Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci – Comentarii patristice

Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ev. Ioan 3, 13-17)
(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
Având două firi, adică cea omenească şi cea dumnezeiască, Hristos a răbdat Patima în umanitatea Sa, pentru ca fără distincţie, Cel care a suferit să fie numit deopotrivă Domnul Slavei şi Fiul Omului, chiar dacă este scris: Care S-a coborât din cer.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină 2.7.58, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
Unii oameni, desigur, găsesc foarte surprinzător ceea ce Domnul a zis în Evanghelie: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Cum – întreabă ei – poate fi spus că Fiul Omului s-a coborât din cer, când aici a sălăşluit în Pântecele cel fecioresc? Oamenii care spun asta nu trebuie respinşi, ci învăţaţi. Gândesc că ei ridică această întrebare din pietate, dar nu sunt capabili să înţeleagă acel lucru despre care întreabă. Ei nu îşi dau seama, vreau să spun, că dumnezeirea s-a îmbrăcat cu umanitatea în aşa fel încât a devenit o singura Persoană, Dumnezeu şi Om. Şi că umanitatea era unită cu dumnezeirea în aşa fel încât Cuvântul, suflet şi trup, era un singur Hristos. Şi de aceea poate fi spus: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer.
(Maxim din Torino, Predica 265b.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
Pogorât din cerse referă la originea Lui din Duhul. Căci, deşi Maria a contribuit la creşterea Lui în pântece şi a dat naştere la ceea ce este firesc pentru genul ei, Trupul Lui nu se datorează acestei origini. Fiul Omului re referă la naşterea din trup conceput în Fecioara; care este în cer implică puterea firii Sale veşnice – o fire infinită, care nu se poate restrânge pe Sine la limitele trupului, El, care este izvorul şi fundamentul trupului. Prin virtutea Duhului şi prin puterea lui Dumnezeu Cuvântul, deşi El a petrecut în chip de rob, El a fost veşnic prezent ca Domn a toate şi înlăuntrul şi dincolo de cercul cerului şi al pământului.
Deși a coborât din cer şi este Fiul Omului, totuşi este în ceruri. Căci Cuvântul s-a făcut trup, dar n-a încetat să fie Cuvântul. Ca Cuvânt, El este în ceruri şi ca trup, El este Fiul Omului.
Ca şi Cuvânt făcut trup, El este deodată din cer, şi Fiu al Omului şi în cer. Căci puterea Cuvântului, rămânând veşnic fără de trup, era prezentă încă în cer când El s-a coborât. Trupul îi datorează Lui originea şi nimănui altcineva. Aşa că Cuvântul făcut trup, deşi era trup, totuşi niciodată nu a încetat să fie Cuvântul.
(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 10.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
După ce a făcut menţiunea darului Botezului, El merge la izvorul (sau cauza) lui, adică Crucea… Aceste două lucruri, mai mult decât orice altceva, declară iubirea Lui cea de negrăit: aceea că a suferit deopotrivă pentru duşmanii Lui şi murind pentru ei, El le-a dăruit prin Botez întreaga iertare a tuturor păcatelor lor.
(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Cu meşteşug minunat al învăţăturii cereşti, Domnul ne orientează atenţia la Învăţătorul Legii mozaice şi la înţelesul spiritual al acestei Legi, amintindu-ne vechea istorie şi explicând că ea este o imagine a Pătimirii Sale şi a mântuirii oamenilor.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
A fost bine că Domnul a poruncit aceasta, căci prin ridicarea şarpelui de aramă, rănile celor care erau muşcaţi de şarpe se vindecau; căci şarpele de aramă este un chip al Crucii… În acelaşi fel, lumea a fost răstignită în ispitirile ei. De aceea, nu unul real, ci un şarpe de aramă a fost spânzurat. Aceasta s-a făcut aşa pentru că Domnul a luat asupra Lui asemănarea unui păcătos în trupul Lui, dar în realitate, era fără de păcat. În acest fel, el a imitat un şarpe prin aparenţa înşelătoare a slăbiciunii omeneşti, pentru ca atunci când va lăsa deoparte pielea trupului (aşa cum şarpele îşi schimbă pielea), El să distrugă viclenia adevăratului şarpe.
(Sf. Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.8.50, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Crucea este ridicată şi apare deasupra pământului, pe care până acum răutatea o ţinuse ascunsă. Este ridicată nu pentru a primi slavă (căci cu Hristos răstignit pe ea, ce altă slavă mai mare ar putea avea?), ci pentru a da slavă lui Dumnezeu care este închinat pe ea şi proclamat prin ea… Nu este surprinzător că Biserica se bucură în Crucea lui Hristos şi se îmbracă în veşminte de sărbătoare, descoperindu-şi frumuseţea ei de mireasă când cinsteşte această zi. Şi nici nu este surprinzător faptul că o mare mulţime de oameni s-au adunat împreună astăzi pentru a vedea Crucea înălţată sus şi a se închina lui Hristos, pe care Îl văd înălţat pe ea.
Căci Crucea este arătată pentru a fi înălţată şi este înălţată pentru a fi arătată. Care Cruce? Crucea, care cu puţină vreme în urmă era ascunsă într-un loc numit al Căpăţânii, dar acum este adorată pretutindeni. Acest lucru ne bucură astăzi; aceasta sărbătorim noi. Acesta este înţelesul sărbătorii prezente. Aceasta este arătarea Tainei… Căci această Cruce, ascunsă şi dătătoare de viaţă a fost arătată, pusă în înălţime ca o cetate pe un deal sau ca o lumină în sfeşnic, pentru ca lumea toată să o vadă.
(Sf. Andrei Criteanul, Omilia 11 la Înălţarea Cinstitei Cruci, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului
Această istorie este un chip al întregii Taine a Întrupării. Căci şarpele semnifică păcatul cel amar şi aducător de moarte, care devora întreaga rasă de pe pământ… muşcând sufletul omului şi infuzându-l cu veninul vicleniei. Şi nu este altă cale pentru a scăpa de a fi cuceriţi de către el, decât prin vindecarea care vine doar din ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu atunci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos pentru ca să osândească păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), aşa cum este scris. În acest fel, El devine Dătătorul mântuirii nesfârşite a celor care înţeleg dumnezeieştile învăţături şi privesc la El cu credinţă statornică. Dar şarpele, fiind înălţat pe o temelie înaltă, semnifică faptul că Hristos a fost arătat clar prin Pătimirea Sa pe Cruce, pentru ca nimeni să nu poată să nu-L vadă.
(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului
Pare că chipul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara pe şerpii cei ce muşcau pe Israel era făcut pentru mântuirea celor ce cred că moartea a fost declarată a veni după şarpe, prin Cel ce a fost răstignit. Dar mântuirea a fost pregătită pentru cei care au fost muşcaţi de el şi care s-a încredinţat Celui care a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit. Căci Duhul profeţiei prin Moise nu ne învaţă să credem în şarpe pentru că ea ne arată că şarpele a fost blestemat de Dumnezeu dintru început. Şi în Isaia, ne spune că El va aduce moartea vrăjmaşilor Lui prin Sabia sa cea preaputernică, care este Hristos.
(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 91, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Prin ridicarea şarpelui, El a proclamat Taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care a fost cauza căderii lui Adam. El va aduce mântuirea celor care cred în El pentru acest semn (Răstignirea), mântuire din colţii şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte fapte necuvioase… Pentru că Dumnezeu a poruncit ca semn să fie făcut şarpele de aramă – şi totuşi, El este fără de vină – chiar aşa, prin blestemul care se află în Lege împotriva persoanelor care sunt răstignite, totuşi nu este nici un blestem asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care toţi cei care au făcut fapte vrednice de blestem sunt mântuiţi.
(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 94, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.
Păcatele care trag sufletul şi trupul către distrugere în acelaşi timp sunt reprezentate potrivit de către şerpi, nu numai pentru că ei erau cumpliţi şi veninoşi şi pricepuți în a aduce moartea, ci şi pentru că primii noştri părinţi au fost duşi în păcat de către un şarpe. Şi de la starea de nemuritori, ei au devenit muritori, păcătuind. Domnul este făcut cunoscut prin şarpele de aramă, pentru că El a venit în asemănarea trupului păcătos. Aşa cum şarpele de aramă avea asemănarea unui şarpe cumplit, dar nu avea absolut nici o putere de venin ucigător în mădularele sale – ci prin ridicarea sa a vindecat pe cei ce erau muşcaţi de şerpii cei vii –, tot aşa şi Izbăvitorul neamului omenesc nu s-a îmbrăcat în trup păcătos, ci în asemănarea unui trup păcătos, pentru ca, suferind moartea pe Cruce, în această asemănare să elibereze pe cei ce credeau în El de tot păcatul şi chiar de moartea însăşi.
Şi aşa cum cei care priveau la şarpele de aramă care fusese înălţat ca un semn erau vindecaţi la acea vreme de moartea cea temporară şi de rănile făcute de muşcăturile de şarpe, tot aşa şi cei care privesc la Taina Pătimirii Domnului, crezând, mărturisind şi imitând-o sincer sunt mântuiţi pentru veşnicie de orice moarte de care s-au molipsit, păcătuind în minte şi în trup.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului
De aceea, a fost descoperit prin şarpele de aramă, care prin fire nu poate suferi, că Cel care avea să sufere pe Cruce este Cel care prin fire nu poate muri.
(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului
Lăsaţi-mă să încerc să explic, atâta cât îmi va dărui Domnul, ce înseamnă aceste semne. Stâlpul (toiagul) înseamnă împărăţia, şarpele mortalitatea. Prin şarpe, umanităţii i-a fost dat să bea moartea. Domnul a fost pregătit să ia moartea asupra Lui. Deci, atunci când stâlpul a coborât pe pământ, a luat chipul unui şarpe pentru că Împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat mortalitatea, pe care a răstignit-o pe Cruce. În milostivirea Sa, Domnul a adus şi un medicament care a restaurat sănătatea la vreme profeţită şi a prevestit Înţelepciunea care va veni în viitor… Oricine a fost muşcat de şerpii păcatului are nevoie doar să privească fix la Hristos, şi va primi vindecarea pentru iertarea păcatelor. Şi aşa, fraţilor, Domnul a îmbrăcat mortalitatea pentru ca Biserica să devină trupul Lui, şi El Capul ei, ca Om, în ceruri. Aşa că Biserica experiază mortalitatea care a fost impregnată în om prin seducţia şarpelui. Noi trebuie să murim păcatului primului om, dar apoi vom primi viaţa cea veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar când va ajunge Biserica la viaţă şi se va întoarce în împărăţie? La sfârşitul lumii. De aceea, El a luat şarpele de coadă, care este sfârşitul, pentru a restaura toiagul în condiţia sa originară.
(Fericitul Augustin, Predici, 6.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
El spune că cel care a fost dat era Fiul lui Dumnezeu şi El este Cauza vieţii – a vieţii veşnice. El, Cel care a dăruit viaţă pentru ceilalţi prin moarte, nu este în mod continuu în moarte. Căci dacă cei care au crezut în Cel răstignit nu pier, cu atât mai puţin nu piere Cel ce a fost răstignit. El, Care a îndepărtat sărăcia celorlalţi, este liber de ea. Cel care dăruieşte viaţă celorlalţi aduce cu atât mai multă viaţă întru El.
(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Textul “Atât a iubit Dumnezeu lumea” ne arată această intensitate a iubirii. Căci mare într-adevăr şi infinită este distanţa dintre cele două. Maiestatea nemuritoare, infinită, fără de început şi fără de sfârşit, a iubit pe cei ce nu erau decât praf şi cenuşă, care erau împovăraţi cu zeci de mii de păcate, dar care au rămas nerecunoscători, chiar atunci când în mod stăruitor L-au rănit. Acesta este Cel care a iubit. Căci Domnul nu a trimis un slujitor, nici un înger, nici chiar un arhanghel, ci pe Unul Născut Fiul Său. Şi totuşi, nimeni n-ar arăta o asemenea grijă nici pentru propriul copil, aşa cum a făcut Dumnezeu pentru slugile lui nerecunoscătoare…
El şi-a pus viaţa Lui şi şi-a vărsat Sângele Său cel scump pentru noi, chiar dacă nu este nimic bun în noi – în timp ce noi nu putem să ne vărsăm nici măcar banii noştri pentru binele nostru şi trecem cu vederea pe Cel ce a murit pentru noi, când el este gol şi străin… Noi purtăm brăţări de aur asupra noastră şi chiar pe animalele noastre de companie, dar trecem cu vederea pe Domnul nostru care merge gol şi trece din uşă în uşă… El cu bucurie rămâne flămând pentru ca noi să fim hrăniţi, gol pentru ca să ne dăruiască nouă materiale pentru veşmântul nestricăciunii, şi totuşi, noi nu putem să dăm ceva din mâncarea noastră şi din îmbrăcămintea noastră pentru El… Aceste lucruri le voi spune mereu şi nu voi înceta să le spun, nu atât pentru că am grijă de săraci, ci pentru că am grijă de sufletele voastre.
(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2–3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Să-L lăudăm pe Fiul în primul rând, venerând Sângele care a spălat păcatele noastre. El nu a pierdut nimic din dumnezeirea Lui când m-a mântuit, când ca un Bun Doctor s-a smerit la rănile mele purulente. El a fost un om muritor, dar El era şi Dumnezeu. El era din neamul lui David, dar era Creatorul lui Adam. El, Care era netrupesc, s-a îmbrăcat cu trup. El a avut o mamă, care cu toate acestea era Fecioară. El, Cel ce este fără de hotar, s-a legat pe sine cu frânghiile umanităţii noastre. El era jertfă şi Arhiereu, şi totuşi era Dumnezeu. El şi-a oferit Sângele Său şi a spălat întreaga lume. El a fost ridicat pe Cruce, dar păcatul a fost răstignit pe ea. El a devenit ca unul dintre morţi, dar a înviat din moarte, ridicând la viaţă pe mulţi care muriseră înaintea Lui. Pe de o parte, era sărăcia umanităţii Sale; pe de altă parte, bogăţiile dumnezeirii Sale. Nu lăsa ceea ce este omenesc în Fiul să îţi îngăduie în mod greşit să detractezi ceea ce este dumnezeiesc. De dragul dumnezeiescului, poartă în mare cinste umanitatea, pe care Fiul cel nemuritor a luat-o din iubire pentru tine.
(Sf. Grigorie de Nazianz, Poem, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Dumnezeu, Care a iubit lumea, L-a dar pe Unul născut Fiul Său ca o dovadă (chezăşie) văzută a iubirii Lui. Dacă dovada acestei iubiri ar fi fost aceasta, aceea că El ar fi dăruit o creatură pentru creaturi, dacă ar fi dat o fiinţă lumească pentru lume, dacă ar fi dăruit una născută din nimic pentru mântuirea celor creaţi din nimic, un asemenea sacrificiu ieftin şi minor ar fi fost o asigurare săracă a iubirii Sale pentru noi.
Darurile de preţ sunt dovada iubirii: măreţia dăruirii Sale este evidenţa măreţiei iubirii Sale. Dumnezeu, Care a iubit lumea nu a dat un fiu adoptat, ci pe propriul Fiu Unul Născut.
Aici este câştigul personal, adevărata filiaţie, sinceritatea; nu creaţie, sau adopţie, sau amăgire.
Aici este dovada iubirii şi afecţiunii Sale, aceea că El a dat pe propriul Fiu Unul Născut.
(Ilarie de Poitiers, Despre Treime 6.40, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Suma a toate este Dumnezeu, Domnul tuturor, Care din iubire pentru creaturi L-a dat Fiul Său morţii pe Cruce. Căci Dumnezeu atât a iubit lumea, încât a dat pe propriul Fiu pentru lume. Nu că nu ar fi putut să ne mântuiască în alt fel, ci în acest fel era posibil să arate iubirea Sa covârşitoare în mod abundent, adică să ne aducă pe noi aproape de El prin moartea Fiului Lui.
Dacă ar fi avut ceva mai drag, El ni l-ar fi dat nouă, pentru ca prin aceasta, neamul nostru să fie neamul Lui. Şi graţie acestei iubiri, El nu a ales să ne limiteze libertatea prin obligaţie, deşi era capabil să facă asta. Şi Domnul nostru a ascultat pe Tatăl Său tot din iubire pentru noi.
(Isaac de Ninive, Omilie ascetică 74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Avraam a avut mulţi slujitori. De ce Dumnezeu nu i-a poruncit să îl jertfească pe unul dintre aceştia? A fost pentru ca iubirea lui Avraam să nu fie descoperită printr-un slujitor. Fiul lui, însă, a fost necesar pentru ca iubirea lui Avraam să se descopere. Erau deci şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu şi-a arătat iubirea Sa pentru creaturi printr-unul dintre aceştia, ci prin Fiul Său, prin Care iubirea Lui pentru noi să fie proclamată…
De la Avraam încoace, simbolurile lemnului şi ale mielului au început să fie descoperite. Căci Isaac era un simbol al mielului prins în tufiş (Facere 22, 1-13), în timp ce Iacov a arătat că lemnul poate să însufleţească apa (punând nuiele în apă pentru ca oile să zămislească) (Facere 30, 37 ş.u). Lemnul deci a fost vrednic plutească pe ea, pentru că nici un os în el nu se zdrobeşte (Ioan 19, 33-36).
Roadele pământului sunt stimulate de lemn, iar tezaurele mării sunt luate prin intermediul lemnului. Tot aşa în cazul trupului şi al sufletului (care au nevoie de lemnul Crucii). Lemnul Crucii a fost cel care a fost cioplit prin mânia mulţimii înfuriate. El era ca un om mut în tăcerea lui, şi în agilitatea lui, un izvor de creştere către înălţimile umanităţii.
(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian, 21.7, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Dacă Tatăl, vedeţi, nu şi-ar fi dat viaţa, noi nu am fi avut viaţă. Şi dacă viaţa însăşi n-ar fi murit, moartea nu ar fi fost omorâtă. Domnul Hristos Însuşi, El este viaţa, despre care Ioan Evanghelistul spune: Acesta este Dumnezeu cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I Ioan 5, 20). El Însuşi, Care prin profet a ameninţat moartea cu moarte, a spus: Eu voi fi moartea ta, o moarte, Eu voi fi boldul tău (Osea 13, 14). Aceasta a fost ca şi cum ar fi spus: Eu te voi ucide murind. Eu te voi înghiţi. Eu voi lua toată puterea din mâna ta. Eu voi elibera pe cei înlănţuiţi, pe care îi ţineai. Tu ai vrut să mă supui, deşi sunt nevinovat. Este drept acum ca tu să pierzi pe toţi cei pe care îi aveai în puterea ta.
(Fericitul Augustin, Predici, 265b.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Mântuitorul şi Făcătorul nostru, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu dinainte de veci, a devenit Fiul Omului la sfârşitul veacurilor. Astfel, Cel care, prin puterea dumnezeirii Sale, ne-a creat pe noi să ne bucurăm de fericirea vieţii celei veşnice, acum ne restaurează  prin slăbiciunea umanităţii Sale, pentru a redobândi viaţa pe care am pierdut-o.
(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
Atâta cât stă în puterea unui doctor, el a venit să vindece pe bolnav. Oricine nu ascultă de poruncile lui se distruge pe sine însuşi…. De ce este El numit Mântuitorul lumii, decât pentru că mântuiește lumea?
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 12.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
Mulţi dintre cei fără de grijă, folosind bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pentru a înmulţi mărimea păcatelor lor şi preaplinul necinstei lor, vorbesc în acest fel, spunând: Nu există iad, nu există pedeapsă viitoare, Dumnezeu iartă toate păcatele noastre…
Dar să ne amintim că sunt două veniri ale lui Hristos, una trecută şi alta viitoare. Prima nu a fost să judece, ci să ne ierte. Cea de-a doua va fi nu să ne ierte, ci să ne judece. Despre prima venire El spune: Nu am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea. Dar despre cea de-a doua, El spune: când Fiul va veni întru slava Tatălui Său, atunci va despărţi oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga (Matei 25, 31).Şi oile vor merge întru viaţă şi caprele la osânda cea veşnică… Dar pentru că El este milostiv, pentru o vreme, El iartă în loc să judece… Căci dacă ar judeca imediat, toţi ar fi condamnaţi la pierzare, căci Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23).
(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 28.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Evanghelia vindecării lunaticului – Comentarii patristice

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.

  Duminica a 10-a după Rusalii (Ev. Matei 17, 14-23)

(Mt. 17, 14-15) Şi mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi și zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”.
Dacă fiecare boală și slăbiciune a trupului pe care Mântuitorul a vindecat-o la vremea aceea ar reprezenta diferite simptome ale sufletului, paralizia i-ar simboliza pe cei neclintiți la suflet ținându-l pe acesta zăcând nemișcat în trup. Cei orbi simbolizează trupește pe cei care nu pot vedea cele ale sufletului și cu adevărat, sunt orbi aceștia. Cei surzi simbolizează pe cei care nu vor să asculte cuvântul mântuirii. În același fel trebuie cercetată și starea lunaticului. Cei ce suferă de această boală sunt chinuiți de ea la anumite perioade de timp, în afara cărora, atunci când boala nu se arată, el nu se deosebește cu nimic de omul sănătos. Vei găsi unele suflete care adesea sunt crezute a fi sănătoase, dar care suferă de simptome ca acestea în mijlocul curăției sau a altor virtuți cu care se învrednicesc. Dar vine vremea când sunt chinuiți de un fel de epilepsie și atunci par că se zdruncină, cu toată temelia lor solidă, și sunt biruiți de viclenii și alte dorințe lumești.
(Origen, Comentariu la Matei 13.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 16) Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece.
Sfânta Scriptură arată că acest om avea o credință slabă, ceea ce se poate vedea din mai multe locuri; din cuvintele lui Hristos: toate sunt cu putinţă celui ce crede (Mc. 9, 23) și din faptul că tatăl însuși, apropiindu-se, spune: Ajută necredinţei mele (Mc. 9, 24). Totodată, se mai poate vedea și din porunca Domnului: să nu mai intri în el (Mc. 9, 25) și din ceea ce i-a spus tatăl lui Hristos: Dar de poţi (Mc. 9, 22). Dar poate veți spune:Dacă necredința sa a fost motivul pentru care diavolul nu a ieșit din băiat, de ce mai învinuiește pe ucenici? Pentru a le arăta că ei întotdeauna pot tămădui pe cei bolnavi, chiar dacă nimeni nu-i aduce având credință că se vor vindeca. Precum adeseori credința celui care a adus pe cel bolnav a fost suficientă pentru ca acesta să primească vindecare, chiar și de la slujitori mai mici ca însemnătate, tot așa, puterea slujitorului a fost adesea suficientă pentru a săvârși o minune, chiar dacă cei ce-l aduceau pe bolnav nu credeau că se va vindeca. Amândouă cazurile sunt aflate în Sfânta Scriptură. Corneliu, împreună cu cei ai casei lui au adus asupra lor prin credință puterea Sfântului Duh, iar în timpul lui Elisei, când nimeni nu a crezut, un mort a fost înviat (2 Reg. 13, 21).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.
Când Domnul spune O, neam necredincios şi îndărătnic, arată că în noi răutatea a intrat prin viclenie, viclenie care este contrară firii noastre umane și care ne face îndărătnici. Cred că era mâhnit pe toată umanitatea de pe acest pământ pentru răutatea ei și de aceea a spus: până când voi fi cu voi?
(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 17) Iar Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”.
Privește nesăbuința acestui om și într-un alt loc; înaintea tuturor celor aflați acolo, el îi învinuiește pe ucenici zicând l-am dus la ucenicii, Tăi şi n-au putut să-l vindece. Însă Iisus a respins aceste învinuiri înaintea tuturor și i-a arătat că este mai mult vina sa, zicând: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Hristos nu se adresează doar tatălui, ci ca să nu-l supere, se adresează tuturor iudeilor. Se prea poate ca oamenii să se fi apucat să cugete lucruri rele despre ucenicii Domnului, dacă acesta nu le-ar fi luat apărarea.
Dar atunci când spune până când voi fi cu voi, Domnul arată cât de plăcută Îi este moartea și că dorește se plece de aici. Tânjește după plecare. Grea pentru El este șederea cu iudeii și nu răstignirea.
Hristos nu a acceptat plângerile lor, dar în schimb ce a spus? A spus: Aduceţi-l aici la Mine, și-l întreabă mai departe:De cât timp este așa? Astfel, Hristos împlinește două lucruri deodată: apară pe ucenici și duce pe om spre o credință mai puternică, ca va exista un sfârșit al necazurilor sale și fiul său va fi vindecat. Iisus lasă pe băiat să se chinuiască, nu pentru a se lăuda (atunci când mulțimea s-a adunat, El a izgonit demonul), ci pentru tatăl băiatului, ca atunci când va vedea pe demon izgonit doar cu Cuvântul lui Hristos, măcar astfel, dacă într-un alt chip nu este cu putință, să ajungă să creadă în minunea ce era pe cale să se petreacă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 18) Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.
Observă că nu victima care suferea, ci demonul trebuia  să fie certat pe față. Certând indirect pe băiat, poate pentru aceasta a ieșit demonul fiindcă acesta își aflase sălaș în băiat din cauza păcatelor sale.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.18, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Ucenicii sunt surprinși pentru că ei nu au putut scoate afară pe demon. Li s-a dat toată puterea, nu numai de a scoate afară pe demoni, ci și de a învia pe morți (Mt. 10, 8). Mai mult decât atât, pentru că în curând legea avea să fie depășită, Iisus spune: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, și nu pare să o facă doar pentru cei pe care îi alesese. Cei care erau necredincioși aveau să piardă chiar legea pe care o aveau. Dacă ar fi avut în ei această credință, ar fi fost precum grăuntele de muștar și prin puterea Cuvântului, ar fi lepădat această povara a păcatelor și greutatea necredinței lor. Ar fi mutat legea, ca și cum ar muta un munte în mare, peste oamenii și păgânii acestei lumi.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 17.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 19) Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?
Domnul, în acest fragment, spunând pentru puţina voastră credinţă n-ați putut scoate afară pe demon, ne îndeamnă să ne rugăm, iar făcând aceasta, ne conduce la concluzia că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (cf. Mc. 9, 29; . Dacă un om trebuie să se roage ca să alunge demonul care se află într-un alt om, nu  cu atât  mai mult trebuie să se roage ca să izgonească lăcomia care se află în el? Cu cât mai mult nu trebuie el să se roage ca să alunge beția sau zădărnicia în care se află? Sau cu cât mai mult nu trebuie să o facă cel care vrea să alunge propria necurăție? Cât de mari sunt semnele păcatelor din el, căci de vor rămâne în ele nu vor intra în împărăția cerurilor!
(Fericitul Augustin,Predica 80.3,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.
După părerea mea, munții despre care se vorbește aici reprezintă puterile diavolilor, care-și au ființa într-un izvor de răutate și fiind astfel, își găsesc adăpost în sufletele unor oameni. Iar atunci când cineva  are o credință atât de mare, încât nu mai pune la îndoială nimic din ceea ce se află în Sfânta Scriptură și are o credință ca cea a lui Avraam, care a crezut atât de mult în Dumnezeu, încât i s-a socotit credința ca dreptate (Fac. 15, 6), atunci credința acelui om se aseamănă cu un grăunte de muștar. Un om cu o asemenea credință care va spune acestui munte, adică duhului mut și surd din cel care era numit lunatic, mută-te de aici dincolo, se va muta. Asta înseamnă că se va muta în văzduh din persoana pe care o chinuiește. Pavel, luând aceasta ca punct de plecare, spune cu o autoritate apostolească: Dacă veți avea credință încât să mutați și munții (1 Cor. 13, 2). Pentru că cel care are o asemenea credință, cât un grăunte de muștar, poate muta și alte lucruri asemenea muntelui și nimic nu va fi cu neputință pentru acea persoană.
Dar să cercetăm și aceste cuvinte: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post (Mc. 9, 29). Dacă în toată vremea trebuie să ne îngrijim de vindecarea celor care au astfel de slăbiciuni, nu trebuie să o facem vorbind, întrebându-l sau implorându-l să iasă ci vom izbuti doar rugându-ne pentru el și prin arma postului nostru, vom putea fi încrezători, că vom alunga duhul.
(Origen, Comentariu la Matei 13.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 20) Iar Iisus le-a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”.
Ucenicii par să fie cuprinși de frică și de spaimă că au pierdut harul care li se dăruise. Ei primiseră puterea asupra duhurilor necurate și de aceea, au mers la El deoparte și L-au întrebat, nu din rușine (pentru că dacă deja se aflase și au fost criticați, ar fi fost de prisos să se facă de rușine și prin cuvintele lor), ci pentru că ceea ce urmau să-L întrebe era lucru mare și o taină în același timp.
Hristos ce spune? Spune că: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: „Mută-te de aici dincolo”, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Și dacă vei întreba: Ce munte au mutat apostolii?, îți voi spune că ei, înviind pe morți, au făcut lucruri mai mari decât să mute munții. Căci a muta un munte și a muta moartea dintr-un trup nu pot fi asemănate. Se spune că după ei, și alți sfinți mai mici decât ei au mutat munți atunci când a fost nevoie. Dar dacă nu a fost nevoie, nu le căutați vină în asta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
În cazul în care se vor întreba: De ce stăm atât de mult aici? (în Galileea – n.tr), le vorbește din nou despre pătimirile Sale și ei, auzind, nici nu mai voiau să vadă Ierusalimul… Chiar dacă Petru fusese mustrat, cei dimpreună cu Moise și Ilie vorbiseră cu El și numiseră aceste patimi slavă, și chiar dacă Tatăl vorbise de sus; după atâte minuni care au avut loc și, știind că nu va dura mult până ce Iisus va învia (căci Domnul le spuse că nu va rămâne mult timp  în mormânt, ci a treia zi va învia), ei nici măcar atât nu au putut să îndure, ci s-au întristat și nu puțin, ci s-au întristat foarte. S-au întristat pentru că nu înțeleseseră încă puterea a ceea ce El le spusese. O spun aceasta Marcu și cu Luca; primul, zicând: Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe (Mc. 9, 32), iar cel din urmă, spunând: Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt (Lc. 9, 45). Însă, dacă nu-l pricepeau, de ce totuși s-au întristat? S-au întristat pentru că-l înțelegeau, dar nu în totalitate.
Știau că Domnul va muri, pentru că auziseră în permanență despre asta, dar nu știau despre ce fel de moarte va fi vorba, dacă va fi una ce se va petrece repede, dacă va fi încununată cu binecuvântări sau cum va fi învierea. Neștiind aceasta, s-au întristat foarte pentru că iubeau cu tărie pe Stăpânul lor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Domnul întotdeauna, când vorbește despre un necaz viitor, o face vorbind și despre fericirea adusă prin mântuire, ca atunci când necazul va apărea pe nepregătite, apostolii să nu fie înfricoșați, ci stea neclintiți cu inimile pe care le-au cunoscut mai înainte. Dacă îi întristează faptul că va fi omorât, trebuie să-i bucure cuvintele , că în a treia zi va învia. În plus, întristarea lor, de fapt marea lor tristețe, nu vine din necredință, căci știau că altădată Petru fusese mustrat că nu cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor, ci pentru că dragostea pentru Stăpânul lor nu-i lasă să audă nimic amenințător sau umilitor la adresa Sa.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.23, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Așadar, îi aduce pe ucenici în munte și le arată slava cu care va străluci în lume. Apoi, coborând, eliberează un băiat de un duh necurat. Era pe deplină nevoie ca să El să sufere pentru Pătimirile Sale mântuitoare împreună cu bătăile iudeilor. Când aceasta s-a petrecut, se putea ca ucenicii să se înspăimânte și să cugete între ei: A înviat pe atâția prin puterea Sa divină, a poruncit mării și vânturilor, a biruit pe Satana cu cuvintele Sale, cum s-a întâmplat de a fost doborât și prins în capcana ucigașilor? Oare ne-am înșelat, crezând că este Dumnezeu? Așadar, ca să știe pe deplin toate cele ce vor urma, le vorbește înainte despre taina Pătimirilor Sale.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 209, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 17, 22-23) Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte!
Cred că suntem obligați să cercetăm și faptul că Iisus a fost dat în mâinile oamenilor, nu de către oameni în mâinile altor oameni, ci de către puterile în mâinile cărora Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru noi toți. Chiar prin faptul  de a fi dat și de a veni sub puterea celor în mâinilor cărora a fost dat, Iisus a surpat pe cel ce are stăpânirea morții. Căci, prin moartea Sa a surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul ca să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr. 2, 15-16).
(Origen, Comentariu la Matei 13.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

 Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum) Comentarii patristice

Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?

Duminica a 6-a după Rusalii – Ev. Matei 9, 1-8

(Mt. 9, 1) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.
Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să se treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura:înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4).
(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
Au adus la El, precum am spus mai devreme, un al doilea slăbănog, zăcând pe pat, deoarece nu putea umbla. Și Iisus, văzând nu credința celui care a fost adus înainte, ci a celor ce-l purtau, i-a spus slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Ce smerenie minunată. Se adresează ca unuifiu acestui nenorocit și infirm slăbănog cu mădularele uscate, față de care preoții nici nu se aplecau să-l atingă. Cu adevărat a devenit fiu, căci păcatele sale au fost iertate. În același duh cu metafora biblică (termenul tropologia însemnă la origine, în general, o interpretare alegorică. De la sfârșitul secolului al IV-lea, a început să însemne în mod strict o alegorie biblică, precum în acest exemplu de la Ieronim – n.tr.) , un suflet ce zace în trupul său, cu puterea mădularelor pierdută, este vindecat de către Doctorul desăvârșit, Domnul. Dacă prin mila Sa sufletul este vindecat, va primi destulă putere ca să-și ia de-ndată patul singur și să umble.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
Băgați de seamă, frații mei, că aici Dumnezeu nu cercetează dorințele celor bolnavi. Nu așteaptă să vadă credința celui neștiutor sau să probeze dorințele lipsite de simț ale bolnavului. Însă, nu refuză să ajute credinței altuia, încât doar prin har El oferă ceea ce lipsește. De fapt, frații mei, când cercetează doctorul vreodată sau verifică dorințele celor suferinzi? Căci este oare cu putință ca un bolnav să fie împotriva dorinței de a se vindeca?
(Petru Hrisologul, Predica 50.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 2) Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!
În pericopa vindecării slăbănogului sunt aduse și alte numeroase persoane pentru a primi vindecare. Cuvintele prin care vindecă Iisus sunt vrednice de cugetare. Slăbănogului nu-i spune Ești vindecat. Nu-i spune Scoală-te și umblă. Ci-i spune Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Slăbănogul este un urmaș al primul om creat, al lui Adam, iar printr-o persoană, prin Hristos, toate păcatele lui Adam sunt iertate. În acest caz, persoana care trebuie vindecată este adusă de către îngerii slujitori. Este numit și acum fiu, deoarece omul este lucrarea de căpătâi a lui Dumnezeu. Îi sunt iertate păcatele sufletului și îi este promisă și iertarea primei greșeli. Nu cred că slăbănogul a comis vreun păcat (care să-i fi adus boala) , mai cu seamă că Domnul a spus în alt loc că orbirea din naștere nu este pentru păcatele cuiva sau pentru cele ale părinților săi (vezi In. 9, 1-3).
(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
Citim la prooroc cuvintele lui Dumnezeu: Eu, Eu sunt Acel Care şterge păcatele tale (Is. 43, 25). Cărturarii L-au acuzat de blasfemie, pentru că aveau prejudecăți în interpretarea cuvântului lui Dumnezeu. Dar Domnul, știind gândurile lor, se arată pe Sine a fi Dumnezeu care cunoaște cele ascunse ale inimii. El rupe tăcerea, zicând: Cu aceeași măreție și putere prin care vă cunosc gândurile, pot ierta și păcatele; convingeți-vă singuri de ceeace a primit slăbănogul.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 3-4) Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
Numai Dumnezeu poate cunoaște ceea ce este în mintea cuiva. Că Iisus are această cunoștință vedem din mai multe locuri. Iisus arată aici că este cu adevărat Dumnezeu și egal cu Cel din care S-a născut. Face asta arătându-le vădit ceea ce gândeau, căci unii se întrebau în sinea lor dacă El nu este altceva decât Dumnezeu. Dar întrucât le era frică de mulțime, nu mărturiseau aceasta. Le-a arătat gândurile lor spunând: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?
Și, cu siguranță, dacă era cineva care să fie deranjat, ar fi fost slăbănogul suferind, deoarece se pare că a fost uitat cu totul. Imaginați-vă că se plânge, gândind: am venit să primesc vindecare, dar tu vorbești despre iertarea păcatelor mele. De unde știi aceasta? De ce schimbi subiectul? Dar slăbănogul nu a spus nimic de acest fel, ci se încredințează autorității Celui ce vindecă.
Dar cei răi și plini de sine plănuiesc întotdeauna împotriva faptelor bune ale altora. De aceea, îi mustră, dar o face pe merit, de parcă ar spune: pentru că nu ați crezut primului meu cuvânt, deși era cu putere, țineți cont că mai adaug ceva: dezvăluirea tainelor voastre.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 29.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 5) Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
Este mai ușor a spune decât a face. Deși păcatele slăbănogului erau iertate, numai Cel ce le-a iertat știa cel mai bine. Pentru scoală-te şi umblă, a putut mărturisi atât cel care s-a ridicat, cât și cei ce l-au văzut ridicându-se. Iată un semn trupesc care să justifice un semn spiritual, deși impactul său are rolul de a struni imperfecțiunile trupului și ale sufletului. Ni se dă o înțelegere a păcatului și a multor slăbiciuni ce aveau să vină. De asemenea, poate că păcatele sunt iertate mai întâi ca sănătatea să fie restaurată, de vreme ce cauzele infirmității au fost șterse.
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.9.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 6) Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta.
Mai mult decât atât, ca să se poată înțelege că El se afla în trup, că poate ierta păcatele și restaura sănătatea trupurilor, Iisus a spus: Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a spus apoi slăbănogului:Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. I-ar fi putut spune doar ridică-te, dar, pentru că fiecare lucru săvârșit trebuie explicat, a adăugat ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Prima dată a iertat păcatele, apoi și-a arătat puterea de a reda sănătatea. Apoi, cu luarea patului, a făcut înțeles că trupurile vor fi eliberate de infirmități și suferințe; iar în cele din urmă, prin întoarcerea slăbănogului la casa sa, le-a arătat credincioșilor că li s-a dat înapoi calea spre raiul din care a plecat Adam, părintele tuturor, care a decăzut prin murdăria păcatului.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 9, 7-8) Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.
Vedeți cum se descoperă ca fiind Creatorul, atât al sufletelor, cât și a trupurilor? Vindecă paralizia, atât din trup, cât și din suflet. Vindecarea sufletului este dovedită prin vindecarea trupului, chiar și când trupul rămâne o creatură care se târăște pe pământ. Mulțimile nu-și dădeau seama cine este El: Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. El a continuat, prin lucrările Sale zilnice, să-i deștepte și să le înalțe gândirea. Nu ar fi fost puțin lucru ca El să fi fost considerat mai mare decât ceilalți, ca venind de la Dumnezeu. Dacă ar fi gândit aceasta în mințile lor, ar fi descoperit mai apoi că El era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. (Vindecarea slăbănogului a făcut mulțimea să priceapă mai bine cine este Iisus. Deși nu s-au ferit să-l numere pe Iisus printre ființele umane, lăsând încă deschisă posibilitatea de a-L acuza de blasfemie – n.tr).
Însă, ei nu au primit limpede aceste lucruri și de aceea nu L-au recunoscut. Ei spuneau:acest om nu este de la Dumnezeu! Cum poate fi acest om de la Dumnezeu? Mințile lor se frământau continuu asupra acestor gânduri.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 29.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 9, 7-8) Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.
Admirația, iar nu teama trebuie să aducă această vindecare. Pentru a anticipa cele viitoare prin acest adevăr, mulțimile se temeau de cuvântul și de faptele Domnului. Este înspăimântător să mori fără a avea păcatele iertate de către Hristos, căci nimeni nu se întoarce în casa veșniciei decât dacă și-a agonisit iertarea păcatelor. Au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere. Învățătura ajunge la limanul potrivit și, încetând frica din ei, Dumnezeu este preaslăvit pentru că a dat o asemenea putere oamenilor. Dar aceasta a fost doar datorită lui Hristos, căruia I se cuvenea ca Tatăl să-I împărtășească firea Sa. De aceea a putut face toate acestea, căci puterea lui Dumnezeu este nețărmurită. Altfel,slava ar fi venit doar de la cel vindecat și nu de la toți ceilalți. Însă aici, motivul pentru preaslăvirea oferită lui Dumnezeu este acesta: Prin Cuvântul lui Dumnezeu,, s-a dat omenirii putere,pentru iertarea păcatelor, pentru învierea trupurilor și pentru întoarcerea în rai.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 8.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

✝) Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Comentarii Patristice

Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Mt. 28, 29)

Duminica a 5-a după Rusalii (Ev. Matei 8, 28-34; 9, 1 – vindecarea demonizaților din ținutul Gadarenilor)

(Mt. 28, 28) Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.

Cealaltă parte trebuie înțeleasă,în primul rând, în sensul său propriu. Dar, după o interpretare alegorică, demonizații care L-au întâlnit pe Domnul în ținutul gadarenilor, adică în țara neamurilor, ar putea fi văzuți ca având sorgintea celor din seminția lui Ham și Iafet, cei doi fii ai lui Noe, ca osebiți de evrei, care își au sorgintea în Sem, primul născut al lui Noe. Sau ar putea fi înțeleși ca toți cei ținuți robi de către diavol, în păcatul idolatriei. Ei sunt împovărați de lanțurile greșelilor și cătușele păcatelor. Nu locuiau în oraș, adică în comunitatea legământului, unde poruncile divine erau în vigoare. Mai curând, ei sălășluiesc printre morminte, închinându-se la idoli și cinstind amintirile celor puternici sau imaginile celor morți.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 28, 29) Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Natura divină a Fiului Unul Născut deja chinuia pe demoni în flăcări de nedescris. Domnul îi prindea pe demoni pe drumuri fără ieșire, dezlegând tirania lor. Ai venit înainte de vreme, au strigat ei. Căci știau din Scripturi că Hristos avea să vină și să-i judece. Privind întruparea ca și cum s-ar fi întâmplat la timpul nepotrivit, spuneau că El a venit pe nepregătite. Această greșită interpretare nu este surprinzătoare. În felul lor înșelător de a fi, nu au ezitat să spună chiar și aceasta. Deși știau că mânia lui Dumnezeu va veni asupra lor, tot spuneau cu semeție: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Știau că Judecata de Apoi le va aduce o pedeapsă în aceeași măsură în care nu au respectat poruncile lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 101, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 28, 29) Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?

Căci demonii au spus: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Vedeți, nu spun că nu au păcătuit, ci cer să nu sufere pedeapsa înainte de vreme. Pentru că Hristos îi prinsese în fapt, săvârșind acele orori nemaivăzute și pline de fărădelege, schimonosind și chinuind în felurite chipuri făptura Sa, și, pentru că fărădelegile lor erau atât de mari, credeau că Hristos nu va întârzia în a-i pedepsi, l-au implorat să nu-i trimită înapoi. Ei, cei care nici cu cătușe de fier nu putea fi legați, au venit legați în fața Domnului. Ei, cei care alergau prin munți, au venit singuri în câmpie. Și ei, care împiedicau pe toți ceilalți să treacă, au stat neclintiți la vederea lui Iisus, care le stătea în cale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 28.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 31) Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.

Slugile cer să li se dea locul ce li se cuvine: trimite-ne în turma de porci. Nebunia cere să fie trimisă din morminte, în turma de porci, căci nu se gândește să scape de mirosul cel greoi, ci să-l schimbe cu un altul. Trimite-ne în turma de porci. Căzând din cer, caută necurăția. După ce au viețuit în lumea cea de sus, caută mocirla porcilor. Trimite-ne în turmă. O turmă este trimisă într-o altă turmă, o legiune de demoni făcându-se astfel văzută și se pare că doi oameni au fost cauza a ceva la care o turmă de porci nu a putut rezista.

(Petru Hrisologul, Predica 16.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 8, 32) Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.

Şi El le-a zis: Duceţi-vă. Sunt sacrificate animalele cu miros greu, nu pentru că demonii au cerut asta,ci ca să se arate cât de păguboși pot fi împotriva oamenilor. Ei caută cu râvnă să distrugă și să piardă ceea ce există, acționează, mișcă și viețuiește. Ei caută moartea oamenilor, căci vechea dușmănie, cu rădăcina adânc înfiptă în mânie și răutate, este mai cu seamă față de oameni. Demonii nu renunță decât dacă sunt biruiți cu putere. Ei săvârșesc răul pe care sunt puși să îl facă și de aceea animalele greu mirositoare sunt sacrificate pentru a se arăta cu tărie că demonii au voie să intre în turmă, dar nu în oameni. Prin păcatele noastre,noi îi împuternicim să facă rău. În același fel, prin puterea credinței noastre călcăm peste capurile demonilor și devin supuși ai noștri prin biruința lui Hristos.

(Petru Hrisologul, Predica 16.8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 33) Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Păzitorii au fugit la vederea puterii divine, au spus cele întâmplate și oamenii au rugat pe Domnul să treacă din hotarele lor. Asta ar putea să simbolizeze pe căpeteniile iudeilor sau pe preoții idolilor, care, împărțind hrana greșelilor lor oamenilor necurați și necredincioși, îi hrănesc ca pe porci, pentru o moarte veșnică.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 33) Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii.

Sau aceasta poate fi înțeleasă altfel, căci poate exista mai mult de un singur înțeles spiritual (urmând lui Origen, Cromatius arată că, în timp ce înțelesul literal al unui pasaj biblic este unic, i se pot oferi mai mult de un înțeles spiritual sau alegoric -n.tr) , adică, îi putem privi pe acești doi demonizați într-un sens mai larg, ca pe doi oameni dintre neamuri (precum am arătat mai înainte, urmașii lui Ham și Iafet – a se vedea 8, 28) care, prin cuvântul și harul lui Hristos, au fost eliberați din robia demonilor. Poate, prin turma de porci îi putem înțelege pe eretici care, scoși din comunitatea credincioșilor, sunt cunoscuți ca fiind mutați. Dacă este așa, păzitorii pot fi văzuți ca arhitecți ai ereziilor și învățători ai minciunii, care hrănesc aceste turme de porci cu învățături greșite, nu pentru viață, ci pentru moarte. Căci acești neînfrânați învățători îi hrănesc, nu cu hrana cerească, nici cu mâncarea unei vieți sănătoase, ci cu cea mai nebunească și necurată învățătură a fățărniciei.

(Cromatius, Tratat la Matei 43.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 34) Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

L-au rugat să plece din hotarele lor, nu din mândrie (precum cred mulți) , ci din smerenie. Să găsesc nevrednici de prezența Domnului, precum și Petru a căzut în genunchi înaintea Domnului după prinderea peștilor și Ia zis:pleacă de la mine, Doamne, căci sunt păcătos.

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.8.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 8, 34) Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor.

Cetatea din care au venit să întâlnească pe Domnul, cerându-i să plece din hotarele lor, reprezintă sinagoga, care nu a voit să primească pe Domnul și Mântuitorul ființei umane, chiar și după ce au privit divina Sa putere. De aceea, Hristos s-a întors în cetatea Sa. Pentru că a fost refuzat de către sinagogă, a venit la Biserica Sa,pe drept numită cetatea lui Dumnezeu. Văzându-L, gadarenii L-au rugat pe Domnul să plece din hotarele lor. Astfel de oameni se află și printre noi. Din necredință, Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să plece din hotarele inimii lor, după cum spune Scriptura: înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4) .

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

(Mt. 9, 1) Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.

Văzându-L, gadarenii L-au rugat să treacă din hotarele lor. Astfel de oameni se găsesc și astăzi printre noi. Din necredință Îl silesc pe Domnul și Mântuitorul lumii să se treacă din hotarele inimii lor, după cum spune și Scriptura: înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului (Sol. 1, 4) .

(Cromatius, Tratat la Matei 43.7, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip) .

Evanghelia vindecării slugii sutașului – Comentarii Patristice

Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Mt. 8, 10)

Duminica a 4-a după Rusalii (Ev.: Matei 8, 5-13) – Comentarii Patristice

Matei 8, 5: Un sutaș îl roagă pe Iisus

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L.

Sutașul aștepta vindecarea
Unii spun că sutașul, prin înfățișarea faptelor, a sugerat motivul pentru care nu a adus pe slujitorul său la Iisus, spunând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit, ca și cum ar fi fost pe cale să-și dea ultima suflare sau chiar după cum a spus Luca, era să moară (Luca 7, 2). După părerea mea, motivul pentru care nu l-a adus cu el a fost un semn în sine al credinței sale, chiar mai mare decât a celor care l-au coborât pe paralitic prin acoperiș (Luca 5, 19). Deoarece sutașul știa sigur că era destul să poruncească pentru a ridica pe sluga sa, nu a mai considerat necesar să îl mai aducă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 6: Chinuindu-se cumplit
Și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

Sluga mea.
El folosește cuvântul băiat [explicația lui Teodor vine de la faptul că grecescul „pais” poate însemna atât fiu, cât și slujitor – n.tr.] pentru a se referi la sluga casei. Luca arată aceasta vădit, numindu-l slugă sau slujitor.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 7: Venind, îl voi vindeca.
Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

Propunerea lui Hristos
Ce a făcut Iisus? Ceva ce nu mai făcuse înainte. Dacă alte dăți doar împlinea dorința celor care-i cereau câte ceva, acum dimpotrivă, se implică mai mult. Se oferă nu numai să-l vindece dar să și vină în casa sa. Din aceasta aflăm despre marea credință a sutașului, căci de nu i-ar fi oferit aceasta și i-ar fi spus, Mergi în drumul, fie ca sluga ta să se vindece, noi nu am fi cunoscut toate acesta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 8: Sutașul spune că este nevrednic
Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.

Doamne, nu sunt vrednic
Când Domnul i-a spus sutașului că va veni în casa lui să-i vindece sluga, el a răspuns: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Găsindu-se nevrednic, s-a arăta pe sine vrednic ca Hristos să vină nu doar în casă ci și în inima sa. Nu ar fi spus aceasta cu o așa mare credință și smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima sa pe Cel care avea să-i vină în casă. Pentru Hristos nu ar fi fost nici o bucurie să intre în casa sa și să nu intre în inima sa. Căci Domnul smereniei, atât prin cuvânt, cât și prin faptă, a șezut și în casa unui fariseu mândru, pe nume Simon și, deși a șezut în casa lui, în inima lui nu era loc. Căci în inima lui, Fiul Omului, nu a putut să-și plece capul [pentru a se odihni – n.tr.] (Matei 8, 20).
(Fericitul Augustin, Predica 62, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Spune doar un cuvânt
Este curios că, atunci când Marta, care era foarte apropiată de Iisus, a zis știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da (Luca 11, 22), a fost departe de a fi lăudată, ci dimpotrivă, a fost corectată de către Domnul, pentru că nu grăise chiar potrivit… Căci Iisus o învăța că El însuși este izvorul a toate lucrurile bune, învierea și viața, ca și cum ar fi spus: Nu aștept să primesc puterea, căci este deja în mine.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Matei 8, 9: Și eu sunt om sub stăpânirea altora
Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.

Un om aflat sub stăpânire
A fost un semn al înțelepciunii sutașului că, doar gândind în sinea sa ce ar fi fost cu putință, a crezut asemenea lucruri despre Hristos. Căci spune: că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Sutașul nu a venit la Hristos ca la Fiul lui Dumnezeu și Domn a toată creația (la acea vreme, înainte de răstignire, aceasta nu era cunoscută nici chiar de ucenici). Dimpotrivă, a venit la El ca la un om care, datorită virtuților Sale, a primit de la Dumnezeu o autoritate mai mare decât a oamenilor. Pentru aceasta spune căci și eu sunt om. De-ndată ce i-a spus spune doar, ceea ce poate părea potrivit doar lui Dumnezeu, pe bună dreptate adaugă și mărturia: căci și eu sunt om, de parcă ar fi zis nu ar fi nimic incredibil dacă tu, un om care a primit autoritatea de la Dumnezeu, ai putea face asemenea lucru, de vreme ce și eu, un om ca tine, am în stăpânire și sunt pus peste ei ca să le comand așa cum doresc.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 10: La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință
Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință.

Împlinirea așteptărilor
Hristos se găsește uimit de către sutaș. Își îndreaptă atenția către el și-l onorează cu darul împărăției, chemând și pe alții la același zel.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Nici măcar în Israel.
Omul acesta era dintre neamuri, căci era până la urmă un sutaș al oștilor Imperiului Roman pe tărâmul evreiesc. Acest om se afla în comanda oștilor de acolo, în măsura în care putea un sutaș. Era sub ascultare și avea sub ascultare. Ca subordonat, era supus; ca unul ce avea subordonați, poruncea… Chiar dacă Domnul nu a intrat fizic în casa omului, a fost prezent în toată măreția Sa, vindecându-i credința și sluga. Cu toate acestea, același Domn apăruse trupește între oamenii legământului Său. Nu s-a născut într-o altă țară. Nu a pătimit, nu a călcat, nu a îndurat suferințele sale omenești și nici nu făcut minuni în alte țări. Totuși, prin sutaș, s-a împlinit prorocia: cel pe care nu-l cunoșteam m-a slujit.
(Fericitul Augustin, Predica 62, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 11-12: Stând la masă cu patriarhii
Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.

Mulți vor sta la masă cu Avraam
Bagă de seamă cum ceea ce ai auzit în Evanghelie, ca ceva ce are să vină, s-a petrecut deja. Iisus laudă credința sutașului, a cărui trup nu era din partea locului dar al cărui duh era din casa credinței. Lui i-a spus Hristos, mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Care fii ai împărăției? Vorbește despre oamenii legământului, care au primit și Legea. La ei au fost trimiși prorocii. Lor li s-a dat templul și preoția. Ei au sărbătorit anticipările celor viitoare, simbolic, dar fără să fie conștienți de prezența lor reală. De aceea, vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Ciudat, nu-i așa? Că ei vor fi alungați, în timp ce creștinii de la răsărit și de la apus vor fi chemați să participe la ospățul ceresc, cu Avraam, Isac și Iacov, a căror pâine este dreptatea și a căror cupă este înțelepciunea.
(Fericitul Augustin, Predica 62, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 13: Sluga s-a vindecat
Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.

După credința ta
La Dumnezeu nu există silă. În permanență ne vrea doar binele și dă oamenilor și îngerilor (și ei ființe raționale), cărora le-a dat și puterea de a alege, doar sfaturi de nădejde. Cei ascultători au ceea ce este bun în mod liber și pe bună dreptate. Este dat de Dumnezeu, dar de către ei păstrat… Duhul omului are voință liberă de la început, și la fel și Dumnezeu, după al cărui chip și asemănare a fost creată lumea. Omul este îndemnat să se țină cu putere de ceea ce este bine și prin aceasta să asculte de Dumnezeu, ceea ce nu se referă numai la fapte, ci și la credință. Dumnezeu a lăsat să existe în om libera voință ca să poată fi folosită de către om…după cum se arată și în răspunsul lui Iisus către sutaș: Du-te, fie ție după cum ai crezut.
(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3, 37, 1, 4-5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23) – Comentarii patristice

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputințele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată și deplină. Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului. David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3). Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Evanghelia din Duminica tuturor sfinților – Comentarii patristice

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Duminica 1 după Rusalii (a tuturor sfinților) (Ev. Matei 10, 32-38; 19, 27-30)

 (Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Fiul nu spune aici cuvinte liniștitoare, ci vorbește despre urmările lepădării. Bagă de seamă: căci nu printr-o putere a ta mărturisești, ci prin ajutorul harului de sus. Hristos spune că dacă te lepezi de Mine, de Fiul, Mă voi lepăda și Eu de tine înaintea Tatălui. Însă cineva ar putea spune: cum aș putea fi judecat eu, dacă Dumnezeu, uitând de mine, se leapădă de mine? Răspunsul este: ești uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.
Dar de ce, te ridici și spui, trebuie să-mi mărturisesc credința și cu gura, dacă o fac cu mintea? Nu, cu gurile noastre trebuie să o mărturisim, pentru a fi pregătiți în orice clipă să vorbim cu îndrăznire. Numai prin această bogată dragoste și hotărâre vom fi ridicați la cele înalte.
Astfel, Iisus se adresează către fiecare dintre noi în parte. Aici nu vorbește doar către primii săi ucenici, ci către fiecare dintre noi care urmează lor și după mărturia lor. Cel ce primește în sufletul său învățătura aceasta îi va învăța cu îndrăzneală și pe alții, pregătit fiind să sufere toate cu ușurință. De aceea, mulți și-au întărit credința lor prin mărturia apostolilor pentru acest Cuvânt.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 34.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Hristos nu spune tot cel ce va mărturisi pentru mine în inima sa,ci înaintea altora. Cel ce nu-L mărturisește și înaintea altora, nu are niciun folos să creadă în Hristos doar în inima sa. Căci este imposibil ca cel ce se leapădă cu buzele sale să creadă în inima sa. Mărturisirea este rodul credinței. Atât timp cât o rădăcină este vie, trebuie să facă ramuri sau frunze,iar dacă nu o face, știm fără-ndoială că rădăcina este putredă în pământ. În același fel, atât timp cât credința inimii este sănătoasă, sădește continuu semințele mărturisirii cu buzele. Dar, dacă buzele nu mărturisesc, trebuie să cunoști că, fără îndoială,credința inimii a început să putrezească. Apostolul spune: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 10).Astfel, mărturisirea cu buzele nu valorează nimic fără credința inimii, cum nici credința inimii nu valorează nimic fără mărturia buzelor. Dacă ție-ți este de folos să crezi cu inima, dar fără să mărturisești și-naintea altora, va fi de folos și necredincioșilor să mărturisească pe Hristos cu fățărnicie, deși nu cred în inima lor? Dacă nu folosește unui necredincios să mărturisească fără a avea credință, în același fel, nu-ți va folosi nici ție să crezi fără să mărturisești.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Ce fel de pace este aceea pe care Iisus cere să fie dată la intrarea în fiecare casă? Și ce fel de pace este cea despre care cântă îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace? Și, dacă Iisus nu a venit să aducă pace, de ce toții proorocii propovăduiau pacea ca fiind vestea cea bună? Pentru că nimic nu aduce mai cu desăvârșire pacea, decât înlăturarea bolii. Aceasta este pacea: înlăturarea cancerului. Numai printr-o tăiere de la rădăcină a răului, cerul se poate reuni cu pământul. Numai așa poate doctorul păstra trupul sănătos. Partea ce nu mai poate fi vindecată trebuie înlăturată. Numai așa păstrează comandantul armatei pacea: prin tăierea celor ce se răscoală împotrivă. La fel a fost și cu turnul Babel, când pacea lor cea dăunătoarea fost sfârșită prin necesara dezbinare a lor. Așadar, pacea a fost împlinită.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 35, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Există o pace bună și una de la diavol. Pacea bună există printre cei buni, credincioși și drepți… Căci credința se naște prin cuvântul lui Dumnezeu, dar se păstrează prin pace și se hrănește prin dragoste, precum apostolul spune:credinţa care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6).Credința lipsită de iubire nu poate produce nici un rod al faptelor bune. Dacă un credincios se separa (de comunitate – n.tr.) din cauza oricărei neînțelegeri, să știe că este de la diavol, căci orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui (Mt. 12, 25). Și dacă frăția este dezbinată, se va nimici pe sine, precum spune apostolul: iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi (Gal. 5, 15). Pe de altă parte, există o pace de la diavol printre oamenii necredincioși și nelegiuiți. Printre ei se află o singură stare, cea de păcătoșenie, deci este o înțelegere în a săvârși păcatul. Căci necredința și nelegiuirea se nasc la sfatul diavolului, dar sunt păstrate prin pace. Dar, dacă se întâmplă ca între ei să se iște o luptă,ei se dezbină, și asta este o luptă bună. Când este pace printre oamenii buni, credința și dreptatea sunt la ele acasă, iar necredința și nedreptatea stau ca adormite. Dar, când se iscă o ceartă, credința și dreptatea se scufundă, în timp ce necredința și nedreptatea se ridică înnoite. În același fel, când este pace printre nelegiuiți, nedreptatea și necredința sunt la ele acasă, iar credința și dreptatea zac adormite. Dar, când apare armonia, necredința și nedreptatea se scufundă, în timp ce dreptatea și credința se ridică. De aceea a adus Dumnezeu pe pământ o bună dezbinare, ca să rupă o legătură a diavolului. Toți oamenii locuiau împreună într-o casă a necredinței, cei buni dimpreună cu cei răi, iar cei răi erau răi pentru că urmăreau răul și au rămas răi,ocolind binele. Dar Dumnezeu a adus o sabie a dezbinării printre ei, cuvântul adevărului. Despre aceasta a spus apostolul: căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4, 12).
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Când suntem înnoiți prin apa botezului, prin puterea Cuvântului, suntem separați de păcatele începuturilor noastre; suntem tăiați prin sabia lui Dumnezeu de la necumpătata dragoste a tatălui și a mamei și suntem despărțiți de ei. Pentru că ne-am lepădat de omul de dinainte, cu păcatele și necredința sa, și am fost înnoiți de Duhul în suflet și în trup, vom urî din tot sufletul obiceiurile vechii noastre vieți, primite prin naștere trupească (autorul vorbește de obiceiuri noi, dobândite prin nașterea la noua viață, în Hristos, spre deosebire de obiceiurile omului celui vechi, care a murit la Botez – n.ed.).
(Ilarie de Poitiers, La Matei 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Însuși Domnul proclamă pacea și de aceea ne spune Apostolul Pavel că El este pacea noastră (Efes. 2, 14). Asta înseamnă, desigur, pacea celor care cred în El și-L primesc în sufletele lor. Atunci, în ce fel nu a adus pace pe pământ? Când fiica a crezut, dar tatăl a rămas necredincios, ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Cor. 6, 15). Căci vestirea păcii a creat o dezbinare. Între un fiu credincios și un tată necredincios este necesar să fie o vrajbă. Și pacea care a fost vestită a născut o dezbinare, una bună! Căci în pace ne mântuim.
(Eusebiu de Emesa, Omilia26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 36) Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Hristos a spus mai înainte: ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case (Mt. 10, 27) iar acum, descoperă ce va urma după această vestire a cuvintelor Domnului. Întreaga lume este dezbinată pentru credința în Hristos. În fiecare casă se află, atât credincioși, cât și necredincioși și, pentru a strica pacea de la diavol, a fost trimisă cearta de care era nevoie. Scrie în cartea Facerii că Dumnezeu a făcut același lucru și cu oamenii care s-au ridicat de la răsărit și s-au apucat să ridice un turn, prin care voiau să atingă înălțimile cerului, dar Domnul a amestecat limbile lor (Fc. 11, 9). Pentru același lucru se roagă și David în psalmi, zicând: Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie (Ps. 67, 30).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.10.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

 (Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Pentru că mai înainte a spus: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34), acum adaugă că a despărțit pe oameni de mamă, de tată și de rude, ca nimeni să nu așeze devotamentul față de familie înaintea religiei. El spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar în Cântarea Cântărilor, citim:El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea (Cânt. 2, 4). Trebui să păstrăm această ordine a dragostei în toate relațiile noastre. Iubește pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiii tăi. De va veni o vreme când dragostea pentru un părinte și pentru fiii lui Dumnezeu vor fi în conflict și nu vor putea fi ținute amândouă, lăsarea sinceră a dragostei pentru familia ta poate fi o formă mai mare de loialitate familială în relație cu Dumnezeu.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 1.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
El a spus aceasta pentru a aduce pe părinți la o mai mare blândeţe, iar pe copii la o mai mare libertate, chiar în momentul în care dragostea ar vrea să îi împiedice. Îi sfătuiește pe părinți să nu încerce ceea ce este imposibil, bănuind că dragostea pentru copiii lor poate fi pe drept asemănată cu dragostea lor pentru Dumnezeu. Apoi, învață pe copii să nu încerce ceea ce este cu neputință, adică să caute să facă dragostea lor pentru părinți mai mare decât dragostea lor pentru Dumnezeu.
Iar, ca nu cumva ascultătorii săi să se supere și socotească acest cuvânt prea greu, vezi cum întoarce argumentul într-o și mai drastică direcție. Căci, după ce spune cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine,adăugă și cine ţine la sufletul lui îl va pierde! Așadar, nu compara dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea pentru părinți, frați, surori și soții. Comparați dragostea aceasta cu cea pentru propriul suflet, căci nimic nu vă este mai de preț decât propriul suflet. Și totuși, dacă nu ești în stare să renunți la o asemenea dragoste, la cea pentru sufletul tău, în toate lucrurile vei fi împotriva Celui ce te iubește.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Lasă-l pe tată să spună iubește-mă! Lasă pe mamă să spună iubește-mă! La acestea voi spune, Taci! De ce, ceea ce cer nu cer pe drept? N-ar trebui să răsplătesc cu ceea ce am primit? Tatăl va spune: Eu te-am crescut. Mama va spune: Eu te-am născut. Tatăl va spune: Te-am educat. Mama va spune: Te-am hrănit…. Să răspundem tatălui și mamei când pe drept vor spune: iubește-ne, să le răspundem: vă voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos. Veți fi cu mine în El, iar fără El eu nu voi fi cu voi. Iar ei vor spune: Dar nouă nu pasă de Hristos. Și dacă eu Îl prețuiesc pe Hristos mai mult decât pe voi, oare ar trebui să-L pierd pe Cel care m-a creat ca să mă supun celor care m-au crescut?
(Fericitul Augustin,Predica 65A.5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 38) Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cel care își poartă crucea este cel care, dacă trebuie, este gata să treacă prin orice pericol pentru Dumnezeu, chiar și prin moarte, decât să se lepede de Hristos: Acesta este gata în fiecare zi să fie chinuit din pricina felului său de a viețui. Chiar și dacă nu suferă nimic asemănător cu moartea Dumnezeu, tot se va milostivi spre el. Pentru că este răsplătită intenția, nu fapta. Intenția vine din alegerea noastră liberă, iar fapta este împlinită numai prin harul lui Dumnezeu. Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde (Mt. 10, 39; Mc. 8, 35; In. 12, 25). Este mai bine să mori pentru Dumnezeu și să trăiești veșnic, decât să viețuiești pentru interesul oamenilor și să suferi moartea cea veșnică. Hristos a murit pentru noi, deși n-ar fi fost cu putință să moară dacă n-ar fi vrut și El aceasta. Cu cât mai mult trebuie să ne dăm viața pentru El, noi, cei muritori, chiar dacă nu dorim să fim așa? Dacă Domnul nostru a murit pentru slujitorii săi fără a primi nici o răsplată, este mai echitabil ca un slujitor să moară pentru Domnul și să fie și răsplătit pe deasupra.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 27)Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?”
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el, dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune:Cum atunci? Dacă nu am avere, nu pot să mă desăvârșesc? Petru întreabă pentru ca tu, săracul, să afli că nu ești sub nici un fel inferior ucenicilor. Petru întreabă nu pentru ca tu să ai șovăieli fiindcă ai fi învățat aceasta de la el (pentru că era încă nedesăvârșit și fără să fi primit Duhul), ci ca să auzi cuvântul din gura Stăpânului lui Petru și astfel, să crezi. Atunci când vorbim în numele altora, grijile lor devin ale noastre și asta a făcut și apostolul când a pus această întrebare Învățătorului în numele mulțimii săracilor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În a dărui ceva, Dumnezeu nu laudă darul în sine, ci voința și sinceritatea dăruitorului. Iartă și prețuiește mai mult pe acela care dă mai puțin, dar care dă cu sinceritate, decât pe cel care dă mai mult dintr-o cămară mai plină, dar fără prea multă dragoste (Mc. 12, 43-44; Lc. 12, 41-44). Astfel, din ceea ce s-a scris despre darurile bogaților și despre cei doi bani ai văduvei aruncați pentru săraci (Mc. 12, 41-44), este clar că același lucru se petrece cu cei care au lăsat toate cele pe care le au pentru dragostea de Dumnezeu, ca să urmeze netulburați pe Hristos Dumnezeu. Ei vor face toate după cuvântul Său. Cel care împarte o avere mai mare nu este primit mai mult decât cel care împarte una mai mică, mai cu seamă dacă aceasta mai mică este împărțită din toată inima. Ceea ce Petru și cu fratele său Andrei au lăsat, a fost de o mică valoare, însă amândoi, când au auzit veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni, îndată au lăsat mrejele și au mers după El. (Mt. 4, 19-20) și Dumnezeu nu i-a cântărit a fi ușori, pentru că ceea ce făcuseră o făcuseră cu o dragoste mare. Dumnezeu știa că deși le-ar fi fost dăruite averi nenumărate, ei tot nu ar fi fost stăpâniți de ele și nici dorința lor de a urma lui Iisus nu ar fi fost înfrântă de ele. Așadar, cei care vor urma Mântuitorului, vor sta pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel și vor primi această putere la învierea morților. Căci aceasta este regenerarea, o naștere din nou, când cerul nou și pământul nou sunt restabilite pentru cei care se reînnoiesc, și un Nou Testament cu potirul său este oferit.
(Origen, Comentariu la Matei 15.21-22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Dar ce înseamnă că vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Înseamnă că le vor afla necuviincioase și le vor osândi. Căci ei nu vor sta precum niște jurați, ci exact așa cum s-a spus că regina de la miazăzi va judeca acel neam (Mt. 12, 42), iar ninivitenii îi vor osândi (Mt. 12, 41) la fel vor face și aceștia. Pentru aceasta, El n-a spus neamurile lumii, ci semințiile lui Israel. Iudeii și apostolii au fost crescuți în aceleași legi, obiceiuri și sisteme politice. Când iudeii au spus că nu au putut crede în Hristos pentru că legea îi împiedica să primească poruncile Lui, El aduce în față pe acești oameni care au primit aceeași lege, dar au crezut și astfel, condamnă pe toți ceilalți asemenea iudeilor. Pentru aceasta a spus mai înainte: De aceea ei vă vor fi judecători (Mt. 12, 27).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În ziua judecății, iudeii vor răspunde: Doamne, nu am știut că tu ești Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ce om poate vedea comoara ascunsă în țarină (Mt. 13, 44) sau soarele ascuns în nori? Cine ar fi crezut că steaua care strălucește dimineața (Apoc. 22, 16) s-a născut pe pământ? Cine ar fi crezut că femeia care ne-a scos afară din rai și ne-a oprit să mai intrăm înapoi va deveni prima ușă a raiului sau că lumina va străluci prin ea, cea care a adus întunericul în lume? Așadar, nu a fost împietrirea inimii cea care ne-a condus să Te rănim, ci am fost amăgiți prin trupul Tău.
Iar voi le veți răspunde: Și noi am fost oameni ca și voi, având un suflet și o natură trupească la fel ca voi și noi am viețuit în una și aceeași lume ca și voi. Am fost amenințați de aceleași duhuri lumești și ajutați de același Dumnezeu. Mai mult decât atât, ați avut avantajul în fața noastră că noi eram oameni simpli, păcătoși și fără știință de carte, nedeosebiți în mulțime, în timp ce voi erați preoți, cărturari și învățători ai oamenilor. Noi, așa simpli și păcătoși, L-am putut recunoaște. Voi, deși preoți și cărturari, care ați ținut Scriptura înaintea ochilor ca far și cale de urmat, nu L-ați recunoscut. Chiar și înainte de a fi martori ai minunilor Sale L-am recunoscut cine este. Dar voi, chiar și după ce ați fost martori ai puterii Sale, nu L-ați putut cunoaște? Cum s-a putut întâmpla că aproape întreaga lume L-a ignorat pe Cel pe care cei doisprezece L-au cunoscut. Voi n-ați crezut în El și n-ați cunoscut că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce v-a făcut să-L omorâți, dacă nu ați găsit nici o vină în El? În noi, bunăvoința ignoranței grosolane a fost ca o făclie. Dar în voi, răutatea științei voastre v-a îmbrățișat precum întunericul.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ei l-au urmat în spălarea botezului, sfințirea credinței, la învierea din morți și la moștenirea veșnică. Pentru aceasta există acea regenerare pe care apostolii au primit-o și pe care legea nu a putut-o oferi. I-a unit pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel, spre slava celor doisprezece patriarhi. Celorlalți care L-au urmat în batjocura lumii, le-a promis o plată înmulțită. Această răsplată este cea care este umplută de bucurie cerească, ca la găsirea oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7). Această răsplată înmulțită este cea care pe care belșugul țarinii desăvârșite o va da. Această cinste a fost prevăzută și pentru Biserică, în numele Sarei (Fc. 17, 16). Această va fi meritată prin lăsarea legii și credința evangheliei și astfel El spune că cei din urmă vor fi cei dintâi pentru că cei dintâi vor fi cei din urmă.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 20.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29) Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înmulțitînseamnă ceea ce este incomparabil mai bun, referindu-ne la viitorul din rai. Când Marcu spune că ia însutit în vremea aceasta (Mc. 10, 30) trebuie să înțelegem ca vorbind despre bucuriile duhovnicești care depășesc de departe pe cele pământești, atât de mult încât sunt garanții ale binecuvântările viitoare.
(Teodor din Heracleea, Fragmentul 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înțelesul cuvintelor este acesta: Cel care pentru Mântuitorul s-a lepădat de cele trupești, va primi cele duhovnicești. Unele, spre deosebire de celelalte, vor fi mult infinit mai multe, adică cele din urmă. Astfel, apostolul, care a renunțat la casa sa și la pământurile sale, spune și aceasta: Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (2. Cor. 6, 10).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.19.30, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ca nimeni să nu creadă că ceea ce s-a spus de către Hristos se aplică doar ucenicilor, a extins cuvintele pentru a-i acoperi pe toți cei care făceau asemenea. Restul s-ar putea să nu primească aceleași lucruri ca și ucenicii; dar vor avea în schimb părtășie cu Dumnezeu și fraternitate cu sfinții. De fapt, El se referă la bătrânii și bătrânele Bisericii, care erau așa cum erau, rude prin dragoste, iubite prin fire, care i-au iubit mai mult decât propriile rude după sânge. Ei au primit și bani de la aceștia, pentru a-i cheltui după trebuință, în timp ce comorile viitoare erau date deoparte pentru ei. În locul câmpurilor lor ei vor primi paradisul. Vor primi Ierusalimul cel de sus, mama primului lor născut în locul caselor zidite din piatră.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 221 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 30) Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
Sinagoga a fost prima care a fost chemată la mântuire, dar s-a pierdut printr-o lipsă a credinței. Apoi Biserica, crescând în casa tatălui său, adică legea, din slăbiciunea păcatelor sale, a alergat la Hristos și și-a depășit lipsa puterilor cu credință. Biserica a luat de la sinagogă harul care a trecut mai departe. Dar sinagoga, condusă mai mult de zel decât de credință, a văzut că Biserica nu numai că a fost curățită de boala sa, ci a și fost făcută fiică a lui Dumnezeu primind Sfântul Duh, prin care a venit la Hristos. Precum și apostolul spune: prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele (Rom. 11, 11). Astfel, sinagoga, care a fost chemată prima, a fost a doua care a crezut. Biserica, cea care a fost cea de-a doua chemată, a primit primul loc de mântuire împreună cu Dumnezeu.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)