Dumnezeu ne cercetează atunci când murim nădejdii în noi însine. De ce ne este SUFERINTA necesara mantuirii?“Cu cat omul este mai pierdut, cu atat are nadejdi mai mari, este de ajuns sa nu se izoleze in sine insusi, ci sa alerge la Dumnezeu spunand: SUNT UN ESEC DEPLIN, FA CU MINE TOT CE VOIESTI!

Calea suferinţei

Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre învierea singurului fiu al vădu­vei din cetatea Nain (v. Luca 7, 11-17). Perico­pa menţionează că atunci când Mântuitorul l-a înviat pe fiul acelei văduve, poporul cu frică a mărturisit că Dumnezeu l-a cercetat pe el.

Prin  intermediul cuvântului evanghelic ve­dem că însuşi Domnul se ocupă de cei neputincioşi, de cei bolnavi şi de cei îndureraţi. Vedem că oa­menii îndureraţi sunt aceia care devin în princi­pal apţi să primească cercetările lui Dumnezeu, dar şi aceia care teologhisesc dinlăuntrul pro­priei lor vieţiPentru că theologia înseamnă să mă împărtăşesc de viaţa lui Dumnezeu, theologia înseamnă să pătimesc cele dumnezeieşti, să parti­cip la harul lui Dumnezeu şi nu doar să grăiesc în mod intelectual „despre Dumnezeu”.

desen de Gabriela Mihaita David)


Am putea să facem un paralelism. Aşadar, aşa cum Domnul a cercetat-o pe văduvă, atunci când a murit fiul ei, si ea încetase să mai aibă nădejdi, nădejdi omeneşti, aşa se întâmplă şi cu fiecare om. Aşadar, vedem că acela care este pregătit să primească cercetările lui Dumnezeu este acela care a ajuns la limitele sale, acela care deja, prin cele ce se întâmplă în viaţa lui, încetează să mai nădăjduiască în propriile sale puteri şi posibilităţi. Atunci vine Dumnezeu, în momen­tul în care va „muri” omul şi vor înceta să mai existe nădejdile omeneşti. Adică, atunci când omul încetează să mai nădăjduiască în el însuşi. Însă în general în viaţa duhovnicească, atunci este pregătit omul să primească cercetările şi harul lui Dumnezeu, când încetează să mai nă­dăjduiască în cele omeneşti, când încetează să mai nădăjduiască într-ale sale. Am putea să spunem că suferinţa este modul în care omul îl percepe pe Dumnezeu. Aşa cum viaţa vine pe lume prin du­rerile naşterii, tot aşa şi în naşterea duhovnicească, modul este suferinţa, durerea. Nu pentru că Dum­nezeu vrea să suferim, ci pentru că suferinţa este modul în care omul depăşeşte şi scapă de imaturitatea sa.Imaturitatea se exprimă ca o falsă simţire, ca simţire a suficienţei de sine existenţiale, de tipul „pot să trăiesc şi fără Dumnezeu”.

Aşadar, pentru ca omul să aibă această ca­pacitate de a percepe şi de a gusta viaţa, unica premisă este suferinţa. De obicei, suferinţa pe care o are fiecare om este analogă cu iubirea de sine (filavtia), cu trufia sa, cu egoismul său. Analogă cu îndărătnicia omului, adică cu faptul de a nu voi să se predea pe sine lui Dumnezeu, ci dimpotrivă, să stăruiască şi să se predea gându­lui său şi puterii sale.

De aceea, undeva zice Sfântul Siluan Atho­nitul că cei mândri pătimesc. Pătimesc pentru că nu-L lasă pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea Lui şi se lipsesc astfel de viaţa Lui. Maturitatea este, aşadar, ca să poată omul să vadă şi să cunoască că prin suferinţă se descoperă Viaţa în viaţa noastră.

Ce zice Evanghelia când Domnul nostru s-a urcat pe Cruce? „Trebuia ca Hristos să pătimeas­că acestea şi să intre în slava Sa (Luca 24, 26). Trebuia să pătimească acestea ca să intre în slava Sa, nu pentru că se afla în afara slavei, ci ca să ne arate nouă modul propriei noastre învredniciri, care se face prin suferinţă.

Dar nu orice suferinţă mântuieste. Mântuieste suferinţa dacă o vom gestiona în mod corect. Şi se face o corectă gestionare atunci când încetează să mai existe nădejdi omeneşti. Aici nu vorbim numai despre problemele bolii trupeşti sau despre problemele economice materiale. Şi acestea împreună-lucrează; dar aici vorbim în special despre cazul în care omul trăieşte în pati­mile sale şi nu mai are nădejdi să se elibereze dintr-acestea. Să se elibereze, nu ca să se simtă bine cu el însuşi, că, aşadar, el este virtuos, ci mai mult decât atât, ca să înceteze să mai aibă nădejde în el însuşi că ar putea prin el însuşi să-L vadă pe Dum­nezeu. Şi, deoarece nu percepe, nu gustă existenţa lui Dumnezeu, simte această moarte lăuntrică.

Ce opţiuni are atunci omul? Poate să se în­chidă în sine însuşi, să se închidă în mod autist în vinovăţiile sale, sau în problemele sale şi să le plân­gă. Acest fapt, dacă-l analizăm, cuprinde în sine o formă de plăcere. Este acea auto-întristare în care ne place să ne plângem, ne place să simţim că suntem nedreptăţiţi, că nimeni nu ne iubeşte; desigur că ne construim şi scenarii în jurul acestor lucruri ca să ne justificăm pe noi înşine în minciuna noastră sufletească şi în ticăloşia noastră. Din ce pricină nu am reuşit să aflăm această cale a smereniei? Unde este şi care este aceasta? Nădejdea şi deplina rapor­tare la Dumnezeu. Altfel suferinţa devine pricină pentru alimentarea înălţării noastre trufaşe, astfel încât să ne simţim importanţi în suferinţa noastră.Este o blasfemie faţă de Dumnezeu ca noi, oamenii de zi cu zi ai Bisericii, să ne plângem şi să spunem: „Unde eşti Dumnezeul meu? Ne-ai uitat”.

Dumnezeu nu ne-a uitat, dar ne place acest sce­nariu, pentru că aşa simţim că ne-au nedreptăţit alţii şi, desigur, ne-a nedreptăţit Dumnezeu. Astfel, într-o oarecare măsură în această stare simţim o autoafirmare, care în acelaşi timp ne mărgineşte în mod disperat la cele pământeşti. Noi alegem această cale deoarece nu putem să devenim persoane importante în evenimentul deschiderii noastre spre Dumnezeu.

Nu există păcat mai mare decât deznădej­dea, decât văicăreala. Nu există mai mare tăgăduire şi hulire a lui Dumnezeu decât să cârtim şi să ne justificăm în cârtirea noastră, judecându-l desigur pe altul.

Astfel, Dumnezeu îngăduie în acest mod să se descopere adevărul nostru. Ce face văduva? A murit fiul ei şi merge către Hristos. Insă, de ce mai vrea ea să tulbure apele? S-a sfârşit cu fiul ei. Ce mai cere de la Dumnezeu? Acesta este un eve­niment paradigmatic care vrea să ne spună, in­clusiv nouă, că atunci când suntem deja „morţi”, singura nădejde a noastră este Dumnezeu. Insă de ce nu facem acest lucru mai devreme? De ce trebuie să trecem prin această moarte?

Pentru că, dacă nu trecem prin această simţire a neputinţei, a posibilităţilor noastre limitate, vom avea convingerea că ceva-ceva facem şi noi ca să câştigăm darurile lui Dumnezeu! Şi ast­fel, inima noastră nu poate să fie pe deplin des­chisă faţă de Dumnezeu.Când, aşadar, simţim că toate sunt daruri şi că nu avem ce să mai arătăm, înţelegem dragostea (…), iubirea lui Dumne­zeu pentru om. Când avem noi ceva în mâinile noastre ca să-i dăm, ca să-i demonstrăm, atunci nu este deplină deschiderea noastră faţă de Dum­nezeu.Pe cât omul nu conştientizează această lecţie, pe atât va fi pedepsit şi se va chinui.

Să nu credeţi că problemele psihologice sunt pur şi simplu exclusiv nişte stări pe care le au oa­menii prin moştenire. Ni le creăm şi noi înşine. Le creăm atunci când stăruim în mod obiectiv asu­pra eului nostru. Când vrem să ne îndreptăţim în noi înşine, când vrem să ne îndreptăţim gândul nostru. Şi nu-i spunem lui Dumnezeu: „Suntem cu totul în eşec; miluieşte-ne pe noi”. Ne sperie această simţire de a mărturisi eşecul, nereuşita noastră. Pentru că în adânc nu credem în filan­tropia (iubirea de oameni) a lui Dumnezeu, în Dragostea lui Dumnezeu.

Ce se întâmplă atunci? Dumnezeu vine aco­lo unde omul este „mort”. Numai celor „morţi” le grăieşte Dumnezeu. Numai pe cei „morţi” îi cercetează. Ce este toată nevoinţa noastră? Să ne „mortificăm pe noi înşine”, nu ca să respin­gem valoarea umană şi vrednicia, ci pentru că noi credem cu adevărat că în suflarea lui Dumnezeu, acestea îşi primesc conţinutul lor deplin. In acest mod îl cercetează Dumnezeu pe om. Noi ne lipsim de aceste cercetări, deoarece îl refuzăm pe Dumnezeu şi alegem dreptatea noastră. Toată viaţa noastră este o provocare şi o posibilitate pentru astfel de prilejuri de a ne cerceta Dumnezeu. Dumnezeu îi cercetează pe cei neputincioşi, pe cei îndureraţi, îi cercetează pentru că aceştia au capacitatea cunoscătoare de a recunoaşte cercetările lui Dumnezeu.Altfel, noi ne simţim atât de siguri cu noi înşine, sun­tem atât de aranjaţi în situaţiile noastre, în izbânzile noastre şi în reuşitele noastre, încât nu putem vedea mai departe de noi înşine. Ni se limitează capacitatea noastră optică. Dar atunci nu numai pe Dumnezeu, dar nici pe icoanele Lui, adică pe ceilalţi oameni nu le primim şi nu le recunoaştem. Doar când trecem prin situaţii asemănătoare, putem să împreună-pătimim şi să participăm la durerea fiecărui om. Aşadar, cu cât omul se simte mai tare în puterile sale, în reuşitele sale, în obiectivele sale, cu atât mai mult devine invalid. Numai când recunoaşte că puterea lui este Dumnezeu, atunci şi numai atunci poate să se elibereze.

Ce sunt, aşadar, cercetările lui Dumnezeu? Este atingerea lui Dumnezeu de noi înşine. Ce se întâmplă acum? Domnul nostru îl învie pe fiul văduvei, dar să fiţi siguri că atunci când văduva a văzut că Domnul este Stăpânul vieţii şi al morţii, s-a rezolvat problema ei. A înţeles că nu există moarte. Prin urmare, atunci ar putea să primească şi moartea copilului ei, adormirea copilului ei, pentru că de-acum a înţeles că nu există moarte.

Ce sunt în cele din urmă cercetările lui Dumnezeu? Este certitudinea că Dumnezeu este aproape, este lângă noi şi ne iubeşte. Ce sunt cercetările lui Dumnezeu? Este certitudinea că într-aceste cercetări moartea a fost biruită.

Toată nebunia pe care o avem zilnic că sun­tem pedepsiţi cu ceva este scuza (alibiul) adevăra­tei noastre probleme, care este absenţa certitudinii cămoartea a fost biruită. Aceasta nu este ipoteza unui demers intelectual. Este ipoteza cercetărilor lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai pierdut, cu atât are nădejdi mai mari, este de ajuns să nu se izoleze în sine însuşi, înlăuntrul ticăloşiei sale, înlăuntrul problemelor sale, psihologice sau de oricare alt fel, ci să alerge la Dumnezeu spunând „sunt un eşec deplin, fă cu mine tot ce voieşti”.

(din: Preot   Varnava Iankos, Biserica pacatosilorEditura Egumenita, 

2016)

SURSA

Despre suferință

Suferinta în lume este de doua feluri: suferinta trupeasca si suferinta morala, adica sufleteasca, precum: mustrarea de constiinta, întristarea, deznadejdea, îndoiala , mânia , ura etc. Suferintele omenesti se pot împarti înca în doua parti: unele spre îndreptarea si lamurirea celor buni si altele spre pedeapsa si arvunirea osândei vesnice a celor rai (Calauza predicatorului de Dr. C. Chiricescu si Pr. C. Nazarie, pag. 291-293). 

Zice dreptul Iov: Omul este nascut pentru suferinta (Iov 5, 7). 

Iar Sfântul Pavel zice ca toata faptura este în suferinta (Romani 8, 22). 

Suferintele din lume sunt urmari ale pacatului (Iov 4, 8; Psalm 7, 14-16; Pilde 22, 8; Ieremia 4, 18). 

Suferintele sunt pedepse pentru pacate (Levitic 26, 24 – 28; II Regi 7, 14), dar de vom primi toate suferintele cu rabdare si multumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc spre mântuirea sufletului.
În general, vedem ca, înmultindu-se pacatele si rautatile în lume, se înmultesc suferintele, adica foametea, cutremurele, razboiul, bolile de tot felul si moartea. Grija noastra, a crestinilor, este sa parasim pacatele, sa ne împacam mereu cu Dumnezeu si sa avem frica de Dumnezeu, smerenie si rabdare si atunci toate suferintele noastre se vor împutina si ne vor fi de mare folos spre mântuire. 

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamânt prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mântuirea sufletului. Pentru cei rai care nu voiesc sa se îndrepte, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamânt ramâne ca o arvuna a suferintelor a celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire de la Dumnezeu si se întorc la pocainta, suferinta de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de îndreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile vesnice.Noi vedem ca cei ce sufera mai mult pe pamânt, sunt mai împacati cu constiinta, mai buni, mai smeriti, mai tari în ispite, mai aproape de Dumnezeu si se mântuiesc mai usor, precum dreptul Iov, saracul Lazar, Sfiinti Apostoli, Mucenicii, cuviosii, si atâtia altii. Iar cei ce traiesc bine, sunt sanatosi, au averi si tot ce isi doresc pe pamânt; fiind de obicei slabi în credinta, nemilostivi, tirani, lacomi, egoisti, se tem de moarte si mor în pacate grele, spre osânda vesnica.Suferinta este rânduita de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca, numai daca o primim cu multumire, ca din mâna lui Dumnezeu precum spune prorocul David: Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mângâiat (Psalm 22,5). Deci, toiagul si varga suferintei, pe cei buni si credinciosi îi mângâie, îi sporeste în fapte bune, îi curateste de pacate si-i învredniceste de mai mare cununa si rasplata în cer. Iar pentru cei rai, toiagul suferintei este chemarea la pocainta, este pedeapsa peste pedeapsa si frâu în gura, pentru ca nu voiesc sa se apropie de Domnul (Psalm 31,10).

Boala, nedreptatea, ocara, saracia si orice fel de suferinte pe pamânt trebuie sa le rabdam având credinta ca suferinta, de orice fel ar fi ea, ne este rânduita de Dumnezeu, Tatal Nostru Cel Ceresc, spre mântuire, iar nu spre osânda vesnica. Apoi trebuie sa primim suferinta cu rabdare si cu multumire. Iar rabdarea noastra trebuie sa fie însotita de cuviosie si de înfrânare (II Petru 1,2-7); sa fie însotita de bucurie (Coloseni 1,11) si nadejde.Rabdarea în suferinta sporeste în noi prin rugaciune, prin spovedanie, si prin Sfânta Împartasanie; prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Isus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui; prin cercetarea celor ce sunt în suferinte mai grele decât ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica în rai. Pentru ca alta cale spre mântuire nu este decât numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si prin jertfa precum spune Mântuitorul: Intru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21,19). Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui (Matei 24,13).Sfântul Ioan Gura de Aur spunea ca: darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia mortii, pentru ca facând cineva minuni, Îi ramâne dator lui Dumnezeu, pe când daca cineva sufera, acestuia Dumnezeu îi ramâne dator. În Sfânta Scriptura ni se explica din ce pricina sufera copiii cei nevinovati si ale cui pacate le ispasesc ei. Citim la Iesire: Dumnezeu este râvnitor. El rasplateste pacatele parintilor în fii lor pâna la al treilea si chiar al patrulea neam (Iesire 20,5). Si iarasi: Dumnezeu aduce faradelegile parintilor peste fii si peste fii fiilor lor, pâna la al treilea si al patrulea neam (Iesire 34,7; Deuteronom 5,9; Psalm 36,289). Marele Prooroc Ieremia zice: Tu arati mila la mii si pentru faradelegile parintilor rasplatesti în sânul copiilor lor dupa ei (Ieremia 32,18; Numerii 14,18; Iov 5,4;21,19).

Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi se poate întelege destul de clar din ce pricina sufera unii copii nevinovati si ale cui pacate ispasesc ei. Copiii acestia nu sunt opriti de la mântuire ba chiar ei ajuta la mântuire si pe parintii lor daca acestia (parintii) se pocaiesc în pacatele lor. Acesti copii se învrednicesc de mari cununi de la Dumnezeu daca îsi duc crucea cu dragoste si fac voia lui Dumnezeu.Biserica vindeca si alina suferintele oamenilor prin tot felul de rugaciuni catre Prea Bunul Dumnezeu (Deuteronom 4,29; II Paralipomena 7, 13, 16; Psalm 49, 15-16; Isaia 19,21; Iacob 5, 14). Biserica a rânduit diferite rugaciuni pentru alinarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune si slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu, precum si diferite molifte pentru dobândirea sanatatii. Dar toate acestea sunt de folos la cei care se spovedesc. 

Crestinul are o mare datorie fata de cei în suferinta, ca sa-i ajute atât prin mijloace materiale, precum: îmbracaminte, hrana, îngrijire, bani etc., cât si prin mijloace spirituale, precum: rugaciunea, îmbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimire, mângâiere etc., asa cum ne învata Sfântul apostol Pavel, care zice: Bucurati-va cu cei care se bucura si plângeti cu cei care plâng (Romani 12,5). 

Pomenirile la slujba se fac în virtutea datoriei de a ne ruga unii pentru altii, vii si morti (Matei 18, 19-21). Fiecare crestin în rugaciunile sale particulare are datoria de a se ruga pentru sine, pentru parinti, copii, rude si prieteni (I Tim 5,5). De foarte mare folos sunt pentru cei vii si pentru adormiti Sfintele Liturghii. Dintre cei vii, nu pot fi pomeniti la aceasta slujba: pagânii, necredinciosii, apostatii, ereticii (sectantii), schismaticii, cei nebotezati, cei care au pacate împotriva Duhului Sfânt, cei care traiesc în preacurvie (necununati), cei care traiesc în pacate grele si nu se îndreapta, nici nu se spovedesc. Dintre cei morti nu pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie si la alte slujbe, cei care au murit în necredinta, în eres (în secta), în schisma, sinucigasii, femeile care mor facând avort, copiii morti înaintea botezului, copiii avortati, cei care mor din betie si care mor facând pacatul (A se vedea Pidalionul si Pravila bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, ed. 1996). Cei adormiti care pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie se pot pomeni si la Panahizi. Cei vii care traiesc în pacate si nu pot fi pomeniti la Sfânta Liturghie pot fi pomeniti la: Psaltire, Acatiste si Paraclise pentru întoarcerea lor pe calea cea buna. Iar cea mai mare slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu care le este de folos celor care se spovedesc de toate pacatele.Dumnezeului nostru, Celui care ne iubeste si ne da ce ne este de folos spre mântuire sa-I dam slava totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor Amin. 

Sursa