Evanghelia vindecării slugii sutașului – Comentarii Patristice

Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Mt. 8, 10)

Duminica a 4-a după Rusalii (Ev.: Matei 8, 5-13) – Comentarii Patristice

Matei 8, 5: Un sutaș îl roagă pe Iisus

Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L.

Sutașul aștepta vindecarea
Unii spun că sutașul, prin înfățișarea faptelor, a sugerat motivul pentru care nu a adus pe slujitorul său la Iisus, spunând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit, ca și cum ar fi fost pe cale să-și dea ultima suflare sau chiar după cum a spus Luca, era să moară (Luca 7, 2). După părerea mea, motivul pentru care nu l-a adus cu el a fost un semn în sine al credinței sale, chiar mai mare decât a celor care l-au coborât pe paralitic prin acoperiș (Luca 5, 19). Deoarece sutașul știa sigur că era destul să poruncească pentru a ridica pe sluga sa, nu a mai considerat necesar să îl mai aducă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 6: Chinuindu-se cumplit
Și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

Sluga mea.
El folosește cuvântul băiat [explicația lui Teodor vine de la faptul că grecescul „pais” poate însemna atât fiu, cât și slujitor – n.tr.] pentru a se referi la sluga casei. Luca arată aceasta vădit, numindu-l slugă sau slujitor.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 7: Venind, îl voi vindeca.
Și i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

Propunerea lui Hristos
Ce a făcut Iisus? Ceva ce nu mai făcuse înainte. Dacă alte dăți doar împlinea dorința celor care-i cereau câte ceva, acum dimpotrivă, se implică mai mult. Se oferă nu numai să-l vindece dar să și vină în casa sa. Din aceasta aflăm despre marea credință a sutașului, căci de nu i-ar fi oferit aceasta și i-ar fi spus, Mergi în drumul, fie ca sluga ta să se vindece, noi nu am fi cunoscut toate acesta.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 20, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 8: Sutașul spune că este nevrednic
Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.

Doamne, nu sunt vrednic
Când Domnul i-a spus sutașului că va veni în casa lui să-i vindece sluga, el a răspuns: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai zi cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Găsindu-se nevrednic, s-a arăta pe sine vrednic ca Hristos să vină nu doar în casă ci și în inima sa. Nu ar fi spus aceasta cu o așa mare credință și smerenie dacă nu L-ar fi primit deja în inima sa pe Cel care avea să-i vină în casă. Pentru Hristos nu ar fi fost nici o bucurie să intre în casa sa și să nu intre în inima sa. Căci Domnul smereniei, atât prin cuvânt, cât și prin faptă, a șezut și în casa unui fariseu mândru, pe nume Simon și, deși a șezut în casa lui, în inima lui nu era loc. Căci în inima lui, Fiul Omului, nu a putut să-și plece capul [pentru a se odihni – n.tr.] (Matei 8, 20).
(Fericitul Augustin, Predica 62, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Spune doar un cuvânt
Este curios că, atunci când Marta, care era foarte apropiată de Iisus, a zis știu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îți va da (Luca 11, 22), a fost departe de a fi lăudată, ci dimpotrivă, a fost corectată de către Domnul, pentru că nu grăise chiar potrivit… Căci Iisus o învăța că El însuși este izvorul a toate lucrurile bune, învierea și viața, ca și cum ar fi spus: Nu aștept să primesc puterea, căci este deja în mine.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Matei 8, 9: Și eu sunt om sub stăpânirea altora
Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.

Un om aflat sub stăpânire
A fost un semn al înțelepciunii sutașului că, doar gândind în sinea sa ce ar fi fost cu putință, a crezut asemenea lucruri despre Hristos. Căci spune: că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Sutașul nu a venit la Hristos ca la Fiul lui Dumnezeu și Domn a toată creația (la acea vreme, înainte de răstignire, aceasta nu era cunoscută nici chiar de ucenici). Dimpotrivă, a venit la El ca la un om care, datorită virtuților Sale, a primit de la Dumnezeu o autoritate mai mare decât a oamenilor. Pentru aceasta spune căci și eu sunt om. De-ndată ce i-a spus spune doar, ceea ce poate părea potrivit doar lui Dumnezeu, pe bună dreptate adaugă și mărturia: căci și eu sunt om, de parcă ar fi zis nu ar fi nimic incredibil dacă tu, un om care a primit autoritatea de la Dumnezeu, ai putea face asemenea lucru, de vreme ce și eu, un om ca tine, am în stăpânire și sunt pus peste ei ca să le comand așa cum doresc.
(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 41A, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 10: La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință
Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credință.

Împlinirea așteptărilor
Hristos se găsește uimit de către sutaș. Își îndreaptă atenția către el și-l onorează cu darul împărăției, chemând și pe alții la același zel.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Matei 26, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

Nici măcar în Israel.
Omul acesta era dintre neamuri, căci era până la urmă un sutaș al oștilor Imperiului Roman pe tărâmul evreiesc. Acest om se afla în comanda oștilor de acolo, în măsura în care putea un sutaș. Era sub ascultare și avea sub ascultare. Ca subordonat, era supus; ca unul ce avea subordonați, poruncea… Chiar dacă Domnul nu a intrat fizic în casa omului, a fost prezent în toată măreția Sa, vindecându-i credința și sluga. Cu toate acestea, același Domn apăruse trupește între oamenii legământului Său. Nu s-a născut într-o altă țară. Nu a pătimit, nu a călcat, nu a îndurat suferințele sale omenești și nici nu făcut minuni în alte țări. Totuși, prin sutaș, s-a împlinit prorocia: cel pe care nu-l cunoșteam m-a slujit.
(Fericitul Augustin, Predica 62, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 11-12: Stând la masă cu patriarhii
Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.

Mulți vor sta la masă cu Avraam
Bagă de seamă cum ceea ce ai auzit în Evanghelie, ca ceva ce are să vină, s-a petrecut deja. Iisus laudă credința sutașului, a cărui trup nu era din partea locului dar al cărui duh era din casa credinței. Lui i-a spus Hristos, mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară. Care fii ai împărăției? Vorbește despre oamenii legământului, care au primit și Legea. La ei au fost trimiși prorocii. Lor li s-a dat templul și preoția. Ei au sărbătorit anticipările celor viitoare, simbolic, dar fără să fie conștienți de prezența lor reală. De aceea, vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Ciudat, nu-i așa? Că ei vor fi alungați, în timp ce creștinii de la răsărit și de la apus vor fi chemați să participe la ospățul ceresc, cu Avraam, Isac și Iacov, a căror pâine este dreptatea și a căror cupă este înțelepciunea.
(Fericitul Augustin, Predica 62, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Matei 8, 13: Sluga s-a vindecat
Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.

După credința ta
La Dumnezeu nu există silă. În permanență ne vrea doar binele și dă oamenilor și îngerilor (și ei ființe raționale), cărora le-a dat și puterea de a alege, doar sfaturi de nădejde. Cei ascultători au ceea ce este bun în mod liber și pe bună dreptate. Este dat de Dumnezeu, dar de către ei păstrat… Duhul omului are voință liberă de la început, și la fel și Dumnezeu, după al cărui chip și asemănare a fost creată lumea. Omul este îndemnat să se țină cu putere de ceea ce este bine și prin aceasta să asculte de Dumnezeu, ceea ce nu se referă numai la fapte, ci și la credință. Dumnezeu a lăsat să existe în om libera voință ca să poată fi folosită de către om…după cum se arată și în răspunsul lui Iisus către sutaș: Du-te, fie ție după cum ai crezut.
(Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 3, 37, 1, 4-5, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica a 2-a după Rusalii (Matei 4, 18-23) – Comentarii patristice

Binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul.

Matei 4,18
(Mt. 4, 18) Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Unii poate s-au întrebat: La chemarea Domnului, ce sau cât de mult au lăsat în urmă aceşti doi pescari care abia dacă aveau ceva? La aceasta, iubitul meu, trebuie să luăm în calcul mai degrabă intenţia cuiva, decât observarea averii sale. Acea persoană care a lăsat în urmă foarte mult, este cea care nu păstrează nimic pentru el, cea care, cu toate că are puţin, renunţă la tot. Noi tindem să ne ataşăm de acele lucruri personale şi de acele lucruri pe care abia le deţinem, purtând o mare atenţie asupra lor. Aşadar, Petru şi Andrei au lăsat foarte mult în urmă când au renunțat la lăcomia şi la dorinţa de a le deţine. Lasă mult în urmă acea persoană care renunţă la lucrurile obţinute râvnite foarte mult. Aşadar acei săraci care l-au urmat pe Iisus au lăsat în urmă atât cât alţi săraci nu l-au urmat, dar erau capabili să o dorească. Deci atunci când remarci că cineva a lăsat mult în urmă, nu trebuie să-ţi spui însuţi: vreau să fac acelaşi lucru şi să imit pe cei care dispreţuiesc această lume, dar îmi pare foarte rău că nu am nimic ce să las în urmă. Veți lăsa mult în urmă, fraţii mei, dacă renunțați la dorinţele pământeşti. Aspectele pământeşti, oricât de mici pot fi, sunt suficiente pentru Domnul, din moment ce El se uită la inimă şi nu la lucrurile materiale. Nici nu judecă după cât de mult este sacrificat, ci după cât de mult am dorit să facem aceasta. Pentru că, dacă judecăm după bunurile exterioare, sfinţii pescari au negociat în mrejele şi în corăbiile lor pentru viaţa veşnică a îngerilor.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,19
(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Şi au lăsat mrejele şi l-au urmat(Matei 4, 20). În plus, Ioan (Evanghelistul) spune că au fost chemaţi în mod diferit (Evanghelia după Ioan relatează chemarea primului apostol într-un fel diferit (Ioan 1, 35-40). Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină cele două chemări, acceptând, din două chemări distincte, pe prima, care este descrisă în Ioan). Prin aceasta, se evidenţiază faptul că este o a doua chemare. Se poate conchide aceasta din nenumărate dovezi. Pentru că s-a spus că au venit la El când Ioan nu a fost aruncat încă în temniţă (Ioan 3, 24); dar aici se spune după ce a fost închis în temniţă. Şi acolo Andrei îl cheamă pe Petru, dar aici Iisus îi cheamă pe amândoi. Pe de o parte, Ioan (Evanghelistul) spune: Iisus l-a văzut pe Simon venind şi i-a spus: Tu eşti Simon, Fiul lui Iona şi te vei numi Chefa, care se numeşte Petru (Ioan 1, 42). Pe de altă parte, Matei spune că el deja avea acel nume, pentru că spune: „văzându-l pe Simon, care se numea Petru… În alt loc, Andrei este văzut venind în casa Lui şi aude multe lucruri. Dar aici, auzind doar o scurtă chemare, ambii L-au urmat imediat. Când mai devreme au văzut că Ioan era în temniţă şi că Iisus se retrăsese (în pustie), nu era nefiresc să se întoarcă la corăbiile lor să pescuiască, după ce L-au urmat la început şi mai târziu L-au lăsat singur să pescuiască. Prin urmare, observi că Iisus îi găseşte pescuind. Dar nici El nu a opus rezistenţă la început când ei au dorit să se retragă de la El, nici după ce se retrag nu îi lasă să plece cu totul. El s-a dat la o parte când ei s-au retras de la El şi a venit din nou ca să-I câştige înapoi. Aceasta, la urma urmelor, este exact ceea ce înseamnă pescuitul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
Aici au demonstrat că erau cu adevărat fii ai lui Avraam pentru că, printr-un exemplu similar, L-au urmărit pe Mântuitorul la auzul glasului lui Dumnezeu. Căci ei au renunţat imediat la nădejdea în lucrurile materiale ca să poată căuta cununa veşnică. Ei au lăsat în urmă pe tatăl lor pământesc pentru a putea avea un Tată ceresc şi, aşadar, nu au fost aleşi pe nedrept. Deci, Domnul a ales pescari care, printr-un bun exerciţiu al comerţului cu peşti, au fost preschimbaţi din pământeşti în pescari duhovniceşti, pentru a putea prinde umanitatea spre mântuire, precum peştii din adâncurile mărilor pierdute, aşa cum se adevereşte ceea ce le-a spus Mântuitorul: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Este acelaşi lucru pe care l-a promis prin Ieremia profetul: „Iată, voi trimite mulţime de pescari şi îi vor pescui; şi apoi voi trimite mulţime de vânători şi îi vor vâna” (Ieremia 16, 16). Deci, vedem că apostolii nu sunt chemaţi doar ca pescari, ci şi ca vânători: pescari, pentru că în mrejele predicării evangheliei îi prind pe toţi credincioşii care sunt ca peştii în lume; vânători, pentru că ei îi prind pentru mântuire prin vânătoare duhovnicească pe acei care rătăcesc în lume precum în pădurile rătăcirii şi trăiesc ca animalele sălbatice.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 19) Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.
„Şi le-a spus: Veniţi, urmaţi-Mă, şi vă voi face pescari de oameni”. Aceasta înseamnă că vă voi face învăţători. Adică, cu ajutorul mrejei Cuvântului lui Dumnezeu, să prindeţi oameni din această lume amăgitoare (simbolismul mare-lume este de o utilizare generală şi frecventă în exegeza scripturistică antică), o lume oscilantă şi frenetică, instabilă, înşelătoare şi mereu periculoasă, niciodată sigură pentru nimeni, unde oamenii nu merg, ci sunt purtaţi înainte, parcă împotriva dorinţei lor.
Mânia diavolului s-a folosit în mod viclean de instabilitatea dorinţei puternice a lumii. I-a minţit că dorinţa lor va fi îndeplinită. S-a bucurat să-I îndemne la fapte păcătoase, astfel ca ei să se mănânce unii pe alţii, aşa cum peştii mari îi mănâncă pe cei mai neputincioşi, ca nu cumva să fie luaţi din apă și să trăiască pe pământul fertil și rodnic al trupului lui Hristos. Altfel, făcându-se membre ale trupului lui Hristos, ei ar fi trăit pe pământ rodnic, pe cel mai dulce şi liniştit pământ, unde nu este nici furtună care să provoace distrugeri, exceptând poate încercarea credinţei şi înmulţirea răbdării lor. În acel Trup, oamenii trăiesc în siguranţă, nefiind constrânşi. Ei nu se mănâncă unul pe altul, ci se susţin, se sprijină fiecare în parte.
Iată, nu vă dau o nouă evanghelie. Nu este ca altă mreajă, țesută cu numeroase povestiri agitate încoace şi încolo precum valuri ale unor opinii variate şi parabole indispensabile, virtuţi admirabile şi învăţături diverse şi legată prin ameninţări şi promisiuni de fericire. Nu este făcută din legături rigide sau evidenţiate de preziceri sau cunoașterea unei gândiri oculte sau din mărturisiri ale demonilor şi învieri ale morţilor pentru a-i ţine pe oamenii raţionali captivi şi pentru a-i preveni să iasă afară, prin orice mijloace.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,20
(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Cineva se poate întreba: „Deci nu pot iubi bogăţia şi în acelaşi timp să-I fiu bineplăcut lui Hristos?” Apostolii ne-au dat o lecţie prin lăsarea imediată în urmă a mrejelor, pentru că nimeni nu poate deţine lucruri pământeşti şi în acelaşi timp să fie complet ataşat de lucrurile cereşti. Remarcaţi că între pământ şi cer este o prăpastie care separă ambele părţi. Aceasta arată că între trupul ceresc şi cel pământesc nu poate fi amestecare. Trupurile cereşti sunt luminoase şi spiritualizate şi fireşte, mereu tind spre cele de sus. Trupurile pământeşti sunt greoaie şi mereu sunt aplecate spre cele de jos. Deci, dacă tinzi către lucrurile cereşti, ele te vor ridica, dacă tinzi către cele pământeşti, te vor afunda. De aceea, ei au lăsat în urmă mrejele, de teamă ca aceste lucruri să nu devină mai degrabă un obstacol pentru ei, decât un folos.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 20) Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
Înainte să spună sau să facă ceva, El cheamă apostolii, pentru ca nimic să nu fie ascuns pentru de ei în ceea ce priveşte cuvintele lui Hristos sau lucrările Sale, ca mai apoi să spună cu convingere: Pentru că nu putem decât să vorbim de ceea ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4, 20). El îi vede spiritualizaţi şi nu pământeşti, uitându-se nu la faţa lor, ci la inima lor. Şi îi alege pe aceştia nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum un artist care vede pietre prețioase şi nu pietre necioplite, le alege – nu pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce pot deveni. Precum artistul sensibil care nu dispreţuieşte bunul lipsit de formă, la fel şi Mântuitorul, văzându-i în profunzime, nu alege munca lor, ci inimile lor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,21
(Mt. 4, 21) Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat.
O, binecuvântaţi sunt acei pescari pe care Mântuitorul i-a ales dintre atât de mulţi învăţaţi ai Legii şi scriitori, dintre atât de mulţi înţelepţi din lume, pentru lucrarea predicării şi pentru harul apostoliei! Vrednic de Domnul nostru, într-adevăr, şi potrivită învăţăturii Sale a fost acea alegere, ca în predicarea numelui Său cu atât mai mare să fie lauda ca cei smeriţi şi de vârstă mică Să-i predice cuvântul – nu pentru că ar fi putut capta lumea prin înţelepciunea cuvântului, ci pentru a elibera natura umană din moarte, prin simpla predicare a credinţei, aşa cum spun apostolii: Pentru ca credința voastră să nu fie în înţelepciunea omenească, ci în puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 5). Şi în alt loc: Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari, Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt (1 Corinteni 1, 27-28). De aceea, nu a ales pe cei nobili şi bogaţi ai lumii, ca să nu fie învăţătura lor îndoielnică, nici pe cei înţelepţi ai lumii, ca să nu creadă lumea că au convins-o cu înţelepciunea lor, ci i-a ales pe cei necunoscători, nepricepuţi şi pe cei mai neînvăţaţi pescari, ca Harul Mântuitorului să se descopere.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,22
(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi credinţa şi ascultarea lor. Pentru că, deşi erau în mijlocul lucrului meseriei lor (şi ştiţi cât de mult timp ia pescuitul), când au auzit glasul Lui, nu au amânat îndeplinirea ei sau şi nici nu au întârziat. Ei nu au spus: Lasă-ne să ne întoarcem acasă, să vorbim despre aceasta cu familia. În schimb, au lăsat totul în urmă şi L-au urmat, aşa cum Elisei a făcut când l-a urmat pe Ilie (I Regi 19, 20-21). Căci Hristos caută acest fel de ascultare din partea noastră ca noi să nu întârziem nici un moment, chiar şi dacă ne presează în mod insistent un lucru absolut necesar.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 14, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Împărăţia cerurilor nu are nici un preţ. Valorează atât cât ai. Pentru Zaheu a valorat jumătate din cea avea, pentru că cealaltă jumătate pe care o avea, adunată pe nedrept, a promis că o va înapoia împătrit (Luca 19, 8). Pentru Petru şi Andrei a constat în mrejele şi corăbiile pe care le-au lăsat în urmă, pentru femeia văduvă a valorat doi bani (Matei 12, 42); pentru altul a valorat un pahar cu apă rece (Matei 10, 42). Deci, aşa cum am spus, împărăţia cerurilor valorează atât cât avem.
(Sfântul Grigorie cel Mare,Patruzeci de Omilii la Evanghelie 5, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 22) Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Remarcaţi că Petru şi Andrei sunt cunoscuţi că au lăsat mrejele, pe când Iacob şi Ioan pe tatăl lor şi o corabie. În general, sunt trei lucruri pe care fiecare persoană care vrea să Îl urmeze pe Hristos trebuie să le lase: legea trupului, bunurile materiale şi părinţii trupeşti. Prin lăsarea mrejelor se înţelege lăsarea trebuinţelor trupului, prin corăbii, bunurile materiale, iar prin lăsarea tatălui înţelegem lăsarea părinţilor. Şi remarcaţi că prima dată au lăsat mrejele, apoi corăbiile şi în al treilea rând, pe tatăl lor. Este mai la îndemână să laşi în urmă prima dată legea firii, pentru că este dăunătoare în special urcuşului duhovnicesc. În al doilea rând, bunurile pământeşti, pentru că nu este atât de dăunător să ai ceva în lume, ca decât să păcătuieşti, cu toate acestea şi a avea ceva este ispititor. În final, părinţii, pentru că şi aceştia pot încetini urcuşul duhovnicesc, însă mai puţin periculoşi decât bogăţia şi păcatele trupului. Deci, au lăsat în urmă corăbiile pentru a deveni cârmaci ai vaselor Bisericii, au lăsat mrejele pentru a nu mai prinde peşti pe pământul acesta, ci oameni pentru lumea de dincolo; şi au lăsat un tată în urmă, pentru a deveni părinţi ale tuturor fapturilor înduhovnicite.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Matei 4,23
(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
Isaia a proorocit că acestea se vor întâmpla când a zis: „El a luat bolile noastre şi neputințele noastre le-a purtat”. La acestea, Învăţătorul şi Doctorul sufletelor, Hristos Domnul, a venit ca prin cuvintele Sale să poată învăţa lumea spre viaţă şi cu leacurile Sale cereşti să vindece bolile trupului şi ale sufletului, să poată elibera trupurile asediate de diavol şi să readucă persoanele afectate de numeroase infirmităţi, la sănătate adevărată și deplină. Prin cuvântul puterii dumnezeieşti, El a vindecat neputințele trupului, dar prin leacul învăţăturii duhovniceşti a vindecat rănile sufletului. David a remarcat în mod clar că rănile sufletului sunt tămăduite de Domnul, când spune: Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui, la care a adăugat: pe Cel ce iartă toate nedreptăţile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale (Psalmul 102, 2-3). Prin urmare, El este Adevăratul şi Doctorul desăvârşit care tămăduieşte trupul şi restaurează sufletul spre vindecare: Domnul şi Mântuitorul nostru.
(Cromațius, Tratat la Matei 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 4, 23) Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
El călătorea prin Galileea, ca un Doctor iubitor. El îngrijea pe cei bolnavi dându-le leacuri potrivite fiecărei boli, pentru că toţi acei oameni neputincioşi şi suferinzi nu reuşeau să vină la doctor.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Evanghelia din Duminica tuturor sfinților – Comentarii patristice

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Duminica 1 după Rusalii (a tuturor sfinților) (Ev. Matei 10, 32-38; 19, 27-30)

 (Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Fiul nu spune aici cuvinte liniștitoare, ci vorbește despre urmările lepădării. Bagă de seamă: căci nu printr-o putere a ta mărturisești, ci prin ajutorul harului de sus. Hristos spune că dacă te lepezi de Mine, de Fiul, Mă voi lepăda și Eu de tine înaintea Tatălui. Însă cineva ar putea spune: cum aș putea fi judecat eu, dacă Dumnezeu, uitând de mine, se leapădă de mine? Răspunsul este: ești uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.
Dar de ce, te ridici și spui, trebuie să-mi mărturisesc credința și cu gura, dacă o fac cu mintea? Nu, cu gurile noastre trebuie să o mărturisim, pentru a fi pregătiți în orice clipă să vorbim cu îndrăznire. Numai prin această bogată dragoste și hotărâre vom fi ridicați la cele înalte.
Astfel, Iisus se adresează către fiecare dintre noi în parte. Aici nu vorbește doar către primii săi ucenici, ci către fiecare dintre noi care urmează lor și după mărturia lor. Cel ce primește în sufletul său învățătura aceasta îi va învăța cu îndrăzneală și pe alții, pregătit fiind să sufere toate cu ușurință. De aceea, mulți și-au întărit credința lor prin mărturia apostolilor pentru acest Cuvânt.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 34.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Hristos nu spune tot cel ce va mărturisi pentru mine în inima sa,ci înaintea altora. Cel ce nu-L mărturisește și înaintea altora, nu are niciun folos să creadă în Hristos doar în inima sa. Căci este imposibil ca cel ce se leapădă cu buzele sale să creadă în inima sa. Mărturisirea este rodul credinței. Atât timp cât o rădăcină este vie, trebuie să facă ramuri sau frunze,iar dacă nu o face, știm fără-ndoială că rădăcina este putredă în pământ. În același fel, atât timp cât credința inimii este sănătoasă, sădește continuu semințele mărturisirii cu buzele. Dar, dacă buzele nu mărturisesc, trebuie să cunoști că, fără îndoială,credința inimii a început să putrezească. Apostolul spune: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 10).Astfel, mărturisirea cu buzele nu valorează nimic fără credința inimii, cum nici credința inimii nu valorează nimic fără mărturia buzelor. Dacă ție-ți este de folos să crezi cu inima, dar fără să mărturisești și-naintea altora, va fi de folos și necredincioșilor să mărturisească pe Hristos cu fățărnicie, deși nu cred în inima lor? Dacă nu folosește unui necredincios să mărturisească fără a avea credință, în același fel, nu-ți va folosi nici ție să crezi fără să mărturisești.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Ce fel de pace este aceea pe care Iisus cere să fie dată la intrarea în fiecare casă? Și ce fel de pace este cea despre care cântă îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace? Și, dacă Iisus nu a venit să aducă pace, de ce toții proorocii propovăduiau pacea ca fiind vestea cea bună? Pentru că nimic nu aduce mai cu desăvârșire pacea, decât înlăturarea bolii. Aceasta este pacea: înlăturarea cancerului. Numai printr-o tăiere de la rădăcină a răului, cerul se poate reuni cu pământul. Numai așa poate doctorul păstra trupul sănătos. Partea ce nu mai poate fi vindecată trebuie înlăturată. Numai așa păstrează comandantul armatei pacea: prin tăierea celor ce se răscoală împotrivă. La fel a fost și cu turnul Babel, când pacea lor cea dăunătoarea fost sfârșită prin necesara dezbinare a lor. Așadar, pacea a fost împlinită.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 35, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Există o pace bună și una de la diavol. Pacea bună există printre cei buni, credincioși și drepți… Căci credința se naște prin cuvântul lui Dumnezeu, dar se păstrează prin pace și se hrănește prin dragoste, precum apostolul spune:credinţa care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6).Credința lipsită de iubire nu poate produce nici un rod al faptelor bune. Dacă un credincios se separa (de comunitate – n.tr.) din cauza oricărei neînțelegeri, să știe că este de la diavol, căci orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui (Mt. 12, 25). Și dacă frăția este dezbinată, se va nimici pe sine, precum spune apostolul: iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi (Gal. 5, 15). Pe de altă parte, există o pace de la diavol printre oamenii necredincioși și nelegiuiți. Printre ei se află o singură stare, cea de păcătoșenie, deci este o înțelegere în a săvârși păcatul. Căci necredința și nelegiuirea se nasc la sfatul diavolului, dar sunt păstrate prin pace. Dar, dacă se întâmplă ca între ei să se iște o luptă,ei se dezbină, și asta este o luptă bună. Când este pace printre oamenii buni, credința și dreptatea sunt la ele acasă, iar necredința și nedreptatea stau ca adormite. Dar, când se iscă o ceartă, credința și dreptatea se scufundă, în timp ce necredința și nedreptatea se ridică înnoite. În același fel, când este pace printre nelegiuiți, nedreptatea și necredința sunt la ele acasă, iar credința și dreptatea zac adormite. Dar, când apare armonia, necredința și nedreptatea se scufundă, în timp ce dreptatea și credința se ridică. De aceea a adus Dumnezeu pe pământ o bună dezbinare, ca să rupă o legătură a diavolului. Toți oamenii locuiau împreună într-o casă a necredinței, cei buni dimpreună cu cei răi, iar cei răi erau răi pentru că urmăreau răul și au rămas răi,ocolind binele. Dar Dumnezeu a adus o sabie a dezbinării printre ei, cuvântul adevărului. Despre aceasta a spus apostolul: căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4, 12).
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Când suntem înnoiți prin apa botezului, prin puterea Cuvântului, suntem separați de păcatele începuturilor noastre; suntem tăiați prin sabia lui Dumnezeu de la necumpătata dragoste a tatălui și a mamei și suntem despărțiți de ei. Pentru că ne-am lepădat de omul de dinainte, cu păcatele și necredința sa, și am fost înnoiți de Duhul în suflet și în trup, vom urî din tot sufletul obiceiurile vechii noastre vieți, primite prin naștere trupească (autorul vorbește de obiceiuri noi, dobândite prin nașterea la noua viață, în Hristos, spre deosebire de obiceiurile omului celui vechi, care a murit la Botez – n.ed.).
(Ilarie de Poitiers, La Matei 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Însuși Domnul proclamă pacea și de aceea ne spune Apostolul Pavel că El este pacea noastră (Efes. 2, 14). Asta înseamnă, desigur, pacea celor care cred în El și-L primesc în sufletele lor. Atunci, în ce fel nu a adus pace pe pământ? Când fiica a crezut, dar tatăl a rămas necredincios, ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Cor. 6, 15). Căci vestirea păcii a creat o dezbinare. Între un fiu credincios și un tată necredincios este necesar să fie o vrajbă. Și pacea care a fost vestită a născut o dezbinare, una bună! Căci în pace ne mântuim.
(Eusebiu de Emesa, Omilia26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 36) Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Hristos a spus mai înainte: ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case (Mt. 10, 27) iar acum, descoperă ce va urma după această vestire a cuvintelor Domnului. Întreaga lume este dezbinată pentru credința în Hristos. În fiecare casă se află, atât credincioși, cât și necredincioși și, pentru a strica pacea de la diavol, a fost trimisă cearta de care era nevoie. Scrie în cartea Facerii că Dumnezeu a făcut același lucru și cu oamenii care s-au ridicat de la răsărit și s-au apucat să ridice un turn, prin care voiau să atingă înălțimile cerului, dar Domnul a amestecat limbile lor (Fc. 11, 9). Pentru același lucru se roagă și David în psalmi, zicând: Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie (Ps. 67, 30).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.10.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

 (Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Pentru că mai înainte a spus: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34), acum adaugă că a despărțit pe oameni de mamă, de tată și de rude, ca nimeni să nu așeze devotamentul față de familie înaintea religiei. El spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar în Cântarea Cântărilor, citim:El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea (Cânt. 2, 4). Trebui să păstrăm această ordine a dragostei în toate relațiile noastre. Iubește pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiii tăi. De va veni o vreme când dragostea pentru un părinte și pentru fiii lui Dumnezeu vor fi în conflict și nu vor putea fi ținute amândouă, lăsarea sinceră a dragostei pentru familia ta poate fi o formă mai mare de loialitate familială în relație cu Dumnezeu.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 1.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
El a spus aceasta pentru a aduce pe părinți la o mai mare blândeţe, iar pe copii la o mai mare libertate, chiar în momentul în care dragostea ar vrea să îi împiedice. Îi sfătuiește pe părinți să nu încerce ceea ce este imposibil, bănuind că dragostea pentru copiii lor poate fi pe drept asemănată cu dragostea lor pentru Dumnezeu. Apoi, învață pe copii să nu încerce ceea ce este cu neputință, adică să caute să facă dragostea lor pentru părinți mai mare decât dragostea lor pentru Dumnezeu.
Iar, ca nu cumva ascultătorii săi să se supere și socotească acest cuvânt prea greu, vezi cum întoarce argumentul într-o și mai drastică direcție. Căci, după ce spune cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine,adăugă și cine ţine la sufletul lui îl va pierde! Așadar, nu compara dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea pentru părinți, frați, surori și soții. Comparați dragostea aceasta cu cea pentru propriul suflet, căci nimic nu vă este mai de preț decât propriul suflet. Și totuși, dacă nu ești în stare să renunți la o asemenea dragoste, la cea pentru sufletul tău, în toate lucrurile vei fi împotriva Celui ce te iubește.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Lasă-l pe tată să spună iubește-mă! Lasă pe mamă să spună iubește-mă! La acestea voi spune, Taci! De ce, ceea ce cer nu cer pe drept? N-ar trebui să răsplătesc cu ceea ce am primit? Tatăl va spune: Eu te-am crescut. Mama va spune: Eu te-am născut. Tatăl va spune: Te-am educat. Mama va spune: Te-am hrănit…. Să răspundem tatălui și mamei când pe drept vor spune: iubește-ne, să le răspundem: vă voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos. Veți fi cu mine în El, iar fără El eu nu voi fi cu voi. Iar ei vor spune: Dar nouă nu pasă de Hristos. Și dacă eu Îl prețuiesc pe Hristos mai mult decât pe voi, oare ar trebui să-L pierd pe Cel care m-a creat ca să mă supun celor care m-au crescut?
(Fericitul Augustin,Predica 65A.5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 38) Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cel care își poartă crucea este cel care, dacă trebuie, este gata să treacă prin orice pericol pentru Dumnezeu, chiar și prin moarte, decât să se lepede de Hristos: Acesta este gata în fiecare zi să fie chinuit din pricina felului său de a viețui. Chiar și dacă nu suferă nimic asemănător cu moartea Dumnezeu, tot se va milostivi spre el. Pentru că este răsplătită intenția, nu fapta. Intenția vine din alegerea noastră liberă, iar fapta este împlinită numai prin harul lui Dumnezeu. Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde (Mt. 10, 39; Mc. 8, 35; In. 12, 25). Este mai bine să mori pentru Dumnezeu și să trăiești veșnic, decât să viețuiești pentru interesul oamenilor și să suferi moartea cea veșnică. Hristos a murit pentru noi, deși n-ar fi fost cu putință să moară dacă n-ar fi vrut și El aceasta. Cu cât mai mult trebuie să ne dăm viața pentru El, noi, cei muritori, chiar dacă nu dorim să fim așa? Dacă Domnul nostru a murit pentru slujitorii săi fără a primi nici o răsplată, este mai echitabil ca un slujitor să moară pentru Domnul și să fie și răsplătit pe deasupra.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 27)Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?”
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el, dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune:Cum atunci? Dacă nu am avere, nu pot să mă desăvârșesc? Petru întreabă pentru ca tu, săracul, să afli că nu ești sub nici un fel inferior ucenicilor. Petru întreabă nu pentru ca tu să ai șovăieli fiindcă ai fi învățat aceasta de la el (pentru că era încă nedesăvârșit și fără să fi primit Duhul), ci ca să auzi cuvântul din gura Stăpânului lui Petru și astfel, să crezi. Atunci când vorbim în numele altora, grijile lor devin ale noastre și asta a făcut și apostolul când a pus această întrebare Învățătorului în numele mulțimii săracilor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În a dărui ceva, Dumnezeu nu laudă darul în sine, ci voința și sinceritatea dăruitorului. Iartă și prețuiește mai mult pe acela care dă mai puțin, dar care dă cu sinceritate, decât pe cel care dă mai mult dintr-o cămară mai plină, dar fără prea multă dragoste (Mc. 12, 43-44; Lc. 12, 41-44). Astfel, din ceea ce s-a scris despre darurile bogaților și despre cei doi bani ai văduvei aruncați pentru săraci (Mc. 12, 41-44), este clar că același lucru se petrece cu cei care au lăsat toate cele pe care le au pentru dragostea de Dumnezeu, ca să urmeze netulburați pe Hristos Dumnezeu. Ei vor face toate după cuvântul Său. Cel care împarte o avere mai mare nu este primit mai mult decât cel care împarte una mai mică, mai cu seamă dacă aceasta mai mică este împărțită din toată inima. Ceea ce Petru și cu fratele său Andrei au lăsat, a fost de o mică valoare, însă amândoi, când au auzit veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni, îndată au lăsat mrejele și au mers după El. (Mt. 4, 19-20) și Dumnezeu nu i-a cântărit a fi ușori, pentru că ceea ce făcuseră o făcuseră cu o dragoste mare. Dumnezeu știa că deși le-ar fi fost dăruite averi nenumărate, ei tot nu ar fi fost stăpâniți de ele și nici dorința lor de a urma lui Iisus nu ar fi fost înfrântă de ele. Așadar, cei care vor urma Mântuitorului, vor sta pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel și vor primi această putere la învierea morților. Căci aceasta este regenerarea, o naștere din nou, când cerul nou și pământul nou sunt restabilite pentru cei care se reînnoiesc, și un Nou Testament cu potirul său este oferit.
(Origen, Comentariu la Matei 15.21-22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Dar ce înseamnă că vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Înseamnă că le vor afla necuviincioase și le vor osândi. Căci ei nu vor sta precum niște jurați, ci exact așa cum s-a spus că regina de la miazăzi va judeca acel neam (Mt. 12, 42), iar ninivitenii îi vor osândi (Mt. 12, 41) la fel vor face și aceștia. Pentru aceasta, El n-a spus neamurile lumii, ci semințiile lui Israel. Iudeii și apostolii au fost crescuți în aceleași legi, obiceiuri și sisteme politice. Când iudeii au spus că nu au putut crede în Hristos pentru că legea îi împiedica să primească poruncile Lui, El aduce în față pe acești oameni care au primit aceeași lege, dar au crezut și astfel, condamnă pe toți ceilalți asemenea iudeilor. Pentru aceasta a spus mai înainte: De aceea ei vă vor fi judecători (Mt. 12, 27).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În ziua judecății, iudeii vor răspunde: Doamne, nu am știut că tu ești Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ce om poate vedea comoara ascunsă în țarină (Mt. 13, 44) sau soarele ascuns în nori? Cine ar fi crezut că steaua care strălucește dimineața (Apoc. 22, 16) s-a născut pe pământ? Cine ar fi crezut că femeia care ne-a scos afară din rai și ne-a oprit să mai intrăm înapoi va deveni prima ușă a raiului sau că lumina va străluci prin ea, cea care a adus întunericul în lume? Așadar, nu a fost împietrirea inimii cea care ne-a condus să Te rănim, ci am fost amăgiți prin trupul Tău.
Iar voi le veți răspunde: Și noi am fost oameni ca și voi, având un suflet și o natură trupească la fel ca voi și noi am viețuit în una și aceeași lume ca și voi. Am fost amenințați de aceleași duhuri lumești și ajutați de același Dumnezeu. Mai mult decât atât, ați avut avantajul în fața noastră că noi eram oameni simpli, păcătoși și fără știință de carte, nedeosebiți în mulțime, în timp ce voi erați preoți, cărturari și învățători ai oamenilor. Noi, așa simpli și păcătoși, L-am putut recunoaște. Voi, deși preoți și cărturari, care ați ținut Scriptura înaintea ochilor ca far și cale de urmat, nu L-ați recunoscut. Chiar și înainte de a fi martori ai minunilor Sale L-am recunoscut cine este. Dar voi, chiar și după ce ați fost martori ai puterii Sale, nu L-ați putut cunoaște? Cum s-a putut întâmpla că aproape întreaga lume L-a ignorat pe Cel pe care cei doisprezece L-au cunoscut. Voi n-ați crezut în El și n-ați cunoscut că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce v-a făcut să-L omorâți, dacă nu ați găsit nici o vină în El? În noi, bunăvoința ignoranței grosolane a fost ca o făclie. Dar în voi, răutatea științei voastre v-a îmbrățișat precum întunericul.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ei l-au urmat în spălarea botezului, sfințirea credinței, la învierea din morți și la moștenirea veșnică. Pentru aceasta există acea regenerare pe care apostolii au primit-o și pe care legea nu a putut-o oferi. I-a unit pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel, spre slava celor doisprezece patriarhi. Celorlalți care L-au urmat în batjocura lumii, le-a promis o plată înmulțită. Această răsplată este cea care este umplută de bucurie cerească, ca la găsirea oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7). Această răsplată înmulțită este cea care pe care belșugul țarinii desăvârșite o va da. Această cinste a fost prevăzută și pentru Biserică, în numele Sarei (Fc. 17, 16). Această va fi meritată prin lăsarea legii și credința evangheliei și astfel El spune că cei din urmă vor fi cei dintâi pentru că cei dintâi vor fi cei din urmă.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 20.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29) Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înmulțitînseamnă ceea ce este incomparabil mai bun, referindu-ne la viitorul din rai. Când Marcu spune că ia însutit în vremea aceasta (Mc. 10, 30) trebuie să înțelegem ca vorbind despre bucuriile duhovnicești care depășesc de departe pe cele pământești, atât de mult încât sunt garanții ale binecuvântările viitoare.
(Teodor din Heracleea, Fragmentul 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înțelesul cuvintelor este acesta: Cel care pentru Mântuitorul s-a lepădat de cele trupești, va primi cele duhovnicești. Unele, spre deosebire de celelalte, vor fi mult infinit mai multe, adică cele din urmă. Astfel, apostolul, care a renunțat la casa sa și la pământurile sale, spune și aceasta: Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (2. Cor. 6, 10).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.19.30, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ca nimeni să nu creadă că ceea ce s-a spus de către Hristos se aplică doar ucenicilor, a extins cuvintele pentru a-i acoperi pe toți cei care făceau asemenea. Restul s-ar putea să nu primească aceleași lucruri ca și ucenicii; dar vor avea în schimb părtășie cu Dumnezeu și fraternitate cu sfinții. De fapt, El se referă la bătrânii și bătrânele Bisericii, care erau așa cum erau, rude prin dragoste, iubite prin fire, care i-au iubit mai mult decât propriile rude după sânge. Ei au primit și bani de la aceștia, pentru a-i cheltui după trebuință, în timp ce comorile viitoare erau date deoparte pentru ei. În locul câmpurilor lor ei vor primi paradisul. Vor primi Ierusalimul cel de sus, mama primului lor născut în locul caselor zidite din piatră.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 221 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 30) Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
Sinagoga a fost prima care a fost chemată la mântuire, dar s-a pierdut printr-o lipsă a credinței. Apoi Biserica, crescând în casa tatălui său, adică legea, din slăbiciunea păcatelor sale, a alergat la Hristos și și-a depășit lipsa puterilor cu credință. Biserica a luat de la sinagogă harul care a trecut mai departe. Dar sinagoga, condusă mai mult de zel decât de credință, a văzut că Biserica nu numai că a fost curățită de boala sa, ci a și fost făcută fiică a lui Dumnezeu primind Sfântul Duh, prin care a venit la Hristos. Precum și apostolul spune: prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele (Rom. 11, 11). Astfel, sinagoga, care a fost chemată prima, a fost a doua care a crezut. Biserica, cea care a fost cea de-a doua chemată, a primit primul loc de mântuire împreună cu Dumnezeu.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Comentarii Patristice – Rugăciunea arhierească a Mântuitorului

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos - catapeteasma Mănăstirii Hurezi

Duminica a 7-a după Paști (Ev. Ioan 17, 1-13)
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Hristos nu vorbeşte doar de răbdarea răului, ci Se pune pe Sine înainte ca exemplu. După avertismentul Său că în lume necazuri veţi avea (In. 16, 33), El Însuşi recurge la rugăciune pentru a ne învăţa că în încercările noastre, trebuie să lăsăm totul în urmă şi să ne îndreptăm către Dumnezeu. El le-a zdruncinat sufletele prin avertismentul Său, dar i-a ridicat din nou prin această rugăciune.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Când o situație ne îndeamnă la rugăciune, este potrivit nouă să ne rugăm pentru ceea ce înmulțește slava lui Dumnezeu înainte de a ne ruga pentru ceea ce ne priveşte pe noi… Mântuitorul, într-adevăr, a spus aceste cuvinte pentru a arăta cât de importantă era slava Sa pentru Tatăl, pentru a fi cunoscut ca fiind consubstanţial cu El… pentru că Tatăl este slăvit în slava Fiului Său.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Domnul nostru, singurul născut, Care este veşnic cu Tatăl, Care a luat şi chipul unui rob, S-ar fi rugat în tăcere dacă era necesar. Însă, prin rugăciunea cu voce tare, a dorit să se arate pe Sine ca unul care S-a rugat Tatălui; El Și-a adus aminte că trebuia nu doar să se roage, ci să şi predice. Şi astfel, rugăciunea pe care ne-a adus-o nouă, ne-a făcut-o cunoscută. Pentru că nu doar discursul Său, ci şi rugăciunile Lui, au fost o sursă de desăvârşire a ucenicilor Săi – şi pentru noi, care o citim astăzi.
(Sfântul Ambrozie al Milanului, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
În cuvintele Tată, a venit ceasul; preaslăveşte pe Fiul Tău, El a arătat că tot timpul şi cu fiecare ocazie când a făcut ceva sau a pătimit pentru ceva, a fost rânduit de către El, Cel ce nu era supus timpului… Să nu gândească nimeni că acest ceas a venit printr-un context al destinului, nu, ci printr-o hotărâre divină. Nici o lege cerească n-a legat patimile lui Hristos de clipa când s-au petrecut. Cum poate cineva să creadă că stelele şi-au constrâns propriul Creator să moară? Prin urmare, nu a fost timpul cel care L-a condus pe Hristos la moartea Sa, ci Hristos a rânduit timpul potrivit pentru a muri. De asemenea, a hotărât şi timpul când S-a născut din Fecioară, împreună cu Tatăl, din care S-a născut nedepinzând de timp.. Astfel poate să spună, Părinte, a venit ceasul (In 17, 1) El, Cel care a stabilit fiecare ceas cu Tatăl spunând ca şi cum Părinte, a venit ceasul, pe care l-am stabilit împreună de dragul lumii şi al preaslăvirii Mele printre ei, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească .”
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Din nou, El ne arată că vine cu bucurie la suferinţă. Deoarece, cum poate cineva care s-a rugat ca aceasta să se întâmple, să fie silit, numind ceea ce avea să se întâmple, preaslăvire nu doar pentru El Însuşi, Răstignitul, ci şi pentru Tatăl? Acesta era într-adevăr exemplul, întrucât nu doar Fiul, ci şi Tatăl era preaslăvit. Pentru că, înainte de răstignire, nici chiar evreii nu Îl cunoşteau: Israel nu Mă cunoaşte (Isaia 1, 3). Dar după răstignire, toată lumea s-a adunat la El. Apoi vorbeşte şi cum preaslăvirea va avea loc şi cum Tatăl Îl va preaslăvi pe El.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Hristos nu spune că ziua sau timpul a venit, ci că ceasul a venit. Un ceas conţine o parte a unei zile. Ce a însemnat acest ceas?…El avea acum să fie scuipat în faţă, biciuit, răstignit. Dar Tatăl preaslăveşte pe Fiul. Soarele, în loc să apună, dispare şi toate celelalte corpuri au simţit acelaşi şoc, al morţii lui Iisus. Stelele în orbita lor, pentru a evita complicitatea la crimă, au scăpat prin stingerea proprie de la privirea scenei. Pământul s-a cutremurat sub greutatea Domnului nostru aşezat pe cruce şi a arătat că nu avea putere să-L ţină pe Acesta care murea, iar sutașul a strigat: cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Mt. 27, 54). Creaţia este eliberată prin meditarea la această jertfă pentru păcat. Chiar şi pietrele şi-au pierdut din tărie şi putere, iar cei care L-au bătut în cuie pe cruce, mărturisesc cu adevărat că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Sfârșitul demonstrează presupunerea. Domnul nostru a spus: preaslăveşte pe Fiul Tău (In. 17, 1), demonstrând că nu era Fiu doar cu numele, ci Fiul întocmai. Fiul Tău, spune El. Mulţi dintre noi suntem fiii (copiii) lui Dumnezeu. Dar El este Fiul lui Dumnezeu într-un alt sens. El este adevăratul Fiu prin natură, nu prin adopție; în adevăr, nu cu numele; prin naştere, nu prin creare. După ce L-a preaslăvit, mărturisirea sutașului s-a bazat pe adevăr. Şi astfel, când soldatul Îl mărturiseşte pe El ca fiind adevăratul Fiu al Domnului, nimeni dintre credincioşii Săi nu se mai poate îndoi de ceea ce unul din persecutorii Lui nu a putut nega.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 10, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Dar, dacă a fost preaslăvit prin patimile Sale, cât de mult a fost preaslăvit prin învierea Sa! Pentru că patimile Sale au arătat smerenia Lui mai mult decât preaslăvirea Lui, iar smerenia este arvuna preaslăvirii. Preaslăvirea este răsplata smereniei (vezi Filipeni 2, 5-11). Deci trebuie să înţelegem prin cuvintele, Tată, ceasul a venit, preaslăveşte pe Fiul Tău, că ceasul a venit pentru semănarea seminţei care este smerenia. Nu amânați rodul, adică preaslăvirea.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 104, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Dar poate că aceasta demonstrează slăbiciunea Fiului. El a aşteptat să fie preaslăvit de Cineva mai mare decât El. Şi cine nu mărturiseşte că Tatăl este deasupra tuturor, văzând că El Însuşi a spus, Tatăl este mai mare decât Mine (In. 14, 28)? Dar feriţi-vă să nu lăsaţi cinstirea Tatălui să slăbească preaslăvirea Fiului… Rugăciunea: Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, este deplină prin ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, astfel, Fiul nu este slab, având în vedere că El dă înapoi, la rândul Său slavă pentru preaslăvirea pe care o primeşte. Această cerere, ca preaslăvirea să fie dată şi înapoiată nu este nici un furt al Tatălui, dar nici o subapreciere a Fiului. Mai degrabă arată aceeaşi putere a divinităţii este în amândoi.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Se cuvine a întreba cum Fiul poate să preaslăvească pe Tatăl, când preaslăvirea veşnică a Tatălui nu a suferit micşorare în nici o formă umană, nici nu poate fi înmulţită privind perfecţiunea Sa divină. În Sine, într-adevăr, preaslăvirea Tatălui nu poate fi micşorată, nici mărită. Dar fără nici o îndoială, era mai mică printre oameni când Dumnezeu era cunoscut doar în Iudeea (Psalmul 75, 2). Prin urmare, Fiul a preaslăvit pe Tatăl când Evanghelia lui Hristos a răspândit învăţătura despre Tatăl printre neamuri. Totuși, dacă Fiul ar fi murit numai, fără să învieze, fără îndoială că nu ar fi fost nici preaslăvit de Tatăl, nici nu L-ar fi preaslăvit pe Tatăl. Dar acum, fiind preaslăvit prin învierea Sa, de Tatăl, El preaslăveşte pe Tatăl prin predicarea învierii Sale, preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine. Cu alte cuvinte, înviază-Mă din morţi, ca prin Mine, Tu să fii cunoscut în toată lumea.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Prin urmare, Iisus spune, Tu ai dat Fiului acea cinstire care Îi acordă Lui stăpânireaa universală – deşi ar fi primit acest fel de cinstire mai târziu. Şi ce măreaţă cinste era deja aceea de a fi Alesul lui Dumnezeu! Cu toate acestea, El spune: Mi-ai dat această cinste, deci preaslăveşte-Mă, adică, într-un mod potrivit cu cinstirea de care M-ai făcut demn. Descoperă-Mă înaintea tuturor la ceasul pătimirii Mele, pentru ca, prin faptele ce se vor întâmpla pe cruce, toţi să cunoască măreţia cinstei Mele. Ei vor recunoaşte că nu meritam să sufăr, nici că am făcut-o astfel silit fiind, ci am făcut aceasta pentru binele măreţ al omenirii. Deci, cuvintele preaslăveşte-Mă, nu înseamnă dă-Mi slavă Mie, ci mai degrabă, ele semnifică descoperă-Mi slava care Mi-a fost dată Mie de către Tine și cu acelaşi înţeles, El a adăugat, pentru ca Fiul să te preaslăvească pe Tine, adică, prin acele lucruri care Mi-au fost făcute Mie, Tu să fii văzut mare şi slăvit prin Mine. Cu cât lucrarea Mea apare mai de preţ, cu atât Numele Tău devine mai cunoscut.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan 6, 17, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 1) Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
Tatăl preaslăveşte pe Fiul Său, punând tot ce este sub soare sub ascultarea Lui. Tatăl, în schimb, a fost preaslăvit prin Fiul, iar Fiul a fost preaslăvit prin Tatăl, pentru că El era încredinţat cu toate lucrurile, pentru că El este Fiul şi Urmaşul, Vlăstarul Celui ce le poate pe toate. Tatăl în schimb, a fost preaslăvit, aşa cum un tată este preaslăvit de fiul său. Când Fiul este văzut ca îndeplinind cu bucurie fiecare mare faptă, bunăvoinţa numelui Său trece la Cel care L-a născut. Această preaslăvire trece apoi la noi. Aceea care este pe deplin supusă, care este pusă sub mâna Cuvântului lui Dumnezeu (care este mai puternic decât toate lucrurile) şi care a fost eliberată odată şi pentru totdeauna trebuia să rămână pentru bine, de vreme ce nu mai este condusă de moarte sau guvernată de corupţie sau supusă păcatelor şi răutăţilor trecute.
(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan 18, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Faptul că puterea peste tot trupul a fost dată lui Hristos de Tatăl, trebuie să fie înţeleasă în ceea ce priveşte natura omenească a Sa. Pentru că, în ceea ce priveşte divinitatea Sa, toate lucrurile au fost făcute de către El Însuşi şi întru El toate lucrurile au fost create, cele din cer şi de pe pământ, văzute şi nevăzute (Coloseni 1, 16).
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Slava (pe care Fiul avea să I-o dea Tatălui) a fost aceea că Fiul, întrupându-Se, a primit putere de la Tatăl asupra tuturor celor materiale, împreună cu sarcina de a reda viața veșnică unor ființe muritoare precum suntem noi, cei împovărați de trup.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 13, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Poate că Fiul este slab în aceea că primeşte putere peste tot trupul. Şi într-adevăr, primirea puterii ar fi putut fi un semn de slăbiciune dacă El nu era capabil să dăruiască viaţă veşnică acelora pe care îi primeşte. Însă, chiar şi faptul de a primi este folosit în a dovedi inferioritatea naturii. S-ar fi putut spune că acesta este cazul, dacă Hristos nu ar fi fost cu adevărat Dumnezeu prin naştere, aşa cum este Cel Nenăscut. Dar, dacă primirea puterii semnifică nici mai mult nici mai puţin naşterea, prin care El a primit tot ceea ce avea, acel dar nu Îl înjoseşte pe Cel Născut pentru că Îl face în întregime și întru totul Dumnezeu. Cel Nenăscut L-a adus pe Dumnezeu Unul născut printr-o naştere desăvârșită a binecuvântării divine. Este atunci taina Tatălui de a fi autorul naşterii, dar nu este nici o inferiorizare a Fiului de a fi fost făcut imaginea perfectă a Născătorului Său prin naşterea adevărată.
Dăruirea puterii peste tot trupul ‒ şi această dăruire este făcută pentru ca viaţa veşnică să fie dată tuturor celor care au trup ‒ revendică paternitatea Dăruitorului şi divinitatea Primitorului. Pentru că a dărui înseamnă că Unul este Tatăl şi, în primirea puterii de a dărui viaţa veşnică, celălalt rămâne Dumnezeu Fiul. Prin urmare, toată puterea este naturală şi înnăscută Fiului lui Dumnezeu. Şi, deși este dăruită, aceasta nu Îl separă de Izvorul său. Pentru că ceea ce s-a dat este proprietatea Autorului său, anume, puterea de a dărui viaţă veşnică şi de a schimba ceea ce este supus stricăciunii în nestricăciune. Tatăl a dat totul; Fiul a primit totul.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 31, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 2) Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
Dar care este înţelesul pentru i-ai dat Lui putere asupra a tot trupul? Voi întreba ereticii: când a primit el această putere? A fost înainte ca El să-i fi făcut? Sau după? El Însuşi spune că a fost după ce a fost răstignit şi S-a ridicat din nou. Cel puţin, atunci a zis: Datu-mi-Sa toată puterea. Drept aceea, mergând, învăţaţi neamurile (Mt 28, 18-19). Şi atunci? Nu avea El putere peste lucrările Sale? I-a creat pe ei şi să nu aibă autoritate peste ei, după ce i-a făcut? Totuşi, El este văzut făcând totul ca pe vechi timpuri, pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi… (Fac. 18, 17) şi cinstindu-i pe alţii ca drepţi. Oare să fi avut El putere atunci, dar acum a pierdut-o, dar avea să o primească din nou? Ce diavol putea să afirme asta? Dar dacă puterea Lui era aceeaşi atunci şi acum – pentru că spune: după cum Tatăl ridică pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte (In 5, 21) – care este înţelesul acestor cuvinte? Răspunsul stă în faptul că El era pe cale să-i trimită la neamuri. Pentru ca astfel ei să nu creadă că aceasta era o noutate, pentru că El a spus: Nu sunt trimis decât doar către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Mt. 15,24), arătând că aceasta era și voia Tatălui. Dar ce vrea să ne spună prin tot trupul? Vrea să ne spună faptul că în mod cert, nu toţi credeau. Totuşi, în ceea ce privea misiunea Sa, toţi puteau să creadă. Şi dacă unii nu ascultau cuvintele Lui, greşeala nu era la Învăţător, ci la cei care nu au primit cuvintele Lui.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Cel ce nu are conştiinţa binelui este slab, pentru că există un singur bine, Tatăl. Şi să nu Îl cunoști pe Tatăl, înseamnă moarte, aşa cum a-L cunoaşte pe El înseamnă viaţa veşnică, prin participarea la puterea Celui fără de stricăciune. Şi pentru a fi astfel, trebuie să luam parte la îndumnezeire. Iar lepădarea de cunoaşterea lui Dumnezeu aduce stricăciune.
(Clement Alexandrinul, Stromate 5, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Putem spune că viaţa cea veşnică este cunoaşterea? Putem spune că, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeul Cel adevărat şi viu, va fi suficient să ne dăruiască siguranţa deplină a viitorului, fără nevoia altor lucruri? Atunci cum este credinţa fără fapte moartă? (Iacob 2, 26). Când vorbim de credinţă, vorbim despre cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi nimic mai mult, atât timp cât cunoaşterea vine din credinţă. Profetul Isaia ne spune aceasta: Dacă nu credeţi, nici nu veţi înţelege (Isaia 7, 9). Dar aici nu vorbeşte despre cunoaşterea prin meditaţii, teorii nerodnice, care sunt în întregime fără valoare. Pentru că unul dintre ucenici a spus: Credeţi că Dumnezeu este unul; faceţi bine. Chiar şi diavolii cred şi – se cutremură (Iacov 2, 19). Ce ar trebui să spunem atunci despre aceasta? Cum se face, că Hristos spune adevărul când zice că viaţa cea veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat şi a Fiului? Cred, într-adevăr, că trebuie să răspundem că, spusele Mântuitorului sunt pe deplin adevărate. Pentru că această cunoaştere [a lui Dumnezeu] este viaţa, lucrând în timpul ei după ce ne-am născut prin înțelegerea tainei şi ni s-a oferit posibilitatea participării la taina Euharistiei,taină prin care ne unim cu Cuvântul cel viu și de viață dătător. Şi din acest motiv, cred că Pavel spune că neamurile sunt făcute membre ale aceluiași trup şi împreună părtaşi în Hristos (vezi și Efeseni 3, 6), având în vedere că ei fac parte din trupul şi sângele Său binecuvântat. Şi mădularele noastre, în acest sens, pot fi concepute ca fiind membre ale lui Hristos (vezi I Cor 6,15). Această cunoaştere, atunci, care ne aduce şi nouă Euharistia prin Duhul Sfânt, este viaţă. Pentru că se sălăşluieşte în inimile noastre, remodelând pe acei care primesc a deveni fii prin El şi formându-i spre nestricăciune şi credinţă faţă de Dumnezeu prin viaţă, în conformitate cu Evanghelia. Domnul nostru Iisus Hristos spune că cunoașterea este viaţa cea veşnică, știind că cunoașterea singurului Dumnezeu adevărat ne aduce şi lucrează la unirea noastră cu bucuria despre care am vorbit. Cunoașterea este mama şi îngrijitoarea vieţii veşnice, fiind în puterea şi în natura sa, bogată cu acele lucruri care cauzează viaţa și conduc spre viaţă.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Suntem distanţaţi de veşnicie din cauza faptului că suntem schimbători. Dar viaţa veşnică ne este promisă nouă prin adevăr. Credinţa noastră, însă, este departe de cunoașterea limpede a adevărului, pe cât este de departe moartea de veşnicie. Acum, ne punem credinţa în lucrurile făcute în vremea când noi am voit să le facem şi prin acea credinţă însăşi suntem curăţiţi. În acest mod, când am venit la cunoaştere, aşa cum adevărul urmăreşte credinţa, aşa veşnicia poate urmări moartea. Credinţa noastră va deveni adevărată, atunci când am atins-o pe cea care ne este promisă nouă, celor care credem. Şi cea care este promisă nouă este viaţa veşnică. Şi Adevărul – nu cel care este în conformitate cu modul cum ar trebui să fie credinţa noastră, ci acel adevăr care există dintotdeauna datorită faptului că veşnicia este în El – va spune atunci: aceasta este viaţa cea veşnică, să te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Când credinţa noastră este trăită şi ajunge să fie adevărul, atunci veşnicia va stăpâni moartea noastră de acum schimbată.
(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 4, 18, 24, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dumnezeu (gr. ho Theos), în greacă însoțit de articol, înseamnă Însuși Dumnezeu (gr. auto Theos). Prin urmare, şi Mântuitorul spune în rugăciunea Sa către Tatăl Ca să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (In. 17, 3). Însă orice lucru îndumnezeit (gr. Theopoioumenou) datorită adevăratului Dumnezeu, prin împărtăşire la divinitatea Sa, ar fi mai potrivit să nu fie numit Dumnezeu (gr. ho theos), ci dumnezeu (gr. theos).
(Origen, Comentarii la Evanghelia după Ioan 2 17, 40, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
El spune singurul Dumnezeu adevărat pentru a distinge (pe adevăratul Dumnezeu) de cei care nu sunt dumnezei, de vreme ce El era pe cale să-i trimită la neamuri. Dar dacă ei (arienii) nu vor să accepte aceasta, ci din pricina acestui cuvânt singurul, neagă pe Fiul ca fiind adevăratul Dumnezeu, atunci neagă și faptul că El este Dumnezeu. Pentru că El spune de asemenea slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi (In. 5, 44). Atunci, oare Fiul nu este Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiu al Tatălui care este numit singurul Dumnezeu, este limpede că şi El [Fiul] este adevărat şi Fiu al Celui care este numit singurul Dumnezeu adevărat. Oare, atunci când Pavel spunea, numai eu şi Barnaba (1 Corinteni 9, 6), îl excludea pe Barnaba? În nici un caz. Pentru că numai este pentru a se distinge el de ceilalţi. Şi dacă El nu este adevăratul Dumnezeu, cum poate fi El Adevărul? Pentru că Adevărul de departe depăşeşte ce este adevărat. Cum ar trebui să numim condiţia de a nu fi cel adevărat, spuneţi-mi? Nu cumva trebuie să îi spunem cel care nu este deloc o persoană? Deci, dacă Fiul nu este adevăratul Dumnezeu, cum este El Dumnezeu? Şi cum ne face pe noi dumnezei şi fii (copii), dacă El nu este Dumnezeu adevărat?
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Cel ce crede în Fiul, crede şi în Tatăl pentru că el crede în ceea ce aparține naturii Tatălui. Aşadar, credinţa este într-unul singur Dumnezeu. Şi cel care slăvește şi cinsteşte pe Fiul, prin Fiul slăvește şi cinsteşte pe Tatăl. Pentru că divinitatea este una. Şi, prin urmare, și cinstirea este una, iar slăvirea este tot una, care este dată Tatălui în şi prin Fiul. Şi cel care slăvește în acest fel, slăvește un Singur Dumnezeu. Pentru că există un singur Dumnezeu şi nu altul… Prin urmare, aceste pasaje (Marcu 12, 29; Ieşirea 3, 14; Deuteronom 32, 39; Isaia 44, 6, de altfel ca şi Ioan 17, 2 ) nu sunt scrise pentru a nega pe Fiul sau pentru a nu se referi la El deloc, ci pentru a distruge minciuna. Remarcaţi cum Dumnezeu nu a vorbit lui Adam cu acest fel de cuvinte la început, deşi Cuvântul Său era cu El, prin care toate aceste lucruri au venit la existenţă. Pentru că nu era înainte nici o trebuinţă ca idolii să apară. Dar când fiinţele umane s-au revoltat împotriva Adevărului şi și-au numit singuri zei, aşa cum au făcut-o, atunci trebuinţa a crescut pentru asemenea cuvinte, pentru a nega zeii care nu existau. Dacă atunci Tatăl este numit singurul Dumnezeu adevărat, aceasta nu este spusă pentru negarea Celui ce a spus: Eu sunt Adevărul (Ioan 14, 6), ci a celor… care prin natură, nu sunt adevăraţi, aşa cum Tatăl şi Cuvântul Lui sunt. Şi astfel, Domnul Însuşi a adăugatşi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In. 17, 3). Acum, dacă era o creatură, nu ar fi adăugat aceasta şi nu s-ar fi ridicat El Însuşi la nivelul Creatorului. Pentru că ce fel de legătură este între Adevăr şi neadevăr? Dar aşa cum este, prin includerea Lui împreună cu Tatăl, ne arată că El este din natura Tatălui. Şi El ne-a dat nouă să cunoaştem că din adevăratul Tată, El este adevăratul Fiu Născut al Său.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 23, 6-24, 8-9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Pentru că, atunci când (arienii) spun că Tatăl este singurul adevărat, singurul drept, singurul înţelept, singurul nevăzut, singurul bun, singurul puternic, singurul nemuritor, ei subliniază acest cuvânt doar ca o barieră prin care separă pe Fiul de la partea Lui din aceste atribute. El, care este singur, spun ei, nu are partener în proprietăţile Sale. Dar, dacă presupunem că aceste atribute se află doar în Tatăl şi nu şi în Fiul, atunci ajungem să credem că Dumnezeu Fiul nu este nici Adevărul, nici Înţelepciunea. Trebuie să credem că El este o ființă trupească alcătuită din elemente vizibile şi materiale, rău dispuse şi slabe şi golite de nemurire. Pentru că, dacă excludem pe Fiul din aceste atribute, Îl facem pe Tatăl singurul posesor al acestora.
(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 4, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Trebuie dar să fie limpede pentru toată lumea că adevărul sau autenticitatea cuiva este evidenţiată în natura şi puterile sale. De exemplu, adevăratul grâu este cel care creşte la maturitate, cu mustăţile de păr împrejurul său şi care este apoi curăţat de pleavă şi măcinat, copt într-o pâine şi luat pentru mâncare. Grâul arată natura şi întrebuinţările pentru care este cunoscută pâinea. Ce element al divinităţii, atunci, Îi este lipsă Fiului, Cel care le deţine pe amândouă, natura şi puterea lui Dumnezeu? Pentru că El avea la dispoziţie puterile naturii divine de a aduce la existenţă inexistentul şi de a crea orice îşi dorea (Coloseni 1, 16).
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 5, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dacă Hristos este doar un om, de ce ne-a dat nouă o asemenea poruncă de credinţă ca zicând: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis ? Dacă El nu-şi dorea să fie înţeles ca Dumnezeu, de ce a adăugat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, dacă nu pentru că dorea să fie acceptat şi El ca şi Dumnezeu? Pentru că, dacă El nu-Și dorea să fie cunoscut ca Dumnezeu, putea să adauge, şi omul Iisus Hristos, pe care L-ai trimis. Dar așa, Hristos nici nu a adăugat aceasta, nici nu ne-a arătat că este doar om. Mai degrabă, El s-a alăturat pe Sine lui Dumnezeu pentru ca El, prin această unitate, să fie înţeles precum Dumnezeu, aşa cum într-adevăr este.
(Novaţian, La Sfânta Treime 16, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dar în ce constă viaţa cea veşnică? Cuvintele Lui ne spun: Ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Este cumva vreo îndoială sau vreo dificultate în aceasta, sau vreo contradicţie? Este viaţă să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu. Dar simpla cunoaștere a Sa nu dăruieşte viaţă. Atunci, ce mai adaugă? Şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. În Tine, singurul Dumnezeu adevărat, Fiul plăteşte cinstea datorată Tatălui Său. Prin acest adaos, şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis, El se asociază pe Sine cu adevărata dumnezeire. Cel credincios, în mărturisirea sa nu trage nici o linie între cei Doi, pentru că nădejdea vieţii sale se află în Amândoi. Şi într-adevăr, adevăratul Dumnezeu este inseparabil de El, al cărui nume urmează în Crez. Prin urmare, când citim, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis, aceste relaţii ale expeditorului şi ale Celui Trimis nu sunt destinate spre vreo asemănare a distincţiei fie în nume, fie intervale de timp (lat. significationis aut dilationis diversitate), fie pentru a exprima o diferenţă între adevărata dumnezeire a Tatălui şi a Fiului. Mai degrabă, Ei sunt meniţi să fie un ghid al mărturisirii cucernice a lor în calitate de Născător şi Născut.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 3, 14, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Dar poate spunând, pe Tine singurul, Hristos se rupe pe Sine de comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu. Da, dar după cuvintele pe Tine singurul Dumnezeu, nu continuă imediat şi Iisus Hristos pe Care L-ai trimis? Fac apel la accepţiunea cititorului: ce trebuie să credem că este Hristos când ne este poruncit să credem şi în El de asemenea, la fel ca şi în Tatăl, singurul Dumnezeu adevărat? Sau poate, dacă Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, atunci nu mai există nici o posibilitate pentru ca Hristos să fie Dumnezeu. Ar putea fi așa, numai dacă Dumnezeu Tatăl, fiind unul, ar fi avut mai mulți Domni (vezi și 1 Corinteni 8, 6). Faptul că Dumnezeu Tatăl e singur, Îl lasă pe Hristos totuşi singurul Domn. În același fel, adevărata și singura dumnezeire a Tatălui Îl face și pe Hristos Dumnezeu adevărat cu Acesta. Pentru că noi putem să obţinem viaţa cea veşnică doar dacă credem în Hristos, precum şi în singurul Dumnezeu adevărat…
Dar credinţa… Bisericii, pe când mărturiseşte pe singurul adevăratul Dumnezeu Tatăl, Îl mărturiseşte şi pe Hristos de asemenea. Nu Îl mărturiseşte pe Hristos Dumnezeu adevărat fără Tatăl, Singurul Dumnezeu adevărat. Nici nu Îl mărturiseşte pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat fără Hristos. Îl mărturiseşte pe Hristos adevăratul Dumnezeu pentru că Îl mărturiseşte pe Dumnezeu Tatăl singurul adevăratul Dumnezeu. Aşadar, faptul că Dumnezeu Tatăl este singurul Dumnezeu adevărat, Îl face și pe Hristos de asemenea Dumnezeu adevărat. Singurul Dumnezeu Născut nu a suferit vreo schimbare a naturii sale prin naşterea Sa naturală. Şi Cel care, după originea Sa divină, a fost născut Dumnezeu din Dumnezeul cel viu, este, prin adevărul acelei naturi, absolut din singurul Dumnezeu adevărat.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 9, 34, 36, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 3) Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
Nesocotind arianismul, totuși, trebuie să vedem dacă, atunci când se spune Tatălui, ca să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, suntem forţaţi să înţelegem ca şi cum El a dorit să anunţe că Tatăl singur este adevăratul Dumnezeu. În acest caz noi nu trebuie să înţelegem pe nimeni altcineva că ar fi Dumnezeu, exceptând pe cei trei împreună, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin urmare, pornind de la mărturia Domnului, nu trebuie oare să numim pe Tatăl singurul Dumnezeu adevărat şi pe Fiul singurul Dumnezeu adevărat şi pe Sfântul Duh singurul Dumnezeu adevărat şi Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh împreună, ceea ce este Sfânta Treime împreună, nu trei Dumnezei adevăraţi, ci unul singur? Ori pentru că El a adăugat, și Iisus Hristos pe care L-ai trimis, să înlocuim noi singurul Dumnezeu adevărat, pentru ca ordinea cuvintelor să fie: ca să te cunoască pe Tine şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis, singurul Dumnezeu adevărat? De ce atunci a omis El să menţioneze pe Sfântul Duh? Nu este oare pentru că oricând Îl chemăm pe Hristos care se unește cu Tatăl printr-o legătură atât de măreaţă încât prin această legătură ambii devin una, această legătură este înţeleasă, deşi nu este menţionată?
(Fericitul Augustin, La Sfânta Treime 69, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică, cu cât creştem în această cunoaştere, cu atât facem progrese măreţe în viaţă. Şi nu vom muri în viaţa cea veşnică care trebuie să vină. Pentru că atunci, când acolo va fi lipsa morţii, cunoaşterea lui Dumnezeu va fi desăvârşită. Apoi, Dumnezeu va fi pe deplin preaslăvit, pentru că atunci va fi preaslăvirea deplină, aşa cum este exprimată în greacă prin cuvântul doxa… Dar preaslăvirea a fost definită de antici ca slavă și laudă la un loc. Dar, dacă slava cuiva depinde de ceea ce se spune despre el, cum va fi Dumnezeu preaslăvit când El Însuşi va fi văzut? Şi aşa este scris în Scriptură, Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta. Te vor lăuda în vecii vecilor (Psalmul 83, 5). Acolo unde va fi deplină cunoaşterea de Dumnezeu, lauda Lui va continua și fără sfârşit. Pentru că, dacă cunoaşterea este deplină, atunci și lauda va fi de asemenea deplină şi desăvârşită.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
El spune pe pământ, pentru că în cer El este deja preaslăvit în vederea slavei Sale inerente şi adorării Sale printre îngeri. Hristos vorbeşte apoi, nu de acea slavă care este delimitată de esenţa Sa – pentru că El mereu are acea slavă în deplinătatea ei, chiar dacă nimeni nu-L preaslăveşte – ci de cea care vine din preacinstirea dată de oameni. Şi astfel, Preaslăviţi-Mă de asemenea are acelaşi înţeles. Şi auziţi ce urmează, pentru ca să înţelegeţi că se vorbeşte de acest chip de preaslăvire: Am săvârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o Mie să o fac.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 4) Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
Şi totuși, acţiunea era la început sau nici nu începuse. Ce a vrut să spună prin am săvârşit? Ori a vrut să spună că mi-am săvârşit lucrarea, ori vorbeşte despre cele viitoare, ca şi cum s-ar fi întâmplat deja. Sau cea mai potrivită explicaţie este că toate s-au îndeplinit deja prin anticipare pentru că rădăcina binecuvântării de a veni a fost dată şi roadele vor veni inevitabil. Aceasta este astfel pentru că Iisus va fi prezent şi va participa la acele lucruri care vor avea loc după ce s-au făcut acestea.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 80, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Și astfel El nu a renunţat la poziţia Sa. Şi încă ne-a luat-o pe a noastră. El se roagă ca firea pe care Şi-a asumat-o să fie ridicată la slava la care nu a renunţat niciodată. Acest Fiu, acum întrupat, s-a rugat ca omul să fie pentru Tată ceea ce și Fiul a fost. El s-a rugat ca omul, trupul omenesc, născut în timp, să poată primi strălucirea unei veşnice slăviri, prin care stricăciunea trupului să fie înghiţită, transformată în puterea lui Dumnezeu şi în nestricăciunea Duhului.
(Ilarie de Poitiers,La Sfânta Treime 3, 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Strălucirea slavei lui Dumnezeu – ce altceva ar putea fi decât Cuvântul lui Dumnezeu Însuşi, adevărata Lumină Însăşi? El nu este preaslăvit de altă laudă prin intermediul unei alte persoane, de parcă El ar fi fost altcineva decât slava. Nu, El Însuşi este Domnul slavei şi Împăratul Slavei, aşa cum am spus anterior. Dar, de vreme ce s-a golit pe Sine, chip de rob luând, aşa cum spune Cuvântul a devenit Trup şi noi L-am văzut (Ioan 1, 14) şi El nu avea nici chip, nici frumuseţe (Isaia 53, 2) mulţi nu au crezut că această coborâre a avut loc, de vreme ce mulţi nu credeau că Dumnezeu a devenit om pentru a descoperi dumnezeirea Sa acelora care nu L-au recunoscut, El a spus, Tată, preaslăveşte pe Fiul Tău, adică descoperă-Mă acelora care nu M-au recunoscut, arată-Mi slava pe care am avut-o cu Tine ca Cuvânt dumnezeiesc. Prin urmare, spune Pavel, Dumnezeu a găsit de cuviință să-şi descopere Fiul mie, pentru a-L propovădui printre neamuri.
(Didim cel Orb, Fragmente la Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Domnul a spus: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta a fost când Tatăl crea lumea prin Fiul Său, după cum și psalmistul spune: El este îmbrăcat cu slavă şi cu cinste (Psalmul 103, 1), după care i-a scos din nimicnicie şi i-a făcut creaţii neprihănite. Doamne Dumnezeule, spune El, eşti preabun. Eşti îmbrăcat cu slavă şi cu cinste şi Te-ai acoperit cu lumina ca şi cu o haină… Urmând căderii lui Avraam, oricum, creaţia era îmbrăcată în umilinţa lui Adam (Romani 8, 20) şi Fiul Creatorului a venit să-i vindece pentru a distruge, la momentul venirii Sale, toată necurăţia, prin botezul morţii Sale, aşa cum El Însuşi a spus: vine ceasul şi acum este; preaslăveşte… pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească. El a cerut aceasta nu ca un cerşetor, dorind să primească ceva, ci dorind să recapituleze şi să desăvârşească prima poruncă a creaţiei. El a cerut slava cu care S-a îmbrăcat la momentul când creaţia era îmbrăcată cu slavă. Pentru că, aşa cum a conceput prima natură, a creaţiei, prin har pentru ca ei să poată să fie fără pată, în slava şi cinstea cu care El Însuşi era îmbrăcat, la fel, prin milostivirea lui Dumnezeu, să fie o nouă creaţie a tuturor lucrurilor, fără nici o pată, în slava cu care este îmbrăcat. Ceea ce a spus, dă-Mi, este pentru a fi înţeleasă slava pe care o avea înainte de creaţie, cu Tatăl şi prin prezenţa Tatălui. Pentru că textul grecesc spune limpede: preaslăveşte-Mă pe Mine cu slava pe care o aveam în prezenţa Ta, înainte ca lumea să fie. Mai mult, în cuvintele preaslăveşte pe Fiul Tău ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine, El nu a descoperit o nevoie, ci o dorinţă. Tatăl nu primeşte slavă de la Fiul ca şi cum ar avea nevoie de aceasta şi Fiul nu este preaslăvit de Tatăl Său ca şi cum El era în lipsa acestei slave.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tatian 19, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Pentru că a spus mai sus: Tată, ceasul a venit; preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. În această ordine a cuvintelor, ne-a arătat că Tatăl era primul care trebuia preaslăvit de Fiul, pentru ca Fiul să poată preaslăvi pe Tatăl. Dar acum El spune: Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o, acum preaslăveşte-Mă Tu pe Mine. Aceasta pare să spună că Fiul Însuşi a fost primul care a preaslăvit pe Tatăl, căruia El apoi Îi cere să fie preaslăvit. Prin urmare, mai trebuie să înţelegem că El a folosit ambele cuvinte de mai sus în conformitate cu ceea ce avea să se petreacă şi în ordinea în care ele aveau să se petreacă, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te preaslăvească pe Tine. Dar acum, El foloseşte cuvântul la trecut pentru ceea ce era pentru viitor, când spune, Te-am preaslăvit pe pământ: Am săvârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o să o fac… Pentru că în cuvintele prin care Tatăl a fost preaslăvit de Fiul pe pământ și Fiul de către de Tatăl, Fiul a arătat ucenicilor cum ambele preaslăviri s-au preaslăvit. Pentru că Fiul Însuşi L-a preaslăvit pe Tatăl pe pământ, prin propovăduirea Lui la neamuri. Iar Tatăl a preaslăvit pe Fiul prin persoana Sa, prin punerea Lui de-a dreapta Sa. Pentru acel motiv, când Fiul spune apoi cu referire la preaslăvirea Tatălui, Te-am preaslăvit, a preferat să pună verbul la trecut, pentru a arăta că deja era săvârşit în actul iconomiei şi ceea ce încă trebuia, cu deplină certitudine, să aibă loc, era să fie socotit ca fiind deja făcut – anume, că Fiul, fiind preaslăvit de Tatăl împreună cu Tatăl, de asemenea, va preaslăvi pe Tatăl pe pământ.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 5) Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
Ordinea potrivită a cuvintelor este preaslăvirea pe care o am cu Tine dinainte ca lumea să fi fost… Unii şi-au imaginat că aceasta ar putea fi înţeleasă prin natura umană asumată de Cuvântul ca și cum aceasta s-ar fi schimbat în Cuvântul, iar oamenii s-ar fi schimbat în Dumnezeu, sau ca şi cum umanitatea era pierdută în dumnezeire. Pentru că nimeni nu ar putea să spună că Cuvântul lui Dumnezeu S-ar fi dublat sau înmulţit prin acea schimbare. Dar noi evităm această eroare dacă înţelegem că El vorbeşte despre iconomia slavei acestei naturi umane, fiind înainte muritoare, devenind nemuritoare împreună cu Tatăl. Prin urmare, când Fiul a văzut că timpul acesteia, menirea slavei Sale, a ajuns – pentru ca ceea ce s-a făcut în iconomie să se săvârşească acum –, s-a rugat: Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Aceasta semnifică de fapt că este timpul acum pentru Mine să am acea slavă de-a dreapta Ta, pe care am avut-o cu Tine prin iconomia Ta.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 105, 6-8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Numele Dumnezeu Tatăl nu a fost făcut cunoscut nimănui. Chiar şi Moise, care L-a întrebat în această privinţă, a auzit un nume diferit. Nouă ni s-a descoperit în Fiul, pentru că Fiul este noul nume al Tatălui… Acel nume, prin urmare, ne rugăm să fie binecuvântat.
(Tertulian, La rugăciunea a III-a, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Când Mântuitorul spune că a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl, este la fel ca şi cum am spune că ne-a arătat întreaga lume în slava Sa. Cum a făcut aceasta? Făcându-Se El Însuşi cunoscut prin minunatele Sale lucrări. Tatăl este preaslăvit în Fiul la fel ca în asemănare şi este prototip al propriei înfăţişări, pentru că frumuseţea prototipului este văzută în Chipul Său. Singurul Fiu, astfel, S-a făcut pe Sine cunoscut şi El este, în natura Sa, Înţelepciunea şi Viaţa, Meşteşugarul şi Creatorul universului. El este nemuritor şi nestricăcios, neprihănit, fără de vină, atotmilostiv, sfânt și bun. Tatăl Său este cunoscut a fi precum El, din moment ce nu putea să fie diferit în esenţă de Cel Născut. Slava Tatălui este văzută la fel ca o imagine şi prototip al propriului chip, în slava Fiului…
Fiul a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu Tatăl pentru a ne învăţa pe noi şi a ne face să înțelegem pe deplin, nu doar că este singurul Dumnezeu – pentru că, Scriptura inspirată L-a făcut cunoscut încă dinaintea venirii Fiului – ci, pe lângă faptul că este Dumnezeu adevărat, El este numit, cum se cuvine, Tată. Aceasta pentru că în El şi din El are un Fiu care deţine aceeaşi natură veşnică ca a Sa: Dumnezeu nu a devenit în timp Tatăl Creatorului veacurilor [ci a fost dintotdeauna]!
A-L numi pe Dumnezeu Tată, este mult mai precis decât a-L numi Dumnezeu. Cuvântul Dumnezeu semnifică demnitatea Lui, dar cuvântul Tată, se îndreaptă către atributele distinctive ale Persoanei Sale. Dacă spunem Dumnezeu, Îl declarăm pe El a fi Domnul universului. Dacă Îl numim pe El Tată, arătăm modul în care este distinct ca Persoană, pentru că am făcut cunoscut faptul că are un Fiu. Însuşi Fiul I-a dat Lui Dumnezeu numele de Tată, fiind, într-un anumit mod, un nume mai apropiat şi mai corect, când El spune nu Eu şi Dumnezeu, ci Eu şi Tatăl suntem una (Ioan 10, 30), şi de asemenea, cu referire la Sine: căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (Ioan 6, 72). Şi când a poruncit ucenicilor Săi să boteze toate neamurile, nu Le-a spus să facă aceasta în numele lui Dumnezeu, ci în mod expres a poruncit să facă aceasta în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dorința Sa aici este de a învăţa că El este mult iubit de Tatăl, de vreme ce este limpede că nu avea nevoie să primească pe ucenici, din moment ce El i-a creat şi le poartă de grijă neîncetat. Atunci, cum de i-a primit? Aceasta, aşa cum am spus înainte, arată unitatea cu Tatăl. Acum, cineva poate interpreta aceasta, omeneşte vorbind şi conform sensului literal, că ucenicii nu vor mai aparţine Tatălui. Pentru că dacă, atunci când Tatăl îi avea, Fiul nu îi avea, este evident că atunci când i-a dat Fiului, El a renunțat la stăpânirea asupra lor. Şi o concluzie mai necuviincioasă poate fi că ucenicii au fost găsiţi a fi nedesăvârşiţi, pe când erau încă cu Tatăl, dar apoi au devenit desăvârşiţi când au venit la Fiul. Dar este absurd să şi spunem asemenea lucruri. Atunci, ce vrea să ne spună prin aceasta?
Hristos arată că Tatăl a dorit ca ei să creadă și în Fiul.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dacă El vorbeşte doar de ucenicii cu care a cinat, aceasta nu are nici o treabă cu acea preaslăvire de care vorbea mai sus şi prin care Fiul L-a preaslăvit pe Tatăl. Pentru că ce slavă este a fi cunoscut de doisprezece sau unsprezece creaturi muritoare? Dar dacă prin oamenii ce i s-au dat din lume, El se gândeşte la toţi cei care vor crede în El după aceasta, şi Îi vor umple marea Sa Biserică, care a fost făcută pentru toate neamurile, aceasta este fără îndoială preaslăvirea prin care Fiul preaslăveşte pe Tatăl. Ți-am făcut cunoscut numele Tău… este similar cu ceea ce s-a spus mai devreme, Te-am preaslăvit pe pământ, unde trecutul este folosit pentru viitor, ambele acolo şi aici… Dar ceea ce urmează arată că Iisus aici vorbeşte despre cei care erau deja ucenici ai Săi și nu despre cei care urmau să creadă în El. La începutul rugăciunii Sale [s-a referit la cei dintâi], însă mai apoi… Domnul vorbeşte despre toţi credincioşii, despre toţi cărora le va face cunoscut pe Tatăl şi prin aceasta Îl va preaslăvi Iisus pe Tatăl. Pentru că, după ce spune ca şi Fiul să te preaslăvească pe Tine, El imediat a arătat cum aceasta a fost făcută prin adăugarea cuvintelor, precum i-ai dat Lui stăpânire peste tot trupul ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui (Ioan 17, 2).
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 1-3, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 6) Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
Dar ce să facem noi cu cuvintele pe care Mi i-ai dat Mie din toată lumea, pentru că s-a spus că ei nu erau din lume? S-a spus așa, pentru că ei [nu mai erau din lume] prin restaurarea [de care s-au făcut părtași], însă după neam, erau. Şi ce înseamnă, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat? A fost un timp când ei aparţineau Tatălui şi nu singurului Său Fiu? A avut Dumnezeu vreodată ceva fără Fiul? Doamne ferește! Însă a fost un timp când Fiul lui Dumnezeu a avut ceva pe care acelaşi Fiu, ca şi om, nu-L deţinea. Pentru că încă nu era om când El deţinea toate lucrurile în comun cu Tatăl. Şi astfel, prin enunţarea cuvintelor erau ai Tăi, Fiul lui Dumnezeu nu Se separă pe Sine de Tatăl, ci doar atribuie toată puterea Lui, de la care este şi de la care are această putere… Prin urmare, în cuvintele şi Mi i-ai dat Mie, face cunoscut că a primit ca om, puterea de a-i avea, văzând că El, Cel ce a fost dintotdeauna atotputernic, nu a fost dintotdeauna om. Şi astfel, pe când părea mai degrabă să-I fi atribuit această primire a lor Tatălui, de vreme ce Hristos este ceea ce este pentru că existenţa Sa este de la Tatăl, totuşi Hristos de asemenea s-a dat lor pe Sine, care înseamnă: Hristos Dumnezeu cu Tatăl, i-a dat pe ei lui Hristos, Omul, care nu este cu Tatăl… Cei pe care Dumnezeu Fiul i-a ales împreună cu Tatăl din lume, acelaşi Fiu ca om i-a primit din lume de la Tatăl. Pentru că Tatăl nu i-ar fi dat Fiului dacă El nu i-ar fi ales.
(Fericitul Augustin, Tratat de la Evanghelia după Ioan 106, 5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.
Dumnezeu Tatăl, orice i-a dat lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în actul naşterii. Pentru că Tatăl I-a dat acele lucruri Fiului, fără de care El n-ar fi putut fi Fiu, în acelaşi fel în care și El [Iisus] s-a dat pe sine Însuși.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 7) Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine.
El ia bolile noastre fără a fi El Însuşi bolnav şi flămânzeşte fără a-I fi foame. El trimite ceea ce este al nostru ca să poată fi nimicit. Făcând aceasta, în acelaşi fel, darurile care vin de la Dumnezeu în locul bolilor noastre, El le primeşte pentru ca noi, uniţi fiind cu El, să ne facem părtași ai lor. Iată ceea ce spune Domnul: toate lucrurile oricâte Mi le-ai dat Mie, Le-am dat lor şi din nou, mă rog pentru ei. Pentru că El s-a rugat pentru noi, luând asupra Lui ceea ce este al nostru şi dăruind ceea ce El a primit. De vreme ce Cuvântul era unit cu omul însuşi şi Tatăl intenţiona să fie preaslăvit de noi şi să aibă putere, prin urmare, toate lucrurile pe care le primim prin El (Fiul), se referă la Însuşi Cuvântul. Pentru că aşa cum El, pentru binele nostru a devenit om, şi noi de dragul Lui suntem înălţaţi. Nu este nici o absurditate atunci, dacă pentru binele nostru El s-a smerit pe Sine, şi de asemenea pentru binele nostru El este înălţat. Deci I-a dat Lui înseamnă, în esenţă ne-a dat nouă de dragul Lui. Şi L-a preaînălţat (Filipeni 2, 9) înseamnă în esenţă, ne-a preaslăvit pe noi în El. Şi Cuvântul Însuşi – când suntem înălţaţi şi primim şi suntem ajutaţi este ca şi cum El Însuşi ar fi fost înălţat şi primit şi ajutat – dă mulţumire Tatălui, referindu-se la ce este al nostru faţă de Sine şi spunând toate lucrurile câte Mi-ai dat Mie, Eu le-am dat lor.
(Sfântul Atanasie cel Mae, Al IV-lea discurs împotriva arienilor 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Şi de unde au învăţat ei? Au învăţat de la Cuvintele Mele, pentru că i-am învăţat că am ieşit de la Tine. Pentru acest lucru a fost El nerăbdător, să arate tuturor întregul din Evanghelie.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
El spune le-au primit pe ele, adică au înţeles şi şi-au amintit Cuvintele Lui. Pentru că un cuvânt este primit când mintea îl percepe. Apoi, adaugă: și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis pe Mine… Ceea ce ei cu adevărat au crezut era ceea au ştiut cu adevărat, aşa cum am ieşit de la Tine este același lucru ca M-ai trimis. Şi pentru ca nimeni să nu-şi imagineze că acea cunoaştere a fost una de vedere şi nu de credinţă, adaugă: ei cu adevărat au crezut că Tu M-ai trimis. Ei au crezut cu adevărat, adică, nu așa cum spusese mai devreme că ei crezuseră atunci când le era teamă de a nu fi alungaţi şi L-au abandonat (Ioan 16, 31-32), ci ca atunci când aveau să creadă cu tărie, cu fermitate, neşovăielnic. Ucenicii nu mai erau încă așa cum îi descrie El aici, folosind timpul trecut, ci erau așa cum vor fi atunci când au primit Duhul Sfânt, Cel care i-a învăţat toate lucrurile.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 8) Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
Întrebarea, Cum a dat Tatăl acele cuvinte Fiului este mai uşor de dezlegat dacă credem că El le-a primit de la Tatăl ca Fiul Omului… Însă, dacă credem că a primit aceste cuvinte de la Tatăl în calitate de Născut al Său, nu trebuie să existe nici o vreme când Fiul nu le-ar fi avut, ca şi cum El ar fi existat vreodată fără aceste cuvinte. Pentru că orice I-a dat Dumnezeu Tatăl lui Dumnezeu Fiul, I-a dat în numele naşterii.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 106, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
Hristos, care S-a arătat pe Sine în zilele din urmă, mai presus de simbolurile şi imaginile Legii, în același timp Arhiereul şi Mijlocitorul nostru, se roagă pentru noi ca om. Şi în acelaşi timp este mai pregătit ca oricând să conlucreze cu Dumnezeu Tatăl, care împarte daruri bune celor care le merită. Pavel ne-a arătat aceasta mai deplin în cuvintele: har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Hristos (2 Corinteni 1, 2). Apoi, Hristos se roagă pentru noi, ca om şi de asemenea se asociază în împărţirea de daruri bune nouă ca Dumnezeu. Pentru că El, fiind un Mare Sfânt Arhiereu, fără de vină şi fără de pată, s-a oferit pe Sine – nu pentru slăbiciunile Sale, aşa cum era obiceiul acelora pentru care era adusă jertfa de ispășire conform Legii, ci mai degrabă pentru mântuirea sufletelor noastre.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2, 8, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
Când Domnul vorbea cu Tatăl despre cei pe care El îi avea ca ucenici, El a spus aceasta printre alte lucruri: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat. În lume, El doreşte să fie cunoscut de cei care trăiesc după pofta lumească şi de cei care nu sunt în har, de mulţi dintre aceştia care aveau să fie aleşi de El din lume. Şi astfel, El spune că se roagă nu pentru lume, ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat Lui. Pentru că, prin faptul de a-i fi dat deja Lui de către Tatăl, ei au încetat să mai aparţină lumii aceleia pentru care El se abţine de a se ruga. Şi apoi, El adaugă că ai Tăi sunt. Tatăl nu i-a pierdut pe cei pe care El i-a dat când i-a dat Fiului. După toate acestea, Fiul tot continuă să spună:toţi ai Mei sunt ai Tăi şi ai Tăi sunt ai Mei.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 9) Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
El repetă cuvintele pe care Mi i-ai dat pentru a le imprima ideea că totul a fost în conformitate cu dorinţa Tatălui și, ca să le arate că această autoritate nu era recentă sau că abia acum a primit-o, El adaugă: toate lucrurile care sunt ale Mele, sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele… Vedeţi egalitatea cinstirii? Vorbind în acest fel, El dă la o parte orice suspiciune că ei sunt fie separaţi de puterea Tatălui sau că înainte de aceasta, au fost separaţi de puterea Fiului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Este destul de evident cum tot ceea ce aparţine Tatălui, aparţine de asemenea şi Fiului, pentru că Fiul Însuşi este de asemenea Dumnezeu şi Născut fiind din Tatăl, este egal cu Tatăl. Nu este în sensul în care I se spune Fiului celui mare, Tu tot timpul eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale (Luca 15, 31). Pentru că aceasta s-a spus despre toate acele creaturi care sunt inferioare creaţiei raţionale și sfinte (sfinţii îngeri, de exemplu) şi care sunt supuse Bisericii… Dar aici înseamnă că şi creaţia raţională însăşi este inclusă, care este supusă doar lui Dumnezeu, ca prin aceasta tot ceea ce se găsește sub creația rațională și cerească să fie și ele supuse Lui. De vreme ce asemenea creaţie aparţine lui Dumnezeu Tatăl, nu poate aparține în acelaşi timp şi Fiului, decât dacă El este egal cu Tatăl. Pentru că este imposibil ca sfinţii, cărora le este spusă aceasta, să trebuiască să aparţină cuiva, exceptând pe Cel care i-a creat şi i-a sfinţit. Şi din această cauză, tot ceea ce este al lor trebuie să fie și al Fiului Căruia și ei aparţin. Dat fiind faptul că ei aparţin ambilor, Tatălui şi Fiului, au demonstrat egalitatea acelora cărora le aparţineau în mod egal. Dar când El spune, vorbind de Duhul Sfânt, Toate cele ale Tatălui Meu sunt ale Mele, de aceea am zis că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă, El s-a referit la acele lucruri care aparţin dumnezeirii Tatălui şi în care El este egal cu Tatăl, având toate câte Tatăl le are, pentru că adaugă: El (Sfântul Duh) vă va primi pe voi. Şi Sfântul Duh nu va primi de la o creaţie ceea ce a fost supus Tatălui şi Fiului.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Domnul spune, toate ale Mele sunt ale Tale, ca şi cum El Îşi supune domnia asupra creaţiei Tatălui, dar de asemenea, adaugă, ale Tale sunt ale Mele, pentru a arăta că porunca creației a venit de la Tatăl spre El. Fiul nu avea nevoie de ajutor pentru a-Și desăvârşi lucrarea, nici noi nu trebuie să credem că El a primit o poruncă separată pentru fiecare parte a lucrării Sale. Asemenea inferioritate extremă ar fi pe de-a-ntregul nepotrivită slavei Sale dumnezeieşti. Mai degrabă, Cuvântul era plin de harul Tatălui Său. El străluceşte mai departe de la Tatăl şi desăvârşeşte totul în conformitate cu planul Părintelui Său. Nu este diferit în esenţă, nici nu este diferit în putere de Tatăl Său şi, dacă puterea lor este egală, atunci lucrarea lor este aceeaşi. Hristos este puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1, 24). Toate lucrurile s-au făcut prin El (Ioan 1, 3) şi toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El (Coloseni 1, 16), nu ca şi cum El ar fi îndeplinit sarcina unui rob, ci El desăvârşeşte în mod creativ dorinţa Tatălui Său.
(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt 8, 19, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Pentru că, dacă Fiul nu era de aceeaşi natură ca Tatăl, cum putea avea în El Însuşi ceea ce era diferit? Sau cum ar fi putut arăta în Sine ceea ce era diferit dacă natura străină şi singură nu primea pecetea a ceea ce era diferit de Sine? Dar Eunomie (oponent arian al ortodoxiei – n.tr.) spune: Nici nu are El despărţitor al slavei Sale. Aici, el vorbeşte corect, chiar dacă nu ştie ceea ce spune. Pentru că Fiul nu împarte slava cu Tatăl, ci are slava Tatălui în întregimea Sa, chiar şi Tatăl are toată slava Fiului. Pentru că aceasta este ceea ce El spune Tatălui prin toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele. Observaţi cum Hristos spune de asemenea că El va apărea la judecata de Apoi în slava Tatălui (Marcu 8, 38), când va alege pe fiecare după faptele săvârșite. Şi prin această frază, El arată unitatea naturii care subzistă între Ei. Pentru că, aşa cum alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii (1 Corinteni 15, 41), datorită diferenţei între naturile acelor luminători (de vreme ce ambii au aceeaşi strălucire, gândim că nu există nici o diferenţă în naturile lor), astfel El, care S-a profeţit pe Sine că va apărea în slava Tatălui, a arătat prin identitatea slavei, unitatea naturii lor.
(Sfântul Grigorie de Nyssa, Împotriva lui Eunomie 2, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Îngerii nu au creat lumea, însă pentru Fiul, Singurul Născut, Născut cum am spus, înainte de veacuri, prin care toate s-au făcut, nimic nu a fost respins de la zidirea Sa… Pentru că toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele, spune Domnul în Evanghelie. Şi aceasta o cunoaştem cu siguranţă din Vechiul şi Noul Testament. Pentru că El, care a spus să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26), vorbea cu siguranţă cu cineva de faţă. Dar cele mai limpezi dintre toate sunt cuvintele psalmistului: El a zis şi s-a făcut; El a poruncit şi s-au zidit (Psalmul 148, 5), ca şi cum Tatăl poruncea şi zicea şi Fiul a făcut toate aceste lucruri la porunca Tatălui.
(Sfântul Chiril al Ierusalimului, Lecturi catehetice 2, 22-23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Acum, dacă toate lucrurile Tatălui sunt şi ale lui Hristos, cu siguranţă printre acele lucruri care există stă și atotputernicia Tatălui. Bineînţeles, singurul Fiu născut trebuie să fie atotputernic, ca şi Fiul de asemenea să aibă toate lucrurile pe care Tatăl le deţine; și M-am preaslăvit în ei, declară El. Pentru ca întru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă (Filipeni 2, 10-11)…
Prin urmare, El este radierea preaslăvirii lui Dumnezeu din acest punct de vedere, că este Atotputernic – Înţelepciunea neprihănită şi luminată însăşi – preaslăvit ca radierea Atotputerniciei sau a preacinstirii. Astfel pentru a fi mai limpede de înţeles ceea ce este slava atotputerniciei, ar trebui să adăugăm următoarele: Dumnezeu Tatăl este Atotputernic pentru că are putere asupra tuturor lucrurilor, şi anume, din cer şi de pe pământ, asupra soarelui, a lunii şi a stelelor şi a tuturor lucrurilor din ele. Şi El îşi exercită puterea cu ajutorul Cuvântului Său… Acum, dacă fiecare genunchi este închinat lui Iisus, atunci, fără îndoială, Iisus este Cel căruia toate lucrurile I se supun şi El este Cel ce îşi exercită puterea asupra tuturor lucrurilor şi prin care toate lucrurile sunt supuse Tatălui. Pentru că, prin înţelepciune, adică, prin cuvânt şi raţiune, nu prin forţă, constrângere şi obligaţie, toate lucrurile sunt supuse.
(Origen, Primele principii 1, 2, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 10) Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
Şi M-am preaslăvit întru ei, ceea ce înseamnă fie că: am putere asupra lor, fie că: ei mă vor preaslăvi pe Mine, crezând în Tine şi în Mine. Şi ei ne vor preaslăvi pe Noi la fel. Dar dacă El nu este preaslăvit în mod egal în ei, ceea ce are Tatăl nu mai este şi al Lui. Pentru că niciunul nu este preaslăvit în cei asupra cărora El nu are autoritate. Totuşi, cum este Fiul preaslăvit în egală măsură? Toţi mor pentru El în mod egal, ca şi cum face aceasta pentru Tatăl. Ei Îl propovăduiesc ca şi cum L-ar propovădui pe Tatăl. Şi, aşa cum spun ei că toate lucrurile sunt făcute în numele Lui, la fel sunt făcute şi în numele Fiului.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Şi acum,El adaugă, nu voi mai fi în lume, şi aceştia sunt în lume. Dacă cugetele voastre se reîntorc la ceasul în care El vorbea, și El şi ucenicii Lui erau încă în lume. Şi totuşi, nu trebuie să înţelegem nu mai sunt în lume metaforic, cu inima şi viaţa… Pentru că acolo este un singur cuvânt folosit care face o asemenea înţelegere pe deplin inadmisibilă, pentru că El nu spune: și Eu nu sunt în lume, ci nu mai sunt în lume. În acest fel, arată că El Însuşi a fost în lume, dar nu mai era astfel. Şi astfel, putem oare noi să credem că El, la un moment dat, a împlinit cele ale lumii, dar S-a eliberat dintr-o asemenea greşeală, pentru a nu mai păstra o asemenea dispoziţie? Cine s-ar aventura să îngroape într-un asemenea înţeles necuviincios? Rămâne aşadar în aceeaşi stare în care era înainte în lume, despre care a spus că nu mai este în lume, adică cu trupul. Cu alte cuvinte, El vorbea despre propria plecare din lume, care avea să se petreacă curând, şi despre plecarea ucenicilor Săi, care va fi mai târziu, spunând că ei nu se mai află aici, deși ei erau – deși și El şi ucenicii, erau încă pe acest pământ. El folosea obiceiul predominant al vorbirii. Nu spunem în fiecare zi, El nu mai este aici, despre cineva care este pe punctul de plecare? Şi vorbim în acest mod în special despre cei care sunt în momentul morţii lor. Şi peste altele, Domnul Însuşi, ca şi când, cunoscând gândurile care puteau fi posibil stârnite în cei care urmau să citească acele cuvinte, a adăugat Şi Eu vin la Tine, explicând cel puţin în parte, până la un punct, de ce a spus cuvintele, Eu nu mai sunt în lume.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul pentru trup, creştinii sunt pentru lume. Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului şi creştinii printre oraşele lumii. Sufletul sălăşluieşte în trup, dar nu este al trupului. La fel, creştinii sălăşluiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul, care este nevăzut, este limitat în trup, care este văzut. În acelaşi timp, creştinii sunt recunoscuţi ca trăind în lume şi totuşi, religia lor rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi duce război împotriva lui, chiar dacă a suferit nedreptate, pentru că este oprit de la a se îndulci în plăcerile sale. Similar, lumea urăşte pe creştini, chiar dacă nu au făcut nici un rău, pentru că s-au ridicat ei înşişi împotriva plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, dar acesta îl urăşte şi creştinii iubesc pe cei care îi urăsc. Sufletul este îngrădit în trup, dar ţine trupul împreună. Şi, deşi creştinii sunt reţinuţi în lume ca într-o închisoare, ei de fapt ţin lumea împreună. Sufletul, care este nemuritor, trăieşte într-un sălaş muritor. Într-un mod identic, creştinii trăiesc ca străinii printre lucrurile trecătoare, aşteptând pe cele nestricăcioase în cer. Sufletul, când este tratat în chip sărăcăcios în ceea ce privește mâncarea şi băutura, devine tot mai bun. Astfel şi creştinii care sunt pedepsiţi zilnic sporesc mai mult şi mai mult. Atât este de importantă poziţia pe care Dumnezeu le-a stabilit-o lor şi nu este corect ca ei să o refuze.
(Epistola către Diognet 6, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Îţi dăm Ție mulţumire, Părinte Sfinte
Pentru numele Tău Cel sfânt pe care Tu
Ți-ai dorit să-l sălăşluieşti în inimile noastre,
Şi pentru cunoștința şi credinţa în nemurire
Pe care Tu ne-ai făcut-o cunoscută nouă
Prin Iisus, robul Tău;
A Ta să fie slava în veci…
Adu-Ți aminte de Biserica Ta, Doamne,
Să o eliberezi pe ea de toate relele
Şi să o faci desăvârşită în dragostea Ta;
Şi adun-o pe ea, cea care a fost sfinţită,
De cele patru suflări întru împărăţia Ta,
Pe care ai pregătit-o pentru aceasta;
Că a Ta este puterea şi slava în vecii vecilor.
(Didahia 10, 2-5, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Ioan care îndeosebi scoate la iveală lucrarea cauzelor spirituale din Evanghelie, păstrează această rugăciune a Domnului pentru apostolii care au transmis-o tuturor celorlalţi. Observaţi cum S-a rugat, și anume: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei în numele Tău…Pe când Eu eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău: pe cei ce Mi i-ai dat Mie I-am ţinut. Acea rugăciune nu era pentru El Însuşi, ci pentru apostolii Lui. Nu era întristat pentru Sine (Ilarie vorbeşte aici despre paharul pe care Iisus a cerut să fie trecut de la El – n.tr.) de vreme ce El le cere să se roage ca să nu mai fie duşi în ispită… Şi când El se roagă pentru cei pe care i-a păzit, din moment ce El era cu ei, Îl roagă acum pe Tatăl să-i păzească. Prezenţa îngerului care I-a fost trimis este fără îndoială semnificativă. Iisus Și-a arătat certitudinea că i s-a răspuns la rugăciune, când la finalul ei, El porunceşte ucenicilor să doarmă. Rezultatul acestei rugăciuni şi siguranţa cu care a insuflat porunca, dormiţi, este observată de evanghelist în cursul patimilor, când El spune apostolilor chiar înainte de a scăpa din mâinile urmăritorilor, astfel cuvântul pe care L-a spus să fie împlinit,Pe cei ce Mi i-ai dat Mie, Eu nu am pierdut pe niciunul. El Însuşi desăvârşeşte cererea rugăciunii Sale şi ei toţi sunt în siguranţă. Dar Iisus cere ca cei pe care i-a păzit Tatăl acum, să-i păzească în Numele Său [și Tatăl Îl ascultă] și-i păzește. [Vedem aceasta din] credinţa lui Petru care nu greşeşte: a fost laș și s-a tăinuit, însă pocăinţa a urmat imediat.
(Ilarie de Poitiers, La Sfânta Treime 10, 42, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Unaare multe înţelesuri, incluzând acela de asemănare. Este folosit atât pentru împreună (gr. symphonian; vezi I Corinteni 7,5; II Corinteni 6,15; Luca 5,38) cât şi pentru asemănare (gr. homoioteta; vezi Ev. 4, 15; 7, 15). Inima și sufletul mulțimii erau una (Fapte 4, 32) şi în acelaşi mod într-un Duh ne-am botezat noi toţi ca să fim un singur trup (I Corinteni 12,13). După asemănare prin natură şi avându-l pe Adam ca origine inerentă şi capul naşterii noastre, avem un singur trup. Deci, de asemenea recunoaștem că avem pe Hristos drept cap prin noua naştere a noastră, care a devenit o nouă formă, un chip al morţii şi al învierii Sale, care S-a ridicat ca Primul Născut din morţi. Îl recunoaştem pe El drept cap conform prefigurării învierii Sale, în care noi suntem fiecare mădulare şi împreună un trup prin Sfântul Duh, trup care este născut întru nestricăciune (vezi I Cor 15,49-54).
(Origen, Fragmentul 140 la Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Pentru că voinţa Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh este una. Aceasta este ceea ce El vrea să fim şi noi când ne spune: ca să fie una, aşa cum Tu şi Eu una suntem. Nu există nimic care să poată egala unanimitatea şi armonia pentru că astfel este modul cum una devine mai multe. Dacă doi sau zece sunt de aceeaşi minte, unul nu mai este unul, ci fiecare dintre ei este înmulţit de zece ori şi tu vei găsi pe unul în zece şi pe cel de-al zecelea în unul. Şi dacă au vreun duşman, cel care atacă pe unul (ca şi cum ar ataca zece) este înfrânt, biruit pentru că el este ţinta celor zece oponenţi în schimbul unuia. Este cineva în nevoie? Nu, nu este, pentru că el este bogat în cea mai mare parte a sa, care este în cei nouă. Şi partea în trebuinţă, cea mai mică, este ascunsă, tăinuită de partea bogată, cea mare. Fiecare dintre aceștia are douăzeci de mâini, douăzeci de ochi şi mai multe picioare. Pentru că el nu vede doar cu ochii proprii, singur, ci şi cu cei ai celorlalţi. El nu lucrează cu propriile mâini singur, ci şi cu ale celorlalţi. El are zece suflete pentru că nu se gândeşte doar la sine însuşi, ci și celelalte suflete se gândesc la el. Şi dacă ei sunt făcuţi din o sută, şi puterea lor va fi la fel și se va mări şi mai mult. Nu vedeţi cum dragostea îl face pe cel care este singur, cu neputință a fi biruit şi înmulţit? Vedeţi cum şi unul poate fi chiar în mai multe locuri, acelaşi și în Persia şi la Roma? Nu vedeţi că ceea ce natura nu poate face, dragostea poate? Vedeţi ce dragoste multă este când poate face pe unul o mie. Atunci, de ce să nu obţinem această putere şi să ne punem pe noi înşine în siguranţă? Ea este mai bună ca toată puterea sau bogăţia. Este mai mult decât sănătatea, decât lumina însăşi. Este fundamentul pentru curaj.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 78, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Hristos doreşte ca ucenicii să fie păziţi în stare de unitate prin menţinerea unei asemănări sufleteşti şi o identitate a dorinţei, fiind uniți împreună ca şi cum ar fi în suflet şi duh şi în legea păcii şi a dragostei unul pentru altul. El doreşte să fie legaţi împreună strâns cu o legătură a dragostei nedespărţită, ca să poată înainta la un asemenea nivel de unitate, ca asocierea lor aleasă în mod liber să poată deveni o imagine, un chip al unităţii inerente (naturale) care este concepută să existe între Tatăl şi Fiul. Altfel spus, El doreşte ca ei să se bucure de unitate, care este inseparabilă şi indestructibilă, care nu poate fi atrasă întru o deosebire a dorinţelor de către absolut nimic ce există în lume sau orice urmă de plăcere, ci mai degrabă, reţine puterea dragostei în unitatea devotamentului şi a sfinţeniei. Şi aceasta este ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una(Fapte 4, 32), aceasta este în unitatea Duhului. Aceasta este de asemenea ceea ce Pavel însuşi a înţeles când a spus: un singur trup şi un singur Duh (Efeseni 4, 4). Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos pentru că noi toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Corinteni 10, 17; vezi Romani 12, 5) şi noi toţi am fost unşi într-un singur Duh, Duhul lui Hristos (vezi I Cor 12, 13).
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 1,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Arienii, cu toate acestea, răspund… Fiul şi Tatăl sunt una, aşa cum Tatăl este în Fiul şi Fiul este în Tatăl— aşa cum noi dea semenea putem deveni una în El. Pentru că acesta este scrisă in Evanghelie conform lui Ioan. (Atanasie citează întrebuinţarea ariană la Ioan 17,11, 20-23). Apoi, ca și cum s-a găsi o ocolire, aceştia adaugă viclenii (la Evanghelia după Ioan), „Dacă, așa cum noi devenim una în Tatăl, asemenea și Fiul şi Tatăl sunt una şi astfel Fiul este în Tatăl, cum mai puteți pretinde voi că Eu şi Tatăl suntem Una şi Eu în Tatăl şi Tatăl în Mine, înseamnă că Fiul este de aceeași fire cu Tatăl? Pentru că rezultă fie că şi noi suntem de aceeași fire cu Tatăl, fie că Fiul este străin acesteia, aşa cum şi noi suntem străini de ea. Acesta este modul în care vorbesc fără sens. Dar ei sunt de fapt îndrăzneţi diabolici… Pentru că ceea este dat lumii întregi prin har este ceea ce i-ar face pe ei egali cu divinitatea Dăruitorului. Şi astfel, auzind că fiinţele umane sunt numite fii, ei înşişi s-au considerat egali cu adevăratul Fiu care este prin natură Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, din nou auzim de la Mântuitorul ca ei să fie una, așa cum Noi una suntem,” ei înşişi se înşeală şi sunt destul de aroganţi ca să se gândească că ei pot fi la fel cum Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul – neconsiderând căderea tatălui lor, diavolul, care a crezut acelaşi lucru.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 11) Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
Pentru că trebuie să fim ca fiii (să devenim una cu Dumnezeu), nu ca Fiul. Noi devenim dumnezei – nu devenim Dumnezeu Însuşi. Noi nu suntem ca Tatăl, ci milostivi ca Tatăl. Şi aşa cum s-a spus, devenind una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una, vom fi una. Noi vom fi astfel, însă nu cum Tatăl este prin natură în Fiul şi Fiul în Tatăl, ci conform naturii noastre. Şi în acest fel, este posibil pentru noi apoi să fim modelaţi şi să învăţăm cum trebuie să fim una, aşa cum am învăţat de asemenea să fim milostivi. Pentru că lucrurile asemănătoare sunt fireşte una cu alte lucruri asemănătoare. Şi astfel, tot trupul este aşezat împreună în bunătate. Dar Cuvântul este diferit de noi, deşi este la fel ca Tatăl. Şi, prin urmare, pe când Fiul este în esenţă şi în adevăr unul cu Singurul Său Tată, noi – fiind de acelaşi fel cu fiecare (pentru că din unul suntem toţi făcuţi şi una este natura tuturor bărbaţilor şi a femeilor – n.tr.) – devenim una în buna dispoziţia noastră faţă de fiecare (gr. diathesei). Noi avem ca model unitatea naturală a Fiului cu Tatăl. Pentru că El ne-a învăţat blândeţea de la El Însuşi, spunând: învăţaţi de la Mine; că Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29). El ne-a învăţat aceasta nu ca să devenim egali Lui (ceea ce este imposibil), ci ca atunci când ne uităm la exemplul Lui, să putem rămâne veșnic blânzi. Deci, de asemenea, aici El doreşte ca buna noastră dispoziţie faţă de ceilalţi să fie adevărată, fermă şi neclătinată, luându-L pe El ca prototip. Şi astfel, El spune, ca ei să fie una cum Noi suntem, a căror unitate este indivizibilă. Şi astfel, când vor cunoaște de la Noi despre acea natură de nedespărțit, vor fi și ei la fel unul cu altul.
(Sfântul Atanasie cel Mare, Discurs împotriva arienilor 3, 25, 20, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Vânzătorul lui Hristos s-a numit fiul pierzării, rânduit pierzării, conform Scripturii, unde el este îndeosebi profeţit în psalmul 108.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan107, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Dar o, om necucernic, sămânţa Canaanului şi nu a Iudei, care nu mai ești vas ales, ci fiu al pierzării şi al morții! Ai crezut că aţâţările diavolului îți vor aduce profit, fiind aprins de lăcomie ca o torţă, ai fost înflăcărat să câştigi treizeci de bani de argint fără a observa bogăţia pe care ai pierdut-o. Pentru că, chiar dacă tu nu ai crezut că promisiunile Domnului trebuie să fie crezute, ce motiv era acolo pentru a prefera o atât de mică sumă de bani pentru ceea ce ai primit deja? Îţi era permis să porunceşti duhurilor rele, să vindeci pe cei bolnavi, să primeşti cinste cu restul apostolilor. Iar ca să-ţi poţi satisface setea de câştig, ai avut ocazia să furi din punga care era în sarcina ta. Dar mintea ta, care poftea după lucrurile oprite, a fost mai puternic stimulată de ceea ce era mai puţin permis. Nu era suma preţului care te-a mulţumit atât de mult, cât enormitatea păcatului. Şi astfel, slaba ta afacere nu este atât de detestabilă pur şi simplu pentru că L-ai prețuit pe Domnul atât de ieftin, ci pentru că L-ai vândut, pe Cel care era Răscumpărătorul, da, chiar şi al tău, şi mai mult decât atât nu ai cerut îndurarea pentru păcatul tău. Şi dreaptă a fost pedeapsa pusă în mâinile tale pentru că nimeni nu putea fi găsit aplecat mai mult spre pierzanie, decât erai tu însuţi.
(Sfântul Leon cel Mare, Predică 67, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Aici, dacă sunt întrebat de ce Dumnezeu nu ar fi trebuit să dea răbdare acelora cărora le-a dat acea iubire prin care ei să poată trăi creştineşte, răspund că nu cunosc și nu ştiu. Nu vorbesc necuviincios, ci mai degrabă cu recunoaşterea propriilor mele mici capacităţi când aud apostolii spunând: o, omule, cine eşti tu care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? (Romani 9, 20; de asemenea, el citează şi din Romani 11, 33). Pentru că Fiul binevoieşte să ne facă cunoscute nouă hotărârile Sale să-I mulţumim iar dacă El crede că este potrivit să le ascundă, să nu bombănim împotriva sfaturilor Sale. Mai degrabă, să credem că așa este mai bine pentru noi. Iar celor dintre voi care se împotrivesc harului Său şi se întreabă (privind întrebarea despre răbdare) ce să le răspunzi? Este bine ca tu să nu negi că eşti creştin şi să te lauzi că eşti catolic. Iar dacă mărturiseşti că a fi lăsat să de bucuri de bine până la finalul vieții este un dar de la Dumnezeu, cred că ești la fel de nepăsător ca mine de ce o persoană primește acest dar şi altele nu. Şi în acest caz, suntem amândoi incapabili să pătrundem judecăţile adânci ale lui Dumnezeu.
(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Prin urmare, atunci când copiii lui Dumnezeu spun despre cei care nu au răbdare: Ei au plecat de la noi, dar nu erau dintre noi, şi se adaugă: pentru că dacă ar fi fost dintre noi, cu siguranţă ar fi rămas cu noi (Ioan 2,19), ce altceva spun decât că nu sunt copii, chiar şi atunci când erau numiți şi prorociți a fi dintre copii? Nu pentru că ei au simulat dreptatea, ci pentru că nu au continuat în ea. Fără îndoială, El le dorea să continue în bunătate. Prin urmare, ei erau în bunătate. Totuşi, pentru că nu au rămas în aceasta – înseamnă, că nu au stăruit până la sfârşit – El spune: ei nu erau dintre noi, chiar şi atunci când erau cu noi. Cu alte cuvinte, ei nu erau în rândul fiilor chiar când erau în credinţă ca fii, pentru că acei care sunt cu adevărat copii, sunt ştiuţi de mai înainte şi meniţi asemănării Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt numiţi potrivit scopului său astfel încât să fie aleşi, aşa cum este evident în faptul că Fiul făgăduinţei nu piere, dar Fiul pierzării da.
(Fericitul Augustin, La Mustrare şi har 17, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 12) Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit niciunul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
Într-un alt loc, El spune: Dintre toţi pe care Mi i-ai dat Mie, nu voi pierde pe niciunul (Ioan 6,39). Totuşi nu doar Iuda era pierdut, ci şi mulţi pe urmă s-au mai pierdut. Şi atunci de ce spune Hristos, ca să nu pierd pe nici unul? El vrea să spună, cel puţin în ceea ce mă privește pe Mine, nu îi voi pierde. Astfel, în alt loc, punând problema mai limpede, a spus: Nu voi scoate afară pe cel care vine la Mine (Ioan 6, 37). Cu alte cuvinte, Iisus spune că nu se va face asta din vina Mea. Ei nu vor fi pierduţi, ispitiți fiind de Mine sau pentru că Eu i-aș fi abandonat. Dar nici dacă vor începe să meargă înainte de unii singuri, nu îi voi forţa să se întoarcă.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan 81,2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Hristos ne și spune ce este această bucurie, când zice: ca ei să aibă bucuria Mea pe deplin în ei, lămurind mai înainte, unde spune: ca ei să fie una aşa cum noi suntem. Această bucurie a Lui care este dată lor, avea să fie împlinită, spune El, în ei. Şi pentru acest sfârşit adevărat, El a spus că a vorbit în lume. Toate acestea se petrec pentru ca pacea şi binecuvântarea să vină în lume. Dacă vrem să o dobândim, trebuie să trăim cumpătat, drept şi cucernic.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 107, 8., traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)
*
(In. 17, 13) Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.
Arătându-Se lor pe Sine în același timp ca Dumnezeu şi om, Hristos îi face pe ucenicii Săi să mediteze la faptul că El a lucrat pentru a desăvârși mântuirea lor în Dumnezeu, fie că e vorba de trecut sau prezent. Şi avându-i în grijă pe când era în firea omului cu ei pe pământ, aşa de asemenea avea să-i ocrotească atunci când avea să lipsească din faţa lor, ca Dumnezeu… Pentru că ceea ce este dumnezeire nu este limitat de spaţiu şi nu este departe de nimic ce există, ci umple şi pătrunde universul şi, deşi este prezent în toate lucrurile, nu Îl încape niciunul. Când se adresează propriului Tată, Hristos spune: Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei, referindu-se la lucrarea universală a puterii Tatălui. Şi, în acelaşi timp, arătă că El nu este separat de natura Tatălui, ci este în ea şi născut din ea, indivizibil unit cu ea, deşi este născut ca existând independent.
(Sfântul Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2,9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Comentarii patristice – Înălțarea Domnului

Înălțarea Domnului la Cer (Ev.: Luca 24, 36-53)

(Luca 24, 36-43)

Şi pe când vorbeau ei acestea, El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor.

*

Hristos este prezent pentru a întări credinţa

Mai întâi trebuie să observăm şi să ne amintim că Domnul a binevoit să stea în mijlocul ucenicilor care vorbeau în jurul Lui şi să-şi descopere prezenţa într-o arătare a Sa. Acest lucru l-a promis tuturor credincioşilor atunci când a spus: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Pentru a întări statornicia credinţei noastre, pe care prezenţa bunăvoinţei dumnezeieşti o aduce, El doreşte uneori să-şi arate prezenţa într-o arătare fizică a Sa. Deşi noi stăm departe până şi de picioarele Apostolilor, în cazul nostru, trebuie să fim încredinţaţi că acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi din mila Sa. El este în mijlocul nostru ori de câte ori suntem adunaţi în numele Lui. Numele Lui este Iisus, adică Mântuitorul nostru (Ioan 14, 8). Când venim împreună şi vorbim despre modul cum primim mântuirea cea veşnică, este fără de îndoială că ne adunăm în numele lui Iisus. Nu este deci permis să ne îndoim că Iisus este în mijlocul nostru atunci când vorbim despre lucrurile pe care El le iubeşte. Cu cât mai adevărat este El prezent, cu atât mai mult noi reţinem în inimă deplin ceea ce mărturisim cu gura noastră.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus aduce pace de la Naşterea la Moartea Sa

Noi trebuie să vedem că atunci când Iisus apare în faţa apostolilor, El imediat le dăruieşte lor bucuriile păcii. El repetă acelaşi lucru care este o parte a cinstitei slave a nemuririi, pe care l-a dat ca o făgăduinţă specială a mântuirii şi vieţii, când era pe cale să meargă la Pătimire şi la moarte. Pacea Mea o las vouă. Pacea Mea o dau vouă (Ioan 14, 27). Îngerii văzuţi imediat după ce S-a născut proclamau de asemenea păstorilor harul acestui dar, lăudându-L pe Dumnezeu şi spunând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Cu siguranţă, întregul plan al venirii Izbăvitorului în trup este reconcilierea lumii. Pentru acest scop El a devenit Om, a suferit moarte şi a înviat din morţi. El a făcut aceasta pentru a ne conduce pe noi, care stârniserăm mânia lui Dumnezeu prin păcat, înapoi la pacea lui Dumnezeu, prin lucrarea împăcării Sale. Profetul în mod corect I-a dat lui Iisus numele Părinte al veacului ce va să fie şi Domnul Păcii (Isaia 9, 6). Apostolul de asemenea a scris despre El neamurilor care au crezut. El a spus Veniţi, El v-a adus vestea cea bună a păcii, celor de departe, şi pace celor de aproape, pentru că prin El noi avem intrare la Tatăl prin Acelaşi Duh (Efeseni 2, 17-18).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 2, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Ucenicii sunt tulburaţi

Convinşi de atâtea exemple de virtute, noi credem că Petru nu s-ar fi putut îndoi. Este de asemenea clar că Ioan a crezut atunci când L-a văzut pe Mântuitorul (Ioan 21, 7). El crezuse deja când a văzut mormântul gol, fără trupul lui Iisus (Ioan 20, 8). Atunci de ce spune Luca că ei erau tulburaţi? Mai întâi afirmaţia majorităţii include opinia celor puţini. În al doilea rând, deşi Petru a crezut în Înviere, el a putut să fie tulburat când a văzut că Domnul apare neaşteptat în trupul Său, într-o cameră unde uşile erau încuiate, iar zidurile erau solide (Ioan 20, 19). Luca urmează detaliile din punct de vedere istoric. Unul priveşte sfârşitul, iar celălalt succesiunea evenimentelor. Spunând Apoi le-a deschis mintea, să înţeleagă Scripturile, el de asemenea declară că ucenicii au crezut.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Expunere la Evanghelia după Luca 10, 179, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Ucenicii dispreţuiesc moartea

Eu însumi sunt convins şi cred că El a fost în trup după Înviere. Când a venit la Petru şi la ceilalţi, El a spus: Pipăiţi-Mă, atingeţi-Mă şi vedeţi că nu sunt o nălucă fără de trup. Şi ei imediat L-au atins. Şi ei s-au convins, punând mâna pe trupul Lui şi simţind respiraţia Lui. Din această pricină, ei au dispreţuit moartea şi s-au arătat biruitori asupra ei. După Înviere, Iisus de asemenea a mâncat şi a băut cu ei ca o fiinţă umană reală, deşi duhul Lui era unit cu Tatăl.

(Sfântul Ignatie de Antiohia, Epistola către Smirneni 3, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le arată rănile Lui

Pentru a-i convinge cu adevărat şi pe deplin, că El este acelaşi care a suferit, imediat le arată că, fiind Dumnezeu prin fire, El cunoaşte ceea ce este ascuns. Gândurile neliniştite din ei nu au putut fi ascunse de El. Şi le spune De ce sunteţi tulburaţi­? Aceasta este dovada clară că Cel care este înaintea lor nu este o altă persoană. El este acelaşi pe Care L-au văzut suferind moarte pe Cruce şi pogorâre în mormânt, chiar Cel care vede mintea şi inima şi de Care nimic nu este ascuns. El le dă aceasta ca un semn: cunoaşterea Lui despre tumultul gândurilor lor. Cu alte cuvinte, El le dovedeşte că moartea a fost biruită şi că firea omenească a dezbrăcat stricăciunea întru El. El le arată mâinile Sale, picioarele şi găurile piroanelor. El le îngăduie să-L atingă şi să se convingă în orice fel că acelaşi trup care a suferit, acum este înviat. Nimeni să nu se îndoiască de Înviere. Deşi auzi Sfintele Scripturi care spun că trupul omenesc se seamănă trup fizic şi învie trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44), nu te îndoi de întoarcerea trupurilor omeneşti la nestricăciune.

(Sfântul Chiril de Alexandria, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Firile dumnezeiască şi omenească ale lui Hristos sunt nedespărţite

Învierea Domnului a fost cu adevărat învierea trupului real, pentru că nu a fost înviată altă Persoană decât Aceea care a fost răstignită şi a murit. Ce altceva a fost împlinit în cele patruzeci de zile, dacă nu aceea că s-a întregit credinţa noastră şi s-a realizat curățarea de orice întuneric? Pentru o vreme, El a vorbit cu ucenicii şi a rămas cu ei, a mâncat cu ei şi le-a permis să Îl atingă cu atingere cercetătoare şi atentă celor care erau sub influenţa îndoielii. Acesta a fost scopul pentru care El a intrat atunci când uşile erau încuiate. El le-a dăruit Sfântul Duh prin suflarea Lui. După ce le-a dat lumina inteligenţei, El le-a deschis tainele Scripturilor Sfinte. În aceeaşi persoană, El le-a arătat rana din coastă, urmele cuielor şi toate dovezile proaspete ale Pătimirii. El le-a spus Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, căci Eu Însumi sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase cum Mă vedeţi pe Mine având. El a făcut toate acestea pentru ca noi să cunoaştem că proprietăţile firii umane şi ale celei dumnezeieşti rămân în El fără a cauza o despărţire. Acum noi cunoaştem că Cuvântul nu este ceea ce este trupul. Acum noi putem mărturisi că Unicul Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi Trup.

(Sfântul Leon cel Mare, Tomos 5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le arată ucenicilor rănile pe care le va arăta Tatălui

Atunci, ucenicii fiind tulburaţi, gândeau că văd un duh. Pentru a ne arăta evidenţa Învierii, Domnul spune Pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, cum Mă vedeţi pe Mine având. El de fapt intră în camera închisă şi încuiată cu prezenţa învierii trupului, nu printr-o fire spirituală. Ei ating şi pipăie un trup, deci noi vom învia în trup. Se seamănă trup firesc, învie trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 44). Primul este în regulă, al doilea este necopt pentru că poartă încă firea petelor pământeşti. Nu le-a dat Iisus ucenicilor să atingă trupul Lui care era plin de semnele rănilor şi de urmele zgârieturilor (Ioan 20, 27)? Prin aceasta nu numai că întăreşte credinţa, ci şi aprinde iubirea, pentru că El a primit aceste răni de dragul nostru şi a refuzat să le înlăture, pentru a-I arăta lui Dumnezeu Tatăl preţul libertăţii noastre. Tatăl Îl pune pe Fiul acesta unic de-a dreapta Sa, îmbrăţişând cununile mântuirii noastre.

(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Expunere la Evanghelia după Luca 10, 169-170, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Peştele fript reprezintă credinţa martirilor

În timp ce ei erau copleşiţi de bucurie, ei se bucurau şi se îndoiau în acelaşi timp. Ei văzuseră şi atinseseră, dar credeau cu greu. Ce cutremurător favor dăruit nouă! Noi nici n-am văzut, şi nici nu L-am atins, şi totuşi am crezut. În timp ce ei erau cuprinşi încă de bucurie şi de mirare, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Desigur că voi puteţi crede că sunt viu şi sănătos, dacă vă însoţesc pe voi la o masă. Ei I-au oferit ceea ce aveau: o bucată de peşte fript. Peştele fript înseamnă martiriul, credinţa dovedită prin foc. De ce este doar o bucată? Pavel zice: Dacă voi da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 3). Imaginaţi-vă o companie întreagă de martiri. Unii suferă din iubire, alţii suferă din mândrie. Îndepărtează această bucată de mândrie şi oferă bucata de iubire. Aceasta este mâncarea pentru Hristos. Dăruieşte-I lui Hristos această bucată. Hristos iubeşte pe martirii care suferă din iubire.

(Fericitul Augustin, Predici 229, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus lasă deoparte toate pătimirile

După Învierea din morţi, El lasă deoparte toate pătimirile: foame, sete, somn şi oboseală şi celelalte asemenea. Deşi El a gustat mâncare după Înviere, nu a fost supus niciunei legi a firii. El nu a simţit foame, dar la vremea potrivită, El a confirmat adevărul Învierii, arătând că trupul cu care a suferit şi cel cu care a înviat este acelaşi.

(Sfântul Ioan Damaschinul, Credinţa ortodoxă 4.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus mănâncă peşte fript pentru a le confirma credinţa

Pentru a naşte în ei o mai statornică credinţă în Învierea Lui, El cere ceva de mâncare. Ei aduc o bucată de peşte fript, pe care El o ia şi o mănâncă în faţa lor. El a făcut aceasta doar pentru a arăta că Cel înviat din morţi este acelaşi cu cel care a mâncat şi a băut cu ei în toată perioada când a fost şi a vorbit cu ei ca Om, aşa cum spune proorocul (Baruh 3, 37). El voia ca ei să perceapă că trupul omenesc cu siguranţă are nevoie de acest fel de susţinere, pe când duhul nu are. Puterea lui Hristos depăşeşte cercetarea omenească. Ea nu este la nivelul înţelegerii evenimentelor obişnuite. El a mâncat o bucată de peşte datorită Învierii. Consecinţele fireşti ale mâncării nu au avut loc în cazul lui Hristos, aşa cum necredincioşii ar putea obiecta, ştiind că orice mâncare care intră în gură trebuie neapărat să iasă (Matei 15, 17). Credinciosul însă nu se va lăsa amăgit de asemenea subterfugiu, ci va lăsa toate acestea la puterea lui Dumnezeu.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Luca 24, 44-49

Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus.

*

Iisus aminteşte de profeţiile Sale şi de profeţiile din Vechiul Testament

După ce El a ţinut strâns gândurile lor prin ceea ce a spus, prin atingerea mâinilor lor şi prin împărtășirea din mâncare, apoi le-a deschis mintea ca să înţeleagă că El trebuia să sufere, până la moartea pe lemnul Crucii. Domnul le reaminteşte apostolilor ceea ce El a spus. El i-a avertizat de suferinţele Sale pe Cruce, după cum şi profeţii au vorbit din vechime. El de asemenea deschide ochii inimii lor pentru a înţelege vechile profeţii.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Credinţa tuturor celor aleşi este aceeaşi

Când era aproape de a se înălţa la Ceruri, Domnul nostru mai întâi a avut grijă să instruiască ucenicii cu blândeţe despre taina credinţei în El. Ei vor putea să o propovăduiască cu mai mare siguranţă lumii, pentru că ei au primit-o din gura Adevărului Însuşi şi au recunoscut faptul că toate cuvintele proorocilor s-au referit la El. El a venit în mijlocul lor după biruința Învierii Sale, aşa cum ascultăm acum ceea ce s-a spus în Evanghelie. El a spus: Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram cu voi. Aceasta înseamnă pe când aveam încă trup pătimitor şi muritor, ca voi. Tot ceea ce a fost scris despre Mine în Legea lui Moise şi în prooroci şi în psalmi trebuia să fie împlinit. El a spus că a împlinit tainele pe care Moise, proorocii şi psalmii le-au proclamat. Este pe deplin evident că Biserica este una în toţi sfinţii ei şi că credinţa tuturor celor aleşi este aceeaşi, a celor care au precedat şi a celor care au urmat vieţii Lui în trup. Noi suntem mântuiţi prin credinţa în Întrupare, în Pătimire şi în Învierea Lui, pe care le-a împlinit.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Hristos vorbeşte despre Biserică

Ce le-a spus lor din Scripturi? El le-a spus: Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să fie propovăduite în numele Lui la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Ucenicii nu ştiau asta. Ei puteau să vadă pe Hristos vorbind despre Biserica ce avea să fie. Când Hristos a spus ceva ceea ce nu puteau să vadă, ei au crezut. Ei puteau vedea capul, dar nu puteau vedea trupul. Noi putem vedea trupul, dar credem despre Cap. Ele sunt două: Mire şi Mireasă, Cap şi Trup, Hristos şi Biserica. El s-a arătat ucenicilor şi le-a făgăduit lor Biserica. El ne-a arătat nouă Biserica şi ne-a poruncit să credem în El. Apostolii au văzut un lucru, dar nu l-au văzut pe celălalt. Noi vedem un lucru şi nu-l vedem pe celălalt. Având Capul împreună cu ei, au crezut cele despre Trup. Având Trupul cu noi, noi trebuie să credem cele despre Cap.

(Fericitul Augustin, Omilii 229, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Succesiunea necesară

Ucenicii învaţă faptul că Învăţătorul lor S-a supus pe Sine la un nenumărat şir de abuzuri din mâinile celor fărădelege şi până la condamnarea la moarte pentru mântuirea lor. Aceasta efectiv îi îndeamnă să rabde toate adversităţile de orice fel pentru mântuirea lor. Ei şi-au adus aminte că prin Tainele Lui ei au fost curăţiţi, sfinţiţi şi uniţi în trupul Celui care, atunci când a gustat moartea pentru ei, le-a dat lor model de înviere imediată din morţi. Căci prin ce altceva ar putea ei să primească speranţă pentru învierea lor? A fost necesar pentru Hristos să sufere şi să învie din morţi a treia zi, spune El, şi pentru voi să se propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor în numele Lui la toate neamurile. Este, desigur, o succesiune necesară. Mai întâi Hristos a trebuie să-şi verse Sângele Său pentru mântuirea lumii. Apoi, prin Înviere şi Înălţare, El le-a deschis fiinţelor umane porţile Împărăţiei cerurilor. La sfârşit, El a trimis pe cei care trebuie să propovăduiască la toate neamurile, în toată lumea, cuvântul vieţii şi să săvârşească Tainele credinţei. Prin aceste Taine, ei pot fi mântuiţi şi ajung la bucuriile Patriei Cereşti, împreună cu Omul Iisus Hristos. El este singurul Mediator între Dumnezeu şi fiinţele umane (I Timotei 2, 5), şi Lucrător împreună cu ele. El trăieşte şi domneşte în vecii vecilor. Amin.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Propovăduirea începe la Cincizecime

Domnul nu numai că şi-a vărsat Sângele, ci şi-a folosit moartea pentru pregătirea vindecării. El a înviat din morţi pentru a ne arăta un exemplu de înviere. El a suferit cu răbdare pentru a ne învăţa răbdarea pe care trebuie să o avem. În Învierea Lui, El ne-a arătat răsplata răbdării. Aşa cum ştiţi şi cum mărturisim toţi, El s-a înălţat la Ceruri şi apoi a trimis pe Duhul Sfânt, aşa cum a făgăduit. Vă amintiţi că a spus apostolilor: Rămâneţi în cetate până vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Făgăduinţa Lui s-a adeverit. Sfântul Duh a venit, a umplut pe ucenici, iar ei au început să vorbească în limbi tuturor neamurilor. Un semn de unitate a fost pecetluit în ei. O singură persoană vorbea lor în toate limbile, pentru că unitatea Bisericii avea să vorbească în toate limbile.

(Fericitul Augustin, Omilii 175, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Propovăduirea pentru pocăinţă şi iertare începe la Ierusalim

Propovăduirea pentru pocăinţă şi pentru iertarea păcatelor prin mărturisirea numelui lui Hristos începe pe bună dreptate de la Ierusalim. Prima rădăcină a credinţei în El avea să fie adusă la lumină acolo unde s-au împlinit măreția învăţăturilor şi virtuţilor Lui, triumful Pătimirii Sale, bucuria Învierii şi Înălţării Sale. Prima mlădiță a Bisericii înfloritoare, ca un fel de viţă preabună, avea să fie plantată aici. Printr-o creştere a răspândirii Cuvântului, Biserica avea să-și extindă ramurile învăţăturilor Sale în întreaga lume. Proorocia lui Isaia avea să fie adusă la împlinire. El spune că Legea va ieşi din Sion şi Cuvântul Domnului din Ierusalim şi El va judeca neamurile şi va osândi pe mulţi (Isaia 2, 3-4). Era potrivit ca propovăduirea pocăinţei şi iertarea păcatelor, vestea cea bună predicată neamurilor idolatre şi celor întinaţi de diferite fapte rele, să înceapă de la Ierusalim.

Poate că unele dintre neamuri, adânc îngrozite de gravitatea păcatelor celor din Ierusalim, s-ar putea îndoi de posibilitatea de a primi iertare dacă ar rodi fapte vrednice de pocăinţă (Matei 3, 8; Luca 3, 8). Însă El le-a dăruit iertarea chiar celor din Ierusalim, care L-au blasfemiat şi L-au răstignit pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus le dăruieşte Duhul Sfânt

Mântuitorul făgăduieşte ucenicilor pogorârea Duhului Sfânt, pe Care Dumnezeu Îl anunţase din vechime prin Ioil (Ioil 2,28). El de asemenea făgăduieşte putere de sus, pentru ca ei să fie tari, invincibili şi fără frică în propovăduirea tainelor dumnezeieşti neamurilor de pretutindeni.

El le spune că ei au primit Duhul după Înviere. Luaţi Duh Sfânt (Ioan 20, 22). Şi adaugă: Aşteptaţi făgăduinţa Tatălui, pe care aţi auzit-o de la Mine. Că Ioan a botezat cu apă, dar după puţine zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1, 4-5). Botezul nu va mai fi în apă, pentru că ei primiseră botezul apei deja, ci va fi cu Duhul Sfânt. El nu adaugă apă la apă, ci completează ceea ce era incomplet, adăugând ceea ce lipsea.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Duhul Sfânt le va da putere

El spune Voi sunteţi martorii acestor lucruri. Şi iată trimit asupra voastră făgăduinţa Tatălui Meu. Şi adaugă ceva legat de aşteptarea promisă atunci când spune: Şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus. El a promis că puterea va veni asupra lor din ceruri, pentru că, deşi ei aveau deja Duhul Sfânt, ei L-au primit deplin după ce Hristos s-a înălţat la ceruri. Chiar înainte de Pătimirea Sa, prin puterea Duhului Sfânt, ei puteau alunga mulţi demoni, vindecau mulţi bolnavi şi propovăduiau cuvântul vieţii oricui puteau (Matei 10, 1; Marcu 3, 7; Luca 9, 1-2).

Odată ce El a înviat din morţi, ei au fost în mod special împrospătaţi de harul Aceluiaşi Duh Sfânt. Ioan scrie: Luaţi Duh Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi (Ioan 20, 22-23). El i-a îmbrăcat pe ei cu această putere mai mare din ceruri atunci când ei au primit limbile de foc la zece zile după Înălţarea Domnului (Fapte 2, 2-3). Aşa că ei au fost aprinşi cu o asemenea siguranţă a puterii, încât nici o ameninţare de la stăpânitori nu i-a putut opri să vorbească tuturor despre numele lui Iisus (Fapte 4, 18-21).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Îmbrăcaţi cu putere de sus

Voi aveţi încă multe de auzit. El se înalţă la ceruri fiind însoţit de ochii ucenicilor care priveau la El. El îi lasă să vadă înălţarea, pentru a-i face mărturisitori. Ei cu siguranţă L-au văzut, L-au atins şi L-au simţit. Ei îşi confirmă credinţa privind la El (înviat) şi atingându-L. Acum, ei Îl însoţesc cu privirea lor când se înalţă la cer. Cu urechi ascultătoare, ei aud glasul îngerului, asigurându-i şi spunându-le că Hristos va veni iarăşi.

Toate acestea s-au împlinit pentru ei. Nu numai privirea către El, nu numai că au fost ţinuţi de mână de mâna lui Iisus, ci toate acestea s-au împlinit pentru ca ei să devină mărturisitori ai lui Hristos şi să rabde toate cu vitejie pentru propovăduirea Adevărului, luptându-se împotriva minciunii chiar şi cu vărsarea sângelui lor. Cine le-a dat lor o asemenea putere? Ascultaţi-L pe Domnul Însuşi: Rămâneţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Aţi văzut şi aţi atins, dar încă nu sunteţi capabili să propovăduiţi şi să muriţi pentru ceea ce aţi văzut şi aţi atins, până când nu vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Lăsaţi fiinţele umane să plece acum şi să-şi atribuie diferite puteri, dacă pot să facă ele ceva. Aşa era Petru, dar El încă nu fusese confirmat a fi piatra. El nu era încă îmbrăcat cu putere de sus, pentru că nimeni nu poate primi nimic dacă nu i-a fost dat din ceruri (Ioan 3, 27).

(Fericitul Augustin, Predici 265 D 6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Luca 24, 50-53

Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.

La Betania, Iisus îi binecuvântează

Apoi i-a dusafară până în Betania, şi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Mântuitorul nostru vine în trup ca să ia păcatele lumii, să desfiinţeze ceea ce oamenii meritau datorită primului blestem şi să dăruiască credincioşilor moştenirea veşnicelor bunătăţi. Cu dreptate a încheiat tot ceea ce a făcut în lume, cu cuvinte de binecuvântare. A arătat că El este cu adevărat Cel despre Care s-a scris: Căci binecuvântare va da Cel ce pune Lege (Psalmul 83, 7). Era potrivit ca pe cei pe care îi conducea către binecuvântare să-i ducă spre Betania, care se tâlcuieşte casa ascultării. Dispreţul şi mândria merită blestemul, iar ascultarea merită binecuvântarea. Domnul Însuşi a fost ascultător faţă de Tatăl până la moarte (Fil. 2,8), pentru ca să restaureze harul pierdut al binecuvântării lumii. El dăruieşte binecuvântarea vieţii cereşti doar celor care se luptă în Sfânta Biserică să respecte poruncile dumnezeieşti.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Hristos se înalţă de pe Muntele Măslinilor

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Betania este pe un versant al Muntelui Măslinilor. Aşa cum Betania reprezintă Biserica ascultătoare de poruncile lui Dumnezeu, tot aşa Muntele Măslinilor reprezintă foarte potrivit Persoana Domnului. Venind în trup, El este deasupra tuturor sfinţilor, care sunt doar simple fiinţe umane, prin măreţia demnităţii Lui şi prin harul puterii Lui spirituale. Noi Îi cântăm Lui în Psalmi: Dumnezeu, Dumnezeul nostru, te-a uns cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii tăi (Psalmul 44, 7). Citirea aceasta din Evanghelie aduce mărturie că El a promis darul aceleiaşi sfinte ungeri părtaşilor Săi, credincioşii. El a trimis ceea ce promisese, aşa cum ştim, nu mult după aceea (Fapte 2, 2-4). Este încântător să auzi cum casa ascultării, Sfânta Biserică, este clădită pe coasta Muntelui Măslinilor. Să citim Evanghelia lui Ioan, unde este scris că, atunci când s-a împlinit suferinţa de pe Cruce, unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Sa, şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34). Acestea cu adevărat sunt Sfintele Taine prin care se naşte Biserica şi se hrăneşte în Hristos. Acestea sunt apa Botezului, care spală Biserica de păcate, şi Sângele din Potirul Domnului, care confirmă darurile ei. Ea este pecetluită cu ungerea Sfântului Duh. Muntele pe ale cărui coaste este situată Sfânta Cetate, pe care este împărţit darul binecuvântării, cu dreaptă măsură este numit Muntele Măslinilor, ca să poată fi desăvârşit în ziua izbăvirii.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

El a creat o nouă cale pentru noi

După ce i-a binecuvântat şi a mers puţin mai departe, El S-a înălţat la ceruri pentru a se împărtăşi de Tronul Tatălui, cu trupul care era unit cu El. Cuvântul a făcut această nouă cărare pentru noi atunci când a venit în trup. După aceasta, la timpul rânduit, El va veni iarăşi în slava Tatălui Său, împreună cu îngerii, şi ne va înălţa şi pe noi pentru a fi împreună cu El. Să Îl slăvim pe El!

Fiind Dumnezeu Cuvântul, El a devenit Om de dragul nostru. El a suferit de bună voie în trup, a înviat din morţi şi a desfiinţat stricăciunea. A fost înălţat la ceruri şi va veni cu slavă mare să judece viii şi morţii, pentru a răsplăti fiecăruia după faptele lui.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca 24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus se înalţă după ce îi binecuvântează pe ucenici

Şi în timp ce îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer. Trebuie să observăm că Mântuitorul S-a înălţat la ceruri după ce a dat binecuvântare ucenicilor Lui. În acelaşi timp, trebuie să ne amintim că, aşa cum citim în Faptele Apostolilor, îngeri s-au arătat lor în timp ce priveau înălţarea Domnului. Aceştia au zis către ei: El va veni iarăşi tot aşa cum L-aţi văzut înălţându-Se la cer (Fapte 1,11). Trebuie să lucrăm cu toată atenţia pentru a înţelege că Domnul se va pogorî să ne judece pe noi în aceeaşi formă şi fire a trupului cu care s-a înălţat. De vreme ce a plecat binecuvântând pe apostolii Săi, El de asemenea ne va face şi pe noi părtaşi şi vrednici de binecuvântarea Lui atunci când va veni. El ne va dărui nouă aceeaşi demnitate ca a celor cărora le va spune atunci când vor sta de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, şi primiţi împărăţia (Matei 25, 34).

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Iisus se înalţă la ceruri în Trupul Său, cu firea cea dumnezeiască şi cu cea omenească

Aţi auzit ceea ce a ajuns la urechile noastre chiar acum, din Evanghelii: Şi ridicându-şi mâinile Sale, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de dânşii şi s-a înălţat la cer. Cine a fost înălţat la cer? Domnul Hristos. Cine este Domnul Hristos? Este Domnul Iisus. Ce este aceasta? Ai de gând să separi dumnezeiescul de omenesc şi să distingi Persoana lui Dumnezeu de persoana Omului, aşa încât să nu mai fie o Treime de trei Persoane, ci o Pătrime de patru? Tot aşa cum tu, o fiinţă umană, eşti suflet şi trup, tot aşa Domnul Hristos este Cuvântul, suflet şi trup. Cuvântul nu pleacă de la Tatăl. El deopotrivă a venit la noi şi nu L-a părăsit pe Tatăl. El deopotrivă a luat trup în pântece şi a continuat să guverneze universul. Ce a fost înălţat la cer, dacă nu ceea ce a fost luat de pe pământ? Adică, vrem să spunem, trupul însuşi, carnea însăşi, despre care El vorbea atunci când spunea apostolilor: Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase cum Mă vedeţi pe Mine având (Luca 24, 39). Să credem aceasta, fraţilor şi surorilor, şi dacă avem dificultăţi în a răspunde obiecţiilor filosofilor, să rămânem în ceea ce a fost demonstrat în cazul Domnului, fără nici o dificultate a credinţei. Să îi lăsăm pe ei să vorbească, iar noi să credem.

(Fericitul Augustin, Predici 242, 6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Bucuria intrării în ceruri prin Trupul lui Iisus

Iubiţii mei, în tot acest timp dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Lui, providența lui Dumnezeu s-a gândit la aceasta, a învăţat aceasta şi a pătruns în ochii şi în inima lor. El a dorit ca ei să-L recunoască pe Domnul Iisus Hristos cu adevărat înviat, peCel ce s-a născut cu adevărat, a suferit cu adevărat şi a murit cu adevărat. Adevărul evident i-a întărit pe fericiţii apostoli, şi pe toţi ucenicii care erau înfricoşaţi de moartea Lui pe Cruce şi care se îndoiau de Învierea Lui. Rezultatul a fost nu numai acela că n-au mai fost cuprinși de tristeţe, ci s-au umplut de mare bucurie atunci când Domnul a plecat în înălţimile cerurilor.

A fost cu adevărat un izvor de mare şi negrăită bucurie în ochii oştirilor cereşti că firea neamului nostru omenesc s-a înălţat deasupra demnităţii tuturor creaturilor cereşti. A trecut de cetele îngereşti şi s-a înălţat dincolo de înălţimile arhanghelilor. În înălţarea ei, firea noastră omenească nu s-a oprit la nici o înălţime cerească până când această fire nu a fost primită pe Tronul Tatălui celui veşnic. Firea noastră omenească, unită cu dumnezeirea Fiului, s-a aşezat pe Tronul Slavei Sale.

Înălţarea lui Hristos este înălţarea noastră. Speranţa Trupului (Biserica) este acolo unde este slava Capului (Hristos). Să ne bucurăm, iubiţilor, cu bucurie vrednică şi să ne veselim în sfântă recunoştinţă. Astăzi nu numai că am fost făcuți cetăţeni ai raiului, dar am pătruns chiar în înălţimile cerurilor, în Hristos. Harul cel de negrăit al lui Hristos, pe care l-am pierdut prin voia cea rea a diavolului, ne pregăteşte pe noi mai deplin pentru această slavă. Fiind incorporaţi în El, Fiul lui Dumnezeu ne-a pus pe noi, cei pe care vrăjmaşul cel violent ne-a aruncat din fericirea cea dintâi, de-a dreapta Tatălui. Fiul lui Dumnezeu trăieşte şi domneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl cel atotputernic şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Leon cel Mare, Predici 73, 3-4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

Pururea în Templu

Rugându-se, ei s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau toată vremea în Templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Iubiţi fraţi şi surori, trebuie pururea să ne aducem aminte, mai ales în acest loc, cuvintele Domnului spuse în timp ce-i fericea pe apostoli: Fericiţi sunt ochii care văd ceea ce vedeţi voi (Luca 10, 23). Cine este cu adevărat capabil să descrie sau să-şi imagineze cu vrednicie cu ce binecuvântată tristeţe şi-au coborât ochii către pământ ei care priveau către Cel care era slăvit de ceruri ca Împărat al tuturor? El s-a întors acum pe Tronul slavei Tatălui Său, împreună cu firea cea muritoare cucerită, pe care a luat-o întru Sine. Cât de dulci erau lacrimile care au curs din ochii lor, ai celor care ardeau de speranţă vie şi de bucurie, în aşteptarea propriei intrări în ţara părintească a Tatălui! Ei ştiau că Dumnezeul şi Domnul lor duce pe tronul slavei însăşi firea lor. O asemenea privelişte cu adevărat i-a mângâiat! Apoi ei s-au închinat locului unde au stat picioarele Lui (Psalmi 131, 7). Cu multe lacrimi, ei au udat locul unde erau urmele paşilor Lui. Apoi imediat s-au întors la Ierusalim, unde El le-a poruncit să aştepte venirea Duhului Sfânt.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii 11, 15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

*

De la Înălţarea lui Iisus la Cincizecime

El s-a înălţat în cea de-a patruzecea zi. Iată-ne astăzi, când toţi cei prezenţi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt, acum când El vine asupra lui sau a ei, şi ei vorbesc în limbile tuturor neamurilor. El ne poruncește unitatea prin limbile tuturor oamenilor. Domnul porunceşte unitatea când învie din morţi. Hristos porunceşte aceasta în timp ce Se înalţă la cer. Duhul Sfânt confirmă aceasta atunci când vine astăzi.

(Fericitul Augustin, Predici 268, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Duminica a 6-a după Paști – Comentarii Patristice

Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic.

Duminica a 6-a după Paști (Ev.: Ioan 9, 1-38)

Ioan 9, 1
Semnificaţia orbirii din naştere
(Ioan 9, 1) Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Ai auzit acea istorie din Evanghelie unde ni se spune că Domnul Iisus, trecând pe cale, a văzut pe un om care era orb din naştere. De vreme ce Domnul nu l-a trecut cu vederea, nu vrea ca nici noi să trecem cu vederea istoria acestui om, pe care Domnul l-a considerat vrednic de atenţia Lui. În particular, trebuie să observăm faptul că el a fost orb din naştere. Acesta este un punct important.
Există, într-adevăr, un fel de orbire, de obicei adusă de o boală gravă, care întunecă vederea omului, dar care poate fi vindecată, în timp. Şi există un alt fel de orbire, cauzată de cataractă, care poate fi remediată de un chirurg. El poate îndepărta cauza şi aşa orbirea este vindecată. Trageţi singuri concluzia: acest om, care de fapt s-a născut orb, nu a fost vindecat de meşteşugul chirurgical, ci de puterea lui Dumnezeu.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Scrisori, 67.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Iisus îl vede pe cel orb
(Ioan 9, 1) Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Este clar că ieşind din templu, El face asta intenţionat pentru a săvârşi minunea, din faptul că a fost El cel care l-a văzut pe omul orb, nu orbul a venit la El. Așadar, Iisus a privit în mod intenţionat la el, încât şi ucenicii şi-au dat seama.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
A restaurat ceea ce natura a lăsat cu lipsă
(Ioan 9, 1) Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Noi tocmai am auzit că Iisus a dăruit vederea unui om care era orb din naştere. Vă minunaţi? Iisus este Mântuitorul. El a făcut ceva în conformitate cu numele Lui, căci prin bunătatea Sa, a restaurat ceea ce dăduse într-un mod imperfect în pântece [vederea – n.red.]. Acum, când El a făcut ochii lui mai puţin puternici, desigur că nu a făcut o greşeală, ci  a amânat aceasta pentru minune. Iată de ce Hristos a întârziat când a făcut ochii mai puţin puternici în pântece. Să nu credeţi că părinţii acelui om orb nu aveau păcat şi că omul orb însuşi, când a fost născut, nu avea păcatul strămoşesc; căci din cauza păcatului originar, toţi copiii mici sunt botezaţi. Totuşi, acea orbire nu se datora păcatului părinţilor orbului, ci pentru ca slava lui Dumnezeu să fie făcută arătată întru el. Căci când suntem născuţi, noi toţi avem păcatul strămoşesc şi totuşi nu suntem toţi născuţi orbi fizic. Acel orb a fost pregătit ca un medicament pentru neamul omenesc. El a fost trupeşte întors la lumină, pentru ca văzând minunea lui, să ne luminăm în inimi.
(Fericitul Augustin, Predici, 172.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
De ce întreabă ucenicii?
(Ioan 9, 2) Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Ei au fost conduşi să întrebe această întrebare pentru că Domnul nostru a spus mai sus, când l-a vindecat pe slăbănog: Vezi, te-ai făcut sănătos. Să nu mai păcătuieşti! Gândind de aici că omul a fost paralizat din cauza păcatelor lui, ei spun: Celălalt om a fost paralizat din cauza păcatelor lui, dar ce spui despre acest om? A păcătuit el? Cum poţi spune aceasta, de vreme ce este orb de la naşterea lui? Au păcătuit oare părinţii lui? Nici acest lucru nu se poate spune, căci copilul nu suferă pedeapsă din cauza părinţilor lui. În acelaşi fel, noi întrebăm cum poate fi aceasta când vedem un copil suferind, aşa au vorbit aici ucenicii, nu atât cerând informaţii, ci fiind uimiţi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Suferinţa ca exerciţiu
(Ioan 9, 2) Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Exista o anumită filosofie printre cei vechi că tulburarea vine din păcat pentru că ei erau încrezători că Dumnezeu nu este responsabil pentru nici un rău. Noţiunea că oamenii suferă ca un exerciţiu pentru ca ei să perceapă puterea lui Dumnezeu la sfârşit – aceasta nu era cunoscută deloc pentru că ei mai degrabă s-ar fi gândit că Dumnezeu dă răsplătiri bune celor drepţi atunci, şi nu suferinţă îndelungată pentru a câştiga viaţa veşnică. Pentru că el era un om orb din naştere, le-a părut potrivit ucenicilor să întrebe. Pentru că nimeni nu poate păcătui înaintea naşterii lui, ei şi-au dat cu părerea că părinţii erau de vină. Dar Domnul spune că orbirea nu s-a întâmplat din cauza vreunui păcat, ci pentru slava lui Dumnezeu, care avea să fie arătată când puterea lui Dumnezeu va fi descoperită prin restaurarea neaşteptată a vederii.
(Apolinarie de Laodiceea, Fragmente la Ioan, 49, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Trebuie să fie un motiv
(Ioan 9, 2) Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Nu a fost neobişnuit ca ucenicii să întrebe aceste fel de întrebări despre tot ceea ce se întâmpla cu Domnul, pentru ca ei să poată învăţa acele lucruri care duc la sfinţenie. Într-adevăr, deoarece ei au lăsat toate şi s-au dat pe ei înşişi deplin Domnului pentru ca să înveţe de la El sfinţenia şi pietatea, este lăudabil că au profitat de oportunitatea a ceea ce s-a întâmplat în jurul lor ca să Îl întrebe asemenea întrebări. Când  au văzut pe acest om orb, care înainte de a putea păcătui, a avut această infirmitate, şi căruia acest defect al ochilor i-a apărut când el era încă în pântecele maicii lui,  au fost trişti în felul lor omenesc pentru acest lucru, încercând să-l lege de credinţa lor. Ei au gândit că există un motiv pentru un asemenea accident şi că asemenea suferinţă s-a întâmplat nu fără o cauză dreaptă, pentru că  ştiau că Dumnezeu ocârmuieşte toate lucrurile omeneşti.
Ei nu puteau să înţeleagă ceea ce se întâmplase în vreun alt fel, datorită slăbiciunii lor omeneşti, atribuind motivul acestei orbiri fie părinţilor lui, fie chiar orbului însuşi. Nu era ca şi cum el ar fi fost pedepsit pentru că  ar fi păcătuit deja; într-adevăr, cum ar fi putut păcătui când încă nu era născut?
Dar [poate gândeau ei], pentru că el va fi comis păcate în viitor, Dumnezeu, în atotştiinţa Sa, l-a pedepsit cu această infirmitate. Ei gândeau, cu dreptate şi cu pietate, că păcatele oamenilor sunt cauza tuturor relelor.
Dar pentru că, din cauza slăbiciunii lor omeneşti,  nu puteau înţelege nimic mai mult prin ei înşişi [prin rațiune proprie – n.red.], ei s-au gândit că motivul acestei infirmităţi poate fi atribuit doar orbului însuşi sau părinţilor lui; ca şi cum fiul a primit această pedeapsă pentru păcatele lor, sau el ar fi fost cauza acestei nefericiri, deoarece a primit pedeapsă pentru păcatele lui viitoare.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 3
El n-a păcătuit niciodată?
(Ioan 9, 3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Era el născut oare fără păcatul originar, sau el nu a comis nici un păcat în viaţa sa? … Deopotrivă acest om şi părinţii lui au păcătuit… dar păcatul însuşi nu a fost motivul pentru care el s-a născut orb… Domnul nostru ne dă motivul … Pentru ca prin el să se facă cunoscute lucrările lui Dumnezeu.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan, 44.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Suferă el pentru slava lui Dumnezeu?
(Ioan 9, 3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Aici din nou este altă dificultate, dacă este adevărat că nu este posibil ca slava lui Dumnezeu să fie arătată fără pedepsirea omului acestuia. În mod sigur, nu era imposibil, căci era posibil. Dar s-a întâmplat pentru ca slava lui Dumnezeu să fie făcută evidentă chiar şi în acest om. Cineva ar putea întreba, totuşi El a suferit din greşeală pentru slava lui Dumnezeu? Spune-mi mie ce a făcut rău. Căci ce-ar fi fost dacă Dumnezeu n-ar fi vrut să-l facă deloc?
Dar eu afirm că el chiar a primit răsplată pentru orbirea lui. Căci el şi-a recăpătat vederea ochilor dinlăuntru. Ce câștig aveau iudeii cu ochii lor? Ei îşi agoniseau mai grea pedeapsă, fiind orbi chiar dacă vedeau. Şi ce rană avea omul acesta din cauza orbirii lui? Căci prin orbirea sa,  şi-a recăpătat vederea. Aşa cum, deci, relele din lumea aceasta nu sunt rele, tot aşa nici cele bune nu sunt bune. Păcatul singur este răul, dar orbirea nu este un rău. Şi Cel care l-a adus pe om de la nefiinţă la fiinţă, are de asemenea puterea să îl lase pe el aşa cum era.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Diferite motive pentru suferinţe
(Ioan 9, 3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
O lovitură cade asupra păcătosului numai pentru pedeapsă, nu pentru întoarcere. Alta are loc pentru corectare. Alta se întâmplă nu pentru a corecta păcate trecute, ci pentru prevenirea viitoarelor păcate. Mai mult, eliberarea neaşteptată care urmează unei lovituri slujeşte să deştepte o iubire mai adâncă pentru bunătatea Mântuitorului.
(Sfântul Grigorie cel Mare, Capete morale despre Cartea lui Iov, Prefaţă, 5.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Care este cauza suferinţei?
(Ioan 9, 3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Noi nu credem că sufletul a existat mai înainte; nici nu credem că a păcătuit înainte de trup, căci cum ar putea cineva păcătui dacă nu a fost încă născut? Dar dacă nu există păcat sau greşeală înainte de suferinţă, de unde este aşadar cauza suferinţei? Într-adevăr, minţile noastre nu pot înţelege aceste lucruri care ne depășesc cu mult. Şi trebuie să sfătuiesc pe cei prudenţi şi pe mine însumi deasupra tuturor să se abţină de la a dori să cerceteze aceasta în profunzime. Căci noi toţi trebuie să ne amintim ceea ce am primit poruncă (Ecclesiast 3, 21-22) şi să nu examinăm cu curiozitate ceea ce este prea adânc sau să cercetăm cele ce sunt prea grele şi să încercăm în mod imprudent să descoperim acele lucruri care sunt ascunse numai în sfatul dumnezeiesc şi negrăit. Ci, îngrijindu-ne de aceste lucruri, trebuie cu evlavie să înţelegem că aceste lucruri sunt anumite lucruri minunate pe care Dumnezeu singur le poate înţelege. În acelaşi timp, trebuie să stăruim şi să credem că, de vreme ce Dumnezeu este fântâna a toată dreptatea, Dumnezeu nu va determina ceva vreodată în lucrările omeneşti sau în restul creaţiei care este nepotrivit lui Dumnezeu sau diferă vreun pic de  adevărata dreptate a adevărului.
Şi pentru că este potrivit pentru noi să gândim în acest fel, spun că Domnul nu vorbeşte dogmatic când spune “pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie arătate întru el”. Ci El spune aceasta pentru a redirecţiona pe întrebător în altă direcţie şi pentru a ne conduce pe noi de la lucrurile prea adânci, la unele mai potrivite.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 6.1., traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Nimic nu se întâmplă fără un scop
(Ioan 9, 3) Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Domnul îi învaţă pe ucenici că există multe motive pentru toate aceste evenimente şi că ele sunt tainice şi inexplicabile. Şi aşa, noi întotdeauna ne plângem de evenimente ale căror cauze le ignorăm, dar apoi  de asemenea învăţăm că nimic nu se întâmplă în zadar. Această cunoaştere va fi dată nouă în lumea viitoare, pentru că ceea ce este ascuns, ne va fi descoperit .
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 4
Lucrarea lui Hristos şi a Tatălui este aceeaşi
(Ioan 9, 4)Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
El spune aici Trebuie să mă descopăr pe Mine oamenilor şi să fac acele lucruri care să arate că Eu fac aceleaşi lucruri ca Tatăl – nu lucruri similare, ci aceleaşi. Aceasta este o expresie care arată o mare invariabilitate şi care este folosită de cei care nu fac diferența nici chiar puţin. Cine deci, după aceasta, va fi împotriva Lui când vede că El are aceeaşi putere cu Tatăl? Căci nu numai că El creează şi deschide ochii; El dăruieşte şi darul vederii. Aceasta este dovada că El a suflat și în suflet. Dacă acel suflet nu ar fi fost lucrător, ochiul, deşi desăvârşit, nu ar fi putut să vadă nimic. El a dat deopotrivă energia, care este din suflet, şi a dat şi membrul (ochiul), având toate, şi artere, şi nervi, şi vene, şi toate lucrurile din care este compus trupul.
(Sfântul Ioan Hristostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Dincolo de viaţă nu este nici credinţă, nici lucrare, nici pocăinţă
(Ioan 9, 4)Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Cât este ziuăînseamnă că Eu trebuie să lucrez cât oamenii pot încă să creadă în Mine adică atâta timp cât durează viaţa. Vine noaptea, adică viitorul în care nimeni nu poate să lucreze. El nu a spus când nu pot să lucrez, ci când nimeni nu poate să lucreze, adică atunci când nu mai este nici credinţă, nici lucrare, nici pocăinţă. Pentru a arăta că El numeşte credinţa o lucrare,  răspunde Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca lumea să creadă în Cel ce M-a trimis. De ce nimeni nu poate face acest fel de lucrare în lumea viitoare? Pentru că acolo nu mai este credinţă, ci toţi, fie cu voie sau fără voia lor, se vor supune.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Dumnezeu preferă lucrare sfântă decât speculaţie leneşă
(Ioan 9, 4)Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Aici Iisus spune de ce întrebaţi lucruri care e mai bine să rămână nespuse? Sau de ce, lăsând ceea ce sunt potrivite acestui timp, vă grăbiţi să învăţaţi lucruri dincolo de posibilitatea oamenilor?
Nu este vremea pentru o asemenea curiozitate, spune El, ci pentru lucrare intensă. Cred că este mai potrivit să lăsăm un asemenea fel de întrebări şi să îndeplinim zelos poruncile lui Dumnezeu.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
După Înviere vine noaptea pentru necredincioşi
(Ioan 9, 4)Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
După învierea celor vii şi a celor morţi, când El va spune celor puşi de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi Împărăţia, şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 34, 41), atunci va fi noapte, când nimeni nu poate să lucreze, ci numai să se întoarcă la ceea ce a făcut înainte. Este o vreme pentru lucrare, alta pentru răsplată; căci Domnul va da fiecăruia după lucrarea lui (Matei 16, 27). Cât trăieşti, fă ceva dacă este să faci ceva cât de puţin. Căci atunci, noaptea groaznică va veni să acopere pe cei vicleni cu vălurile ei. Dar chiar şi acum, fiecare necredincios, când moare, este primit în acea noapte: nu există nici o lucrare de făcut acolo. În acea noapte ardea omul bogat şi cerea o picătură de apă de pe degetul cerşetorului (Luca 16, 24-28). O, om nefericit! Când trăiai, atunci era vremea pentru lucrare. Acum, eşti deja în noaptea în care nimeni nu poate să lucreze.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan, 44.6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 5
Lumina sufletelor şi a orbilor
(Ioan 9, 5)Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
El se numeşte pe Sine Lumină pentru că El luminează sufletele celor care cred şi pentru că  era pe cale să deschidă ochii celui care era orb din naştere.
(Teodor de Heracleea, Fragmente la Ioan, 71, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Lumina luminează în întunericul pământului
(Ioan 9, 5)Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
Lumina a ţâşnit din pământ, aşa cum a fost la început, când umbra cerurilor era prezentă. Căci întunericul era întins peste toate (Facere 1, 2-3). El a poruncit lumină, şi s-a născut lumina dintru întuneric. Tot aşa şi aici, El a făcut lut din scuipat şi a adus la plinire ceea ce lipsea din creaţie, care era dintru început, pentru a arăta că lucrarea mâinii Sale era să aducă la plinire ceea ce lipsea în firea omenească.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 16.28, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Lumina durează până la sfârşitul lumii
(Ioan 9, 5)Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
Ce este noaptea în care, când va veni, nimeni nu poate să lucreze? Ascultaţi ceea ce este ziua, şi apoi veţi înţelege ce este noaptea. Dar cum putem auzi ce este ziua? Să ne spună chiar El: Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Vedeţi, El Însuşi este Ziua. Ziua naturală este plinită de circuitul soarelui şi conţine doar câteva ore. Ziua prezenţei lui Hristos va dura până la sfârşitul lumii, căci El Însuşi a zis: iată, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.(Matei 28, 20).
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan, 44.5-6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Strălucirea orbitoare a Domnului
(Ioan 9, 5)Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
Credeţi câtă vreme lumina este cu voi(Ioan 12, 36),a spus El către ceilalţi. De ce atunci Pavel numeşte viaţa aceasta noapte, şi cealaltă ziuă­­? El nu se opune lui Hristos zicând acest lucru, chiar dacă nu exact în  aceleaşi cuvinte, deşi sensul este acelaşi. Căci el spune de asemenea Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape (Romani 13, 12). El numeşte timpul prezent noapte datorită celor care şedeau în întuneric, sau pentru că el compară aceasta cu acea zi care va veni. Hristos numeşte viitorul noapte pentru că păcatul nu are putere să lucreze acolo, dar Pavel numeşte viaţa prezentă noapte pentru că cei care continuă în viclenie şi necredinţă sunt în întuneric. Adresându-se el însuşi către cei credincioşi, spune: Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape, pentru că ei trebuie să se bucure de lumină. Şi el numeşte viaţa cea veche noapte. Să lepădăm – spune el – lucrarea întunericului.
Vedeţi că el le spune că este noapte? De aceea  spune Să umblăm cinstit ca ziua, pentru ca să ne bucurăm de lumină. Căci dacă această lumină este atât de bună, gândiţi-vă ce va fi acea lumină. Aşa cum lumina soarelui este mai strălucitoare decât flacăra sau decât candela, tot aşa mult mai mult este lumina aceea decât aceasta. Şi vorbind despre aceasta, Hristos spune că Soarele se va întuneca. Din cauza preaplinului de strălucire, nici măcar soarele nu va mai putea fi văzut.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 56.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 6
Iisus îşi completează lucrarea de Creator
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
El a vindecat pe alţii doar cu cuvântul… Dar Domnul a dăruit vederea celui care era orb din naştere, nu prin cuvânt, ci printr-o acţiune exterioară. El a făcut aceasta nu din întâmplare, nici pentru că aşa s-a nimerit.  A făcut în acest fel pentru a arăta că este aceeaşi mână a lui Dumnezeu aici ca şi cea care a creat pe om la început. Şi deci, când ucenicii L-au întrebat de ce s-a născut orb, dacă din vina lui sau a părinţilor lui, Iisus a spus Nici acest om, nici părinţii lui nu au păcătuit, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Lucrarea lui Dumnezeu este, în cele din urmă, crearea omului. El a făcut aceasta printr-o acţiune exterioară, aşa cum spune Scriptura: Şi Domnul a luat ţărână din pământ şi a făcut pe om (Facere 2, 7). Observaţi aici cum Domnul a scuipat pe pământ şi a făcut lut şi a uns cu tină ochii lui, arătând cum a fost făcută întreaga creaţie. El a făcut clară aceasta celor care pot înţelege, căci aceasta era aceeaşi mână a lui Dumnezeu prin care omul a fost făcut din ţărână. Căci ceea ce Cuvântul creator nu a făcut în pântece,  a făcut deschis aici. El a făcut aceasta pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie evidente în Sine şi pentru ca noi să nu căutăm acum vreo altă mână prin care umanitatea a fost creat. Nu trebuie să căutăm nici un alt Tată, ştiind că mâna lui Dumnezeu care ne-a creat în început şi ne formează în pântece, în vremurile de pe urmă ne-a căutat pe noi, cei pierduţi. El şi-a recăpătat oaia cea pierdută şi a pus-o pe umerii Săi şi a adus-o cu bucurie în păşunea vieţii.
(Sfântul Irineu de Lugdunum, Contra ereziilor, 5.15.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Ungerea ochilor cu lut
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Cred că s-a făcut aceasta pentru a stabili că saliva lui Hristos are calitatea de a vindeca. Chiar dacă omul orb nu a cerut el însuşi să primească vederea, totuşi el este vrednic de cinstire pentru că se dă pe sine pentru ca Iisus să-I ungă ochii cu tină şi să facă fără ezitare ceea ce i-a cerut, chiar dacă că Iisus nici măcar nu i-a spus că va primi vederea. Să spălăm şi noi tina de pe ochii noştri cu apa din izvorul lui Iisus, Care a fost trimis pentru ca noi după aceasta să ne recăpătăm vederea. Dar vei înţelege prin lut începutul rămăşiţelor proorociilor lui Dumnezeu, conform cărora noi, ca şi copii, suntem hrăniţi cu lapte. Dar când lucrurile copilăreşti s-au terminat şi  putem mânca hrană solidă, noi spălăm lutul, pentru ca să ne întoarcem la Iisus ca oameni care văd.
(Origen, Fragmentul 63 despre Evanghelia după Ioan, Traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Dovedirea faptului că Iisus este Creatorul
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
El a scuipat pe pământ şi a făcut tină din saliva Sa şi a uns cu tină ochii orbului. Dorea să arate cu tina că El Însuşi a fost Cel care l-a făcut pe Adam din pământ. Afirmaţia Lui că Eu sunt cel care fac acestea, pare să în facă pe ascultători ostili Lui. Dar, arătând că El este acesta, prin lucrarea pe care a făcut-o, aceasta, în cele din urmă, nu produce ofensă.
De aceea, El mai degrabă a creat ochii, decât i-a vindecat. Și nu doar a făcut ochii sau numai i-a deschis, ci le-a dăruit şi abilitatea de a vedea. Aceasta este dovada faptului că El Însuşi a suflat suflet în Adam. Căci acesta nu ar fi văzut niciodată, chiar dacă ochii ar fi fost desăvârşiţi, dacă Duhul de viaţă dătător care a suflat în Adam n-ar fi lucrat.
(Ammonius, Fragmente despre Ioan, 317, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Lege şi Har, pământ şi salivă
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Prin pământ noi înţelegem Legea, şi Harul este desemnat prin salivă. Ce efect are legea fără har? Ce poate face pământul fără saliva lui Hristos? Ce face legea fără har, decât că-i face pe oameni încă şi mai vinovaţi. De ce? Pentru că legea ştie cum să asculte, dar nu cum să ajute; legea poate arăta cu degetul păcatul, dar nu poate lua păcatul de pe oameni. De aceea, să lăsăm saliva lui Hristos să cadă pe pământ şi să strângă pământul împreună. Cel ce a făcut pământul să-l refacă, şi Cel care l-a creat să-l reformeze şi să-l recreeze. Tot, aşa, prin salivă se înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, Trupul Lui real omenesc pe pământ. Din acest motiv, să lăsăm ca saliva lui Hristos să cadă pentru ca Legea să fie împlinită. El a făcut tină din salivă. Ce este saliva amestecată cu pământ, dacă Cuvântul cel întrupat? Acel om orb este de fapt chipul întregului neam omenesc, şi de aceea saliva s-a amestecat cu pământul, şi omul cel orb a fost făcut să vadă: Cuvântul S-a întrupat şi lumea s-a luminat.
(Cezar de Arles, Predici, 172.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
De ce nu apă în locul salivei?
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Şi de ce n-a folosit apă în locul salivei pentru tină? El voia să-l trimită pe om la Siloam. Dar pentru ca să nu fie atribuită vreo putere fântânii, ci ca tu să înţelegi că puterea vine din gura Lui, aceeaşi care a format şi a deschis ochii omului, El a scuipat pe pământ. Şi apoi, pentru ca tu să nu gândeşti că a fost pământul cel care l-a vindecat,  i-a poruncit să se spele.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 57.1., traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Vindecarea nu a avut loc în prezenţa lui Iisus
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Dar să-l vindece în absenţă, să îi spună să meargă şi să se spele şi să dovedească minunea numai după ce s-a spălat, aceasta este lucrarea unui om care dorea să fie sigur că nimeni nu va fi neştiutor despre minunea ca a avut loc. Căci aşa cum a poruncit slăbănogului să îşi ia patul în ziua când nu era legal să facă aceasta – pentru ca fiecare om care l-ar fi acuzat de încălcarea legii să înveţe măreţia minunii sale – în acelaşi fel, El a poruncit acestui om, care era la distanţă de scăldătoare, să meargă acolo şi să se spele.
(Origen, Fragmentul 63 despre Evanghelia după Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Spălarea renaşterii
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Aşa cum, deci, suntem formaţi în pântece de către Cuvântul, acelaşi Cuvânt a format vederea în cel care a fost orb din naştere. În acest fel, El a arătat deschis cine este Cel care ne crearea în taină, de vreme ce acum Cuvântul Însuşi a fost descoperit lumii. El a făcut cunoscută şi creaţia veche a lui Adam şi cum a fost făcut el, şi prin ce mână a fost creat, indicând întregul creaţiei lui Adam, prin arătarea unei părți din ea. Căci Domnul care a creat vederea este Cel care a creat întreaga persoană şi făcând aceasta, a îndeplinit voia Tatălui.
Dar în ceea ce priveşte crearea care s-a petrecut în bărbaţi şi femei, care a avut loc după Adam, când umanitatea a căzut în păcat, era nevoie de o spălare a renaşterii. De aceea, Domnul a spus omului căruia îi dăruise vederea: Mergi la Siloam şi te spală. În acest fel, el dovedeşte deopotrivă realcătuirea fizică şi renaşterea lui, care vine din această spălare. Şi de aceea, când s-a spălat, el a venit văzând. El a cunoscut pe Creatorul Său şi umanitatea Îl va cunoaşte pe Cel care este Dăruitorul vieţii.
(Sfântul Irineu de Lugdunum, Împotriva ereziilor, 5.15.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Şi tu vino la Siloam
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Din nou te întreb: Ce încearcă să ne spună  scuipând pe pământ, amestecând saliva Lui cu pământul şi punându-l pe ochii orbului, spunând: Mergi şi te spală la scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte trimis). Care este înţelesul acţiunii Domnului în aceasta? Desigur, una de mare însemnătate, pentru că persoana atinsă se Iisus primeşte mai mult decât vederea .
Într-o clipă,  vedem deopotrivă puterea dumnezeirii Lui şi forţa sfinţeniei Lui. În calitate de lumină dumnezeiască, El l-a atins pe acest om şi l-a luminat. Ca Preot, printr-o lucrare care simbolizează Botezul,  a sădit în el lucrarea Lui de mântuire. Singura raţiune pentru amestecarea pământului cu saliva şi ungerea cu ea a ochilor este aceea că El a creat pe primul om din pământ şi că acest pământ, care este carnea noastră, poate primi lumina vieţii veşnice prin Taina Botezului.
Şi tu trebuie să mergi la Siloam, adică, la Cel care a fost trimis de Tatăl, aşa cum spune în Evanghelie: Învăţătura Mea nu este a Mea, ea vine de la Cel care M-a trimis pe Mine. Lasă-L pe Hristos să te spele, şi atunci vei vedea. Vino şi te botează, este vremea. Vino repede şi  vei putea să spui: Am mers şi m-am spălat. Şi tu vei putea spune: Am fost orb şi acum văd. Şi cum a spus omul cel orb când ochii lui au început să primească lumina, şi tu poţi să spui: Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Scrisori, 67.4-6, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Puterea Cuvântului lui Dumnezeu
(Ioan 9, 6) Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Nu scăldătoarea Siloamului i-a deschis ochii orbului, aşa cum nu apele Iordanului l-au curăţit pe Neeman (2 Regi 5, 14). A fost porunca Domnului care a lucrat. Tot aşa, nu apa pocăinţei ne curăţeşte. Ci numele pronunţate asupra ei (ale Sfintei Treimi) ne dăruiesc mântuirea.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 16.29, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 8
Spălându-se, a întâlnit harul
(Ioan 9, 8) Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
După ce a mers şi s-a spălat, el a întâlnit harul. Şi totuşi, vecinii săi şi cei care erau cu el când  cerşea nu au ajuns cu toţii la aceeaşi concluzie cu el. Erau unii care spuneau că el era într-adevăr omul cel orb, dar alţii, pentru că minunea s-a petrecut cu el, spuneau că nu este el, ci unul care seamănă cu el. El totuşi, spunea că este el, nu pentru că evenimentul însuşi îl obliga, ci pentru că  era nerăbdător să proclame înaintea tuturor ceea ce se întâmplase.
(Teodor de Mopsuestia, Comentarii la Ioan, 4.9.8, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Iisus vindecă chiar şi pe cerşetori
(Ioan 9, 8) Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
Caracterul uimitor al acestei minuni îi face pe unii să fie necredincioşi. Vecinii şi cei care l-au văzut că era orb spuneau: Este acesta cel care şedea şi cerşea? Ce minunată milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu! Cu cât de mare bunătate El vindecă chiar şi cerşetorii! În acest fel, El închide gurile iudeilor, pentru că nu i-a făcut pe cei mari, iluştri şi nobili, ci pe cei mai săraci şi mai sărmani, subiecte ale providenţei Sale. Într-adevăr, E
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 57.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 9
Lungul drum până la scăldătoare face posibilă recunoaşterea
(Ioan 9, 9) Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.
De ce nu l-a spălat pe el imediat, în loc să-l trimită la Siloam? În primul rând,  probabil pentru ca toți să-l vadă plecând, având lut pe ochii Săi. Caracterul uimitor al acestei privelişti ar fi atras probabil atenţia tuturor asupra lui, deopotrivă a celor care-l cunoşteau şi a celor care nu, şi fiecare voia să-l privească de aproape. Şi pentru că nu este uşor să recunoşti un orb care şi-a recăpătat vederea, Iisus în primul rând îl trimite la această distanţă mai lungă, pentru ca  să fie văzut de mulţi martori. Acest spectacol bizar al unui om mergând cu noroi pe faţă îi făcea pe martori încă şi mai atenţi pentru ca nimeni să nu poată spune: Acesta nu e el.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 57.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 10
Orbul îl conduce pe orbi la vedere
(Ioan 9, 10)Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii?
Acei ai căror ochi erau deschişi înafară erau conduşi de omul orb, care putea să vadă în interior. Căci omul cel orb era condus într-un fel tainic de cei  ai căror ochi erau deschişi, dar  erau orbi în interior. Omul cel orb a spălat lutul de pe ochii lui şi s-a văzut pe sine. Ceilalţi şi-au spălat orbirea din inimile lor şi au fost primiţi. Când Domnul nostru a deschis ochii unui om orb în mod public cu acea ocazie, El a deschis ochii multor oameni orbi în taină.
Căci acel om orb era într-adevăr orb. El a fost ca o sursă de câştig pentru Domnul nostru, căci a câştigat mulţi orbi prin el, vindecându-i pe ei de orbirea inimii.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 16.30, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 11
Încă neştiutor despre Cine este Iisus
(Ioan 9, 11)Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.
El pare să fie încă neştiutor că Mântuitorul este prin fire Dumnezeu, căci altfel nu ar fi vorbit despre el în vreun mod nepotrivit. El probabil gândea  că este un om sfânt, formându-şi opinia din zvonurile care circulau prin Ierusalim.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Minunea descrisă din perspectiva omului orb
(Ioan 9, 11)Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.
Observaţi cât de precis este el. El nu spune cum a fost făcut lutul pentru că nu putea să fi văzut că Domnul a scuipat pe pământ. Nu spune ceea ce nu ştie. El nu l-a văzut pe Iisus cum a scuipat pe pământ, dar a putut simţi cum s-a răspândit noroiul pe ochii lui. Şi el a zis către mine: Mergi şi te spală la scăldătoarea Siloamului. Aceasta de asemenea putea să o menţioneze pentru că a auzit-o. Căci L-a auzit pe Domnul nostru în conversaţie cu ucenicii Săi şi ştia glasul Lui. Şi chiar după toate acestea, totuşi, nu putea să spună cum a fost vindecat. Acum, dacă credinţa este trebuincioasă în lucrurile care țin de simţuri, cu cât mai mult în ceea ce este nevăzut?
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 57.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Evanghelistul orb
(Ioan 9, 11)Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.
Vedeţi cum a devenit el un vestitor al harului. Vedeţi cum propovăduieşte Evanghelia. Vedeţi cum, odată ce îi este dăruită vederea, el devine un martor. Acel om orb mărturisea şi cei necredincioşi erau tulburaţi în inimile lor pentru că nu aveau în inimile lor ceea ce vedeau în el.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 44.8, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 12
El nu ştia pentru că era orb
(Ioan 9, 12) Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu.
Ei l-au întrebat: Unde este el? Răspunsul lui a fost că nu ştie, pentru că nu-L văzuse, deoarece în cel moment [al întâlnirii cu Iisus]era orb.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Ochii deschişi mărturisesc mai târziu
(Ioan 9, 12) Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu.
Saliva Domnului a devenit deci o cheie pentru ochii închişi. El a vindecat deopotrivă ochiul şi pupila prin apă. Din apă El a făcut noroi şi a adus întregire celor invalide. El a făcut aceasta pentru ca atunci când ei vor scuipa în faţa Lui (Matei 26, 67), acei ochi ai orbului pe care El i-a deschis cu saliva Lui să aducă mărturie împotriva lor.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 16.32, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 13 -14
Încălcarea Legii de către Iisus
(Ioan 9, 13-14) L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii.
Evanghelistul remarcă faptul că era sâmbătă pentru ca să descopere planul lor real, care era acela de a-L acuza de încălcarea Legii şi astfel să îi minimalizeze minunea.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 57.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9 15
(Ioan 9, 15) Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd.
Aici, este ca şi cum omul ar spune: Vă voi dovedi că puterea Vindecătorului nu a fost folosită în zadar. Nu voi nega darul pe care l-am primit, căci eu am acum ceea ce am dorit atâta timp. Eu, care am fost orb din naştere şi neputincios din pântece, fiind uns cu noroi, sunt vindecat şi văd. Asta e, nu numai că nu vă arăt ochii mei deschişi, ascunzând întuneric în adâncul lor, ci văd cu adevărat. De acum sunt capabil să privesc lucruri despre care înainte nu puteam decât să aud. Priviţi! Lumina strălucitoare a soarelui străluceşte în jurul meu. Priviţi! Frumuseţea unor lucruri străine înconjoară ochii mei. Cu puţină vreme înainte de-abia ştiam cum este Ierusalimul. Acum văd Templul lui Dumnezeu strălucind în el şi privesc în mijlocul lui preacinstitul altar. Şi dacă stau în afara porţii, acum pot să văd ţara Iudeii şi să recunosc un lucru ca fiind deal, iar altul ca fiind copac. Şi când vremea trece spre seară, ochiul meu nu va rămâne neputincios să observe cerul nopţii şi însoţirea strălucitoare a stelelor şi lumina de aur a lunii. Şi când văd acestea, mă minunez de înţelepciunea Celui care le-a făcut pe ele, de măreţia şi frumuseţea celor zidite (Înţelepciunea lui Sol 13, 5). Şi eu împreună cu ceilalţi recunosc pe Marele Creator.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 16
Ţinerea carnală şi spirituală a Sabatului
(Ioan 9, 16) Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei.
Acei farisei, care nici nu văzuseră şi nici nu fuseseră unşi, au spus: Acest om nu este de la Dumnezeu, pentru că nu ţine sâmbăta. Din contra, El o ţinea pentru că era fără de păcat; ţinerea spirituală a sâmbetei înseamnă să nu ai păcat. Şi cu aceasta ne avertizează când porunceşte sabatul, spunând: Să nu faci muncă servilă (Levitic 23, 8). Domnul nostru ne spune despre ce este munca servilă: Oricine săvârşeşte păcatul este robul păcatului (Ioan 8, 34). Dar aceşti oameni, care nici nu au văzut, nici nu au fost unşi, respectau sabatul trupeşte, dar îl profanau spiritual.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 44.9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Iosua nu a ţinut Sabatul la Ierihon
(Ioan 9, 16) Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei.
Iudeii îl admirau pe vechiul erou Iosua, care a cucerit Ierihonul în zi de sabat (Iosua 6, 15) şi a poruncit strămoşilor acestora să facă lucrurile obişnuite pentru cuceritori – şi Iosua însuşi în niciun fel nu a respectat odihna sabatului. Totuşi, cei care îl admiră cu stăruință pe Iosua, Îl atacă pe Hristos. Răutatea lor personală împotriva lui Hristos îi face nu numai să încerce să ia de la El slava datorată lui Dumnezeu, ci să îi răpească și cinstea datorată unui om sfânt.
Şi vorbind fără minte prin răutatea lor, au pus asupra Lui o acuză de impietate, împotriva Celui care a venit la noi de la Tatăl şi care îndreptează lumea.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Dar despre minunea însăşi?
(Ioan 9, 16) Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei.
Trecând minunea în tăcere, ei dădeau cât de multă importanţă puteau aşa-zisei încălcări a legii. Nu Îl acuză de vindecare în zi de sabat, ci de neținerea sabatului. Alţii replică într-un mod mai degrabă slab: Cum poate un om care este păcătos să facă asemenea minuni? Ei erau impresionaţi de minuni, dar numai într-un mod palid şi nestatornic. Căci fiind divizaţi asupra faptului dacă sabatul a fost încălcat sau nu, încă nu aveau nici o idee de faptul că El era Dumnezeu. Ei nu ştiau că era Domnul Sâmbetei cel care a săvârşit minunea. Şi niciunul dintre ei nu îndrăznea să spună deschis care erau sentimentele sale, ci  vorbeau ambiguu – pe de o parte, pentru că ei credeau că faptul însuşi este improbabil, pe de alta, din dragoste față de statutul lor. Aceasta înseamnă că era dezbinare între ei. Adică, oamenii erau dezbinaţi, şi apoi conducătorii lor.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 57.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 17
Omul cel orb ca arbitru al dezbinării lor
(Ioan 9, 17) Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este.
Pe când discutau acestea, ei s-au întors la omul orb din nou, ca şi cum l-ar fi ales pe el ca pe arbitrul lor, şi i-au spus: Ce spui despre El? Căci ţi-a deschis ochii? Să Îl admirăm pentru lucrarea pe care a săvârşit-o? Sau este el un păcătos, pentru că a încălcat Sabatul? Aşa că despre Cel care a deschis ochii tăi, adică, pentru că ţi-a deschis ochii tăi, ce trebuie să spunem despre El? Care este opinia ta? Orbul însă răspunde cu înţelepciune la această întrebare, spunând: Că este prooroc, adică acesta este respectul pe care îl am pentru El, şi în aceste cuvinte se află ascuns ceea ce cred despre lucrarea pe care a săvârşit-o. Când au văzut minunea însăşi, deja au văzut puterea vindecătorului şi că omul orb a descoperit deschis harul pe care l-a primit şi a proclamat măreţia ajutătorului lui, ei au început să se îndoiască dacă omul care a fost vindecat era într-adevăr orbul sau altul. Şi aşa că au fost obligaţi să îi cheme pe părinţii lui.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.13–18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Mărturisirea lui era adevărată, dar incompletă
(Ioan 9, 17) Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este.
Era dezbinare între ei aşa cum ziua e împărțită între lumină şi întuneric… Ei căutau o cale să-l denigreze pe om şi să îl dea afară din sinagogă (deşi el avea să fie găsit de Hristos). Totuşi, el declară deschis ceea ce gândeşte. Căci spune: Este prooroc. Nefiind încă uns în inimă, el nu a putut să mărturisească că este Fiul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu greşeşte în ceea ce spune, pentru că Domnul nostru a spus despre Sine: Nici un prooroc nu este bine primit în patria sa (Matei 13, 57).
(Fericitul Augustin, Tratat despre Evanghelia lui Ioan, 44.9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 18
O încercare ratată de a anula minunea
(Ioan 9, 18) Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea.
Stă în natura adevărului să fie întărit de către cursele care sunt puse împotriva lui de către oameni… Minciunile se distrug pe ele însele prin chiar mijloacele pe care le folosesc împotriva adevărului, făcându-l să apară chiar mai strălucitor, aşa cum este cazul acum. Căci argumentul care, de altfel, putea fi făcut forțat – adică faptul că vecinii nu ştiau nimic sigur şi doar ghiceau pe baza faptului că omul orb semăna cu cel care a fost vindecat – întregul argument este distrus prin aducerea părinţilor care puteau, desigur, să mărturisească despre propriul fiu. Fariseii, fiind neputincioşi prin intimidare să îl facă pe orb să îşi retragă proclamarea binefăcătorului lui, încearcă să anuleze minunea prin părinţi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 58.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 19
Două întrebări care să aducă negarea
(Ioan 9, 19) Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?
Aducându-i pe părinţi în mijlocul adunării, pentru a-i intimida, ei au început cu furie un interogatoriu aspru: Este acesta fiul vostru? Observaţi, ei nu spun care s-a născut orb, ci despre care voi ziceţi că s-a născut orb. Ce fel de tată ar fi spus asemenea lucruri despre fiul său dacă n-ar fi fost adevărat? De ce nu au spus dintr-odată pe care l-aţi făcut orb? Ei încercau două căi de a-i face să nege minunea, spunând despre care voi ziceţi că s-a născut orb, şi apoi prin adăugarea cuvintelor cum vede el acum.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 58.1–2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 21
Părinţii îl expun pe fiul lor unei posibile lovituri
(Ioan 9, 21) Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine.
În afară că au vorbit fals, ei au comis un alt păcat, expunându-şi fiul  la o lovitură. Dar eu cred că şi aceasta are un motiv. Când Mântuitorul nostru a deschis ochii omului orb, El nu i-a deschis ochii de copil, ci ochii de om matur, pentru ca el să vadă ca un adult.
Dar aşa a fost cazul şi cu alţi orbi care au primit vederea. Totuşi, este adevărat că el, fiind în vârstă matură, poate vorbi despre sine, şi în special atunci când Iisus îi dăruieşte lumina Sa. Căci nu are nevoie de altcineva să negocieze pentru el.
(Origen, Fragmentul 67 despre Evanghelia lui Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Nu este nevoie să vorbească pentru un om matur
(Ioan 9, 21) Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine.
Părinţii răspund: noi am fi putut fi obligaţi să vorbim pentru el când era copil şi când nu putea vorbi pentru sine însuşi… dar chiar dacă ştim că a fost născut orb, ştim că el putea vorbi de multă vreme.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 44.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 22-23
Necredinţa căpeteniilor
(Ioan 9, 22-23) Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el.
Acest rău îi stăpânea pe căpetenii, care nu numai că au devenit infirmi prin necredinţă, ci şi prin ameninţările lor au închis calea mântuirii celorlalţi oameni.
(Teodor de Heracleea, Fragmente despre Ioan, 82, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Voi daţi afară, Hristos primeşte înăuntru
(Ioan 9, 22-23) Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el.
Dar nu era nici un dezavantaj să fii dat afară din Sinagogă, pentru că pe cel pe care l-au dat ei afară, Hristos l-a primit.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 44.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9:24
Sub masca religiei
(Ioan 9, 24) Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos.
Părinţii l-au trimis la farisei pe omul vindecat, aşa că ei l-au interogat a doua oară. Ei nu spun deschis acum: Zi că Hristos nu te-a vindecat. Ci în locul acestor cuvinte, ei își ascund scopul după masca religiei. Ei spun: Dă slavă lui Dumnezeu, adică, mărturiseşte că acest om Iisus nu are nimic de-a face cu minunea.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 58.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Huleşte pe Dumnezeu
(Ioan 9, 24) Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos.
Ei i-au spus să nege ceea ce a primit. Aceasta nu este nicidecum să dea slavă lui Dumnezeu, ci mai mult să-L hulească pe El.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 25
Un alt răspuns prudent
(Ioan 9, 25) A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd.
El spune, într-adevăr, nu vreau să declar ceea ce nu ştiu; nici nu pot să rămân tăcut sau să ascund ceea ce ştiu. Eu într-adevăr nu ştiu dacă El este ceea ce spuneţi voi că e. De fapt, nu L-am cunoscut ca păcătos. Eu eram orb, şi prin speranţa mea am primit vederea. Ştiu aceasta mai mult decât toate. Depinde de voi să judecaţi dacă un păcătos poate face aceasta, pentru că voi afirmaţi că este păcătos.
El a dat un răspuns prudent, cu vorbe moderate pentru ca să nu apară a fi în dezacord cu cei care-l interogau. Prin tăcerea lui, cu toate acestea, el a sugerat că Iisus nu ar fi putut să facă ceea ce a făcut dacă ar fi fost păcătos.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.25, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 27
Îndrăzneala credinţei
(Ioan 9, 27)Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?
Vedeţi cu câtă îndrăzneală vorbeşte cerşetorul cu cărturarii şi cu fariseii? Aceasta arată cât de puternic este adevărul şi cât de slabă este minciuna. Adevărul, chiar dacă atinge doar oameni obişnuiţi, îi face să apară plini de slavă; minciuna, chiar dacă este printre cei puternici, îi arată pe ei să fie slabi. Ceea ce spune el este aceasta: voi nu sunteţi atenţi la cuvintele mele, de aceea, eu nu voi mai vorbi sau răspunde vouă când mă interogaţi continuu fără nici un scop. Voi nu vreţi să ascultaţi pentru a învăţa, ci pentru ca să găsiţi insulte în cuvintele mele.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 58.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Orbul nu mai tolerează orbirea
(Ioan 9, 27) Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?
El era indignat de încăpăţânarea iudeilor. Acum că nu mai era el însuşi orb, nu mai putea tolera nici orbirea lor.
(Fericitul Augustin, Tratat despre Evanghelia lui Ioan, 44.11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Deja era ucenic
(Ioan 9, 27) Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?
El descoperă starea minţii sale, că era nu numai dornic să devină, ci a şi devenit deja un ucenic al lui Iisus.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 28-29
Un compliment, dar nu intenţionat
(Ioan 9, 28-29) Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.
Un asemenea rău să nu fie spus despre noi şi despre copiii noştri! Cu alte cuvinte, era un lucru rău să spui că eşti ucenic al lui Hristos din punctul lor de vedere, dar nu e rău dacă te gândeşti la cuvintele înseşi. Ei spun:noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. Dar dacă voi, fariseilor, ştiţi că Dumnezeu a vorbit cu Moise, atunci ar fi trebuit să știți și că Dumnezeu a vestit despre Domnul nostru prin Moise, după ce aţi auzit ceea ce El a spus: Dacă aţi fi crezut în Moise, atunci aţi fi crezut în Mine, căci despre Mine a scris acela. Deci voi urmaţi un slujitor şi îi întoarceţi spatele Domnului? Dar voi nici măcar nu urmaţi slujitorului, căci el v-ar fi călăuzit către Domnul.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 44.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 30
Minunea este evidenţa incontestabilă
(Ioan 9, 30-31) A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.
El aduce minunea pretutindeni ca evidenţă pentru că ei nu puteau să o invalideze. Şi el îşi trage toate argumentele din aceasta. În primul rând, el spune: De este păcătos sau nu, eu nu ştiu. El nu are nici o îndoială că Iisus nu era păcătos. Şi astfel, când are o oportunitate, le întoarce propriile cuvinte împotriva lor şi îl apără pe Iisus: Noi ştim că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 58.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 31
Este adevărat că Dumnezeu nu îi ascultă pe păcătoşi?
(Ioan 9, 31-32) Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
Dar dacă o atât de importantă învăţătură este adevărată, că păcătosul nu este ascultat de Dumnezeu, nu ar fi fost trecută în tăcere şi ar fi fost vestită de unul vrednic de crezare, de către slujitorul Moise sau de unul dintre profeţi. Dar cum, dacă Dumnezeu nu ascultă un păcătos, au fost învăţaţi păcătoşii să spună Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Pe cine ascultă Dumnezeu deci? El îi ascultă pe cei care se întorc către El în pocăinţă, chiar dacă nu au încetat să fie păcătoşi. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi ascultat pe păcătoşi, Mântuitorul nostru nu ar fi mâncat şi băut cu vameşii şi cu păcătoşii. Dar dacă cei care au trebuinţă de doctor pentru că sunt bolnavi nu ar fi fost auziţi, El nu i-ar fi vindecat. Deci, ca şi cum rugăciunea celor care au păcătuit dar nu mai păcătuiesc îşi atinge scopul, este spus: De te vei uita la fărădelegi, Doamne, cine va putea suferi (Psalmul 129, 3). Dar poate omul orb vorbeşte nu despre  lucruri obişnuite, ca rugăciunea păcătosului, ci de felul de lucruri măreţe pe care le face Iisus. Căci când lui Dumnezeu Îi este cerut un asemenea lucru măreţ, atunci El nu îi ascultă pe păcătoşi.
(Origen, Fragmentul 70 despre Evanghelia lui Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 33-34
Faptele dovedesc că Iisus nu este păcătos
(Ioan 9, 33-34) De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară.
Deci, Iisus trebuie să fie admirat, spune omul care fusese orb, ca unul care este superior gândirii umane. În timp ce voi nu ştiţi de unde este El, minunea împlinită arată deschis puterea Lui asupra mea.
Voi nu ştiţi cine este şi aveţi nevoie de mărturie de la alţii dacă nu aveţi nici o idee despre puterea Lui. Dar dacă minunile Lui arată că este un Om mare, voi tot nu ştiţi de unde este sau cine este El, este evident, deopotrivă din măreţia minunilor lui şi din nebunia voastră, că El este dincolo de înţelegerea omenească.
Şi din aceste fapte, este clar El nu poate fi numit un păcătos. Desigur, Dumnezeu nu împlineşte cererile păcătoşilor, dar ascultă vocea celui care arată comportament cinstit şi face cu credincioșie voia Lui. Într-adevăr, El a vindecat un om născut orb, şi noi ştim că aceasta nu s-a mai făcut înainte, nici chiar de către Moise, pe care voi îl cinstiţi.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.30-32, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Înţelegerea credinţei
(Ioan 9, 33-34) De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară.
Cel care a primit vederea şi care a fost în mod minunat eliberat de vechea lui orbire a fost mai rapid în înțelegerea adevărului decât cei care au fost instruiţi de către Lege. Vedeţi cum prin numeroase şi înţelepte argumente, el demonstrează inferioritatea absolută a opiniei fariseilor.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 6.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 35
Hristos obţine o mărturisire a credinţei
(Ioan 9, 35-38) Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
Când omul a fost deja vindecat şi a suferit îndepărtarea din sinagogă, Domnul i-a pus întrebarea: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Aceasta a fost pentru ca să-l salveze de gândul că a pierdut totul fiind dat afară din sinagogă. I-a dat lui siguranţa că mărturisirea adevăratei credinţe l-a restaurat pe el la starea de nemurire. Când omul, cu sufletul încă neluminat, a răspuns: Cine este, Doamne, ca să cred în El?, Domnul i-a răspuns: L-ai văzut, căci cel ce vorbeşte cu tine Acela este.
Căci scopul lui era să îndepărteze necunoașterea omului a cărui vedere fusese restaurată şi pe care acum îl îmbogăţeşte cu cunoaşterea unei credinţe atât de pline de slavă.
Domnul cere de la acest om, cum a cerut de la cei care i-au cerut să-i vindece, o mărturisire de credinţă ca răsplată a vindecării lor? Desigur că nu! Căci omul orb putea vedea deja când i s-a adresat. Domnul a întrebat pentru a primi răspunsul: Cred, Doamne! Credinţa despre care vorbea în acest răspuns era pentru a primi nu vedere, ci viaţă.
(Ilarie de Poitiers, Despre Treime, 6.48, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
Iisus Însuşi este Siloamul
(Ioan 9, 35-38) Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
Desigur, Dumnezeu ascultă pe păcătoşi. Dar omul care a spus asta nu îşi spălase încă faţa inimii sale în Siloam. Taina avusese deja loc în ochii lui, dar răsplătirea harului nu fusese încă primită în inima sa.
Când şi-a spălat omul cel orb faţa inimii sale? Când, după ce a fost aruncat afară de către iudei, Domnul l-a adus pe el înăuntru, întru Sine. Vedeţi, îl găseşte şi spune către el, aşa cum am auzit: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Şi el răspunde: Cine este Doamne, ca să cred în El? El îl putea vederea, desigur, cu ochii lui, dar cu inima lui? Încă nu. Aşteaptă, el va vedea într-o clipă.
Iisus îi răspunde: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Ezită el oare? El îşi spală faţa imediat. Mai mult decât orice, Siloamul vorbeşte cu el, care se tâlcuieşte Cel trimis. Cine este Cel trimis dacă nu Hristos, care afirmă frecvent: Eu fac voia Tatălui, Care M-a trimis (Ioan 4, 34). Deci, El era Siloamul. Omul orb în inimă s-a apropiat, a auzit, a crezut, s-a închinat, şi-a spălat faţa şi a văzut.
(Fericitul Augustin, Predici, 136.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 36-37
El Îi recunoaşte vocea
(Ioan 9, 36) El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?
Omul orb, recunoscându-i vocea – amintiţi-vă că nu-L văzuse încă – a spus: Şi cine este, Doamne, ca să cred în El? Cu bun motiv a crezut că Cel care i-a dăruit vederea, chiar dacă fusese mai presus de orice speranţă, ar fi putut de asemenea să-i arate pe Fiul lui Dumnezeu.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 4.9.34-37, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
O mărturisire de credinţă a unui începător
(Ioan 9, 36) El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?
Pentru că nu putea încă spune Cred, ci în neştiinţă a răspuns Dar cine este, Doamne, ca să cred în El, acesta era deci la limită, adică, între credinţă şi necredinţă.
(Origen, Fragmentul 71 la Evanghelia lui Ioan, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Ioan 9, 38
Închinarea urmează credinţei
(Ioan 9, 38) Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.
Închinarea urmează credinţei, şi credinţa este confirmată de putere. Dar dacă spui că cei credincioşi de asemenea ştiu, ei ştiu ceea ce ei cred; şi viceversa, ei cred din ceea ce ştiu. Noi ştim pe Dumnezeu din puterea Lui. Noi de aceea credem în El, pe care-L ştim, şi ne închinăm Lui, în Care credem.
(Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, 234.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

Evanghelia despre convorbirea cu femeia samarineancă – Comentarii patristice

Duminica a 5-a după Paști (Ev. Ioan 4, 5-42)
(In. 4, 5) Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său.
De ce Evanghelistul este atât de exact în ceea ce priveşte acest loc? Este aşa pentru că atunci când tu vei auzi ceea ce spune femeia, Iacov, părintele nostru ne-a dat această fântână, să nu socoteşti că este ciudat.
Căci Siharul este locul unde Simeon şi Levi au făcut un mare măcel de oameni din cauza mâniei lor datorită batjocoririi Dinei…
Şi de unde au luat samarinenii numele lor? Samaria şi-a primit numele de la Somer, un munte apropiat, numit aşa după un fost proprietar al lui…(1 Regi 16:24; Isaia 7:9 ).
Locuitorii acestei ţări au fost în trecut nu Samarineni, ci israeliţi. Dar la un moment dat, ei au căzut sub mânia lui Dumnezeu şi Regele Asiriei i-a mutat pe ei în Babilon şi Media, punând păgâni din diferite părţi în Samaria, în locul lor… Dumnezeu, totuşi, a trimis lei să rănească pe barbari pentru a arăta că nu datorită lipsei de putere a Lui i-a predat pe iudei duşmanilor, ci pentru păcatele înseşi ale poporului. Regelui i s-a spus aceasta şi el a trimis un preot să îi instruiască în Legea lui Dumnezeu. Dar ei nu au sfârşit cu viclenia lor, ci aceasta a avut un efect cu jumătate de măsură. La un moment dat, ei şi-au părăsit idolii şi au slujit lui Dumnezeu. În acest punct, iudeii s-au întors, dar întotdeauna au fost geloşi pe aceștia ca străini şi inamici, numindu-i pe ei “samarineni”, după acel munte.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 31.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Domnul nostru Iisus Hristos vine la ţarina pe care Sfântul Iacov i-a lăsat-o fiului său, Iosif. Nu cred că această ţarină i-a fost lăsată lui Iosif atât de mult, cât i-a fost lăsată lui Hristos, pe care Sfântul Iosif Patriarhul l-a prefigurat, căci într-adevăr, soarele şi luna Îl adoră, în timp ce toate stelele Îl binecuvântează.
Din această pricină Domnul a venit la această ţarină pentru ca Samarinenii, care doreau să ceară pentru ei înşişi moştenirea patriarhului lui Israel, să-L recunoască pe Stăpânul lor şi să se convertească la Hristos, care a devenit Moştenitorul legitim al Patriarhului.
(Cezar de Arles, Omilii 170.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
După ce a trecut hotarele Iudeii şi era acum printre străini, Mântuitorul se odihneşte la Fântâna lui Iacov. El ne arată nouă ca într-un tip şi în ghicitură, că predica Evangheliei trebuie să plece de la Ierusalim şi cuvântul dumnezeiesc trebuie acum să se extindă către păgâni.
Totuşi, aceasta nu semnifică faptul că patriarhii trebuie să fie mai puţin cinstiţi. Hristos îi va îmbrăţişa pe ei din nou şi va fi din nou ospătat şi odihnit de ei, în sfinţii Lui, păstrându-le lor harul cel dintâi nevestejit.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelia lui Ioan 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Multe lucruri citim şi credem, în lumina Tainei Întrupării. Chiar şi în înseşi simţirile firii noastre omeneşti noi privim dumnezeiasca măreţie. Iisus este împovărat de călătorie, ca să-i odihnească pe cei osteniţi. El doreşte să bea, chiar când este pe cale să dăruiască băutura cea duhovnicească celor însetaţi. El era înfometat, când chiar El era hrana de mântuire a celor flămânzi.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre credinţa ortodoxă, 5.4.53, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Dacă noi nu înţelegem Taina lacrimilor Lui, Taina flămânzirii şi însetării Lui, să ne amintim că… Cel care era însetat a dăruit din Sine râuri de apă vie. Când El mânca şi bea, era o îngăduinţă, nu pentru necesităţile Lui, ci pentru obiceiurile noastre.
(Ilarie de Poitiers, Despre Treime 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Profetul Isaia a spus despre firea cea dumnezeiască: El nu va flămânzi, nici nu va osteni (Isaia 40, 28) şi aşa mai departe, iar Evanghelistul a spus: Iisus a ostenit de călătorie, aşa că a stat la fântână. Acum, fraza nu va osteni (Isaia 40, 28) este opusul oboselii. Profeţia deci apare a fi în contradicţie cu Evangheliile. Dar ele nu sunt în contradicţie deloc, pentru că amândouă vin de la Un singur Dumnezeu. Neostenitor se oferă deci la firea cea infinită, pentru că umple toate lucrurile. Dar mişcarea este proprie trupului care este finit. Şi când ceea ce se mişcă este forţat să umble, devine subiect al oboselii călătoriei. Deci, trupul era cel care umbla şi obosea. Căci unirea nu amesteca firile împreună.
(Teodoret de Cyr, Dialoguri, Epilog 1.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Poate vreodată Puterea lui Dumnezeu să fie epuizată? Desigur că nu. Dar El ostenea pentru că nu putea găsi oameni credincioși. Hristos era împovărat, deci, pentru că nu găsea nici o virtute în poporul Său.
Astăzi, de asemenea, neascultarea noastră Îl împovărează, aşa cum face şi slăbiciunea noastră. Căci noi suntem slabi când nu urmăm lucrurile care sunt puternice şi statornice, ci urmăm ceea ce este temporar şi vremelnic.
(Cezar de Arles, Predici, 170.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
Hristos, Izvorul răsuflării de viaţă pentru toţi, atunci când era
Ostenit de călătorie, a stat jos lângă un izvor din Samaria.
Şi era vremea amiezii arzătoare. Era ceasul al şaselea, aşa cum zice Scriptura,
Era miezul zilei când Mesia a venit să lumineze pe cei din întuneric.
Izvorul a venit la izvor, nu să bea, ci să curăţească.
Fântâna nemuririi era lângă apa femeii nemernice, ca şi cum avea nevoie să bea.
Era ostenit de călătorie. El, Care fără de odihnă călătoreşte pe mare (cf. Matei 14, 25, Marcu 6, 48; Ioan 6, 19.),
El care dăruieşte bucurie preaplină şi mântuire.
(Sfântul Roman Melodul, Condac la Femeia samarineancă, 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 6) Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.
El a venit ostenit, pentru că purta trup slab. La ceasul al şaselea, pentru că era în cea de-a şasea zi a lumii. La o fântână, pentru că El a venit în adâncurile sălăşluirii noastre. Din această pricină este scris în Psalmi: Dintru adâncuri am strigat către Tine Doamne (Psalmul 129, 1). El a stat, aşa cum spuneam, pentru că era smerit.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 7) Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
Este potrivit pentru imaginea realităţii că această femeie, care poartă chipul Bisericii, vine de la străini, căci Biserica trebuia să vină dintre neamuri, care sunt străini de neamul iudeilor.
În acea femeie, deci, să ne auzim pe noi, şi în ea să ne recunoaştem pe noi şi în ea să dam slavă lui Dumnezeu pentru noi înşine.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 15.10, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 7) Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
“Băutura” Lui era să facă voia Celui ce L-a trimis. De aceea a spus: “Mi-e sete; dă-mi să beau”, adică să lucreze credinţa în ea şi să bea din credinţa ei şi să o altoiască pe ea în Trupul Lui, căci Trupul Lui este Biserica.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan 15.31, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 7) Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau.
Mântuitorul cere apă de la femeie, adică, se preface că îi este sete pentru ca El să-i dea harul veşnic celui însetat. Căci Izvorului nu putea să îi fie sete, nici El, în Care era Apa cea vie, nu avea nevoie să scoată apa plină de sedimente pământeşti. Deci, lui Hristos i-a fost sete? A însetat, mai sigur, pentru mântuire şi nu pentru apă omenească. El era însetat nu de apa acestei lumi, ci de mântuirea neamului omenesc. Într-un chip minunat, deci, Izvorul care şedea lângă izvor, a produs izvoare de milă în acel loc, şi turnând apa cea vie, El purifică pe femeia care era în desfrânare cu cel de-al şaselea bărbat, care nu îi era bărbat, ci adulter. Într-un nou fel de minune, femeia care a venit la izvorul din Samaria ca o desfrânată, s-a întors curată de la Izvorul lui Hristos. Ea, care căuta apă, a adus înfrânare. Imediat ce Domnul îi arată păcatele, ea le recunoaşte, se mărturiseşte lui Hristos şi anunţă pe Mântuitorul. Părăsindu-şi găleata, ea aduce nu apă, ci har înapoi în oraş.
Ea pare, într-adevăr, că s-a întors fără povară, căci s-a întors plină de sfinţenie. Ea s-a întors plină, spun, pentru că ea, care a venit ca o păcătoasă, se întoarce ca o vestitoare, şi ea care şi-a lăsat găleata în urmă, a adus înapoi plinătatea lui Hristos pentru cetatea ei, fără nici o pierdere. Căci chiar dacă nu a adus apă oamenilor din oraş, ea a adus înăuntru Izvorul mântuirii. Sfinţită, deci, prin credinţa în Hristos, femeia se întoarce acasă.
(Maxim de Torino, Predici 22.2., traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 8) Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde.
Domnul nostru vine la fântâna de apă ca un vânător. El a cerut apă pentru ca să dea apă, sub pretextul cererii apei. El a cerut să bea ca unul care îi era sete, pentru ca porţile potolirii setei să îi fie deschise. A cerut ceva femeii pentru ca El să o înveţe şi pentru ca ea să-I ceară ceva. Deşi era bogat, Domnul nu s-a ruşinat să facă o cerere ca o persoană aflată în nevoie, pentru ca să înveţe pe cei săraci cum să facă o cerere. Lui nu i-a fost frică că va fi respins vorbind cu o femeie, pentru ca să mă înveţe pe mine că oricine stă în adevăr nu va fi mâhnit. “Ei s-au mirat că stătea acolo, vorbind cu o femeie”. Și-a trimis ucenicii pentru ca să nu-i alunge prada. A aruncat o momeală pentru porumbel, pentru ca prin acesta să prindă întregul stol. El a făcut o cerere pe ocolite pentru ca El să-i răspundă direct. “Dă-mi apă ca să beau”. Acesta a fost începutul întâlnirii. A cerut apă şi apoi a dăruit o făgăduinţă despre apa vieţii. A cerut şi apoi a abandonat cererea, aşa cum ea şi-a părăsit găleata. El a părăsit pretextul pentru adevăr, căci sosise adevărul pentru care folosise pretextul.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tatian 12.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 9) Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
Este evident că binecuvântatul Ioan a dorit să descopere virtutea femeii prin istoria ei. Cererea aceasta de apă nu a fost luată uşor. Ea, în loc, i-a adus regulile legii. Cu mare cinste ea nu a tolerat încălcarea legii chiar cu străinii, chiar dacă s-ar fi putut întâmplat uşor şi aproape necesar (căci era vorba de setea care avea nevoie de apă).
De aceea, pentru ca să nu apară că femeia nu a vrut să dea apă străinului din cauza ostilităţii sau răutăţii, Evanghelistul a adăugat aceste cuvinte: Iudeii nu au nimic în comun cu samarinenii, pentru ca noi să învăţăm că ea a refuzat să-i dea Lui apă nu ca unui străin de religia ei, ci pentru că voia să-L avertizeze să nu încalce regulile legii, fiind condus de sete. La acest stadiu, Domnul nostru a luat acest răspuns al femeii ca o dreaptă oportunitate pentru învăţătura sa.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 2.4.9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 9) Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
După ce iudeii s-au întors din captivitate, ei erau geloşi pe Samarineni, pe care îi priveau ca pe străini şi duşmani… Samarinenii nu foloseau toate Scripturile, ci numai scrierile lui Moise, şi se foloseau puţin şi de prooroci. Ei erau nerăbdători şi îşi amintească originile lor iudaice şi se mândreau cu Avraam, pe care îl numeau strămoşul lor, pentru că era din Caldeea, şi de asemenea Iacov, pentru că erau descendenţii lui.
Dar iudeii îi considerau păgâni şi gândeau că erau o necurăţie, ca şi restul lumii păgâne… Şi astfel, femeia, fiindu-i spus: Dă-mi să beau, foarte firesc a întrebat: Cum deci tu, care eşti iudeu, ceri de la mine, o femeie samarineancă? Ea ştia că El este iudeu după îmbrăcăminte şi după vorbă. Observaţi cât de politicoasă este ea aici. Căci, chiar dacă Domnului i-ar fi fost interzis să aibă de-a face cu ea, aceasta era porunca lui, nu a ei. Evanghelistul nu spune că samarinenii nu aveau de-a face cu iudeii, ci că iudeii nu aveau de-a face cu samarinenii. Femeia, însă, deşi nu era greşeala ei, a dorit să corecteze ceea ce ea credea că se făcea fărădelege.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 31.2, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 9) Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
Iudeii nici măcar nu foloseau vesela samarinenilor. Şi pentru că femeia a adus cu ea o găleată să scoată apă, a făcut-o să se întrebe de ce un iudeu căuta să bea de la ea – ceva ce iudeii nu obişnuiau să facă.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 9) Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.
Dar de ce Hristos a cerut să bea, când Legea nu permitea asta? Căci El nu ar fi cerut, dacă ar fi ştiut că ea nu o să îi dea. Ci mai mult, motivul pentru care a cerut era acela de a arăta indiferenţa Lui faţă de asemenea obiceiuri, pentru că, având să-i înveţe pe alţii să le desfiinţeze, trebuia să le încalce El Însuşi.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 31.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
El cere să bea şi promite să dăruiască băutură. Lui îi este dor ca unul care va primi; El abundă ca unul care va dărui. Dacă ai fi ştiut, spune El,darul lui Dumnezeu. Darul lui Dumnezeu este Duhul Sfânt.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Este arătat în sfintele cărţi că Duhul Sfânt este numit “darul lui Dumnezeu”? Dacă oamenii caută și aceasta, noi avem în Evanghelia lui Ioan cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care spune: Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine şi să bea; Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui. Şi Evanghelistul mai are ceva de adăugat: Şi aceasta o spunea despre Duhul, pe care Îl vor primi cei ce vor crede în El (Ioan 7, 37-39).
Şi apoi, Apostolul Pavel de asemenea spune “Şi noi toţi am băut dintr-un singur Duh” (I Corinteni 12, 13). Chestiunea este unde apa este numită darul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt? Dar, precum aflăm aici că această apă este Duhul Sfânt, tot aşa găsim în altă parte în Evanghelia însăşi că aceasta apă este numită Darul lui Dumnezeu. Căci, atunci când acelaşi Domn vorbeşte cu femeia samarineancă la fântână, către care a spus Dă-mi să beau, şi ea a răspuns că iudeii nu au nici o treabă cu samarinenii, Iisus a răspuns şi a zis către ea: dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie…
Pentru că această apă vie, aşa cum a explicat Evanghelistul, este Duhul Sfânt, fără nici o îndoială că Duhul este darul lui Dumnezeu, despre care Domnul spune aici dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie…
Căci ceea ce este aici într-un verset “râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” este în altul “se va face în el izvor de viaţă săltătoare spre viaţa veşnică”.
(Fericitul Augustin, Despre Treime, 15.19.33, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Şi în acea zi se spune: Apa cea vie va izvorî din Ierusalim (Zaharia 14, 8). Aceasta este băutura spirituală, dulce, dătătoare de viaţă şi mântuitoare a învăţăturii lui Hristos. El vorbeşte despre ea în Evanghelia lui Ioan, când o învaţă pe femeia samarineancă. Era deci acea băutură care izvorăşte din Ierusalim? Căci de acolo Evanghelia s-a răspândit şi vestitorii ei au umplut întreaga lume. Acest lucru a vrut să-l spună prin cuvintele: Apa cea vie va răsări de la prima mare la ultima mare (Zaharia 14, 8), adică la hotarele întregii lumi.
Căci ceea ce este către oceanul de răsărit este numit “prima mare”, iar cele către apus sunt numite “ultima mare”, şi acestea au fost umplute de apa cea vie a Evangheliei mântuitoare. El de asemenea vorbea despre aceasta când a zis Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta niciodată.
(Eusebiu de Cezareea, Demonstraţia Evangheliei, 6.18.48-49, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Şi în acestea, restul profeţiei s-a împlinit, când în ziua venirii Mântuitorului nostru apa cea vie a curs din Ierusalim (vezi Zaharia 14, 8). Cuvântul cel viu şi roditor a ieşit din Ierusalim şi s-a răspândit peste tot pământul, chiar până la ultimele hotare ale pământului. Domnul şi Mântuitorul Însuşi vorbeşte despre această apă femeii samarinence… Şi el o învaţă bunătăţile pe care le va avea oricine gustă in izvorul viu şi spiritual. Cei ce beau din el, negând mulţi diavoli răi care stăpâneau din vechime, Îl vor mărturisi pe Unul Domn şi Împărat, că Domnul, care odinioară era cunoscut numai de evrei, va deveni Împăratul tuturor neamurilor care cred în el de pe tot pământul, şi că numele lui va fi unul, înconjurând tot pământul şi toată sălbăticia.
Şi cine nu este mirat să vadă acestea împlinite? Căci numele creştin, derivat din numele lui Hristos (şi Hristos este într-adevăr Domnul) a înconjurat toate locurile şi cetăţile, şi toate neamurile care trăiesc în sălbăticie şi la marginile pământului, aşa cum a prevestit profeţia.
(Eusebiu de Cezareea, Dovedirea Evangheliei, 10.7.7-8, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Apa, ieşind dintr-un izvor, este numită în mod comun apă vie. Apa colectată de la ploaie în piscine sau cisterne nu mai este numită apă vie. Se poate să fi izvorât la început dintr-un izvor; totuşi, dacă se colectează în anumite locuri şi este lăsată să stea fără nici o legătură cu izvorul ei, separată, aşa cum e, de canalul izvorului, nu se mai numeşte apă vie. Apa este numită vie când este luată atunci când curge. Acest fel de apă era în acea fântână.
(Fericitul Augustin, Tratat despre Evanghelia lui Ioan, 15.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Heracleon nu greşeşte când spune că “apa pe care o dă Mântuitorul este din Duhul şi din Puterea Lui”. Şi el a explicat afirmaţia nu va înseta niciodată, prin următoarele cuvinte: Căci viaţa pe care El o dă este veşnică şi nu piere niciodată, aşa cum face viaţa care vine din fântână; viaţa pe care o dă El rămâne. Căci harul şi darul Mântuitorului nostru nu poate fi luat înapoi, nici nu se consumă, nici nu piere, când cineva se împărtăşeşte de el. Acum interpretarea lui Heracleon despre apa cea izvorâtoare nu este neconvingătoare. El o face pentru cei care se vor împărtăşi de ceea ce vine în mod bogat de sus şi aceștia înşişi vor vărsa din ei viaţă veşnică celorlalţi.
Dar el laudă şi pe femeia samarineancă pentru că ea demonstrează o credinţă care era neezitantă şi potrivită firii sale, căci nu a avut nici o îndoială despre ceea ce i-a fost spus ei.
(Heracleon [citat de Origen], Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.59-60, 62-63, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Iisus a numit darul Duhului care adapă apă vie, căci firea umană este uscată până la rădăcinile ei, pârjolită şi stearpă de toate virtuţile,în urma crimelor diavolului. Dar acum, firea umană se întoarce înapoi la frumuseţea ei dintâi şi, bând din ceea ce este de viaţă făcător, este făcută frumoasă cu o varietate de lucruri bune şi, îmbobocind în viaţa cea virtuoasă, trimite strigăte sănătoase de iubire către Dumnezeu.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 10) Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie.
Nu oricine cunoaşte darul lui Dumnezeu, pentru că nu toţi doresc apa cea vie, căci, dacă ar dori-o, n-ar mai amâna niciodată Taina Botezului… Nu amânaţi remediile mântuirii voastre pentru că nu ştiţi ceasul când sufletul vostru se va cere de la voi.
(Cezar de Arles, Predici, 170.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In. 4, 11) Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Deja, Domnul nostru înalță opinia pe care o avea femeia despre el, făcând-o să realizeze că nu era o persoană obişnuită. Ea se adresează lui cu cinstire, prin titlul de “Doamne”.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 31.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 11) Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Totuşi, pentru că femeia nu înţelegea încă aceste cuvinte şi nu ştia ce era “apa cea vie”, ea a zis către El: Doamne, nu ai găleată, şi fântâna este adâncă. De unde ai Tu apa cea vie?. Tonul conversaţiei se schimbă. Mai înainte, ea spusese cu îndrăzneală: “Cum tu, iudeu, ceri să bei apă de la mine”, acum, ea a folosit potrivit apelativul Doamne înaintea cuvintelor ei.
Înainte de a vorbi cu El, îl suspecta că este vreun călcător de lege din cauza setei lui puternice. Apoi, după ce a înţeles din răspunsul şi cuvintele pline de pace că nu cerea apă pentru că era chinuit de sete, a dat mare cinstire cuvintelor Lui. De unde să îmi dai mie, spune ea, apa cea vie? Nu ai nici găleată şi fântâna este adâncă.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 2.4.11, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 11) Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Înainte de venirea Domnului, fântâna era de asemenea adâncă şi fără o găleată, nimeni nu putea scoate apă pentru sine. Domnul nostru, Fântâna cea vie, a venit să spele inimile oamenilor, să potolească setea lor şi să bucure sufletele lor. Mai mult decât atât, El nu căuta găleată, pentru a scoate apa, ci de bunăvoie, El a turnat apă în minţile fiecăruia.
(Cezar de Arles, Predici, 170.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 11) Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Scripturile, deci, sunt introduceri, şi sunt numite Fântâna lui Iacov. Odată ce au fost înţelese cu claritate, omul trebuie să urce la Iisus, pentru ca El să ne dea gratuit fântâna apei care curge în viaţa veşnică. Dar nu toţi scot apă din fântâna lui Iacov în acelaşi fel… Unii, care sunt înţelepţi în Scripturi beau ca Iacov şi fiii săi. Dar alţii, care sunt mai simpli şi inocenţi, aşa numitele oi ale lui Hristos (Ioan 10, 26), beau ca turmele lui Iacov. Şi alţii, neînţelegând Scripturile şi menţinând lucruri nepotrivite, sub pretextul că ei au învăţat Scripturile, beau ca femeia samarineancă înainte de a crede în Iisus.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.37-39, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 11) Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?
Această fântână este în mod clar harul Duhului, un pârâu care izvorăşte din Fântâna cea vie. Sfântul Duh, deci este de asemenea Fântâna vieţii veşnice… Această apă, harul Duhului Sfânt, este atât de răcoritoare. Cine îmi va da mie această fântână în pieptul meu? Fie ca ea să izvorască în mine, fie ca ceea ce dă viaţă veşnică să curgă întru mine! Fie ca fântâna să izvorască preaplin în noi şi să nu curgă departe… Cum voi ţine această apă ca ea să nu curgă afară?
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Sfântul Duh, 1.16.180-81, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 12) Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
Samarinenii deci erau străini (căci erau colonişti dintre Babilonieni), însă ei numeau pe Iacov părintele lor din nouă motive. Ei au locuit o ţară care se învecina cu pământul evreiesc, şi astfel, ca vecini, au fost influenţaţi de rugăciunile acestora şi au fost obişnuiţi să laude pe strămoşii iudeilor. Mai mult, era într-adevăr adevărat că cel mai mare număr de locuitori din Samaria răsăriseră din rădăcina lui Iacov. Căci Ieroboam, fiul lui Nebat, strângându-se împreună zece triburi ale lui Israel şi jumătate de trib al lui Efraim, au plecat din Ierusalim în zilele Împărăţiei fiului lui Solomon şi au luat Samaria şi au clădit case şi cetăţi acolo.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 12) Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
Când femeia obiectează: Eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov?, Iisus nu răspunde De fapt sunt mai mare, care l-ar face să sune ca şi cum s-ar lăuda, pentru că acolo nu era nici o dovadă în acest sens. Cu toate acestea, răspunsul lui îl implică… Este ca şi cum ar fi spus, Dacă Iacov este cinstit pentru că v-a dat vouă această apă, ce ai spune tu dacă Eu v-aş da o apă cu mult mai bună decât aceasta?
El face o comparaţie, totuşi, nu pentru a-l înjosi pe Iacov, ci pentru a se cinsti pe sine. Observaţi că Iisus nu spune că apa este inferioară sau rea. Ci mai mult, El afirmă un simplu fapt al firii: oricine bea din apa aceasta, va înseta din nou.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 12) Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?
Este ca şi cum ea ar fi spus: nu poţi să spui că Iacov ne-a dat nouă acest izvor şi apoi a folosit altul pentru sine. Căci el şi urmaşii săi au băut din el, ceea ce nu ar fi făcut, dacă ar fi fost vreun alt izvor mai bun. Deci tu nu poţi să îmi dai apă din acest izvor. Şi tu nu ai alt izvor mai bun, până nu mărturiseşti că eşti mai mare decât Iacov. De unde deci vine apa pe care tu ai promis să ne-o dai?
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 31.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In. 4, 13) Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
Este o mare diferenţă, deci, spune El, între apa (de izvor) şi apa pe care Eu promit să v-o dau. Această apă, după ce ei au băut-o, stinge setea pentru o scurtă perioadă de vreme. Dar apoi când a fost consumată după firea ei, ea îl lasă pe cel care a băut-o însetat după scurtă vreme.
Apa pe care Eu o dau este de aşa natură încât nu numai că este consumată şi nu îl părăseşte pe cel care bea din ea, istovit de sete, ci dimpotrivă, ea devine în el ca un izvor care ţâşneşte veşnic. Apa dintr-un izvor nu se termină, nici nu are nevoie să fie adusă dintr-un alt loc sau să fie introdusă, ci în mod stăruitor, dăruieşte hrănirea permanentă celor care o doresc.
Într-un mod similar, virtutea acestei ape îl face pe cel care o primeşte să primească ajutor permanent şi îl va păstra pe el întotdeauna şi nu îi va da voie să piară. De aceea, cel care primeşte harul nu va mai gusta în veac moartea. El spune ceea ce a făcut pe bună dreptate, pentru că aceasta este virtutea Duhului. Şi noi primim de asemenea de la El pârga Duhului, cu speranţa în învierea viitoare. De vreme ce acum lucrarea este făcută simbolic, noi sperăm că vom primi harul cel desăvârşit, când prin participarea Lui, noi vom rămâne nemuritori.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 13) Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
Trebuie să se cerceteze ce înseamnă “va înseta” în afirmaţia “Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta din nou”. Ce se înţelege, în primul rând, ar fi ceva de genul: cel care se împărtăşeşte de presupuse gânduri adânci, chiar dacă este mulțumit pentru o scurtă vreme şi acceptă ideile care sunt scoase şi crede că a descoperit ceva de cea mai mare profunzime, oricum, când le va reconsidera, se vor ridica noi întrebări…
Dar, spune Cuvântul, Eu am învăţătura care devine fântână de apă vie în cel care a primit ceea ce Eu am vestit. Şi cel care a primit din apa Mea, va primi un beneficiu atât de mare, încât o fântână capabilă de a descoperi tot ce este cercetat va ţâşni cu putere din el. Apele se vor ridica deasupra. Înţelegerea lui va înflori şi va zbura atât de lin, ca o apă curgătoare vioaie, izvorând şi săltând, ducând cu ea o viaţă mai înaltă, care este veşnică.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan 13.13, 15-16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 13) Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi;
Să nu uităm faptul că este ceva spiritual ceea ce Domnul ne făgăduieşte. Ce vrea El să spună când zice: “Oricine va bea din apa aceasta va înseta din nou”? Este adevărat şi pentru această apă şi pentru ceea ce ea semnifică. Pentru că apa din fântână este plăcerea lumii în adâncul ei întunecat; din aceasta, oamenii o scot pe ea în vasele dorinţei. Aplecându-se înainte, ei coboară pofta (dorinţa) pentru a atinge plăcerea prinsă în adâncul fântânii şi se bucură de plăcerea şi de dorinţa dinaintea ei pe care o coboară pentru a o prinde. Căci cine nu a trimis înainte dorinţa, nu poate lua plăcerea. Consideraţi dorinţa, deci, ca o găleată şi plăcerea ca o apă din adâncul fântânii.
Când cineva a intrat în plăcerea acestei lumi, ori de-ar fi mâncare sau băutură, sau baie, sau spectacol, sau afacere, oare el sau ea nu va înseta din nou? Deci, “oricine bea din apa aceasta – spune El – va înseta din nou”. Dar cel ce primeşte apă de la mine “nu va înseta niciodată”. “Noi vom fi săturați”, se spune, “cu bunătăţile casei Tale” (Psalm 64, 5). Care apă deci este dăruită de Iisus, dacă nu cea despre care este spus “Că la tine este Izvorul vieţii” (Psalm 35, 10)? Căci cum vor înseta “cei care vor bea din grăsimea casei tale” (Psalm 35, 9)?
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 14) Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
El spune că apa cea văzută poate potoli setea cuiva pentru o scurtă vreme, dar apa cea nevăzută vindecă de sete pentru totdeauna pentru că nu mai există sete pentru viaţă atunci când nemurirea ţâşneşte din tine. Ceea ce urmează demonstrează clar că Duhul Sfânt este ceea ce este făgăduit a fi dat în dar aici, pentru că Apa cea spirituală despre care se vorbeşte aici corespunde cu apa cea fizică despre care s-a vorbit… Duhul Înțelepciunii, a Cărui prezenţă este necontenită, dăruieşte din abundenţa Sa liber.
(Apolinarie de Laodiceea, Fragmente despre Ioan, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 14) Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
Uneori, Scriptura numeşte harul Duhului “foc”, iar alteori îl numeşte “apă”. În acest fel, se arată că aceste nume nu sunt descriptive în esenţa lor, ci în lucrarea lor. Căci Duhul, care este invizibil şi simplu, nu poate fi făcut din diferite substanţe… În acelaşi fel, în care el numeşte Duhul prin numele de “foc”, făcând aluzie la proprietatea vibrantă şi de încălzire a harului şi puterea lui de a distruge păcatele, iar alteori el îl numeşte “apă” pentru a sublinia curăţirea pe care o face şi marea împrospătare pe care o aduce acelor minţi care-l primesc pe el. Căci harul face sufletul binevoitor ca un fel de grădină, plină cu tot felul de copaci roditori şi îmbelşugaţi, neîngăduind să ajungă la el nici deznădejdea, nici complotul Satanei. El potoleşte toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 14) Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
În mod frecvent, noi vedem cum apa aruncată stinge focul. Însă, câteodată vedem opusul acesteia, acele mingi uriaşe de foc care consumă şuvoaiele de apă şi când flăcările cresc atât de puternic, trăgându-şi puterea din apă ca dintr-o hrană, aşa încât apa nu pare să mai potolească arsura, ci să o agraveze. Ce este deci apa aceea care consumă flăcările, dar ea nu este consumată? Este, cred, aceea care, curgând în scăldătoare din Fântâna lui Hristos nu este consumată de păcate, ci consumă flăcările Gheenei, şi care, odată ce este vărsată peste oameni în Botez, deopotrivă trăieşte în ei şi stinge focul iadului. Este clar că ea trăieşte în oamenii despre care a vorbit Domnul aici… Dar, într-un chip minunat, apa lui Hristos deopotrivă dăruieşte viaţă şi omoară prin una şi aceeaşi lucrare. Căci dăruieşte viaţă sufletelor şi ucide păcatele. Sufletele sunt reînnoite prin împrospătarea acestei băi; păcatele sunt consumate prin curgerea ei clocotitoare. Şi în ceea ce priveşte harul cel mai înalt al Botezului, în ceruri este sărbătorită o Taină, iar în iad Gheena este stinsă. Într-unul apele curg, în altul focul se răceşte. Într-unul suntem cufundaţi în baie; în altul suntem eliberaţi de lumea cea de dedesubt. Şi totuşi, nu este nimic uluitor dacă iadul este deschis prin Taina Botezului, căci şi cerurile sunt descuiate. Căci aceste locuri sunt deschise pentru ca libertatea şi harul să vină împreună în baia lui Hristos – harul din ceruri şi libertatea din iad.
(Maxim de Torino, Predică, 22a.3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 14) Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
Noi trebuie să ştim că Mântuitorul aici numeşte harul Duhului Sfânt apă. Căci oricine bea din apa aceasta, va avea darul învăţăturilor dumnezeieşti izvorând din sine în mod stăruitor. El nu mai are nevoie de mustrare de la alţii. Ci mai mult, este de-ajuns să îndemni pe cei care însetează după Cuvântul dumnezeiesc şi ceresc, ca ei să trăiască în viaţa acesta de pe pământ împreună cu sfinţii profeţi şi cu apostolii. Ei sunt moştenitorii misiunii acestora, despre care s-a scris: “Scoateţi apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Isaia 12, 3).
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 14) Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.
Femeia a crezut imediat, arătând că ea nu era doar mai înţeleaptă decât Nicodim, ci şi mai curajoasă. Căci când el a auzit zece mii de lucruri ca acestea, nici n-a invitat pe ceilalţi să asculte ceea ce a auzit el, nici nu a vorbit deschis despre întâlnirea lui. Dar ea săvârşeşte lucrările unui apostol, predicând Evanghelia oricui putea şi chemându-i la Iisus. Ea chiar a atras o întreagă cetate să-L asculte. Când Nicodim l-a auzit pe Iisus, reacţia lui a fost: “Cum pot fi aceste lucruri?” Şi când Iisus a pus înaintea lui o imagine clară, folosind cuvântul “vânt”, nici chiar atunci el nu a primit Cuvântul. Dar nu este cazul cu această femeie. La început s-a îndoit, dar apoi, primind Cuvântul nu printr-o demonstraţie obişnuită, ci în forma unei afirmaţii, ea imediat s-a grăbit să-L primească. Căci, atunci când Hristos a zis: “Va fi în el un izvor de apă vie spre viaţa veşnică”, imediat femeia a spus: “Dă-mi această apă pentru ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot”.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 15) Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
Vedeţi cum femeia este condusă pas cu pas către o înţelegere mai înaltă. În primul rând, Iisus nu era vreun iudeu lax care încălca legea… Apoi, când a auzit de apa cea vie, s-a gândit că El vorbea despre vreo apă materială. Apoi, ea înţelege că El vorbeşte spiritual şi crede că îi poate fi luată setea. Totuşi, ea nu ştie încă ce este asta, doar înţelege că este ceva superior lucrurilor materiale… “Femeia i-a spus: Doamne, dă-mi apa aceasta, ca să nu mai însetez nici să mai vin aici şi să scot”. Observaţi cum ea îl preferă pe Iisus patriarhului Iacov, pentru care avea înainte o atât de mare veneraţie.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 15) Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.
Femeia este încă preocupată de nevoile sale trupeşti. Este încântată de ideea că nu va mai trebui niciodată să înseteze şi ia promisiunea Domnului în acest fel. Va veni și situația aceasta, dar va trebui să aştepte până la învierea morţilor. Dar ea vrea acest lucru acum. Dumnezeu într-adevăr i-a permis odinioară lui Ilie să nu flămânzească şi să nu înseteze pentru patruzeci de zile şi, dacă ar fi putut face asta pentru patruzeci de zile, de ce nu pentru totdeauna?
Acest lucru îl dorea ea, să nu îi lipsească nimic şi să fie scutită de muncă grea, pentru că venea la fântână în fiecare zi, împovărată cu greutate mare pe umerii săi, pentru a aduce ceea ce îi lipsea.
Sărăcia ei o obliga să muncească mai mult decât puterea sa putea suporta. Bine ar fi fost dacă ar fi auzit invitaţia: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). De fapt acest lucru îl spunea ei Iisus. El îi spunea ei că ea nu avea nevoie să muncească aşa de mult, dar aceasta încă nu înţelegea.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.15, 17, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In. 4, 16) Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici.
Pentru că femeia a demonstrat o grabă în a cere apa cea promisă, Iisus îi spune: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău”, pentru a arăta că el de asemenea trebuie să se împărtăşească de acestea. Dar ea era grăbită să primească darul şi voia să-și ascundă vina (căci îşi imagina că vorbea doar cu un om). Femeia a răspuns şi i-a zis: “Nu am bărbat”. Hristos îi răspunde cu o respingere temporară, vădind-o în legătură cu fostul ei soţ şi cu cel prezent, pe care ea îl ascundea.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 17-18) Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
Înţelegeţi că femeia nu avea un bărbat legitim, ci mai degrabă forma o unire nelegiuită cu cineva care nu era bărbatul său legitim. Şi în eventualitatea cazului în care femeia ar fi presupus că Domnul ştia despre aceasta pentru că El cunoştea de la cineva – şi nu pentru că ştia prin dumnezeirea Sa –, El spune: Uite ceva ce nu ai spus: “Căci cinci bărbaţi ai avut, iar cel pe care îl ai acum nu îţi este bărbat”.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.20, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 17-18) Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
Mântuitorul nu era neştiutor de faptul că ea nu avea un bărbat legitim, şi întrebarea lui despre soţul ei nu era pledoaria unui om care are nevoie să-i fie descoperite lucrurile ascunse… El avea deplină cunoaştere despre circumstanţele acesteia, şi afirmă, ca şi ea, că într-adevăr, nu are bărbat, deşi ea avusese atât de mulţi. Căci nu unirea plăcerii, ci respectarea legii şi legătura iubirii curate care fac căsătoria să fie fără păcat.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 17-18) Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.
(Iisus spune:) Dacă tu doreşti să-ţi dau pâraiele de apă pură
Mergi şi cheamă pe bărbatul tău, Eu nu voi imita reproşul tău;
Nu voi spune: “Eşti o femeie din Samaria, şi cum îmi ceri Mie apă?”
Nu-ți voi înteți setea; căci te-am adus la sete prin sete.
Am exagerat, fiind însetat, şi am fost ostenit de sete, pentru ca să-ţi descopăr setea ta.
Mergi, deci, şi cheamă pe bărbatul tău şi întoarce-te.
Femeia a spus: “Cred că nu am bărbat” şi Creatorul a spus către ea:
“Cu adevărat, nu ai nici unul. Ai avut cinci, şi cel de-al şaselea nu este al tău”
Pentru ca tu să poţi primi
Preaplin de bucurie mare şi mântuire”.
O, înţelepte taine! O înţelepte gândiri!
În credinţă, femeia sfântă este pictată
Toate trăsăturile Bisericii în culori adevărate care nu se învechesc
Căci felul în care femeia şi-a renegat bărbatul, când avea mai mulţi,
Este felul în care Biserica şi-a renegat zeii ei cei mulţi, ca soţi,
Şi i-a părăsit şi a devenit logodită cu Stăpânul cel unic, care iese din apă.
Ea a avut cinci bărbaţi şi pe cel de-al şaselea nu-l avea încă. Şi lăsându-i pe cei cinci
Bărbaţi ai impietății, acum te ia pe Tine, ca pe al şaselea,
Venind la apă
Cu preaplin de bucurie mare şi mântuire…
Biserica logodită a neamurilor, deci, a părăsit pe aceştia
Şi acum se grăbeşte aici, la izvorul fântânii baptismale
Şi renegă cele ale trecutului, aşa cum a făcut femeia din Samaria;
Căci ea n-a ascuns ce-a fost înainte, sinceră cu Cel care o cunoscuse mai dinainte;
Ci a spus: “Chiar dacă am avut mai mulţi bărbaţi, nu mai doresc să mai am
Bărbaţii pe care i-am avut. Căci acum Te am pe Tine, care m-ai luat în cuibul Tău”
Şi sunt scoasă afară prin credinţă din întunericul păcatelor mele
Pentru ca să primesc
Preaplin de bucurie mare şi mântuire”.
(Sfântul Roman Melodul, Condac la Femeia din Samaria, 9.11-12, 14, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 19) Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc.
Femeia nu este ofensată de respingerea lui Iisus. Ea nu îl părăseşte şi nu se depărtează de El. Admiraţia sa pentru El creşte: “Femeia i-a zis: Doamne, văd că eşti prooroc”. “Eu văd” înseamnă “Tu îmi apari ca fiind un Prooroc”. Şi ajungând la această credinţă (că Iisus este Prooroc), ea nu mai întreabă altceva privitor la viaţa sa, la sănătatea sau boala trupului… Ea nu mai este tulburată de sete, ci mai mult, este dornică să primească învăţătura.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 32.2-3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 20) Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm
Prin afirmaţia “părinţii noştri” şi ceea ce urmează trebuie să înţelegem neînţelegerea dintre samarineni şi iudei asupra locului considerat sfânt. Căci samarinenii se închinau lui Dumnezeu pe Muntele ce se cheamă Garizim, pe care îl considerau a fi sfânt. Moise se referă la acest munte în Deuteronom, când spune: “Şi Moise a poruncit poporului în acea zi, spunând: Aceştia vor sta pe Muntele Garizim şi vor binecuvânta poporul, iar tu vei trece Iordanul” (Deuteronom 27, 11-12). Iudeii, pe de altă parte, pentru că ei credeau că Sionul este dumnezeiesc şi locul sălăşluirii lui Dumnezeu, credeau că a fost ales de Părintele tuturor. Din această pricină, spuneau că Solomon a clădit Templul pe Sion şi slujirea levitică şi preoţească era săvârşită aici. Ca o consecinţă a acestor credinţe, fiecare naţiune considera că strămoşii ei l-au cinstit pe Dumnezeu, dar una pe un munte, iar cealaltă pe altul.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.77-79, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 21) Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
Pretutindeni, iubiţilor, avem nevoie de credinţă. Credinţa este maica tuturor bunătăţilor, medicamentul mântuirii pentru a obţine orice bun real. Fără ea, este imposibil să avem vreuna dintre învăţăturile cele înalte. Cei care încearcă orice fără de ea sunt ca aceia care se aventurează pe mare fără o corabie şi se îneacă pentru că de-abia pot înota. În mod similar, cei care încearcă să îşi dea seama de lucruri înainte de a învăţa ceva sunt aproape de a suferi scufundarea. Pentru a ne asigura că acest lucru nu ni se întâmplă nouă, să ne ţinem strâns de sfânta ancoră (credinţa – cf. I Timotei 1, 19) prin care Hristos o aduce la lumină pe femeia samarineancă acum.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 33.1, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 21) Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
Iisus condamnă în mod egal nebunia tuturor, spunând că rugăciunea iudeilor şi samarinenilor deopotrivă trebuie să fie transformată în slujire mai adevărată. Iisus de fapt spune că oamenii nu vor mai trebui să caute un loc particular unde locuieşte Dumnezeu. Ci, într-adevăr, Iisus are puterea de a umple şi de a cuprinde toate. Şi aşa, ei se vor ruga Domnului “fiecare în locul lui” (Sofonie 2, 11), cum spune unul dintre prooroci. Iisus implică faptul că peregrinarea Lui în această lume cu trupul este vremea şi timpul pentru o schimbare a acestor obiceiuri.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 21) Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.
Iudeii susţin pe cei care gândesc inteligent şi mântuirea este de la ei. Samarinenii reprezintă pe heterodocşi. Ei cinstesc Garizimul, care înseamnă “separaţie” sau “divizie”. Iudeii, pe de altă parte, cinstesc Sionul, care semnifică “turn de veghere”. În măsura în care ceasul menţionat de Domnul nu a venit încă, în care ei nu îl vor cinsti pe Tatăl nici pe acest munte, nici în Ierusalim, până atunci oamenii trebuie să plece de pe muntele samarinenilor şi să îl slujească pe Dumnezeu pe Sion, unde este clădit Ierusalimul. Hristos numeşte Ierusalimul cetatea Marelui Împărat (Matei 5, 35). Şi ce altceva poate fi Cetatea Marelui Împărat, adevăratul Ierusalim, decât Biserica, care este zidită din pietre vii? Acesta este locul sfintei preoţii, locul unde jertfele spirituale sunt oferite lui Dumnezeu de către oamenii care sunt spirituali şi care au înţeles Legea cea spirituală. (I Petru 2, 5, Romani 7, 14). Dar când plinirea vremii este iminentă (Galateni 4, 4), când nu vom mai fi în trup, ci în Duhul, şi toate nu vor mai fi în icoană, ci în adevăr, atunci nu vamai trebui să oferim adevărata jertfă şi credinţa deplină în Ierusalim. Astfel de oameni s-au pregătit pentru a fi asemenea cu cei pe care Dumnezeu îi caută să-L cinstească.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.81, 83, 85, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 22) Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
Ziduri divergente au plecat din capul unghiului, iudeii de acolo, păgânii de aici. Aţi văzut şi ştiţi că zidurile, pe măsură ce se îndepărtează de colţ, tot mai departe sunt unul de altul. Pe cât se apropie de colţ, pe atât sunt de aproape unul de altul. Când ating colţul, ele se unesc. Hristos, ca piatra cea din capul unghiului, a unit iudeii cu păgânii, care erau departe unii de alții…
Cei care au venit dintre iudei sunt număraţi ca fiind parte a zidului celui bun, pentru că cei care au venit nu au rămas în ruinele Ierusalimului. Noi am devenit una, ei şi noi; dat toţi în Cel Unul, nu în noi înşine. Din ce neam a fost Iisus născut? Din cel al iudeilor. De aceea găseşti scris: “Mântuirea este de la iudei”, dar nu numai pentru iudei. El nu a spus, până la urmă, “mântuirea este pentru iudei”, ci “mântuirea este de la iudei”.
(Fericitul Augustin, Predici, 375.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 22) Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
Termenul “voi” se referă literal la samarineni, dar anagogic, la toţi cei care sunt eterodocşi în ceea ce priveşte Scripturile. “Noi” înseamnă literal iudeii, dar alegoric înseamnă “Eu, Cuvântul, spun că toţi cei ce s-au schimbat prin Mine primesc mântuirea din Scripturile iudaice”. Căci taina acum descoperită a fost arătată deopotrivă prin Scripturile profetice şi prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.101, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 22) Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este.
Este potrivit pentru Iisus să spună acum “Crede-mă”, după ce a demonstrat clar adevărul cuvintelor pe care le-a spus ei înainte. “Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui“. Aceasta, spune El, este ce ai fost învăţată. Cunoaşte deci că va fi o vreme când amândouă locurile vor avea sfârşit. Totuşi, pentru ca să nu pară că iudeii şi samarinenii trebuie să fie consideraţi egali (pentru că El a prezis sfârşitul amânduror sanctuarele), spune: “Voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi” adică voi, samarinenii; “Noi ne închinăm la ceea ce ştim”, adică noi, iudeii. De fapt, mântuirea nu a fost în ei ci de la ei, pentru că Hristos a venit în Trup de la ei. De aceea, spune El, adevărul este prin iudei, dar amândouă sanctuarele vor fi deşertate.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 2.4.21-22, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 23) Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte.
De două ori este scris “vine ceasul”. Prima dată este scris fără adăugarea “şi acum este”. Cred că prima face aluzie la închinarea pur spirituală care va începe la vremea desăvârşirii. Cea de-a doua, totuşi, cred că înseamnă închinarea celor care sunt făcuţi desăvârşiţi în această viaţă, atât cât este posibil ca firea umană să progreseze. Este posibil, deci, să te închini Tatălui în duh şi în adevăr nu numai când va “veni ceasul”, ci şi când “acum este”. Căci, aşa cum îngerii nu se închină Tatălui în Ierusalim, pentru că ei se închină Tatălui într-o manieră mai bună decât cea din Ierusalim, tot aşa, cei care pot deja să fie ca îngerii (Luca 20, 36) în atitudinea lor, nu se vor închina Tatălui în Ierusalim, ci într-un mod mai bun decât cei din Ierusalim.
Când totuşi unii nu se vor închina nici pe acest munte nici în Ierusalim, atunci când ceasul va veni, se vor închina Tatălui cu îndrăzneală pentru că are un Fiu. De aceea, nu este spus “vă închinaţi lui Dumnezeu”, ci “vă închinaţi Tatălui”…
Adevăraţii închinători se închină Tatălui în duh şi în adevăr, nu numai în ceasul ce va veni, ci şi în ceasul prezent. Dar cei care se închină în duh, de vreme ce se închină pentru că au primit, se închină în prezent în făgăduinţa Duhului (2 Corinteni 5, 5). Dar când vor primi Duhul în plinătatea Lui, se vor închina Tatălui în duh.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.86-88, 99-100, 112, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 23) Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închinaTatălui înduh şi în adevăr, că şiTatăl astfel de închinători îşi doreşte.
Ea (femeia) a învăţat tainele dumnezeieşti: că Dumnezeu este Duh şi că este adorat nu într-un loc, ci în duh. Ea de asemenea a învăţat că Hristos este Mesia şi deci, că Cel care este încă aşteptat de către iudei, deja a venit. Auzind aceste lucruri, acea femeie, care manifestă frumuseţea Bisericii, a învăţat şi a crezut Tainele legii.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Isaac, sau despre suflet, 4.26, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 23) Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închinaTatălui înduh şi în adevăr, că şiTatăl astfel de închinători îşi doreşte.
Ce înseamnă, deci, că Tatăl este închinat în Hristos, în afară de faptul că Tatăl este în Hristos şi că Tatăl vorbeşte în Hristos şi locuieşte în Hristos? El nu locuieşte, într-adevăr, ca un trup într-un trup, căci Dumnezeu nu este un trup… Deci nu se înţelege aici un transplant de trup, ci unitatea puterii. De aceea, prin unitatea puterii, Hristos este împreună închinat în Tatăl când Dumnezeu Tatăl este închinat în Hristos.
În acelaşi fel, deci, prin unitatea aceleiaşi puteri, Duhul este împreună închinat în Dumnezeu când Dumnezeu este închinat în Duhul… Când Dumnezeu se spune că este închinat în adevăr (cu înţelesul cuvântului însuşi, deseori exprimat în aceeaşi manieră), trebuie să fie înţeles că Fiul este închinat de asemenea. Astfel, în acelaşi fel, Duhul este închinat pentru că Dumnezeu este închinat în Duhul. De aceea, Tatăl este închinat deopotrivă cu Fiul şi cu Duhul, pentru că Treimea este închinată.
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.11.82, 85, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 23) Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închinaTatălui înduh şi în adevăr, că şiTatăl astfel de închinători îşi doreşte.
Dacă Tatăl caută adevăraţi închinători, El îi caută prin Fiul, “Care a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, curăţind şi educând pe cei pe care îi arată a fi adevăraţi închinători prin Cuvânt şi doctrină sănătoasă.
Dumnezeu este Duh… Dumnezeu, care ne aduce pe noi în viaţa cea adevărată, este numit Duh, şi în Scripturi, Duhul se spune că ne face pe noi vii (2 Corinteni 3, 6). Este clar că prin “ne face vii” se referă nu numai la viaţa obişnuită, ci la cea care este dumnezeiască.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.119, 140, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
În limbajul Evangheliei înseşi, este declarat că “Dumnezeu este Duh”… În opinia femeii că Dumnezeu este închinat drept în conformitate cu privilegiile diferitelor locuri, Mântuitorul răspunde că oricine care urmează Domnului trebuie să lase deoparte toate preferinţele pentru locuri particulare. El se exprimă prin următoarele: “Ceasul vine când nici în Ierusalim, nici pe acest munte nu vor fi adevăraţii închinători ai Tatălui. Dumnezeu este Duh şi cei care se închină lui trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr”. Observaţi ce logic a unit El împreună duhul şi adevărul. El l-a numit pe Dumnezeu duh pentru ca El să-L distingă de trupuri. Şi L-a numit pe El Adevăr pentru a-L distinge de o umbră sau de o imagine.
Căci cei ce se închină în Ierusalim nu se închină lui Dumnezeu nici în adevăr şi nici în duh, fiind supuşi umbrei sau imaginii lucrurilor cereşti. Şi acelaşi lucru era cazul şi cu cei ce se închinau lui Dumnezeu pe Muntele Garizim. Respingând, deci, aşa cum putem, orice noţiune care ar putea sugera ca noi să-L gândim pe Dumnezeu în vreun fel corporal, noi mergem şi spunem că, potrivit adevărului strict, Dumnezeu este de neînţeles şi cu neputinţă de a fi măsurat.
(Origen, Despre primele principii, 1.1.4-5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Pentru că Dumnezeu nu poate fi văzut, firea sa fără de trup urmează direct din invizibilitatea Lui. Căci, dacă Dumnezeu este nevăzut, atunci trebuie să fie fără trup. Şi dacă acesta este cazul, atunci Duhul despre care se vorbeşte aici nu poate fi un aer care este pus în mişcare. Căci printre oameni, un trup descoperă duhul lui; totuşi, nu putem spune aceasta despre Dumnezeu. Căci, aşa cum Lumina vorbită aici nu este lumina fizică, ci o lumină intelectuală pentru că luminează mintea, nu faţa, şi aşa cum El este numit Iubire, dar nu este o dispoziţie, ci o Fiinţă care iubeşte ceea ce a făcut şi are grijă de creaţia Sa, tot aşa, El nu vorbeşte despre Duhul ca despre o suflare de vânt, ci Îl prezintă ca o Fiinţă netrupească şi dătătoare de viaţă.
Şi tot cel care a învăţat că “Dumnezeu este Duh” se închină Lui spiritual “în duh şi adevăr” şi nu se mai închină Dumnezeului tuturor sub umbrele închipuirilor. El face o distincţie între literă şi duh şi distinge între tip (închipuire) şi adevăr. Litera şi tipul au fost folositoare pentru o vreme, dar când a venit adevărul, adică, atunci când a venit Hristos, toate acestea au ajuns la sfârşit.
(Didim cel Orb, Fragmente despre Ioan, 3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Pentru că suntem făcuţi vii în Duhul (Facere 2, 7; II Corinteni 3, 6), în ceea ce priveşte viaţa cea obişnuită – şi ceea ce înţelegem de obicei prin termenul “viaţă” se referă atunci când duhul care este în noi scoate, aşa-numita, în sensul literal, suflare de viaţă (Facere 2, 7) – cred că a fost înţeles din aceasta că Dumnezeu, Care ne aduce pe noi la adevărata viaţă, este numit Duh. În Scripturi, Duhul se spune că face viu. Este clar deci că acest “face viu” se referă nu la viaţa cea obişnuită, ci la cea dumnezeiască. Căci litera de asemenea ucide şi produce moarte, dar nu moartea în sensul de separare a sufletului de trup, ci moarte în sensul de separaţie a sufletului de Dumnezeu, şi de Domnul Însuşi şi de Sfântul Duh.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.140, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Dumnezeu este dintr-o fire fără trup şi nu poate fi circumscris vreunui loc. Mai mult, El este pretutindeni şi este necesar să fie închinat conform acestei înţelegeri. Adevăratul închinător este cel care Îl cinsteşte cu intenţia cea dreaptă şi crede cu o conştiinţă curată că oriunde poate vorbi cu Cel care este de neînţeles (incomprehensibil).
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 24.23-24, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Vedem că femeia, cu mintea plină de tradiţia cea moştenită, a gândit că Dumnezeu poate fi închinat ori pe un munte, adică în Samaria, ori într-un Templu, adică în Ierusalim… Prejudecăţile amândurora îl limitau pe Dumnezeul cel atoatecuprinzător şi nelimitat la o creastă de munte sau la o boltă a unei clădiri.
Dumnezeu este invizibil, incomprehensibil, nemăsurabil. Domnul a spus că vremea a venit când Dumnezeu va fi închinat nici într-un munte, nici într-un temple. Căci Duhul nu poate fi adus la tăcere, cum ar fi într-o cameră, sau limitat. El este pretutindeni prezent în spaţiu şi timp, şi în toate condiţiile, El este prezent în plinătatea Sa. De aceea, El a spus că cei care sunt adevăraţi închinători se vor închina în Duh şi în adevăr. Şi cei care se vor închina lui Dumnezeu Duhul în Duh vor avea pe Unul pentru mijloc (închinarea în Duh) şi pe Unul pentru obiect (Duhul ca Dumnezeu trebuie să fie închinat) al închinării. Căci amândoi stau într-o relaţie diferită faţă de închinător. Cuvintele “Dumnezeu este Duh” nu alterează faptul că Duhul Sfânt are numele său propriu şi că El este Darul către noi. Căci Darul împărţit şi obiectul închinării au fost clar arătate atunci când Hristos ne-a învăţat că Dumnezeu, fiind Duh, trebuie să fie închinat în Duhul, şi a descoperit ce libertate şi cunoaştere, ce scop infinit pentru adorare stă în această închinare a lui Dumnezeu Duhul, în Duhul.
(Ilarie de Poitiers, Despre Treime, 2.31, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
În prima Carte a Împăraţilor, Duhul Domnului, care a venit la Ilie, face următoarea sugestie în ceea ce priveşte pe Dumnezeu: “Căci el a spus, tu vei merge mâine şi vei sta înaintea Domnului pe munte. Dincolo, Domnul va trece ca un vânt (pnevma) mare şi puternic, distrugând munţii şi sfărâmând stâncile înaintea Domnului. Domnul nu este în vânt, (dar în alte texte noi găsim, în Duhul Domnului). După vânt, vine un cutremur, dar Domnul nu este în cutremur. Şi după cutremur, un foc, dar Domnul nu este în foc. Şi după foc, glasul unei adieri blânde” (I Regi, 19, 11-12 ).
Poate, într-adevăr, aceste cuvinte descoperă cât de mulţi trebuie să experieze focul apropierii directe de Domnul… Dar cine este cel care poate cel mai potrivit să ne spună despre cum este Dumnezeu, decât Fiul Său? “Căci nimeni nu cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul” (Matei 11, 27). Şi trebuie să aspirăm să cunoaştem cum Dumnezeu este Duh, aşa cum îl descoperă Fiul, şi să ne închinăm Lui în duhul care dă viaţă, şi nu în litera care ucide.
Noi dorim să îl cinstim pe Dumnezeu în adevăr, şi nu în semne, umbre, şi exemple (Evrei 8, 5), chiar ca îngerii care nu îl slujesc pe Dumnezeu în exemple şi în umbrele cereştilor realităţi, ci în realităţile care aparţin ordinii spirituale şi cereşti.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.145-46, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Dacă doreşti să te rogi, ai nevoie de Dumnezeu “Care dăruieşte rugăciune celui care se roagă” (I Samuel 2, 9). Invocă-L pe El, atunci, zicând: “Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta” (Matei 6, 9-10) – adică Duhul Sfânt şi Unul Născut Fiul Tău. Căci aceasta ne-a învăţat El, spunând: “Închinaţi-vă Tatălui în Duh şi în Adevăr”. Cel care se roagă în Duh şi în Adevăr nu mai este dependent de lucruri create când cinsteşte pe Creator, ci Îl laudă pe El pentru şi întru sine. Dacă eşti teolog, atunci te vei ruga cu adevărat. Iar dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.
(Evagrie Ponticul, Capitole despre rugăciune, 59-61, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Dacă sunt mulţi care învaţă că se închină Creatorului, există unii care nu mai sunt în trup, ci în duh, pentru că ei umblă în duh şi nu mai împlinesc dorinţele trupului (Galateni 5, 16). Şi sunt alţii care nu sunt în duh, ci în trup, şi duc război după trup (II Corinteni 10, 3).
Dacă este aşa, atunci trebuie să spunem că cei care se închină Tatălui în duh şi nu în trup, în adevăr şi nu în chipuri, sunt adevăraţii închinători, şi că cei care nu se închină astfel nu sunt adevăraţi închinători.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.109, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Să te închini în Duhul implică faptul că inteligenţa noastră a fost luminată. Observaţi cuvintele spuse femeii samarinene. Ea a fost înşelată de către obiceiul local să creadă că închinarea aceea nu putea fi oferită decât într-un anume loc. Dar Domnul, încercând să o corecteze, a spus că închinarea trebuie să fie oferită în Duh şi în adevăr. Prin adevăr, e clar că a vrut să spună despre Sine. Dacă spunem că închinarea oferită în Fiul (Adevărul) este închinare oferită în chipul Tatălui, putem spune acelaşi lucru despre închinarea oferită în Duhul pentru că Duhul în Sine revelează dumnezeirea Domnului. Duhul Sfânt nu poate fi despărţit de Tatăl şi de Fiul în închinare. Dacă rămânem în afara Duhului, nu putem să ne închinăm deloc şi, dacă tu eşti în El, nu Îl poţi despărţi pe El de Dumnezeu. Lumina nu poate fi despărţită de ceea ce face ea vizibil şi este imposibil pentru tine să-L recunoşti pe Hristos, Chipul Dumnezeului celui nevăzut, dacă nu te luminează Duhul Sfânt. Odată ce ai văzut chipul, nu mai poţi ignora lumina, vezi lumina şi chipul simultan. Este potrivit ca atunci când Îl vedem pe Hristos, strălucirea slavei lui Dumnezeu, să spunem că L-am văzut prin luminarea Duhului. Prin Hristos Chipul, suntem conduşi la Tatăl, căci El poartă pecetea asemănării Tatălui.
(Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, 26.64, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
“O, dacă ar fi un munte să mă rog, strigi tu, înalt şi inaccesibil pentru ca să ajung mai aproape de Dumnezeu şi Dumnezeu să mă audă mai bine. Căci El sălăşluieşte în cele înalte”. Da, Dumnezeu sălăşluieşte în cele înalte, dar El este smerit… Vino jos, pentru ca să ajungi aproape de El. Dar tu vrei să te înalţi? Înalţă-te, dar nu căuta un munte. “Înălţimile (suișurile) – este spus – sunt în inima lui, în valea plângerii” (Psalm 83, 7). O vale are smerenie. De aceea, fă totul în ea. Chiar dacă poate tu cauţi un loc înalt, vreun loc sfânt, fă-te templu pentru Dumnezeu în tine.
“Căci sfânt este Templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). De ce să te rogi în temple? Roage-te întru tine. Fii întâi templul lui Dumnezeu, căci El în acest templu aude pe cel care se roagă.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.25, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 24) Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr.
Nu vă imaginaţi, iubiţilor, că rugăciunea constă doar din cuvinte sau că poate fi învăţată prin intermediul cuvintelor. Nu, ascultaţi adevărul acestui lucru la Domnul nostru: rugăciunea spirituală nu este învăţată şi nu atinge plinătatea ca un rezultat al învăţării sau al repetiţiei cuvintelor. Căci nu este un om căruia tu te rogi sau înaintea căruia poţi să repeţi un discurs bine compus. Către El, care este Duh, trimiţi mişcarea rugăciunii tale. Trebuie să te rogi, deci, în Duh, văzând că El este Duh. El arată că nu un loc special sau o rostire vocală sunt cerute pentru cineva care se roagă în plinătatea lui Dumnezeu.
(Avraam de Nathpar, Despre rugăciune şi tăcere, 1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 25) I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Cum adică samarinenii aşteptau venirea lui Hristos, de vreme ce ei respectau doar cărţile lui Moise? Aşteptarea lor a venit din scrierile lui Moise însuşi… Iacov a profeţit despre Hristos: “Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici conducător din coapsele lui până ce nu va veni cel căruia îi aparţine [domnia], care este Aşteptarea neamurilor” (Facere 49, 10). Şi Moise spune: “Domnul Dumnezeul vostru vă va ridica un profet din mijlocul vostru, din fraţii voştri” (Deuteronom 18, 15).
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 33.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 25) I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Ea spune, de fapt, că iudeii se luptă pentru temple, noi pentru munte. Dar El, când va veni, va nivela muntele, va răsturna templul şi ne va învăţa pe noi cum să ne rugăm în duh şi în adevăr. Ea ştie cine ar putea-o învăţa, dar nu-L ştie încă pe Cel care o învăţa acum… Mesia din ebraică este în greacă Hristos şi înseamnă „Cel uns”.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.27, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 25) I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.
Femeia samarineancă, care acceptă doar Pentateuhul lui Moise, aşteaptă venirea lui Hristos ca anunţat doar prin Lege. Samarinenii probabil aşteptau venirea pe baza binecuvântării lui Iacov pentru Iuda, când a spus: “Un conducător nu va lipsi din Iuda” (Facere 49, 10)… Nu trebuie să nu remarcăm că, aşa cum Iisus a răsărit dintre iudei, nu numai spunând că El este Hristosul, ci şi dovedind că este El, tot aşa un anumit Dositheus s-a ridicat dintre samarineni şi a declarat că El este Hristosul care a fost profeţit.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.154, 162, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 26) Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.
“Dacă eşti împărat, de ce ceri apă de la mine”? Nu a fost asta primul lucru pe care l-a descoperit El către ea, ci mai întâi că este iudeu, apoi că este profet, şi apoi, după aceasta, că este Mesia. Din treaptă în treaptă, a condus-o şi a pus-o în cel mai înalt grad. Ea întâi l-a văzut ce pe cineva însetat; apoi ca pe un iudeu; apoi ca pe un profet, şi după aceasta, ca Dumnezeu. Ca cineva însetat, ea l-a convins; ca iudeu, s-a retras din faţa lui; ca învăţat, l-a întrebat; ca profet, ea a fost mustrată; iar ca Mesia, s-a închinat Lui.
(Sfântul Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tatian, 12.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 27) Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
Învăţăm de aici că El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi că nu dispreţuieşte să vorbească lucruri atât de măreţe cu o femeie care căra apă, care iese din cetate datorită sărăciei sale mari şi munceşte să scoată apă pentru ea. Când ucenicii sosesc, sunt miraţi, căci văzuseră înainte măreţia dumnezeirii în El şi se minunează că un om atât de mare vorbeşte cu o femeie. Noi, totuşi, duşi la vale de mândrie şi de aroganţă, îi dispreţuim pe cei de sub noi, şi uităm cuvintele “Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1, 26), care se aplică fiecărui om.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.166-67, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In 4, 27) Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
El arată aici, ca Unicul Creator al tuturor, că nu dă doar bărbatului această viaţă prin credinţă, ci împarte credinţa aceasta de asemenea şi femeilor. Fie ca cei care învaţă în Biserici să urmeze acest model şi să nu refuze să ajute femeile. Căci în toate lucrurile trebuie să nu urmăm voinţei noastre, ci slujirii predicării.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
(In 4, 28) Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
Dar când Cel Milostiv a fost lângă izvor…
Atunci femeia din Samaria, venind din satul ei natal, Sihar, a sosit, şi ea-şi avea găleata pe umerii ei.
Şi cine nu va numi binecuvântată sosirea şi plecarea acestei femei?
Căci ea a venit în ticăloşie, şi a plecat în chipul Bisericii, ca fără de pată;
A plecat, şi a scos apă ca un burete.
A plecat purtând apă, căci a devenit o purtătoare de Dumnezeu.
Şi cine nu va binecuvânta
Pe această femeie, sau mai bine, cine nu i se va pleca ei, icoana neamurilor
Căci ea poartă
Preaplină bucurie şi mântuire?
(Sfântul Roman Melodul, Condac la Femeia Samarineancă, 9.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 28) Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor:
Auzind “Eu sunt, Cel care vorbeşte cu tine” şi primind pe Hristos Domnul în inima ei, ce putea ea face decât să îşi lase găleata de apă şi să fugă să propovăduiască Evanghelia? Și-a lăsat plăcerea şi s-a grăbit să proclame adevărul. Fie ca toţi cei care propovăduiesc Evanghelia să înveţe: să îşi lase în urmă găleata de apă la izvor. Vă amintiţi ce am spus înainte despre găleata de apă. Era un vas cu care se scotea apă, numit hydria, din numele lui grecesc pentru că apă în greceşte este hydor. Aşa cum noi avem în latineşte aquarium. Ea şi-a aruncat găleata cu apă, care nu îi mai folosea decât ca povară, căci râvna ei nu putea fi potolită cu acea apă. Aruncând povara ei pentru a-L face pe Hristos cunoscut, “ea a fugit în oraş şi a spus acelor oameni: Veniţi şi vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut”.
(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia lui Ioan, 15.30, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 28) Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor
El (Iisus) de asemenea foloseşte femeia ca apostol pentru cei din cetate. Cuvintele Lui către ea sunt atât de puternice, încât ea îşi lasă găleata de apă şi merge în cetate şi le spune pe ele cetăţenilor. Cred că acolo a fost un scop definit pentru care Evanghelistul aminteşte că femeia şi-a lăsat găleata de apă şi a mers în cetate. La nivelul literal, aceasta arată râvna extraordinară a femeii samarinence, care îşi lasă în urmă găleata de apă şi este mai preocupată despre cum să beneficieze o mulţime de Hristos decât datoria ei umilă care se referă la lucrurile materiale. Căci ea era foarte mişcată spre bine şi dorea să vestească pe Hristos concetăţenilor ei, aducând mărturie despre Cel care i-a spus toate câte a făcut. Şi de asemenea, ea îi cheamă să privească un om al cărui discurs este mai mare decât al unui om, căci apariţia lui pentru ochi era omenească. Tot aşa şi noi, deci, uitând lucrurile care sunt materiale în fire şi lăsându-le în urmă, să fim râvnitori să dăruim şi altora beneficiul celor pe care le-am primit. Căci, prin amintirea determinării femeii, celor capabili să înţeleagă, Evanghelistul ne cheamă la acest scop.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.169, 173-74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 29) Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?
Aşa cum apostolii şi-au lăsat mrejele când au fost chemaţi, tot aşa şi femeia şi-a lăsat găleata de apă, pentru a face lucrarea unui Evanghelist, chemând nu unul sau doi oameni, aşa cum au făcut Andrei şi Filip, ci o întreagă cetate.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 34.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 29) Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?
Ea nu a fost oprită de nici o grijă de a fi dispreţuită pentru că răspândeşte împrejur ceea ce i-a fost spus. Căci sufletul, odată ce este aprins de flacăra dumnezeiască, nu mai ia în considerare slava sau ruşinea, sau nici o altă consideraţie pământească; ci doar flacăra care îl mistuie… ea nu a mai vrut doar ca aceștia să se încreadă în spusele ei, ci să vină şi să judece singuri cele despre Hristos… Veniţi de vedeţi un om, spune ea. Nu spune Veniţi şi credeţi, ci Veniţi şi vedeţi, ceea ce este un lucru mai uşor. Căci ea cu siguranţă ştia că dacă ei doar vor gusta din acel izvor, se vor simţi cum s-a simţit ea.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 34.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 31) Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă.
După ce a iniţiat convertirea samarinencei, Iisus se concentrează cu totul pe mântuirea celor care sunt chemaţi şi nu are nici o grijă pentru mâncarea cea trupească, deşi era ostenit de călătorie (In 4, 6). În acest fel, El încurajează pe învăţători în Biserici şi îi convinge să dispreţuiască orice oboseală şi să fie mai zeloşi pentru cei care sunt mântuiţi, decât pentru trupurile lor. Căci profetul spune: Blestemat este cel care face lucrarea lui Dumnezeu cu lene (Ieremia 48, 10).
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 32) Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi.
Şi nu este nepotrivit să spunem că nu numai oamenii şi îngerii au nevoie de hrană spirituală, ci şi Hristosul lui Dumnezeu. Căci, dacă pot să spun aşa, El întotdeauna se satură pe Sine de la Tatăl, Care singur este fără de nevoie şi suficient în Sine. O persoană obişnuită care este învăţată primeşte hrana sa de la ucenicii lui Iisus cărora le este poruncit să împartă hrană mulţimii (Luca 9, 16) şi ucenicii lui Iisus primesc hrana de la Iisus Însuşi… Fiul lui Dumnezeu totuşi, primeşte hrana Sa numai de la Tatăl, fără vreo intervenţie de la vreo altă fiinţă.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.219-220, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 34) Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
El numeşte mântuirea bărbaţilor şi femeilor mâncarea Sa, arătând dorința Lui cea mare ca noi să fim mântuiţi. Dorinţa Lui pentru mântuirea noastră este tot atât de mare cum este dorinţa noastră pentru mâncare. Şi vedeţi cât de des El nu se exprimă direct, ci figurat. Aceasta face pentru ascultători greu să îi înţeleagă sensurile, dar dă şi o mai mare importanţă acelui înţeles, odată ce este înţeles.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 34.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 34) Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
Mâncarea unui preot este iertarea păcatelor. De aceea, Împăratul preoţilor, Hristos, spune: Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-a trimis. Care este voia lui Dumnezeu, dacă nu aceasta: Când se vor întoarce şi vor suspina, atunci ei vor fi mântuiţi (Isaia 30, 15).
(Sfântul Ambrozie de Mediolanum, Scrisoarea 57, Către Simplicianus, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 34) Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
Este mâncarea cea potrivită pentru Fiul lui Dumnezeu când El devine un lucrător al voinţei Tatălui Său, aducă când El voieşte în Sine ceea ce este de asemenea voinţa Tatălui, pentru ca voinţa lui Dumnezeu să fie în voinţa Fiului, şi voinţa Fiului să devină una cu voinţa Tatălui, aşa încât nu mai sunt două voinţe, ci una.
Datorită acestei unice voinţe, Fiul a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10, 30). Şi datorită acestei voinţe, cel care L-a văzut pe El, a văzut pe Fiul, şi a văzut de asemenea şi pe Cel ce L-a trimis (Ioan 12, 45)… Numai Fiul a înţeles voinţa deplină a lui Dumnezeu şi o face.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.228, 231, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 34) Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
Poate Mântuitorul a fost trimis pentru următoarele raţiuni. În primul rând, pentru ca El să facă voia Celui care L-a trimis, devenind Lucrătorul Lui aici, şi de asemenea, în al doilea rând, ca El să desăvârşească lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca fiecare om care a fost desăvârşit să fie făcut potrivit pentru hrana cea tare şi să fie prezent cu înţelepciunea. Mâncarea tare este pentru cei desăvârşiţi, cei maturi, care îşi au capacităţile lor antrenate prin practică pentru a distinge binele de rău (Evrei 5, 14).
Şi când fiecare dintre noi, o lucrare a lui Dumnezeu, a fost desăvârşit prin Iisus, vom putea spune: Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. Cât pentru celelalte, s-a pregătit pentru mine cununa dreptăţii (2 Timotei 4, 7-8).
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.241-42, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 34) Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.
Care este această lucrare? Este convertirea firii omeneşti. Şi foarte potrivit, prin vorbirea ca o fiinţă umană, El a spus că această lucrare este mai importantă decât orice mâncare trupească. El a spus de asemenea că face voia Celui care L-a trimis pentru că Lui I-a fost încredinţată această lucrare.
(Teodor de Mopsuestia, Comentariu la Ioan, 2.4.34, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 35) Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
“Ridicaţi ochii voştri” apare în multe locuri din Scriptură când Dumnezeiescul Cuvânt ne vorbește pentru ca noi să ridicăm gândurile noastre şi să înălţăm privirea care zace dedesubt într-o condiţie bolnavă şi care este gârbovită şi pe deplin incapabilă să se uite în sus (Luca 13, 11), aşa cum este scris, spre exemplu, în Isaia: “ridicaţi ochii voştri spre înălţime şi vedeţi. Cine a făcut toate aceste lucruri cunoscute?” (Isaia 40, 26). Nimeni dintre cei ce se complac în patimi şi se agaţă de trup cu grijă pentru lucrurile materiale a văzut porunca ce spune: “Ridicaţi ochii voştri”. O asemenea persoană nu va vedea câmpurile, care “sunt deja albe pentru seceriş”.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.274, 278, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 35) Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş.
Care este voinţa Tatălui, El acum ne explică: “Nu spuneţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul?”. El îi conduce, aşa cum Îi este obiceiul, de la lucrurile de jos la cele înalte… Holdele şi secerişul aici exprimă marele număr de suflete care sunt gata să primească Cuvântul. Ochii sunt deopotrivă spirituali şi trupeşti, căci ei au văzut o mulţime mare de Samarineni care se apropiau. Această mulţime care aştepta este numită de El foarte potrivit “holde albe”. Căci, aşa cum grâul, atunci când se face alb, este gata de seceriş, tot aşa şi cu aceştia care sunt gata de mântuire. Dar de ce nu spune aceasta într-un limbaj direct? Pentru că, făcând uz în acest fel de lucrurile din jurul lor, El le-a dat o putere de viaţă şi o forţă cuvintelor Sale şi a adus adevărul acasă la ei. El de asemenea a vorbit în acest fel pentru ca discursul Lui să fie mai plăcut şi să se cufunde mai adânc în memoria lor.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 34.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 36-37) Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
În opinia mea, în orice domeniu de artă sau de ştiinţă dintre cele mai importante de investigat, cel care descoperă cel dintâi principiu este semănătorul. Alţii primesc şi elaborează pe acest principiu. Ei, apoi, lasă pe mâna altora de mai târziu ceea ce au descoperit… cel care termină aceasta este ca şi cum ar secera fructele depline ale artei sau ştiinţei pe care le-a primit, care acum au atins maturitatea. Dar, dacă acest lucru este adevărat în cazul anumitor arte şi ştiinţe, cu cât mai mult este evident în cazul artei artelor şi ştiinţei ştiinţelor?
Luaţi în considerare posibilitatea ca cei care seamănă să fie Moise şi profeţii, pentru că ei au scris “pentru avertizarea celor peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (I Corinteni 10, 11) şi au proclamat venirea lui Hristos. Şi luaţi în considerare ca cei care “seceră” să fie apostolii care au primit pe Hristos şi au văzut slava Lui (Ioan 1, 14), care este în conformitate cu seminţele minţii sădite de prooroci despre El. Acestea au fost secerate prin elaborarea şi pătrunderea “Tainei care a fost ascunsă vreme de veacuri, iar acum este arătată în ultimele vremuri” (Efeseni 3, 9; I Petru 1, 20) şi “în alte neamuri nu a fost cunoscută de către fiii oamenilor, aşa cum este acum descoperită sfinţilor Săi apostoli şi profeţi” (Efeseni 3, 5).
Sămânţa (care a fost semănată) în acest caz este planul deplin (logos) legat de descoperirea Tainei care a fost ţinută în tăcere din eternitate şi acum a fost făcută cunoscută prin Scripturile proorocilor şi prin venirea Domnului nostru Iisus Hristos. La acel timp, adevărata Lumină a făcut holdele albe deja pentru seceriş, strălucind asupra lor.
Conform acestei explicaţii, holdele în care au fost semănate seminţele sunt scrierile proorocilor care nu erau încă albe pentru cei care nu primiseră prezenţa Cuvântului. Ele au devenit albe pentru cei care au devenit ucenici ai Fiului lui Dumnezeu – cei care Îl ascultă pe El când spune: “Ridicaţi ochii voştri şi vedeţi holdele că sunt albe de seceriş”. Ca adevăraţi ucenici ai lui Iisus, deci, să ridicăm şi noi ochii şi să vedem holdele care au fost semănate de Moise şi de prooroci, pentru ca să vedem mărturia lor şi cum este posibil să secerăm roadele lor pentru viaţa veşnică.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.302-3, 305-8, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 36-37) Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
Cine este “cel ce seamănă”? Cine este “cel ce seceră”? Profeţii au semănat, dar ei nu au secerat; ci mai mult, apostolii sunt cei care au secerat. Totuşi, profeţii nu sunt lipsiţi de plăcerea şi de răsplătirea muncii lor din această cauză, ci ei se bucură şi sunt veseli împreună cu noi, chiar dacă nu au secerat împreună cu noi. Căci seceratul nu este acelaşi fel de muncă precum semănatul. Eu deci am rezervat pentru voi ceea ce implică mai puţină muncă şi mai mare plăcere, adică seceratul în loc de semănat, pentru că este mult mai mare greutate şi lucrare în semănat. La secerat, răsplata e mare şi lucrarea nu e aşa de mare. De fapt, este chiar uşor. Prin aceste argumente, Iisus aici doreşte să dovedească faptul că dorinţa profeţilor este ca toţi oamenii să vină la El. Legea a fost de asemenea folosită pentru aceasta, şi profeţii au semănat Legea din aceeaşi raţiune, pentru ca ei să producă această roadă. Iisus arată, mai mult decât atât, că El a trimis şi proorocii şi că există o legătură foarte strânsă între Noul Testament şi Vechiul Testament. Toate acestea El le expune printr-o singură parabolă.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 34.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 36-37) Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
Iisus se numeşte pe sine semănător pentru că El a început să înveţe şi să predice. El îi numeşte pe Apostoli secerători pentru că ei au început după El şi au putut aduce bărbaţii şi femeile ca roade lui Dumnezeu. De aceea, El adaugă “Şi secerătorul este cel ce primeşte plată” adică, nu pentru că impulsul şi începutul lucrării vin de la Mine sau pentru că lucrarea voastră va fi fără plată – ceea ce nu este cazul – ci pentru că şi voi veţi primi plata voastră, conform muncii voastre.
Aşa că beneficiul este ţinut în comun: este al Meu pentru că Eu am semănat, dar este şi al vostru pentru că voi seceraţi. Voi vă bucuraţi de strângerea fructelor, iar Eu mă bucur de vederea creşterii seminţelor. Adevărul harului este descoperit mai clar în aceasta pentru că, prin seminţele semănate de Mine, a fost dată vouă o atât de mare putere, încât voi puteţi să conduceţi la credinţă pe mulţi datorită ajutorului care vine din Mine. Şi faptul că, împuterniciţi de Mine, voi sunteţi capabili să faceţi aceste lucruri, din nou confirmă măreția puterii Mele.
(Teodor de Mopsuestia, Comentarii la Ioan, 2.4.36-37, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 36-37) Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul.
Semănatul spiritual arată pe cei care sunt semănați dinainte prin vocea proorocilor. Mulţimea urechilor spirituale este a celor aduşi la credinţă şi arătaţi prin Hristos. Dar secerișul este alb, cu alte cuvinte, deja copt pentru credinţă, şi confirmat către o viaţa dumnezeiască. Dar secera secerătorului este cuvântul scânteietor şi ascuţit al apostolului, care taie pe ascultători de închinarea prin Lege şi îi transferă către aria de treierat, adică, Biserica lui Dumnezeu.
Acolo, ei sunt măcinaţi şi treieraţi prin lucrări bune şi vor deveni făina curată vrednică de secerişul dumnezeiesc.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 2.5, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 38) Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.
Chiar dacă El se numeşte pe Sine semănător al credinţei, învăţăturile credinţei, fără doar şi poate, au fost începute înainte de venirea Sa în trup. Este evident că ele au avut un început prin profeţii şi drepţii care le-au urmat. El arată clar că acest început a fost dat tot de El: “Eu v-am trimis – spune El – să seceraţi şi să vă bucuraţi de munca altora”. După ce ei au lucrat din greu să facă sămânţa credinţei să rămână între bărbaţi şi femei, voi aţi venit şi din această recoltă i-aţi strâns pe aceştia şi i-aţi condus către credinţă. Nu v-aş fi invitat să seceraţi şi să vă bucuraţi de lucrul altora, dacă această cultivare nu ar fi fost a Mea de la început.
Pe unii i-am însărcinat cu semănatul, pe alţii cu seceratul. Am făcut aceasta conform cu timpul şi cu diferitele faze ale culturii.
(Teodor de Mopsuestia, Comentarii la Ioan, 2.4.38, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 40) Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile.
Ioan nu a scris că samarinenii “i-au cerut” să intre în Samaria sau să intre în cetate, ci “să rămână cu ei”. În ceea ce urmează, nu spune “Şi a rămas în cetate două zile”, sau “El a rămas în Samaria”, ci “a rămas cu ei acolo”, adică, cu cei care l-au rugat. Căci Iisus rămâne cu cei care-L roagă, şi în special când cei care-L roagă ies afară din cetatea lor şi vin la Iisus, ca o imitare a lui Avraam, atunci când a ascultat de Dumnezeu care a zis: “Ieşi din tara ta şi din neamul tău şi din casa Tatălui tău” (Facere 12, 1).
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.345-46, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 41) Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui.
Ei L-au recunoscut că este Hristos şi nu doar ca pe unul dintre mulţii hristoşi, ci ca pe Mântuitorul Hristos. Şi totuşi, pe cine au văzut că a fost mântuit în acel moment? Ei au auzit doar cuvintele, şi totuşi vorbesc ca şi cum ar fi văzut toate acele mari şi minunate miracole. De ce, deci, nu ne spun Evangheliştii care erau acele cuvinte şi cât de admirabil a vorbit El? Nespunându-ne, ei ne arată că trec peste multe lucruri importante şi totuşi, relatând evenimentul însuşi, ne conduc către înţelegerea a toate. Căci El a convins întreaga lume şi o întreagă cetate doar prin aceste cuvinte! Pe de altă parte, atunci când ascultătorii nu sunt convinşi, Evangheliştii sunt obligaţi să arate care sunt cuvintele Domnului nostru pentru ca nereuşita să fie vădită a fi din vina indiferenţei ascultătorilor, nu din cauza vreunui defect al predicatorului.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 35.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 42) Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
Samarinenii renunţă la credinţa lor, care era bazată pe vorba femeii, atunci când ei înşişi descoperă că ascultarea Mântuitorului însuşi este mai bună decât acea credinţă, aşa că ei ştiu „că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”. Este mai bine, într-adevăr, să devii un martor ocular al Cuvântului şi să-L auzi direct pe El… Şi aşa, nu este nimic uimitor în faptul că unii se spune că umblă prin credinţă şi nu prin vedere, iar alţii se spune că umblă prin vedere, care este mai mare decât umblarea prin credinţă… Heracleon spune că “Oamenii cred în Mântuitorul mai întâi fiind conduşi de alţi oameni. Dar când ei citesc cuvintele Lui, atunci nu mai cred doar datorită mărturiei omeneşti, ci datorită Adevărului Însuşi”.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.353, 362-63, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 42) Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
Şi ei au spus femeii: “Acum noi credem, nu pentru ceea ce ai spus, ci pentru că am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Elevii au mers dincolo de primul lor învăţător. Observaţi cât de curând ajung ei la înţelegerea că El a venit pentru mântuirea întregii lumi şi că nu îşi limitează scopurile doar la iudei, ci că trebuie să semene Cuvântul pretutindeni? Cuvântul lor “Mântuitorul lumii” implică faptul că priveau la această lume ca vrednică de plâns şi pierdută. Ei au văzut că, pe când profeţii şi îngerii au venit să îi salveze de ea, Acesta este Unicul Mântuitor real, autorul nu numai al mântuirii temporale, ci și al mântuirii veşnice. Şi observaţi cum femeia a vorbit cu îndoială “nu este oare acesta Hristosul?”.. Dar ei nu spun “noi credem”, ci spun “noi ştim” că acesta este într-adevăr Mântuitorul lumii.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 35.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)orba femeii, atunci când ei înşişi descoperă că ascultarea Mântuitorului însuşi este mai bună decât acea credinţă, aşa că ei ştiu „că Acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”. Este mai bine, într-adevăr, să devii un martor ocular al Cuvântului şi să-L auzi direct pe El… Şi aşa, nu este nimic uimitor în faptul că unii se spune că umblă prin credinţă şi nu prin vedere, iar alţii se spune că umblă prin vedere, care este mai mare decât umblarea prin credinţă… Heracleon spune că “Oamenii cred în Mântuitorul mai întâi fiind conduşi de alţi oameni. Dar când ei citesc cuvintele Lui, atunci nu mai cred doar datorită mărturiei omeneşti, ci datorită Adevărului Însuşi”.
(Origen, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 13.353, 362-63, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)
*
(In 4, 42) Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.
Şi ei au spus femeii: “Acum noi credem, nu pentru ceea ce ai spus, ci pentru că am auzit noi înşine şi ştim că Acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Elevii au mers dincolo de primul lor învăţător. Observaţi cât de curând ajung ei la înţelegerea că El a venit pentru mântuirea întregii lumi şi că nu îşi limitează scopurile doar la iudei, ci că trebuie să semene Cuvântul pretutindeni? Cuvântul lor “Mântuitorul lumii” implică faptul că priveau la această lume ca vrednică de plâns şi pierdută. Ei au văzut că, pe când profeţii şi îngerii au venit să îi salveze de ea, Acesta este Unicul Mântuitor real, autorul nu numai al mântuirii temporale, ci și al mântuirii veşnice. Şi observaţi cum femeia a vorbit cu îndoială “nu este oare acesta Hristosul?”.. Dar ei nu spun “noi credem”, ci spun “noi ştim” că acesta este într-adevăr Mântuitorul lumii.
(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan, 35.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)