pe deasupra, trupul şi capul celui adormit se înfăşoară şi se coase în rasă, se pune pe o năsălie anume, se cântă scurta rânduială după ieşirea sufletului şi este dus în biserică, acoperit cu un val negru brodat cu o cruce roşu închis, asemenea crucii de pe schimă.

Utrenia în bolniţă se slujeşte ceva mai repede decât în biserica mare, şi deci înaintea liturghiei rămăsese câtăva vreme în care au putut fi săvârşite toate acele puţine pregătiri ale trupului monahului spre a-l duce în biserică. Trupul Stareţului a fost pus în năsălie în biserica bolniţei pentru liturghia celor adormiţi, dupa săvârşirea căreia monahii îi citeau pe rând Psaltirea.

Dupa obiceiul Mănăstirii, Stareţul, ca unul ce trăise mulţi ani în obşte şi avusese ascultări de mare răspundere, a fost prohodit <<în sobor>>. După Vecernie trupul său a fost dus din biserica bolniţei în biserica mare a Mănăstirii, închinată Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, unde rânduiala prohodirii s-a săvârşit de soborul Ieromonahilor. De obicei întâi-stătătorul este Igumenul, dar deoarece bătrânul Igumen, Arhimandritul Misail, în acea vreme nu mai putea ieşi din chilia sa, suferind de hemiplegie, a fost înlocuit de locţiitorul său, Ieromonahul Iustin. După săvârşirea rânduielii prohodirii monahilor trupul Stareţului a fost purtat la cimitirul aflat în afara porţilor Mănăstirii, şi, cusut în rasă, fără coştiug, a fost pus în mormânt, cântându-se rânduiala de încheiere şi <<vecinica pomenire>>.

Săvârşitu-s’a Fericitul Stareţ, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopţii spre 11/24 Septemvrie 1938, a fost îngropat în aceeaşi zi, seara la ora patru.

Voia lui Dumnezeu (II)

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi chemat la plinătatea nemijlocitei împărtăşiri cu El – şi iată pricina pentru care toţi oamenii fără osebire sunt datori să înainteze pe această cale; însă în experienţa vieţii ea se dovedeşte a fi de departe <<nu pentru toţi>>. Aceasta pentru că cei mai mulţi aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg, şi urmează glasul patimilor care trăiesc în suflet şi care înăbuşă cu zarva lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o ieşire din această jalnică stare, există o altă cale, şi anume, a întreba duhovnicul, şi a-i face ascultare. Însuşi Stareţul iubea această cale, îndruma către ea şi a scris despre ea. Smerita cale a ascultării o socotea dintre toate cea mai sigură. Credea cu tărie că, pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului va fi întotdeauna bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa sa în puterea tainei Bisericii şi în harul preoţiei s-a întărit mai ales după ce a văzut la Vechiul Russikon, în timpul Marelui Post, la Vecernie, pe bătrânul Avraamie, duhovnicul, preschimbat <<după chipul lui Hristos>>, <<strălucind negrăit>>.

Plin de credinţa harului, trăia aievea tainele Bisericii; însă, amintesc, el socotea că şi <<omeneşte>>, adică în plan psihologic, nu este greu a vedea în ce fel precumpăneşte ascultarea către părintele duhovnicesc. Spunea că duhovnicul, săvârşindu-şi slujirea, răspunde la întrebare fiind în acea clipă slobod de lucrarea patimii sub înrâurirea căreia se află cel ce întreabă: în vârtutea acestui fapt se vede mai limpede lucrurile, şi mai lesne este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului, în cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesăvârşiri; aceasta însă nu pentru că duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoaşterii, ci fiindcă desăvârşita lucrare depăşeşte puterile celui ce întreabă şi nu îi este pe măsură. În ciuda nedesăvârşirii sfatului duhovnicului, odată primit cu credinţă şi împlinit în faptă, va duce totdeauna la o creştere în bine. Însă această cale se deformează de obicei atunci când cel ce întreabă, văzând înaintea sa doar <<un om>>, se clatină în credinţă şi, ca urmare, nu primeşte întâiul cuvânt al duhovnicului, punându-i împotrivă propriile păreri şi îndoieli.

VOIA LUI DUMNEZEU (I)

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare împrejurare în parte trebuie căutată cunoaşterea voii lui Dumnezeu şi căile spre a o înfăptui.

Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai însemnată lucrare a vieţii noastre, căci ajungând pe calea ei omul se află cuprins în vecinica dumnezeiască viaţă.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu este cu putinţă în felurite căi. Una dintre ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar în poruncile Evangheliei, în ciuda desăvârşirii lor – sau, mai bine zis, în vârtutea desăvârşirii lor – voia lui Dumnezeu se exprimă în înţelesul ultim, obştesc, pe când omul,   de-a lungul vieţii sale, întâlnindu-se cu o nesfârşită felurime de împrejurări, foarte adesea nu înţelege cum anume să facă pentru ca lucrarea sa să se afle în şuvoiul voii lui Dumnezeu.

Pentru ca lucrarea, înfăptuirea, să aibă sfârşit bun, nu este destul a cunoaşte doar expresia obştească a voii lui Dumnezeu în porunci, adica a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea, şi pe aproapele ca însuşi pe sine. Trebuie încă a primi luminare de la Dumnezeu asupra mijlocului împlinirii în viaţă a poruncilor; ba mai mult, pentru aceasta avem de neapărată trebuinţă şi de putere de sus.

Cel ce a agonisit dragostea lui Dumnezeu în inima sa, mişcat de acea dragoste, lucrează după imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; totuşi – apropiate, iar nu desăvârţite. Faptul de a nu putea ajunge la deplina desăvârşire duce la neapărata trebuinţă ca fiecare necontenit să caute cu rugăciune înţelepţire şi ajutor de la Dumnezeu.

Nu numai desăvârşirea dragostei este de neajuns omului, ci încă şi desăvârşirea atotcunoaşterii. Lucrul ce purcede, dupa cum se pare, din cea mai bună pornire, are adesea urmari nedorite, şi chiar rele. Aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii fuseseră nu bune, sau pur şi simplu nepotrivite pentru împrejurarea dată. Adesea se întâmplă să auzim pe cineva îndreptăţindu-se că a avut intenţii bune, dar aceasta nu este de ajuns. Iar viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată de ce, cela ce iubeşte pe Dumnezeu caută totdeauna povăţuire de sus, neîncetat tinzând în lăuntrul său să audă glasul lui Dumnezeu.

Practic, aceasta se săvârşeşte astfel: Fiecare creştin, şi mai cu seamă episcopul sau preotul ce se află în faţa neapăratei nevoi de a afla într-un anume caz o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, lăuntric se leapădă de toate cunoaşterile sale, de gândurile sale preconcepute, de doriri, de planuri, şi slobod de tot ce este <<al său>>, se roagă lui Dumnezeu, luând aminte la inimă, şi ceea ce întâi se naşte în suflet dupa o astfel de rugăciune se primeşte ca fiind o îndrumare de sus.

O astfel de căutare a cunoaşterii voii lui Dumnezeu printr-o nemijlocită rugăciune, mai cu seamă în nevoie şi în necaz, face ca omul, precum spunea Stareţul, <<să audă în sufletul său răspunsul de la Dumnezeu şi să se înveţe a înţelege povăţuirea lui Dumnezeu… Astfel noi toţi nevoie avem să ne învăţăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu; dar de nu ne vom învăţa, atunci niciodată nu vom cunoaşte această cale>>.

Facerea aceasta, în forma ei mai desăvârşită, presupune deprinderea neîncetatei rugăciuni, cu luarea-aminte în inimă. Însă spre a auzi mai neîndoielnic în sine glasul lui Dumnezeu, omul trebuie să îşi lepede voia şi să fie gata de orice jertfă, asemenea lui Hristos Însuşi, Care <<ascultătoriu S-au făcut până la moarte>> (Flps. 2: 8 )

Cel ce a păşit pe această cale va reuşi numai dacă va fi cunoscut prin cercare cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima lui s-a înrădăcinat o neînduplecată lepădare de sine, adică hotărâta respingere a măruntei sale voi <<individuale>>, pentru dobândirea şi săvârşirea sfintei voi a lui Dumnezeu. Unuia ca acestuia i se va descoperi adevăratul înţeles al întrebării Stareţului Siluan către Părintele Stratonic: <<Cum grăiesc cei desăvârşiti?>>; aceluia îi vor deveni fireşti cuvintele Sfinţilor Părinţi: <<Părutu-s-au Duhului Sfânt şi nouă>>; el mai limpede va înţelege locurile din Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Legământ, unde se vorbeşte despre o asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; se va apropia de adevărata pătrundere a felului cum vorbeau Apostolii şi Prorocii.

Întâlnirea părintelui Sofronie cu Sfântul Siluan

Părintele Sofronie vieţuise deja aproape cinci ani în Mănăstirea Sfântului Panteleimon înainte de a-l cunoaşte personal pe sfânt. El fusese hirotonit diacon în 1930 de Episcopul Nicolae Velimirovici, care era un mare prieten al Sfântului Siluan şi îl vizita adeseori. Părintele Sofronie îmi spunea că Sfântul Siluan avea ca ascultare să se ocupe de magazinul de cărţi şi o dată s-a simţit grozav de stânjenit pentru că Episcopul Nicolae a venit şi a cumpărat multe cărţi, cerându-i Sfântului Siluan să-l ajute să şi le pună în geantă. În felul acesta a făcut ca fiecare carte să treacă prin mâinile acestuia. Sfântul Siluan a înţeles ce făcea episcopul şi s-a simţit stânjenit. Aşa că, în timp ce făcea precum îi ceruse Episcopul Nicolae, a arătat spre “Omiliile” Sfântului Macarie şi a spus: “Iată un mare părinte, omiliile sale sunt pline de har”. La care Episcopul Nicolae a răspuns: “Şi în zilele noastre există părinţi de aceeaşi măsură cu Sfântul Macarie”. Şi Sfântul Siluan mărturisea mai târziu: “M-am simţit grozav de stânjenit după cuvântul său”, înţelegând că episcopul se referise la el.

Hirotonia Părintelui Sofronie a avut loc la Vechiul Russikon, în spatele mănăstirii Sfântului Panteleimon, la o distanţă de o oră de mers pe jos. Sfântul Siluan mergea împreună cu Episcopul Nicolae Velimirovici; Părintele Sofronie îi urma din spate, dar numai după un oarecare răstimp de la hirotonia sa a vorbit pentru prima dată cu Sfântul Siluan.

La puţin timp după hirotonia stareţului [părintelui Sofronie n.n.], un călugăr sihastru, Părintele Vladimir, l-a vizitat pe Părintele Sofronie la mănăstire şi au discutat câteva probleme duhovniceşti. Părintele Vladimir, mişcat de convorbirea avută şi de întreaga atmosferă duhovnicească care izvorâse din aceasta, dintr-o dată a cerut: “Părinte Sofronie, dă-mi un cuvânt de mântuire pentru sufletul meu!”. Stareţul, care tocmai pregătea un ceai pentru Părintele Vladimir, i-a răspuns fără şovăire: “Stai pe marginea prăpastiei deznădejdii şi când vezi că nu o mai poţi răbda, trage-te înapoi un pic şi ia o ceaşcă de ceai”, şi apoi i-a întins o ceaşcă de ceai. Acest cuvânt, şi mai cu seamă energia harului pe care o purta în el, l-a zguduit pe pustnic care, cu inima înfrântă, a plecat şi s-a dus la Sfântul Siluan, căutând sfat şi încredinţare în ce priveşte adevărul şi temeinicia acestui cuvânt. În ziua următoare acestei întâlniri, Părintele Sofronie cobora scările exterioare ale clădirii mănăstirii, ducându-se înspre curtea centrală. În acelaşi timp, Sfântul Siluan urca în direcţia opusă dinspre portul mănăstirii. În chip firesc, s-ar fi întâlnit în faţa intrării bisericii Sfântului Panteleimon. Stareţul însă, din respect pentru Sfântul Siluan, şi-a schimbat drumul, ca să nu îl întâlnească. Dar Sfântul Siluan şi-a schimbat şi el direcţia, făcând de neevitat întâlnirea lor în faţa trapezei. Acolo, Sfântul Siluan l-a întrebat pe Părintele Sofronie: “Părinte Sofronie, te-a vizitat Părintele Vladimir ieri?”. Părintele Sofronie, trecând peste toate frazele obişnuite ale etichetei ce au loc în chip firesc la o întâlnire, a răspuns cu simplitate: “Am greşit?”. Aşijderea, Sfântul Siluan i-a spus: “Nu. Dar ceea ce ai spus era peste măsura şi puterea fratelui. Vino mâine să stăm de vorbă împreună.” Astfel, stareţul l-a vizitat pe Sfântul Siluan, care i-a povestit viaţa sa. I-a descris cei cincisprezece ani de luptă împotriva duhurilor răutăţii. I-a încredinţat cuvântul descoperitor primit de la Hristos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Acest cuvânt, care era o piatră de hotar în lupta duhovnicească a sfântului, era în esenţă acelaşi cu cuvântul pe care Părintele Sofronie îl spusese Părintelui Vladimir. Prin puterea acestui cuvânt s-a izbăvit de tot atacul diavolesc şi s-a curăţit de toată ispita mândriei.

Părintele Sofronie a dobândit o asemenea credinţă şi cinstire faţă de Siluan, încât, în duh, se închina până şi urmelor paşilor săi.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Nepătimirea după asemanarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită ce purcede din Dumnezeul cel nepătimitor, aratându-se, împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar se pune întrebarea: Ce este nepătimirea? După forma sa filologică, conceptul este negativ. Nu cumva este negativ şi în înţelesul său real? Nu cumva înţelesul său este lepădare a fiinţării? Nu. Nepătimirea creştină nu este lepădare a fiinţării, ci înveştmântare într-o nouă viaţă, sfântă, vecinică, adică în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: Noi <<nu voim a ne dezbrăca, ci pre deasupra a ne îmbrăca, pentru ca să se înghită cel muritoriu de către viaţă>> (2 Cor. 5: 4).

Năzuind către nepătimire, pravoslavnicul nevoitor năzuieşte către o vie şi adevărată părtăşie cu Dumnezeu, pe Care Îl ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva mort, static; ei nu îi este propriu a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu este lipsa în El a mişcării, a împreună-pătimirii, a iubirii. Dar de-abia rostim cuvintele de mai sus, şi în mintea noastră se înfăţişează aceste concepte în limitarea lor empirică, dând naştere unui întreg şir de nedumeriri. Mişcarea, împreună-pătimirea, iubirea ş.a.m.d., nu introduc oare vreun relativism în fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu un antropomorfism nevrednic de El?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumina în carea nici un întuneric este, adică întunericul suferinţei înţelese ca destrămare şi moarte, întunericul necunoaşterii, al nefiinţei sau al răului, întunericul nebiruitelor nedesăvârşiri şi contradicţii lăuntrice, al năruirilor sau al sfâşierilor fiinţării. Dumnezeu este un Dumnezeu viu, dinamic, însă dinamica Dumnezeieştii vieţi este nesfârşită şi cea fără de început plinătate a fiinţării ce înlătură orice proces al vreunei <<dumnezeieşti deveniri>> (theogonii).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu nepărtaş la viaţa făptuirii. Dumnezeu iubeşte, se îndură, împreună-pătimeşte, se bucură – dar niciuna din acestea nu aduce în fiinţarea Lui destrămare, relativism, patimă. Dumnezeu poartă grijă de făptura Sa până la cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; El mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat la toată istoria omenirii, la viaţa fiecărui om, însă prin aceasta nu se aduce nici schimbare, nici clătinare, nici înşiruire în Însăşi Fiinţa Dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte întreaga tragedie a lumii, dar nu înseamnă că în Însuşi Dumnezeu, în sânurile Dumnezeirii, ar avea loc o tragedie sau s-ar desfăşura vreo luptă ca urmare a propriei Sale nedeplinătăţi sau a unui întunerec ce s-ar afla în El Însuşi.

Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă, ba chiar moare trupeşte, neîncetând a fi neschimbat în fiinţarea Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte la fel de nepătimaş precum, întru a Sa vecinicie, îmbrăţişează fără întindere, şi totodată întreaga întindere şi înşiruire  a fiinţării făpturii. În Dumnezeu staticul şi dinamicul alcătuiesc o astfel de unime ce nu lasă să se adauge fiinţării Sale nici unul din feluritele noastre concepte.

Năzuind spre nepatimirea asemenea lui Dumnezeu, pravoslavnicul nevoitor gândeşte acea nepătimire nu ca pe o <<rece nepăsare>>, nu ca pe o <<despuiere de o existenţă iluzorie>>, nu ca pe o contemplare a celor aflate <<dincolo de bine şi de rău>>, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de părtăşie, dar toate acestea purced de la Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca <<dobândirea Duhului Sfânt>>, ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina vieţii celei noi, născând în om noi şi sfinte simţăminte, noi dumnezeieşti gânduri, o nouă lumină a vecinicului înţeles.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii definesc nepătimirea ca <<înviere a sufletului mai nainte de obşteasca înviere din morţi>> (Ioan Scararul, Cuv. 29: 4), ca <<pătrundere în neţărmurita neţărmuire>> (Avva Thalasie, 1: 56)

Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El îl imită pe Hristos, Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării.

Domnul iubeşte sufletul ascultător şi-i dă pacea Lui şi atunci totul este bine şi sufletul simte iubire pentru toţi.

Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este totdeauna în Dumnezeu, şi Dom­nul îi dă harul Său şi acest har învaţă sufletul tot binele şi-i dă puterea de a rămâne în bine. El vede răul, dar acest rău n-are nici o putere asupra sufletului, pentru că e cu el harul Sfântului Duh, care-l păzeşte de orice păcat, şi el se roagă lui Dumnezeu în pace şi uşor.

Duhul Sfânt iubeşte sufletul celui ce ascultă şi, de ace­ea, el cunoaşte degrabă pe Domnul şi primeşte darul rugă­ciunii inimii.

Cel ce ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, îi sunt dăruite libertatea şi odihna în Dumnezeu şi se roagă cu mintea curată; dar cei mândri şi neascultători nu se pot ruga curat chiar dacă se nevoiesc mult. Ei nu ştiu cum lucrează harul, nici dacă Domnul le-a iertat păcatele. Dar cel ce ascultă ştie limpede că Domnul i-a iertat păcatele, pentru că simte în sufletul său pe Duhul Sfânt.

Ascultarea este de trebuinţă nu numai monahului, ci şi fiecărui om. Chiar şi Domnul a fost ascultător. Cei mân­dri şi cei care trăiesc după rânduială de sine nu lasă harul să vieze în ei şi, de aceea, n-au nicioda­tă pace sufletească; dar harul Duhului Sfânt intră uşor în sufletul celui ascultător şi-i dă bucurie şi odihnă.

Toţi caută odihna şi bucuria, dar puţini ştiu unde să găsească această bucurie şi această odihnă şi ce anume trebuie pentru a ajunge la ele. De treizeci şi cinci de ani, iată, văd un monah care e mereu vesel la suflet şi plăcut la faţă, chiar dacă e bătrân. Şi aceasta pentru că el iubeşte ascultarea şi sufletul său s-a predat voii lui Dumnezeu şi nu se îngrijeşte de nimic, ci sufletul său iubeşte pe Dom­nul şi-l vede pe El.

Cine poartă în sine fie şi numai puţin har, acela se su­pune cu bucurie oricărei stăpâniri. El ştie că Domnul gu­vernează şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt şi pe el însuşi şi treburile lui şi tot ce este în lume, şi de aceea are întotdeauna odihnă.

Cine ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi nu se teme de moarte, pentru că sufletul lui s-a obişnuit să vieţuiască cu Domnul şi-L iubeşte pe El. El şi-a tăiat voia proprie şi, de aceea, nu are nici în suflet, nici în trup acea luptă care îl chinuie pe cel ce nu ascultă şi pe cel ce lu­crează după voia sa proprie.

Adevăratul ascultător urăşte voia sa proprie şi îl iubeşte pe părintele lui duhovnicesc, şi pentru aceasta primeşte li­bertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi su­fletul său vede liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odih­neşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu datorită smereniei lui şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.

Viaţa noastră e simplă dar înţeleaptă. Maica Domnu­lui a spus Cuviosului Serafim [din Sarov]: „Dă-le lor [mo­nahiilor] o ascultare, şi cine va păzi ascultarea şi înţelep­ciunea va fi cu tine şi aproape de mine”.

Vedeţi cât de simplă e mântuirea. Dar înţelepciunea tre­buie învăţată printr-o îndelungată experienţă. Ea este dată de la Dumnezeu pentru ascultare. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi, dacă îl iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Ca şi odinioară, tot aşa şi acum Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ne împlineşte cererile.

De ce Sfinţii Părinţi au pus ascultarea mai presus de post şi rugăciune?

Pentru că din nevoinţe [ascetice] făcute fără ascultare se naşte slava deşartă, dar cel ce ascultă face totul aşa cum i se spune şi nu are de ce să se trufească. Pe lângă aceasta, cel ce ascultă şi-a tăiat întru toate voia sa proprie şi-l as­cultă pe părintele său duhovnicesc, şi de aceea mintea lui e liberă de orice griji şi primeşte darul rugăciunii curate, în mintea celui ce ascultă e numai Dumnezeu şi cuvântul „bătrânului” său, dar mintea celui neascultător e preocu­pată de tot felul de lucruri şi de judecarea „bătrânului” şi de aceea nu poate vedea pe Dumnezeu.

Am văzut un frate care făcea o ascultare grea. El avea ru­găciunea inimii, şi Domnul îi dădea lacrimi să plângă pen­tru întreaga lume; şi egumenul Andrei i-a spus: „Aceasta ţi s-a dat pentru ascultarea ta”.

Prin ascultare omul se păzeşte de mândrie; pentru as­cultare se dă rugăciunea; pentru ascultare se dă şi harul Duhului Sfânt. Iată de ce ascultarea e mai presus decât postul şi rugăciunea.

Dacă îngerii căzuţi ar fi păzit ascultarea, ar fi rămas în ceruri şi ar fi cântat întru slava Domnului. Şi dacă Adam ar fi păzit ascultarea, atunci el şi neamul lui ar fi rămas în rai.

Dar chiar şi acum e cu putinţă să aflăm iarăşi raiul prin pocăinţă. Domnul ne iubeşte mult în ciuda păcatelor noas­tre, numai să ne smerim şi să-i iubim pe vrăjmaşi.

Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate avea pace, chiar dacă ar fi aşezat în rai.

OARE ASTA ESTE CALEA LUIi Hristos?

Stareţul Siluan era totdeauna blând, îngăduitor, gingaş, dar în realitate niciodată nu se abătea de la ceea ce învăţase de la Dumnezeu. Atitudinea lui era simplă şi limpede: <<Domnului Îi este milă de toţi… El atâta au iubit oamenii, că au luat asupră-Şi povara întregii lumi… Şi de la noi El voieşte să iubim  pe fratele>>. Când îl auzi pe Stareţ simţi din tot sufletul că spune adevărul, însă a-i urma se dovedeşte a fi peste măsura puterilor. Şi mulţi l-au părăsit. Mireasma sa duhovnicească îţi năştea în suflet o adâncă ruşine pentru sineţi, şi simţământul propriei duhori şi murdării. Dacă vă veţi plânge lui de cei ce vă jignesc, deşi vă va înţelege durerea, vă va împărtăşi întristarea, nu însă şi mânia. Dacă vă veţi gândi să răsplătiţi cu rău pentru răul ce vi s-a pricinuit, de-acum se va mâhni de voi. Dacă veţi socoti un lucru dăunător a răspunde omului rău cu binele, el se va nedumeri cum, creştini socotindu-vă, socotiţi că a se purta potrivit poruncii lui Hristos ar putea naşte vreo daună. Poruncile lui Hristos erau pentru el o lege de o desăvârşire absolută – şi singura cale spre a birui răul din lume şi către vecinica lumină. Paza lor nu poate decât să fie de folos; de folos şi celui ce urmează lor, şi celui faţă de care se-mplinesc. Nu este şi nu poate fi vreun caz când urmarea poruncilor lui Hristos ar putea pricinui vătămare, dacă vom judeca vătămarea nu ca pe o pagubă vremelnică şi exterioară, ci în planul adevăratei şi vecinicei vieţi, căci porunca lui Hristos este manifestarea binelui absolut.

S-a întâmplat într-o zi ca un ieromonah să spună Stareţului că dacă toţi vor face aşa cum spune el, atunci vrăjmaşii se vor folosi şi răul va birui. În acea clipă Stareţul a rămas tăcut, pentru că cel ce i se împotrivise nu era în stare să primească cuvântul; dar mai apoi a zis – nu lui, ci altuia: <<Oare duhul lui Hristos poate gândi cuiva rău? Oare către aceasta suntem noi chemaţi de către Dumnezeu?>>

Viclenia cugetului în omul pătimaş este mare şi subţire. În viaţa duhovnicească, omul stăpânit de patimă o înfăţişează adesea ca pe o căutare a dreptăţii şi a folosului, şi nu arareori ca pe o luptă spre slava lui Dumnezeu. În numele lui Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine morţii pentru vrăjmaşii Săi, oamenii uneori sunt gata să lupte până la sânge – însă nu propriul sânge, ci al <<fratelui-vrăjmaşul>>. Aşa a fost în toate vremile, dar viaţa Stareţului a coincis cu un moment istoric când o astfel de scâlciere dobândise o deosebită putere.

<<Oare asta este calea lui Hristos?>>, spunea el amărât.

Sursa

Sfantul Siluan si MARTURISIREA INTRU IUBIRE A CREDINTEI in fata eterodocsilor

“Am luat cunostinta de o conversatie intre Sfantul Siluan Athonitul si un arhimandrit care isi desfasura activitatea misionara printre non-ortodocsi. Acest arhimandrit il stima mult pe staret si a venit in diverse randuri sa vorbeasca cu el cu ocazia sederilor sale la Sfantul Munte.

Staretul l-a intrebat cum anume predi­ca. Arhimandritul, care era inca tanar si lipsit de experienta, a strigat gesticuland si miscandu-se din tot trupul:
“Le spun: Credinta voastra e desfranare. Totul este deformat si fals la voi si nu va veti mantui daca nu va veti cai“.

Staretul a ascultat, si l-a intrebat:

“Si, spuneti-mi, parinte arhimandrit, cred ei in Iisus Hristos, cred ei ca este adevaratul Dumnezeu?”

“Da, cred”.

“Si o cinstesc pe Maica Domnului?”

“Da, o cinstesc, dar invatatura lor despre ea e gresita”.

“Ii cinstesc pe sfinti?”

“Da, ii cinstesc, dar ce sfinti mai pot fi la ei de cand s-au despartit de Biserica?”
“Au slujbe in bisericile lor, citesc ei cuvantul lui Dumnezeu?”

“Da, au slujbe si biserici, dar daca ati putea vedea ce sunt slujbele lor fata de ale noastre, ce raceala, ce lipsa de viata!”

“Ei bine! Parinte arhimandrit, sufletul lor stie ca fac bine crezand in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti, chemandu-i in rugaciunile lor; daca le spuneti ca aceasta credinta a lor este desfranare, nu va vor asculta. Spuneti oamenilor ca fac bine crezand in Dumnezeu, ca fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu si pe sfinti; ca fac bine mergand la biserica pentru slujbe, rugandu-se acasa, citind cuvantul lui Dumnezeu, si celelalte; dar ca in cutare sau cu­tare punct sunt in greseala, ca trebuie sa-si indrepte aceasta greseala si ca atunci totul va fi bine.Domnul se va bucura in ei si asa cu totii ne vom mantui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu e iubire; de aceea orice predica trebuie sa purceada si ea din iubire, si atunci va fi mantuitoare atat pentru cel ce predica, cat si pentru cel ce o asculta. Dar daca ii veti osandi, sufletul poporului nu va va asculta si nici un bine nu va iesi de aici“.

(in: “Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de arhimandritul Sofronie“, Editura Deisis, Sibiu, 1999)