Vindecarea slăbănogului de la Vitezda – Comentarii Patristice

Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.

Duminica a 4-a după Paști (Ev. Ioan 5, 1-15)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
Oricine poate cerceta Evangheliile pentru a afla cât de des după Botezul Domnului, El a mers la Ierusalim în vremea Paştilor, în fiecare an, în conformitate cu practica iudeilor din fiecare ţară, de a se aduna în această perioadă la Ierusalim şi de a sărbători acolo praznicul Paştilor. Mai întâi de toate, după ce a transformat apa în vin la Cana Galileii, El a mers la ziua praznicului Paştilor. Apoi, El s-a suit a doua oară, pentru a participa la ziua sărbătorii Paştilor în Ierusalim. Cu această ocazie, el a vindecat un paralizat care a zăcut pe marginea scăldătorii Vitezda treizeci şi opt de ani… Apoi, când l-a înviat pe Lazăr din morţi şi comploturi se făceau împotriva Lui de către farisei, el s-a retras într-o cetate numită Efraim. Şi din acel loc, aşa cum este scris, El a venit în Betania cu şase zile înainte de Paşti(In. 11, 54; 12, 1.) şi suindu-se de la Betania în Ierusalim, el acolo a mâncat Paştile şi a suferit Pătimirile a doua zi după aceasta. Acum, aceste trei sărbători ale Paştilor nu pot fi incluse într-un singur an, orice om poate să-şi dea seama.
(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 2.22.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 5, 1) După acestea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim.
El a ales timpul când toţi s-au adunat pentru a dărui ajutorul Său oricui. De aceea, a mers la Ierusalim la acea vreme. Nu s-a gândit că era necesar să meargă prin orice loc unde erau oamenii bolnavi, pentru ca să nu pară că El caută faimă. Ci, în locul acesteia, El a vindecat numai pe unul şi prin el S-a descoperit pe Sine multora.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 2) Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
Scăldătoarea şi acea apă, după părerea mea, semnifică poporul iudeilor. Pentru că Apocalipsa lui Ioan ne arată clar că oamenii sunt reprezentați în chipul apelor. Când multe ape s-au arătat lui Ioan şi el a întrebat ce sunt acestea, a primit răspunsul că aceştia sunt oameni (cf. Apoc 17, 15).
De aceea, acea apă care închipuie un popor era înconjurată de cele cinci cărţi ale lui Moise, ca de nişte pridvoare.
Dar aceste cărţi au născut oameni bolnavi; ei nu se vindecau. Căci legea condamna pe păcătoşi; nu-i ierta… Ce se întâmpla deci când ei, care nu puteau să fie vindecaţi în pridvoare, erau vindecaţi în apa tulburată? Căci, deodată, apa se tulbura, dar cel care o agita nu era văzut. Poţi crede că aceasta se întâmpla prin puterea unui înger, dar nu fără un puternic înţeles simbolic. După tulburarea apelor, cel care era capabil să se arunce în ape, dar numai el, se vindeca. Celui care se arunca după aceea, nu i se întâmpla nimic.
Ce înseamnă asta, dacă nu faptul că Hristos a venit la poporul iudeu şi săvârşind lucruri mari, şi învăţând lucruri folositoare, El a tulburat pe păcătoşi, tulburând apa prin prezenţa Sa şi scormonind-o pentru pregătirea Pătimirii Sale? Căci El o tulbura fiind ascuns. Căci dacă ei L-ar fi cunoscut, niciodată nu L-ar fi răstignit pe Domnul Slavei (I Corinteni 2, 8). De aceea, a coborî în apa tulburată înseamnă a crede cu smerenie în Pătimirea Domnului.
(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 17.2.1-3.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
O mare mulţime de oameni bolnavi, loviţi de diferite infirmităţi, s-au strâns aici, sperând să fie vindecaţi, ca şi cum aceste ape ar fi avut vreun efect datorită faptului că măruntaiele oilor oferite ca jertfe lui Dumnezeu (pentru Templu) erau spălate în aceste ape.
Şi Dumnezeu sprijinea această credinţă, făcând apele să se tulbure uneori. Pentru că ei credeau că apele erau mişcate de o putere dumnezeiască, primeau harul vindecării după ce se aruncau în apă. Însă nu prea mulţi oameni erau vindecaţi în acelaşi timp, ci numai unul, care se cobora în ape primul, obţinea ajutorul dăruit prin har. Aceasta s-a întâmplat pentru ca uşurătatea vindecării să nu diminueze efectul minunii. Şi astfel, pentru că ei aşteptatul cu mare atenţie şi nerăbdare mişcarea apelor, imediat ce îşi redobândeau sănătatea, aveau o mai bună memorie a vindecării lor. Chiar dacă mulţi zăceau acolo bolnavi, El nu-i vindecă pe toţi. Ci, pentru a arăta puterea Sa, a ales unul care era lovit de o foarte gravă infirmitate şi care deja nu mai avea speranţa că se va mai face sănătos.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 3) În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
Ce fel de leac este acesta? Ce taină semnifică pentru noi? Ce se arată în spatele ei? Un botez era pe cale să fie dăruit, unul care avea multă putere. Era cel mai mare dintre daruri, un botez care spală toate păcatele şi face pe oameni vii, din morţi ce erau. Aceste lucruri sunt arătate în umbră de către scăldătoare, ca într-o icoană… Şi această minune a fost făcută ca cei ce erau acolo la scăldătoare, care învăţaseră iară şi iar, pentru multă vreme, că este posibil să te vindeci de bolile trupului prin intermediul apei, să creadă mai uşor că apa poate de asemenea vindeca bolile sufletului.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan 36.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Acea apă, de la Scăldătoarea Vitezda, era tulburată o dată pe an, această apă a Botezului Bisericii este întotdeauna gata să fie tulburată. Acea apă era tulburată doar într-un loc, această apă a Botezului este tulburată pe întinsul întregii lumi. Acolo cobora un înger, aici coboară Duhul Sfânt. Acolo era harul unui înger; aici este Taina Treimii. Acea apă vindeca doar o dată într-un an; această apă mântuieşte oamenii în fiecare zi. Acea apă vindeca trupul; această apă vindecă deopotrivă trupul şi sufletul. Acea apă vindeca bolile unui om; această apă vindecă de păcat. Acolo, un trup era vindecat de infirmităţile lui; aici, trupul şi sufletul sunt eliberate de păcat. Acolo, mulţi zăceau bolnavi lângă apă, căci vindeca doar un om pe an. Nimeni însă nu trebuie să zacă bolnav de moarte acolo unde sunt apele Botezului, dacă voieşte să vină şi să fie vindecat.
(Chromatius de Aquileea, Omilii 14, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Nimeni nu se vindeca până nu cobora îngerul. Din cauza celor ce nu credeau, apa se tulbura, ca un semn că îngerul s-a coborât. Ei aveau un semn, voi aveţi credinţa; pentru ei, un înger se cobora, pentru voi, Duhul Sfânt; pentru ei, creaţia se tulbura, pentru voi, Hristos Însuşi, Domnul creaţiei, săvârşește minunea. Acolo, doar unul era vindecat; acum, toţi sunt făcuţi întregi… Căci acea scăldătoare era o profeţie pentru ca voi să credeţi că puterea lui Dumnezeu se coboară peste această scăldătoare a Botezului.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Taine 4.22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 4) Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut.
Ce mărturisea îngerul în acea profeţie dacă nu Pogorârea Duhului Sfânt, Care avea să se întâmple în zilele noastre şi care va sfinţi apele când El este invocat prin rugăciunile preotului? Acel înger, deci, era un vestitor al Duhului Sfânt, în măsura în care, prin harul Duhului, medicamentul se aplică peste infirmităţile sufletului şi al trupului nostru.
Duhul deci are aceeaşi slujire ca Dumnezeu Tatăl şi ca Hristos. El umple toate lucrurile, posedă toate lucrurile, lucrează toate şi în toate, în aceeaşi manieră ca Dumnezeu Tatăl şi ca Fiul.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 1.8.88, traducere pentru Doxologia de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 5) Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.
Perseverenţa slăbănogului era uimitoare. Era bolnav de 38 de ani şi în fiecare an, spera să fie eliberat de suferinţa lui. Zăcea acolo aşteptând, niciodată abandonând. Dacă nu ar fi perseverat atât de mult, nu cumva planurile sale de viitor, lăsând la o parte trecutul, ar fi fost de ajuns ca să-l descurajeze să stea în acel loc? Observaţi cât de atenţi ar fi fost ceilalţi bolnavi de acolo, pentru că niciunul nu cunoștea când apele se vor tulbura. Șchiopul şi paraliticul ar fi putut să observe aceasta, dar cum ar fi putut-o face un orb? Poate ar fi înţeles-o din zgomotul care s-ar fi stârnit. Deci să fim ruşinaţi, iubiţilor, să fim ruşinaţi şi să plângem pentru lenea noastră mare. Acel om a aşteptat 38 de ani fără a obţine ceea ce a dorit şi totuși, nu a dat înapoi. Şi a eșuat, nu din neglijența sa, ci pentru că a suferit prigonire şi suferinţă de la ceilalţi. Şi totuşi, nu s-a dat bătut. Noi însă stăruim în rugăciune pentru zece zile sau mai mult şi, dacă nu obţinem ce dorim, suntem prea leneşi după aceea să ne rugăm cu aceeaşi energie. Şi totuşi, noi vom aştepta pururea pe semenii noştri, luptându-ne şi îndurând primejdii, săvârşind muncă de slugă, totul pentru şansa ca în final aşteptarea noastră să se împlinească. Dar când este vorba despre Stăpânul nostru, de la care suntem siguri că vom obţine o răsplată mai mare decât osteneala noastră… nu avem atâta răbdare de a-L aştepta. Căci, chiar dacă nu primim nimic de la El, nu însuşi faptul că avem puterea să vorbim cu El în continuu este cauza a zeci de mii de binecuvântări?
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan, 36.1-2, traducere pentru Doxologia.ro)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Iisus a întrebat: “Vrei să fii făcut întreg?”. Vedeţi modestia Lui aici. El nu spune: “Voieşti ca Eu să te vindec?”, căci nu vrea El ca să apară ca şi cum ar fi cineva mare prin prevestirea minunilor Lui. Şi omul slăbănog răspunde “Voiesc”, dar “nu am om (să mă ajute)”; căci unde nu este iubire, nu este nici măcar o persoană să ofere ajutor. „Şi astfel, Eu întreb din aceeaşi cauză”, spune Iisus, “Nu numai că tu să ştii despre planul Meu de a vindeca pe cei care sunt bolnavi, ci şi ca să vezi cruzimea oamenilor sănătoşi din cetate, pentru că nu numai că nimeni nu îţi dă mâna să te ajute până la apă, ci chiar te tratează ca pe un duşman când ceri ajutor”
(Amfilohie de Iconium, Oraţii 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 6) Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos?
Este o mărturie clară a bunătăţii lui Hristos în aceea că El nu aşteaptă rugăminţi de la bolnav, ci anticipează cererea lui cu propria bunătate iubitoare. Vedeţi cum aleargă la omul care zace jos şi cu câtă milostivire se comportă cu omul care era bolnav şi care nu avea pe nimeni să-l mângâie. Dar întrebarea dacă el voieşte să fie eliberat de neputinţa lui nu era cauzată din neştiinţă, ceea ce este evident, ci pentru a stârni o dorinţă crescândă şi o rugăminte sărguincioasă.
Întrebarea dacă el voieşte să obţină ceea ce dorea este uriaşă. Este un fel de forţă şi expresie care trimite la faptul că Iisus are puterea de a dărui şi acum este gata să o facă, numai aşteptând cererea celui care va primi acest har.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 5, 7) Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.
Ce poate fi mai vrednic de milă decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai trist decât aceste circumstanţe? Vedeţi voi o inimă zdrobită de boala îndelungată? Vedeţi toată durerea şi violenţa pe care acest om le-a îndurat? El nu rosteşte nici o blasfemie. El nu îşi blestemă ziua naşterii, nici nu se mânie la întrebarea voieşti să te faci sănătos?. Ci în locul acestora, el răspunde blând şi cu mare delicateţe: Da, Doamne. Şi totuşi, el nu ştia cine este cel care l-a întrebat, cu atât mai puţin ca Acesta avea să-l vindece. Mai mult, el cu blândeţe relatează toate împrejurările, necerând nimic mai mult, ca şi cum ar fi vorbit cu un doctor şi ar fi voit să-i spună istoria suferinţelor lui. Poate că spera ca Hristos să îi fie de ajutor cumva, aruncându-l în apă şi sperând să stârnească ceva simpatie prin cuvintele sale.
Unii sunt de părere că acesta este acelaşi eveniment pe care Matei îl aminteşte despre unul care “zăcea în pat” (Matei 9, 2).Dar acesta nu este el, pentru că omul paralizat avea pe mulţi care-l cărau, pe când acest om nu avea pe nimeni… Locurile de asemenea erau diferite: unul a fost vindecat într-o casă, altul la scăldătoare.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Există trei porunci distincte: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Ridică-te totuşi nu este o poruncă, ci dăruirea vindecării. Două porunci i-au fost date după de i-a fost dăruită vindecarea: “ia-ţi patul şi umblă”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton.)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Nu ar fi fost suficient să spună: Ridică-te şi mergi? Nu ar fi fost o minune ca el, care nu era în stare să se întoarcă în patul lui, să se ridice şi să plece? Dar, pentru a arăta că El i-a dăruit vindecare desăvârşită, Domnul îl pune să-şi ridice patul, nu ca bolnavii care se însănătoşesc încet-încet… Chiar dacă omul ar fi tăcut, patul lui ar fi strigat.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tatian, 13, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 8) Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă.
Ce înseamnă ia-ţi patul decât ia-ţi trupul şi fii conducătorul lui? Condu pe cel care te-a cărat. Căci, când erai sub stăpânirea păcatului, trupul tău te-a cărat pe tine către rău, dar acum când harul este la conducere, tu îţi conduci şi orientezi trupul către ceea ce este bun.
În ordinea cea rea şi vicleană, trupul tău era la conducere şi sufletul era slugă. Dar acum, prin milostivirea lui Hristos, sufletul este conducător şi trupul este slujitorul lui. “Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta”. Când ai fost dat afară din casă, adică ai fost aruncat afară din rai datorită intervenţiei păcatului, trupul te-a aruncat jos în lume. Dar acum, prin darul dumnezeieştii milostiviri, ia-ţi patul şi în toate lucrările bune condu-ţi trupul tău mic şi întoarce-te la casa ta, adică întoarce-te la viaţa cea veşnică… De acolo am fost aruncaţi afară către exilul acestei lumi. De aceea, când auzi spunându-se către paralitic: Ridică-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta, crede ceea ce este spus către tine: condu-ţi trupul în neprihănire şi întoarce-te în rai, ca şi către propria casă şi ţara ta de naştere.
(Cezar de Arles, Omilii 171.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 5, 9) Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă.
Ce semnificaţie este deci în acest pat, vă întreb? Care, dacă nu faptul că bolnavul era cărat pe un pat, iar când s-a vindecat, el căra patul? Ce a spus apostolul? Purtaţi-vă sarcinile unul altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos(Galateni, 6, 2). Acum, legea lui Hristos este iubirea şi iubirea nu este plinită decât dacă noi ne purtăm sarcinile, unul altuia. Purtând sarcinile unul altuia, în iubire, gata să perseveraţi unitatea Duhului întru legătura păcii (Efeseni 4, 2-3)
Când eraţi bolnavi, semenul vostru vă căra. Acum aţi fost vindecaţi, căraţi-l pe semenul vostru. Şi aşa veţi plini, oameni buni, ceea ce lipseşte în voi.
“Ia-ţi” deci “patul tău”. Dar când l-ai ridicat în spinare, nu sta; umblă. În iubirea aproapelui, în grija pe care o ai faţă de semenul tău, tu eşti într-o călătorie. Unde mergi în această călătorie decât către Domnul Dumnezeu, pe cine trebuie să iubeşti cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta?
Căci nu am ajuns încă la Domnul, dar avem pe semenul nostru cu noi. De aceea, să-l purtăm pe cel cu care călătorim, pentru a ajunge la Cel cu care dorim să rămânem. De aceea, Ia-ţi patul şi umblă.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.9.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
Iisus nu se roagă pentru a îndepărta boala pacientului, căci în acest caz El ar fi părut a fi ca unul dintre prooroci. Ci mai mult, ca Domnul puterilor, El porunceşte cu autoritate să fie aşa. El îi spune să meargă bucurându-se la casa sa, să-şi ia patul pe umeri, să fie ca o amintire pentru cei care îl văd despre puterea Celui care l-a vindecat. Şi astfel, omul face aşa cum îi este cerut şi prin ascultare şi credinţă câştigă întreitul dor al harului… Hristos vindecă pe bolnav în zi de sâmbătă, şi când îl vindecă, imediat îi porunceşte să încalce tradiţia legii. El îi porunceşte să meargă în zi de sâmbătă şi în acelaşi timp să-şi care patul, deşi Dumnezeu a strigat clar printr-unul dintre profeţi: Nici să cari vreo sarcină afară din casa ta în zi de sâmbătă(Ieremia 17, 22).
Şi nimeni, presupun, care este întreg la minte nu poate afirma că acel om era un dispreţuitor al dumnezeieştilor porunci. Ci trebuie să vedem că, într-un typos, Hristos a făcut cunoscut tuturor evreilor că trebuie să fie vindecaţi prin ascultare şi credinţă, în vremurile cele mai de pe urmă ale lumii (căci asta semnifică “sabbatul”, adică ultima zi a săptămânii). Dar, odată ce au primit vindecarea prin credinţă şi sunt restauraţi într-o viaţă nouă, este necesar ca vechea literă a legii să devină fără nici un efect, iar rugăciunea tipică în umbră şi obiceiurile goale iudaice trebuie respinse.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 10) Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul.
Ei nu l-au acuzat pe Domnul nostru că vindecase în zi de sâmbătă pentru că El ar fi răspuns că dacă un viţel sau un asin al lor ar fi căzut într-un puţ, ei l-ar fi lăsat acolo în zi de sâmbătă?
Ci ei s-au adresat omului care îşi căra patul, ca şi cum ar fi spus: “Chiar dacă vindecarea nu a putut fi întârziată, de ce să poruncească lucrarea?”. El îşi ia scut autoritatea vindecătorului lui: “Cel care m-a vindecat este cel care mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă” însemnând: “De ce nu primesc poruncă, dacă am primit şi vindecarea de la El?”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 17.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 11) El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă.
Dacă el ar fi fost înclinat către înşelare, ar fi putut spune: “Nu fac aceasta din propria voinţă, ci la cererea altuia. Dacă aceasta este o crimă, acuzaţi-l pe cel care a poruncit-o, şi eu îmi voi lăsa patul meu”. În acest fel, el şi-ar fi ascuns vindecarea, cunoscând, aşa cum era, că reala cauză a ofensării lor nu era nerespectarea sabatului, ci vindecarea bolii. Dar el nicidecum nu ascunde vindecarea, nici nu cere iertare. Ci în locul acestora, el mărturiseşte vindecarea. Acest lucru face el. Dar observaţi când de necinstit se comportă aceștia. Ei nu spun: “Cine este cel care te-a făcut sănătos?” Ci tot aduc în faţă păruta fărădelege.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 12) Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă?
Cel vindecat nu cunoştea cine este cel care l-a vindecat pentru că Iisus s-a ascuns imediat ce l-a vindecat. Ar fi fost specific pentru unul care căuta slava să stea acolo, lângă cel vindecat. Ar fi fost specific pentru cineva care doreşte expunere publică. Dar noi vedem că Domnul nostru cu grijă evită aceasta. De fapt, ar fi fost mai uşor pentru El să fie văzut ca Dumnezeu. Dar pentru că, totuşi, El a apărut lumii ca un Om şi mulţi îşi dădeau cu părerea despre El, S-a ferit pe sine de opinia celor care L-au văzut vindecând.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5.10-11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13)Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
El a făcut aceasta în primul rând pentru că omul care a fost vindecat era cel mai bun martor al vindecării şi putea să îşi dea mărturia fără nici o suspiciune în absenţa Domnului nostru. Al doilea motiv pentru a face aceasta a fost pentru ca furia poporului să nu fie stârnită mai mult decât era necesar. Căci privirea obiectului invidiei este ca un aprinzător al invidiei. Din aceste motive, El a plecat şi i-a lăsat să cerceteze faptul ei înşişi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 13) Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc.
Dacă noi judecăm această minune pe baza standardelor omeneşti de jos, nu este deloc o arătare strălucitoare a puterii, ci este o arătare moderată a bunătăţii.
Din atâţia care zăceau bolnavi, numai unul a fost vindecat: deşi, dacă ar fi voit să facă aceasta, Domnul nostru ar fi putut să-i vindece pe toţi printr-un singur cuvânt. Cum trebuie să înţelegem aceasta? Am putea presupune că această putere şi bunătate a fost afirmată mai mult prin împărţirea cunoştinţei despre mântuirea veşnică a sufletului, decât prin lucrarea vindecării temporare a trupului… Cel care a primit o vindecare temporară va fi cu siguranţă supus stricăciunii la un moment dat, când va sosi moartea, pe când sufletul care a crezut trece la viaţa veşnică.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 17.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
După ce paraliticul s-a scuzat, spunând că altul i-a poruncit să îşi ia patul în ziua de sabat, iudeii şi-au întors mânia împotriva Celui care dăduse porunca… Când el a arătat spre Iisus mulţimii furioase şi mânioase, totuşi, nu a acţionat ca un prieten. Ci, pentru a se conforma regulilor iudeilor, el L-a trădat pe Binefăcătorul său. Nimeni nu poate scuza fapta lui ca fiind făcută din necesitate, pentru că ar fi simţit presiunea prin violenţa anchetatorilor săi. De aceea, atunci când Domnul nostru vine la el în Templu, El spune aceste cuvinte către cel vindecat, care demonstrează înclinaţia sa către păcat.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 2.5.12-15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Aici, noi învăţăm în primul rând că această boală era consecinţa păcatelor lui. În al doilea rând, învăţăm că există cu adevărat iadul; în al treilea rând, că este un loc de pedeapsă îndelungată şi infinită… Dar cineva ar putea întreba: “Toate bolile vin din păcat?”. Nu toate, ci cele mai multe dintre ele. Unele boli vin de la diferite feluri de viaţă haotică, pentru că lăcomia, mânia sau lenea produc suferinţe similare… Dar de ce a fost aşa în cazul acestor paralitici (cf. Matei 9, 2) cărora Hristos le menţionează păcatele? Ştiu că unii îl acuză pe acest paralitic, spunând că era un acuzator al lui Hristos şi că de aceea vorbele Lui i-au fost adresate. Dar ce putem spune despre paraliticul de la Matei care a auzit aproape aceleaşi cuvinte? Căci Hristos de asemenea i-a spus: “Păcatele tale sunt iertate”. Şi astfel, este clar că acest om nu a fost interpelat astfel datorită lucrurilor pe care le presupun ei… Ci mai degrabă, Iisus îl proteja de viitoarele lui păcate.
În vindecarea altora, totuşi, el nu face nici o menţiune despre păcate. Şi astfel, ar părea că bolile acestor oameni au răsărit din păcatele lor, pe când ale altora au venit numai din cauze naturale. Sau poate prin acestea, Iisus îi mustră pe toţi ceilalţi… Sau El l-a avertizat pe acest om, ştiind marea lui răbdare a minţii, anticipând că el ar putea purta o mustrare, păstrându-l pe el sănătos deopotrivă prin binele vindecării lui şi prin frica de viitoarele boli…
Este de asemenea şi o arătare a dumnezeirii Sale, pentru că vrea să spună “Nu mai păcătui”, căci ştia despre păcatele pe care acesta le făcuse înainte.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 38.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In 5, 14) După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.
Ieri zăceai aruncat pe un pat, epuizat şi paralizat, şi nu aveai pe nimeni care să te arunce în scăldătoare când se tulbura apa. Astăzi Îl ai pe Cel care este într-o Persoană Om şi Dumnezeu, sau mai bine zis, Dumnezeu şi Om.
Ai fost ridicat din patul tău şi, mai mult, ţi-ai luat patul şi în mod public ai mărturisit minunea. Nu te mai arunca niciodată în pat, păcătuind… Ci cum eşti acum, aşa mergi, atent la poruncă… Nu mai păcătui niciodată, dacă nu vrei ca un lucru mai rău să ți se întâmple dacă te dovedeşti a fi rău după binecuvântarea pe care ai primit-o.
(Sfântul Grigorie de Nazianz, Despre Sfântul Botez, Oraţia 40.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Evanghelia din Duminica Mironosițelor – Comentarii Patristice

Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.
Duminica a 3-a după Paști (Ev. Marcu 15, 43-47; 16,1-8)
 
(Mc. 15, 43) Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
În ceasul al șaselea a fost răstignit. În ceasul al nouălea Și-a dat duhul. Înainte de apusul soarelui a fost înmormântat. În ziua Sabatului a fost în pământ, în mormântul în care Iosif din Arimateea Îl așezase.
(Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către tralieni 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 15, 43) Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
Acesta era Iosif, cel care se ascundea să arate că era ucenic al Său. Acum deveni foarte curajos, după ce Hristos murise. Pentru că nu era o persoană simplă și lipsită de importanță. Era unul dintre cei aflați în conducere și deosebiți cu tărie și după cum vedem, și curajos. Pentru că riscase și el să fie omorât, agonisind ura celorlalți prin ceea ce simțea față de Iisus. A cerut trupul Său și nu a renunțat până nu L-a primit. Și nu numai prin aceasta și-a demonstrat dragostea și curajul pentru El, ci și prin așezarea Sa în noul mormânt (cf. Mt. 27, 60; Mc. 15, 46; Lc. 23, 53).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 88, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 15, 44) Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.
După cum ne spune și Evanghelia, cei ce erau de față au rămas uimiți de acestea: după ce S-a tânguit, prin care a arătat păcatul, și-a dat de-ndată duhul. Cei care erau agățați pe cruce erau chinuiți de moarte. De aceea, tâlharilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ca să moară mai repede și să poată fi dați jos de pe cruce înainte de ziua Sâmbetei (cf. In. 19, 31-32). Dar faptul că El murise deja i-a mirat pe toți. Și noi citim că și Pilat s-a mirat de acestea, atunci când trupul Domnului a fost cerut ca să fie îngropat (Mc. 15, 43-44).
(Fericitul Augustin, Despre Sfânta Treime 4, 13, 16, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 15, 45) Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
Mântuitorul este așezat în mormântul destinat altcuiva pentru că a murit pentru mântuirea altora. Căci ce avea El de-a face cu un mormânt, cu care moartea nu avea nici o legătură? Ce avea El de-a face cu un mormânt aici pe pământ, El, Cel care are scaunul în ceruri? Ce avea El de-a face cu un mormânt, El, Cel care a stat în mormânt doar trei zile, nu ca un mort în groapă, ci ca unul ce se odihnește ca într-un pat? (Is. 53, 9)
(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor 3, 22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 15, 46) Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
Înfumurarea celor bogați, care chiar și în morminte fiind nu se pot desprinde de bogățiile lor, își primește osânda de la simplitatea și modestia mormântului Domnului. Din aceasta și-a luat și Biserica tradiția, ca jertfa de pe altar să nu fie săvârșită învelind elementele în mătase sau în altceva colorat, ci în pânză albă, precum a fost înmormântat trupul Domnului în giulgiu curat (Mt. 27, 59; Mc. 15, 46; Lc. 23, 53; In. 17, 40).
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 15, 46) Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
Dacă trupul Său a rămas în mormânt, atunci când s-a coborât în lumea de jos?
 Toate acestea spuse mai sus arată nebunia celor care spun că Cuvântul S-a schimbat în oase și carne (Cuvântul a asumat oasele și carnea trupească – n.tr.). Pentru că, dacă ar fi fost așa, n-ar mai fi fost nevoie de un mormânt. Pentru că trupul ar fi mers de unul singur să propovăduiască duhurilor din iad. Însă, fiind așa cum era, El Însuși (Cuvântul – n.tr.) a mers să propovăduiască, în timp ce trupul înfășurat în giulgiu de către Iosif a rămas pe Golgota (Mt. 27, 59-60; Mc. 15, 46; Lc. 23, 53; In. 19, 40-41). Și astfel, ni s-a demonstrat tuturor că trupul nu a fost Cuvântul, ci a fost trupul Cuvântului.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Scrisoarea 59 către Epictet, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 1) Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
În vremea Vechiului Testament, sâmbetei i se aducea o cinste înaltă. Acum, sub Evanghelie, ziua de odihnă a fost transformată și cinstită ca ziua Învierii Domnului. Înainte, ziua sâmbetei a aparținut pedagogiei și prescripțiilor Legii. Atunci când Însuși Stăpânul a venit și le-a împlinit pe toate pentru noi, tot ceea ce a prefigurat venirea Sa a fost transformat. Vechea zi a sâmbetei a fost ca o lumânare aprinsă în noapte înainte de răsărirea și apariția Soarelui (cf. In. 20, 26; Evr. 8, 13; Apoc. 1, 10).
(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilii, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 1) Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
Femeile au fost primele care au preaslăvit pe Hristos Cel Înviat, iar apostolii primii care au suferit pentru El. Femeile erau pregătite cu miresme, iar apostolii pentru chinuri. Femeile au intrat în mormânt, iar apostolii aveau să intre curând în temnițe. Femeile s-au grăbit să-și arate lauda, iar apostolii au îmbrățișat lanțuri pentru El. Femeie au vărsat mir, iar apostolii și-au vărsat sângele.
(Petru Hrisologul, Predica 79, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 2)Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
Toate Evangheliile se referă la perioada când cerurile abia începeau să însenineze la răsărit (cf. Mc. 28, 1; Mc. 16, 2; Lc. 24, 1; In. 20, 1). Însă acest lucru nu se petrece până când soarele nu începe să răsară.
 Pentru că noi înțelegem prin răsărit strălucirea împrăștiată de către soarele ce tocmai răsare. Marcu nu se află în dezacord cu ceilalți Evangheliști, care spun fiind încă întuneric (In. 20, 1). Pentru că, atunci când se luminează de ziuă, ceea ce mai rămâne din noapte se trece pe măsură ce soarele continuă să răsară.
(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor 3, 24, 65, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 2)Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
În ceasul acestei preasfinte dimineți ne-am învrednicit de un mare dar din slava biruinței Domnului asupra morții. Căci la ivirea zorilor acelei zile, femeile s-au deșteptat de slujirea pe care o aduceau Domnului. Duhovnicește vorbind, noaptea deja se îndrepta către un răsărit ce începea să se ivească (cf. Mt. 28, 1; Mc. 16, 2; Lc. 24, 1). El, care este creatorul și administratorul timpului, a înviat în timpul ultimei părți a nopții. Și astfel, întreaga zi este transformată în sărbătoare, luminată de strălucirea învierii Sale.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 2)Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
Așa cum se spune în Evanghelie, citim că mironosițele au venit la mormânt în seara ce se lăsa spre dimineața duminicii și înțelegem că s-au pornit spre mormânt de cu seară, dar n-au ajuns decât atunci când începea să se ivească dimineața duminicii, adică, au pregătit miresmele cu care voiau să ungă trupul lui Hristos (sâmbătă) seara, însă le-au adus la mormânt abia dimineața.
 Matei, pentru a fi concis, a scris despre aceasta cu mai puține detalii (cf. Mt. 28, 1), însă ceilalți evangheliști (Mc. 16, 1-2; Lc. 24, 1) arată mult mai clar ordinea în care acestea s-au petrecut. După ce vineri Domnul a fost înmormântat, femeile au plecat de la mormânt și au pregătit miresmele și mirurile, atât cât au avut timp să o facă. Apoi, s-au oprit din munca lor din cauza zilei de sâmbătă, după porunca dată lor (cf. Ieș. 12, 16; 20, 8-10). Când ziua sâmbetei s-a terminat și venise seara, vremea lucrului revenise. Fiind neclintite în evlavia lor, au adus miresmele pe care n-au apucat să le termine de pregătit (despre care vorbește Marcu), ca să poată să-L ungă (Mc. 16, 1). 
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 3) Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
Este piatra de la ușa mormântul sau de la ușa inimilor voastre? De la mormânt sau din fața ochilor? Voi, ale căror inimii sunt zăvorâte, ai căror ochii sunt închiși, nu puteți vedea slava mormântului deschis. Turnați uleiul pe care l-ați adus, dacă vreți să vedeți slava, nu pe trupul Domnului, ci pe ochii inimilor voastre. Și atunci, prin lumina credinței, veți vedea ceea ce din lipsa credinței zace acum ascuns în întuneric (Apoc. 3, 18).
(Petru Hrisologul, Predica 82, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 3) Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
Domnul și Mântuitorul nostru a descoperit ucenicilor slava Învierii Sale treptat și nu deodată, și aceasta pentru că, fără îndoială, atât de marea era virtutea minunii, încât inimile slabe ale muritorilor n-ar fi putut înțelege (importanța) acestor fapte deodată. Hristos a privit la fragilitatea celor care-L căutau. Celor care au fost primii la mormânt, atât femeilor aprinse de dragoste pentru El, cât și bărbaților, le-a arătat piatra răsturnată (cf. Mt. 28, 2; Mc. 16, 4; Lc. 24, 2; In. 20, 1). Pentru că trupul Său nu mai era acolo, le-a arătat giulgiurile (cf. Lc. 24, 12; In. 20, 3-7) în care fusese înfășurat și lăsat acolo singur. Apoi, femeilor care-L căutau cu ardoare, care erau zăpăcite în mintea lor de cele ce aflaseră despre El, le-a arătat o vedenie de îngeri (cf. Mt. 28, 1-5; Mc. 16, 1-6; Lc. 24, 1-10) care a fost dovada că a înviat. Astfel, după ce mai înainte a fost răspândită vestea Învierii Sale, Însuși Domnul puterilor și Împăratul Slavei S-a descoperit și ne-a arătat un lucru înalt: a biruit moartea, din care gustase pentru o vreme.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 4) Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
Nici piatra și nici pecețile mormântului nu L-au putut ține pe Hristos închis.
Moartea zace biruită de către El, căci a călcat peste groapa de foc a iadului.
Cu El, o mulțime de sfinți s-au ridicat la ceruri,
Și celorlalți S-a arătat, lăsându-i să-L atingă (cf. Mt. 27, 52-53; 28, 1-10; Lc. 24, 39-40; In. 20, 17; Fap. 1, 3).
(Prudențiu, Scene din istoria sacră, 43, Mormântul lui Hristos, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 4) Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
Îngerul a răsturnat piatra de la ușa mormântului nu ca să deschidă calea Domnului, ci ca să dovedească oamenilor ca El deja înviase. Cum pântecele fecioarei a fost închis, așa și mormântul a fost închis, dar totuși, El a venit în lume prin pântecele ei închis și a plecat din lume prin mormântul care era și el închis (deschiderea pântecelui la nașterea Sa este văzut ca o analogie a deschiderii mormântului la Învierea Sa – n.tr.).
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 5) Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Evanghelistul Marcu ne spune că femeile au intrat în mormânt și au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb și s-au spăimântat (Mc. 16, 5). În versiunea de la Matei, piatra era deja răsturnată și îngerul ședea deasupra ei (Mt. 28, 2; se pune problema dacă ele au văzut doi îngeri sau același înger de mai multe ori – n.tr.). Explicația ar putea fi aceea că Matei n-a spus nimic despre îngerul pe care L-au văzut atunci când au intrat în mormânt, iar Marcu n-a spus nimic despre cel pe care l-au văzut stând la ușă. În felul acesta, văzând doi îngeri, au presupus că sunt două arătări separate ale lor.
(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliilor 3, 24, 63, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 5) Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Ceea ce cunoaștem despre acesta, conform unei descrieri făcute de niște contemporani de-ai noștri care au fost în Ierusalim și care, la întoarcere, ne-au consemnat în scris ceea ce au văzut acolo: era o cameră zăvorâtă și săpată în piatră. Înălțimea ei era cât un om care îi putea atinge tavanul cu capul, stând în picioare. Intrarea era orientată spre răsărit, iar piatra de care ne vorbește Evanghelia era așezată peste ea. Înăuntru, în dreapta cum intri, era locul special pregătit pentru așezarea trupului Domnului, un loc lung de aproape doi metri și înalt de un pic peste jumătate de metru. Deschiderea nu era ca la mormintele obișnuite, de deasupra, ci în întregime dintr-o parte, pe unde trupul putea fi așezat înăuntru.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 5) Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
De ce un tânăr (cf. Mc. 16, 5)? Cei morți, la înviere, după cum spune Apostolul, vor fi la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efes. 4, 13), adică, la vremea tinereții, care nu mai are nevoie de nici o dezvoltare și care este liberă de orice slăbiciune, deplină în toate privințele, având plinătatea puterii.
(Sfântul Isidor de Sevilla, Hotărâri 1, 29, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 5) Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Să luăm aminte la ceea ce înseamnă că îngerul stătea în partea dreaptă. Căci partea stângă nu poate însemna decât această viață, iar partea cea dreaptă, viața veșnică. Și astfel, de vreme ce Mântuitorul nostru a trecut dincolo de mortalitatea acestei vieți, așa cum se cuvine, și îngerul care a venit să anunțe venirea Sa în viața cea veșnică, stă de-a dreapta. Și a venit îmbrăcat în alb pentru că anunța bucuria acestei sărbători.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii 21, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 5) Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
Așa cum se cuvenea, se spune că vestitorul Învierii Sale ședea (Mt. 28, 2; Mc. 16, 5), ca prin șederea sa să prefigureze pe Hristos, biruitorul celui ce a creat moartea, Care mai apoi se va înălța în scaunul veșnicei Sale împărății.
Șederea pe tron este actul unui împărat, iar șederea la locul unei jertfe este actul unui Înalt Preot. Pentru că Mântuitorul nostru a binevoit să devină pentru noi atât împărat, cât și preot în același timp; preot, ca să ne curățească în întregime de păcate, fiind și jertfă prin pătimirile Sale, iar împărat, pentru ca să așeze peste noi o veșnică împărăție. Îngerii care au vestit Învierea Sa s-au arătat șezând ca să simbolizeze faptul că Hristos, după ce a biruit moartea, a plecat să-Și ia înapoi scaunul Său din împărăția cerească. Îngerii s-au arătat și stând în picioare (Lc. 24, 4) pentru a ne arăta că Hristos mijlocește pentru noi în tainele Tatălui ca Mare Preot.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 7, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 6) Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”.
Când ne închinăm sfintei și dătătoarei de viață cruci, înțelegem că ea este făcută dintr-un pom. Nu ne închinăm pomului în sine (Doamne ferește), ci chipului ei ca un simbol al lui Hristos. Căci El le-a spus, prevenindu-i, atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Mt. 24, 30), referindu-se prin aceasta la cruce. Același lucru l-a spus și îngerul femeilor: ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi (Mt. 28, 5; Mc. 16, 6). Și Apostolul a spus: propovăduim pe Hristos cel răstignit (1 Cor. 1, 23). Pentru că sunt mulți numiți Iisus și mulți care pretind a fi Iisus, însă noi slăvim pe Cel răstignit. El nu spune străpuns, ci răstignit. De aceea, este de datoria noastră să slăvim semnul lui Hristos. Căci, oriunde ar fi semnul, acolo va fi și Hristos. Însă nu se cuvine să ne închinăm materialului din care este alcătuit chipul crucii, chiar dacă este din aur sau din pietre prețioase.
(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 6) Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”.
Învierea în care credem este aceea care a fost deja vădită în învierea Domnului nostru. Pentru că El este cel care a înviat pe Lazăr după ce acesta a stat patru zile în mormânt (cf. In. 11, 1, 44), pe fiica lui Iair (cf. Mc. 5, 21-43) și pe fiul văduvei (cf. Lc. 7, 11-15). El este Cel care a înviat la porunca Tatălui după trei zile, Care este și chezășia învierii noastre. Căci spune Hristos: Eu sunt învierea şi viaţa (In. 11, 25). Acum, Același care a scos pe Iona teafăr și nevătămat din pântecele chitului după trei zile (Iona 2, 1-10) și care a scos pe cei trei tineri din cuptorul Babilonului și pe Daniel din gura leilor (Dan. 3, 1-30; 6, 1-28) are El Însuși puterea să învieze.
(Constituțiile Apostolice 5, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 6) Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”.
Hristos a murit, dar prin aceasta a înfrânt moartea; în El a sfârșit ceea ce ne înfricoșa pe noi pentru că a luat-o asupra Sa și a biruit-o, precum un brav vânător prinde și junghie un leu (cf. 1 Sam. 17, 34-36). Unde este moartea? Caut-o în Hristos, căci nu mai există; însă a existat și acum a murit. O, viață! O, moarte a morții! Fii și tu cu inimă bună, căci va muri și în noi. Ceea ce s-a petrecut cu El se va petrece și cu noi; moartea va muri și din noi.
Când? La sfârșitul lumii, la învierea morților, în care nădăjduim și despre care nu avem nici o îndoială.
(Fericitul Augustin, Predica 233, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)
 
(Mc. 16, 6) Iar el le-a zis: „Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus”.
Hristos a coborât la iad pentru a elibera pe cei ținuți acolo. Într-o clipă, a șters toată vechea noastră datorie dobândită sub Lege, ca să ne ducă în cer unde nu este moarte, ci numai viața cea veșnică. Prin botezul pe care tu, noule luminat, tocmai l-ai primit, te împărtășești din aceste binecuvântări. Inițierea ta în viața harului este chezășia învierii tale. Botezul tău este făgăduința vieții cerești. Prin scufundarea ta, ai imitat înmormântarea Domnului, iar când ai ieșit din apă te-ai făcut conștient doar de realitatea învierii… Harul Duhului lucrează într-un chip tainic în baptisteriu, iar înfățișarea exterioară nu trebuie să întunece minunea sa. În timp ce apa slujește ca instrument, harul este cel care renaște. Harul schimbă pe tot cel care este așezat în baptisteriu precum sămânța se transformă în pântece. Harul reînnoiește pe toți cei care se afundă în apă precum metalul este remodelat în cuptor. Le descoperă tainele nemuririi și îi pecetluiește cu garanția învierii. Aceste minunate taine sunt simbolizate pentru voi, noilor botezați, chiar și prin veșmintele pe care le purtați.
Priviți cum sunteți înveșmântați în semnele vizibile ale acestor binecuvântări. Lumina strălucitoare a veșmântului vostru stă ca mărturie a nestricăciunii. Pânza albă înfășurată în jurul capului ca o diademă arată libertatea voastră. În mâini țineți semnul biruinței asupra diavolului. Hristos vă arată că ați înviat din morți și o face într-un chip simbolic, însă curând va descoperi pe deplin realitatea aceasta dacă păstrăm veșmântul credinței nepătat și nu lăsăm păcatul să stingă candela harului. Dacă păstrăm coroana Duhului, Domnul ne va chema din ceruri cu o voce de o măreție nemaipomenită, însă foarte blândă: veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția pregătită vouă încă de la întemeierea lumii. Pentru că a Sa este slava și puterea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
(Vasile din Seleucia, Omilie la Paști, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Comentarii Patristice – Evanghelia la Duminica Tomii


Comentarii Patristice – Evanghelia la Duminica Tomii

Duminica a 2-a după Paști (Ev. Ioan 20, 19-31)


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Era seară mai mult prin durere, decât prin vreme. Era seară pentru minţile întunecate de norul negru al durerii şi al tristeţii, deşi vestea învierii a dat o slabă licărire amurgului, însă Domnul încă nu strălucise în toată strălucirea Sa.


(Petru Hrisologul, Predica 84,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Probabil că atunci când ucenicii au auzit aceste lucruri de la Maria, fie n-au crezut-o, fie dacă au făcut-o, ar fi spus că Hristos nu i-ar fi considerat vrednici de o asemenea viziune, chiar dacă El le promisese că-i va întâlni în Galilea. De s-a întâmplat aceasta, Hristos nu a mai lăsat nici o singură zi să treacă pentru ca ei să nu mai stăruie asupra acestei idei şi să devină neliniştiţi. Mai degrabă, i-a adus la o stare de dorinţă puternică prin conştiinţa că El a înviat şi prin ceea ce ei au auzit de la femei. Şi când ei erau însetaţi să-L vadă şi le era frică mare (care îndeosebi le-a făcut tânjirea mai mare), El atunci, când era seară, S-a arătat pe Sine înaintea lor. Şi a făcut aceasta într-un mod minunat.


De ce a apărut în timpul serii? Probabil pentru că atunci ei erau deosebit de înfricoşaţi.


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Măsura spaimei şi a neliniştii cauzate de o asemenea grozăvie a încuiat în același timp și casa şi inimile ucenicilor şi a împiedicat atât de mult lumina de a avea vreun acces, căci pentru simțurile lor, copleşite din ce în ce mai mult de durere, întunecimea nopţii s-a adâncit şi a devenit din ce în ce mai pătrunzătoare. Nici o întunecime a nopţii nu poate fi comparată cu întunecimea suferinţei şi a fricii pentru că sunt incapabile de a fi temperate de orice lumină de mângâiere sau sfătuire.


(Petru Hrisologul, Predici 84, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Dar, de vreme ce tu ai întrebat în mod repetat ce credem despre învierea trupurilor şi a funcţiilor viitoare ale mădularelor în acea nestricăciune şi nemurire, ascultă pe scurt la ceea ce, cu ajutorul Domnului, a putut să fie mai departe discutat. Noi trebuie să ţinem foarte ferm acel punct în care expunerea Sfintei Scripturi este adevărată şi limpede, anume, că aceste trupuri văzute şi pământeşti care sunt numite naturale (animalia, cf. 1 Corinteni 15, 44) vor fi spiritualizate la învierea celor credincioşi şi drepţi. Dar nu ştiu cum însuşirea unui trup spiritualizat, necunoscut nouă aşa cum este, poate fi înţeles sau învăţat. Cu siguranţă nu va fi nici o stricăciune în ele şi din acest motiv, nu vor avea atunci nevoie de această hrană stricăcioasă de care acum au nevoie. Ele nu vor mai putea de acum fi capabile să ia şi să mai consume cu adevărat asemenea hrană, cel puțin nu din necesitate. Altfel, Domnul nu ar fi luat mâncare după învierea Sa. Şi El ne-a oferit nouă un exemplu de înviere a trupului pentru ca apostolii să spună despre El: Dacă morţii nu se vor ridica, nici Hristos nu s-a ridicat (1 Corinteni 15, 16). Atunci când El s-a arătat cu toate mădularele trupului Său, Și-a folosit funcţiunile lor, a arătat şi locurile rănilor Sale (vezi Luca 24, 15-43; Marcu 16, 12-14). Eu am luat mereu acestea drept cicatrici, nu ca răni reale şi le-am văzut ca un rezultat al puterii Lui, nu al unei necesităţi. El a descoperit uşurinţa puterii Sale, îndeosebi când S-a arătat pe Sine într-un alt chip sau a arătat pe adevăratul Său Sine ucenicilor adunaţi în casă când uşile erau încuiate.


(Fericitul Augustin, Epistolă 95, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Trupul Domnului, care şi-a făcut intrarea la ucenici prin uşile încuiate, era la fel ca atunci când a ieşit înaintea ochilor mulţimii din pântecele închis al Fecioarei, la naşterea Sa. Este uimitor cum El, Cel care acum urma să trăiască pentru totdeauna, Şi-a făcut intrarea prin uşile încuiate după învierea Sa și El, Cel care, la venirea Sa pentru a muri, Și-a făcut apariţia din pântecele nedeschis al unei Fecioare. Dar pentru că credința acelora care L-au privit şovăia, privind trupul pe care L-au putut vedea, El le-a arătat odată mâinile şi coasta, oferindu-le lor trupul pe care l-a adus prin uşile încuiate, ca să-L atingă. Prin această faptă, El a descoperit două lucruri minunate şi, după raţiunea umană, destul de contradictorii.


El le-a arătat că după învierea Sa, trupul Său era nestricăcios şi putea fi atins în continuare. Prin arătarea către noi că este nestricăcios, El ne înflăcărează către cununa noastră şi prin înfățișarea ei ca putând fi atinsă, El ne-a orânduit spre credinţă. El s-a arătat pe Sine ca ambele, nestricăcios şi capabil de a fi atins, pentru a ne arăta nouă că trupul Său, după învierea Sa, era de aceeaşi natură ca a noastră, dar de un chip diferit de slavă.


(Sfântul Grigorie cel Mare, a XL-a Omilie la Evanghelie 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Mă întrebi pe mine şi spui: dacă El a intrat prin uşile încuiate, unde este volumul trupului Său? Şi eu răspund, dacă El a mers pe apă, unde era greutatea trupului Lui? El a mers pe apă ca Dumnezeu. A încetat El atunci, pentru că a înviat, să mai fie Domnul? Dar ce putem spune despre faptul că El de asemenea l-a făcut pe Petru să meargă deasupra apei? (Matei 14, 29). Ceea ce divinitatea putea să facă în unul, credinţa a împlinit în celălalt. Hristos era capabil să facă aceasta şi Petru a putut-o face și el pentru că Hristos a dorit. Prin urmare, când începi să cercetezi raţionalitatea minunilor prin simţurile umane, mă tem că îţi poţi pierde credinţa. Nu ştii că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu? Deci, când cineva îţi spune ţie, pentru că El a intrat prin uşile încuiate înseamnă că nu are trup, răspunde-i lui: Nu, dacă putea fi atins, exista cu trup şi dacă El a mâncat, era un trup. Un lucru L-a făcut printr-o minune, celălalt prin natură.


(Cezar de Arles, Predică 175, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


El nu a rămas în puterea morţii. Rănile pe care trupul Său le-a primit de la fierul cuielor şi a sulițelor n-au pus nici o piedică învierii Sale. După Înviere, S-a arătat ucenicilor oricând a dorit. Când a dorit să fie prezent cu ei, era în mijlocul lor fără a fi văzut, neavând nevoie de intrare prin uşile descuiate… Toate aceste întâmplări şi oricare alte fapte similare pe care le ştim despre viaţa Sa, nu ne mai cer nici un argument viitor pentru a arăta că sunt semne ale dumnezeirii şi ale puterii sublime şi supreme.


(Grigorie de Nyssa, Marele catehism 32, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Prin intrarea Sa neaşteptată prin uşile încuiate, Hristos a dovedit încă o dată că prin natură El era Dumnezeu şi de asemenea, că nu era altul decât Cel care a trăit printre ei. Prin arătarea coastei Sale rănite şi a semnelor cuielor, El ne-a convins pe noi, fără nici o îndoială, că a înviat templul trupului Său, adevăratul trup care a fost spânzurat pe cruce. El a restaurat acel trup pe care L-a purtat, distrugând puterea morţii asupra trupului, întrucât Dumnezeu era viaţa însăşi. De ce a trebuit El să le arate lor mâinile şi coasta dacă, cum gândesc unii pervertit, nu a înviat trupeşte? Şi dacă ţelul era să nu gândească ucenicii despre El în acest mod, de ce nu S-a arătat în alt chip, dispreţuind orice asemănare a trupului, invocând alte gânduri în minţile lor? Dar El, evident, S-a gândit că era aşa de important să-i convingă pe ei de învierea trupului Său încât, chiar atunci când evenimentele ar fi părut să-L cheme pentru a-şi schimba felul trupului Său într-o măreţie inefabilă şi depăşită, El, cu toate acestea, prin dumnezeirea Sa, a hotărât să se arate încă o dată aşa cum era în trecut, în trup, pentru ca ei să realizeze că nu purta altă formă decât cea în care a suferit răstignirea. Ochii noştri nu ar fi putut suporta slava trupului Său sfânt, dacă El ar fi ales să-l descopere ucenicilor Lui înainte de a se înălţa la Tatăl. Oricine reflectă la transfigurare, va deduce uşor că acesta este exemplul… de vreme ce, se spune, ei nu puteau îndura vederea, ci o simţeau pe feţele lor (Matei 17, 6).


(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Prin salutul Său cu pace, El suflă spre ei şi le dăruieşte pace, la fel ca o împărtăşire cu Duhul Sfânt.


(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capitole la conştiinţă 2, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 19) Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă!


Când Hristos Și-a salutat ucenicii cu cuvintele pace vouă, prin pace El S-a adresat pe Sine, pentru că prezenţa lui Hristos întotdeauna aduce pace sufletului. Acesta este harul pe care Pavel l-a dorit pentru credincioşi, atunci când a scris: pacea lui Hristos, care covârşeşte orice minte, să păzească inimile şi cugetele voastre (Filipeni 4, 7). Pacea lui Hristos care covârşeşte orice minte este de fapt Duhul lui Hristos, care umple pe cei care se împărtăşesc de El cu fiecare binecuvântare.


(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


Aşa cum Hristos a înviat în materia trupului şi a arătat ucenicilor Săi semnele cuielor şi gaura din coasta Sa (acum, acestea sunt semnele acelui trup care a înviat din morţi), aşa trebuie El de asemenea, se spune, să ne învieze şi pe noi prin puterea Sa (1 Corinteni 6, 14). Ce sunt, atunci, trupurile muritoare? Pot fi ele suflete? În nici un caz, pentru că sufletele sunt spirituale, în comparaţie cu trupurile muritoare… Noi trebuie aşadar să concluzionăm că moartea este pomenită în legătură cu trupul.. Acest trup, după plecarea sufletului, devine fără suflare şi neînsufleţit şi se descompune treptat în pământul din care a fost luat. Aceasta este atunci, ceea ce este muritor. Şi în legătură cu aceasta, Pavel spune, El va face vii şi trupurile voastre muritoare (Romani 8, 11).


(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 5, 7,1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


Şi astfel, motivul din cauza căruia Domnul a stat în mijlocul ucenicilor, chiar dacă uşile erau încuiate (vezi Ioan 20, 19), după pătimiri şi nu înaintea lor, era ca voi să ştiţi că trupul vostru era asemănat cu un trup fizic, dar crescut ca un trup spiritual (vezi 1 Corinteni 15, 44). Dar pentru ca voi să nu gândiţi că ceea ce înviază este ceva diferit, când Toma nu a crezut în înviere, El îi arată lui semnele cuielor. El îi arată cicatricile rănilor (vezi Ioan 20, 27). El, Cel care a vindecat pe toţi chiar înainte de înviere, putea să Se vindece pe Sine îndeosebi după înviere, nu? Da, dar prin semnele cuielor pe care El le arată, învaţă că acest trup, cu care prin uşile încuiate El intră, descoperă că nu este un trup aşa cum a fost. Acest trup era pentru ca El să poată împlini scopul planului divin prin învierea a ceea ce nu putea cădea din nou în stricăciune şi pentru a nu fi supus din nou morţii.


(Teodor de Cir, Dialog 2, 56, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


Materia trupurilor noastre înviate va fi cu siguranţă la fel ca acum, însă de o mai înaltă slăvire. Pentru că Mântuitorul, după coborârea Sa în iad, a avut acelaşi trup ca cel care a fost răstignit. Căci mai apoi El le-a arătat ucenicilor semnele cuielor în mâinile Sale şi rana din coasta Sa.


(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovinian 1, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


El oferă ochilor îndoielnicilor, semnele crucii care au rămas în mâinile şi picioarele Sale şi îi invită pe ei să-L pipăie cu minuţiozitate. El face aceasta pentru că urmele cuielor şi ale suliţei s-au păstrat să vindece rănile inimilor neîncrezătoare, astfel încât nu cu credinţă şovăitoare, ci cu cea mai sigură convingere, ei să poată înţelege că materia care zăcea în mormânt avea să stea pe tronul lui Dumnezeu Tatăl.

pentru că urmele cuielor şi ale suliţei s-au păstrat să vindece rănile inimilor neîncrezătoare, astfel încât nu cu credinţă şovăitoare, ci cu cea mai sigură convingere, ei să poată înţelege că materia care zăcea în mormânt avea să stea pe tronul lui Dumnezeu Tatăl.


(Sfântul Leon cel Mare, Predica 73.3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


El le-a arătat rana din coasta Sa, semnele cuielor şi toate semnele suferinţei destul de recente, spunând: Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că acestea sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că un duh nu are trup şi oase, aşa cum vedeţi că Eu am (Luca 24, 39), pentru ca însuşirile naturii Sale divine şi umane să poată fi recunoscute ca încă rămase inseparabile. El a făcut de asemenea astfel, pentru ca noi să putem cunoaşte că, Cuvântul nu era diferit de trup, pentru ca noi să putem de asemenea mărturisi că singurul Fiul al lui Dumnezeu este Cuvântul şi trupul.


(Sfântul Leon cel Mare, Predică 2.85, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 20) Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul.


Vedeţi cuvintele ieşind din fapte? Pentru că El a spus înainte de răstignire că: vă voi vedea din nou pe voi şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nu o va lua nimeni de la voi (Ioan 16, 22). Și aceasta El a desăvârşit-o în faptă. Iar toate aceste lucruri i-au condus pe ei la o credinţă şi mai cucernică. Pentru că, de vreme ce au avut un război neîncetat cu evreii, El repeta neîncetat pacea să fie cu voi, dăruindu-le mângâiere pentru a echilibra dezbinarea. Şi astfel, acesta a fost primul cuvânt pe care l-a spus după înviere (asemănător, Pavel continuă să spună, harul şi pacea să fie cu tine). Femeilor, totuşi, El le dă veşti de bucurie, fiecăruia în situaţiile lor: bărbaţilor, le-a dat pace din cauza războiului lor; femeilor le-a dat bucurie din cauza durerii lor. Apoi punând la o parte toate lucrurile dureroase, El anunţă biruinţa crucii, care de fapt aceasta a fost pacea.


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86, 2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.


Ce înseamnă această repetare în oferirea de pace prin dăruirea ei în mod repetat, exceptând faptul că El vrea pacea pe care a anunţat-o sufletelor lor în mod particular şi pentru a fi păstrată colectiv printre ei? Acesta știa cu siguranță că se vor confrunta cu greutăți însemnate în viitor din cauza întârzierii Sale: unul avea să se mândrească cu rămânerea în credință, iar altul să sufere pentru necredința sa. Petru se leapădă (Matei 26, 69-75), Ioan fuge (era mai probabil Ioan Marcu, decât Ioan Evanghelistul – n.tr.), Toma se îndoieşte, toţi Îl părăsesc (vezi Matei 25, 25). Dacă Hristos nu le dăruia iertare prin pacea Sa pentru aceste încălcări, chiar şi Petru, cel care era cel mai în vârstă dintre toţi, ar fi fost considerat inferior şi de nedorit din cauza alegerii Sale ulterioare, în raport cu prima.


(Petru Hrisologul, Predică 84, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.


Amintirea trimiterii Lui nu Îl micşorează pe El ca Fiu, ci spune că ceea ce vrea El să fie înţeles aici nu este puterea Celui ce trimite, ci dragostea Celui ce a fost trimis. De aceea, El spune: aşa cum Tatăl, nu Domnul, M-a trimis pe Mine, aşa şi Eu vă trimit pe voi. Cu alte cuvinte, Eu nu vă mai trimit de acum cu autoritatea unui stăpân, ci cu toată afecţiunea unuia care vă iubeşte. Vă trimit pe voi să înduraţi foamea, să suferiţi povara lanţurilor, mizeria închisorii, să purtaţi toate tipurile de pedepse şi să suferiţi moarte amară pentru toţi: dintre care milostenia şi nu puterea, porunceşte în sufletele oamenilor.


(Petru Hrisologul, Predică 84, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.


Hristos spune că a trimis pe apostoli aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, ca ei să poată înţelege pe deplin misiunea lor: aceea de a chema pe păcătoşi la pocăinţă şi de a avea grijă de cei care au fost prinşi de cel rău, fie că este vorba de trup sau de suflet. Ucenicii, în toate relațiile lor de pe acest pământ, nu au căutat în nici un fel să-şi urmărească propria dorinţă, ci dorinţa Lui, a Celui care i-a trimis. Ei au fost chemaţi să elibereze prin învăţătura lor lumea de păcat, atât cât le-a fost cu putință. Şi într-adevăr, noi vom vedea că ucenicii au fost râvnitori să arate gradul cel mai înalt de înflăcărare în săvârşirea tuturor acestor lucruri. Nu-i este greu lumii să vadă aceasta, dacă privește cu atenţie în Faptelor Apostolilor şi spre cuvintele Sfântului Pavel.


(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 21) Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.


Tatăl a trimis pe Fiul Său, hotărând să devină o persoană umană pentru răscumpărarea neamului omenesc. A dorit ca El să vină în lume pentru a suferi, cu toate că îşi iubea Fiul pe care L-a trimis să sufere.


Domnul trimite apostolii Săi în lume, nu spre plăcerile ei, ci ca să sufere, aşa cum El Însuşi pentru aceasta a fost trimis. Prin urmare, aşa cum Fiul este iubit de Tatăl şi totuşi este trimis să sufere, aşa sunt şi ucenicii iubiţi de Domnul, Care, cu toate acestea, îi trimite în lume să sufere.


(Sfântul Grigorie cel Mare,Evanghelia 40, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Ucenicii Domnului au primit Duhul Sfânt în trei momente: înainte ca El să fie preaslăvit prin pătimiri, după ce a fost preaslăvit prin înviere şi după înălţarea Sa. Prima dintre acestea Îl arată pe Hristos, vindecător al bolnavilor şi izgonitor al duhurilor rele şi tot El face și acea suflare asupra lor de după înviere, care a fost limpede o insuflare divină. La fel și împărţirea din momentul de faţă a limbilor de foc. Prima L-a arătat într-un chip vag, a doua în mod expres, iar cea de acum, pe deplin, de vreme ce El nu mai este prezent doar sub forma energiei, ci real, unit cu noi şi sălăşluind în noi.


(Sfântul Grigore de Nazianz, La Cincizecime, Discurs 41.11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


După judecata mea, motivul pentru care Hristos a dat Duhul Sfânt după învierea Sa, prima dată pe pământ şi apoi l-a trimis din Cer (Fapte 2, 4), este acesta: că iubirea s-a vărsat peste tot în inimile noastre (Romani 5, 5), prin însuşi acel dar, prin care noi Îl iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru, conform celor două porunci, pe care se sprijină toată Legea şi proorocii (Matei 22, 37-40). Iisus a arătat aceasta dăruind-le Sfântul Duh, o dată de pe pământ din iubirea Aproapelui nostru, şi a doua oară din cer, din iubirea lui Dumnezeu. Chiar dacă ar mai putea fi invocat și un alt motiv pentru acest dar îndoit al Duhului Sfânt, nu trebuie să ne îndoim că același Duh Sfânt a fost dat și atunci când Iisus a suflat peste ei spunând: Mergând, botezaţi toate neamurile, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19), unde această Treime este îndeosebi slăvită în noi. El este aşadar, cel care a fost dat din Cer și în ziua Cincizecimii, la zece zile după înălţarea Domnului la cer.


(Fericitul Augustin,La Sfânta Treime 15. 26. 46, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Aceasta este acum a doua oară când El suflă peste om. Prin prima Sa suflare (vezi Facerea 2, 7) a omorât păcatele voite (din Adam şi Eva). Deşi a oferit harul Său atunci, avea să-l împartă încă şi mai generos, căci le spune lor: sunt pregătit să îl dau chiar şi acum, dar vasele încă nu îl pot ţine. Pentru că, pentru un timp, primeşti atât har cât poţi ține, așteptând cu nerăbdare mai mult. Dar staţi în cetate până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Primiţi-l în parte acum, iar mai apoi îl veţi purta în deplinătatea sa. Cel care primeşte des are doar o parte din dar, însă cel ce este îmbrăcat, este pe deplin cuprins de haina Sa.


(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 17. 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Cu aceste cuvinte, El îi învăţa cine este Dăruitorul şi Împărţitorul tuturor acestor bunuri. Suflarea Sa îi convinge să nu aibă nici o îndoială despre aceasta, pentru că trupul a fost creat la început imobil şi neînsufleţit, dar apoi a primit viaţa pe care nu o avea în sine însuşi când sufletul a intrat în el prin suflare, aşa cum a spus fericitul Moise (Facerea 2, 7). După ce Iisus a suflat pentru prima dată, El menţionează Duhul pentru a arăta că, aşa cum atunci nimic nu a împiedicat trupul să trăiască, chiar dacă nu avea prin posesie firească viaţa, pe care sufletul prin intrare i-a dat-o, aşa şi acum, trebuie să se creadă că trupul fiinţelor umane a fost făcut nemuritor prin înviere, pentru că Duhul care îi dăruieşte această forţă este puternic.


Prin urmare, El le-a spus, Voi trebuie cu adevărat să credeţi în ceea ce s-a spus vouă şi nu trebuie să aveţi îndoieli cu privire la înviere. Nu trebuie să respingeţi cinstea apostolatului, pentru că sunteţi înspăimântaţi de a fi trimişi ca vestitori ai noii învăţături în lume. Veţi primi într-adevăr înrâurirea Duhului, care la timpul cuvenit vă va da vouă înviere şi nemurire. Prin Duhul, veţi primi în această viaţă o nemaipomenită forţă să săvârşiţi nemaiauzite minuni printr-un simplu cuvânt. Veţi putea să înfruntaţi mai uşor orice amărăciuni, care vi se pot întâmpla vouă din cauza celor care se opun învăţăturii voastre.


Şi chiar dacă ar fi fost multe alte lucruri de îndeplinit în ei prin Duhul, fără a le fi menţionat, El a subliniat cel mai important argument din toate. Aici, El spune că: este ceea ce va demonstra vouă limpede puterea Duhului. Într-adevăr, cu cât de repede îl primiţi, veţi putea să iertaţi păcatele oricui doriţi, precum şi să pronunţaţi o sentinţă de condamnare împotriva oricui. Dacă voi, care sunteţi oameni, după ce veți primi darul Duhului, veţi putea face toate lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu, cu excepția puterii de a judeca, atunci vă las pe voi găsiți răspunsul la întrebarea: care este folosul Duhului?


Pentru că, odată ce aţi primit Duhul, nu trebuie să vă mai îndoiţi.


(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 22, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Fiul, împărţind aceeaşi natură cu Dumnezeu Tatăl, are Duhul în același fel în care Tatăl era înţeles să aibă Duhul. Cu alte cuvinte, Duhul nu este ceva adăugat sau care vine din afară, pentru că ar fi înşelător, chiar nebunesc, să susţii o asemenea opinie. Dumnezeu Tatăl are Duhul aşa cum fiecare dintre noi are respiraţia proprie înlăuntrul nostru, care se varsă mai departe din cele mai tainice părţi ale trupului. De aceea, Hristos a suflat fizic asupra ucenicilor Lui, arătând că aşa cum suflarea porneşte fizic din gura omului, aşa şi Duhul se varsă mai departe din esenţa divină.


(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 9. 1,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Hristos a dat Duhul ucenicilor, arătând dumnezeirea Lui şi măreţia Lui, făcându-le cunoscut că nu era inferior, ci egal cu Duhul. Şi astfel, El a dat Duhul, spunând: Luaţi Duh Sfânt şi Eu L-am trimis şi Acela Mă va slăvi şi Câte va auzi vă va vesti…(Ioan 16, 14). Prin cine atunci şi de la cine este că Duhul trebuie să fie dat, decât prin Fiul, căruia de asemenea Duhul îi aparţine? Şi când am fi putut noi să-L primim, decât numai atunci când Cuvântul a devenit om?


(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 1. 12. 50,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Atunci, de ce spune în altă parte că:dacă Eu nu plec, El (Mângâietorul) nu va veni (Ioan 16, 7) şi totuşi, El le face cunoscut Duhul aici? Unii spun că nu prin suflare le-a dat Duhul, ci i-a pregătit să primească Duhul, suflând asupra lor. Pentru că, dacă simţurile lui Daniel erau atât de pline de tărie doar la vederea îngerului (Daniel 10, 18-19), n-ar fi fost ei oare copleşiţi la primirea acestui nemaipomenit dar, dacă El nu i-ar fi pregătit prima dată pentru aceasta!? Nu ar fi totuşi greşit să spun că ei au primit atunci darul unei anumite puteri spirituale, nu să învie morţii şi să facă minuni, ci ca să ierte păcatele. Pentru că darurile Duhului sunt de diferite feluri.


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 86. 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 22) Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt!


Tuturor apostolilor, după învierea Sa, El le dă o putere egală şi spune:Aşa cum Tatăl M-a trimis pe Mine, aşa şi Eu pe voi: Luaţi Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele se vor ierta. Şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Şi, ca să poată încuraja unitatea, El a rânduit prin autoritatea Sa, originile acelei unităţi, începând de la una… ca începutul să pornească de la unitate. Şi despre această singură Biserică, în Cântarea Cântărilor, Duhul Sfânt numit în persoana Domnului nostru spune: Porumbiţa Mea, curata Mea este numai una. Una este ea la a ei mamă, singură născută în casă (Cântarea Cântărilor 6, 9).


(Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre Unitatea Bisericii 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Ce daruri cu adevărat minunate! Într-adevăr, nu doar dăruieşte tărie peste lucruri şi puterea de a face semne şi minuni, ci și acceptă ca Dumnezeu să îi poată numi pe ei judecători, şi prin urmare, slugile primesc de la El puterea care este proprie numai Lui. Dreptul exclusiv de a ierta şi a opri păcatele Îi aparţine doar lui Dumnezeu şi israeliţii uneori au ridicat această obiecţie împotriva Mântuitorului, spunând: Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? (Marcu 2, 7). Domnul le-a dat această putere cu dărnicie celor care L-au cinstit pe El.


(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 22-25, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Ei confirmă că arată măreaţă cinstire pentru Dumnezeu, căruia Lui singur Îi rezervă puterea de a ierta păcatele. Dar într-adevăr, nimeni nu Îi face rana mai mare decât aceia care aleg să încalce poruncile Lui şi să respingă lucrarea încredinţată lor. Pentru că Însuşi Domnul a spus în Evanghelie: Luaţi Duh Sfânt; cei cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta şi celor cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Cine este cel care Îl cinsteşte pe El mai mult, cel care se supune poruncilor Lui sau cel care le nesocotește? Biserica îşi manifestă superioritatea prin ambele: prin ţinerea şi prin iertarea păcatelor.


Erezia este dureroasă şi arată în același timp și nesupunere. Cei în erezie doresc să lege ceea ce nu se va lega şi să dezlege ceea ce este legat, condamnându-se prin propria sentinţă. Pentru că Domnul a voit ca puterea de a lega şi dezlega să fie aceeaşi şi El a pedepsit pe fiecare printr-o condiţie similară. Deci, cine nu are puterea de a dezlega, nu are nici puterea de a lega. Pentru că aşa cum, conform cuvântului Domnului, cel ce are puterea să lege, asemenea are şi puterea să dezlege. Învăţătura lor se dezbină pe sine, la fel ca aceia care neagă că au puterea de a dezlega și care trebuie să nege și pe cea a legării. Cum poate una să fie permisă şi cealaltă nu? Este uşor şi evident că fiecare dintre ele este permisă sau fiecare este nepermisă în cazul fiecăruia care s-a dat. Fiecare dintre ele este permisă Bisericii; niciuna nu este permisă ereziei. Pentru că această putere este încredinţată doar preoţilor. Prin urmare, este singurul adevăr, pe care Biserica, care are preoţi adevăraţi, să îl pretindă. Erezia, care nu are preoţii lui Dumnezeu, nu o poate pretinde. Şi prin nepretinderea acestei puteri, erezia îşi pronunţă propria sentinţă, care neavând preoţi, nu poate pretinde puterea preoţească.


(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre pocăinţă 1. 2. 6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Dar voi spuneţi că Biserica a fost zidită pe Petru (Matei 16, 18), deşi altundeva (Matei 18, 18), ea este atribuită tuturor apostolilor şi ei toţi primesc cheile împărăţiei cerurilor şi puterea Bisericii depinde de toţi la fel. Unul dintre cei doisprezece este ales pentru ca atunci când va fi numit un cap, să nu existe dezbinare.


(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovinian 1. 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Cine poate realiza cât de mult însemnă să fii capabil în firea omenească a Lui, încă amestecată în trup şi sânge, să se apropie de acea binecuvântată şi curată Fiinţă (care este Dumnezeu), va vedea limpede ce mare cinste este că harul Sfântului Duh s-a dăruit preoţilor. Prin ei, este săvârşită această lucrare împreună cu alta, nu mai mică ca aceasta, purtată pentru demnitatea şi mântuirea noastră. Pentru că locuitorii pământului, având viaţa lor în această lucrare, au fost încredinţaţi administrării lucrurilor cereşti şi au primit o putere pe care Dumnezeu nu a dat-o nici măcar îngerilor sau arhanghelilor. Nu lor li s-a spus:Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega, va fi dezlegat (vezi și Matei 18, 18). Cei care sunt stăpâni pe pământ au într-adevăr puterea să lege, dar numai trupurile oamenilor.


Dar această putere de a lega (dată de Hristos – n.tr.) atinge cu adevărat sufletul şi ajunge până la cer. Ceea ce preoţii fac pe pământ, Dumnezeu aprobă în ceruri, adică stăpânul confirmă deciziile robilor Lui. Într-adevăr, El nu le-a dat nimic altceva decât întreaga putere a cerului, pentru că spune: Cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. Ce altă putere poate fi mai mare ca aceasta?Tatăl a dat toată judecata Fiului (Ioan 5, 22). Dar eu văd că Fiul a pus totul în mâinile lor. Pentru că ei au fost ridicaţi la acest drept, ca şi cum ar fi fost deja mutaţi în cer şi ar fi depăşit natura umană şi ar fi fost eliberaţi de patimile trupești. Din nou, dacă un împărat acordă unuia dintre supuşii săi dreptul de a întemniţa şi de a elibera, acea persoană devine invidia și admiraţia oamenilor. Însă, deşi preotul a primit de la Dumnezeu o putere mult mai mare ca aceea, pentru că cerul este mai de preţ decât pământul, ca și sufletul decât trupul, unii oameni gândesc că au primit o cinste oarecare, încât îşi pot imagina pe oricine încredinţat cu ea, desconsiderând astfel darul. Dumnezeu să ne elibereze de o asemenea nebunie! Pentru că este absurd să dispreţuieşti această însemnată lucrare fără de care noi nu putem să atingem mântuirea sau nădejdea cea bună a lui Dumnezeu. Pentru că, dacă unulnu poate intra întru împărăţia cerurilor, doar dacă este născut din nou din apă şi din duh (vezi Ioan 3, 5) şi cine nu mănâncă trupul Domnului şi bea sângele Lui este exclus din viaţa cea veşnică (vezi Ioan 6, 53). Toate aceste lucruri nu se pot împlini prin nici o altă mijlocire decât prin mâinile lor sfinte (ale preoţilor, adică). Cum ar putea cineva să scape de focul Gheenei sau să câștige cununa rânduită lui fără ajutorul lor?


(Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie 3. 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Consideră persoana inspirată de Iisus, aşa cum apostolii erau, şi care poate fi cunoscută prin roadele sale (Matei 7, 16) ca cineva care a primit pe Duhul Sfânt şi care devine înduhovnicit, fiind condusă de Duhul, ca un Fiu al lui Dumnezeu, să facă totul urmându-L (vezi 1 Corinteni 2, 14-15; Romani 8, 14; Galateni 5, 18). Această persoană iartă tot ceea ce și Dumnezeu iartă şi leagă păcatele care nu pot fi vindecate, slujind lui Dumnezeu ca profeţii, prin grăirea nu a cuvintelor proprii, ci ale voinţei divine. Deci, el slujeşte lui Dumnezeu, Singurul care are puterea de a ierta.


(Origen, Despre Rugăciune 28. 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


După cinstirea sfinţilor apostoli cu titlul slăvit deapostol şi numirea lor ca slujitori şi preoţi ai altarului divin, după cum tocmai am spus, îndată îi sfinţeşte, promiţându-le Duhul Său prin semnul exterior al suflării, prin care noi putem fi ferm convinşi că Sfântul Duh nu este străin de Fiul, ci consubstanţial cu El şi că prin El purcede de la Tatăl.


Hristos arată că darul Duhului inevitabil îi însoţeşte pe cei care sunt aleşi de El pentru a fi apostolii lui Dumnezeu. Şi de ce? Pentru că ei n-ar fi putut să facă nimic plăcut lui Dumnezeu şi nu ar fi putut birui asupra capcanei păcatului dacă n-ar fi fost îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24, 49) şi schimbaţi față de cum erau înainte…


Iisus sfinţeşte prin adevărata sfinţire, făcând oamenii părtaşi în natura Sa, prin participarea în Duhul şi într-un anume fel, consolidând natura umanităţii într-o putere şi slavă care este supraomenească.


(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Este bineplăcut să vedem ucenicii ridicaţi la o înălţime egală cu cea a crucii umilinţei la care au fost chemaţi. Vedeţi că nu doar dobândesc liniştea privindu-L pe El, ci chiar primesc puterea de a-i elibera pe ceilalţi din legăturile lor. Ei împărtăşesc din dreptul judecăţii divine pentru că, fiind preoţi ai lui Dumnezeu, pot să împiedice iertarea păcatelor cuiva şi să o dăruiască altora. Deci, se cuvenea ca doar acelora care au consfinţit să fie smeriţi de dragul lui Dumnezeu, să fie înviaţi de El. Cei care s-au temut de judecata absolută a lui Dumnezeu au fost făcuţi judecători de inimi. Acei care erau ei înşişi temători de a fi pedepsiţi, pedepsesc pe unii şi îi eliberează pe alţii.


Locul lor în Biserică este acum ţinut de episcopi. Cei care primesc poziţia de conducere primesc putere să dezlege şi să lege. Este o însemnată cinste, dar povara este grea. Într-adevăr, este greu pentru cel care nu cunoaşte să exercite controlul asupra propriei sale vieţi, să devină judecătorul vieţii altuia.


(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelie, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)


*


(In. 20, 23) Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.


Voi trebuie să vă ţineţi păstorul la mare cinste. Voi ţineţi la propriile voastre treburi, şi dacă ţineţi la ele bine sau nu, nu trebuie să daţi seamă în fața nimănui. Însă, dacă păstorul vostru, chiar dacă îşi rânduieşte viaţa sa bine, dar nu are o preocupare asemenea și pentru cea a voastră (de toţi acei din jurul lui), el, arhiereul, este trimis în iad cu răufăcătorii. Prin urmare, cunoscând însemnătatea pericolului la care pot fi supuși, dăruiţi-le o mare măsură din bunăvoinţa voastră… Ei trebuie să primească cea mai binevoitoare atenţie a voastră. Dar dacă voi vă alăturaţi cu restul în călcarea lor în picioare… îi aruncaţi pe ei în deznădejde, le slăbiţi puterile şi îi faceţi, la fel ca şi pe voi, o uşoară pradă a valurilor, indiferent de cât de curajoşi ar fi ei…


Aveţi respect pentru autorităţile laice, dar când Dumnezeu îl numește pe episcop, noi îl dispreţuim, pe cel ce este numit, şi îl ocărâm şi îl spurcăm cu zeci de mii de reproşuri şi, deşi interzicem să judecăm aproapele, ne ascuţim limba împotriva păstorului nostru. Nu spun că eu îi încuviinţez pe cei care îşi exercită pastoraţia lor cu nevrednicie, dar îmi este milă de ei şi vărs lacrimi pentru ei… Şi chiar dacă este mult de spus împotriva modului în care îşi trăiesc vieţile, aceasta în nici un caz nu invalidează ceea ce fac, prin împuternicirea de la Dumnezeu…Dar de ce vorbesc eu doar de păstori? Nici chiar un înger sau arhanghel nu poate face nimic de unul singur. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh fac totul, pe când păstorul doar oferă limba şi mâna. Pentru că nu ar fi corect ca mântuirea acelora care vin la tainele credinţei să fie primejduită de nevrednicia altora (Augustin pune aceeaşi problemă în scrierile sale împotriva lui Donat – n.tr).

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Evanghelia după Ioan 86. 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Toma este numit didimul, care înseamnăgeamăn, pentru căera ca un fel de geamăn în cuvânt, scriind lucrurile divine în două moduri, luându-L drept model pe Hristos, care a vorbit celor din afara cercului Său în parabole, iar ucenicilor Săi le-a vorbit în taină despre orice. Şi nu este nepotrivit să spui că ucenicii autentici ai lui Hristos obţin acest dublu echipament în cuvântul pe care Toma, probabil l-a avut deja și mai apoi, după aceea. Dar se poate spune că explicaţia acestuia singur a fost amintită pentru că evanghelistul era preocupat de faptul că grecii, intrând în contact cu Evanghelia, trebuiau să observe particularităţile interpretării singurului nume îndeosebi interpretat, pentru a căuta cauza numelui său alcătuit pe urmă şi în greacă.

(Origen, Fragment 106 La Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Dar de ce spune Ioan că Toma nu era cu ei, când Luca scrie că doi ucenici, dintre care unul era Cleopa, la întoarcerea lor în Ierusalim (din Emaus) i-au găsit pe cei unsprezece adunaţi împreună şi pe cei care erau cu ei (vezi și Luca 24, 33)?

Trebuie să înţelegem că Toma a plecat şi că în timpul absenţei lui, Iisus a venit şi a stat în mijlocul lor.

(Beda Venerabilul, Expunere la Evanghelia lui Luca 6.24.36,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

Nu întâmplător ucenicul nu era prezent. Mila dumnezeiască a poruncit ca un ucenic îndoielnic, prin pipăirea rănilor trupului Învăţătorului său, să vindece în noi rănile necredinţei. Necredinţa lui Toma este mai de folos pentru credinţa noastră decât credinţa altor ucenici. Deoarece pipăirea prin care este adus la credinţă confirmă credinţa din sufletele noastre, dincolo de toate întrebările.

(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelie, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 24) Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.

De ce este nejustificat ca cineva să întrebe: dacă Toma era absent, a mai fost făcut părtaş Sfântului Duh când Mântuitorul s-a arătat ucenicilor şi a suflat peste ei, spunând: Luaţi Duh Sfânt?

Pentru că puterea Duhului a pătruns fiecare persoană care a primit har şi a împlinit scopul Domnului care L-a dăruit lor. Hristos a dăruit Duhul nu doar unora, ci tuturor ucenicilor. Prin urmare, dacă unii erau absenţi, şi ei L-au primit, generozitatea dăruitorului nefiind limitată doar la cei care erau prezenţi, ci s-a revărsat peste întreg grupul sfinților apostoli.

Iar pentru ca această interpretare să nu fie exagerată sau ideile noastre extravagante, vă vom convinge pe voi din cuvintele Sfintei Scripturi, aducând mai departe ca dovadă un pasaj din Cărţile lui Moise. Domnul Dumnezeu a poruncit înțeleptului Moise să aleagă șaptezeci de bătrâni din adunarea evreilor şi a spus: Voi lua din Duhul care este pus peste tine şi voi pune peste ei (Numeri 11, 17). Moise, așa cum i s-a cerut, i-a adus pe toţi şi a împlinit porunca. S-a întâmplat ca doar doi dintre bărbaţii incluşi în numărul celor şaptezeci să fie lăsaţi în urmă, rămânând în adunare. Cei doi erau: Eldad şi Medad. Atunci când Dumnezeu a vărsat asupra tuturor Duhul dumnezeiesc, aşa cum făgăduise, cei pe care Moise i-a ales împreună au primit de-ndată har şi au proorocit. Dar şi cei doi, care rămăseseră în adunare, au profeţit. Aceasta înseamnă că de fapt, harul venit de sus a coborât prima dată asupra lor.

(Sfântul Chiril din Alexandria, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

De ce mâna unui ucenic credincios în această înfățișare vrea să reconstituie acele răni pe care o mână lipsită de sfinţenie le-a cauzat? De ce mâna unui ucenic ascultător a năzuit să redeschidă coasta pe care lancea unui soldat lipsit de sfinţenie a împuns-o? De ce curiozitatea dură a unui rob să repete torturile impuse de furia persecutorilor? De ce este un ucenic atât de îndrăzneț în a dovedi din chinurile Lui că El este Domnul, din durerile Lui că El este Dumnezeu şi din rănile Lui că El este Doctorul ceresc?

De ce Toma, tu singurul, puţin mai deştept, un urmăritor al binelui tău, insişti ca doar rănile să fie aduse pentru mărturia credinţei? Dar dacă aceste răni au fost făcute ca să dispară cu celelalte lucruri? Ce risc ar fi adus credinţei tale acea curiozitate? Crezi că nici un semn al devotamentului Său şi nici o mărturie a învierii Domnului nu s-ar fi găsit decât doar dacă ai fi pipăit cu mâinile tale organele Sale interioare care au fost dezgolite cu atât de multă sălbăticie? Fraţilor, dăruirea sa a căutat aceste lucruri, dedicarea lui le-a poruncit lor pentru ca în viitor nici măcar un necredincios să nu se îndoiască că Domnul a înviat. Toma tămăduia nu doar nesiguranța propriei sale inimi, ci și pe aceea a tuturor oamenilor. De vreme ce el trebuia să predice mesajul neamurilor, acest cercetător conștiincios a examinat cu grijă cum ar fi putut să realizeze o temelie pentru credinţa de care era nevoie pentru o asemenea taină. Deoarece, singurul motiv pentru care Domnul şi-a păstrat rănile Sale a fost ca să asigure dovada învierii Sale.

(Petru Hrisologul, Predica 84. 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Toma pare să fi avut rigurozitate şi grijă față de Hristos, amănunte care sunt subliniate prin ceea ce spune. El probabil nu i-a crezut pe cei care au spus că L-au văzut pe Domnul, căci putea fi și o apariţie, așa cum s-a întâmplat în Evanghelia după Matei (Matei 24, 5).

Eu cred că același lucru l-au trăit și ceilalți apostoli, însă mai cu seamă Toma. Faptul că și ceilalţi apostoli au avut un asemenea gând la vederea lui Iisus se vede din: ei au presupus că este o arătare, şi El le-a răspuns şi le-a spus lor: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are oase şi carne aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am” (Luca 24, 39).

(Origen, Fragmentul 106 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Toma a fost înzestrat cu o curiozitate iscoditoare, gândind că învierea (Sa – n.tr.) nu este cu putință. Deci, nu doar că a spus numai dacă voi vedea, ci a mai adăugat şi dacă nu voi pune mâna, de teamă ca nu cumva ceea ce a văzut să fie o iluzie. Prin urmare, când Toma a auzit de la ucenici că Hristos a fost străpuns cu suliţa, Toma i-a crezut pe ei, chiar dacă nu a văzut aceasta. Însă, nu a crezut și în spusele lor despre înviere, ca şi cum ele ar fi fost lipsite de rațiune. Toma nu a spus aceasta atât de mult din necredință, cât din durere, pentru că, el însuşi nu a fost socotit vrednic de a-L vedea pe Hristos înviind. S-a potrivit planului lui Dumnezeu că Toma nu a crezut, pentru ca noi toţi să ştim prin el că trupul care a fost răstignit a înviat. Toma de fapt căuta să-L găsească pe Mântuitorul, de aceea, căuta să vadă rănile din carnea lui Hristos dar și trupul Său, ca să se convingă că a înviat.

(Anonim, Fragmente la Ioan 633, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

David se referă la suferinţa lui Iisus şi la cruce într-o pildă de taină în Psalmul 22, 16-22: Străpuns-au mâinile Mele şi picioarele mele.… și tu tot susţii că acest psalm nu se referă la Hristos pentru că în orbirea ta, nu ajungi să realizezi că nimeni din neamul evreiesc care a fost numit Împărat sau Hristos nu a avut vreodată mâinile sale sau picioarele străpunse fiind viu sau mort în această tainică înfăţişare ‒ care este, prin cruce‒ decât acest singur Iisus.

(Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu Trifon 97, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 25) Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.

Noi suntem învăţaţi, prin neputincioasa lipsă a credinţei arătată de fericitul Toma, că taina învierii este realizată asupra trupurilor noastre pământeşti şi în Hristos, ca pârgă a neamului omenesc. El nu era o iluzie sau o stafie, înfăţişată în chip uman și care a luat înfăţişarea trăsăturilor omeneşti, și nici, aşa cum alţii nebuneşte au presupus, un trup spiritualizat care este compus dintr-o substanţă subtilă şi diafană, care nu este din carne. Pentru că unii atribuie acest înţeles expresiei trup spiritualizat. De vreme ce toate speranțele şi semnificațiile credinței noastre incontestabile, după dovada Sfintei Treimi consubstanţiale, se centrează pe taina referitoare la trup, binecuvântatul evanghelist a pus cum se cuvine mai bine aceste cuvinte ale lui Toma alături de rezumatul a ceea ce s-a petrecut mai înainte. Pentru că observați că Toma nu dorea doar să-L vadă pe Domnul și atât, ci dorea să privească semnele cuielor, adică rănile trupului Său, spunând că doar atunci va crede cu adevărat şi va fi de acord cu ceilalţi, că Hristos într-adevăr a înviat, şi a înviat cu trupul.

(Sfântul Chiril din Alexandria, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

Pentru aceasta obișnuim și noi să ne adunăm cu sfințenie în biserică în ziua a opta. Iar, pentru a adopta limbajul alegoric, aşa cum ideea o cere cu necesitate, noi într-adevăr încuiem uşile (încuiatul uşilor se întâmpla la slujba bisericilor antice, în timpul euharistiei – n.tr.), dar Hristos tot ne vizitează şi se arată nouă tuturor, nevăzut ca Dumnezeu şi văzut în Trup. Ne permite să ne atingem trupul Său, dându-ni-L nouă. Pentru că prin harul lui Dumnezeu suntem lăsați să participăm la Sfânta Euharistie, primindu-L pe Hristos în mâinile noastre, pentru ca noi să credem cu tărie că El cu adevărat a ridicat templul trupului Său… Participarea la tainele dumnezeieşti, pentru a ne umple pe noi cu binecuvântări dumnezeiești, este o adevărată mărturisire şi pomenire a morţii lui Hristos şi a ridicării din nou pentru noi şi din iubire pentru noi. Prin urmare, după atingerea trupului lui Hristos, să ocolim toată necredința în El ca o completă pieire şi să găsim fundamentul în deplina siguranţă a credinţei.

(Sfântul Chiril al Alexandriei,Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

De ce nu S-a arătat lui Toma imediat, ci după opt zile? El face aceasta pentru ca între timp, fiind înştiinţat continuu de ucenici şi auzind acelaşi lucru în mod repetat, să poată fi cuprins de o şi mai mare înflăcărare şi să poată fi pregătit pentru ca pe mai departe să creadă.

De unde a aflat Toma că a fost străpunsă coasta Mântuitorului? A auzit aceasta de la ucenici.

Atunci, cum a crezut aceasta şi pe cealaltă nu? Deoarece cea din urmă a fost foarte neobişnuită şi surprinzătoare. Observați cât sunt de cinstiți ucenicii, pentru că nu ascund de noi greșelile, fie cele făcute de ei, fie de ceilalți, ci le arată cu mare sinceritate.

Iisus se arată din nou lor şi nu aşteaptă să fie întrebat de Toma sau să audă asemenea lucru. Mai degrabă, înainte ca Toma să poată vorbi, Iisus L-a împiedicat şi i-a împlinit dorinţa, arătând că chiar şi atunci când Toma spunea acele cuvinte ucenicilor, El era prezent cu ei. Pentru că El a folosit aceleași cuvinte, însă într-un fel prin care să mustre, adăugând sfaturi pentru vremurile ce aveau să urmeze.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 26) Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!

Domnul se apleacă chiar şi la nivelul slabei noastre înţelegeri și face o minune prin puterea Sa nevăzută pentru a convinge minţile îndoielnice ale celor care nu cred.

Explică, criticul meu, căile cerului și explică fapta Lui, dacă poţi. Ucenicii erau într-o cameră închisă. Ei s-au întâlnit şi şi-au ţinut adunarea în taină de când s-au petrecut pătimirile Domnului. Iar Domnul se arată pentru a întări credinţa lui Toma, împlinindu-i dorința. El îi oferă trupul pentru a-L pipăi și rănile pentru a le atinge. Într-adevăr, El, Care trebuia să fie recunoscut ca pătimitor al lovirilor trebuia să fi creat trupul în care acele loviri au fost primite.

Te întreb: prin ce punct al pereţilor casei încuiate a intrat trupul Domnului? Căci apostolii au însemnat evenimentele cu exactitate: Iisus a venit când uşile erau încuiate şi a stat în mijlocul lor. A pătruns prin cărămizi şi tencuială sau prin lemn solid, materii a căror natură este aceea de a bloca înaintarea? Deoarece acolo El a stat în prezenţa Sa trupească; nu era vreo suspiciune de înşelare. Permite ochiului minţii tale să urmărească drumul Lui pe când El intră. Îngăduie vederii minții tale să-L însoţească pe când El trece în acel loc încuiat. Nu există nici o crăpătură în pereţi și nici o uşă nu a fost descuiată. Totuşi, vezi cum El stă în mijloc, căruia nici o barieră nu îi poate rezista. Sunteţi critici ai lucrurilor nevăzute; eu vă cer să explicaţi un eveniment văzut. Totul rămâne statornic aşa cum a fost. Nici un trup nu este capabil să se strecoare prin golurile lemnului sau ale pietrei. Trupul Domnului nu se dispersează pe Sine după o dispariţie pentru a se aduna la un loc din nou.

Totuşi, de unde a venit Cel ce stă în mijlocul lor? Capacităţile voastre şi cuvintele voastre sunt fără putere în a justifica aceasta. Faptul este cert, dar se află dincolo de puterea rațiunii omeneşti. Dacă, aşa cum spuneţi, istoria noastră despre naşterea dumnezeiască este o minciună, atunci dovediţi că această realitate a intrării Domnului este o ficţiune. Dacă presupunem că un eveniment nu a avut loc, doar pentru că nu știm cum s-a realizat, facem din limitele înţelegerii noastre limite ale realităţii.

Dar certitudinea dovezilor arată falsitatea contradicției noastre. Domnul a stat într-o casă încuiată în mijlocul ucenicilor, iar Fiul s-a născut din Tatăl. Să nu negaţi că El s-a aflat cu ucenicii doar pentru că mintea voastră neputincioasă nu-Și poate explica cum a ajuns El acolo. Renunţaţi la o necredinţă în Dumnezeu, Singurul Născut şi desăvârşitul Fiu al lui Dumnezeu, Nenăscutul şi desăvârşitul Tată, care este bazată doar pe incapacitatea minţii şi a cuvântului de a înţelege.

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 3. 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Se cuvine a ne întreba cum un trup ferit de stricăciune a arătat semnele cuielor şi a fost cu putință a fi atins de niște mâini muritoare, dar să nu vă tulburaţi întrebându-vă aceasta. Ceea ce a avut loc s-a întâmplat din bunăvoinţă, pentru că ceea ce a fost atât de mic şi uşor încât să intre prin uşile încuiate, a fost cu totul lipsit de orice densitate. Această minune a fost arătată pentru ca învierea să fie crezută şi pentru ca oamenii să ştie El că era Însuşi Cel răstignit, şi nu altul, care a înviat în locul Său. De aceea, El a apărut purtând semnele şi de aceea şi mănâncă. Cel puţin apostolii au făcut aceasta în mod repetat ca o dovadă a învierii, spunând: noi, care am mâncat şi am băut cu El. Aşa cum atunci când vedem pe Hristos mergând pe apă înainte de răstignire, noi nu spunem că trupul Lui este de altă natură, ci de aceeaşi ca a noastră, tot așa și după înviere, când vedem pe Hristos cu semnele cuielor, nu spunem că este muritor.

El S-a arătat astfel pentru ucenicii Săi.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 1,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Înainte de patimi, Hristos Și-a prevestit moartea trupească, spunând că trebuie să fie predat urmăritorilor marilor preoţi ca să vestească biruinţa crucii (Mt. 20, 18-19). Dar după patimă, când a treia zi a înviat din morţi, de vreme ce ucenicii s-au îndoit că El a înviat, le-a apărut lor în trupul Său real.

El le spune că are trup adevărat, cu oase, arătându-Și coasta rănită și semnele cuielor (Lc. 24, 39).

(Teodoret de Cir, Dialog 2. 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Marcion a ales să creadă că Iisus era o fantasmă, negându-i realitatea unui trup perfect. Acum, nici măcar pentru apostolii Săi natura Sa nu mai era un prilej de înşelătorie. El a fost cu adevărat văzut şi auzit pe munte. Adevărată şi reală a fost gustarea vinului la nunta din Cana Galileii. Adevărată şi reală a fost atingerea de atunci a lui Toma, cel care urma să creadă. Citiţi mărturia lui Ioan: Acela pe care L-am văzut, pe care noi L-am auzit, la care ne-am uitat cu ochii noştri şi mâinile noastre L-au pipăit, de la Cuvântul vieţii (1 Ioan 1, 1). Neadevărată, desigur şi înşelătoare trebuia să fie acea dovadă, dacă dovada ochilor noştri şi a urechilor şi a mâinilor prin natură este o minciună.

(Tertulian, Despre Suflet 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Sfântul Apostol Pavel numeşte pe Hristos începătură celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20), ca primul născut din morţi (Coloseni 1, 18). Pentru că El, înviind şi dorind să arate că acelaşi trup a înviat, dar a şi murit, când ucenicii Săi stăteau în îndoială, l-a chemat pe Toma la El şi i-a spus: Pipăie aici. Atinge-Mă şi vezi. Pentru că duhul nu are oase şi carne, aşa cum Mă vezi pe Mine că am. Numindu-L pe El începătură, a dovedit celor cărora le-am spus aceasta, că Mântuitorul, luând pentru El trup din aceeaşi materie, a crescut acelaşi trup şi l-a făcut începătura trupului adevărului pentru ca toţi care am crezut în nădejdea învierii Aceluia să putem avea nădejdea în învierea noastră.

(Sfântul Ipolit al Romei, Fragment 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

După înviere, noi vom avea aceleași mădulare pe care le folosim acum, acelaşi trup şi sânge şi oase, pentru că nu este natura acestora cea care este osândită în Sfânta Scriptură, ci lucrarea lor… Adevărata mărturisire a învierii spune că trupul va fi luminos, dar fără a distruge realitatea sa. Când apostolul spune: Acest trup este stricăcios şi muritor, (1 Corinteni 15, 53), cuvintele lui arată chiar spre acest trup, adică, carnea care a fost văzută atunci. Dar când, mai departe adaugă că esteîmbrăcat întru nestricăciune şi nemurire, nu spune că ceea ce a fost pus deasupra (îmbrăcămintea) leapădă trupul pe care îl împodobeşte în slavă, ci că face luminos acel trup care înainte era lipsit de slavă. Când nevrednica haină a morţii şi a slăbiciunii este lepădată, atunci noi putem fi îmbrăcaţi cu aurul nemuririi şi binecuvântării tăriei, precum şi a virtuţii.

(Fericitul Ieronim, Împotriva lui Ioan al Ierusalimului 28-29, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Dragostea pe care o purtăm pentru fericiţii martirii ne determină – cum, nu știu – să ne dorim a vedea în Împărăţia cerurilor semnele pe care ei le-au primit în numele lui Hristos. Şi poate că le vom vedea. Pentru că aceasta nu va fi o urâţenie, ci un semn de cinstire şi va adăuga strălucire înfăţişării lor, precum şi o duhovnicească (dacă nu una trupească) frumusețe… Pentru că, deși nici un trup înviat nu va nici o meteahnă, dovezile de virtute pot fi cu greu numite metehne.

(Fericitul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu 22. 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Cine a ocrotit mâna ucenicului care nu a fost topită la momentul când el s-a apropiat de coasta de foc a Domnului (Roman Melodul găseşte un mod poetic și unic de a arăta faptul că ucenicii erau acum în prezenţa slăvitului trup al omului dumnezeiesc Iisus. În condacul său de la Botezul lui Hristos leagă atingerea lui Ioan Botezătorul de omul divin, Hristos, de Uza [2 Samuel 6, 6-8], care a murit când a atins chivotul – n.tr.)

Cine i-a dat îndrăzneală şi putere să verifice

Osul cuprins de flăcări? Cu adevărat coasta a fost cercetată.

Dacă coasta nu a oferit putere multă,

Cum a putut o mână dreaptă de tină să atingă

Durerile care au cutremurat Cerul şi pământul?

A fost harul însuşi care a permis lui Toma

Să atingă şi să exclame,

Tu eşti Domnul şi Dumnezeului nostru.

Cu adevărat, rugul care a îndurat focul a fost ars, dar nu s-a mistuit (Ieşire 3, 3-5).

De la mâna lui Toma am avut credinţă în istoria lui Moise.

Pentru că, deşi mâna lui era stricăcioasă şi greoaie, nu a ars,

Când a atins coasta care era ca arderea flăcării.

Înainte, focul venea spre mărăcini,

Dar acum, mâna cea greoaie s-a grăbit spre foc;

Şi Dumnezeu Însuşi a fost văzut păzindu-le pe amândouă.

De aceea eu am credinţă; şi de aceea Îl slăvesc pe Dumnezeu, Însuşi şi pe omul, ca să strig,

Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru.

Cu adevărat linia delimitării credinţei a fost semnată pentru mine

De mâna lui Toma; pentru că atunci când el L-a atins pe Hristos

El a devenit stiloul unui scriitor iscusit (Psalmul 43, 3)

Care scrie pentru cei credincioşi.

Din care țâșnește mai departe credinţă.

Din ea, tâlharul a gustat şi a devenit drept din nou;

Din ea, ucenicii şi-au adăpat inimile;

Din ea, Toma a sorbit cunoaşterea pe care a căutat-o,

Pentru că el a gustat prima dată şi apoi a oferit băutura multora care au avut o mică îndoială.

El i-a convins pe ei să spună: Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru.

(Sfântul Roman Melodul, Condac la Toma necredinciosul 30. 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Odinioară, El făcea ca oamenii să vadă minunea învierii Sale viitoare în alte trupuri, însă acum a adeverit cuvântul Său în propria Sa natură omenească. Voi deja aţi primit o licărire din acel cuvânt lucrând în alţii – în cei care erau pe cale să moară, copilul care tocmai înceta să mai trăiască, tânărul la marginea morţii, trupurile în putrefacție, totul deopotrivă restaurat la viaţă printr-o singură poruncă… Acum uitaţi-vă la El, Cel ale cărui mâini au fost străpunse de cuie, uitaţi-vă la El, a cărui coastă a fost pătrunsă cu suliţa. Treceţi degetele voastre prin urmele cuielor, vârâți mâna voastră în rana suliţei. Puteați cu siguranţă să bănuiți până unde puteţi ajunge cu mâna voastră prin grosimea rănii, de vreme ce rana care acceptă mâna arată la ce adâncime a pătruns fierul. Prin urmare, dacă El a înviat, atunci noi pe bună dreptate ar trebui să rostim exclamaţia apostolilor: Cum spun unii că nu există înviere a morţilor? (1 Corinteni 15, 12), de vreme ce fiecare profeţie a Domnului este arătată adevărată de către mărturiile evenimentelor. De fapt, noi nu am aflat aceasta doar din cuvintele Lui, ci am și primit dovadă în faptele Lui de la chiar aceleaşi persoane care s-au întors la viaţă, înviind.

Ce alte motive mai au cei care nu cred? Mai degrabă să ne luăm rămas bun de la cei care ne pervertesc credinţa noastră curată prin filosofie şi deşarta înşelăciune (Coloseni 2, 8) și să ne ţinem de credinţa noastră (a învierii) în curăţenia ei, o credinţă pe care am învăţat-o din cuvintele pline de har ale proorocului: Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului (Psalmul 103, 29-30).

(Sfântul Grigore de Nyssa, La Crearea omului 25. 12-13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 27) Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.

Dacă, precum un Toma, ai fost lăsat afară când ucenicii erau adunaţi, cărora Hristos S-a arătat pe Sine, când tu nu-L vezi, nu fi necredincios. Iar dacă tu nu crezi, atunci crede-i pe cei care ţi-o zic. Şi dacă nu-i poţi crede nici pe ei, atunci încrede-te în semnele cuielor.

(Sfântul Grigore de Nazianz, La Sfintele Paşti, Discurs 45. 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Așadar, să-și mărturisească greșeala cei ce mai înainte tăgăduiau că Cel răstignit era Dumnezeu. Pentru că dumnezeiasca Scriptură le-o porunceşte şi îndeosebi Toma, care, după ce a văzut pe El urmele cuielor, a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola 59. 10 către Epictet, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Ai citit că Tatăl este Domnul şi în acelaşi timp Dumnezeu: O, Domnul Dumnezeul meu, te strig pe Tine, auzi-mă (Psalmul 29, 3). Cunoşti pe Fiul ca fiind Domnul şi Dumnezeu, aşa cum ai citit în Evanghelie că atunci când Toma a atins coasta lui Hristos, a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Deci, aşa cum Tatăl este Dumnezeu şi Fiul Domn, aşa şi Fiul este Dumnezeu şi Tatăl, Domnul. Numirea sfântă se schimbă de la Unul la Altul, însă natura divină nu se schimbă și nici cinstea. Pentru că ei nu sunt aşa cum erau, ajutoare adunate din bunătate, ci daruri fără plată, din dragoste firească. Pentru că unitatea are trăsătura sa deosebită şi trăsăturile deosebite sunt legate împreună în unitate.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, La Sfântul Duh 3. 15. 108, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Când Toma a atins trupul Mântuitorului, spunând Domnul meu şi Dumnezeul meu, a crezut cu adevărat că L-a atins pe Dumnezeu. Pentru că ei toţi au mărturisit un singur Hristos, astfel încât să nu-L facă doi.

Așadar, tu îl crezi pe Toma? Şi crezi în acest fel că Iisus Hristos, Domnul a toate, Singurul Născut şi în acelaşi timp primul născut, este Ziditorul tuturor lucrurilor şi Mântuitorul lumii şi că aceeaşi persoană este în primul rând Ziditorul lumii întregi şi după aceea Mântuitorul lumii întregi?

(Sfântul Ioan Casian, La Întruparea Domnului împotriva lui Nestorie 6. 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Când Iisus i-a arătat lui Toma chiar locurile despre care avea îndoieli, Toma a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Toma I-a pipăit trupul și I-a proclamat divinitatea. Ce a atins el? A atins trupul Domnului. A fost trupul lui Hristos sau dumnezeirea lui Hristos? Dumnezeirea lui Hristos a fost Cuvântul; natura Sa a fost suflet şi trup. Toma nu putea atinge sufletul, dar îl putea înţelege, pentru că trupul, care era mort, trece la viaţă. Dar acel Cuvânt nu este supus nici schimbării, nici atingerii, nici nu se retrage, nici nu progresează, nici nu cade, nici nu înfloreşte pentru că la început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este ceea ce Toma a proclamat. El a pipăit trupul și a invocat Cuvântul deoarece Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 1, 14).

(Fericitul Augustin, Predica 145A, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 28) A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma L-a atins pe El cu luare aminte şi când a descoperit adevărul, şi-a mărturisit greşeala prin cuvintele: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Ce înseamnă aceasta? După ce mai înainte Toma nu credea că Mântuitorul a înviat din morţi, acum Îl numeşte pe El Domn şi Dumnezeu? Aceasta nu este verosimilă. Toma, ucenicul necredincios, nu Îl numește Domnul şi Dumnezeu pe Cel pe care L-a atins – de fapt, cunoaşterea învierii nu L-a învăţat pe el că Cel înviat era Dumnezeu. Mai degrabă, L-a slăvit pe Dumnezeu pentru minunea săvârşită, fiind uimit datorită minunii pe care a văzut-o.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20-29,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Când Apostolul Pavel spune:credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute (Evrei 11, 1), este limpede că dovada acelor lucruri care nu pot fi făcute evidente este credinţa. Lucrurile care sunt evidente nu mai implică credinţă, ci recunoaştere.

De ce atunci când Toma a văzut şi când L-a pipăit, Domnul i-a spus: pentru că M-ai văzut ai crezut? Pentru că a văzut un singur lucru şi a crezut un altul; divinitatea nu putea fi văzută de un muritor. El a văzut o fiinţă omenească şi L-a mărturisit ca Dumnezeu… Dar noi ne bucurăm și de ceea ce urmează: fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut. Cu siguranță, această spusă se referă la noi, cei care păstrăm în minţile noastre pe Acela pe care nu Îl vedem în trupul Său. Se referă la noi, doar dacă îmbrăcăm credința cu fapte. Crede cu adevărat doar acea persoană care îşi exprimă credinţa în lucrările sale.

(Sfântul Grigore cel Mare, A patruzecea Evanghelia, Omilie 26,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Iisus i-a spus lui:pentru că M-ai văzut pe Mine, Toma, ai crezut. Fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut. Aceste cuvinte erau deosebit de pertinente şi ne pot fi de mare ajutor. Ucenicii au demonstrat încă odată ce mare grijă are Hristos de sufletele noastre, pentru că El este bun şi, aşa cum spune Scriptura: vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Timotei 2, 4). Chiar şi aşa, acest cuvânt al Său ne poate surprinde.

Ca de obicei, Hristos trebuia să fie răbdător cu Toma când a spus că el nu va crede, şi cu ceilalţi ucenici când au crezut că au văzut un duh. Datorită dorinţei Sale de a convinge întreaga lume, El de bună voie le-a arătat semnele cuielor şi rana din coasta Sa. Pentru că El, fără îndoială, îi dorea și pe aceia care aveau nevoie de asemenea semne ca sprijin pentru credinţa lor. Și chiar a și mâncat, deşi nu avea nevoie de aceasta… Cel care se încrede în ceva ce nu a văzut, crezând în cuvântul învăţătorului său, prin credinţa prin care el cinsteşte pe cel pe care învăţătorul său îl proclamă lui, este vrednic de mare cinste. Aşadar, fericit este cel care crede mesajul sfinţilor apostoli care, aşa cum spune Sfântul Evanghelist Luca, au fost martorii faptelor lui Hristos şi slujitorii lumii. Dacă noi dorim viaţa veşnică şi tânjim după un lăcaş în Cer, trebuie să-i ascultăm.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 12. 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Sunt unii… care cred că o viaţă binecuvântată este imposibilă în acest trup slab şi fragil deoarece trebuie să suferim durere şi tristeţe, plâns, boală și toate în acest trup… Nu este o binecuvântare să fii în mijlocul suferinţei, dar este o binecuvântare să fii biruitor asupra ei şi să nu fii înspăimântat de vremelnica putere a durerii. Lucrurile care ne vin sunt considerate groaznice din cauza durerii ce o provoacă, cum ar fi orbirea, pribegia, foamea, necinstirea unei fiice, pierderea unui copil. Dar cine neaga că Isaac nu a fost binecuvântat, el care nu vedea la anii săi şi totuşi dădea binecuvântări din binecuvântarea sa? (Facerea 27, 28). Nu era oare Iacob binecuvântat, el care, lăsând casa tatălui său a îndurat pribegia ca un cioban pentru plată (Facerea 31, 41) şi a jelit încălcarea castităţii fiicei sale (Facerea 34, 5) şi a suferit foamea? (Facerea 42, 2). Nu au fost ei binecuvântaţi, ei a căror bună credinţă Dumnezeu a primit-o mărturie, aşa cum este scris: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob? Greu lucru este sclavia, însă Iosif nu era sclav. De fapt, în mod limpede el a fost binecuvântat pe când era sclav și a împiedicat pofta trupească a stăpânei sale (Facerea 39, 7). Ce să mai spun de Sfântul David, care a jelit moartea a trei dintre copii săi (2 Samuel 12, 16; 13, 31; 18, 33), şi oare ce este mai rău decât legătura incestuoasă a fiicei sale? (2 Samuel 13, 21). Cum poate fi lipsit el de binecuvântare? El, cel din care Însuși Creatorul binecuvântării a răsărit și care a făcut mulţi fericiţi? Pentru că fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

Toţi aceştia au simţit slăbiciunea lor, dar cu curaj au biruit asupra ei. Ce putem noi gândi despre cineva așa de nenorocit ca Sfântul Iov, fie pentru arderea casei sale sau pentru moartea fulgerătoare a celor zece fii ai săi sau pentru durerile sale trupeşti? (Iov 1, 14–2, 10). N-ar fi fost oare el mai puţin binecuvântat dacă nu îndura acele lucruri prin care el cu adevărat s-a arătat a fi de acord? Este adevărat că în aceste suferinţe este ceva amar şi că noi nu ne putem pune mintea deasupra problemei pentru a ascunde această durere.

Nu ar trebui să neg că marea este adâncă pentru că la ţărm este mai puţin adâncă, sau că cerul este limpede pentru că uneori este acoperit cu nori sau că pământul este rodnic pentru că în unele locuri este doar pământ arid sau că recoltele sunt bogate şi pline pentru că uneori au ovăz sălbatic amestecat cu ele. Deci, la fel, consideră ca adevăr că recolta unei conştiinţe fericite poate fi amestecată cu unele simţiri amare de tristeţe. În snopii unei vieţi fericite, dacă din întâmplare orice nenorocire sau amărăciune s-a strecurat, nu este ca şi cum ovăzul sălbatic a fost ascuns sau ca şi cum amărăciunea neghinei a fost ascunsă de dulcea aromă a grâului?

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Îndatoririle clerului 2. 5. 19-21, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Doar pentru minţile adânci şi pentru sufletele întărite de lumina credinţei este posibil să creadă fără a ezita ceea ce nu este văzut cu vederea trupească şi să-şi îndrepte simțurile unde nu-şi pot direcţiona privirea. De unde s-ar mai fi ridicat aceasta în inimile noastre sau cum ar mai fi fost cineva motivat prin credinţă, dacă mântuirea noastră s-ar fi bazat doar pe acele lucruri care se află înaintea ochilor noştri? Pentru aceasta, Domnul nostru a spus lui Toma, care părea să se îndoiască de învierea Sa până când nu a verificat prin vedere şi nu a atins urmele pătimirilor Lui chiar pe trup Său: pentru că M-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 74, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 29) Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.

Fericiţi sunt cei care, atunci când harul s-a retras, nu găsesc nici o mângâiere în ei înşişi, ci doar continuă suferinţa şi adânca întunecime, dar nu deznădăjduiesc. Ei, întăriţi prin credinţă, suferă cu bărbăție, încredințați că văd într-adevăr pe Domnul, Cel care este nevăzut.

(Sfântul Ioan Carpatiul, Text pentru monahii din India 71, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 30) Deci şi alte minuni a făcut Iisus înainte ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

Cu aceste cuvinte, evanghelistul arată că existau nenumărate semne pe care Mântuitorul le-a împlinit înaintea ucenicilor. Mai mult, el dovedeşte că spusele Evangheliei sunt adevărate, adică acele rare relatări alcătuite cu precizie de ceilalţi evanghelişti, dar care au fost omise de el. Cu ale lui cuvinte, aici demonstrează că nu a spus acestea cu vreo intenţie polemică, ci arată faptul că mesajele celorlalţi evanghelişti sunt adevărate şi suficiente pentru cel care vine la credinţă şi le crede, le citeşte şi le înţelege.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 7. 20. 30-31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 30) Deci şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta.

Pentru că, în ceea ce priveşte timpul de dinainte de înviere, a fost necesar ca multe semne să fie făcute, ca ei să poată crede că El este Fiul lui Dumnezeu, la fel a trebuit şi după înviere, pentru ca ucenicii să creadă că Hristos a înviat.

Un alt motiv pentru care evanghelistul a adăugat și cuvintele în prezenţa ucenicilor Săi, este pentru că Hristos le-a vorbit după înviere.

Și tot El va spune: lumea nu Mă va mai vedea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Evanghelia după Ioan 87. 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Evanghelia nu a cunoscut un al Fiu al Omului decât pe El, Cel care era al Mariei, care a și suferit. Nu a existat nici un Hristos care a fugit de la Iisus înainte de patimă. Evanghelia a ştiut despre El, Cel care a fost născut ca Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi că această persoană a suferit şi S-a ridicat din nou, aşa cum demonstrează Ioan, ucenicul Domnului, spunând: Dar acestea sunt scrise pentru ca voi să puteţi să credeţi că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi că prin credinţă să aveţi viaţă în numele Lui. El a anticipat sistemele blasfemiatoare care Îl împart pe Domnul, în măsura în care stă puterea lor, spunând că a fost format din două substanţe diferite.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 3. 16. 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

De ce această Evanghelie, chiar la finele ei, spune că aceste lucruri erau scrise dacă nu cumva, ca să folosesc cuvintele mele, ca să crezi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu? Prin urmare, când iei oricare dintre afirmațiile acestei evanghelii şi le aplici pentru a demonstra identitatea Tatălui şi a Fiului, presupunând că ele servesc perspectivele tale acolo, ești împotriva scopului definit al evangheliei. Pentru că aceste lucruri cu certitudine nu sunt scrise pentru ca tu să poţi crede că Iisus Hristos este Tatăl, ci Fiul.

(Tertulian, Împotriva practicilor 25,traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Singurul motiv pentru care Ioan pretinde că scrie Evanghelia sa, este acela ca toţi să poată crede că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dacă este suficient pentru mântuire să credem că El este Hristos, de ce adaugă Fiul lui Dumnezeu? Dar dacă adevărata credinţă nu este altceva decât credinţa că Hristos nu este doar Hristos, ci Hristos Fiul lui Dumnezeu, apoi cu siguranţă numele Fiului nu este ataşat lui Hristos ca un adaos obişnuit datorită adopţiei, ci observăm că este substanțial mântuirii. Dacă atunci, mântuirea constă în mărturisirea numelui, nu trebuie ca numele să exprime adevărul? Dacă numele exprimă adevărul, prin ce autoritate poate fi el numit o creatură? Nu este mărturisirea unei creaturi, ci mărturisirea unui Fiu care trebuie să ne dea mântuire. Prin urmare, a crede că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este adevărata mântuire, reprezintă slujba de mulţumire a unei credinţe neprefăcute. Pentru că noi nu avem dragoste înăuntrul nostru faţă de Dumnezeu Tatăl, decât prin credința în Fiul.

(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 6. 41-42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(In. 20, 31) Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui.

Acest paragraf indică sfârşitul cărţii. Dar apoi există totuşi relatarea modului în care Domnul Însuşi S-a arătat la Marea Tiberiadei şi la prinderea peştelui unde este făcută o trimitere deosebită asupra tainei Bisericii şi a caracterului său în timpurile viitoare la învierea de obște a celor adormiţi. Prin urmare, eu cred că este aşezat în acest mod pentru a da o deosebită proeminență faptului că sfârșitul cărţii a fost întrerupt, aşa cum a fost, şi că acest sfârşit trebuia să fie o prefaţă a relatării care urma pentru a da acesteia într-o anumită măsură o poziţie de mai mare însemnătate.

(Fericitul Augustin, Tratate la Evanghelia după Ioan 122, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Comentarii patristice – Intrarea Domnului în Ierusalim

Duminica a 6-a din Post (Ev.: Ioan 12, 1-18)

Intrarea Domnului în Ierusalim

12, 1 La casa lui Lazăr în Betania

Mielul fără pată

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi om, omul Iisus Hristos(1 Timotei 2, 5), Care a venit pe pământ din cer pentru a suferi pentru mântuirea lumii, pe când timpul pătimirilor Sale se apropia, a dorit să se retragă în împrejurimile locului de pătimire. Chiar şi prin aceasta, avea să fie limpede că El nu va suferi fără voie, ci din proprie voinţă… A dorit să vină cu cinci zile înainte de Paşti (Ioan menţionează că erau şase zile înainte de Paşti şi că Hristos ar fi plecat spre Ierusalim în ziua următoare, după cina cu Lazăr – n.tr.)… pentru ca prin aceasta să le poată arăta încă odată că El era Mielul cel nevinovat care ridică păcatele lumii. S-a poruncit ca mielul pascal, prin a cărui jertfire oamenii din Israel au fost eliberaţi din sclavia Egiptului, să fie ales cu cinci zile înainte de Paşti, adică în a zecea zi a lunii (Ieşirea 12,3) şi jertfit în cea de-a paisprezecea zi a lunii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelie 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Dovada învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Iisus a mers în Betania. El, nu a mers în Ierusalim, pentru că dacă ar fi apărut deodată în faţa evreilor, ar fi putut să le aprindă furia, ci a lăsat ca zvonurile că este atât de aproape să liniştească treptat asprimea furiei lor. El mănâncă cu Lazăr, reamintindu-le celor care i-au văzut, de puterea Lui dumnezeiască. Şi spunându-ne nouă aceasta, evanghelistul ne arată că Hristos nu dispreţuieşte Legea. Acesta este şi motivul pentru care textul menţionează că a fost a şasea zi înainte de Paşti, când trebuia ca mielul să fie cumpărat şi ţinut până în a paisprezecea zi. Aceasta este ziua când mănâncă cu Lazăr şi prietenii săi, făcând aceasta poate pentru că nu era o obişnuinţă specifică Legii, ci dintr-o veche tradiţie, ca evreii să aibă o mică adunare cu o zi înainte de luarea mielului, pentru ca, după ce mielul a fost dobândit, ei să se poată dedica, din acel moment până la sărbătoare, postului (sau unei mai puţine cantităţi de mâncare) şi curăţirii.

Domnul, prin urmare, este înfățișat dând cinste chiar şi acestor obiceiuri ale sărbătorii. Şi cu uimire, evanghelistul spune că cel care a fost patru zile mort, a mâncat cu Hristos, pentru a ne reaminti de puterea Sa dumnezeiască, și adaugă că Marta, din dragoste pentru Hristos, a ajutat şi a slujit la masă.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Întipărirea momentului învierii lui Lazăr

(In. 12, 1) Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.

Fiind sigur de slava învierii săvârşite, Iisus a venit prima dată în Betania, un orăşel lângă Ierusalim, unde era Lazăr, cel pe care-l înviase din morţi. Apoi a mers în Ierusalim, unde avea să pătimească şi să învieze din morţi. El a mers în Ierusalim pentru a muri acolo, dar în Betania a mers pentru ca ridicarea lui Lazăr din morţi să fie şi mai adânc întipărită în memoria fiecăruia.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 2 Marta slujeşte în prezenţa lui Lazăr

Slujirea credincioasă a Mariei şi a Martei

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Însăşi Marta avea mare grijă de servirea la masă, slujind lui Hristos cu toată inima sa. Maria stătea la picioarele lui Iisus şi le săruta… Hristos le priveşte pe amândouă cu ochii Săi dumnezeieşti şi Se veseleşte şi Se bucură de curăția modului lor de viaţă şi de jertfa slujirii lor neprihănite pentru El.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Maria îşi îndreaptă slujirea către Dumnezeu

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Şi Marta slujeaindică limpede faptul că masa s-a desfăşurat în casa ei, pentru că L-au primit pe Iisus ca pe Cel iubit şi drag. Totuşi, unii spun că s-a desfăşurat în altă casă. Maria nu a slujit la masă pentru că era ucenică (Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea de apostolatul Mariei, centrat pe atitudinea sa spirituală înaintea Domnului în contrast cu preocupările mai lumeşti ale Martei. Ambele i-au slujit lui Iisus ca ucenice, dar în feluri diferite – n.tr.). Aici, din nou, ea a acţionat într-o manieră mai duhovnicească. Căci nu a slujit ca şi cum ar fi fost invitată, nici nu a slujit tuturor la fel, ci şi-a îndreptat cinstirea doar către Iisus şi s-a apropiat de El nu ca şi de un om, ci ca de Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Lazăr viu şi luând masa

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aceasta a fost o dovadă a autenticităţii învierii lui Lazăr, ca după mai multe zile, să mănânce și să trăiască în continuare.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Lazăr privilegiat să mănânce cu Hristos şi Tatăl

(In. 12, 2) Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă.

Aţi văzut această cinstire publică, aceea că Lazăr a fost dintre cei care s-au sprijinit pe Iisus. Aţi văzut nu doar că i-a dăruit din nou viaţa şi l-a scos din mâna morţii, dar totodată i-a dăruit lui această mare cinste de a mânca cu El la cină. O, această mare dragoste pe care Dumnezeu o dăruieşte acelora care Îl iubesc şi ţin poruncile Lui! De altfel, aţi văzut bunăvoinţa bine împlinită. Lazăr se sprijinea [se vorbește aici de obiceiul preluat de la persani și caldei, de a sta întinși atunci când mâncau, sprijiniți în cotul stâng – n.red] și mânca cu Iisus. Pentru că Iisus se bizuia pe apostolii săi [ca să mănânce şi să bea] cu omenirea… Lazăr, pe de altă parte, spune Iisus, a mâncat şi a băut cu Tatăl Meu. Vino la Mine, Lazăre, şi Eu îţi voi lua mirosul cel rău, care este în trupul tău, peste care a domnit moartea, şi îţi voi da ţie mireasma cea dulce. Vezi, Mă voi duce la Ierusalim şi toată lumea te va vedea mergând cu Mine în acest trup în care ai dormit în mormânt timp de patru zile. Pe urmă ți-am dat viaţă, pentru că, din nou, cu adevărat tu le-ai slujit celorlalți. Căci, potrivit măsurii cu care măsoară cineva, îi va fi și lui măsurat.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 3a Care Marie Îl unge pe Iisus?

Cine este această Marie?

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Se pare că există o mare asemănare şi o anumită legătură în ceea ce privește această femeie în scrierile celor patru evanghelişti. Totuşi aş putea spune celor care cred că toţi au scris despre aceeaşi femeie: crezi că aceeaşi femeie care a turnat untdelemn pe capul lui Iisus, aşa cum Matei şi Marcu au relatat, a uns de asemenea şi picioarele cu untdelemn (sau mir), aşa cum au relatat Luca şi Ioan?

Însă nu este posibil ca evangheliştii să se fi contrazis unul pe altul în relatarea despre aceeaşi femeie, dat fiind faptul că ei erau pe deplin în aceeaşi înţelegere, acelaşi duh şi în acelaşi gând şi ei căutau să slujească bunăstării Bisericii. Dar dacă cineva crede că este aceeaşi femeie în Luca şi Ioan, să ne spună nouă dacă Maria era femeia despre care se spune, în Evanghelia după Luca, că era o păcătoasă din cetate care, aflând că Iisus a venit în casa unui fariseu, a adus un alabastru cu mir şi stătea la picioarele Lui, plângând și spălându-I-le cu lacrimile sale.

Este de necrezut să se fi spus despre Maria, pe care Iisus o iubea, sora Martei, care a ales partea cea bună, că ar fi fost o păcătoasă a cetăţii. Şi despre femeia care, potrivit lui Matei şi lui Marcu, a turnat mirul de preţ pe capul lui Iisus, nu este scris că era păcătoasă. Dar ea, care, potrivit lui Luca este descrisă ca păcătoasă, nu a îndrăznit să se apropie de capul lui Hristos, ci i-a spălat picioarele – ca şi cum abia merita doar picioarele Lui – cu lacrimile ei de durere care au izvorât pocăinţă sinceră și i-au adus mântuirea.

Femeia din Evanghelia după Luca, se tânguie şi plânge mult pentru a putea spăla picioarele lui Iisus. Dar aceea care potrivit lui Ioan este Maria, este prezentată nu ca o păcătoasă, nici plângând. Atunci, probabil că cineva ar putea spune că sunt patru femei diferite prezentate de evanghelişti. Dar mai degrabă sunt de acord cu faptul că sunt trei. A fost una despre care Matei şi Marcu au scris într-o concordanţă deplină. A fost de asemenea și femeia despre care a scris Luca, pe când Ioan a scris totuşi despre alta, diferită de cealaltă femeie, nu doar prin ceea ce s-a spus despre mir, dar și pentru că Iisus le iubea pe Maria şi Marta – cu toate că şi despre ea este scris că a fost în Betania, la fel ca și femeia din Matei şi Marcu.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Concordanţa este menţinută

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Concordanţa este menţinută aici între cei trei evanghelişti: Matei, Marcu şi Ioan. Nu există îndoială că au înregistrat aceeaşi întâmplare în Betania. Aceasta este ocazia când ucenicii, aşa cum au menţionat cei trei, au murmurat și ei împotriva femeii, aparent din cauza risipirii acestui preţios mir. Mai este și următorul fapt, acela că Matei şi Marcu ne spun că mirul a fost turnat pe capul Domnului, pe când Ioan spune că a fost turnat pe picioarele Lui. Se poate arăta că aceasta nu implică nici o contradicţie dacă aplicăm principiul… că, deși evangheliştii relatează fiecare un singur fapt, noi trebuie să considerăm fiecare caz real, să considerăm că ambele lucruri au fost elemente din întâmplarea reală. În același fel, concluzia noastră privitoare la pasajul de față ar trebuie să fie aceea că femeia a turnat mirul nu doar pe capul Domnului, ci şi pe picioare.

(Fericitul Augustin, Armonia Evangheliei 2, 79, 155, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

Ea nu a avut îndrăzneala să-I ungă prima dată capul

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Vedeţi smerenia acestei femei sfinte? Ea nu I-a uns capul, ci picioarele. Abia pe urmă Îi unge și capul. Aşadar, prima dată Îi spală picioarele, apoi capul. Dar ea începe cu picioarele pentru a fi găsită demnă de a-I unge capul. Căci acei care sunt smeriţi, aşa cum este scris, vor fi înălţaţi şi cei care se înalţă pe sine vor fi smeriți (Luca 18,14)… Şi ea Îi ştergea picioarele Sale nu cu un prosop, ci cu părul său, pentru a arăta o mai mare slujire adusă Domnului… Alegoric, femeia a anticipat chipul Bisericii care cu adevărat, în deplinătatea credinței, îşi aduce cucernicia faţă de Hristos. Şi aceasta, El o primeşte ca pe o foarte preţioasă mireasmă.

(Cromatius din Aquilea,Predica 2.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Turnarea mirului pe picioarele lui Iisus

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Iubind acest trup, care este Biserica, adu apă pentru picioarele Lui şi I le sărută, nu doar iertând pe cei care au devenit prinşi în păcat, ci prin pacea ta, dându-le armonie şi pace. Toarnă mir pe picioarele Sale, pentru ca toată casa unde Hristos s-a întins la masă să poată fi umplută cu mirosul mirului tău, ca toţi cei ce stau la masă cu El să poată fi încântați de mireasma ta. Cu alte cuvinte, cinsteşte pe cele mai slabe.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisoarea 62, Către sora lui, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

*

Dăruieşte din prisosul tău săracilor

(In. 12, 3) Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.

Să privim în interiorul tainei pe care această întâmplare o semnifică. Oricare suflet dintre voi, care îşi doreşte să fie cu adevărat credincios, Îi unge picioarele Domnului cu mirul scump, precum a făcut Maria. Acel mir a fost dreptatea şi, prin urmare, a cântărit exact greutatea unei litre: dar era mir de nard curat, de mare preţ. Din numele său, pistici [termenul pentru nard curat, pe care Augustin îl folosește transliterându-l din greacă, este nardi pistici. Pentru că pistici, care înseamnă demn de încredere sau autentic, derivă din termenul grecesc pentru credinţă, care este pistis, Augustin va extrage viitoare deducţii – n.tr.], noi trebuie să presupunem că a existat o localitate de la care a derivat preţiozitatea sa; dar această presupunere nu epuizează înţelesul cuvântului şi se potrivește bine unui simbol sfânt. Rădăcina cuvântului, în greacă (pistis) este numită de noi credinţă. Voi căutați să lucrați dreptatea: Dreptul va fi viu prin credinţă (Romani 1, 17). Ungeți picioarele lui Iisus: urmați paşii Domnului, trăind o viaţă bineplăcută. Ştergeți-le cu părul vostru: ceea ce aveți de prisos dăruiți săracilor şi astfel, ați şters picioarele Domnului. Pentru că se pare că părul este cea mai inutilă parte a corpului. Aveți ceva de care vă puteți lipsi din prisosul vostru: este inutil pentru voi, dar necesar pentru picioarele Domnului. Poate pe acest pământ, picioarele Domnului sunt încă în lipsă. Căci cui, dacă nu membrelor Lui, El le va spune la final: Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40). Aţi sacrificat ceea ce este inutil pentru voi, dar aţi făcut ceea ce era mulţumitor pentru picioarele Mele.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50.6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

12, 4-5 Iuda Iscarioteanul

Iisus îl tolerează pe Iuda pentru a ne oferi o lecție

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda nu s-a osândit pe sine doar în momentul când s-a învoit cu mita iudeilor şi L-a trădat pe Domnul său. Căci nu puțini sunt cei care, nefiind atenţi la Evanghelie, presupun că Iuda a căzut doar în momentul când a acceptat banii de la iudei, pentru a-L trăda pe Domnul. Nu atunci a fost momentul când a pierit. Era deja un hoţ, aproape pierdut, şi Îl urma pe Domnul nostru doar cu trupul, dar nu şi cu inima. El a întregit numărul apostolic de doisprezece, dar nu avea parte de binecuvântarea apostolică – el a fost făcut al doisprezecelea doar la înfățișare. Odată cu plecarea lui şi succesiunea altuia, realitatea apostolică a fost completată şi deplinătatea numărului a fost păstrată. Ce lecţie a încercat Domnul nostru Iisus Hristos să imprime Bisericii când a decis să aibă un naufragiat printre cei doisprezece? Am învăţat datoria de a-i tolera pe cei slabi şi de a ne abţine de la despărţirea trupului lui Hristos. Aici îl aveţi pe Iuda printre cei sfinţi – acel Iuda, fiţi atenţi, care a fost un hoţ – şi nu treceţi cu vederea acest lucru, dat fiind faptul că nu era un hoţ obişnuit, ci un hoţ care a comis o fărădelege. Era un hoţ de bani – nu orice fel de bani, ci acei ai Domnului… Cel care fură Biserica stă alături de Iuda cel pierdut. Acest fel de om a fost Iuda şi totuși mergea alături de unsprezece sfinţi ucenici…

Toleraţi-i pe cei slabi, voi, care sunteţi buni, ca să puteţi primi răsplata celor buni şi ca să nu cădeţi în pedeapsa celor slabi. Urmaţi exemplul Domnului nostru de atunci când trăia cu oamenii pe pământ. De ce avea traistă Cel căruia îngerii Îi slujeau, exceptând motivul că Biserica Lui, mai pe urmă, a avut cutia milei? De ce a acceptat hoţii, dacă nu ca să arate că Biserica Sa trebuie să tolereze hoţii, chiar dacă a suferit din cauza lor? Nu este surprinzător că Iuda, care era obişnuit să fure bani din pungă, avea să-L trădeze pe Domnul pentru bani.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 10, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Răutatea lui Iuda, ascunsă sub haina credinței

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

Iuda prețuia înșelăciunea mai mult decât orice altceva, exceptând ura sa faţă de Domnul. Cu toate acestea, sub pretextul credinţei, el aduce la lumină aceste cuvinte viclene… Păcătos, lipsit de evlavie, dincolo de măsură şi plin de dispoziţie barbară, influenţat de lăcomia sa frauduloasă, este evident că el exprimă acest preț în mod intenționat, încercând să îl ascundă sub hainele credinței.

(Gaudent de Brescia, Predici 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Iuda dispreţuieşte iertarea şi pătimirile lui Hristos

(In. 12, 4-5) Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?

O, Iuda, trădătorule, prețuiești mirul pătimirilorSale cu trei sute de dinari şi vinzi pătimirileSale cu treizeci de dinari? Bogat ești în preţuire și ieftin în răutate!

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre Duhul Sfânt 3, 17, 128, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 6 Pe furul de Iuda nu îl interesau săracii

Cine a murmurat împotriva pierderii mirului?

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

În celelalte Evanghelii, ucenicii sunt cei care au murmurat față de risipirea mirului… Cred că Iuda este pus pentru toţi ucenicii; singularul folosit pentru plural (Gaudentius face o apreciere similară, presupunând că Iisus încerca să îl lipsească pe Iuda de o acuzaţie directă; a se vedea Tratatul 13 [PL 20: 935], unde compară sine cu sinite – n.tr.)… Dar, în orice caz, putem să considerăm că ceilalţi ucenici au spus-o, au gândit-o sau au fost convinşi s-o facă chiar din cauza acestui cuvânt al lui Iuda. Singura diferenţă este că Matei şi Marcu înadins au menţionat intervenția celorlalţi, pe când Ioan l-a menţionat doar pe Iuda, al cărui obicei de a fura îl și face observat.

(Fericitul Augustin, Concordanţa evangheliilor 2, 79, 156, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

Iuda ar fi avut toate motivele să nu-L vândă pe Iisus pentru bani

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Iuda a fost ales ca unul dintre cei doisprezece apostoli şi se ocupa de bani, împărțindu-i săracilor, pentru ca să nu se creadă că L-a trădat pe Domnul pentru că nu era cinstit sau se afla în nevoi față de ceilalți apostoli. Domnul i-a dăruit lui această sarcină pentru ca astfel să se vadă că a fost drept față de Iuda. Iuda avea să fie vinovat de o mai mare greşeală, nu ca și cum ar fi fost provocat la aceasta de un rău făcut lui, ci ca unul care a întrebuinţat greşit harul.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Obligaţiile clerului 1, 16, 64, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Iisus a încercat să împiedice lăcomia lui Iuda

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Domnul nostru, pentru că a văzut că Iuda era lacom după bani, l-a însărcinat cu banii pentru a-l mulţumi şi pentru a-l opri să devină trădător, de dragul banilor. Ar fi fost mult mai bine totuşi să-i fure, decât să-L trădeze pe Creator pentru bani… Nu ar fi trebuit oare ca cel ce fura bani să se teamă de Creatorul banilor? Dar poate chiar aceasta este ceea ce şi-a amintit atunci când s-a spânzurat (Matei 27, 5).

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

O persoană lacomă totdeauna este în nevoi

(In. 12, 6) Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.

Deoarece o persoană lacomă totdeauna este în nevoi, Iuda, fiind necredincios și rău, nu și-a adus niciodată aminte de încrederea care a fost învestiră în el, ci a trecut de la furtul banilor ce-i erau încredințați, la trădarea Domnului, Care avusese încredere în El.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

*

12, 7 Ziua îngropării Domnului

În inima lui Iuda nu există milă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Din nou, ca şi cum ar aminti de trădătorul Lui, Iisus face o aluzie la îngroparea Sa. Dar mustrarea nu-l atinge pe vânzător, nici exprimarea nu-l potoleşte, deşi ar fi trebuit să fie suficient pentru a-l însufleţi cu milă – aproape ca şi cum Iisus ar fi spus: Eu sunt o povară şi ştiu că v-am cauzat multe probleme, dar mai aşteptaţi puţin şi voi pleca.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Mariei i s-a permis să-L ungă

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

Este ca şi cum Iuda a întrebat cu nevinovăţie şi Domnul nostru i-a explicat pe înțelese şi cu dragoste taina a ceea ce a însemnat fapta Mariei, anume, că El trebuia să moară şi aceasta a fost ungerea cu miresme pentru îngroparea Lui. I-a fost dăruit Mariei (căreia nu avea să i se permită să ungă trupul Său mort, deşi şi-a dorit foarte mult aceasta) să-I răsplătească Lui, cât timp era încă viu, deoarece nu avea să fie capabilă să facă acest lucru după moartea Sa, pentru că avea să fie împiedicată de învierea Sa grabnică.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Ungerea pentru îngroparea Sa

(In. 12, 7) A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.

El l-a adus pe Lazăr la viaţă şi a murit în locul lui. Pentru că, după ce l-a scos pe Lazăr din mormânt şi a stat cu el la masă, El Însuşi a fost înmormântat, prin simbolul ungerii cu mirul pe care Maria l-a turnat pe capul Său… Aşadar, Domnul a venit în Betania, Și-a înviat prietenul şi S-a îngropat pe Sine prin simbolul ungerii. El le-a făcut pe Maria şi Marta vesele şi a dezvăluit atât moartea, cât și şi lăcomia, moartea pentru că nu avea să-L țină pentru totdeauna şi lăcomia pentru că nu avea să-l vândă întotdeauna.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 17, 7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 8 Săracii

Dragoste, mustrare şi apărare

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dacă, spune El, eşti sincer în milostenia pe care o faci săracilor, îți rămâne destul timp pentru a le face bine. Nu vor lipsi niciodată din această lume. Dar nu va fi oricând uşor pentru tine să-Mi slujești: Eu stau cu tine pentru puţin timp şi apoi voi pleca. Prima dată, El a curăţit-o pe femeie de vină cu aceste cuvinte, spunând smerit că mai mare o cinste trebuie să I se atribuie Lui decât săracilor, pentru că El avea să stătea cu ei numai pentru puţin timp. Apoi, a mustrat intenţia lui Iuda, pentru că el nu se îngrijea deloc de săraci și pentru că nici femeia nu ar fi trebuit să fie osândită din cauza mirului pe care l-a turnat.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Grija pentru cei săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Şi Domnul aduce un argument care ne convinge că nimic nu este mai mare decât credința faţă de El. Pentru că, spune El, dragostea pentru săraci este foarte de preţ, doar să fie așezată după adorarea lui Dumnezeu. Timpul, spune El, care a fost hotărât pentru cinstirea Mea, ca şi cum ar spune: timpul călătoriei Mele pe pământ, nu cere ca săracii să fie cinstiţi înaintea Mea. Şi aceasta a spus-o cu referire la întrupare. Cu toate acestea, El nu interzice omului compătimitor să-şi exercite dragostea faţă de săraci.

De aceea, când este nevoie de slujire sau de cântare, acestea trebuie cinstite înainte de dragostea faţă de săraci. Pentru că este posibil să faci bine şi după ce slujbele se sfârşesc. Prin urmare, El spune, așadar, că nu este necesar tot timpul, fără întrerupere, să ne dedicăm timpul cinstindu-L sau să cheltuim totul cu slujbele preoțești, ci să strângem cea mai mare parte pentru săraci. Sau gândiţi-vă în acest mod: Aşa cum El cere ucenicilor Lui să postească după ce S-a înălțat la Tatăl (Matei 9, 15), tot așa le spune și că vor putea cu o mai mare ușurință să aibă grijă de săraci şi să-și manifeste dragostea față de ei cu mai puţină distragere şi pentru mai mult timp, așa cum se și cuvine să o facă. Pentru că, după înălţarea Domnului, când ei nu L-au mai urmat pe Învăţătorul lor în călătoria Sa, ci au avut răgaz, cu râvnă, toate prinoasele care le erau aduse le împărțeau săracilor.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Tu unge capul Domnului prin grija față de săraci

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Atât de puternică este lauda unei lucrări bune de acest fel, încât ne îndeamnă pe toţi să acoperim capul Domnului cu miresme şi lucrări bogate, pentru ca să se spună și despre noi că am făcut o lucrare bună asupra capului Său. Pentru că, atât timp cât suntem în această viaţă, îi vom avea mereu pe cei săraci cu noi şi cei care au avansat în cunoştinţe şi au devenit bogaţi în înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să aibă grijă de ei, dar aceasta nu poate fi egalată cu cinstea de a-L avea mereu cu ei, şi noaptea şi ziua, pe Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu şi tot ceea ce este Domnul şi Mântuitorul nostru.

(Origen, Comentariu la Matei 77, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Prezenţa întrupată a lui Iisus s-a retras

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Poate de asemenea să fie înţeles şi în acest chip… binele poate fi interpretat și ca fiind adresat lor, dar nu în așa fel încât să fie o sursă de nelinişte. Pentru că El vorbea despre prezenţa Sa fizică. Deoarece, din punct de vedere al măreţiei Sale, al iconomiei Sale, al harului Său necuprins cu mintea şi nevăzut, cuvintele Sale sunt împlinite: Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar, din punct de vedere al trupului pe care şi L-a asumat ca Cuvânt al lui Dumnezeu… pe acesta nu îl veţi avea tot timpul. Şi de ce aceasta? Pentru că, din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, El s-a alăturat timp de patruzeci de zile ucenicilor Săi şi apoi, aducându-i până acolo, cu scopul de a-L vedea şi nu cu cel de a-L urma, S-a ridicat la cer. El este acolo, într-adevăr, stând de-a dreapta Tatălui. Dar El este şi aici, niciodată retrăgându-Și prezenţa Slavei Sale. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al prezenţei Sale dumnezeiești, Îl avem mereu pe Hristos. Din punct de vedere al prezenţei Sale fizice, le-a fost spus în chip adevărat ucenicilor Săi: Nu mă veţi avea tot timpul cu voi. Din acest punct de vedere, Biserica s-a bucurat de prezenţa Sa doar pentru câteva zile; acum Îl are pe Acesta prin credinţă, fără a-L mai vedea cu ochii. În orice mod s-ar fi spus atunci: Dar pe Mine nu mă veţi avea tot timpul, nu mai poate, presupun, după această dublă soluţie , să rămână un subiect al îndoielii.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Cei păcătoși nu îl vor avea pe Hristos mereu

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Noi cu siguranţă putem înţelege: pe săraci îi aveţi mereu. Ce a spus aici este adevărat. Când au lipsit vreodată săracii din Biserică? Dar pe Mine nu Mă veţi avea tot timpul. Ce vrea să arate prin aceasta? Cum ar trebui să înţelegem: nu Mă veţi avea tot timpul? Nu vă tulburați: aceste cuvinte i-au fost adresate lui Iuda. Însă de ce nu a spus: Tu (singur) vei, avea în loc de voi (plural) veţi avea? El a folosit forma de plural pentru că, aici, Iuda nu este deosebit de ceilalţi. Un om păcătos reprezintă tot trupul celor neputincioşi… Şi astfel i-a spus lui Iuda: pe Mine nu mă vei avea tot timpul. Dar ce înseamnă nu tot timpul şi tot timpul? Dacă eşti bun, dacă aparţii trupului reprezentat de Petru, Îl ai pe Hristos acum şi de acum înainte: acum, prin credinţă, prin semne, prin sfinţire, prin botez, prin pâinea şi vinul de la altar. Îl ai pe Hristos acum și Îl vei avea mereu. Pentru că, atunci când vei pleca de aici, vei ajunge la El, la Cel care a spus tâlharului: Astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Dar dacă acum trăieşti păcătos, doar ți se pare că Îl ai pe Hristos, pentru că intri în Biserică, te însemnezi cu semnul lui Hristos, eşti botezat cu botezul lui Hristos, te amesteci cu membrii lui Hristos şi te apropii de altarul Lui: Îl ai acum pe Hristos, dar trăind păcătos, nu Îl vei avea pentru totdeauna.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 50, 12, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Nebunia păcatului

(In. 12, 8) Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.

Dar niciunul dintre aceste lucruri pe care Le-a spus nu l-au întors pe barbarul nebun (Iuda). Şi totuși, într-adevăr, Iisus a spus şi a făcut mai mult decât aceasta: i-a spălat picioarele în acea noapte, l-a făcut părtaş la masă şi la sare, fiind un lucru care ar trebui să împiedice chiar şi sufletele tâlharilor, și a spus şi alte cuvinte, îndeajuns de a topi o piatră, făcând aceasta chiar în acea zi, pentru ca timpul să nu-l facă să uite. Dar niciuna dintre acestea nu l-a atins pe Iuda.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 65, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 9-10 Mulţimea a venit ca să-L vadă pe Iisus şi pe Lazăr

Conducătorii evrei au căutat să-L oprească

(In. 12, 9-10) Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Iudeii au descoperit că Iisus se afla din nou în Betania, stând cu Lazăr şi sora sa, şi că era cu ei chiar în acel moment. Mulţi au venit… poate aşteptând să audă ceva extraordinar de la El, ca şi cum ar fi fost cineva care vine dintr-un loc îndepărtat și uitat de civilizaţie. Din acest motiv, mai-marii preoţilor, când a văzut că mulţimea era foarte atrasă de dorinţa de a-l vedea pe Lazăr, s-au gândit să-l ucidă pe Lazăr împreună cu Hristos. Ei cu siguranţă au avut ideea că mulţimea… nu s-a limitat doar să-l vadă pe Lazăr, ci că, prin vederea lui, aveau să fie conduşi la credința în Hristos – ca şi cum El, Care l-a ridicat odată pe Lazăr din morţi, nu l-ar mai putea aduce la viaţă încă o dată. (Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 10 Complotând uciderea lui Lazăr

Nechibzuinţa de a-l ucide pe cel care abia a fost înviat

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

Oarbă şiretenie a celor orbi, să dorească a-l ucide pe cel care a fost readus la viaţă! Ca şi cum Iisus nu ar fi putut să-l aducă la viaţă pe cel care a fost ucis, când avuse puterea să-l aducă la viaţă pe cel care a murit. Şi, într-adevăr – El ne-a arătat că le putea face pe amândouă, dat fiind faptul că l-a adus pe Lazăr la viaţă, care a murit, şi S-a înviat pe El Însuşi, Care a fost omorât.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Invidia caută să-i omoare pe cei readuşi la viaţă

(In. 12, 10) Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.

În prezenţa unui asemenea har, dat de Domnul, a unei asemenea minuni a darului divin, când toţi ar fi trebuit să se bucure, cei slabi erau tulburați şi adunaţi la sfat împotriva lui Hristos (Ioan 11, 47) şi îşi doreau și mai mult, să-l ucidă chiar și pe Lazăr. Nu realizaţi că sunteţi urmași ai acelora a căror învârtoşare o moşteniţi? Pentru că şi voi, de asemenea, vă mâniați şi vă adunaţi împotriva Bisericii, pentru că vedeţi morţii cum revin la viaţă în Biserică şi cum se înalţă prin primirea iertării păcatelor. Şi aşa, în ceea ce vă priveşte, doriţi să ucideţi din nou, din invidie, pe aceia care sunt readuşi la viaţă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre pocăinţă 27, 59, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 11 Cum pot fi împiedicate lepădările de Iisus?

Lazăr îi înfurie pe conducătorii evrei

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Nici o altă minune a lui Hristos nu i-a înfuriat pe conducătorii evrei atât de mult ca aceasta…. A fost atât de publică şi de minunată vederea unui om mergând şi vorbind, după ce fusese mort timp patru zile, și fapta a fost atât de incontestabilă… În cazul altor minuni, ei L-au învinuit de nerespectarea sâmbetei (Ioan 5, 16) şi astfel au distras minţile oamenilor; dar aici nimic nu era greşit, şi prin urmare, şi-au aruncat mânia asupra Lazăr… Ei ar fi făcut la fel și orbului, dacă n-ar fi avut porunca sabatului. Apoi, din nou, cel din urmă a fost un om sărac şi l-au alungat din templu, dar Lazăr era un om de înaltă clasă socială, aşa cum este evident din numărul oamenilor care au venit pentru a o mângâia pe sora sa… I-a înfuriat pe toţi, văzându-i mergând în Betania, părăsind sărbătoarea care atunci începuse.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Înverșunați ca să-L oprească pe Hristos

(In. 12, 11) Căci, din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.

Vedeţi acum cât de violenţi par să devină conducătorii, grăbindu-se cu sălbăticie aici şi acolo, sub influenţa invidiei lor, spunând lucruri nebunești. Ei s-au gândit cu seriozitate la ucidere peste ucidere, gândind că așa vor putea să şteargă puterea faptei minunate în acelaşi timp cu victima lor, pentru a opri mulţimea ce aleargă să Îl creadă pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 12 Mulţimea aude de intrarea lui Iisus în Ierusalim

Mulţimea ştie mai bine decât conducătorii ei

(In. 12, 12) A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,

Bogăţia este la fel de capabilă ca şi puterea să îi distrugă pe cei care nu sunt atenţi. Prima conduce spre lăcomie, cea dea doua spre mândrie. Vedeţi, de exemplu, cum mulţimea de israeliţi proclamă adevărul, pe când conducătorii ei sunt corupţi. Pentru că primii dintre aceştia au crezut în Hristos, aşa cum evangheliştii afirmă continuu, spunând că mulţi din mulţime au crezut în El (Ioan 7, 31, 48), dar cei care erau din clasa conducătoare nu au crezut… Dar cum vine aceasta, că El intră în mod deschis în Ierusalim, având în vedere faptul că înainte nu mergea în mod deschis printre evrei, ci se retrăgea în pustie? Înăbușind mânia lor, prin retragerea Lui, El acum vine la ei, când sunt mai calmi. De altfel, mulţimea care a mers înaintea Lui şi care mai apoi L-a urmat era de ajuns să-i înfricoșeze. Pentru că nici o altă înviere nu a atras pe oameni atât de mult precum cea a lui Lazăr. Şi un alt evanghelist spune că şi-au aruncat îmbrăcămintea lor sub picioarele Lui (Matei 21, 8) şi că toată cetatea era cutremurată (Matei 21, 10). Acesta a fost chipul de cinstire pe care L-a avut când a intrat în cetate.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 13 Ramuri de finic şi osanele

Mulţimea Îl întâmpină pe Iisus

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Când mulţimea a luat ramurile de finic şi au venit înaintea lui Hristos, care Se pregătea să urce la sărbătoare, toţi purtau mărturia că El l-a chemat afară pe Lazăr din mormânt şi l-a ridicat din morţi. Datorită acesteia, acea mare mulţime a crezut în El, când au auzit că a făcut acest semn. Pentru că toţi oamenii au ieşit afară din mormânt înainte să-l îngroape şi au închis uşa mormântului. Și o mare mirare i-a cuprins pe toţi când au auzit că era din nou în viaţă.

(Sfântul Atanasie cel Mare, Omilie la Învierea lui Lazăr, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Ramuri de biruinţă asupra morţii

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

O, Mântuitorule, toţi au venit cu ramuri de finic cu prilejul venirii Tale, strigând: Osana,

Noi acum Îţi aducem imne de slavă din gurile noastre vrednice de milă

Aşa cum adiem ramurile duhului nostru şi strigăm:

O, Tu, cu adevărat printre cei de Sus, mântuieşte lumea pe care ai creat-o, Doamne,

Şi curăţeşte păcatele noastre, așa cum odinioară ai uscat

Lacrimile Mariei şi ale Martei.

O, Iubitorule de oameni, Biserica Sfântă ţine o mare sărbătoare, cu credinţă chemându-şi împreună copiii ei,

Te întâmpină pe Tine cu ramuri de finic şi îşi aruncă hainele de bucurie

Aşa… încât, cu ucenicii Tăi şi cu prietenii Tăi,

Tu trebuie să înalţi şi să dai o adâncă pace pentru slujitorii Tăi

Şi… eliberează-i pe ei din asuprire, aşa cum odinioară ai cercetat lacrimile Mariei şi ale Martei.

Apleacă-Ți urechea Ta, o, Dumnezeule a toate şi auzi rugăciunile noastre şi ne smulge din ghearele morţii…

Dă-ne voie nouă, celor care suntem morţi din cauza păcatelor noastre şi care trăim în mormânt din cauza conştiinţei noastre diavoleşti,

Să imităm pe surorile credinciosului Lazăr, atunci când strigăm cu lacrimi către Hristos, cu credinţă şi cu dragoste:

Mântuieşte-ne pe noi Tu, Care ai făcut voia Tatălui de a deveni om.

Şi ne înviază din moartea păcatelor noastre

Tu, Cel fără de moarte.

(Roman Melodul, Condac la Învierea lui Lazăr 15, 14- 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Ramurile de finic sunt psalmii de laudă pentru biruinţă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Vezi cât de măreţ a fost rodul rugăciunii Lui şi cât de mare era turma oii celei pierdute a casei lui Israel care a auzit vocea Păstorului ei… A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic… (In. 12, 12-13)… Ramurile de finic sunt psalmi de laudă pentru biruinţa pe care Domnul nostru urma să o obţină asupra morţii prin moartea Sa şi, prin biruinţa crucii, pentru biruinţa Sa asupra diavolului, împăratul morţii.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Mulţimea Îl slăveşte întrebuinţând Scriptura

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea nu Îl slăveşte pe Iisus printr-un limbaj comun, ci citează din Scriptura inspirată (Psalmul 117, 26) care vorbea foarte frumos despre El. Mărturisind că El era într-adevăr Regele lui Israel, L-au numit regele lor şi au acceptat stăpânirea lui Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Vechiul şi Noul Testament Îl slăvesc pe Hristos

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Cei care mergeau înainte şi cei care Îl urmau exaltaţi pe Domnul nostru, uniți în aceeaşi voce de slavă, pentru că fără îndoială credinţa acelora care au fost încuviinţaţi înainte de întruparea Domnului nostru şi a celor de după este aceeaşi, deşi aveau taine care se diferenţiau conform obiceiurilor timpurilor. Petru aduce mărturie în acest sens atunci când spune: Dar noi credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia, prin harul Domnului Iisus (Fapte 15, 11).

Cât despre cuvântul lor, Osana, semnifică de fapt mântuirea prin Fiul lui David, fiind acelaşi lucru pe care îl citim în psalm: Domnul este mântuirea noastră, binecuvântarea Ta peste poporul Tău (Psalmul 3, 9). Este la fel ca şi refrenul pe care sfinţii îl repetă cu o cântare de mare laudă în Apocalipsă: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron, şi de la Mielul (Apocalipsă 7, 10).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

Osana înseamnă mântuit

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Prin urmare, așa cum osana este rostit în psalmul despre care vorbim și care este tradus: Mântuieşte-ne pe noi acum, şi ebraica are Doamne, mântuieşte-ne. Iar cuvintele binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului sunt luate din acelaşi psalm şi aceste cuvinte se pot referi doar la Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar noi, fireşte, tot Lui Îi atribuim și restul profeției.

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

Acelaşi psalm vorbeşte despre piatra din capul unghiuluicea nebăgată în seamă

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Mulţimea a luat acest verset de laudă din psalmul 117 şi nimeni nu se îndoieşte că acolo se psalmodiază despre Domnul. Prin urmare, cu dreptate se vorbeşte mai înainte despre El, în acelaşi psalm, Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii a ajuns în capul unghiului (Psalmul 117, 22), pentru că Hristos, pe Care evreii L-au respins, ca ziditori ai legilor propriei tradiţii, a devenit un memorial (lat. monumentum) pentru credincioşii din ambele popoare, anume, evreii şi neamurile. Cât despre faptul că Hristos este numit piatra cea din capul unghiului în acest psalm, tocmai despre aceasta s-a cântat în mare slavă în Evanghelie, prin vocea celor care L-au urmat şi a celor care Îi mergeau înainte.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

12, 13b Împăratul care vine în Numele Domnului

În numele Tatălui

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

În numele Domnuluiînseamnă în numele Tatălui (deşi Augustin notează că poate fi înţeles că El vine în numele Lui întrucât şi El Însuşi este Domnul citând, destul de interesant, citatul de la Ioan 5, 43 – n.tr), aşa cum Domnul nostru Însuşi a spus altundeva evreilor necredincioşi: am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; altul va veni în numele său, şi pe el îl veţi primi (Ioan 5, 43). Hristos a venit în numele Tatălui pentru că, prin tot ceea ce a făcut sau a spus, avea ca preocupare să-L slăvească pe Tatăl Său şi să propovăduiască oamenilor că El este Cel care trebuie să fie slăvit. Antihristul va veni în nume propriu şi, deşi poate este cea mai păcătoasă persoană dintre toate şi un mare ajutor al diavolului, se va considera potrivit a se numi pe sine Fiul lui Dumnezeu, deși va fi împotrivă şi înălţat deasupra a orice se poate numi Dumnezeu şi va fi cinstit cu închinare (2 Tesaloniceni 2, 4).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Întoarcerea Împăratului

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Domnul a dăruit, cu ajutorul venirii Sale, un mai mare har acelora din perioada mai târzie decât ceea ce a dăruit celor din Vechiul Testament. Pentru că ei, într-adevăr, obişnuiau să audă de la slugile Lui despre Împăratul care va veni şi s-au bucurat într-o anumită măsură, având în vedere că au aşteptat această venire. Dar cei care au fost într-adevăr în prezenţa Lui, care au fost eliberați şi au avut părtăşia harului Său, deţin mai mult har şi o mai mare bucurie pentru că Împăratul a sosit. Aceasta este şi ceea ce David a spus: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul; să se veselească de mântuirea Lui (Psalmul 34, 8). Şi din acest motiv, la intrarea Sa în Ierusalim, toţi cei care erau în cale L-au recunoscut pe David, regele lor, în durerea sufletului Său, şi şi-au aruncat hainele pentru El şi au aranjat drumul cu ramuri verzi, strigând cu mare bucurie şi mulţumire: Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Osana întru cei de sus (Matei 21, 9). Ceea ce s-a spus de către David cu privire la Fiul lui Dumnezeu, s-a împlinit în persoana Lui… El Însuşi era Cel vestit de profeţi ca Mesia, al cărui nume este slăvit în lumea întreagă.

(Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor 4, 11, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

A deveni împărat nu este o înălţare pentru Domnul

(In. 12, 13) Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!

Ce suferinţă psihică trebuie să fi îndurat conducătorii evrei când au auzit o aşa mare mulţime de oameni proclamându-L pe Hristos Împărat! Dar ce onoare era pentru Domnul să fie Împăratul Israelului? Cât de minunat putea fi pentru Împăratul veşniciei să devină Împărat al lumii pământeşti? Hristos nu era Împăratul Israelului, ca să pretindă omagiu, ca să pună săbii în mâinile soldaţilor Săi şi să-Și subjuge duşmanii prin război. El era Împăratul Israelului prin manifestarea autorităţii Sale împărăteşti asupra sufletelor lor, prin faptul că ține cont întotdeauna de interesele lor, prin aducerea în împărăţia Sa cerească a celor a căror credinţă, nădejde şi iubire erau îndreptate către El Însuşi. Pentru Fiul lui Dumnezeu, egal al Tatălui, Cuvântul prin care toate lucrurile s-au făcut, în marea Lui bucurie, să Fie Împăratul Israelului era o smerire, nu o înălţare, un semn de milostenie şi nu de creştere a puterii Sale. Pentru că El, Cel care a fost numit pe pământ Regele iudeilor, este în ceruri Împăratul îngerilor.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51.4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 14 Iisus stă aşezat pe un asin

Iisus a împrumutat asinul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Din motive ce țin de organizarea statului, unele ordine (administrative) ale cetăţenilor romani… sunt încoronate cu cununi de lauri… Există de asemenea şi cununi provinciale din aur, având nevoie de capuri mai mari de statui în loc de cele ale oamenilor. Dar ordinele voastre (diverse oficii clericale ale celor cărora el le scrie – n.tr) şi magistraturile voastre şi chiar locul de întâlnire care este Biserica sunt ale lui Hristos. Aparțineți Lui pentru că ați fost înscriși în cartea vieţii (Filipeni 4, 3). Acolo sângele Domnului slujește pentru haina voastră purpurie şi lungul drum este Însăşi crucea Lui. Acolo securea stădeja la rădăcina pomului (Matei 3, 10). Acolo mlădiţa este din rădăcina lui Iesei (Isaia 11, 1). Nu contează statutul cailor cu cununile lor. Domnul vostru, atunci când potrivit Scripturii, a intrat în Ierusalim biruitor, nu a avut un asin al său. Unii îşi pun încrederea în carele lor, alţii în caii lor. Dar noi căutăm ajutorul în numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalmul 19, 8).

(Tertulian, Cununa 13, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba și Lucian Radu)

*

Asina şi mânzul

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Totuși cum s-au petrecut toate dacă ceilalţi evanghelişti spun că El a trimis pe ucenici şi a zis: Dezlegaţi asina şi mânzul (Matei 21, 2), pe când Ioan nu spune nimic de acest fel, ci doar găsind un asin tânăr, a şezut pe el (In. 12, 14). Probabil ambele evenimente au avut loc, însă doar după ce asina a fost dezlegată, și doar atunci când ucenicii au adus-o, Hristos a găsit mânzul şi S-a aşezat pe el.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Supunerea neamurilor

(In. 12, 14) Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:

Şi de-ndată ce, contrar obiceiurilor Sale de zi cu zi, doar la acest eveniment Hristos apare stând pe un mânz, nu spunem că a stat pe el pentru că era o distanţă lungă până la cetate, pentru că nu erau mai mult de două mile depărtare (vezi și Ioan 11, 18), și nici nu spunem asta pentru că era mulţime de oameni. Deoarece este cert că în alte ocazii, când era găsit împreună cu o mulţime de oameni, nu a făcut aceasta; dar El face aceasta pentru a arăta că este pe cale să aducă în stăpânirea Sa, ca popor nou, pe cei necurați dintre neamuri şi să-i conducă la principiile dreptăţii şi la Ierusalimul cel de sus, a cărui prefigurare este Ierusalimul pământesc. În acest Ierusalim, acest popor, fiind curăţit, va intra cu Hristos, Care va fi slăvit de neprihăniții îngeri, a căror închipuire sunt copiii. Şi El numeşte pe măgar mânz, pentru că oamenii dintre neamuri nu au fost învăţaţi în evlavia pe care credinţa o înfăptuieşte.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

*

12, 15 Regele Sionului soseşte pe mânzul asinei

Nici o însemnare despre regele iudeilor decât la Hristos

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Zaharia a profeţit despre aceasta spre finalul profeției sale, după întoarcerea sa din Babilon. Dar acolo nu este nici o însemnare despre vreun rege evreu până la acea dată, aşa cum prevede proorocia, în afară de Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care aceasta s-a și împlinit… Dar oare ce a vrut să arate mergând pe asin, dacă nu umilința și smerenia ce au marcat prima Sa venire?

(Eusebiu de Cezareea, Mărturia Evangheliei 9, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Radu)

*

Împăraţii păcătoşi în contrast cu Împăratul păcii

(In. 12, 15) Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Pentru că toţi regii lor au fost majoritatea nedrepţi şi lacomi şi i-au supus pe ei la războaie, El le-a spus: Credeţi-Mă, nu sunt ca aceştia. Eu sunt blând şi smerit… și a demonstrat aceasta prin intrarea Sa, nu în fruntea unei armate, ci smerit, mergând pe un asin.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66.1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Recunoaşte-L pe Cel pe care Îl slăveşti

(In. 12, 15)Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei.

Această faptă a Domnului este arătată în scrierile proorocilor, deși conducătorii evreilor nu au văzut în aceasta împlinirea profeţiei… Da, în acel popor, deşi ticălos, deşi orb, acolo a rămas încă fiica Sionului, care este Ierusalimul… Ei i se spune: Nu te teme… Recunoaşte-L pe El, Cel pe care Îl slăveşti, şi nu tremura când El suferă. Acela este sângele care va şterge păcatul tău şi va răscumpăra viaţa ta.

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 51, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 16 Ucenicii lui Iisus nu înţeleg

Ignoranţa de la început a apostolilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Însă observaţi înţelepciunea evanghelistului, că nu îi este ruşine să arate ignoranţa de care dădeau mai înainte ucenicii. El scrie că ei nu cunoșteau cele ce se petreceau. Pentru că s-ar fi supărat dacă, rege fiind, ar fi aflat că El urma să sufere asemenea lucruri şi să fie tratat așa cum a fost tratat. În plus, ei nu ar fi putut cunoaşte imediat înţelesul împărăţiei despre care a vorbit. Pentru că un alt evanghelist spune că au înţeles acelea ca fiind vorba despre o împărăţie din această lume (Matei 20, 21).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 66, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Rațiunea ucenicilor

(In. 12, 16) Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.

Evanghelistul nu ezită să menţioneze neștiința ucenicilor și nici înţelegerea lor de pe urmă, dat fiind faptul că nu l-a interesat respectul oamenilor, ci slava Duhului şi astfel arată ce fel de oameni erau ucenicii înainte de înviere şi ce fel de oameni au ajuns după înviere.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

12, 17- 18 Mulţimea de la mormântul lui Lazăr aduce mărturie

Mulţimea cu uşurinţă convinsă de martori

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

Adunarea oamenilor simpli, auzind ceea ce s-a întâmplat, a fost repede convinsă de cei care au mărturisit că Hristos l-a înviat pe Lazăr şi a rupt puterea morţii, așa cum au spus proorocii. De aceea au mers şi ei şi L-au întâmpinat.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

Cel care a biruit moartea

(In. 12, 17-18) Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.

De vreme ce prin Adam a venit moartea, care i-a supus pe toţi, ei au auzit prin proorocii lor şi au crezut că moartea va fi învinsă. Când au văzut că aceasta s-a făcut prin Domnul nostru, care a înviat un om mort de patru zile, au luat ramuri de palmier şi au ieşit să-L întâmpine ca pe Cel ce este biruitor asupra morţii care apasă umanitatea şi L-au slăvit cu imne pe măsură. Având în vedere că fariseilor nu le plăcea acest lucru, le-au reproşat aceasta oamenilor, spunându-le că Îl urmează în deşert, dar reproşul lor era inutil, de vreme ce oamenii mergeau oricum după El.

(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 5, 12, 17-18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Comentarii Patristice – Evanghelia din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca – Ev. Luca 7, 36-50)

(Lc. 7, 36) Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.

Înțelegeți că Hristos a venit la masa fariseului nu ca să-și sature trupul cu mâncare, ci pentru a săvârși în continuare lucrarea cerului cât timp se mai afla cu trupul pe acest pământ.

(Fericitul Augustin,Predica 93,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Lc. 7, 36) Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă.

Matei înfățișează această femeie turnând mir pe capul lui Hristos (Mt. 26, 13) și poate că de aceea a ezitat să o numească păcătoasă. După Luca, o păcătoasă a uns cu mir picioarele lui Hristos. Ea nu poate fi una și aceeași femeie, decât dacă evangheliștii par să se contrazică… dacă înțelegeți această deosebire, veți vedea pe această femeie ca fiind fericită oriunde va fi propovăduită evanghelia. Ea va fi pomenită pentru totdeauna, pentru că a turnat mireasma dreptelor lucrări și mirul faptelor bune pe capul lui Hristos (Mt. 26, 13).

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 14-15, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 37) Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.

Şi iată – se spune – era în cetate o femeie păcătoasă. Cine este această femeie? Fără îndoială că este Biserica… .

Ea auzit că Hristos a venit în casa fariseului, adică la sinagogă. A auzit că acolo, la paștele iudeilor, Hristos a așezat taina pătimirilor Sale, a împărtășit din taina Trupului și a Sângelui Său și a descoperit taina mântuirii noastre. Ea a socotit pe cărturari ca fiind doar niște simpli păzitori ai ușilor. Vai vouă, învăţătorilor de Lege! (Lc. 11, 52). Ea sfărâmat ușile certurilor și a nesocotit chiar și superioritatea fariseilor. Arzând, alergând și asudând, și-a croit calea în marea cameră din mijlocul ospățului legii. Acolo, a aflat de pătimirile lui Hristos ce vor urma și că fost vândut la un ospăț al iubirii, printre pahare dulci.

(Petru Hrisologul, Predica 95, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Fericit cel ce poate unge picioarele lui Hristos, chiar și cu untdelemn. Simon încă nu-L unsese, dar mai fericită este ea, cea care unge cu mir. Harul mai multor flori strânse într-un buchet împrăștie o altă dulceață a miresmei. Doar Biserica mai face această ungere. Ea are nenumărate flori, cu felurite miresme. Ea a trebuit să-și asume asemănarea unei păcătoase, pentru că și Hristos și-a luat asemănare de păcătos.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 21, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Femeia aceea nu intrase în comuniune cu Cuvântul, pentru că era încă păcătoasă. Ea a arătat cinstea cuvenită Stăpânului cu cel mai de preț lucru al ei, adică cu buna mireasmă, și a șters ceea ce a rămas din parfum cu podoaba capului, cu părul. Apoi, a turnat lacrimi de pocăință și astfel, păcatele sale au fost iertate.

Acesta este un simbol al învățăturii Domnului și al suferințelor Sale. Ungerea picioarelor cu mir cu bună mireasmă sugerează învățătura dumnezeiască, al cărei bun miros și nume s-a răspândit până la marginile pământului: în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18, 4). Mai mult decât atât, picioarele unse ale Domnului îi simbolizează pe apostoli, iar dulcea mireasmă a mirului prefigurează pogorârea Sfântului Duh peste ei. Vreau să spun că imaginea picioarelor Mântuitorului trebuie să fie atribuită apostolilor, care au mers în toată lumea pentru a propovădui evanghelia.

(Clement Alexandrinul, Hristos Învățătorul 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 38)Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.

Cu mâinile faptelor bune, Biserica ține picioarele celor ce predică Împărăția Mântuitorului. Ea le spală cu lacrimile milosteniei, le sărută cu buzele rugăciunii și varsă întregul mir al milei, până când Hristos se va întoarce la ea. Aceasta înseamnă că El va veni înapoi la ea și-i va spune lui Simon, fariseilor, celor care-L resping, și evreilor: am intrat în casa ta şi apă de spălat pe picioare nu Mi-ai dat.

Când va rosti aceste cuvinte? Le va rosti atunci când va veni în slava Tatălui și va despărți pe cei drepți de cei nedrepți, precum desparte un păstor oile de capre. Va spune: căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau, Străin am fost şi nu M-aţi primit (Mt. 25, 42). Este același lucru cu a spune: Dar această femeie, în timp ce îmi spăla picioarele, mi le unge și le săruta, a făcut slujitorilor ceea ce tu nu ai făcut Stăpânului. Ea a făcut picioarelor ceea ce tu ai refuzat să faci Capului. Ea a cheltuit pe cele mai de jos mădulare ceea ce tu ai refuzat Creatorului tău. Atunci, Hristos va spune Bisericii: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit.

(Petru Hrisologul, Predica 95, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Observați a cui era această casă. Femeia păcătoasă este slăvită în casa fariseului și mai departe, Biserica este îndreptățită în casa Legii și a proorocilor și nu în cea a fariseilor. Fariseul a fost necredincios, iar femeia a fost credincioasă. Fariseul a spus: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Iudeea este casa legii care nu este scrisă pe piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Biserica este desăvârşită, fiind mai mare decât Legea, pentru că Legea nu cunoaşte iertarea păcatelor, iar Biserica o cunoaște. Legea nu deţine taina prin care păcatele ascunse sunt curăţite; de aceea, ce lipseşte din Lege se află în Evanghelie.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Ea nu se va gândi că, dacă i-a fost iertat puțin, să iubească la fel de puțin și, ignorând dreptatea lui Dumnezeu și căutând-o pe a sa, să nu se supună dreptății lui Dumnezeu (Rom. 10, 3). Simon era prins în mrejele păcatelor sale, iar femeia, căreia multe păcate i s-au iertat pentru că mult iubise, l-a întrecut. Ea mai cu putere și mai cu adevărat va socoti că toate păcatele de la care a oprit-o Dumnezeu vor fi numărate ca unele iertate.

(Fericitul Augustin, Sfânta feciorie 41, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 39)Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.

Domnul nostru a săvârșit minuni asupra lucrurilor obișnuite ca să știm că cei ce nesocotesc minunile sunt lipsiți de cunoașterea lor. Dacă o vindecare ca aceasta a fost câștigată în taină, cu atât mai mult, Hristos ar fi fost capabil de acelea pe care le-a săvârșit cu cuvântul Său de față cu ceilalți. Dacă au devenit sfinte niște buze necurate doar sărutându-I picioarele, oare cu cât mai mult nu vor deveni sfinte buzele prin sărutarea gurii Sale? Prin sărutările ei, femeia păcătoasă a primit un dar de la binecuvântatele Sale picioare, care i-au adus iertarea păcatelor. Ea ungea cu grijă picioarele Doctorului său, Care cu grijă a adus și El comoara vindecării pentru suferințele ei. Cel care satură pe cei flămânzi nu a fost invitat, dar Cel ce iartă pe păcătoși S-a invitat singur, datorită pocăinței femeii celei păcătoase.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 13-19, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 41) Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci.

Cine să fie cei doi datornici dacă nu cele două popoare, cel al evreilor și celălalt al neamurilor, datornici către Creditorul comorilor cerești? Acestui Creditor nu-I datorăm bogății materiale, ci Îi suntem datori cu fapte bune și nenumărate virtuți. Greutatea ascultării, asemănarea dreptății și sunetul mărturisirii măsoară valoarea acestei bogății. Vai mie, dacă nu am păstrat ceea ce mi s-a dat, căci cu greu poate plăti cineva întreaga datorie acestui Creditor. Vai mie, dacă nu cer:iartă-mi datoria! Domnul nu ne-ar fi învățat să ne rugăm pentru iertarea păcatelor (vezi Mt. 6, 12) dacă nu ar fi știut că unii nu-și vor putea plăti datoria decât cu mare greutate (Lc. 11, 4). Nu putem plăti cu nimic care să fie pe măsura durerilor trupului pe care Și l-a asumat, pentru loviturile, crucea, moartea și îngropare Sa. Vai mie, dacă nu am iubit! Îndrăznesc să spun că Petru nu a plătit înapoi datoria, dar știm prin aceasta că mult a iubit. Nici Pavel nu și-a plătit-o. Cu siguranță, a plătit moartea cu moarte, dar nu și-a plătit alte datorii, pentru că datora mult. Îl ascult spunând aceasta, pentru că nu plătise înapoi: sau cine mai înainte I-a dat Lui un dar şi va lua înapoi de la El? (Rom. 11, 35). Chiar dacă am fi plătit crucea cu cruce, moartea cu moarte, am putea plăti noi, oare, cele de la El, prin El și în El? (Rom. 11, 36). Să ne plătim datoriile iubind, darurile fiind milostivi și lăudând pe Dumnezeu pentru bogățiile primite. Celui care i se dă mult, mult va iubi.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 6. 24, 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Lc. 7, 41-43) Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat.

Domnul a spus un cuvânt care a fost precum o săgeată. A așezat drept câștig împăcarea și a uns-o cu dragoste pentru a alina mădularele trupului. Fără pregetare a tras-o spre cel păcătos, ca păcatul să fie schimbat în virtute. Imediat după ce Domnul se smerise spunând: Simone, am să-ţi spun ceva,el, care se lepădase, a răspuns:Învăţătorule, spune! Un cuvânt dulce a pătruns o minte împietrită și a scos la iveală o roadă înmiresmată. El, cel care era un clevetitor înainte de cuvântul Mântuitorului, a adus laudă publică după el. Smerenia cu un grai dulce biruiește până și pe dușmanii Săi ca să aducă și ei laudă. Smerenia nu cearcă celelalte virtuți, ci pe cei care urăsc manifestarea roadelor sale.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 24, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 44) Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.

Vindecarea bolnavului este slava doctorului. Domnul a săvârșit aceasta pentru a mări și mai mult necinstirea fariseului, care defăima slava Doctorului nostru. Hristos săvârșise minuni pe străzi și avea să săvârșească minuni și mai mari îndată ce avea să intre în casa fariseului, decât cele săvârșite afară. Pe stradă vindecase trupuri bolnave, însă în casă a vindecat suflete bolnave. Afară, a dat viață adormitului Lazăr, înăuntru, a dat viață femeii păcătoase care era adormită. A redat sufletul viu trupului mort din care plecase și a îndepărtat păcatul de moarte de la femeia păcătoasă în care sălășluise. Acel fariseu orb, pentru care minunile nu fuseseră de ajuns, a nesocotit lucrurile de rând pe care le-a văzut din cauza lucrurilor minunate pe care nu reușit să le vadă.

(Sfântul Efrem Sirul, Omilii despre Domnul nostru 42, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 45) Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.

Sărutul este semnul iubirii… .

Sărută cu adevărat picioarele lui Hristos cel care, citind Evanghelia, recunoaște faptele Domnului nostru Iisus și le cinstește cu o sfântă dragoste. Cu un smerit sărut, mângâie urmele pașilor lui Hristos. Sărutăm pe Hristos, în sărutul Sfintei Împărtășanii: cine citeşte să înţeleagă (Mt. 24, 15).

Biserica nu încetează să sărute picioarele lui Hristos și cere nu una, ci mulțime de sărutări în Cântarea Cântărilor (Cânt. 1, 2). Precum Preasfânta Maria Îi ascultă fiecare cuvânt, primește în inima sa fiecare cuvânt al Său când sunt citite Evanghelia și profețiile și ține toate aceste cuvinte în inima sa (Lc. 2, 51). Numai Biserica are și primește aceste sărutări, precum o mireasă, căci sărutul este garanția nunții și darul căsătoriei.

(Sfântul Ambrozie, Scrisoarea 62, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 46) Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.

Biserica spală picioarele lui Hristos, le șterge cu părul ei, le unge cu untdelemn și toarnă mir pe ele. Nu numai că se îngrijește de cei răniți și alină pe cei osteniți, dar îi și îmbălsămează cu dulcea mireasmă a harului. Ea varsă acest har nu numai peste cei bogați și puternici, ci și peste cei neputincioși, cântărește totul în egală măsură. La același sân îi strânge pe toți și pe toți îi alintă cu aceeași îmbrățișare.

O singură dată a murit Hristos. O dată a fost îngropat. Însă asta nu însemnă că nu vrea ca în fiecare zi să fie unse cu mir picioarele Sale. Cine sunt picioarele pe care le mirungem? Picioarele lui Hristos sunt cei despre care El însuși a spus: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Mt. 25, 40). Femeia din Evanghelie spală aceste picioare, le udă cu lacrimile ei atunci când păcatul celor mai josnice persoane este iertat, când greșeala lor este ștearsă și le este oferită iertarea. Sărută aceste picioare cei care iubesc chiar și pe cei mai din urmă oameni ai lui Dumnezeu. Cel care este milostiv cu cei neputincioși unge cu mir picioarele lui Iisus, căci Însuși Domnul Iisus spune că I se aduce cinstire prin acești mucenici și apostoli.

(Sfântul Ambrozie, Scrisoarea 62, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 46) Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.

Ea, prin dragostea sa, a adus fățiș lacrimile ce zăceau ascunse în străfundul ochilor săi, iar Domnul, pentru curajul său, a adus fățiș gândurile care erau ascunse în fariseu… . Domnul nostru, stând în mijlocul lor, a rostit o pildă despre aceștia doi, ca femeia să fie întărită prin aceasta, iar fariseul să fie descoperit prin tâlcuirea ei.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 7.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Hristos a venit să ierte datornicilor și mult și puțin, și ca să arate milă față de cel mic și de cel mare și ca să nu mai rămână nimeni care să nu se fi împărtășit din bunătatea Sa. Ca o chezășie și exemplu al harului Său, a eliberat pe această femeie desfrânată din multele sale păcate, spunând: Iertate sunt păcatele tale! Un cuvânt ca acesta este cu adevărat vrednic numai de Dumnezeu! Este un cuvânt împletit cu o autoritate supremă. Dacă Legea condamna pe cei aflați în păcat, cine, mă-ntreb eu, ar fi putut spune lucruri mai presus de Lege, decât Cel care le-a poruncit? El de-ndată a eliberat pe femeie și a îndreptat atenția fariseului și a celor care cinau împreună cu el către lucruri mai mărețe și mai înalte. Ei au aflat că Cuvântul, fiind Dumnezeu, nu era precum unul dintre proroci, ci era cu mult mai înalt decât oamenii, chiar dacă se făcuse Om.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 40, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

O primă iertare este cea prin care suntem botezați pentru iertarea păcatelor (Lc. 11, 41). O a doua iertare este la primirea muceniciei. O a treia este cea dată atunci când săvârșim milostenie, căci Însuși Mântuitorul spune: Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate (Lc. 11, 41). O a patra iertare a păcatelor ne este dată prin faptul că iertăm și noi greșelile fraților noștri. Domnul și Mântuitorul spune: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre (Mt. 6, 14-15). El ne-a învățat să ne rugăm, spunând: și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12). O cincea iertare este atunci când cineva va converti un păcătos de pe calea greșelii sale. Sfânta Scriptură spune: să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate (Iac. 5, 20). O a șasea iertare vine din mulțimea dragostei; Însuși Domnul a spus: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit,iar Sfântul Apostol Petru spune: Dragostea acoperă mulţime de păcate (1 Pt. 4, 8). Există și o a șaptea iertare a păcatelor, cea prin penitență, deși este fără îndoială grea și ostenitoare. Păcătosul spală în lacrimi așternutul său (Ps. 6, 6) iar lacrimile sale îi devin pâine ziua şi noaptea (Ps. 41, 4).

(Origen, Omilii la Levitic 2.4.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Se întâmplă ca omul, fie el în orice stadiu al vieții sale, să poată uneori să aducă rugăciune curată și fierbinte. Chiar și din locul cel mai de jos, când un om se pocăiește de teama pedepsei și a judecății ce va să vină, cererile sale îl pot îmbogăți cu aceeași râvnă a duhului precum cea a omului care a atins curăția inimii, care privește la binecuvântările lui Dumnezeu și care este umplut de o covârșitoare bucurie. Precum și Domnul a spus: Cel care știe că i s-a iertat mult începe să iubească mult.

(Sfântul Ioan Casian,Dialoguri 2.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 7, 49)De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”.

Hristos este dragostea noastră. Dragostea este folositoare pentru că s-a jertfit pe sine în fața morții pentru păcatele noastre. Dragostea este bună pentru că a iertat păcatele. Sufletul nostru să se înveșmânteze cu dragostea care e mai tare decât moartea (Cânt. 8, 6). Precum moartea este sfârșirea păcatelor, la fel este și dragostea sfârșitul lor, pentru că cel care iubește pe Domnul încetează să mai păcătuiască. Căci dragostea nu gândește răul și nu se bucură de nedreptate, ci toate le suferă (1 Cor. 13, 5-7). Iar dacă cineva nu caută binele său, cum îl va putea el căuta pe cel al aproapelui? (1 Cor. 13, 5). Acea moarte prin baia botezului, prin care fiecare păcat este îngropat, este atât de puternică încât iartă fiecare greșeală. Cu o asemenea dragoste a venit la Hristos femeia din Evanghelie, iar El spune că: Multele sale păcate i-au fost iertate pentru că mult a iubit. Moartea mucenicilor este și ea de o aceeași tărie, căci șterge greșelile de dinainte. Pentru că cere o dragoste la fel ca cea a mucenicilor, moartea suferită după chinuri asemenea celor îndurate de ei este la fel de puternică pentru a opri pedeapsa păcatelor.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Isaac sau sufletul 8. 75-76, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Comentarii Patristice – Evanghelia din duminica Sf. Ioan Scărarul

Duminica a 4-a din Post (Sf. Ioan Scărarul – Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12)

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Domnul s-a suit în munte pentru a aduce mulțimile cu Sine către lucruri mai înalte. Totuși, mulțimile nu au putut urca cu El, ci a fost urmat doar de ucenici, cărora le-a vorbit nu stându-le înainte, ci stând jos împreună cu ei. Căci nu puteau cunoaște acest măreț Om în deplinătatea Sa. Mulți credincioși de rând au crezut că El a rostit Fericirile și celelalte învățături pe Muntele Măslinilor, ceea ce nu este întru totul adevărat (Localizarea muntelui respinsă aici de către Ieronim trebuie să fi fost larg răspândită. Același lucru în găsim și în interpretarea lui Cromatius la acest verset n.tr.). Dacă ne referim la cele petrecute înainte și după predica de pe munte, locul din Galileea pare a fi ceea ce credem că este Muntele Tabor sau alt munte la fel de înalt, căci după ce le-a vorbit, Iisus – spune evanghelistul – intra în Capernaum (Mt. 8, 5).

(Sfântul Irineu al Lyonului, Comentariu la Matei 1.5.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

De la cele de jos și smerite la cele de sus și înalte, Domnul, gata să învețe pe ucenicii Săi, S-a suit în munte – în Muntele Măslinilor mai exact – ca tocmai prin acest cuvânt, să le arate darul milostivirii Sale divine. Domnul s-a suit în munte pentru a da ucenicilor învățătura poruncilor cerești, părăsind lucrurile pământești și căutându-le pe cele înalte, ca și cum acestea din urmă ar fi fost deja așezate pe înălțimea aceea. S-a suit în munte pentru a da acum darul divin al binecuvântării de mult făgăduite, după cum și proorocul David a spus: Cu adevărat, Cel ce a dat legea va da binecuvântări.

(Cromatius, Tratat la Matei 17, 1, 1 – 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Dacă ne întrebăm ce simbolizează muntele, se înțelege întru totul că este vorba despre înalta dreptate a evangheliei. Învățătura dată evreilor se afla mai jos de acest munte. Totuși, prin sfinții săi prooroci și slujitori și pentru oamenii acelor vremi, același Dumnezeu nu a dat învățături la fel de înalte unui popor care era mai potrivit să fie legat de El prin teamă, ci le-a dat prin Fiul Său unui popor care este mai potrivit să fie făcut liber prin iubire (Ca și Moise, Iisus transmite legea cea nouă de pe un munte. Amândouă sunt date de același Dătător al legii, prima să lege prin teamă, a două se facă liber prin iubire n.tr.).

(Fericitul Augustin, Predica de pe Munte 1, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Nu putea El oare să-i învețe acolo unde se aflau deja oamenii? S-a suit în munte pentru două motive. Primul, pentru a împlini profeția lui Isaia, care a spus: Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Ierusalimului (Is. 40, 9). Apoi, pentru a arăta taina iubirii, căci suirea Sa simbolizează înălțimea virtuții. Astfel, s-a suit în munte ca să ne arate că oricine învață și oricine ascultă despre calea cea dreaptă a lui Dumnezeu trebuie să se afle la înălțimea virtuților spirituale. Cel ce învață trebuie să fie el însuși o pildă a cuvintelor sale, precum spune apostolul către Timotei: fă-te pildă credincioşilor (1 Tim. 4, 12). Cel ce pășește prin valea vieții pământești urmează căi necunoscute și vorbește cuvinte pompoase, căci nu învață pe nimeni, ci își agonisește pedeapsă. Pentru că nimeni,aflat în vale, nu poate să vorbească ca de pe munte. Vorbește din locul în care te găsești și așează-te la locul din care ai putința să vorbești!

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Biserica este numită munte. Este descrisă în Sfânta Scriptură că munte al lui Dumnezeu este muntele Vasan, munte de piscuri este muntele Vasan (Ps. 67, 16). Astfel, Hristos S-a suit în munte pentru a le descoperi ucenicilor tainele adevărului. Le-a arătat că oricine dorește să învețe tainele adevărului trebuie să urce muntele Bisericii, și acesta nu este orice munte, ci muntele cel mai înalt. Pentru că sunt munți ai ereticilor care nu sunt măreți, ci fățarnici. În acești munți nu sunt descoperite tainele adevărului, ci minciuni care tăinuiesc adevărul. De aceea, Sfântul Duh îi mustră pe cei care ridică astfel de munți, grăind prin gura proorocului care zice: Pentru ce, munţi cu piscuri, pizmuiţi muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască? (Ps. 67, 17). Adunările ereticilor sunt numite fățarnice pentru că inima lor s-a închegat precum grăsimea (Ps. 118, 70).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 1) Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El.

Pentru a arăta mai vădit harul apostolilor și pe Cel care dă această mare binecuvântare, a adăugat:merge-vor din putere în putere, arăta-Se-va Dumnezeul dumnezeilor în Sion (Ps. 83, 8). Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu, Care a binecuvântat pe apostoli în Sion, i-a binecuvântat și pe acest munte. El este Cel care a dat odată legea mozaică pe Muntele Sinai, arătând că El a fost autorul ambelor legi … Când legea a fost dată prima dată pe munte, oamenilor le era oprită apropierea. Însă acum, pentru că Domnul predică de pe munte, nimeni nu mai este oprit. Mai degrabă, toți sunt chemați ca să audă, căci legea este aspră, iar evanghelia plină de har. În primul caz, frica este așezată în necredincioși. În cel de-al doilea, un dar al binecuvântării este turnat peste credincioși.

(Cromatius, Tratat la Matei 17, 1, 3 – 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 2) Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:

Pentru ce s-au adăugat cuvintele și, deschizându-şi gura? Ca să-ți arate că până și în tăcere învăța, căci nu învăța doar când grăia. Uneori învăța deschizându-și gura, alteori prin cele ce le săvârșea (nu a învățat doar prin cuvinte ci și prin fapte – n.tr.).Însă, când auzi că îi învăța, nu te gândi că vorbea despre anumite lucruri numai cu ucenicii săi, ci mai degrabă cu întreaga mulțime prin învățătura Sa. Însă, întrucât mulțimea era ca orice altă mulțime, adică și cu dintre cei josnici, a luat cu El pe cei doisprezece și i-a învățat iar prin învățătura lor le-a vorbit și celor care erau departe de a fi gatasă audă cuvintele Sale despre jertfa de sine fără ca să se smintească. (Mulțimea de oameni care îl asculta nu era încă pregătită să discearnă înțelesul învățăturii lui Iisus. Mai târziu ei vor fi învățați de către ucenici – n.tr.).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 3) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Deși Sfântul Evanghelist Luca prezintă și el aceleași Fericiri, cele de la Matei sunt considerate a fi mai complete. Primele au fost rostite la un loc întins, pe când cele de pe urmă, pe munte. Primele au fost mai puțin importante, pe când celelalte sunt mai complete și adresate apostolilor într-un mod mai direct. Motivul acestei diferențe a fost arătat mai devreme (Această interpretare la Luca este singulară. Acest autor arată diferența între cele două episoade și deduce că Iisus a predicat Fericirile de două ori, într-o manieră mai completă pentru ucenici mai pregătiți –la Matei – și într-o formă mai puțin completă pentru mulțimile mai puțin pregătite – la Luca n.tr.). Luca a spus doar voi, cei săraci (Lc. 6, 20) pe când Matei a spus cei săraci cu duhul. Cel care este sărac cu duhul și smerit cu inima are un duh blând și nu gândește lucruri mărețe despre sine. Pe de altă parte, cel ce se crede a fi bogat cu duhul este mândru. Se mândrește și nu împlinește poruncile lui Hristos, căci de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor (Mt. 18, 3).Numai cel care s-a pocăit și a devenit precum un prunc este sărac cu duhul.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 3) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Domnul a învățat prin pilde că slava râvnei omenești trebuie lepădată când a spus că Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujești. Iar atunci când a vestit prin prooroci că va alege un popor smerit care va tremura la cuvintele Lui, a așezat smerenia duhului ca fericire desăvârșită. Așadar, El descrie pe cei insuflați drept oameni ce cunosc că au primit împărăția cerurilor… Nimeni nu are nimic care să fie al său, ci toți au aceleași lucruri, prin darul unui singur părinte. Li s-au dat primele lucruri de care au nevoie pentru a se naște și li s-au oferit mijloacele pentru a-și trăi viața.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 3) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Într-adevăr, cunoaștem mulți oameni săraci, care nu sunt săraci, ci fericiți. Pentru că nevoia de sărăcie nu aduce fericirea în fiecare dintre ei, ci încrederea deplină în Dumnezeu, sprijinită de sărăcie. Unii, neavând cele materiale, continuă să păcătuiască și rămân fără credință în Dumnezeu. E limpede că nu-i putem numi fericiți pe acești oameni. Trebuie să cercetăm doar cine sunt acești fericiți cărora le spune Domnul Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Iisus vrea să spună că adevărat fericite sunt acele persoane care, disprețuind bogățiile și averile lumii pentru a deveni bogați în Dumnezeu, doresc să fie săraci în lume. Cu adevărat, asemenea oameni par să fie săraci în ochii lumii, dar sunt bogați în Dumnezeu, nevoiași în lume dar avuți în Hristos.

(Cromatius, Tratat la Matei 17, 2, 1- 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 3) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Iată ce citim în alt loc: Pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui (Ps. 33, 17). Dar să nu credeți că sărăcia își are originea în lipsuri. Pentru că El a adăugat cu duhul, ca să înțelegi fericirea de a fi smerit și nu de a fi sărac. Fericiți cei săraci cu duhul, cei care, având pe Duhul Sfânt, sunt săraci, vrând ei înșiși să fie așa. De aici, în legătură cu acest fel de sărăcie, Mântuitorul vorbește și prin Isaia: Domnul M-a uns să binevestesc săracilor (Is. 61, 1).

(Sfântul Irineu al Lyonului, Comentariu la Matei 1, 5, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 3) Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor.

Ce înseamnă că a lor este împărăția cerurilor? Nu este împărăția pregătită pentru cei virtuoși? Întocmai cum și iadul este brăzdat cu toate patimile și în special cu cea a mândriei, toate virtuțile duc către împărăția cerurilor și, mai cu seamă, smerenia. Căci rădăcina tuturor răutăților este mândria iar rădăcina a tot binele este smerenia (Lc. 44, 11) , după cum cel ce se înalță se va smeri, iar cel ce se smerește se va înălța.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Plângerea pomenită aici nu are legătură cu legea naturală a celor morți, ci mai degrabă cu păcatele și patimile lor. Samuel s-a întristat pentru Saul (1 Regi 15, 11) , iar Domnul s-a căit pentru că l-a făcut pe Saul rege peste Israel (1 Regi 15, 34). De asemenea, și apostolul Pavel spune că a plâns și s-a tânguit pentru cei care, după ce au păcătuit și au fost necumpătați, nu au simțit nevoia să se pocăiască (2 Cor. 12, 21).

(Sfântul Irineu al Lyonului, Comentariu la Matei 1, 5, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Ca și mai devreme, învățând despre cei săraci, și aici vorbește despre cei ce plâng. Fericiții despre care vorbește nu sunt cei care jelesc moartea unui soț sau pierderea unui slujitor fidel. Mai degrabă, vorbește despre acele fericite persoane care … nu contenesc a plânge, cu un simțământ evlavios și de sfântă datorie, fărădelegile lumii sau batjocurile păcătoșilor. Astfel, li s-a promis celor ce plâng cu dreptate că vor primi pe binemeritate mângâierea bucuriei veșnice făgăduită de Domnul.

(Cromatius, Tratat la Matei 17.3, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Cei ce-și plâng păcatele sunt cu adevărat fericiți, însă nu la fel de fericiți cum sunt cei care plâng păcatele altora. Este mai puțin probabil ca cei ce plâng păcatele altora să aibă păcate ale lor pentru care să plângă. Aceștia sunt cei care ar trebui numiți învățători. Ei se află cu Domnul în munte.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Fericește chiar și pe cei ce plâng. Amărăciunea lor este una aparte. Nu s-a referit la ei doar ca fiind triști, ci ca având o durere apăsătoare. De aceea, nu a spus cei triști,ci cei ce plâng. Această fericire este pentru a aduce pe credincioși la o stare de creștin autentic. Cei ce plâng pentru altcineva, pentru fiul, pentru soția sau pentru vreun alt apropiat, nu au nici dorință pentru câștig sau plăcere în timpul tânguirii lor. Nu caută slavă. Nu sunt stârniți să plângă de batjocuri, nici prinși de invidie, nici robiți de alte patimi. Singură durerea lor stăpânește toată atenția.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 4) Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.

Cei ce plâng primesc mângâiere când întristarea durerii încetează. Cei ce-și plâng păcatele și sunt iertați vor primi mângâiere în această lume. Cei ce plâng pentru păcatele altora se vor mângâia în viața veșnică ce va să vină. Cât sunt în lume, neștiind urmările proniei dumnezeiești și neînțelegând pe deplin pe cei care sub jugul voinței diavolilor, plâng pentru toți păcătoșii, chiar și pentru cei care fără de voie totuși săvârșesc răul. Ei văd pe toți păcătoșii ca năpăstuiți de diavol. Ei cunosc vădit că cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu pot pieri, iar cei ce pier nu sunt de la Dumnezeu. Nimeni nu poate fugi din mâinile lui Dumnezeu. De-ndată ce plângerea lor s-a sfârșit, se vor mângâia. Fără alte suferințe, se vor veseli în fericirea lor.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 5) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Blânzi sunt cei care sunt blajini, smeriți și cuminți, simpli în credință și răbdători în fața oricărei jigniri. Cuprinși de învățăturile evangheliei, ei imită blândețea Mântuitorului, Care spune învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mt. 11, 29). Moise a aflat cele mai mari daruri de la Dumnezeu pentru că era blând, căci s-a scris despre el: Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ (Num. 12, 3). Mai mult decât atât, în psalmii lui David este scris: Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţile lui (Ps. 131, 1).

(Cromatius, Tratat la Matei 17.4, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 5) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

O persoană blândă nici nu stârnește rele și nici nu este stârnit de rău, iar pedeapsa păcatelor nu apasă peste ea atât timp cât nu este cauza păcatului. Cel blând este mai mulțumit să sufere o jignire, decât să jignească. Numai dacă ești neînfricat de batjocuri poți fi fără de păcat. Căci, precum nu lipsește iarba de pe câmp, nu lipsesc nici ispitele din lume. De aceea, cu adevărat blândă nu este decât acea persoană care, fiind batjocorită, nici nu face și nici nu gândește să facă rău.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 5) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Spune-mi, la ce fel de pământ se referă aici? Unii spun că la un pământ închipuit, dar nu despre asta vorbește. [Sfântul Ioan Gură de Aur contrazice interpretările referitoare la pământ, în special cele cu caracter alexandrin (origeniste) , pe care le consideră prea spiritualiste – n.tr.]. Căci nicăieri în Scriptură nu găsim vreo pomenire despre un pământ doar închipuit. Dar ce poate să însemne această fericire? Iisus oferă o recompensă perceptibilă pentru simțuri, precum face și Pavel. Căci, și când Moise a spus cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, el a adăugat, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ (Efes. 6, 2-3). La fel, însuși Hristos spune și tâlharului, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Astăzi! Astfel, nu vorbește doar despre fericiri viitoare, ci și despre cele prezente. (Fericirea celor blânzi nu este doar metaforică ci pământească. Cei blânzi se vor ferici atât în lumea aceasta cât și în cea viitoare – n.tr.).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 5) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Vor moșteni pământul, cred că înseamnă pământul făgăduit în psalmi (către Dumnezeu – n.tr.) : Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti în pământul celor vii (Ps. 141, 5). Înseamnă tăria și statornicia unei moșteniri veșnice. Sufletul, datorită firii sale bune, se va odihni la locul său dintotdeauna, precum un trup pe pământ și se va hrăni cu mâncarea sa acolo, precum face trupul pe acest pământ. Aceasta este viața cea liniștită a sfinților. Cei blânzi sunt aceia care nu se fac robi răutăților și se împotrivesc răului, biruindu-l cu binele (Rm. 12, 21). Lasă, dar, pe cei mândri să caute și să se lupte pentru cele pământești și trecătoare, căci fericiți sunt cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul. Acesta este pământul de unde nu vor putea fi alungați. (Pământul pe care cei blânzi îl vor moșteni este un pământ de pe care nu vor mai putea fi alungați – n.tr.).

(Fericitul Augustin, Predica de pe Munte 1.2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 5) Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Zis-a psalmistul: Cred că voi vedea bunătăţile Domnului, în pământul celor vii (Ps. 26, 19). Însă unii spun că, atât timp cât acest pământ se află în această stare slăbită de păcat, este pământul celor morți, căci este supus netrebniciei și deșertăciunii. Însă, îndată ce a fost slobozit din robia păcatului în libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu, devine pământul celor vii, ca cei nepieritori să moștenească nemurirea. După un alt exeget, este un fel de rai, în care sfinții sunt pe cale să locuiască și de aici este numit pământul celor vii. Cât despre locul nostru de mai jos, este vorba de pământ; dar ca și cerul de sus, este numit pământul celor vii. Alții spun că, întrucât trupul nostru se află pe pământ și, atât timp cât este supus morții, este tărâmul morților. Însă, pentru că trupul a fost transformat și făcut întocmai cu trupul slavei lui Hristos, se va odihni în tărâmul celor vii. Cei nemuritori îl vor moșteni ca pe un tărâm veșnic,iar ființele spirituale și sfinții, ca tărâm sfânt și duhovnicesc (tărâmul celor vii pe care cei blânzi îl vor moșteni este moștenirea nesfârșită a vieții veșnice cu Dumnezeu – n.tr.).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Dacă trebuie să dau, într-adevăr, o explicație, Domnul împlinește dorința celor ce așteaptă învățătura Sa, prin cuvântul cântărit prin virtute și dreptate. El S-a născut pentru noi înțelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfințire și răscumpărare (1 Cor. 1, 30). El este Pâinea care se coboară din cer (In. 6, 50) și apa cea vie (In. 4, 11) , după care și însuși marele David a însetat. El a spus într-unul dintre psalmi: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu ? (Ps. 41, 2) … Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta (Ps. 16, 15). După părerea mea, aceasta este adevărata virtute, binele neamestecat cu rău, adică, Dumnezeu, Virtutea care acoperă cerurile, după cum spune Avacum (Avacum 3, 3).

(Origen, Fragmentul 83, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

El ne-a învățat că trebuie să căutam dreptatea cu o dorință arzătoare și nu lipsiți de vlagă. Într-adevăr, fericește acele persoane care, în căutarea dreptății, ard de un dor aprins în setea și foamea lor. Pentru că, dacă fiecare dintre noi flămânzește și însetează cu adevărat după dreptate cu o dorință aprinsă, ce ne rămâne să facem este să o căutăm și să cugetăm la ea. Trebuie să ne dorim cu adevărat dreptatea pentru care flămânzim și însetăm.

(Cromatius, Tratat la Matei 17.5.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Fii cu luare aminte cu câtă hotărâre o spune, căci Iisus nu spune fericiți cei ce se apropie de dreptate, ci fericiți cei ce flămânzesc și însetează după dreptate – nu cu fățărnicie ci căutându-o din toată inima. Prin contrast, cea mai definitorie caracteristică a lăcomiei este dorința puternică prin care nu flămânzim după mâncare și băutură, cât după mai multe și mai multe lucruri. Iisus ne-a îndemnat să mutăm această dorință către un nou scop, eliberarea de lăcomie.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

A flămânzi și a înseta de dreptate înseamnă a dori dreptatea lui Dumnezeu. Oamenii ar trebui să asculte și să săvârșească dreptatea lui Dumnezeu, dar nu ca și cum ar face-o siliți, ci din dorul inimii lor. Orice bine care nu izvorăște din acest fel de dragoste de dreptate nu este bineplăcut lui Dumnezeu. Așadar, Domnul, prin Ioan, nu îi cheamă pe toți să bea, ci numai pe cei care sunt însetați, spunând, dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea (In. 7, 37). La fel, nu a vorbit degeaba despre cei care flămânzesc și însetează de dreptate. Oricine flămânzește după dreptate dorește să viețuiască întocmai după dreptatea lui Dumnezeu, iar aceasta este caracteristică oamenilor cu o inimă bună. Cel ce însetează după dreptate și vrea să dobândească înțelepciunea lui Dumnezeu nu o poate câștiga decât prin cercetarea Scripturilor. Asta se potrivește unei persoane cu o inimă neadormită. Căci se vor sătura și vor fi umpluți cu abundența răsplătirilor lui Dumnezeu. Mai mari sunt darurile lui Dumnezeu decât cele mai arzătoare dorințe ale sfinților.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Drept aceea, Cel care este pâinea cea cerească și fântâna apei celei vii făgăduiește drept răsplată celor care astfel flămânzesc și însetează, plinătatea odihnei veșnice: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Aceasta este cu adevărat acea dreptate a credinței care vine de la Dumnezeu și Hristos, despre care spune apostolul:dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţişi peste toţi cei ce cred (Rom. 3, 22).

(Cromatius, Tratat la Matei 17.5.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 6) Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.

Apoi arată răsplata, din nou prin analogie cu lucrurile sensibile, spunând:se vor sătura. Astfel, întrucât este binecunoscut că cei bogați se îmbogățesc prin propria lăcomie, Iisus spune de fapt: Nu, ci din contră. Căci dreptatea aduce adevărata bogăție. De aceea, cât timp pășiți pe căile dreptății, nu vă temeți de sărăcie și nici nu vă înfricoșați de înfometare. De fapt, cei ce sărăcesc pe semenii lor sunt cei care pierd totul, în timp ce acel care iubește dreptatea își păstrează toate bunurile în siguranță. Dacă, nerâvnind, dobândesc o astfel de abundență de daruri, cu atât mai multe vor primi, gata fiind să ofere altora ceea ce au.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 7) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Cu adevărat, printr-un mare număr de mărturii, pe cât de multe în Vechiul Testament, pe atât de multe și în cel Nou, suntem îndemnați de Domnul să fim milostivi. Socotim ca pentru o scurtătură a credinței este destul, și mai mult decât destul, ceea ce însuși Domnul a spus prin cuvintele acestea, fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Mt. 5, 7). Domnul spune că fericiți sunt cei milostivi. Nimeni nu poate câștiga mila lui Dumnezeu decât dacă este și el milostiv. În alt loc, a spus: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Lc. 6, 36) (Mila lui Dumnezeu întrece de nenumărate ori pe cel mai milostiv dintre noi n.tr.).

(Cromatius, Tratat la Matei 17.6, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 7) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Iisus nu vorbește aici doar despre cei ce dau din bunurile lor, ci și despre cei care arată milă prin faptele lor. Porunca este largă ca înțeles. La ce răsplată să se aștepte cei ce ascultă de poruncă? Vor fi miluiți.

La o primă vedere, răsplata pare a fi o înapoiere exactă a celor oferite, însă de fapt răsplata de la Dumnezeu este mult mai mare decât faptele de binefacere ale oamenilor. Căci, în timp ce suntem milostivi după măsura ființei noastre umane, suntem miluiți de către Domnul a toată făptura. Mila omului și mila lui Dumnezeu nu sunt același lucru. Pe cât este de diferită bunătatea coruptă de păcat de cea desăvârșită, pe atâta este de diferită mila omenească de cea a lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 7) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Ascultă ce urmează: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fă și tu aceasta și vei fi răsplătit cu aceeași măsură. Fă aceasta față de aproapele tău, ca să ți se facă și ție. Căci poți fi preaplin, dar să fii totuși în nevoi. Poți avea din abundență dintre cele trecătoare, dar să fii nevoiaș în ce privește viața veșnică. Auzi vocea unui cerșetor, dar înaintea lui Dumnezeu tu însuți ești un cerșetor. Cineva cerșește de la tine, în timp ce și tu însuți cerșești. Cum te porți cu cerșetorul tău, așa se va purta și Dumnezeu cu tine. Din preaplinul tău umple o persoană goală în nevoie, ca și propria ta sărăcie să fie miluită din plenitudinea lui Dumnezeu (De vreme ce și noi suntem cerșetori înaintea lui Dumnezeu, ar trebui să ne purtăm cu cerșetorii așa cum vrem să se poarte și Dumnezeu cu noi n.tr.).

(Fericitul Augustin,Predica 53.5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 7) Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.

Milostenia la care ne referim aici nu este doar pomana dată săracilor, orfanilor și văduvelor. Acest fel de milostenie se poate regăsi adesea și printre cei care abia dacă Îl cunosc pe Dumnezeu. Dar milostivă cu adevărat este acea persoană care arată bunăvoință și pentru dușmanul său și-l răsplătește cu bine. Căci scris este: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi (Lc. 6, 27). Amintiți-vă că și Dumnezeu trimite ploaia și face soarele să răsară nu numai peste cei buni cât și peste cei răi. Astfel, Hristos ne cheamă să fim milostivi, precum şi Tatăl nostru este milostiv (Lc. 6, 36).O astfel de persoană este cu adevărat fericită, căci, dacă nu a păcătuit, ceea ce este foarte greu pentru noi toți, harul lui Dumnezeu îl ajută în desăvârșirea simțului dreptății și se roagă astfel: și ne iartă nouă greșelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Mt. 6, 12).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 8) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Ia seama că răsplata este una spirituală. Cei pe care îi numește aici curați sunt fie cei care și-au plinit viețile lor cu bunătate încât nu mai cunosc răul din ei, fie cei care au o viață moderată și simplă și care trăiesc în Hristos. În același duh a spus și Pavel:căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14). El vorbește aici despre o asemenea putință de a vedea, atât cât îi este îngăduit omului să aibă (Nu despre cea care este dincolo de putința noastră n.tr.). Căci sunt mulți milostivi care nu vor să lipsească pe alții de ceva și care nu sunt pizmași, dar care rămân încâlciți în păcate, precum cele trupești și imorale. Iisus adaugă aceste cuvinte pentru a arăta că ultimele virtuți nu sunt suficiente în și prin ele însele. Pavel, scriind corintenilor, adeverește cele despre macedoneni, care nu erau bogați numai prin mila pe care o arătau,ci și prin restul virtuților lor. Căci, vorbind despre duhul lor mărinimos pe care l-au arătat, el spune: ci s-au dat pe ei înşişi întâi Domnului şi apoi nouă (2 Cor. 8, 5).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 8) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fiți cu băgare de seamă la cele ce urmează. Când textul spune fericiți cei curați cu inima, se referă la acei care s-au curățit pe dinăuntru, pentru că numai aceea vor vedea pe Dumnezeu. A vedea pe Dumnezeu este scopul și sfârșitul tuturor faptelor noastre de iubire. Dar este sfârșitul prin care ne vom desăvârși, iar nu sfârșitul care duce la nimicire. Bagă de seamă că mâncarea se sfârșește într-un fel, iar veșmintele într-altul. Mâncarea se sfârșește când este consumată, o haină se sfârșește când se termină de cusut. Amândouă se sfârșesc, însă sfârșirea primului înseamnă distrugere, iar a celui de-al doilea, desăvârșire. Indiferent ce facem, ce fapte bune săvârșim, ce ne chinuim să îndeplinim, ce dorim cu înfocare în mod lăudabil, ce lucru fără prihană vrem, nu vom mai face nimic atunci când vom vedea pe Dumnezeu. Chiar așa, ce să mai vrea cineva când are pe Dumnezeu înaintea ochilor? Sau ce va sătura pe cineva care nu poate fi săturat cu Dumnezeu? Năzuim să-l vedem pe Dumnezeu. Ardem de dorința de a-L vedea pe Dumnezeu. Dar luați aminte la ce se spune:fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Înzestrați-vă cu aceste mijloace de a-L vedea pe Dumnezeu. Ca să vă vorbesc deschis: De ce dorești să vezi un răsărit, având ochii întredeschiși? Lasă ochii să fie larg deschiși și lumina va fi plină de bucurie. Dacă ochii tăi sunt închiși, și lumina va fi un chin. Numai cu inimă curată vei fi lăsat să vezi ceea ce doar ea poate.

(Fericitul Augustin,Predica 53.6,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 8) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Cu inimă curată sunt cei care s-au lepădat de ticăloșia păcatului, care s-au curățit de murdăria cărnii și au bineplăcut lui Dumnezeu prin faptele lor de credință și dreptate. Precum și David spune într-un psalm: Cine se va sui în muntele Domnului Şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său (Ps. 23, 3-4). Și David, bineștiind că Dumnezeu poate fi văzut cu o inimă curată, se roagă astfel în psalmi: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11). Astfel, Domnul arată că există oameni cu inimă curată care sunt vrednici de fericire. Ei sunt cei care, viețuind cu o inimă curată și o conștiință nepătată prin credința în Dumnezeu, vor câștiga dreptul de a vedea pe Dumnezeul slavei în împărăția cerurilor ce va să vină, după cum spune apostolul,nu ca acum ca prin oglindă, în ghicitură, ci faţă către faţă (1 Cor. 13, 12).

(Cromatius, Tratat la Matei 17.6, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 8) Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Sunt două feluri de a vedea pe Dumnezeu: în veacul acesta și în cel ce va să vină. În veacul acesta, precum s-a scris: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In. 14,9). Căci sunt curați cu inima nu doar cei ce nu fac și nu gândesc rău, ci și cei care fac și gândesc întotdeauna tot binele. Căci se poate ca adesea să faci din când în când binele, dar să nu fie intenționat. Cei care fac așa s-ar putea sa facă bine, dar nu ținând seama de Dumnezeu. Și Dumnezeu nu răsplătește un asemenea bine, căci binele răsplătit de Dumnezeu nu este cel care este pur și simplu făcut, ci cel care este făcut foarte bine. Mai mult decât atât, o persoană care face binele gândindu-se la Dumnezeu, fără îndoială că și intenționează asta. De aceea, oricine urmează pe deplin dreptatea și o caută, cu mintea sa vede pe Dumnezeu, căci dreptatea este chipul lui Dumnezeu și Dumnezeu este drept. Deci, în măsura în care oricine s-a întors de la rele și a făcut cele bune, în acea măsură el vede și pe Dumnezeu, fie nedeslușit, fie limpede, fie mai puțin, fie mai mult, fie în parte, fie în întregime, fie arareori, fie întotdeauna, fie după putința omului de a o face. În același chip, și o persoană care săvârșește și gândește răul vede pe diavol, căci fiecare rău este simbolul diavolului. Cu toate acestea, în vremea aceea, cei curați cu inima în acest chip vor vedea pe Dumnezeu față către față, nu ca acum, în parte, ca prin oglindă (1Cor. 13, 12).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Făcătorii de pace sunt cei care, stând deoparte de piatra de încercare a certurilor și a neînțelegerilor, păzesc duioșia dragostei frățești și cu unitatea credinței universale pacea Bisericii. Și Domnul în Evanghelie îi îndeamnă pe ucenicii săi să păzească mai cu seamă această pace, spunând:pacea vă las vouă, pacea Mea o dau vouă (In. 14, 27). David a mărturisit mai înainte că Domnul va da pacea aceasta Bisericii Sale, spunând auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste poporul Său și peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi întorc inima spre Dânsul (Ps. 84, 8-9).

(Cromatius, Tratat la Matei 17.7, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

În interiorul omului există un fel de ceartă zilnică; un război lăudabil se dă pentru a ține ceea ce este bun departe de a fi cucerit de către rău. Lupta se dă pentru a nu lăsa dorința să cucerească mintea, iar pofta înțelepciunea. Aceasta este pacea trainică pe care trebuie să o lucrezi în tine, ca răul să fie supus binelui. Mai mult decât atât, partea cea bună din tine, este partea în care se află chipul lui Dumnezeu. Aceasta se numește minte sau intelect. Acolo arde credința, acolo este întărită nădejdea, acolo este aprinsă mila.

(Fericitul Augustin,Predica 53A.12,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Făcătorul de pace este cel ce conștientizează armonia Scripturilor, acolo unde alții văd numai o nepotrivire: Vechiul Testament cu Noul, legea cu profeții, evanghelie cu evanghelie. De aceea, imitând pe Fiul lui Dumnezeu, va fi numit fiu, cuprinzând prin lucrarea sa Duhul înfierii (Rom. 8, 15). [Pentru Chiril, făcătorul de pace este cel în stare scoate în evidență unitatea și armonia Scripturilor. Chiril vorbește către eretici (gnostici, marcioniți și manihei) care au despărțit Vechiul Testament de Noul, dar și provoacă pe aceia (în special polemiștii păgâni ca Porfirie și Iulian) care au arătat că există contradicții între cărțile Scripturii sau între Evanghelii n.tr.].

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 38, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Pace este singur Dumnezeu, despre care spune apostolulcă El este pacea noastră;deci, oamenii care prețuiesc pacea sunt copii păcii. Dar unii pot crede că sunt făcători de pace cei care fac pace cu dușmanii lor dar rămân nepăsători față de răul din suflet. Ei nu sunt niciodată împăcați în inima lor cu proprii lor dușmani interiori, deși sunt gata să facă pace cu ceilalți. Ei sunt mai degrabă imitații ale păcii, decât iubitori de pace. Căci binecuvântată este acea pace născută în inimă, nu acea din cuvinte. Chiar vrei să știi cine este cu adevărat un făcător de pace? Ascultă ce spune proorocul: Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug (Ps. 88, 12).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Aici, Hristos nu răspunde numai că nu trebuie să fie dușmănoși și să se urască unul pe celălalt, ci urmărește și altceva mai important, și anume de a împăca pe alții care se dușmănesc. Și din nou, făgăduiește o răsplată spirituală. Care? Că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Căci, de fapt aceasta a fost lucrarea de căpătâi a Unului Născut: să adune cele împărțite și să împace pe cei străini (Lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu este făcătoare de pace n.tr.).

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 9) Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.

Unde nu este ceartă, acolo este pace deplină și de aceea, fiii lui Dumnezeu sunt făcători de pace, pentru că, în sfârșit, nimic nu mai poate sta înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta, fiii se aseamănă într-un chip lui Dumnezeu Tatăl. Și cei care înăbușesc patimile și le supun rațiunii, minții și duhului și țin în frâu poftele trupești sunt făcători de pace în ei înșiși. În acest chip, ei înșiși devin împărăție a lui Dumnezeu. În această împărăție, toate sunt atât de bine așezate încât tot ceea ce este comun omului și animalelor este de-ndată stăpânit de acel lucru de căpătâi și însemnat în om, și anume mintea rațională. Această înzestrare importantă este și ea însăși supusă unei puteri mai mari, și anume Însuși Adevărul, adică Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut.

(Fericitul Augustin, Predica de pe Munte 1.2.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 10) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Domnul nu a pomenit degeaba pe cei flămânzi și însetați de dreptate. Hristos ne învață să însetăm în dorința noastră pentru dreptate ca pentru ea să disprețuim prigoanele lumii, pedepsele trupești și însăși moartea. Mucenicii, mai mult decât toate, sunt întruchiparea celor care, pentru dreptatea credinței și numele lui Hristos, îndură prigoane în această lume. Lor le este făgăduită o mare nădejde, și anume, împărăția cerurilor. Apostolii au fost pilde de căpătâi ale acestei fericiri și, odată cu ei, toți drepții care pentru dreptate au fost împilați cu prigoniri. Datorită credinței lor, au pășit pe tărâmul ceresc.

(Cromatius, Tratat la Matei 17.8, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 10) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Pentru dreptate. Acest adaos deosebește, în mod clar, mucenicul de tâlhar. Căci și tâlharul, din cauza faptelor sale rele, suferă de mâna legii și nu are pretenția unui premiu sau a unei cununi, ci în schimb, plătește pentru greșeala sa. Nu pedeapsa, ci motivul pedepsei dă naștere la mucenici. Să alegem prima dată motivul corect și apoi să îndurăm pedeapsa fără teamă.

Când Hristos a pătimit, erau trei cruci într-un singur loc: El însuși era în mijloc și în cele două părți ale Sale erau doi tâlhari. Privește pedeapsa: este aceeași pentru toți trei. Cu toate acestea, unul dintre tâlhari a aflat raiul pe cruce. Omul din mijloc, judecând, osândește pe cel mândru și primește pe cel smerit. Acea bucată de lemn a slujit ca scaun de judecată pentru Hristos. El, care judecă, singurul în stare să judece drept, spune tâlharului care s-a mărturisit: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Lc. 23, 43). Căci tâlharul se smerise pe sine. Bagă de seamă ce cuvinte simple a spus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta (Lc. 23, 42). Sensul lor este: îmi cunosc faptele mele cele rele și continui să fiu răstignit până ce vei veni. Și, pentru că oricine se smerește se va înălța, Hristos îndată i-a răspuns și s-a milostivit.

(Fericitul Augustin,Predica 53A.13,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 10) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Nu putem să credem că aceasta se referă numai la cei care suferă prigoane de la neamurile străine pentru neînchinarea la idoli, ci se referă și la cei care sunt fericiți pentru nelepădarea adevărului când sunt prigoniți de eretici (Așa-ziși creștini, care neagă mărturia apostolică n.tr.). Și ei suferă pentru dreptate. În timp ce neamurile necredincioase Îl neagă pe Hristos, ereticii neagă adevărul lui Hristos. Cei care neagă adevărul lui Hristos Îl neagă pe Însuși pe Hristos. Pentru că Hristos este adevărul. Și astfel, ereticii, care sunt prigoniți nemărturisind pe Hristos, ci mărturisind așa-zisul adevăr al lui Hristos, în timp ce la o primă vedere ar părea să fie creștini, după dreptatea lor, sunt de fapt păgâni. Dacă astfel de oameni te prigonesc, ești binecuvântat, precum a fost Sfântul Ioan Botezătorul. Căci Ioan nu a fost omorât nu pentru că era păgân, nici pentru erezie, ci pentru faptele morale pe care le propovăduia,mustrându-l pe Irod pentru adulterul său. De fapt, toți proorocii au fost omorâți de către cei ai neamului lor, nu de regi păgâni. Cu toate acestea, dacă este adevărat că proorocii sunt mucenici, fără îndoială că o persoană care îndură astăzi osânde pentru Dumnezeu, chiar și dacă suferă din mâinile alor săi, primește o răsplată veșnică.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 11) Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Dar ca să nu te lase să crezi că a fi ocărât de la sine fericește pe oameni, a adăugat două condiții: prima, să fie pentru Hristos; și a doua, ca lucrul pentru care ești acuzat să fie neadevărat. Nu te aștepta să fii fericit dacă ești ocărât pentru ceva rău, iar ceea ce se spune este adevărat.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 11) Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

Tocmai vorbea despre îndurarea prigoanelor. Este ca și cum cineva L-ar fi întrebat pe Dumnezeu: Doamne, dacă am fi prigoniți pentru Tine sau pentru dreptate? Dacă am îndura rușinea și ocara oamenilor răi? Fericiți veți fi, spune Iisus, nu doar dacă veți fi prigoniți, ci și dacă alții vor spune cuvinte rele împotriva voastră, din cauza mea. Mulți oameni devin dușmanii noștri din cauza credinței noastre în Dumnezeu, dar nu ne prigonesc deschis. Poate pentru că nu au puterea să prigonească (autorul scrie aceasta la o vreme când creștinismul devenise religie de stat. De aceea, prin prigoană înțelege ostilitatea încă arătată de către păgâni față de religia creștină, care numai în cazuri excepționale s-a manifestat în acte deschise de violență n.tr.). Totuși, ei sunt peste tot și ne acuză de tot felul de lucruri rele. Spune Scriptura: Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea. Deci, răsplata voastră nu se sfârșește în momentul în care v-ați milostivit, dând un pahar de apă. Dacă îți greșește cineva, chiar și cu un singur cuvânt, sufletul tău nu va fi lipsit de răsplată.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 12) Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Nu numai că trebuie să îndurăm cu răbdare toate mizerabilele acuze ale persecutorilor, născocite împotriva celor drepți într-un timp al prigoanelor numelui lui Hristos, sau diferitele reproșuri cu care putem fi încărcați, sau pedepsele trupului, ci trebuie să le primim cu bucurie, pentru slava ce le va urma. Căci spune Hristos: bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri. Cât de preamărită este primirea acestor prigoane cu plata despre care Domnul spune că e în ceruri. Și așa, ținând seama de plata slavei promise, trebuie să fim pregătiți cu credință sinceră pentru fiecare suferință, ca astfel, să fim făcuți părtași la slava proorocilor.

(Cromatius, Tratat la Matei 17.9, 2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 12) Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Privește atunci din nou la plată: că plata voastră multă este în ceruri, și nu deznădăjdui dacă nu auzi împărăția lui Dumnezeu promisă cu fiecare Fericire. Căci Hristos, numind diferit plata, continuă să le așeze pe toate în una, în împărăția cerurilor. Căci El spune, de fapt: cei ce plâng vor fi mângâiați și cei milostivi vor fi miluiți, cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu, iar făcătorii de pace Fiii lui Dumnezeu se vor chema. În toate acestea, Cel fericit nu face altceva decât să lase a se înțelege că se referă la împărăția cerurilor. Căci oamenii care se vor bucura de toate acestea cu siguranță vor ajunge în împărăția cerurilor. De aceea, să nu te gândești că împărăția cerurilor este doar a celor săraci cu duhul. Aparține și celor care flămânzesc după dreptate, și celor blânzi, și tuturor celorlalți fericiți, fără a lipsi pe vreunul de ea. Căci a așezat fericirea Sa deasupra a toate pentru a nu te lăsa să te aștepți la ceva din lumea aceasta materială. Căci, dacă cineva ar fi câștigat un premiu sau o coroană pentru lucruri care vor pieri împreună cu această viață, lucruri care zboară mai repede decât o umbră, ar mai fi acela fericit?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 12) Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Cântărește rușinea pământească și slava cerească și vezi dacă ce înduri pe pământ nu este cu mult mai puțin decât răsplata ce te așteaptă în rai. Dar poate vei spune: cine, ocărât fiind, poate fi și bucuros? Cine poate, nu numai să îndure ocara, dar să se și veselească de ea? Răspunsul este: numai cel pe care nu-l îmbie o slavă deșartă. Cel ce dorește toate câte se află în rai nu se teme de ocările lumii. Este nepăsător la ceea ce spun oamenii despre el, dar îi pasă de cum îl va judeca Dumnezeu. Dar cel care se veselește de lauda altora,pe cât de mult se bucură când primește laudă, pe atât de mult se întristează când este lipsit de aceasta. Se simte trist la mustrările altora. Însă, o persoană care nu este ridicată în slăvi de către alții nu este nici umilită de mustrările lor. Oricând cineva caută slava proprie, chiar atunci se și teme să nu fie ocărât. O persoană care caută slavă pe pământ, în permanență se teme și de necazuri. Dar o persoană care caută slava numai de la Dumnezeu nu se înfricoșează de neliniști, ci doar de judecata lui Dumnezeu. Un oștean îndură pericolul războiului atât timp cât speră la laurii victoriei. Deci, cu atât mai mult tu, care aștepți plata împărăției cerești, nu trebuie să ai nici o teamă de ocările lumii.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Sarea este folosită în atâtea locuri în viața omului! De ce este nevoie, atunci, să vorbim despre asta? Pentru că acum este vremea să spunem de ce ucenicii lui Hristos sunt comparați cu sarea. Sarea nu lasă carnea să putrezească, să miroasă urât și să nască viermi. O face bună de mâncat pentru o lungă perioadă. Nu s-ar păstra în timp și nici nu ar mai fi de trebuință fără sare. La fel și ucenicii lui Hristos, oprind duhoarea care vine de la păcatele idolatriei și ale trupului, țin și unesc la un loc acest tărâm pământesc.

(Origen, Fragmentul 91, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Presupun că la început sarea pământului nu înseamnă nimic aparte. Deci, ce a vrut Iisus să spună când i-a numit pe apostoli sarea pământului? Pentru aceasta trebuie să cercetăm cel mai potrivit înțeles al cuvintelor și acesta ne va fi descoperit atât de natură, cât și de țelul ei. Apa și focul sunt combinate și unite în sare. Deci, sarea obișnuită, cea folosită de oameni, dă cărnii presărate cu ea rezistență la stricăciune și, desigur, este foarte potrivit să pomenim și de gustul dat acesteia. În același fel, apostolii sunt propovăduitorii lucrurilor cerești și veșnice. Precum semănătorii, ei seamă nemurirea în toate trupurile peste care este stropit cuvântul lor, desăvârșiți fiind prin botezul apei și al focului. Deci, aceia care vor fi sărați cu puterea învățăturii evangheliei, pe drept au fost numiți sarea pământului. Acum, sunt păstrați pentru sfârșitul veacurilor.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 4.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Iisus numește sare starea sufletului umplut de cuvântul apostolic și plin de înțelepciune. Pentru că a fost semănat în sufletele noastre, permite cuvântului înțelepciunii să sălășluiască în noi. A fost comparat cu sarea pentru savoarea și gustul ei cel bun. Căci, fără sare, nici pâinea și nici peștele nu sunt bune de mâncat. La fel și fără înțelepciunea și învățătura apostolilor, fiecare suflet este cu miros greoi, dăunător și neplăcut lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 41, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Este o problemă arzătoare dacă poruncește toate acestea. De ce să fii sărat? Pentru că ceea ce spune Hristos este: Răspundeți nu doar pentru viața voastră, ci și pentru cea a întregii lumi. Vă trimit nu numai într-un oraș sau două, nu către zece sau douăzeci, nici chiar către un neam, precum am trimis pe prooroci, ci vă trimit pe întreg pământul, la un pământ căzut în robia diavolului. Căci zicând voi sunteți sarea pământului, Iisus vrea să spună că însăși întreaga natură umană ­s-a stricat, putrezind din cauza păcatului. Vedeți că pentru aceasta, cere de la ucenicii săi acele însușiri care sunt cele mai de trebuință și valoroase pentru folosul tuturor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Hristos arată că cei care au fost învățați în credința și înțelepciunea cerească trebuie să rămână credincioși și neclintiți și să nu se strice. Dacă vor uita credința și înțelepciunea divină, fie se vor afunda cu capul înainte în erezie, fie se vor întoarce la nebunia necredinței. De aceea întreabă Iisus: dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Căci oamenii de acest fel, lipsiți de gust prin înșelăciunea diavolului și pierzându-și darul credinței, nu sunt buni de nimic. Deși odată poate că au sărat cu cuvântul propovăduirii divine pe necredincioșii încă străini de credință, dar în schimb acum s-au arătat pe sine lipsiți de valoare. Iuda Iscarioteanul s-a schimbat într-o sare zadarnică, precum aceasta. După ce s-a lepădat de înțelepciunea divină, devenind din apostol apostat, nu numai că nu a mai ajuta pe alții, ci s-a pierdut chiar și pe sine.

(Cromatius, Tratat la Matei 18.4, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 13) Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni.

Persoana definită de smerenie, de blândețe, de milă și dreptate nu ridică gard în jurul faptelor sale cele bune, ci mai degrabă, se asigură că aceste bune fântâni se revarsă pentru ca și alții să se folosească. Cel care este curat cu inima și făcător de pace, chiar și atunci când este prigonit pentru dreptate, viețuiește pentru binele comun.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 15.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 14) Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.

Ce este cetatea? Este biserica celor sfinți, despre care proorocul spune: Lucruri mărite s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeu (Ps. 86, 2). Mai mult decât atât, credincioșii sunt cetățenii săi, despre care spune apostolul: sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţiişi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia a X-a, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 15) Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

Această cetate a fost așezată pe un munte. Cetatea se referă la apostoli, prooroci și alți învățători, care au fost născuți în Hristos. Hristos este muntele, despre care spune Daniel: iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul (Daniel 2, 35).

Acum, printr-o altă asemănare, vrea să arate de ce însuși Hristos face pe sfinții săi să se vădească lumii. Nu vrea ca ei să rămână ascunși: Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Cine sunt cei care aprind făclia? Tatăl și Fiul. Ce este făclia? Cuvântul dumnezeiesc, despre care s-a spus: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele (Ps. 118, 105). Făclia lumii varsă lumină, ca prin aceasta să se arate lumii și să lumineze celor din casă, fie din casa bisericii, fie din cea a lumii. Cine este sfeșnicul? Biserica, cea care poartă cuvântul vieții; de aceea și Pavel spune despre ceiîntru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ținând cu putere cuvântul vieţii (Filip. 2, 15 -16). De aceea, sunt numiți sfeșnice toți cei din biserică, ce au cuvântul lui Dumnezeu. Dar cei lumești sunt mai degrabă ca obroacele, lipsiți, atât de Dumnezeu, cât și de tot ceea ce este de la Dumnezeu.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 15) Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

Ce vrea să spună Mântuitorul prin obrocul sub care unii oameni pun lumina? Aici, prin obroc vrea să spună păcat și prin făclie, virtute. Cei ce lucrează cele ale răului pășesc prin întuneric, ocolind, pe cât le este cu putință, lumina.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 16) Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Acea persoană așază făclia sub obroc, care ascunde și zăvorăște lumina bunei învățături prin dorințe pământești, când mai degrabă ar trebui să așeze adevărul său în sfeșnic. Aceasta arată lumina care luminează prin trup și este adusă oamenilor prin propovăduire. Astfel, vocile, limbile și alte fapte ale trupului sunt schimbate în fapte bune de către cei ce sunt primitori ai cuvântului.

(Fericitul Augustin, Predica de pe Munte 1.6.17, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 16) Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Desigur, însăși cuvintele Evangheliei se tâlcuiesc pe ele însele, căci, în timp ce hrănesc inimile celor ce bat, ascultă și strigarea celor ce flămânzesc. Trebuie să privim adânc în inima noastră ca să vedem spre ce direcție este întoarsă și unde-și are îndreptată privirea. Dacă cineva vrea ca faptele sale bune să fie văzute de alții și își cântărește mărirea și folosul după cele ce le spun alții și caută se înalțe în ochii lor, nu numai că nu împlinește nici o poruncă dată de Mântuitorul în acest text, ci a ales să se îndrepteze pe sine în ochii celorlalți doar ca să fie văzut de ei. Astfel, lumina sa nu a făcut și pe alții să slăvească pe Tatăl din ceruri și nu a iubit voia lui Dumnezeu, ci a căutat pe ale sale. Despre acestea spune apostolul: toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos (Filip. 2, 21). Doar, aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune nu este de ajuns, căci îndată adaugă și motivul pentru care trebuie să se întâmple aceasta: ca să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Aceasta înseamnă că, deși cineva este văzut de ceilalți făcând fapte bune, în conștiința sa el trebuie să aibă doar gândul de a-L slăvi pe Dumnezeu. Numai pentru slava lui Dumnezeu trebuie să permitem ca faptele noastre cele bune să fie cunoscute.

(Fericitul Augustin,Predica 54.3,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 5, 16) Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Cu alte cuvinte, luminați și învățați, nu doar ca oamenii să audă cuvintele voastre, dar și pentru a vedea faptele voastre cele bune. Faceți ca cei pe care îi luminați prin lumina cuvintelor voastre să fie sărați cu sarea faptelor voastre. Căci cel care predică și face ceea ce predică, învață cu adevărat. Însă, cel ce nu săvârșește ceea ce predică, nu învață pe nimeni, ci-și agonisește lumina celui rău. Căci este mai bine a săvârși și a nu învăța, decât a învăța și a nu săvârși. Pentru că cel ce face, deși tace, îndreaptă pe unii prin pilda sa. Dar cel ce învață și nu săvârșește, nu numai că nu îndreaptă pe nimeni, ci smintește pe mulți. Căci, cine nu este ispitit să păcătuiască când vede pe învățătorul binelui păcătuind? Astfel, Domnul este proslăvit prin acei învățători care învață și săvârșesc cele ce învață și este hulit prin cei care învață și nu săvârșesc.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

*

(Mt. 5, 16) Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.

Păstorul Bisericii trebuie să fie înzestrat cu toate virtuțile. Trebuie să fie sărac, ca să poată osândi lăcomia. Trebuie să fie întotdeauna cel care suspină la plăcerea necumpătată, atât în el însuși, cât și în ceilalți și gata să înfrunte pe cei ce nu șovăie înainte să păcătuiască și pe cei ce nu se pocăiesc după ce săvârșesc păcatul. Deci, lasă-l să suspine și să plângă. Lasă-l să arate că această lume este grea și primejdioasă pentru credincios. El trebuie să fie unul care să flămânzească și să înseteze după dreptate, ca să poată avea puterea să ridice cu încredere prin Cuvântul lui Dumnezeu pe cei ce sunt leneși în fapte bune. El știe cum să folosească nuiaua dojanei, mai bine prin pildă decât prin vorbe. El trebuie se fie blând. El păstorește Biserica prin milă, mai mult decât prin pedeapsă. Dorește să fie mai mult iubit, decât de temut. Trebuie să fie milostiv cu ceilalți, dar dur cu sine. Pe cântar așează pentru dreptate o greutate mare pentru sine și una ușoară pentru ceilalți. Trebuie să fie curat cu inima. Nu se încurcă în cele pământești și nici măcar nu se gândește la ele.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Comentarii Patristice ~Evanghelia la Buna Vestire

Bunavestire (Lc. 1, 24-38)

1, 24-25 Elisabeta se bucură de noua stare

De ce s-a tăinuit Elisabeta

(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.

Elisabeta s-a tăinuit din cauza tulburării lui Zaharia. Sau s-a ascuns de rușine, pentru că fusese cunoscută de Zaharia. Astfel, Elisabeta s-a ascuns din cauza vârstei. Dar vedeți, Moise nu a scris referindu-se la Sara că s-a tăinuit, atunci când, la nouăzeci de ani, l-a născut pe Isaac, nici de Rebeca, însărcinată cu gemeni. Elisabeta s-a ascuns timp de cinci luni, până când pruncul său avea să se dezvolte destul de mult încât să salte înaintea Domnului (Lc. 1, 41), dar și pentru că Maria era pe cale să primească vestea cea bună a nașterii Mântuitorului.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.24.43, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Smerenia Elisabetei

(Lc. 1, 24-25) Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.

Elisabeta, care fără îndoială își dorea prunci, cinci luni s-a tăinuit pe sine. Care a fost motivul pentru aceasta, dacă nu smerenia? Căci există o vârstă recomandată pentru orice lucru și ce este potrivit la o vârstă este nepotrivit la o alta, iar schimbarea vârstei schimbă de obicei natura fiecărei fapte … Ea, care odată a tăinuit că a zămislit un fiu, a început să fie încrezătoare, pentru că purta în pântece un prooroc, ea care s-a rușinat înainte de a fi binecuvântată, ea care se îndoise înainte de a fi întărită. Că iată, a zis ea, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu (Lc. 1, 44). Astfel a strigat cu glas mare când a înțeles venirea Mântuitorului, pentru că a crezut în nașterea dumnezeiască. Nu avea de ce să se rușineze atunci când a acceptat nașterea proorocului ca pe o naștere dăruită, nu dorită.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 1. 43, 46, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

1, 26-29 Gavriil salută pe Fecioara Maria

Gavriil, tăria Domnului

(Lc. 1, 26) Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret.

Gavriil înseamnă tăria Domnului. Pe bună dreptate a strălucit cu un asemenea nume, întrucât prin mărturia sa a fost martorul nașterii lui Dumnezeu după trup. Proorocul a spus aceasta în psalm: Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război (Ps. 23,8). Este fără îndoială de acea luptă în care Hristos a venit să se lupte cu stăpânitorul puterii văzduhului (Efes. 2, 2) și să scape lumea de tirania sa.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Maria îi oferă Domnului darul fecioriei sale

(Lc. 1, 27) Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit, prin voință divină, ca prima dintre femei, să Îi ofere Domnului cel mai glorios dar, cel al fecioriei sale. Întrucât se străduia să imite viața îngerilor, era demnă de a se învrednici de vedenia unui înger și de a vorbi cu el. Plină de har a fost aceea căreia i s-a îngăduit să-I dea naștere lui Iisus Hristos, Cel prin care harul şi adevărul au venit (In. 1, 17). Și astfel, Domnul a fost într-adevăr cu cea pe care a înălțat-o de la dorințele pământești, la cele lumești, într-o lume neauzită a purității și sfințită după aceea, prin natura Sa umană cu toată împlinirea sfințenie Sale. Într-adevăr, binecuvântată printre femei este aceea care a fost singura din rândul oamenilor care s-a bucurat de cinstea de a fi mamă, păstrând în același timp frumusețea și fecioria, așa cum se cuvenea ca o mamă fecioară să dea naștere Fiului lui Dumnezeu.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Veșnica feciorie a Mariei

(Lc. 1, 28) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.

Sfântă Fecioară, binecuvântată Marie, maică și fecioară, fecioară înainte de a naște, fecioară după ce ai născut! Și eu, la rândul meu, mă minunez cum un neprihănit se naște dintr-o fecioară, iar după naștere, maica Sa să rămână fecioară.

Vreți să știți cum s-a născut din fecioară și cum, după naștere, maica a rămas fecioară? Astfel: Uşile fiind încuiate, a venit Iisus (In. 20, 19-26), iar despre aceasta nu există nici o îndoială. Acela care a intrat prin ușile închise nu a fost nici duh, nici vedenie. A fost Om adevărat cu trup adevărat. Mai mult decât atât, ce a spus? A spus: Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am (Luca 24, 39). Era din carne și oase, iar ușile erau încuiate. Cum poate trece un om în carne și oase prin ușile încuiate? Ușile sunt încuiate, iar El intră, și noi nu Îl vedem intrând. Pe unde a intrat, căci totul este închis? Nu este nici un loc pe unde ar putea să intre. Cu toate acestea, Acela care a intrat este înăuntru, iar cum a intrat nu se știe. Nu știm cum s-a făcut aceasta, și ne gândim că este lucrarea lui Dumnezeu. Atunci, să atribuim puterii lui Dumnezeu și faptul că s-a născut din fecioară și că fecioara însăși, după ce a născut, a rămas fecioară.

(Fericitul Ieronim, Omilia 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Maria prefigurează Biserica

(Lc. 1, 27) Şi intrând îngerul la ea, a zis: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.

Și astfel, acela care își asumase să dovedească taina pură a întrupării a considerat inutil să caute dovezi ale fecioriei Mariei, ca să nu fie văzut un apărător al Fecioarei ci, un susținător al tainei. Cu siguranță, când ne-a spus că Iosif era drept, a spus că el nu putea prihăni templul Sfântului Duh, adică pe maica Domnului Său, pe pântecele tainei.

Am cunoscut genealogia Adevărului. Am aflat sfatul Său. Să aflăm acum și taina Sa. Așa cum se cuvenea, ea era logodită, însă fecioară pentru că întruchipează Biserica cea neîntinată dar căsătorită. O fecioară ne-a zămislit de la Duhul, o Fecioară ne naște fără chinuri. Și astfel, poate că Maria, logodită cu unul, a fost plinită de Altul, pentru că și Bisericile separate sunt într-adevăr umplute de Duh Sfânt și de har și totuși se unesc la apariția Preotului vremelnic.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.6-7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

De ce trebuia ca Maria să fie logodită cu Iosif

(Lc. 1, 27) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Mulți dintre Sfinții Părinți au încercat să dea un răspuns potrivit la întrebarea de ce Acesta a dorit să fie zămislit și născut nu doar dintr-o simplă fecioară, ci din una logodită cu un bărbat. Cel mai bun răspuns a fost pentru ca Maria să nu fie găsită vinovată de desfrânare dacă ar fi purtat în pântece un fiu, fără să fie căsătorită. Apoi, așa cum se cuvine pentru îngrijirea căminului, femeia însărcinată trebuia să fie ocrotită prin grija soțului. Așadar, Fecioara Maria trebuia să aibă un soț care să fie mărturisitorul fecioriei sale și un tată adoptiv de încredere pentru Domnul și Mântuitorul nostru, Care avea să se nască. Iosif era soțul care, potrivit legii, trebuia să aducă jertfe la templu pentru prunc. L-a dus pe el, împreună cu mama lui, în Egipt atunci când erau amenințați de prigoană. Avea să Îl aducă înapoi și să se îngrijească de nevoile cauzate de slăbiciunea umanității pe care Iisus și-o asumase. Nu era mare lucru dacă, pentru o vreme, unii au crezut că el era fiul lui Iosif, din moment ce prin predica apostolilor după Înălțare ar fi devenit evident pentru toți credincioșii că El s-a născut dintr-o fecioară.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Întâmpinarea Mariei de către Arhanghel a fost unică

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Arhanghelul a întâmpinat-o pe Maria, adresându-se într-un mod pe care eu nu l-am mai regăsit în altă parte în tot cuprinsul Sfintei Scripturi. O să explic pe scurt această expresie. Îngerul spune Bucură-te, ceea ce eşti plină de har… (Lc. 1, 28). Nu îmi amintesc să fi citit asta nicăieri în altă parte în Sfânta Scriptură. O expresie de acest tip Bucură-te, ceea ce ești plină de har, nu se adresează niciunui bărbat. Acest salut a fost păstrat doar pentru Fecioara Maria.

(Origen, Omilii la Evanghelia după Luca 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Prezența Domnului, misterioasă și tulburătoare

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Domnul este cu tine. De ce este Domnul cu tine? Pentru că El vine nu ca să ne facă o vizită, ci se pogoară într-o nouă taină, aceea prin care se va naște. Pe bună dreptate, îngerul a adăugat Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28). Prin blestemul pe care și l-a adus asupra sa, Eva a adus femeilor durerile nașterii. Acum, în ceea ce privește problema maternității, Maria, prin binecuvântarea pe care a primit-o de a naște pe Mântuitorul, se bucură, este preacinstită și înălțată. Acum și femeia a devenit într-adevăr mamă a celor care trăiesc prin har, așa cum mai înainte erau predispuși la moarte prin natura lor …

Fecioara Maria a cunoscut de-ndată că a primit în ființa sa pe Judecătorul dumnezeiesc, în același loc unde îl văzuse pe arhanghelul din ceruri. Printr-o mișcare liniștitoare și afecțiune divină, Dumnezeu a transformat o fecioară în maica Sa și a transformat o roabă a Sa într-un părinte. Cu toate acestea, pieptul său a fost tulburat, mintea s-a temut, și întreaga ființă a început să se cutremure, când Dumnezeu, cel de necuprins în toată creația, și-a pus întreg Sinele în pântecele său și s-a făcut om.

(Petru Hrisologul, Predica 140, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Moarte printr-o femeie, viață printr-o alta

(Lc. 1, 28) Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?

Prima cauză a căderii oamenilor a apărut atunci când șarpele a fost trimis de diavol la o femeie care avea să fie înșelată prin duhul mândriei. Mai mult decât atât, diavolul însuși preschimbat în șarpe, care odinioară i-a înșelat pe protopărinții noștri, a golit omenirea de slava nemuririi. Întrucât moartea a venit din cauza unei femei, se cuvenea ca viața să se întoarcă tot printr-o femeie. Prima, înșelată de șarpe, i-a adus bărbatului gustul morții, cealaltă, prin lucrarea lui Dumnezeu și a îngerului, a născut lumii pe Mântuitorul său.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

1, 30-33 Gavriil proorocește zămislirea lui Iisus

Domnul împrumută trupul Mariei pentru a duce pe oameni la slavă

(Lc. 1, 30-33)

Dezvăluindu-ți sfatul veșnic, Arhanghelul Gavriil a venit și ți-a stat înainte, roabă a lui Dumnezeu, și te-a salutat zicând: Bucură-te, pământ nesemănat; Bucură-te, rug aprins care nu te-ai mistuit; Bucură-te, adânc cu neputință de a fi cercetat; Bucură-te, pod care duce la cer; Bucură-te, scara ridicată la cer și văzută de Iacob; Bucură-te, dumnezeiesc potir al manei; Bucură-te, izbăvire din blestem; Bucură-te, restaurare a lui Adam, căci Domnul este cu tine!

(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Maică și totuși fecioară

(Lc. 1, 26-33) Şi îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.

Foc ceresc, nu trup, nici sânge părintesc și nici trupească dorință Îl naște (Ioan 1, 13),

Ci din puterea lui Dumnezeu, o fecioară fără de păcat zămislește,

Căci în pântecele său neatins, Duhul prinde viață.

Taina nașterii ne întărește credința că Hristos este Dumnezeu: o fecioară cu Duhul unită, neîntinată de iubire;

Fecioria sa rămâne neatinsă, purtând prunc în pântece,

Luminoasă în rodnicia-i pură, Mamă și fecioară, mamă fără să fi cunoscut bărbat.

De ce, necredinciosule, dai din cap a îndoială?

Un înger rostește vestea cu sfintele-i sale buze.

De ce nu vrei să asculți cuvântul îngeresc?

Binecuvântata Fecioară, l-a crezut pe vestitorul luminos și prin credința sa, Îl naște pe Hristos. Hristos vine la oamenii cu credință și respinge inimile care șovăie a crede și a se închina. Credința Fecioarei l-a adus pe Iisus în pântecele său, ocrotindu-L până la naștere.

(Prudențiu,Dumnezeirea lui Iisus 566-84, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Iisus este Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului

(Lc. 1,31-32)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Ar trebui să luăm seama la ordinea cuvintelor acestea și cu cât sunt mai adânc sădite în inima noastră, cu atât devine mai evident că suma totală a pocăinței noastre constă în ele. Întrucât acestea spun foarte clar că Iisus Hristos, adică Mântuitorul nostru, a fost atât Fiul lui Dumnezeu, Tatăl și cu adevărat Fiul Maicii, care a fost om. Şi iată, îi spune, vei lua în pântece şi vei naşte fiu, să conștientizăm că acest om și-a asumat adevărata materie a cărnii din trupul Fecioarei! Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema – se mărturisește de asemenea că același fiu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Fiul împreună veșnic al Tatălui veșnic!

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Iisus va mântui oamenii din păcat

(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Cuvintele în a șasea lună (Luca 1,26) sunt calculate în legătură cu sarcina Elisabetei. A fost trimis îngerul către o fecioară, și i-a zis iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31). Îngerul se referea la Cel care avea să se întrupeze. Acesta nu i-a zis al cărui nume este chemat Iisus, ci vei chema numele lui. Aceasta arată că acest nume reprezintă iconomia care este prin trup, întrucât Iisus în ebraică înseamnă Mântuitor. Căci îngerul a spus vei chema numele lui Iisus, adică, Mântuitorul, căci va mântui poporul său din păcate. Acest nume se referă, așadar, nu la natură Sa, ci la faptele Sale.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Zămislirea lui Iisus vestește recrearea lumii

(Lc. 1, 31)Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

Arhanghelul cetelor cerești a fost trimis de Dumnezeu Cel Atotputernic la Fecioara Maria pentru a da vestea cea bună a unei minuni tainice și nemaiauzite: aceea că Dumnezeu se va naște ca prunc și om din ea, fără de sămânță, modelând din nou întreaga omenire. De aceea, să propovăduim vestea cea bună a recreării lumii.

(Autor necunoscut, Exapostilaria Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Maria zămislește pe Creatorul lumii

(Lc. 1, 26-32) Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.

Gavriil s-a pogorât din bolțile cerești și a venit în Nazaret, stând înaintea Fecioarei Maria și zicându-i: Bucură-te! Vei naște un fiu care este de dinainte de Adam, pe Creatorul tuturor și Mântuitorul celor care îți cântă: „Bucură-te, fecioară preacurată!”

Îngerul Gavriil a adus din ceruri vești bune Fecioarei și i-a zis: Bucură-te! Vei naște pe cel pe care lumea nu-l poate cuprinde, dar pântecele tău Îl va cuprinde și vei purta în pântece pe Cel care a strălucit în fața Tatălui înaintea luceafărului dimineții (Ps. 109, 3).

Cuvântul împreună veșnic cu Tatăl, Care este fără de început, Care nu s-a despărțit de lucrurile cele din înălțime, S-a pogorât acum pe pământ, din iubirea sa nețărmurită milostivindu-se de omenirea căzută. Iar aici și-a asumat sărăcia lui Adam, luând o formă necunoscută Lui.

(Autor necunoscut, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Genealogia Mariei: Casa lui David și a lui Levi

(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Din spusele îngerului către Maria, și anume Elisabeta, rudenia ta (Luca 1, 26), s-ar părea că Maria făcea parte din casa lui Levi. Cu toate acestea, până atunci, proorocirea se făcea doar în legătură cu capul familiei, care era bărbatul. Familia lui David continuase până la Iosif, care se căsătorise cu ea, iar la nașterea fiului său, a fost recunoscută prin cadrul bărbaților, pentru casa lui David. Prin Hristos, seminția și casa lui David sunt întregite. Sfânta Scriptură nu vorbește despre genealogia Mariei întrucât genealogia bărbaților era cea care conta și care era socotită. Dacă Sfânta Scriptură ar fi obișnuit să indice linia familială a mamelor, am fi putut căuta familia Mariei. Însă, pentru ca nu cumva să se înțeleagă din cuvintele Elisabeta, rudenia ta, că și Maria era din casa lui Levi, observați că Evanghelistul a spus în altă parte, despre Iosif și Maria, că erau amândoi din casa lui David (a se vedea Lc. 1, 27; 2, 4). Îngerul nu a spus Mariei că Elisabeta era sora sa, ci Elisabeta, rudenia ta.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Taina fără de timp este cuprinsă în timp

(Lc. 1, 33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Minune! Dumnezeu a coborât printre oameni, El, cel de necuprins, este cuprins în pântece, veșnicia întră în timp și o, ce mare taină: zămislirea Sa este fără de sămânță, deșertarea Sa trece dincolo de cuvinte! Atât de mare este taina aceasta! Căci Dumnezeu se golește pe Sine, se întrupează și este modelat într-o ființă omenească, atunci când îngerul îi vestește Fecioarei preacurate despre zămislirea Sa: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine (Lc. 1, 28).

(Ioan Monahul, Stihira Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Casa lui David și a lui Iacov reprezintă Biserica Universală

(Lc. 1, 32-33) Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Venise vremea ca, după ce a răscumpărat lumea cu sângele Său, să fie recunoscut drept rege nu doar al casei lui David, ci al întregii Biserici și mai mult decât atât, drept Creatorul și Conducătorul tuturor oamenilor. Prin urmare, pe bună dreptate, îngerul a spus după aceea şiDomnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Lc. 1, 32), după care a adăugat:Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit(Lc. 1, 33). Aici, casa lui Iacov se referă la Biserica Universală, care prin credința sa și prin mărturisirea lui Hristos face parte din moștenirea patriarhilor, fie dintre cei care și-au luat firea trupească din rândul patriarhilor, fie dintre cei care, deși s-au născut după trup în alte țări, au renăscut în Hristos prin botezul duhovnicesc.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

1, 34-35 Zămislirea lui Iisus și alte denumiri ale lui Mesia

Taină ce depășește orice înțelegere

(Lc. 1, 34-35)Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Însă nașterea Mântuitorului Iisus Hristos merge dincolo de înțelegerea noastră și nu are precedent.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 30.4.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Jurământul feciorie făcut de Maria

(Lc. 1, 34-35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Într-adevăr, însăși fecioria sa a fost mai frumoasă și mai plăcută, întrucât Hristos, la zămislirea Sa, nu a luat ceea ce a fost păstrat ca nu să fie atins de om, adică fecioria, ci, înainte de a fi zămislit, a ales pe cineva care fusese deja făgăduită lui Dumnezeu și din care El avea să se nască.

(Fericitul Augustin, Sfânta Feciorie 4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Nașterea fecioarei, o taină dumnezeiască

(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Aici, Maria pare să fi tăgăduit, însă doar dacă nu ești destul de atent ți se poate părea aceasta, căci nu se cuvine ca cea aleasă pentru a-L purta pe singurul Fiu născut al lui Dumnezeu să pară că și-a pierdut credința. Și cum s-ar putea aceasta? Deși prerogativul de Maică, pe baza căruia i s-a conferit îndată unul și mai mare (fecioară), este neatins, cum se putea ca Zaharia, care nu a crezut, să fie redus la tăcere, iar Maria, dacă nu ar fi crezut, să fie înălțată prin unirea cu Duhul Sfânt? Însă odată cu un privilegiu și mai mare, trebuie să i se atribuie o și mai mare credință pentru aceasta. Maria trebuie să creadă și, în același timp, să nu strice lucrurile dumnezeiești. Trebuie să îl creadă pe înger și să nu strice lucrurile sfinte căci nu este ușor să descoperim taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu (Efes. 3, 9; cf. Col 1, 26), ce nu era cunoscută nici măcar mai-marilor puteri. Cu toate acestea, nu și-a negat credința, nu a refuzat misiunea, ci s-a supus și a făgăduit ascultare. Căci, cu adevărat, atunci când a spus Cum va fi aceasta (Lc. 1,34) nu s-a îndoit de faptă, ci a cercetat natura acesteia.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Comentariu la Evanghelia după Luca 2.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Îngerul Gavriil ar trebui să se teamă de Maria, și nu Maria de îngerul Gavriil

(Lc. 1, 34-35) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Tâlcuiește-mi, cum eu, o fecioară, o să Îl port în pântece?

Îngerul:Fecioară, vrei să afli de la mine calea prin care se va face zămislirea, însă aceasta e dincolo de orice înțelegere! Duhul Sfânt se va pogorî peste tine cu puterea Sa creatoare și o va împlini.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Când mama mea, Eva, s-a îndulcit de ispita șarpelui, i s-au interzis bucuriile cerului. Așadar, mă tem de vestirea ta străină, pentru că nu vreau să alunec în păcat.

Îngerul: Am fost trimis ca mesager al Domnului pentru a-ți arăta care este voința lui Dumnezeu. De ce te temi de mine, fecioară? Mai curând eu ar trebui să mă înfricoșez de tine! De ce mă slăvești, O, Doamnă, când eu trebuie să mă închin ție?

(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Duhul care pătrunde

(Lc. 1, 34) Şi a zis Maria către înger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”

Omul a trebuit să fie răscumpărat: Duhul Meu s-a pogorât

Si a pătruns în carnea creată din pământ prin natura sfântă;

Dumnezeu și-a asumat omenirea, unind-o cu dumnezeirea,

Și a aprins în inimile oamenilor o nouă dragoste față de Mine.

(Prudențiu, Împotriva lui Simah 2.265-69, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Nașterea lui Iisus prefigurează nașterea noastră la o nouă viață

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Care S-a născut din Duhul Sfânt. Tocmai de aceea se naște Iisus pentru noi, în așa fel încât să ne schimbe propriul mod de a ne naște… Mai înainte, moartea ne aștepta ca un apus al vieții noastre, însă Dumnezeu a dorit să avem o nouă naștere a vieții.

Care S-a născut din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria. Acolo unde Duhul Sfânt zămislește iar o Fecioară naște, totul este de natură dumnezeiască, nimic nu mai este omenesc.

(Petru Hrisologul, Predica 57, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Apa botezului este precum pântecul fecioarei

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Fiecare om se face părtaș al acestei origini duhovnicești prin nașterea din nou. Pentru fiecare, atunci când renaște, apa botezului este precum pântecele Fecioarei, căci același Duh Sfânt umple cristelnița, care a umplut pântecele Fecioarei, pentru ca păcatul, zdrobit de acea zămislire sfântă, să fie îndepărtat prin această spălare tainică.

(Sfântul Leon cel Mare, Predica 24.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Libertate prin nașterea Fecioarei

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Primul care a păcătuit, primul călcător de lege, i-a făcut pe păcătoși slabi în fața morții. Pentru a-i vindeca, Mântuitorul s-a întrupat din Fecioară; deoarece nu a venit în această lume la fel cum am venit noi, pentru că nu a fost creat din dorința unui bărbat și a unei femei, și nici din lanțul poftelor trupești. Căci se spune: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Aceasta s-a spus Fecioarei ce strălucea de credință, și nu poftea la plăcerile trupești. Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri. Fiind astfel umbrită, cum ar fi putut ea fierbe de fierbințeala poftelor trupești? Ne eliberează de păcat pentru că nu s-a născut în această lume precum am făcut-o noi.

(Fericitul Augustin, Predica 153.14, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Rodnică prin Duhul Sfânt

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Când venirea lui Dumnezeu se apropie, îngerul

Gavriil merge de lângă Tronul din Înalturi al Tatălui și intră

În casa Fecioarei și-i spune: Marie, Duhul Sfânt te va face roditoare,

Și vei naște pe Hristos, o, preaslăvită Fecioară.

(Prudențiu, Fragmente din istoria sacră, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Umbra Sfântului Duh sfințește creația decăzută

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Se cuvenea ca Arhitectul întregii creații să vină și să înalțe casa care căzuse și ca umbra Sfântului Duh să sfințească lucrarea necurată, adică trupurile. Astfel, dacă Tatăl și-a încredințat judecata ce va să vină Fiului Său, este evident că a împlinit crearea oamenilor și, totodată, restaurarea lor prin Sine. A fost cărbunele viu care a venit să aprindă mărăcinii și spinii (vezi și Fac. 3, 18; Is. 9, 18). A locuit în pântece și l-a curățat și a sfințit locul de naștere al durerii și al blestemelor (Fac. 3, 16). Flacăra pe care a văzut-o Moise umezea rugul (Ex. 3, 2-3) și topea grăsimea pentru ca să nu ardă. Asemănarea cu aurul curățit prin foc se poate observa în cazul rugului care, deși ardea, nu se mistuia. Aceasta s-a petrecut pentru a vesti că focul vieții care avea să vină la sfârșit, udând și umezind pântecele Fecioarei și îmbrăcându-l precum focul, a îmbrăcat rugul.

(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian 1.25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Maria reprezintă acum templul, chivotul și arca

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Îngerul:Bucură-te doamnă; bucură-te preacurată fecioară! Bucură-te, vasul lui Dumnezeu! Bucură-te candelă a luminii, salvarea lui Adam și mântuirea Evei! Bucură-te munte sfânt și altar strălucitor! Bucură-te mireasă și cameră a nemuririi!

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Pogorârea Sfântului Duh mi-a curățit sufletul; mi-a sfințit trupul; m-a făcut templu al lui Dumnezeu, un chivot sfințit, altar viu și maică sfântă a vieții.

Îngerul:Ești precum o candelă luminoasă, o cameră de mireasă făcută de Dumnezeu! Fecioară preacurată, ca un chivot de aur, primește-L pe Dătătorul de Lege, care prin tine a mântuit natura decăzută a oamenilor!

(Teofan, Canonul Bunei Vestiri, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Sfântul Duh aduce o nouă creație

(Lc. 1, 35) Şi răspunzând, îngerul i-a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

Prin invocare, puterea de a umbri a Sfântului Duh devine o ploaie care udă acest nou răsad. Căci toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat au fost făcute prin lucrarea Sfântului Duh și tot prin lucrarea Duhul Sfânt s-au făcut și aceste lucruri care depășesc firea și nu pot fi deslușite decât prin credință. Cum va fi aceasta, a spus Fecioara, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Iar Arhanghelul Gavriil a răspuns: Duhul Domnului se va pogorî peste tine iar puterea Celui Preaînalt te va umbri (Luca 1, 34-35). Iar acum vă întrebați cum pâinea devine trupul lui Iisus iar vinul și apa, sângele lui Hristos. Iar eu vă spun că Duhul Sfânt se coboară și își revarsă lucrarea asupra acestor lucruri care depășesc puterea noastră de înțelegere și devin cu neputință a fi descrise.

(Sfântul Ioan Damaschin, Credința Ortodoxă 4.13, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

1, 36-38 Semnul trimis Mariei și răspunsul credinței sale

Iisus din casa regilor și preoților

(Lc. 1, 36) Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă.

Acum, când Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni (1 Tim. 2, 5) a venit în lume, se cuvenea ca El să se tragă din ambele case întrucât, în condiția umană pe care și-o asumase, avea să aibă atât rolul unui preot, cât și al unui împărat.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 1.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

Ascultarea Mariei în contrast cu neascultarea Evei

(Lc. 1, 38) Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea.

Domnul a venit în trup la ai săi. Născut prin propria poruncă necreată pe care El însuși o poartă, prin ascultarea pomului a reînnoit și a inversat ceea ce se făcuse mai înainte din neascultare în legătură cu pomul. Puterea acelei ispite prin care fecioara Eva, logodită deja cu un bărbat, a fost sedusă de puterile necurate s-a risipit atunci când îngerul a venit în adevăr și i-a vestit Fecioarei Maria care, prin logodna sa, aparținea deja unui bărbat. Întrucât Eva a fost ispitită de cuvântul unui înger să plece de la Domnul, răzvrătindu-se împotriva Cuvântului, Maria, prin cuvântul unui înger, a primit vestea cea bună că Îl va purta în pântece pe Dumnezeu, ascultând de Cuvântul Său. Prima a fost ispitită să nu dea ascultare lui Dumnezeu și astfel a decăzut, însă cea din urmă a fost convinsă să Îl asculte pe Dumnezeu, pentru ca Fecioara Maria să poată deveni susținătoarea Evei. Întrucât omenirea a fost supusă morții prin fapta unei fecioare, a fost mântuită tot de o fecioară și balanța s-a echilibrat prin ascultarea acesteia. Apoi, într-adevăr, păcatul omului primordial a fost ispășit prin chinurile Celui întâi Născut, viclenia șarpelui a fost cucerită de simplitatea porumbelului, iar lanțurile prin care am fost robiți de moarte s-au rupt.

(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 5. 19-20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)