Sf. Dimitrie al Rostovului – Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Extras din revista Credinta ortodoxa:

Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele. Pentru că deşartă se pare a fi pocăinţa aceluia care nu cu cea lungă înfrânare de bucate şi cu postirea cea o dată pe zi vrea să-şi acopere cele multe îmbuibări şi beţii. Deşartă este pocăinţa aceluia care, prin scurta şi uşoara oarecare omorâre a trupului, i se pare a-şi curăţi cele multe şi grele păcate de moarte. Nedreaptă este pocăinţa aceluia care nu cu multe suspinuri şi loviri în piept se nădăjduieşte a se îndrepta de cele multe nedreptăţi, de furtişaguri, de ucideri, de jafuri, de răpiri, de asuprelile fraţilor şi de cele asemenea cu acestea. Neadevărată este iertarea păcatelor aceluia care numai prin puţine lacrimi, afară de altele cuviincioase pocăinţei sale adevărate nevoinţe şi osteneli, aşteaptă să-şi spele spurcăciunile cele mari şi fărădelegile şi să scape de muncile cele veşnice.

Multe lacrimi au vărsat Ninivitenii şi mare pocăinţă au arătat, că se îmbrăcau în saci de la mic până la mare, şi au poruncit post nu numai la oameni, ci şi la dobitoace şi au strigat către Dumnezeu lungindu-şi rugăciunea şi s-a întors fiecare din calea sa cea rea. Însă neîncredinţaţi erau de mântuirea lor, pentru că ziceau:

“Cine ştie, oare se va căi, sau se va milostivi Dumnezeu şi oare îşi va întoarce iuţimea mâniei Sale, ca să nu pierim” (Iona 3).

Şi dacă aceia, atâta pocăinţă arătând, neadeveriţi erau de milostivirea lui Dumnezeu şi de iertarea păcatelor lor, apoi ce fel de adeverire va avea, cel ce prin puţina pocăinţă aşteaptă şi nu prin multe lacrimi ca să se curăţească de cele multe şi grele păcate?

Dar vei zice: Ninivitenii erau păgâni, neştiind Scriptura ceea ce zice: “Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu n-o va urgisi” (Psalmul 50); şi “Aproape este Domnul de cei umiliţi cu inima şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui“; şi: “Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului şi Tu ai lăsat păgânătatea inimii mele”(Psalmii 18, 33 şi 31). Iar noi credincioşii, nădăjduim, că şi cele puţine lacrimi cu mărturisirea păcatelor, pot să câştige de la Dumnezeu Mila şi iertarea păcatelor.

Răspund eu: Pot numai întru aceia care sunt la sfârşitul cel de moarte, cărora nu este vreme spre mai multe lacrimi şi spre a se împăca prin pocăinţă pentru păcate. Unora ca acelora pentru o sfărâmare a inimii Milostiv li se va face Domnul. Chip este tâlharul cel de pe Cruce, care la sfârşitul său nu multe cuvinte cu mărturisire şi cu inimă înfrântă a zis. Şi îndată a auzit de la Domnul, milostivul acel cuvânt: “Astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Iar de la omul cel sănătos şi care are vreme spre pocăinţă îi cere Dumnezeu multe lacrimi şi multe osteneli şi nevoinţe (Luca 23), până ce ostenelile pocăinţei se vor asemăna, iar mai ales vor şi întrece pe păcatele ce au fost mai înainte.

Încă pentru lacrimi şi aceasta să se zică: Sunt unii, care se şi umilesc la o vreme de păcatele lor şi plâng, iar a greşi nu încetează, pe unii ca aceia nu-i foloseşte chipul cel umilit, când năravul lor neîndreptat petrece. Alţii şi la pocăinţă vin, mărturisindu-şi cu lacrimi păcatele lor, iar după o vreme iarăşi la aceleaşi spurcăciuni de păcate se întorc şi unora ca acelora ce folos le este de spălarea lacrimilor, când iarăşi cu dragoste întru acea mai dinainte tină intră? Deci nu este de ajuns singură umilinţa şi sfărâmarea inimii, ceea ce la o vreme se face fără de adevărată pocăinţă, ca adică nu numai să-i fie jale şi să plângă pentru păcate, ci nici să nu se mai întoarcă la păcate, şi pentru cele făcute să sufere cuviincioasa osteneală. Pomeneşte Apostolul de Isav, fiul lui Isaac (Evr. 12, 17), cum că n-a aflat pocăinţa loc, măcar deşi cu lacrimi a căutat-o pe ea. Pentru ce lacrimile păcătosului celuia nu i s-au socotit întru pocăinţă şi neprimite i-au fost lui Dumnezeu, nici nu i-a iertat păcatele de care păcătosul acela a plâns?

Răspunde Sfântul Gură de Aur în trimiterea către Evrei, 83, Cuvântul 31:

“N-a aflat pocăinţă, fiindcă n-a arătat cea vrednică pocăinţă. Şi ne sfătuieşte de aici pe noi, păcătoşii, zicând: Câţi socotesc a greşi fără curmare(nădăjduindu-se că fără cea cuviincioasă obosire şi chinuire să dobândească iertarea păcatelor lor) acestea să le gândească: Pentru ce Isav n-a câştigat iertare? Pentru că nu s-a pocăit precum se cădea. Oare voieşti să vezi pocăinţă cu deadinsul (adevărată, cuviincioasă), ascultă pocăinţa lui Petru cea după lepădare. Pentru că ne spune nouă pentru dânsul evanghelistul zicândIeşind afară a plâns cu amar(Mt. 26, 75). Pentru aceasta i s-a şi iertat lui un păcat ca acela, fiindcă s-a pocăit cu chipul care i se cădea”. Până aici Sfântul Gură de Aur.

Iarăşi va zice cineva: Sfântul Petru un ceas plângând, a câştigat iertare greşelii sale, deci şi mie de voi plânge un ceas înaintea Domnului, mi se vor ierta păcatele, fără de multe şi îndelungate osteneli ale pocăinţei. Unuia ca aceluia îi răspunde ucenicul lui Petru, Sfântul Clement Papa, zicând pentru dânsul, la Cuvântul de la Matei, cap. 20:

„Că în toate nopţile auzind glasul cocoşului cântând, îndată îşi aducea aminte de lepădarea aceea cu care de Hristos se lepădase şi se arunca la pământ şi multe lacrimi vărsa, plângând cu amar, şi aşa făcea toată viaţa sa”.

Şi pentru aceea Nichifor, scriitorul faptelor Bisericeşti, Cartea 2, cap. 26, scrie de dânsul, că ochii lui îi erau însângeraţi, iar aceasta din cea prea multă plângere era, de acest fel a fost pocăinţa Sfântului Petru după greşeala lui. Iar tu cel ce te nădăjduieşti ca într-un ceas să-ţi plângi păcatele tale, oare poţi să plângi aşa cu amar precum a plâns Petru? Şi în toate nopţile a te tângui ca şi dânsul? Şi iarăşi: Oare poţi tu să suferi ca acele osteneli şi nevoinţe precum a suferit Petru, răsplătind lui Hristos Domnului său pentru lepădarea sa, până la cea cu capul în jos răstignire a sa? Deci să nu te nădăjduieşti la cea puţină oarecare umilinţă a inimii, care ţi se face la o vreme, nici să cutezi la cea mai mică osteneală a ta şi la nevoinţa cea scurtă. Ci întocmai cu păcatele tale, iar mai ales şi mai multă, o, păcătosule, să-ţi arăţi înaintea Domnului cu multe lacrimi pocăinţa, şi atunci să aştepţi de la Dânsul milă.

Învaţă Sfântul Gură de Aur în Cuvântul 10 la Evanghelia de la Matei 3, 8, scriind aşa:

“Pocăinţa zic: Ca nu numai de cele mai dinainte rele a se depărta, ci şi mai mari bunătăţi a arăta: Pentru ca să faceţi roduri vrednice de pocăinţă, iar cum să le facem? De vom începe a face cele potrivnice păcatelor, precum aş zice: De ai răpit cele străine, dă dar şi pe ale tale. Ori multă vreme ai curvit, înfrânează-te dar şi de a ta femeie, la rânduite zile, deprinzându-te cu înfrânarea. Ori ai ocărât şi ai bătut pe cei ce-ţi învinuiau, deci binecuvintează pe cei ce te dosădesc şi fă bine celor ce te rănesc pe tine. Pentru că nu ne este destulă sănătatea nouă ca numai să scoatem săgeata, ci şi doftorii să ne punem pe rană. Ori te-ai desfătat şi te-ai îmbătat în vremea cea mai dinainte, posteşte acum şi la băutura apei ia aminte, ca să ridici vătămarea ce ţi s-a adus ţie din beţie. Ori ai căutat cu ochi curveşti la frumuseţe străină, apoi să nu mai cauţi nicidecum la feţe femeieşti, întru cea mai multă păzire rânduindu-te pe sineţi după ranele ce le-ai luat, până ce te vei întări întru bine, pentru că“Abate-te de la rău şi fă bine” (Ps. 33,13). Până aici Gură de Aur.

Şi Apostolul sfătuieşte la Romani 6, 19:

“Precum aţi pus de faţă mădularele voastre slujitoare necurăţiei şi fărădelegii întru fărădelege, aşa şi acum să vă puneţi de faţă mădularile voastre slujitoare dreptăţii întru sfinţenie”.

Iar Sfântul Grigorie Dialogul, numind pe om pom ce se cunoaşte după roadele sale, zice în Cartea 6, cap. 15, de la Ioan cap. 13:

“Deci din roduri, iar nu din frunze, sau din rădăcină are să se cunoască pocăinţa, fiindcă şi Domnul a blestemat pe pomul ce avea numai frunzele, iar nu şi roduri. Că mărturisirea n-o primeşte (care se face numai cu cuvintele) şi fără de rodurile obosirii trupului”. Până aici Grigorie Dialogul.

Iar noi să luăm aminte. Precum pomul cel bun nu din rădăcină şi din frunze, ci din rodurile cele bune se cunoaşte, aşa adevărata pocăinţă din faptele şi părerea de rău. Pom de gând este omul şi are rădăcină a pocăinţei sale: gândul şi voinţa mărturisirii păcatelor. Iar frunze: singură mărturisirea păcatelor. Care cu cuvintele iată se face spre Dumnezeu înaintea Părintelui Duhovnicesc şi făgăduinţa de îndreptare, iar rodurile acelui pom sunt ostenelile îndestulatei pocăinţe. Deci se cunoaşte adevărata pocăinţă nu din rădăcina gândului, nici din frunzele mărturisirii şi ale făgăduinţei, ci din singure ostenelile îndestulatei pocăinţe. Întăreşte-ţi gândul ca o rădăcină, înmulţeşte-ţi cuvintele ca nişte frunze. De nu vei avea roduri vrednice de pocăinţă, nevoinţe ostenitoare – zic – şi osârdnică sârguinţă pentru îndestulata pocăinţă de păcate, nu vei fi pom de binecuvântare vrednic, ci de blestem să te temi.

Pe doi păcătoşi îi aflăm în Sfintele Scripturi care se pocăiesc de faptele lor cele rele şi şi-au mărturisit păcatele lor la Dumnezeu: Saul şi David, dar n-au câştigat amândoi de la Dumnezeu iertare. A zis Saul: (1 Regi 15, 24): “Am greşit că am călcat cuvântul Domnului”. A zis şi David: (II Regi 12, 13): “Am greşit Domnului meu!”Deci David a câştigat iertare şi s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare şi în mânia Domnului a rămas şi a pierit. Pentru ce? Au doară nedrept este Domnul, că pe un păcătos ce s-a mărturisit Lui l-a miluit, iar pe altul l-a lepădat? Să nu fie! Pentru că drept este Domnul întru toate lucrurile Sale(Psalm 144, 18). Ci pricina este numai a celui neiertat păcătos Saul, căci mărturisindu-şi păcatul său, nu s-a căit cu îndestulare de dânsul, adevărata pocăinţă şi îndreptare nearătând, măcar deşi îndestulată vreme a avut spre pocăinţă şi îndreptare. Iar David după mărturisirea păcatului său, o, cât de mult s-a ostenit întru pocăinţă!

În toată noaptea aşternutul său cu lacrimile udându-şi, în miezul nopţii sculându-se, cenuşă ca pâinea mâncând şi băutura cu plângerea amestecându-şi de postire slăbind şi obosindu-şi trupul său şi smerindu-se înaintea Domnului în sac şi în cenuşă multă vreme, pentru aceea nu numai de păcat s-a iertat, ci şi iubit lui Dumnezeu s-a făcut. Iar Saul cel ce a făcut numai singură mărturisire de păcat, iar în pocăinţă nu s-a ostenit, a rămas neiertat în veci. Deci să nu se nădăjduiască nimeni că se va curăţi de păcatele sale cele mari numai cu singură mărturisirea şi cu puţină umilinţă, fără de ostenelile şi nevoinţele cele ce se cuvin la adevărata pocăinţă, când are vreme spre îndreptarea sa şi spre întreaga pocăinţă pentru păcate şi se leneveşte a se osteni. Bine este a urma lui David celui ce grăieşte: “Fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi griji de păcatul meu” (Psalm 37, 19). Iată nu se îndestulează David numai cu singură mărturisirea fărădelegii sale, ci şi de întreaga pocăinţă se grijeşte. Mărturisi-voi păcatul meu – zice – şi mă voi osteni până ce deplin mă voi pocăi de dânsul. Pentru că ce foloseşte a descoperi rana, iar doftoria cea cuviincioasă la rană a nu o pune? Ce folos este a-ţi mărturisi păcatele, iar canon a nu purta pentru ele, nici a-ţi îndrepta viaţa ta?

(Hronograf, traducere: mitropolitul Veniamin Costache, Pelerinul Român, Oradea, 2005, p. 82-86)

Comentarii Patristice – Evanghelia din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca – Ev. Luca 7, 36-50)

(Lc. 7, 36) Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.

Înțelegeți că Hristos a venit la masa fariseului nu ca să-și sature trupul cu mâncare, ci pentru a săvârși în continuare lucrarea cerului cât timp se mai afla cu trupul pe acest pământ.

(Fericitul Augustin,Predica 93,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 7, 36) Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.

Matei înfățișează această femeie turnând mir pe capul lui Hristos (Mt. 26, 13) și poate că de aceea a ezitat să o numească păcătoasă. După Luca, o păcătoasă a uns cu mir picioarele lui Hristos. Ea nu poate fi una și aceeași femeie, decât dacă evangheliștii par să se contrazică… dacă înțelegeți această deosebire, veți vedea pe această femeie ca fiind fericită oriunde va fi propovăduită evanghelia. Ea va fi pomenită pentru totdeauna, pentru că a turnat mireasma dreptelor lucrări și mirul faptelor bune pe capul lui Hristos (Mt. 26, 13).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 14-15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 37) Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.

Şi iată – se spune – era în cetate o femeie păcătoasă. Cine este această femeie? Fără îndoială că este Biserica… .

Ea auzit că Hristos a venit în casa fariseului, adică la sinagogă. A auzit că acolo, la paștele iudeilor, Hristos a așezat taina pătimirilor Sale, a împărtășit din taina Trupului și a Sângelui Său și a descoperit taina mântuirii noastre. Ea a socotit pe cărturari ca fiind doar niște simpli păzitori ai ușilor. Vai vouă, învăţătorilor de Lege! (Lc. 11, 52). Ea sfărâmat ușile certurilor și a nesocotit chiar și superioritatea fariseilor. Arzând, alergând și asudând, și-a croit calea în marea cameră din mijlocul ospățului legii. Acolo, a aflat de pătimirile lui Hristos ce vor urma și că fost vândut la un ospăț al iubirii, printre pahare dulci.

(Petru Hrisologul, Predica 95, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Fericit cel ce poate unge picioarele lui Hristos, chiar și cu untdelemn. Simon încă nu-L unsese, dar mai fericită este ea, cea care unge cu mir. Harul mai multor flori strânse într-un buchet împrăștie o altă dulceață a miresmei. Doar Biserica mai face această ungere. Ea are nenumărate flori, cu felurite miresme. Ea a trebuit să-și asume asemănarea unei păcătoase, pentru că și Hristos și-a luat asemănare de păcătos.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 21, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Femeia aceea nu intrase în comuniune cu Cuvântul, pentru că era încă păcătoasă. Ea a arătat cinstea cuvenită Stăpânului cu cel mai de preț lucru al ei, adică cu buna mireasmă, și a șters ceea ce a rămas din parfum cu podoaba capului, cu părul. Apoi, a turnat lacrimi de pocăință și astfel, păcatele sale au fost iertate.

Acesta este un simbol al învățăturii Domnului și al suferințelor Sale. Ungerea picioarelor cu mir cu bună mireasmă sugerează învățătura dumnezeiască, al cărei bun miros și nume s-a răspândit până la marginile pământului: în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18, 4). Mai mult decât atât, picioarele unse ale Domnului îi simbolizează pe apostoli, iar dulcea mireasmă a mirului prefigurează pogorârea Sfântului Duh peste ei. Vreau să spun că imaginea picioarelor Mântuitorului trebuie să fie atribuită apostolilor, care au mers în toată lumea pentru a propovădui evanghelia.

(Clement Alexandrinul, Hristos Învățătorul 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Cu mâinile faptelor bune, Biserica ține picioarele celor ce predică Împărăția Mântuitorului. Ea le spală cu lacrimile milosteniei, le sărută cu buzele rugăciunii și varsă întregul mir al milei, până când Hristos se va întoarce la ea. Aceasta înseamnă că El va veni înapoi la ea și-i va spune lui Simon, fariseilor, celor care-L resping, și evreilor: am intrat în casa ta şi apă de spălat pe picioare nu Mi-ai dat.

Când va rosti aceste cuvinte? Le va rosti atunci când va veni în slava Tatălui și va despărți pe cei drepți de cei nedrepți, precum desparte un păstor oile de capre. Va spune: căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau, Străin am fost şi nu M-aţi primit (Mt. 25, 42). Este același lucru cu a spune: Dar această femeie, în timp ce îmi spăla picioarele, mi le unge și le săruta, a făcut slujitorilor ceea ce tu nu ai făcut Stăpânului. Ea a făcut picioarelor ceea ce tu ai refuzat să faci Capului. Ea a cheltuit pe cele mai de jos mădulare ceea ce tu ai refuzat Creatorului tău. Atunci, Hristos va spune Bisericii: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit.

(Petru Hrisologul, Predica 95, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Observați a cui era această casă. Femeia păcătoasă este slăvită în casa fariseului și mai departe, Biserica este îndreptățită în casa Legii și a proorocilor și nu în cea a fariseilor. Fariseul a fost necredincios, iar femeia a fost credincioasă. Fariseul a spus: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Iudeea este casa legii care nu este scrisă pe piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Biserica este desăvârşită, fiind mai mare decât Legea, pentru că Legea nu cunoaşte iertarea păcatelor, iar Biserica o cunoaște. Legea nu deţine taina prin care păcatele ascunse sunt curăţite; de aceea, ce lipseşte din Lege se află în Evanghelie.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Ea nu se va gândi că, dacă i-a fost iertat puțin, să iubească la fel de puțin și, ignorând dreptatea lui Dumnezeu și căutând-o pe a sa, să nu se supună dreptății lui Dumnezeu (Rom. 10, 3). Simon era prins în mrejele păcatelor sale, iar femeia, căreia multe păcate i s-au iertat pentru că mult iubise, l-a întrecut. Ea mai cu putere și mai cu adevărat va socoti că toate păcatele de la care a oprit-o Dumnezeu vor fi numărate ca unele iertate.

(Fericitul Augustin, Sfânta feciorie 41, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Domnul nostru a săvârșit minuni asupra lucrurilor obișnuite ca să știm că cei ce nesocotesc minunile sunt lipsiți de cunoașterea lor. Dacă o vindecare ca aceasta a fost câștigată în taină, cu atât mai mult, Hristos ar fi fost capabil de acelea pe care le-a săvârșit cu cuvântul Său de față cu ceilalți. Dacă au devenit sfinte niște buze necurate doar sărutându-I picioarele, oare cu cât mai mult nu vor deveni sfinte buzele prin sărutarea gurii Sale? Prin sărutările ei, femeia păcătoasă a primit un dar de la binecuvântatele Sale picioare, care i-au adus iertarea păcatelor. Ea ungea cu grijă picioarele Doctorului său, Care cu grijă a adus și El comoara vindecării pentru suferințele ei. Cel care satură pe cei flămânzi nu a fost invitat, dar Cel ce iartă pe păcătoși S-a invitat singur, datorită pocăinței femeii celei păcătoase.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 13-19, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 41) Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.

Cine să fie cei doi datornici dacă nu cele două popoare, cel al evreilor și celălalt al neamurilor, datornici către Creditorul comorilor cerești? Acestui Creditor nu-I datorăm bogății materiale, ci Îi suntem datori cu fapte bune și nenumărate virtuți. Greutatea ascultării, asemănarea dreptății și sunetul mărturisirii măsoară valoarea acestei bogății. Vai mie, dacă nu am păstrat ceea ce mi s-a dat, căci cu greu poate plăti cineva întreaga datorie acestui Creditor. Vai mie, dacă nu cer:iartă-mi datoria! Domnul nu ne-ar fi învățat să ne rugăm pentru iertarea păcatelor (vezi Mt. 6, 12) dacă nu ar fi știut că unii nu-și vor putea plăti datoria decât cu mare greutate (Lc. 11, 4). Nu putem plăti cu nimic care să fie pe măsura durerilor trupului pe care Și l-a asumat, pentru loviturile, crucea, moartea și îngropare Sa. Vai mie, dacă nu am iubit! Îndrăznesc să spun că Petru nu a plătit înapoi datoria, dar știm prin aceasta că mult a iubit. Nici Pavel nu și-a plătit-o. Cu siguranță, a plătit moartea cu moarte, dar nu și-a plătit alte datorii, pentru că datora mult. Îl ascult spunând aceasta, pentru că nu plătise înapoi: sau cine mai înainte I-a dat Lui un dar şi va lua înapoi de la El? (Rom. 11, 35). Chiar dacă am fi plătit crucea cu cruce, moartea cu moarte, am putea plăti noi, oare, cele de la El, prin El și în El? (Rom. 11, 36). Să ne plătim datoriile iubind, darurile fiind milostivi și lăudând pe Dumnezeu pentru bogățiile primite. Celui care i se dă mult, mult va iubi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6. 24, 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 41-43) Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.

Domnul a spus un cuvânt care a fost precum o săgeată. A așezat drept câștig împăcarea și a uns-o cu dragoste pentru a alina mădularele trupului. Fără pregetare a tras-o spre cel păcătos, ca păcatul să fie schimbat în virtute. Imediat după ce Domnul se smerise spunând: Simone, am să-ţi spun ceva,el, care se lepădase, a răspuns:Învăţătorule, spune! Un cuvânt dulce a pătruns o minte împietrită și a scos la iveală o roadă înmiresmată. El, cel care era un clevetitor înainte de cuvântul Mântuitorului, a adus laudă publică după el. Smerenia cu un grai dulce biruiește până și pe dușmanii Săi ca să aducă și ei laudă. Smerenia nu cearcă celelalte virtuți, ci pe cei care urăsc manifestarea roadelor sale.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 24, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 44) Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.

Vindecarea bolnavului este slava doctorului. Domnul a săvârșit aceasta pentru a mări și mai mult necinstirea fariseului, care defăima slava Doctorului nostru. Hristos săvârșise minuni pe străzi și avea să săvârșească minuni și mai mari îndată ce avea să intre în casa fariseului, decât cele săvârșite afară. Pe stradă vindecase trupuri bolnave, însă în casă a vindecat suflete bolnave. Afară, a dat viață adormitului Lazăr, înăuntru, a dat viață femeii păcătoase care era adormită. A redat sufletul viu trupului mort din care plecase și a îndepărtat păcatul de moarte de la femeia păcătoasă în care sălășluise. Acel fariseu orb, pentru care minunile nu fuseseră de ajuns, a nesocotit lucrurile de rând pe care le-a văzut din cauza lucrurilor minunate pe care nu reușit să le vadă.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 42, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 45) Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.

Sărutul este semnul iubirii… .

Sărută cu adevărat picioarele lui Hristos cel care, citind Evanghelia, recunoaște faptele Domnului nostru Iisus și le cinstește cu o sfântă dragoste. Cu un smerit sărut, mângâie urmele pașilor lui Hristos. Sărutăm pe Hristos, în sărutul Sfintei Împărtășanii: cine citeşte să înţeleagă (Mt. 24, 15).

Biserica nu încetează să sărute picioarele lui Hristos și cere nu una, ci mulțime de sărutări în Cântarea Cântărilor (Cânt. 1, 2). Precum Preasfânta Maria Îi ascultă fiecare cuvânt, primește în inima sa fiecare cuvânt al Său când sunt citite Evanghelia și profețiile și ține toate aceste cuvinte în inima sa (Lc. 2, 51). Numai Biserica are și primește aceste sărutări, precum o mireasă, căci sărutul este garanția nunții și darul căsătoriei.

(Sfântul Ambrozie, Scrisoarea 62, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 46) Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.

Biserica spală picioarele lui Hristos, le șterge cu părul ei, le unge cu untdelemn și toarnă mir pe ele. Nu numai că se îngrijește de cei răniți și alină pe cei osteniți, dar îi și îmbălsămează cu dulcea mireasmă a harului. Ea varsă acest har nu numai peste cei bogați și puternici, ci și peste cei neputincioși, cântărește totul în egală măsură. La același sân îi strânge pe toți și pe toți îi alintă cu aceeași îmbrățișare.

O singură dată a murit Hristos. O dată a fost îngropat. Însă asta nu însemnă că nu vrea ca în fiecare zi să fie unse cu mir picioarele Sale. Cine sunt picioarele pe care le mirungem? Picioarele lui Hristos sunt cei despre care El însuși a spus: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40). Femeia din Evanghelie spală aceste picioare, le udă cu lacrimile ei atunci când păcatul celor mai josnice persoane este iertat, când greșeala lor este ștearsă și le este oferită iertarea. Sărută aceste picioare cei care iubesc chiar și pe cei mai din urmă oameni ai lui Dumnezeu. Cel care este milostiv cu cei neputincioși unge cu mir picioarele lui Iisus, căci Însuși Domnul Iisus spune că I se aduce cinstire prin acești mucenici și apostoli.

(Sfântul Ambrozie, Scrisoarea 62, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 46) Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.

Ea, prin dragostea sa, a adus fățiș lacrimile ce zăceau ascunse în străfundul ochilor săi, iar Domnul, pentru curajul său, a adus fățiș gândurile care erau ascunse în fariseu… . Domnul nostru, stând în mijlocul lor, a rostit o pildă despre aceștia doi, ca femeia să fie întărită prin aceasta, iar fariseul să fie descoperit prin tâlcuirea ei.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 7.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Hristos a venit să ierte datornicilor și mult și puțin, și ca să arate milă față de cel mic și de cel mare și ca să nu mai rămână nimeni care să nu se fi împărtășit din bunătatea Sa. Ca o chezășie și exemplu al harului Său, a eliberat pe această femeie desfrânată din multele sale păcate, spunând: Iertate sunt păcatele tale! Un cuvânt ca acesta este cu adevărat vrednic numai de Dumnezeu! Este un cuvânt împletit cu o autoritate supremă. Dacă Legea condamna pe cei aflați în păcat, cine, mă-ntreb eu, ar fi putut spune lucruri mai presus de Lege, decât Cel care le-a poruncit? El de-ndată a eliberat pe femeie și a îndreptat atenția fariseului și a celor care cinau împreună cu el către lucruri mai mărețe și mai înalte. Ei au aflat că Cuvântul, fiind Dumnezeu, nu era precum unul dintre proroci, ci era cu mult mai înalt decât oamenii, chiar dacă se făcuse Om.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 40, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

O primă iertare este cea prin care suntem botezați pentru iertarea păcatelor (Lc. 11, 41). O a doua iertare este la primirea muceniciei. O a treia este cea dată atunci când săvârșim milostenie, căci Însuși Mântuitorul spune: Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate (Lc. 11, 41). O a patra iertare a păcatelor ne este dată prin faptul că iertăm și noi greșelile fraților noștri. Domnul și Mântuitorul spune: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 14-15). El ne-a învățat să ne rugăm, spunând: și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12). O cincea iertare este atunci când cineva va converti un păcătos de pe calea greșelii sale. Sfânta Scriptură spune: să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iac. 5, 20). O a șasea iertare vine din mulțimea dragostei; Însuși Domnul a spus: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit,iar Sfântul Apostol Petru spune: Dragostea acoperă mulţime de păcate (1 Pt. 4, 8). Există și o a șaptea iertare a păcatelor, cea prin penitență, deși este fără îndoială grea și ostenitoare. Păcătosul spală în lacrimi așternutul său (Ps. 6, 6) iar lacrimile sale îi devin pâine ziua şi noaptea (Ps. 41, 4).

(Origen, Omilii la Levitic 2.4.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Se întâmplă ca omul, fie el în orice stadiu al vieții sale, să poată uneori să aducă rugăciune curată și fierbinte. Chiar și din locul cel mai de jos, când un om se pocăiește de teama pedepsei și a judecății ce va să vină, cererile sale îl pot îmbogăți cu aceeași râvnă a duhului precum cea a omului care a atins curăția inimii, care privește la binecuvântările lui Dumnezeu și care este umplut de o covârșitoare bucurie. Precum și Domnul a spus: Cel care știe că i s-a iertat mult începe să iubească mult.

(Sfântul Ioan Casian,Dialoguri 2.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Hristos este dragostea noastră. Dragostea este folositoare pentru că s-a jertfit pe sine în fața morții pentru păcatele noastre. Dragostea este bună pentru că a iertat păcatele. Sufletul nostru să se înveșmânteze cu dragostea care e mai tare decât moartea (Cânt. 8, 6). Precum moartea este sfârșirea păcatelor, la fel este și dragostea sfârșitul lor, pentru că cel care iubește pe Domnul încetează să mai păcătuiască. Căci dragostea nu gândește răul și nu se bucură de nedreptate, ci toate le suferă (1 Cor. 13, 5-7). Iar dacă cineva nu caută binele său, cum îl va putea el căuta pe cel al aproapelui? (1 Cor. 13, 5). Acea moarte prin baia botezului, prin care fiecare păcat este îngropat, este atât de puternică încât iartă fiecare greșeală. Cu o asemenea dragoste a venit la Hristos femeia din Evanghelie, iar El spune că: Multele sale păcate i-au fost iertate pentru că mult a iubit. Moartea mucenicilor este și ea de o aceeași tărie, căci șterge greșelile de dinainte. Pentru că cere o dragoste la fel ca cea a mucenicilor, moartea suferită după chinuri asemenea celor îndurate de ei este la fel de puternică pentru a opri pedeapsa păcatelor.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Isaac sau sufletul 8. 75-76, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica închinată Sfintei Maria Egipteanca


Iubiţi credincioşi,

Cu toţii cred că aţi auzit despre viaţa Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca, despre acea femeie păcătoasă din Egipt, care prin pocăinţă s-a făcut biserică a Duhului Sfânt, vas ales, alăută duhovnicească, porumbiţă cerească şi casă a tuturor bunătăţilor.

Născută în hotarele Egiptului, Cuvioasa Maria Egipteanca şi-a întinat tinereţile în tot felul de desfrânări, după cum singură mărturiseşte mai târziu, cu atâta smerenie şi lacrimi. Uitând cu totul de Dumnezeu şi neruşinându-se de oameni, petrecea în cele mai grele păcate de moarte, trăgând la pierzare nenumărate suflete.

Dar Milostivul Dumnezeu, Cel ce a voit a pătimi pentru noi şi Care nu voieşte moartea păcătosului, s-a milostivit de oaia Sa cea rătăcită şi a chemat-o la pocăinţă pe o cale cu totul străină. Deci, cu rânduiala lui Dumnezeu, ajungând Maria la Ierusalim şi voind să se închine Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos din Biserica Sfântului Mormânt, o străină putere dumnezeiască nu i-a îngăduit să intre înăuntru cu ceilalţi creştini, până ce nu şi-a venit în sine şi nu şi-a mărturisit greşelile sale cele grozave înaintea icoanei Maicii Domnului. Apoi, închinându-se în biserică şi iar rugându-se, a auzit un glas zicându-i: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”.

Şi s-a coborât femeia cea păcătoasă spre apele Iordanului fără hrană, fără haine, fără de povăţuitor şi trecând Iordanul de cealaltă parte, s-a pierdut în adâncul pustiului fără de viaţă. Şi cine va putea şti şi spune nevoinţa ei în pustiul acela, suferinţele cele mari, ispitele cele iuţi şi înfricoşate venite de la diavoli, de la trup şi de la gânduri? Căci nimeni nu a ştiut nici chinurile ei, nici bucuriile, nici foamea, nici setea, nici gerul, nici arşiţa soarelui pe care le răbda acolo.

Iar după 47 de ani de pocăinţă şi îngerească vieţuire, Cuvioasa Maria Egipteanca, ajungând la mare sfinţenie şi aproape de sfârşitul ei, a fost aflată, cu rânduiala lui Dumnezeu, de Cuviosul Zosima, care, ascultând povestirea nevoinţelor ei şi împărtăşind-o cu Prea Curatele Taine, a îngropat-o în pustiul acela după ce s-a mutat la Domnul.

Iubiţi credincioşi,
Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca este pilda cea mai grăitoare a unei adevărate pocăinţe, este icoana omului păcătos, care prin pocăinţă şi fapte bune ajunge să intre în rai înaintea celor dreptcredincioşi, după cum însuşi Mântuitorul ne spune: Mulţi din cei dintâi vor fi pe urmă şi de pe urmă, întâi (Matei 19, 30). Tocmai de aceea s-a rânduit de Biserică în această săptămână a Postului Mare, să se citească viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca dimpreună cu Canonul Mare, ca să ne fie nouă, celor ce greşim mult, îndemn de pocăinţă adevărată şi întărire în nădejdea mântuirii.

O, cât de mare este puterea pocăinţei în lume şi ce minuni negrăite săvârşeşte ea cu fiecare păcătos care aleargă la limanul ei cel liniştit! Căci de nimic nu are mai multă nevoie creştinul decât de o pocăinţă adevărată, de o îndreptare permanentă a vieţii sale, prin care se împacă cu Dumnezeu.

Noi creştinii auzim adesea vorbindu-se de pocăinţă, de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare să purtăm pe spatele nostru sarcina şi jugul ei, ca să moştenim în ceruri odihnă veşnică.

Noi postim o zi, ne rugăm un ceas, dăm un ban de milostenie, ne spunem păcatele la preot, ba facem şi alte fapte bune, dar aceasta nu însemnă încă desăvârşită pocăinţă, ci numai câteva fapte de pocăinţă. De ce? Pentru că nu lucrăm permanent faptele pocăinţei şi poate nu din dragostea inimii noastre, ci le facem mai mult din silă, din obicei şi cu nenumărate întreruperi. Astăzi postim, ne înfrânăm, mâine mâncăm cu lăcomie, ne îmbătăm. Astăzi mergem la biserică două ore, după masă ne ducem la jocuri şi păcate. Azi dăm milostenie, mâine ne pare rău. Azi spunem că ne vom pocăi, mâine spunem că nu avem vreme, ci o vom face la bătrâneţe. Azi ne spovedim, iar după ce trece postul cădem în aceleaşi păcate.

Aşa ne pocăim noi, dar aceasta nu înseamnă pocăinţă adevărată, ci mai degrabă amăgire a conştiinţei, cursă a pierzării noastre. O pocăinţă adevărată este aceea care se lucrează în conştiinţa, în inima şi în voinţa noastră neîncetat, de toate faptele bune câte le poate face omul. Căci dacă cu rugăciunea zidim şi cu ura de fraţi dărâmăm, ce lucru bun am săvârşit? Dacă cu postul acum agonisim, iar mâine cu beţia pe fapta bună o risipim, ce folos mai avem? Dacă azi spălăm sufletul cu spovedania, iar mâine în acelaşi noroi cădem, ce plată şi ce nădejde de mântuire mai aşteptăm?

Mulţi confundă pocăinţa cu spovedania propriu-zisă, dar nu este acelaşi lucru. Spovedania – fără de care nimeni nu se poate mântui – este baia care spală sufletul de noroiul tuturor păcatelor, iar pocăinţa este menţinerea permanentă a sufletului în această stare curată. Spovedania taie păcatele cele din trecut, iar pocăinţa pe cele din urmă le pierde şi pe cele viitoare cu totul le izgoneşte. Spovedania se face numai în anumite vremi, iar pocăinţa se lucrează permanent, până la mormânt. De aceea sunt mulţi care se spovedesc, dar foarte puţini care se şi pocăiesc, adică care rup legătura păcatelor lor, îşi schimbă cu totul viaţa, inima, voinţa, sufletul şi conştiinţa.

Deci ce este pocăinţa? Pocăinţa este înainte mergătoarea şi următoarea spovedaniei, care desăvârşeşte lucrarea ei. Pocăinţa este calea cea strâmtă şi cu scârbe care duce pe om la mântuire, pe care fiecare creştin este dator să meargă (Matei 7, 14).

Pocăinţa este ferirea de rău şi împlinirea binelui (Psalmul 33, 14). Pocăinţa este lepădarea desăvârşită a tuturor păcatelor şi deprinderilor pătimaşe şi împlinirea tuturor poruncilor dumnezeieşti, fără deosebire şi fără încetare. Pocăinţa este haină mohorâtă ţesută din scârbe şi suspinuri, pe care omul de bună voie o îmbracă şi nu trebuie să o mai lepede până la mormânt. Pocăinţa este o cămaşă aspră pe care fiecare creştin cu multe osteneli şi-o coase şi cu dureri toată viaţa lui în conştiinţă şi pe trup o simte. Pocăinţa este temniţă de bună voie în care cel ce vrea să se mântuiască singur osândindu-se, se închide.

Pocăinţa este întristare de fiecare zi, mustrare pentru greşelile de fiecare ceas. Pocăinţa este rănirea inimii cu dorul raiului, îngrădire a minţii cu rugăciunea, trezire a conştiinţei cu mustrarea de sine, păzire a voinţei cu sabia credinţei, înfrânare a trupului cu postul şi tot felul de osteneli.

Pocăinţa deci înseamnă lepădare desăvârşită a tuturor patimilor şi gândurilor rele, înseamnă trăire smerită, retrasă de duhul lumii, înseamnă petrecere plină de pace, înseamnă dragoste desăvârşită, rugăciune neîncetată, muncă cinstită, îmbrăcăminte smerită, vorbire înţeleaptă, cugetare la moarte, spovedanie cu lacrimi, ascultare de Biserică şi Evanghelie, înseamnă lepădarea trăirii vechi şi începerea unei vieţi noi, creştineşti.

Iar a te pocăi înseamnă a te ierta cu aproapele, înseamnă a iubi pe toţi oamenii deopotrivă, înseamnă a te sacrifica pentru mântuirea altora, înseamnă a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiţi, a îmbărbăta pe cei împuţinaţi la suflet, înseamnă a vorbi cât mai puţin cu oamenii şi cât mai mult cu Dumnezeu, înseamnă a plânge mereu pentru păcatele Iacute şi a avea bucurie în necazuri, înseamnă a fi gata oricând de moarte.

Mare este puterea pocăinţei pentru om şi mari sunt foloasele ei. Pocăinţa este salvarea lumii, este singura cale de mântuire a creştinului. Pocăinţa desăvârşeşte spovedania, se face scară către cer, face pe oameni asemenea îngerilor, uneşte pe păcătoşi cu Iisus Hristos. Pocăinţa umple raiul de suflete, bucură pe îngeri, arde pe demoni, goleşte iadul de păcătoşi.

Pocăinţa descuie inima omului şi înlăuntrul ei închide pe frica lui Dumnezeu. Pocăinţa adună ca într-o cetate întărită agoniselile sufletului şi le păzeşte de tâlhari. Pocăinţa este podoaba pustnicilor, bucuria credincioşilor, nădejdea desfrânaţilor, scăparea păcătoşilor. Pocăinţa spală păcatele, trezeşte conştiinţa, oţeleşte voinţa, adună mintea, dă viaţă rugăciunii, pocăinţa este un dar dumnezeiesc.

Creştinul care se pocăieşte poartă grijă numai de sine, nu mai vede păcatele altora, nu judecă pe nimeni, ocoleşte pe cel iubitor de ceartă, se fereşte de cel mult vorbitor, iubeşte tăcerea, merge pe căile cele mai izolate de lume, se mulţumeşte cu hainele cele mai smerite, cu mâncarea cea mai simplă. Cel ce se pocăieşte mereu tace, vorbeşte puţin cu oamenii, are privirea aţintită numai înainte, urechile surde faţă de cele lumeşti, iar picioarele sale nu cunosc decât drumul bisericii şi locul unde îşi câştigă existenţa. Cel ce se pocăieşte din inimă are mare nădejde de mântuire, are lacrimi de rugăciune, bucurie în necazuri, răbdare în ispite, dragoste faţă de vrăjmaşi, râvnă spre toată fapta bună.

Fericiţi sunt creştinii care se pocăiesc cu adevărat! Fericiţi cei ce nu umblă pe două căi, cei ce nu slujesc la doi domni! Fericiţi cei ce poartă cu bucurie haina cea mohorâtă a pocăinţei! Fericiţi cei ce-şi răscumpără vremea vieţii lor prin permanentă pocăinţă!

Iar cei ce ştiu legea lui Hristos şi cunosc calea mântuirii, dar nu o păzesc, nu merg pe ea, sunt vrednici de mult plâns, căci nu vor scăpa de osânda veşnică. Vrednici de plâns sunt şi creştinii noştri care umblă pe două căi, care vor să aibă două fericiri, şi aici, şi dincolo. Aceştia iartă şi iar se ceartă, se roagă şi apoi blestemă, postesc de hrană, dar mănâncă cinstea vecinilor, stau un ceas la biserică şi o noapte priveghează la distracţii, dau un ban milostenie şi zece lei pe tutun sau băutură. Din obicei se spovedesc, spun păcatele cu mare silă şi ruşine, apoi nu-şi schimbă deloc viaţa, comportarea, ci iar se întorc în Egiptul patimilor, în mocirla desfrânărilor şi a tuturor fărădelegilor.

Vai de oamenii care laudă fapta bună cu cuvântul, dar o urăsc cu trăirea lor! Vai de creştinii care cinstesc pe Dumnezeu cu limba, dar îl ocărăsc cu inima! Vai de cei ce nu-şi chivernisesc cu multă grijă zilele lor, căci în vremea morţii, cu multă jale se vor tângui: Moartea păcătosului este cumplită(Psalmul 33, 20).

Iubiţi credincioşi,

V-am povestit până aici pe scurt viaţa Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, v-am spus ce este pocăinţa cea adevărată, puterea ei şi urmările cele grozave ale nepocăinţei. Un lucru încă trebuie să vă mai spun: cum să ne pocăim ca să aflăm milă la Dumnezeu în ziua judecăţii. Să facem adevărate roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8). Să ne întoarcem către Domnul din toată inima, şi se va întoarce şi El către noi (Ioil 2, 12 şi Zaharia 1,3).

Să ne pocăim deci din toată inima, oricât de păcătoşi am fi, căci Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. (Iezechiel 3, 11). Nu este păcat care să nu poată fi iertat de mila lui Dumnezeu, numai dacă noi voim. Ştiind îngerii cât de mare este fericirea din care a căzut omul mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7).

Iar dacă va întreba cineva cum să ne pocăim, vă voi da pilda Cuvioasei Maria Egipteanca. Aţi auzit cum s-a pocăit ea: A plecat din Egipt, unde făcuse păcate aşa de cumplite, spre Ierusalim, unde şi-a mărturisit toate păcatele sale, iar de aici, nu s-a mai întors iarăşi în Egiptul desfrânărilor şi al tuturor plăcerilor, ci, urmând poruncii celei dumnezeieşti: „De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla”, a lăsat viaţa din trecut şi a păşit peste Iordan, unde a trăit în pustiul acela toţi anii vieţii sale, în adevărată pocăinţă.

Aşa deci să facem şi noi, creştinii. Nu este de ajuns numai să venim din Egipt la Ierusalim. Adică din lume la Biserică, la spovedanie, ci mai ales după spovedanie trebuie să nu ne mai întoarcem iarăşi la mocirla Egiptului, la poftele trupeşti, la păcatele pe care le-am făcut, ci să trecem şi noi apa Iordanului şi acolo, în pustie, să trăim tot restul vieţii noastre, în multă pocăinţă.

Deci să înţelegem că Maria Egipteanca închipuie creştinul păcătos care se pocăieşte cu adevărat. Egiptul este lumea cu toate plăcerile şi cursele ei. Ierusalimul este Biserica lui Hristos, unde fiecare creştin se spală de păcate prin spovedanie. Iordanul este hotarul între fapta bună şi cea rea, între pocăinţa cea adevărată şi între cea falsă; este hotarul între împărăţia lui Hristos şi a lui mamona, între calea cea strâmtă a mântuirii şi cea lată a pierzării. Iar pustiul Iordanului este patria adevăratului creştin care urmează lui Hristos; este calea cea uscată de tot felul de pofte şi dulceţi omeneşti, calea cea îngustă a pocăinţei pe care trebuie să meargă fiecare creştin care urmează lui Hristos.

Să râvnim deci Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca. Să părăsim calea pierzării şi să ne pocăim. Să ieşim din Egipt, să urcăm la Ierusalim. Aici să ne rugăm Domnului, să ne arătăm rănile, săi ne spovedim şi apoi să nu ne mai aducem iar aminte de poftele şi mâncărurile Egiptului, ci să trecem Iordanul în ţara pocăinţei, a rugăciunii, a răbdării, a lacrimilor, a sărăciei lui Hristos. Aşa de vom face, înseamnă că ne-am pocăit cu adevărat. Aşa de vom trăi, vom vedea şi noi pe Domnul, vom avea parte de împărăţia Lui, împreună cu toţi sfinţii cei din veac. Amin!

Arhim. Ioanichie Bălan

“DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!” – Predica Sf. Iustin Popovici la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

Părintele Iustin Popovici,

Omilie la Duminica a V – a din Post

(1965)

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.
Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.
Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.
De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi.
Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.
„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta.Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.
Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.
Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.
Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.
Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.
De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.
Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…
Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…
De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.
[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998

Sursa