PREDICĂ LA DUMINICA A XXV-A DUPĂ RUSALII, A SAMARINEANULUI MILOSTIV

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi, mâine la Sfânta Liturghie, în Duminica a VIII-a în care citim din Sfânta Evanghelie după Luca, vom auzi una din cele mai frumoase pilde pe care le-a rostit Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, vă rog să faceţi puţină răbdare, ca să ascultaţi un cuvânt de învăţătură, pentru că e bine ca orice  adunare a noastră în Hristos să fie însoţită de un cuvânt de învăţătură spre luminarea, înţelepţirea şi îndreptarea noastră.

Este vorba despre Pilda samarineanului milostiv. Mulţi dintre frăţiile voastre aţi auzit-o. Odinioară, educatorii, învăţătorii, dar mai înainte de aceştia, părinţii şi bunicii noştri, istoriseau copiilor din pildele Mântuitorului, şi le istoriseau şi această pildă a Samarineanului milostiv. Nu-şi pierdeau timpul cu basme de Petre Ispirescu, ci fructificau şi valorificau timpul educaţiei cu aceste istorioare, cu aceste pilde desprinse din sfintele cuvinte ale Domnului nostru. Şi astăzi, deşi religia e persecutată în instituţiile de învăţământ şi ameninţată cu marginalizarea, sau chiar cu eliminarea din şcoli, cu nivelarea, şi se vrea mai mult o istorie a religiilor decât principiile învăţăturii noastre de credinţă şi morala creştin-ortodoxă, noi mai păstrăm imaginea vie, icoana însufleţită a casei sau a şcolii în care părinţii, bunicii, educatorii şi învăţătorii îi mângâiau pe copii cu cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum cloşca îşi mângâie puişorii, adunându-i sub aripile ei şi protejându-i.

Ştim pilda Samarineanului milostiv. Dar deşi o ştim, nu o aplicăm, nu o traducem în viaţa noastră, nu o interiorizăm, nu o împlinim. Şi Domnul Hristos ne spune undeva în Sfânta Evanghelie că sluga care ştiind voia stăpânului său nu a împlinit-o, aceea va fi vrednică de mai multă bătaie, de mai multă pedeapsă. Iubiţi credincioşi, dacă am împlini pilda Samarineanului milostiv în viaţa noastră, lumea noastră s-ar transforma într-un rai. Dar din păcate nu o împlinim. O ştim, dar o ştim spre osânda noastră.

Ce ne învaţă pilda? Pilda Samarineanului milostiv sau a Bunului Samarinean – cum mai este cunoscută, ne învaţă despre iubirea lui Dumnezeu. Şi se spune în această pildă că cineva a plecat dintr-o cetate şi s-a dus în alta. Şi în timp ce călătorea, a ajuns la o curbă unde erau nişte stânci prăpăstioase, şi deodată, după acea curbă au apărut nişte criminali, nişte tâlhari. Şi ce i-au făcut? L-au oprit, l-au bătut, l-au jefuit, i-au luat toţi banii, l-au rănit şi l-au lăsat în drum ca pe-o cârpă lepădată, între viaţă şi moarte. Şi acest om căzut între tâlhari striga după ajutor. Locul era pustiu. (Este vorba despre drumul dintre Ierusalim şi Ierihon care există şi astăzi, pentru că şi aceste două cetăţi antice există şi astăzi.)

Şi iată că pe cale trecea un preot, iar în virtutea demnităţii sale, el ar fi trebuit să arate la strigătul acesta după ajutor un interes foarte viu. A arătat? În pofida slujirii sale sacerdotale, rabinul, preotul din Vechiul Testament trece pe alături. Poate că avea în minte evitarea întâlnirii cu chipurile criminalilor, care să-l jefuiască şi pe el, poate că s-a înspăimântat şi atunci a dat bice calului său şi a dispărut.

Şi iată că apare un al doilea personaj, un levit. Ce era levitul? Un fel de paraclisier, care iese cu lumânarea şi dă cădelniţa; un fel de diacon, un slujitor la Templul lui Solomon. Aşadar, trece un levit. Şi levitul arată vreun interes? Nici acesta nu arată vreun interes. Amândoi, şi preotul şi levitul, s-au comportat aşa cum se comportă unii şoferi pe drumurile noastre rutiere, atunci când văd un accident şi mână mai departe. Nu ştiu cum să ocolească mai repede. Se gândesc: Nu cumva va fi blocat drumul şi nu voi putea ajunge mai repede acasă sau la serviciu sau acolo unde trebuie să ajung? Se înspăimântă puţin, se cruceşte şi crucea aceea nici măcar n-o face dreaptă; dacă e ateu bate-n lemn şi zice: „Să nu mi se întâmple şi mie aşa ceva!” şi merge mai departe.

Dar iată că apare şi o a treia persoană, pe care văzând-o omul căzut între răufăcători şi strigând după ajutor, şi văzând că se apropie, s-a înspăimântat. De ce s-a înspăimântat? Pentru că vedea în persoana care se apropia pe duşmanul lui. Şi de ce considera persoana respectivă duşman? Pentru că el era iudeu – el, cel căzut între tâlhari, iar cel care se apropia, după haine se vedea că era samarinean. Şi iudeii cu samarinenii nu aveau legături, nu aveau relaţii sociale, nici măcar nu se salutau. Şi se gândea cel căzut între tâlhari, că acesta va veni şi-i va da ultima lovitură, o lovitură de moarte şi-l va omorî. Şi când colo, s-a întâmplat aşa? Nu s-a întâmplat aşa. S-a întâmplat dimpotrivă. Samarineanul, trecând pe lângă iudeul căzut între criminali şi tâlhari, se coboară de pe animalul său, de pe asin, şi-l îngrijeşte pe cel căzut între tâlhari. Îi spală rănile cu vin, i le unge cu untdelemn, i le oblojeşte, îi pansează rănile, folosind bandaje poate chiar din cămaşa pe care şi-o sfâşiase pentru asta. Asta a făcut samarineanul considerat duşman. Apoi, l-a urcat pe dobitocul său, pe asinul său, şi l-a dus la un han, la o casă de oaspeţi. Şi n-a dormit toată noaptea, ci a stat şi l-a păzit ca un înger păzitor, l-a ocrotit, a avut grijă de el ca o soră medicală, ca o asistentă, care stă la căpătâiul unui bolnav. (Asta, dacă e asistentă cu frică de Dumnezeu şi cu conştiinţa obligaţiei de serviciu.) Dimineaţă, samarineanul i-a plătit hangiului şi l-a rugat să aibă grijă în continuare de cel căzut între tâlhari, până se va însănătoşi desăvârşit. Şi i-a făcut şi o făgăduinţă, o promisiune că atunci când se va întoarce, tot ce va mai fi cheltuit îi va da înapoi până la ultimul bănuţ.

Aşadar, avem în această pildă trei oameni: preotul şi levitul Vechiului Testament, şi samarineanul, care arată îndurare, milă, compasiune.

Cine e rănitul? Rănitul, iubiţi credincioşi, suntem fiecare dintre noi. Rănitul sunt eu şi rănitul eşti tu. Şi întrega lume este omul rănit, omul căzut între tâlhari.

Cine sunt tâlharii? Tâlharii sunt în primul rând demonii. Şi mai-marele tâlharilor este diavolul şi satana, Lucifer. În primul rând, aceştia sunt cei care urăsc, pizmuiesc, invidiază făptura lui Dumnezeu, chipul şi asemănarea Creatorului, care este omul, şi-l ispitesc şi-l tâlhăresc prin păcate.

În al doilea rând, tâlharii sunt oamenii răufăcători, oamenii răi. Şi astăzi există astfel de tâlhari, dar nu întru totul asemănători cu cei din pildă. Astăzi nu mai există – decât poate ca excepţie, tâlhari şi răufăcători care au un cuib al lor undeva în munţii prăpăstioşi sau în pădurile dese. Astăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Ierihon nu mai există tâlhari. Şi totuşi există. Există tâlhari şi oameni răufăcători care se plimbă în voie pe stradă, la costum şi la cravată. Tâlhari cu butoni la cămaşă şi cu papion. Şi pe aceştia nu-i arestează nimeni. Există tâlhari, dar altfel de tâlhari. Aceştia au funcţii mari, poziţii înalte, sunt respectaţi şi cu toate acestea ei tâlhăresc legal. Legile nu au putere să-i corecteze, nici să-i amendeze. Tâlhăresc organizaţi în companii, în trusturi comerciale. Au scornit, au inventat moduri variate şi rafinate de a tâlhări, de a face rău, de a nedreptăţi. Am zis deci că tâlharii sunt demonii şi oamenii cei răi.

Mai există şi o a treia categorie de tâlhari şi aceştia sunt cei mai răi, cei mai periculoşi. Nu-i căutaţi departe, nu-i căutaţi în afara Bisericii, nu-i căutaţi în afara familiilor, nu-i căutaţi peste drum, nici să credeţi că e vecinul de perete, vecinul de apartament sau colegul de cameră – zic asta pentru voi, care staţi în cămin – , nu-i căutaţi pe tâlhari sau pe duşmani departe de voi. Ei sunt foarte aproape de sufletul nostru. Aceşti tâlhari sunt înăuntrul nostru. Şi care sunt aceşti tâlhari, cei mai cumpliţi tâlhari?! Aceştia sunt gândurile noastre rele. Nu există tâlhari mai răi ca gândul rău şi patima sufletească păcătoasă. Aceştia înrobesc pe om. Aceştia îl ucid.

Şi să luăm ca exemplu fumatul. Cât cheltuieşte în fiecare zi fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare săptămână fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare lună fumătorul? Cât cheltuieşte în fiecare an un fumător? Iată un tâlhar! A luat zahărul de la gura copilului. A luat pâinea orfanului şi a văduvei. Iată tâlharul! Cel mai cumplit tâlhar, mai rău decât diavolul! Mai rău decât cel mai mare răufăcător.

Un alt tâlhar – alcoolul. Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul! Cine dezbracă şi răneşte mai mult decât beţivul?! Cine aude sau citeşte să mediteze serios la ce înseamnă „a dezbrăca” şi „a răni” în familie şi societate şi să se îngrozească.

Un alt tâlhar – drogurile, care acum parte din ele sunt legale şi care sunt foarte răspândite şi în şcolile noastre. Nu vă dau idei ca să încercaţi să vedeţi cum e, ci vă spun ca să vă feriţi ca de foc! Pericol de moarte sufletească şi trupească!

Un alt tâlhar sunt jocurile de noroc care tiranizează şi robesc. Jocurile la aparate! Copii de vârsta voastră (către seminarişti) ajung să fure toţi banii din casă, toţi banii părinţilor, zeci de milioane, şi să-i ducă la aparate; şi după ce-i pierd, se gândesc să-şi curme viaţa. Nu mai au curaj să se întoarcă acasă. Iată tâlharul cel mai mare care te duce până la suicid! Tâlharul cel mai mare e păcatul care te stăpâneşte. Jocurile de noroc la aparate, frecventarea cazinourilor.

Aşadar, neamul nostru omenesc, fraţi creştini, este tâlhărit de diavolul şi de răufăcători. Dar cel mai mare tâlhar este cine? Sinele nostru. Noi, pentru noi înşine, suntem cei mai mari tâlhari, noi ne furăm căciula, noi ne facem cel mai mare rău. Fiecare gând păcătos, fiecare patimă, ne costă aici şi ne va costa în veşnicie, dacă nu ne vom îndrepta, dacă nu ne vom căi. Ne va costa în ceea ce priveşte partea financiară, bunăstarea de aici, ne va costa în ceea ce priveşte sănătatea, onoarea, reputaţia, anii de viaţă.

Ce face cel care fumează?! Se sinucide lent. Dumnezeu i-a dăruit optzeci de ani; dar fumătorul, cu radiera viciului, îndrăznelii şi obrăzniciei lui, şterge din Cartea Vieţii lui cifra 80, pe care a scris-o degetul lui Dumnezeu, şi scrie 60, sau 40, sau mai puţin… Asta face fumătorul. Nu este cel mai mare tâlhar, cel mai mare auto-criminal? Este.

Bine, o să spuneţi, acesta este un predicator foarte pesimist. Ne vorbeşte numai în culori sumbre.

Iubiţilor, cine ne va salva? Filosofia? Arta? Statul? Tehnica? Ştiinţele? Sistemele? Şcolile? Facultăţile? Doctoratele? Cariera? Nimic din toate acestea. Nu există salvare pe pământ şi în cer decât în, prin şi de la Domnul nostru Iisus Hristos. Nu există, cum spune Sfântul Apostol Pavel, un alt nume în cer şi pe pământ şi în cele mai de jos ale adâncului prin care să se mântuiască cineva, decât numele Domnului nostru Iisus Hristos. De ce? Pentru că nimeni nu l-a iubit vreodată pe om ca Domnul nostru Iisus Hristos. Pe Crucea Golgotei nu-L ţin crucificat piroanele răutăţii, barbariei şi nerecunoştinţei noastre, cât Îl ţine infinita Lui iubire faţă de noi. Iudeii L-au numit în batjocură „Rege al iudeilor”. Noi am zis „Împăratul Slavei”, pentru că El este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Iudeii L-au numit în batjocură samarinean: „Eşti samarinean şi ai demon!” – citiţi în Evanghelia după Ioan! Dar pentru noi creştinii, Domnul nostru Iisus Hristos este Samarineanul milostiv din pilda pe care o vom auzi mâine la Sfânta Liturghie. Este Bunul Samarinean care-i vindecă pe toţi oamenii bolnavi trupeşte şi sufleteşte. El îi tămăduieşte pe toţi oamenii în hanul Său. Şi care este hanul Lui, „casa de oaspeţi”? Sfânta Sa Biserică! Aici se tămăduiesc rănile sufleteşti şi trupeşti. Şi, iubiţilor,… aşa cum alergăm la spital atunci când suntem bolnavi, aşa atunci când ne conştientizăm păcatul, căderea în ispită, patima, viciul, aşa trebuie să alergăm la spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Nicăieri în lumea aceasta, oriunde am alerga, nu vom găsi mângâierea, alinarea, întărirea, înviorarea, scăparea, vivificarea, învierea pe care ne-o dăruieşte Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre în Spitalul Bisericii.

Eşti supărat? Vino la Spitalul Bisericii! Aici vei auzi cuvântul: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. Aici vei auzi: „Îndrăzneşte fiică! Credinţa ta te-a mântuit! Mergi în pace!”. Aici vei auzi: „Nu te teme! Crede numai…”. Aici vom auzi cuvintele Dumnezeului-Om Iisus Hristos, cuvintele de viaţă-făcătoare, cuvintele care înviază… Aici, în Spitalul Bisericii, lacrimile tale vor fi şterse de Samarineanul milostiv… Lacrimile tale, lacrimile orfanului, lacrimile văduvei, lacrimile tuturor nefericiţilor din această lume, aici vor fi şterse.

Eşti iubitor de argint, iubitor de bani, lacom şi hrăpăreţ? Vino în Spitalul Bisericii! Medicament îţi va fi cuvântul: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui…” Şi ce nu va putea vindeca medicul, nici psihiatrul, nici psihologul, va vindeca Doctorul sufletelor şi al trupurilor: Samarineanul milostiv, Hristos Domnul.

Eşti mânios? Vino în Spitalul Bisericii! Doctorul sufletelor, Samarineanul milostiv îţi va dărui medicamentul potrivit. Aici vei auzi: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre…”. Aici vei auzi: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi…”. Aici vei auzi: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul…”. Aici ţi se va spune: „Iată, te-ai făcut sănătos! De acum să nu mai greşeşti!”.

Aşadar, de orice boală sufletească – şi nu numai trupească, am pătimi, să alergăm la Spitalul Bisericii. De ce? Pentru că Hristos nu este doar Doctorul trupurilor. Nu face doar minuni de vindecare trupească. El este şi Doctorul sufletelor. Vindecă şi patimile sau viciile. Vindecă şi de patima fumatului, vindecă şi alcoolismul, vindecă şi narcomania, vindecă şi dependenţa de jocurile de noroc şi de cazinouri, vindecă şi de desfrânare, vindecă şi de mânie şi de iuţime, şi de toate patimile sufleteşti. Vindecă şi oferă medicamente nu din lumea aceasta, dar pentru lumea aceasta. Aici Hristos oferă „leacul nemuririi” – de care vorbeşte Sfântul Ignatie Teoforul, antidotul, medicamentul pentru a nu mai muri niciodată, Trupul şi Sângele Său.

Eşti în primejdie de moarte? Vino în Biserică, ca să-L auzi pe Hristos spunându-ţi: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”.

Fraţi creştini, nu există în lume vreo religie care să-l mângâie, să-l renască, să-l întărească, să-l mântuiască şi să-l transforme pe omul din noroi, din lut, din ţărână în înger ca Sfânta noastră Ortodoxie, Dreapta-credinţă, dreapta-slăvire. Dar e nevoie ca această credinţă a noastră să o traducem, să o transpunem, să o aplicăm, să o împlinim cu fapta, în viaţa noastră de zi cu zi. Altfel, vorbă sună, şi dispare… Fapta tună adevărul credinţei noastre. „Credinţă fără fapte este moartă” – aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului. Ortodoxia înseamnă trăire. Ortodoxia înseamnă „viaţă din belşug”. Ortodoxia înseamnă bună-mireasma faptelor bune. Şi va veni o vreme când întreaga creaţie, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi universul întreg vor mărturisi adevărul credinţei noastre. „Un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor!” şi „Cine nu are Biserica Ortodoxă de mamă, nu-l are pe Dumnezeu drept Tată!”.

Aşadar, iubiţi credincioşi, puneţi în inimile voastre la Duminica Samarineanului Milostiv că Biserica este Maica noastră, că Biserica este Spital, Spital pentru suflet şi trup, dar cu precădere un Spital duhovnicesc şi un laborator de sfinţenie. La el să alergăm toţi cei bolnavi. La Vitezda Tainei Sfintei Spovedanii, la Medicamentul nemuririi. „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu cutare… cu Trupul şi Sângele lui Hristos spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Iată „Leacul nemuririi”!

Şi facă Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să primim aici tămăduire sufletească de păcate şi de patimi – care este învierea cea dintâi, ca să ne învrednicim şi învierii celei de a doua în Împărăţia Sfintei Treimi. Amin.
Sursa

Pilda samarineanului milostiv

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Preaiubiti si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu acelasi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu constiinta ca ori-de-cate-ori il auzim si implinim cuvantul, Sfantul Duh lumineaza in noi tot mai adanci intelesuri; caci dumnezeiescul cuvant ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumina, ca putere a iubirii si a vietii pana la sfarsitul veacurilor. Acelasi cuvant deschide neincetat noi si noi intelesuri si asa noi crestem mereu prin dumnezeiescul cuvant. Niciodata sa nu socoteasca cineva ca daca asculta aceeasi Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce invata. Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, „la masura barbatului desavarsit”, adica la chipul lui Hristos.

Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.
Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: „Pana si demonii se pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau”. Iar Iisus le-a raspuns: „Nu va bucurati (doar) ca demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri”. Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta, impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.
Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: „Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer”. A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana, care se pleaca inaintea voastra).
Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: „Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de cei ce se socoteau intelepti – cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor”. Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.
O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin – iertati-mi cuvantul – cosmetice. Ci frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor”. Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.
Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. „Si asa Parinte, asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta”. Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere”. E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: „Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai Tatal”. Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.
Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: „Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal”, vedem in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul, avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat: “”nvatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?” (Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu spusese Inteleptul: „Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei”? – adica purtam in noi gandul, dorul, ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: „Ce este scris in Lege? Cum citesti?” Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): „…Scrie: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”; iar la Deuteronom 6,5, gasim: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!” Deci amandoua erau cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt – ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de esenta.
Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: „Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa aceasta!” (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire – esenta. Iubeste si vei fi viu!… Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se naste viata. „Fa aceasta…” – traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.
Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Rogu-va sa retineti intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai adanc.
Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui Dumnezeu ramane in veci si e „mereu acelasi, ieri, azi si in veci”. Si a zis Mantuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.
Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania, cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui – talharii?…
Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara, sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung negresit… Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori – stim cum se intampla – a umblat cineva cu mana pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc? Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.
Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: „Pe acestea trebuie sa le faceti, pe celelalte sa nu le lasati”. Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua porunci merg impreuna: „Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea, virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti”; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: „Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au intrebat mai ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe fratele meu pe care-l vad?
Dar o, Doamne, frumusete a tainei ce ne dezvaluie cum sa unim rugaciunea (comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care isi ucide fratele! Cine sa ma invete pe mine iubirea? Sfantul Isaac Sirul spune vorba aceasta: „Iubirea se naste din rugaciune”. E mai intai rugaciunea si de acolo se invata iubirea. Cum adica?! Cand ma rog lui Dumnezeu, cand comunic cu El, atunci se poate intelege iubirea, care inseamna daruire, inseamna a trai viata celuilalt. Comunicand cu Dumnezeu in rugaciune, El imi da viata Lui, imi da iubirea Lui, imi da lumina Lui. Si atunci, din rugaciune eu ies transfigurat dumnezeieste, si prin transfigurarea mea ii transfigurez pe altii. Cati oameni sfinti – mitropoliti, patriarhi – n-au fost vazuti in timpul rugaciunii, in timpul Sfintei Liturghii, cu fetele transfigurate, impartasind in chipul acesta multimilor, dumnezeirea ce se raspandea din ei! Dar aceasta numai atunci cand te impartasesti din iubirea dumnezeiasca, prin rugaciune, si iti implinesti chemarea ta in rugaciune.
Asa trebuie sa gandim toti acum, ca am venit la biserica si ne-am rugat pentru a ne impartasi din Dumnezeu, pentru ca apoi sa impartasim iubirea catre semeni: catre mama, tata, frate, sora, copii, sotie si ceilalti. Cat ar trebui sa cugetam la acest fapt de adancime negraita! Toti, in clipa aceasta, asa trebuie sa gandim: Doamne, aici am venit sa ne impartasim din iubirea Ta dumnezeiasca, din lumina Ta, si sa iesim de aici transfigurati, schimbati in har si adevar, din aceasta daruire divina.
Aceasta a vrut sa spuna Mantuitorul prin cuvintele: „Cel ce iubeste pe frate, mama, sora, tata, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine” – adica nu te invrednicesti precum El, Cel Care a coborat din slava cereasca si a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimisi doar robii; numai ei erau osanditi si executati prin acest fel oribil, de rastignire pe cruce.
…Atunci, pe cei doi Mantuitorul ni-i da ca pe o pilda rea; preotul si levitul, trecand prin acel loc unde erau atat de prezenti demonii, trec pe langa cel cazut. Merg mai departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divina. Eugen Ionesco spunea ca iadul este crima impotriva iubirii. Au rupt in doua iubirea divina, pentru ca ei, mergand catre un tel al lor, in loc sa uneasca acest tel (chiar de era si slujba dumnezeiasca) cu iubirea fata de aproapele, au trecut pe langa el: N-au inteles taina omului; taina omului in Hristos, in Dumnezeu, iubitilor!
Acest adevar doresc sa-l spun sufletului meu si apoi dumneavoastra. Noi trebuie sa intelegem ce inseamna a fi om dupa chipul lui Dumnezeu, plecand de la realitatea intima, a noastra. Spune Evanghelia: si preotul si levitul au privit, l-au vazut pe cel cazut si au mers mai departe. Au privit, au vazut, au avut lumina ochilor ca sa vada ca acolo este un prabusit. Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Caci aici, in acestea doua se talcuieste taina lui Dumnezeu si taina omului. Sa nu uitam! Cand zice dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan: „Dumnezeu este lumina” (I Ioan 1,5) si „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), in acestea doua se deschide, se descopera taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu si taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. A fi dupa chipul lui Dumnezeu inseamna a fi de-o data, impreuna si nedespartit, lumina si iubire. Lumina adevarului si iubirea. Iubire luminoasa si lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu si taina mea, taina zidirii mele (daca sunt constient ca chipul lui Dumnezeu este in adancul din mine). Si cand ma analizez pe mine, eu trebuie sa constat ca trasaturile, dimensiunile, insusirile fundamentale ale mele, toata fiinta mea, asa cum se desfasoara, toate sunt constituite in lumina si iubire. Lumina ochilor, auzul urechilor, bratele mele, picioarele mele, toata faptura mea, toate sunt orientate si se definesc prin lumina si iubire. Lumina am zis intai, si iubire; impreuna lucrand.

Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.
Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.
Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor!
Pe Sfantul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de doua-trei ori, la incercare. A venit imbracat in felul lui si i-a cerut niste bani. Sfantul Ioan i-a raspuns insotitorului sau: „Da-i un ban”. La putina vreme a revenit, schimbat cu alta haina. Iarasi a cerut un gologan. Sfantul iarasi a zis: „Da-i un gologan!”. A treia oara iar a venit: „A lui va fi osanda, nu a mea” a zis sfantul si i-a dat si a treia oara.
Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sarman nu mai avea nici un ban la el in buzunar. Era un om intelept, un om credincios. Si i-a cerut cineva de pomana; iar el, neavand nimic, i-a spus: „Omule, n-am nimic. Dar uite, iti dau mana mea. Mana mea si dragostea mea”. Si atunci sarmanul a spus: „Nimeni, de cand sunt eu cersetor, nu mi-a facut un dar asa de pret ca dumneata; sa-mi dea mana si sa ma socoteasca asemenea lui; nu sa ma vada un cersetor, un dispretuit, un lepadat”.
Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama, in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza, caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare – doi dinari. O paine, cum spun cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a spus gazdei: „Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi tot”. Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.
Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese intrebarea: „Cine e aproapele meu?” Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. „Cine este aproapele meu?” intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti: „Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?”. Cum vi se par cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu. Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci modul de a pune intrebarea este cheia.
Legiuitorul a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.
Sub un alt aspect, trebuie stiut ca la iudei, in vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Altii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oara se extinde viziunea in universal a Mantuitorului. De aceea raspunde altfel de cum a pus intrebarea legiuitorul, care a centrat intrebarea pe eul lui (al meu esti pentru ca tii la mine). La Mantuitorului este invers: eul posesiv dispare si Mantuitorul asa intreaba: „Care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?” Cel care s-a dus la aproapele si s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul si levitul, ca si legiuitorul, cautau ca aproapele sa vina la ei. Or eu ma duc la aproapele, nu astept ca aproapele sa vina la mine. Caci asa am fost construit, ca eu sa ies din mine, si toata faptura mea sa fie orientata in afara de mine, de eul meu, de egocentrismul meu; inchizandu-ma in mine nu pot avea decat un raspuns: moartea. Daca ma inchid in mine, in eul meu, de unde am viata? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viata o am de la parintii mei, iar parintii mei mai departe, din generatie in generatie… in ultima instanta, de la Dumnezeu.
Daca eu sunt orientat catre viata, deci in afara de mine, in afara de eul meu, eu ma inscriu atunci in eternitatea iubirii si a luminii dumnezeiesti. Dar daca ma inchid in mine, ma inchid in mine ca intr-un mormant, cum spunea cineva, desi nu cad din bratele lui Dumnezeu.
Aici e taina vietii: in lumina si iubire. In lumina privesti lumea, in iubire o imbratisezi, inaintezi spre lume. Caci, repet, intreaga mea faptura asa este construita, ca sa merg catre altul. Trebuie sa ma cunosc pe mine; tragedia insa, este ca nu ne cunoastem pe noi insine. Daca ne-am analiza mai adanc am descoperi ca nu ne putem regasi decat in Hristos. Atunci am avea o schimbare adanca a fiintei noastre si egocentrismul nostru ar disparea. Orientandu-ne neincetat in adevar, lumina si iubire divina, noi am fi, pe de o parte salvati si, mai mult, am gusta viata, adevarul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Parintii: „In aproapele tau sta viata si moartea”. In a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza ca uneori nu poate sa daruiasca ceva. Ati vazut cum cel fara bani i-a intins mana si i-a daruit dragostea celui necajit. Dar trebuie sa simt traind in mine aceasta lumina, aceasta iubire divina, traind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adancul fiintei mele catre bine, catre adevar, catre frumusete divina, catre semenul meu, catre lumea mea, catre neamul meu, catre toate neamurile.
Asa cum Mantuitorul dezvaluie iubirea fara margini in spatiu si in timp, atunci tu poti iesi dincolo de spatiu si de timp, impartasindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neinserata, a Dumnezeirii.
Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele?” “”Cel care a facut mila cu dansul”. Si Mantuitorul spune: „Mergi si fa si tu asemenea lui!”
Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Arsenie Capadocianul, un sfânt al zilelor noastre

Trecut la Domnul în anul 1924, Sfântul Arsenie Capadocianul este unul dintre sfinţii zilelor noastre care a propovăduit Ortodoxia prin însăşi viaţa şi trăirea sa. A săvârşit nenumărate minuni atât în timpul vieţii, cât şi după mutarea sa la Domnul, vindecând mulţi credincioşi, dar şi necredincioşi.

Deşi chilia lui se afla în mijlocul lumii, a reuşit să trăiască afară de lume. La aceasta, precum şi la săvârşirea minunilor l-au ajutat cele două zile pe săptămână în care stătea închis în chilia sa şi se ruga.
Cuviosul Arsenie s-a născut în satul Kefalohori, din ţinutul Farasa (vechea Capadocie), la anul 1840, în familia învăţătorului Elefterie şi a soţiei sale Varvara, cărora milostivul Dumnezeu le-a dăruit doi copii: Vlasie şi Teodor, cel din urmă fiind Sfântul Arsenie.

S-a călugărit la 26 de ani
Timpurile în care a trăit Sfântul Arsenie au fost foarte grele pentru creştini: erau prigoniţi pentru credinţa ortodoxă, erau izolaţi de ceilalţi creştini, vieţile lor erau puse în pericol, femeile erau luate şi umilite în haremurile turceşti, bărbaţii ucişi şi copiii luaţi şi despărţiţi de familiile lor. Toate acestea nu erau înfăptuite de autorităţile turceşti, ci teţii (turcii răzvrătiţi) erau făptaşii cu acordul tacit al oficialilor. Dar, cu toate acestea, farasioţii erau renumiţi pentru credinţa şi dragostea lor de a rămâne oameni curaţi.
Ajuns orfan de ambii părinţi, după terminarea studiilor, intră în Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din oraşul Flaviana (la 15 kilometri de Cezareea), unde, la vârsta de 26 de ani, este călugărit cu numele de Arsenie şi apoi hirotonit ierodiacon. La 30 de ani este hirotonit ieromonah şi este făcut arhimandrit de mitropolitul Paisie al II-lea. De la acesta a primit drept ascultare să meargă în satul natal şi să păstorească creştinii ortodocşi de acolo. Dar, mai înainte de a pleca spre satul natal, face o călătorie la Locurile Sfinte pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu, dar şi pentru a se întări şi mai mult în credinţă. De aceea a fost numit de compatrioţii săi şi Hagi-efendi. Reîntors acasă, a amenajat o sală unde copiii se strângeau şi învăţau carte. Dar nu s-a îngrijit doar de copii, ci şi de tineri şi de cei în vârstă. Alături de activitatea pedagogică, Sfântul Arsenie a avut şi o bogată activitate misionar-filantropică, fiind un apărător al credinţei ortodoxe împotriva propagandei protestante. Faima sa a depăşit cu mult mediul oamenilor credincioşi, fiind căutat chiar de către turci pentru a fi tămăduiţi de boli grele. Sfântul Arsenie nu refuza pe nimeni şi nici nu primea daruri sau plată de la cineva. Dragostea părintelui s-a arătat şi asupra familiilor sărace, cărora le trimitea prin cântăreţul lui prescuri.

Şi-a proorocit ziua morţii
Nu trebuie trecută cu vederea trăirea sa duhovnicească. Se ştie că miercurea şi vinerea se zăvora în casa lui simplă, că mânca turte de orz pe care şi le făcea singur. În fiecare zi făcea priveghere de la nouă seara până la trei dimineaţa, iar în sărbători se prelungea până dimineaţa şi se termina cu Sfânta Liturghie. Pentru viaţa sa curată, însuşi patriarhul ecumenic avea mare evlavie la Sfântul Arsenie, căruia îi scria, se consulta cu el şi chiar i-a propus să fie episcop, însă el a refuzat. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sfântul Arsenie şi cu darul înainte-vederii. Astfel, cu mulţi ani înainte de a pleca în Grecia, a proorocit data morţii sale.
Cu puţin timp înainte de a pleca spre Grecia, el a botezat copiii ca nu cumva să moară nebotezaţi, a ascuns sfintele vase în Biserica Sfinţilor Mucenici Varasihie şi Iona şi în cimitirul creştin. La 14 august 1924 au plecat spre Grecia şi au ajuns pe 14 septembrie în portul Pireu. A slujit liturghia de Înălţarea Sfintei Cruci şi s-a dus în Insula Corfu (Kerkira) unde a slujit două liturghii în Biserica Sfântului Gheorghe şi după o scurtă suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 10 noiembrie 1924, având în mâini moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur.

Canonizarea Sfântului Arsenie Capadocianul
După sosirea farasioţilor în Grecia, aceştia s-au împrăştiat în diferite locuri, dar în sufletul lor imaginea Părintelui Arsenie a rămas vie. Mulţi dintre ei credeau în sfinţenia părintelui, dar nu aveau curajul să deschidă mormântul. Cel care a făcut demersurile pentru a i se deschide mormântul a fost cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994), căruia Sfântul Arsenie i-a fost duhovnic. Două motive l-au determinat să facă această faptă. Primul era un omagiu adus Sfântului Arsenie pentru faptul că i-a dat numele de botez şi a prezis că îi va călca pe urme, adică va deveni călugăr. Al doilea motiv este acesta: în 1945, fraţii săi au fost în Kerkira şi au luat pământ de la mormântul părintelui Arsenie şi l-au aruncat pe un consătean care nu putrezise şi minunea s-a petrecut, trupul celui mort s-a făcut ţărână.
Cu aceste amintiri şi după ce cu mare râvnă a străbătut întreaga Grecie, unde se aflau farasioţi, care au trăit alături de Sfântul Arsenie, şi a strâns laolaltă toate mărturiile lor, Cuviosul Paisie a venit în toamna anului 1958 în insula Kerkira. Atunci au scos sfintele moaşte din mormânt şi au făcut o slujbă în cinstea Părintelui Arsenie. Apoi, cuviosul Paisie a aşezat moaştele la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” de la Suroti, lângă Tesalonic, unde se găsesc şi astăzi. Sfântul Arsenie Capadocianul a fost canonizat în anul 1986 de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Prăznuirea sa se săvârşeşte la data de 10 noiembrie.

Mărturii şi recomandări
Moise Koglanidis a povestit că un turc din satul Ahghiavudes a prădat biserica în care slujea Sfântul Arsenie şi, în afară de toate sfintele vase, a luat şi coperţile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toată Farasa s-a tulburat. Când au văzut Evangheliile aruncate, toţi au încercat să-l afle pe acel turc necurat. Părintele Arsenie însă nu s-a tulburat deloc şi le-a spus şi celorlalţi să nu se neliniştească, deoarece tâlharul va veni singur târându-şi picioarele. După câteva zile l-au adus pe tâlhar la sfânt ca să-i citească să-l vindece, deoarece, pe lângă faptul că se îndrăcise, a şi paralizat de la mijloc în jos, încât trebuia să-şi târâie picioarele. A înapoiat sfintele vase pe care le furase, tămăduindu-se, iar de atunci nu mai putea fura, căci părintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lăsat o bucată de timp aşa cum era, ca turcii să ia pildă şi să respecte Biserica Ortodoxă. Într-adevăr, s-au înfricoşat turcii din împrejurimi. Vasile Karopulos îşi aminteşte că, atunci când au plecat în 1924, pe când treceau prin Ahghiavudes, Părintele Arsenie i-a citit tâlharului şi l-a vindecat de diavol şi de paralizie. (Cuviosul Paisie Aghioritul, „Sfântul Arsenie Capadocianul”, Editura Evanghelismos).
Sfântul Arsenie obişnuia să folosească Psalmii pentru binecuvântări, îndeosebi atunci când nu se afla vreuna prescrisă unei anumite ocazii. De exemplu, pentru sănătate trupească, cuviosul recomanda citirea următorilor psalmi: 5, 12, 28, 36, 37, 44, 56, 58, 63, 79, 86, 88, 95, 102, 108, 122, 125, 128, 145, 146.

Omilia VI – Tit

Despre femeie, Despre milostenie, Despre nadejde, Diverse, Omilii, Talcuiri

din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit. (Tit 3, 8-11)

Vorbind despre iubirea lui Dumnezeu de oameni şi de nespusa Lui îngrijire pentru noi, şi ce a făcut cu noi, a adăugat, zicând: „Şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, iar acestea spunându-le, îi îndeamnă la milostenii.

Deci, acestea nu numai spre umilinţă sunt potrivite, spre a nu se îngâmfa sau a-i grăi de rău pe alţii, ci şi spre toată fapta bună. Tot aşa şi către corinteni, scriindu-le, zicea: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”. (II Corinteni 8, 9)

Gândindu-se deci la îngrijirea lui Dumnezeu şi la nemărginita Lui filantropie, îi îndeamnă la milostenie, nu oricum sau în treacăt, ci „pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”, adică să-i ajute pe cei nedreptăţiţi, nu numai cu bani, ci şi cu sprijinul, să-i apere pe văduve şi pe orfani, şi, în fine, să-i pună în siguranţă pe toţi cei ce pătimesc rele, căci aceasta vrei să zică prin: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune.

Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte”. Dar ce sunt acele numărări de neamuri sau genealogii? Mai ales că şi către Timotei spune aceasta, zicând: „Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. (I Timotei 1, 4)

Apoi şi aici, ci şi acolo, apostolul lasă a se înţelege că sunt acei iudei, care, cugetând lucruri mari pentru că-l aveau strămoş pe Avraam, nu se îngrijeau de cele ce erau datori, de aceea numeşte astfel de dispute nebune şi fără de folos, fiindcă a se încrede în astfel de lucruri nefolositoare este o nebunie. Sub denumirea de prigoniri sau certuri de aici, el înţelege acele dispute sau certuri cu ereticii, când nu iese din ele nici un folos, căci sfârşitul lor este nimic.
Când cineva este bolnav şi când orice s-ar face este cu neputinţa a-i schimba părerea, apoi de ce să te mai oboseşti în zadar, semănând sămânţa pe piatră? Asemenea osteneală ar trebui să o întrebuinţezi către ai tăi, vorbindu-le de milostenie şi de alte virtuţi. Dar atunci cum de zice în alt loc: „ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului (II Timotei 2, 25), pe când aici: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit”?
Apoi, acolo el spune de cei ce dau oarecare nădejde de îndreptare, şi pentru cei ce se împotrivesc la întâmplare; dar când îndărătnicia lor este învederată tuturor, de ce te mai munceşti în zadar? De ce baţi în zadar văzduhul? Ce vrea să zică: „fiind singur de sine osândit”? Adică „nu poate spune că nimeni nu i-a dat de veste, că nimeni nu l-a sfătuit”. Când deci şi după sfătuire el rămâne acelaşi, devine de sine osândit.
Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe linie, sârguieşte-te să vii la mine, la Nicopole (3, 12). Ce spui? După ce l-ai pus supraveghetor peste Creta, îl chemi iarăşi la tine? N-o face aceasta ca şi cum l-ar abate de la îndeletnicirea lui, ci încă mai mult întărindu-l. Cum că nu l-a chemat la sine spre a-l avea ca tovarăş în toate părţile şi a-l împiedica în lucrul său, ascultă ce spune: căci acolo m-am hotărât să iernez. Cetatea Nicopole era în Tracia.
Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească. (4, 13) Aceştia nu erau încă dintre cei cărora le încredinţase apostolul dreptul de priveghere în vreuna din Biserici, ci dintre cei ce-l însoţeau în călătoriile sale. Cel mai însemnat însă era Apollo, puternic fiind în Scripturi şi bărbat învăţat. Dacă primul (Zenas) era ştiutor al legii, nu era nevoie de a fi hrănit de ceilalţi; însă, sub numele de ştiutor al legii de aici, se înţelege cunoscător al legii iudaice, iar prin expresia: „ca nimic să nu le lipsească” îi spune ca să-i trimită toate cele trebuitoare pentru hrană, pentru hrană din belşug.

Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. (3, 14-15)

Adică, el spune aici de toţi cei ce-l iubeau pe dânsul sau de bărbaţii credincioşi în general.

Harul fie cu voi, cu toţi! Amin. Dar cum îi porunceşti de a astupa gura celor ce se împotriveau, dacă trebuia a se feri de dânşii? „Când ei, zice, rac totul pentru vătămare, tu să nu faci din capul locului nimic pentru folosul acelora, căci cei stricaţi cu desăvârşire nu vor câştiga nimic. Dar dacă dânşii îi vatămă şi pe alţii, apoi trebuie a te ridica atunci cu putere şi a te lupta cu multă bărbăţie.

Dacă-i vezi pe alţii ajunşi în mare stricăciune, şi tu te găseşti silit de a-i apăra, apoi atunci să nu taci, ci închide-le gura, îngrijindu-te ca să nu le piardă pe cele viitoare. De altfel, nu se poate ca acela care are râvnă şi viaţă curată, să se ţină numai de lupte. Decât numai tu fă astfel, precum am zis, căci a se ocupa cineva numai de vorbe, vine de la lipsa de lucru şi de la filosofia aceea atât de zadarnică. Căci a vorbi lucruri prisoselnice este o mare pagubă, ci trebuie sau a învăţa, sau a se ruga lui Dumnezeu, sau a-I mulţumi. Noi nu trebuie a cruţa numai banii, iar vorbele nu; ci, încă mai cu seamă trebuie a le cruţa pe acestea din urmă şi a nu ne expune tuturor cum s-ar întâmpla.”

Dar, oare ce vrea să zică: „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune”? Adică, să nu aştepte ca toţi cei nevoiaşi să vină la dânşii, ci dânşii să se ocupe de ajutorul celor nevoiaşi, căci cel ce se îngrijeşte, astfel trebuie a se îngriji, şi astfel o face aceasta cu mult zel. Căci fapta bună nu aduce atâta folos celor ce o primesc, pe cât aduce celor ce o fac, fiindcă le dă curaj faţă de Dumnezeu.
Sub numele de eretic apostolul îl înţelege pe cel neîndreptat sau, mai bine zis, pe cel ce nu dă speranţă de îndreptare. Căci, după cum a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei, tot aşa şi a umbla cu linguşiri şi cu binele pe lângă cei ce nu dau semne de îndreptare este semn de cea mai de pe urmă prostie şi tâmpire, fiindcă prin aceasta noi îi facem mai cutezători.

„Să înveţe şi ai noştri, zice, să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.” Ai văzut că el se îngrijeşte mai mult de dânşii, decât de cei ce primesc milostenia? „Era cu putinţă, zice, de a trimite pe aceştia prin alte părţi, însă eu mă îngrijesc de cele ale voastre.” Căci, ce folos poate fi? Spune-mi: dacă unii dezgroapă tezaure din pământ, iar alţii îi hrănesc pe dascăli? Desigur, cei dintâi nu au nici un folos din tezaurele lor şi rămân fără de roadă. Nu putea Hristos, Care cu cinci pâini a hrănit de mii de ori pe atâţia, să Se hrănească atât El cât şi cei ce-L însoţeau?

DESPRE MILOSTENIE. PENTRU CARE STĂPÂNUL NOSTRU ŞI UCENICII
ERAU HRĂNIŢI DE CĂTRE FEMEI. CĂ ACEIA CARE SE ÎMBOGĂŢESC LESNE
POT CĂDEA. CUM CĂ TREBUIE A NĂDĂJDUI ÎN DUMNEZEU

De ce oare Mântuitorul era hrănit de către femei? „Mergeau după El, zice, şi Îi slujeau”(Marcu 15, 4); pentru ca să ne înveţe pe noi, că El se îngrijea de cei ce făceau bine. Nu putea fi Pavel, ca acela care prin mâinile lui îi ajuta şi pe alţii, să nu primească ajutor de la nimeni? Dar îl vezi pe el şi luând, ba chiar şi cerând. De ce aceasta, oare? Ascultă-l ce spune: „Nu că doar caut darul vostru, dar caut rodul care prisoseşte, în folosul vostru”. (Filip. 4, 17)

Dar chiar la început, când credincioşii îşi vindeau toate ale lor, preţul îl puneau la picioarele apostolilor; şi acum priveşte cum apostolii se îngrijeau mai mult de dânşii, decât de cei ce primeau milostenii. Că, dacă s-ar fi îngrijit apostolii numai de săraci, n-ar fi făcut nici o vorbă de Anania şi Safira, când au ascuns din preţul vânzării, n-ar fi împiedicat de a primi milostenii din nedreptate, n-ar fi poruncit Pavel, zicând: „Nu cu părere de rău sau de silă”. (II Corinteni 9, 7)

Dar ce spui Pavele? Îi împiedici pe săraci de a lua milostenie? „Nu, zice, eu n-am în vedere interesul celor ce primesc, ci al celor ce dau.” Priveşte-l încă şi pe proroc, când îl sfătuia pe Nabucodonosor şi-i dădea acea povaţă minunată, că el nu se îngrijea numai de săraci, căci n-a spus simplu: „Dă săracilor”, ci: „Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale, prin milă către cei săraci”. (Daniel 4, 24) „Deşartă-ţi punga, zice, nu numai ca alţii să se hrănească, ci şi ca tu să te izbăveşti de pedeapsă.”

Şi Hristos iarăşi a zis: „Vinde averea ta, dă-o săracilor, după aceea, vino şi urmează-Mi”. (Matei 19, 21) Ai văzut că şi acolo a poruncit tot aceasta drept condiţie a urmării Lui? Fiindcă averile sunt o piedică, de aceea i-a poruncit să le dea săracilor, ca astfel să înveţe sufletul de a fi milostiv şi îndurat; îl învaţă de a dispreţui averile, îl învaţă de a fugi de lăcomie. Căci cel ce este învăţat de a da celui ce nu are, cu timpul, se va învăţa a nu lua de la cel ce are.

Faptul acesta îl face pe om deopotrivă cu Dumnezeu. Deşi fecioria are cu sine o mai mare osteneală sau şi postul, sau culcarea pe pământ, însă nimic nu este atât de puternic spre a stinge focul păcatelor noastre, ca milostenia.
Milostenia este mai presus de orice faptă bună şi pe cei ce o iubesc pe ea îi pune lângă împăratul a toate. Şi aceasta cu drept cuvânt, fiindcă fecioria şi postul, şi culcarea pe pământ stau numai lângă cel ce le race, iar pe altul nu-l ajută cu nimic, pe când milostenia se întinde în toate părţile şi toate mădularele atinse se unesc cu Hristos.
Milostenia este mama dragostei, a dragostei care caracterizează creştinismul, care este mai mare decât toate semnele şi minunile, şi prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăţirii murdăriei din sunetele noastre şi scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos. Voiţi poate a şti de cât bine este ea în stare a face? În timpul apostolilor toţi vânzându-şi averile lor, dădeau fiecăruia în nevoia ce avea.

Dar, spune-mi: fără a avea în vedere cele viitoare, căci noi nu vorbim acum de împărăţia cerurilor, ci să vedem numai în timpul de faţă — cine câştigă: cei ce iau sau cei ce dau? — aceia (săracii) murmurau şi se sfădeau între dânşii, pi când aceştia (cei ce dau) aveau un suflet, după cum zice: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una”(Faptele Apostolilor 4, 32), şi harul era peste toţi, şi trăiau cu multă simplitate şi nevinovăţie. Ai văzut cum şi de aici aceia câştigau?

Acum, spune-mi: dintre cine ai voi să faci parte? Dintre cei ce aruncau averile lor şi nu mai aveau nimic sau dintre cei ce le luau până şi pe ale altora? Priveşte rodul milosteniei. Pereţii şi piedicile au fost răsturnate şi de îndată s-au unit sufletele între dânsele, după cum zice: „inima şi sufletul mulţimii erau una”. Aşa că acela care-şi deşartă punga sa, chiar si fără milostenie, are un mare folos.
Acestea vi s-au spus, ca astfel cei ce n-au moştenit averi de la părinţi să nu fie trişti, nici mâhniţi, ca fiind mai prejos de cei bogaţi, fiindcă mai mari vor avea, dacă vor voi. Căci cu mai multă uşurinţă se vor mişca spre milostenie, ca şi văduva din Evanghelie, iar faţă de aproapele nu vor avea nici o pricină de duşmănie si va fi mai slobod decât toţi ceilalţi. Nimeni nu-l va putea ameninţa pe unul ca acesta cu confiscarea averilor, căci el este mai presus de asemenea rele.
Şi după cum pe cei ce fug dezbrăcaţi nimeni nu i-ar prinde degrabă, iar pe cei îmbrăcaţi cu multe haine şi de-abia purtându-se i-ar prinde îndată, tot aşa se petrece cu bogatul şi săracul. Unul se împiedică în hainele sale: în miile de griji, mânuiri, mânii şi întărâtări spre mânie, chiar dacă poate n-ar fi prins; pe când celălalt, chiar de ar fi prins, totuşi iute va putea scăpa şi fugi, nefiind împiedicat de nimic.
Toate acestea îngroapă sufletul în pământ, aşa-zicând, şi încă nu numai acestea, ci şi altele multe trase de bogăţie. Că, de pildă, pentru a trăi cineva cu cumpătare sau în simplitate este mai greu pentru cel bogat decât pentru cel sărac, precum şi a fi izbăvit de mânie este mai greu pentru acela decât pentru acesta. „Deci, zici tu, şi mai mare plată va lua.” Câtuşi de puţin. Şi de ce oare, dacă el izbuteşte de a săvârşi cele grele? Fiindcă el însuşi şi-a creat greutăţile, de vreme ce nu ni s-a poruncit să ne îmbogăţim, ci încă din contră, aşa că tu singur îţi făureşti mii de piedici.
Alţii aruncă de la dânşii nu numai banii şi averile, ci îşi muncesc până şi trupul, ca unii ce merg pe cărarea cea strâmtă, pe când tu nu numai că nu faci aşa, ci încă îţi sporeşti şi aprinzi mai mult cuptorul patimilor şi te înconjuri şi de altele. Şi deci te duci pe drumul cel cu uşurinţă de cucerit. Acel drum îi primeşte pe astfel de oameni, pe când drumul sau calea cea strâmtă îi duce pe cei întristaţi, pe cei ce nu poartă cu dânşii nimic, decât numai aceste greutăţi, care pot fi duse pe această cale: milostenia, filantropia, bunătatea, blândeţea.
Dacă le porţi pe acestea cu uşurinţă, vei putea trece; iar dacă ai cu tine uşurătatea, trufia sufletească şi sarcina cea de spini, numită bogăţie, îţi trebuie un drum cu mult mai larg. Şi nici nu-ţi este cu putinţă de a intra în mulţime, ca nu cumva să-i loveşti pe alţii, purtând în spate sarcina ce o ai, ci trebuie a sta la mare depărtare, în timp ce acela care duce cu sine aur şi argint, vorbesc adică de succesele virtuţii, nu numai că toţi cei de pe lângă dânsul nu fug, ci încă se şi apropie de el şi stau la un loc.
Şi dacă bogăţia este spini şi ciulini, ce poate fi lăcomia? Pentru ce deci o iei cu tine acolo? Pentru ca să faci focul mai mare, punând sarcina pe foc? Oare nu este de ajuns focul gheenei? Gândeşte-te la cei trei tineri cum umblau prin cuptorul cel cu foc; aceea să o crezi de gheena. Cu mare durere au căzut în cuptor şi erau legaţi şi împiedicaţi, şi cu toate acestea an găsit înăuntru o mare lărgime. Nu tot aşa însă erau cei din afară.
Tot aşa ni se întâmplă şi acum, dacă am voi ca să stăm cu bărbăţie şi putere în faţa neîncetatelor ispite. Dacă avem nădejdea în Dumnezeu, vom fi într-o mare lărgime, aşa-zicând, pe când cei ce ne bagă în ispite, vor fi pierduţi. „Că cel ce sapă groapa altuia, zice, va cădea el în ea.”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 27, 27) Chiar de i-ar lega mâinile şi picioarele, întristarea îl va putea dezlega.
Şi priveşte faptul cel minunat: pe care i-au legat oamenii, pe aceştia i-a dezlegat focul. Că, dacă cineva i-ar preda slugilor pe unii dintre prietenii săi, iar slugile ştiind şi cinstind prietenia stăpânului, nu numai că nu le vor face nici o vătămare, ci încă şi mare cinste le va da, tot aşa şi focul, care ştiind că acei trei tineri erau prieteni ai stăpânului său, le-a rupt legăturile, i-a dezlegat şi i-a lăsat în libertate; a devenit pentru dânşii loc de a fi călcat de ei, şi cu drept cuvânt, fiindcă fuseseră băgaţi în cuptor pentru slava lui Dumnezeu. Cei care suntem în necazuri, să avem în vedere acest exemplu.

„Dar, iată, zici tu, aceia s-au mântuit de supărări, iar noi nu.” Cu drept cuvânt, fiindcă dânşii au intrat în cuptor nu ca izbăviţi, ci ca morţi cu desăvârşire, căci ascultă ce spun ei. „Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din inima ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!” (Daniel 3, 17-18)

Noi însă, ca şi cum pare că am da lecţii lui Dumnezeu, hotărâm până şi timpul, zicând: „dacă până în cutare timp nu vom fi izbăviţi”, şi de aceea nici că suntem izbăviţi. Fiindcă şi Avraam nu ca izbăvit l-a luat pe fiul său şi l-a adus ca pârgă lui Dumnezeu, ci ca jertfit, dar pe care contra aşteptării sale l-a luat, mântuit şi izbăvit. Tot aşa si tu când cazi în strâmtorări şi necazuri „să nu te tulburi în timpul încercării” (Înţelepciunea lui Isus Sirah 2, 2), ci pregăteşte-ţi cugetul tău către toată răbdarea, şi atunci iute te vei mântui de necazuri.
De aceea şi Dumnezeu îţi trimite necazuri, pentru ca să te înveţe a răbda. Când deci de la început ne învăţăm a răbda şi nu ne împuţinăm, la urmă slăbeşte suferinţa, ca fiind totul izbândit. Voiesc a vă povesti şi o istorie neştiută de voi poate, însă având un mare folos. Şi care este acea istorie? Fiind o goană mare, oarecând, asupra creştinilor şi un mare război abătându-se asupra Bisericii, au fost prinşi doi bărbaţi, din care unul era gata a pătimi orice, iar celălalt, dacă ar fi fost ca să i se taie capul, poate că era şi el gata şi cu curaj, iar pentru celelalte munci şi cazne era fricos şi tremura de groază. Şi priveşte iconomia lui Dumnezeu! După ce a stat judecătorul pe tron, celui care era gata a pătimi orice a poruncit a i se tăia capul, iar pe cel fricos a poruncit a-l spânzura şi munci, în tot chipul, şi nu o dată sau de două ori a fost muncit, şi purtat prin toate cetăţile.
Dar de ce oare a îngăduit aceasta Dumnezeu? Pentru ca neîngrijirea şi trândăvia cugetului lui să se îndrepte prin cazne, ca orice frică să o scoată din el, ca să nu mai fie fricos, nici leneş. Încă şi Iosif când se grăbea a ieşi din temniţă, atunci mai cu seamă stăruia în curajul ce-l insufla celor doi fameni întemniţaţi cu el. Căci ascultă ce le spunea: „Căci eu sunt furat din pământul evreilor” şi: „adu-ţi aminte şi de mine”. (Facerea 40, 15, 14) Unii zic, în toată curăţia inimii lor, că expresia: „adu-ţi aminte şi de mine” este zisă în înţelesul că noi nu trebuie a nădăjdui în oameni, ci totul a arunca şi a lăsa în grija lui Dumnezeu.

Acestea deci ştiindu-le, iubiţilor, să mărturisim harul lui Dumnezeu, şi pe toate să le facem, care sunt spre folosul nostru, ca astfel să ne învrednicim de bunurile viitoare, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Omilia IX

Despre dragoste, Despre Dumnezeu, Despre nadejde, Diverse, Omilii, Talcuiri
din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Să ne punem nădejdea în Dumnezeu]

„Şi nu s-a scris numai pentru el că i s-a socotit ca dreptate, ci se va socoti şi pentru noi, cei care credem în Cel ce a înviat din morţi pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră” (Romani 4, 23-25).

După ce mai înainte a vorbit de lucrurile măreţe săvârşite de Avraam, după ce a arătat credinţa lui, dreptatea şi cinstea primită de la Dumnezeu, apoi ca să nu zică ascultătorii: „Dar ce are de-a face cu noi, că doar el singur a fost îndreptat”, Apostolul ne-a aşezat lângă Avraam, fiindcă aşa se arată puterea cuvintelor duhovniceşti. Pe cel intrat atunci în creştinism, care nu a făcut încă nimic, pe acesta, zic, nu l-a micşorat în vreun fel, sau mai bine zis nu l-a arătat cu nimic inferior iudeului credincios, şi nici chiar patriarhului, ba încă – ceea ce este şi mai minunat – îl arată ca având ceva mai mult. Atât de mare nobleţe ni s-a dat nouă [creştinilor], încât credinţa acestuia este însuşi tipul credinţei noastre.
Şi n-a zis: „că dacă i s-a socotit lui ca dreptate, de la sine urmează că şi nouă ni s-a socotit la fel”, ca să nu creeze un silogism, ci grăieşte cu puterea cuvintelor din legea divină, şi cu autoritatea întregii Scripturi. „Pentru ce – zice – s-a scris? Nu oare ca să cunoşti că şi noi ne îndreptăm aşa? Deci şi noi am crezut în acelaşi Dumnezeu şi pentru aceleaşi lucruri, deşi nu pentru aceleaşi persoane”. După ce, deci, spune de credinţa noastră, apoi vorbeşte şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea negrăită, pe care veşnic o pune în faţă, şi pune la mijloc crucea, ceea ce şi aici a arătat zicând: „Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”.
Ia aminte cum el, punând cauza morţii, aceeaşi dovadă o arată şi pentru învierea Lui din morţi. „De ce S-a răstignit?” zice; „desigur că nu din cauza păcatelor Lui, şi dovada se desprinde din învierea Lui. Pentru că dacă ar fi fost păcătos, cum ar fi putut să învieze?! Dar dacă a înviat, e vizibil că nu a avut păcat; şi dacă n-a fost păcătos, pentru ce a fost răstignit? Pentru alţii; şi dacă a fost răstignit pentru alţii, desigur că a înviat”. Ca să nu zici: „Dar dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, cum putem a ne îndrepta?” – iată că ni L-a pus în faţă pe Cel ce a şters păcatele, ca astfel şi din credinţa lui Avraam, prin care s-a îndreptat, şi din patima Mântuitorului, prin care ne-a izbăvit de păcate, să se adeverească deplin cuvântul lui. Spunând de moartea Domnului, spune în acelaşi timp şi de înviere, ca şi cum ar fi zis: „Doar nu a murit El ca să aibă la dispoziţia Sa pe cei vrednici de osândă, ci ca să facă bine, căci pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să ne facă drepţi”.

„Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos” (5, 1).

Dar ce vrea să zică prin cuvintele „avem pace”? Unii spun că ar fi vorba despre cei care ar fi dorit introducerea legii, însă mie mi se pare că el vorbeşte aici despre viaţa noastră. Fiindcă mai sus a spus multe despre credinţă, pe care a şi pus-o ca superioară îndreptării prin fapte, apoi ca să nu creadă cineva că cele spuse sunt motiv de lenevire, a zis: „pace avem”, adică nu mai păcătuim de acum, nu ne mai reîntoarcem la cele dinainte, căci dacă am face aşa, atunci avem să ne luptăm cu Dumnezeu, şi nu pace.
,,Dar cum – zici tu – este posibil să nu mai păcătuim? Cum mai înainte a fost cu putinţă?”. Dacă suntem răspunzători pentru atâtea păcate, dar ne-am izbăvit de toate prin Hristos, nu mai rămâne nici o îndoială că tot prin El vom putea sta în cele ce ne găsim. Nu este acelaşi lucru: a lua pacea care nu era, şi a păstra pacea care era deja dată, deoarece câştigarea unui lucru este mai dificil decât păstrarea lui.
Cu toate acestea acel lucru dificil a devenit uşor, a devenit realitate. Aşadar ceea ce este mai uşor, va fi pentru noi mai lesne de împlinit, adică să păstrăm până la sfârşit cele date nouă.
Aici mi se pare că lasă a se înţelege nu numai ceea ce este uşor, ci şi ceea ce este mai înţelept, fiindcă dacă ne-a izbăvit pe noi, cei ce eram duşmani şi ne luptam cu El, apoi e mai înţelept de a rămâne în starea de izbăvire, şi aceasta să I-o înapoiem drept plată, ca să nu pară că a împăcat cu Tatăl pe nişte îndărătnici şi nerecunoscători.
„Prin Care am avut şi apropiere, prin credinţă, la harul acesta, în care stăm, şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (5, 2).
Dacă El ne-a apropiat de har încă pe când eram departe, cu atât mai mult ne va ţine în acest har fiind aproape de El. Şi acum tu te gândeşti, cum Apostolul pretutindeni pune la un loc acestea două, adică şi cele venite de la Hristos, şi cele din partea noastră. Acelea ce au venit de la Hristos sunt numeroase, variate şi felurite, fiindcă a şi murit pentru noi, ne-a împăcat şi apropiat de Dumnezeu, şi ne-a dat chiar pe cele de negrăit, pe când noi nu am produs nimic altceva decât credinţa, pentru care şi zice: „prin credinţă”.
„La harul acesta”. Care har? Acela adică prin care ne-a fost dat nouă a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a ne izbăvi de rătăcire, a înţelege adevărul şi a ne învrednici prin botez de toate bunurile. Pentru aceasta ne-a apropiat, ca să primim toate darurile. Nu ne-am împăcat cu El numai ca să primim iertarea păcatelor, ci şi pentru ca să ne bucurăm de mii de demnităţi. Şi nu s-a limitat numai la atât, ci ne-a făgăduit şi alte bunuri negrăite, care covârşesc mintea şi judecata omenească. De aceea le şi pune Apostolul pe amândouă, căci zice: „la harul”, arătând cele din prezent pe care le-am primit, iar apoi: „Şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, dând pe faţă toate cele viitoare.
Bine a spus: „întru care stăm”, fiindcă aşa este harul lui Dumnezeu; el nu are sfârşit, nici margini, ci înaintează veşnic tot mai mult, ceea ce la noi oamenii nu se poate. De pildă: cineva a luat puterea, slava şi stăpânirea, însă nu a stat în această situaţie pururi, ci numaidecât a căzut din ea, căci chiar de nu l-ar ucide omul, moartea îl va lua fără greş.
Nu tot aşa se petrece cu cele ale lui Dumnezeu, fiindcă nici omul, nici timpul, nici desfăşurarea împrejurărilor, nici diavolul şi nici moartea însăşi venind nu va putea ca să ni le răpească, ci tocmai când murim le stăpânim în mai mare deplinătate, iar cu trecerea timpului ne bucurăm mereu şi mereu de mai multe haruri. Dacă încă nu crezi în cele viitoare, crede cel puţin în cele prezente, şi prin cele pe care le-ai primit deja, crede şi în cele ce or să vină.
De aceea şi zice el: „şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu”, ca să afli ce fel de suflet se cuvine să aibă credinciosul.
Noi nu trebuie să fim instruiţi numai pentru cele date deja, ci e necesar a ne convinge şi despre cele viitoare, fiindcă cineva se laudă şi pentru cele ce sunt în perspectivă de a le căpăta. „Deci – zice – fiindcă credinţa celor viitoare este tot aşa de sigură şi lămurită ca şi a celor deja date nouă, apoi ne lăudăm şi în aceea deopotrivă”.
De aceea a şi numit acele bunuri „slava lui Dumnezeu”, fiindcă dacă ele Îl slăvesc pe Domnul a toate, apoi vor ieşi la iveală numaidecât, dacă nu pentru noi, în orice caz pentru El.
„Şi ce spun eu, zice, că bunurile viitoare sunt vrednice de laudă? Chiar şi relele de faţă sunt suficiente de a ne împodobi şi a ne mândri cu ele”. De aceea a adăugat imediat: „Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare”(5, 3).
De aici poţi înţelege ce fel sunt bunurile viitoare, dacă chiar şi în cele ce par spre întristare noi ne lăudăm şi cugetăm lucruri mari. „Atât de mare este harul lui Dumnezeu încât, chiar în asemenea lucruri, noi nu găsim nimic neplăcut. În lucrurile pământeşti luptele sunt însoţite de osteneli, scârbe şi necazuri, şi premiile ca şi cununile ne aduc plăcere; aici însă [în luptele duhovniceşti] nu este aşa, căci şi strategiile noastre de apărare ne sunt plăcute, tot aşa ca şi premiile”. Fiindcă pe atunci ispitele erau mari, greutăţile şi necazurile erau în fiecare zi, pe când împărăţia cerurilor era în aşteptare, cu toate bunurile ei, de aceea cei mai slabi se moleşeau, fapt pentru care Apostolul le şi dă premiul chiar de aici, zicând că în necazuri trebuie a ne şi mândri, a ne şi lăuda. Şi nu zice „trebuie a vă lăuda”, ci „ne şi lăudăm”, atribuind sfatul de încurajare propriei lui persoane.
Apoi, fiindcă cele spuse s-ar fi părut poate străine şi curioase, adică cel ce se luptă cu foamea, cel ce se găseşte în lanţuri şi munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în lanţuri şi în munci, cel batjocorit şi dispreţuit, trebuie a se lăuda găsindu-se în asemenea grele încercări, de aceea Apostolul le pune înainte un raţionament cu adevărat filosofic. „Ba mai mult”, zice, „aceste necazuri sunt vrednice de laudă nu numai pentru cele viitoare, ci chiar şi pentru cele prezente”. Într-adevăr, necazurile, prin ele însele, sunt un lucru bun. Şi de ce oare? Fiindcă pregătesc şi încurajează răbdarea. De aceea spunând: „că ne şi lăudăm întru suferinţe”, pune şi cauza, zicând: „ştiind că suferinţa aduce răbdare”. Vezi iar înţelepciunea lui Pavel, cum el întoarce vorba la cele contrare. Fiindcă scârbele şi necazurile îi făceau pe ei a deznădăjdui chiar de cele viitoare, şi-i descurajau cu totul, iată că Apostolul zice că trebuie a căpăta curaj şi a nu deznădăjdui de cele viitoare: „Bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează” (5, 3-5).
Aşadar necazurile nu numai că nu distrug credinţa, ci chiar o clădesc. Necazul are, desigur, chiar mai înainte de câştigarea celor viitoare, cel mai mare fruct câştigat prin sine, are, vreau să spun răbdarea, adică are puterea de a face încercat pe cel ispitit, însă în acelaşi timp contribuie cu ceva şi la câştigarea celor viitoare, căci el este care face a ne creşte credinţa. Nimic nu este care să pregătească pe cineva în a nădăjdui la cele bune, decât conştiinţa curată şi bună.
Nimeni din cei ce vieţuiesc drept nu se îndoieşte de cele viitoare, după cum sunt mulţi din aceia cu viaţă necumpătată, care, apăsaţi de o conştiinţă rea şi vicleană, nu vor să mai existe judecată şi nici răsplată!
„Dar ce”, zici tu, „oare bunurile acelea stau în speranţe?”. Desigur că în speranţe, însă nu în speranţe omeneşti, care de multe ori se spulberă, şi îl ruşinează pe cel ce speră, deoarece a murit deja cel ce făgăduise, sau că fiind viu şi-a schimbat părerea, însă ale noastre nu sunt aşa, căci speranţa noastră este sigură şi nemişcată. Cel ce a făgăduit acele bunuri fiinţează în veci, şi noi, care ne vom bucura de acele bunuri, chiar de murim, vom învia iarăşi, şi nimic nu este care să ne ruşineze în toate, ca şi cum am fi robii unor speranţe deşarte.
Deci scăpându-i prin aceste cuvinte de orice îndoială, nu a rămas cu vorba numai la cele de aici, ci iarăşi vine la cele viitoare – cunoscând el bine pe cei slabi, care umblă după cele prezente şi nu se mulţumesc cu ele -, pe care le adevereşte din cele date deja.
Ca să nu zică cineva: „Dar dacă nu voieşte Dumnezeu să ni le dea? Cum că El poate, fiinţează şi stă, cu toţii ştim; dar de unde ştim dacă va voi?”, iată că Apostolul răspunde că aceasta o putem şti din cele deja petrecute cu noi, adică din dragostea pe care ne-a arătat-o.
„Care dragoste – zici – şi ce a făcut cu noi?”. Dându-mi Duhul Sfânt. De aceea spunând: „iar dragostea nu se ruşinează”, aduce şi dovada la acestea, zicând: „că dragostea lui Dumnezeu…” – şi ţineţi seama că nu zice „s-a dat”, ci „s-a vărsat în inimile noastre”, ceea ce arată belşugul acestui dar. Darul cel mai mare, pe acela ni l-a dat. Nu ne-a dat cerul, şi pământul, şi marea, ci ceea ce este mai cinstit decât toate acestea, ceea ce din oameni ne-a făcut îngeri, fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos. Şi ce este aceasta? „Duhul cel Sfânt”, zice. Dacă nu voia El ca după necazuri şi osteneli să ne dăruiască cununi mari şi neveştejite, nu ne-ar fi dat atâtea bunuri mai înainte de osteneli.
Acum, însă, dragostea cea fierbinte de aici se vede, că nu ne-a cinstit doar începutul şi ne-a dăruit câte puţin, ci fără veste şi deodată a vărsat asupra noastră izvorul bunătăţilor, şi aceasta mai înainte de lupte. Încât chiar de nu ai fi cel mai vrednic, totuşi să nu te deznădăjduieşti, căci ai drept cel mai mare apărător al tău dragostea Celui ce te judecă!
De aceea şi Apostolul, vezi bine, spunând că „nădejdea nu ruşinează”, nu o atribuie pe aceasta meritelor sau izbânzilor noastre, ci atribuie totul dragostei lui Dumnezeu, care niciodată nu se trece.
După ce spune de darul Duhului, se întoarce iarăşi la cruce, zicând: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (5, 6-8).
Ceea ce spune aici, aşa este; că dacă cineva pentru un bărbat virtuos nu ar prefera îndată să moară, apoi înţelegi dragostea Stăpânului, când El nu pentru cei virtuoşi, ci pentru cei păcătoşi şi pentru duşmani a primit moartea, ceea ce şi spune, zicând:
„Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptaţi prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui” (5, 8-10).
S-ar spune că cele afirmate aici sunt o tautologie, însă, pentru cel ce priveşte cu atenţie, nu este aşa. Gândeşte-te bine! El voieşte să-i convingă pentru cele viitoare. Mai întâi le aţâţă mintea cu hotărârea dreptului patriarh, spunând că şi el s-a convins de ceea ce Dumnezeu a făgăduit, şi bineînţeles că fiind Atotputernic va şi săvârşi. Apoi îi provoacă spunându-le de harul pe care l-au primit; mai departe din necazurile ce le îndură, şi care sunt suficiente a ne duce la credinţă, şi la urmă acelaşi lucru îl arată şi prin moartea Stăpânului, ca şi prin răutatea noastră de dinainte. Şi s-ar părea, după cum am zis, că cele vorbite sunt unul şi acelaşi lucru, însă se găseşte aici şi al doilea şi al treilea, ba încă şi mai multe lucruri concentrate în aceste fraze. Mai întâi faptul că El a murit; al doilea că a murit pentru cei necredincioşi; al treilea că ne-a împăcat cu Dumnezeu; al patrulea că ne-a mântuit; al cincilea că ne-a îndreptat, că ne-a făcut nemuritori, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei celei veşnice. „Nu numai de la moartea Lui – zice – trebuie a stărui noi în această credinţă, ci de la harul ce ni s-a dat prin moartea Lui. Deşi numai faptul că a murit pentru noi, fiind atât de căzuţi, a fost cea mai mare dovadă de dragoste a Lui, dar încă Îl vedem şi după moarte dăruindu-ne astfel de bunuri? Desigur că cele petrecute cu noi pune în umbră orice hiperbolă ai spune, şi aceasta duce la credinţă chiar şi pe cel mai indiferent. Nimeni altul nu ne poate mântui pe noi decât Acela Care ne-a iubit atât de mult, păcătoşi fiind, încât S-a dat chiar pe Sine drept jertfă”.
Ai văzut câtă înţelepciune şi ce construcţie minunată are pasajul acesta faţă de speranţa în cele viitoare? Mai înainte de aceasta, două greutăţi se aflau în calea mântuirii noastre; întâi că eram păcătoşi, şi al doilea că trebuia să ne mântuim prin moartea Stăpânului, ceea ce înainte de a se întâmpla ni se păreau îndoielnice, şi pentru ca să se petreacă era nevoie de o dragoste foarte mare.
Acum însă, când toate acestea s-au petrecut, nu mai încape îndoială că toate celelalte sunt cu mult mai uşoare. Acum noi am devenit prietenii Lui, şi deci nu are nevoie şi nici nu voieşte moartea noastră. Cel ce a cruţat pe duşmani într-atât încât n-a cruţat nici pe Fiul Său, oare acum, când am devenit prietenii Lui, nu se va alipi de noi? Pentru aceasta era nevoie să dea pe Fiul Său? Cineva nu poate scăpa pe un altul, fie că nu voieşte, fie că nu poate, chiar de ar voi. Însă nimic din acestea nu se pot atribui lui Dumnezeu. Cum că voieşte, aceasta a dovedit-o prin aceea că a dat pe Fiul Său, iar cum că poate face ceea ce voieşte, aceasta a demonstrat-o prin faptul că ne-a îndreptat fiind păcătoşi.
Aşadar, care poate fi piedica pusă nouă înaintea câştigării bunurilor viitoare? Nici una. Apoi ca nu cumva auzind de păcătoşi, de duşmani, de slabi şi necredincioşi, să roşeşti sau să te ruşinezi, ascultă ce mai spune el:

„Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care am primit împăcarea” (5, 11).

Dar ce vrea să zică această expresie: „şi nu numai atât”? Ce vrea să spună el? „Nu numai că ne-a mântuit – zice -, ci chiar ne şi lăudăm pentru acest fapt, de care ar crede cineva că noi ar trebui să ne ascundem de ruşine. Căci a ne mântui pe noi care trăim în atâtea răutăţi, a fi iubiţi atât de mult de cel ce ne-a mântuit, aceasta este cea mai mare minune. Şi nu ne-a mântuit nici prin îngeri şi nici prin arhangheli, ci prin Fiul Său cel Unul Născut. Încât faptul că ne-a mântuit, şi că chiar astfel fiind ne-a mântuit, şi că a făcut aceasta prin Fiul Său cel Unul Născut, şi nu numai prin Fiul Său, ci şi prin sângele Lui, faptul acesta, zic, ne împleteşte mii de cununi de laudă”.
Nici un cuvânt nu este mai vrednic de slava lui Dumnezeu decât a spune că am fost iubiţi de Dumnezeu, şi că şi noi iubim pe Cel ce ne iubeşte. Aceasta este cea care-i face pe îngeri mai străluciţi, aceasta şi pe domnii şi pe începătorii le arată mai luminate, aceasta este superioară împărăţiei cerurilor. De aceea şi Pavel o punea înaintea împărăţiei cerurilor, de aceea fericea puterile cele netrupeşti, că Îl iubesc pe Dumnezeu şi se supun întru totul Lui. De aceea şi profetul se minuna, zicând: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi îngerii Lui cei tari la virtute, care faceţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui” (Psalmii lui David 102, 20). De aici şi Isaia lăuda pe serafimi, arătând marea lor virtute, fiindcă stau lângă acea slavă, ceea ce este semnul celor mai iubiţi.
Să imităm şi noi, iubiţilor, puterile cele de sus şi să ne silim nu numai de a sta alături de tronul celui Preaînalt, ci să şi avem în noi pe Cel ce stă pe acel tron. El ne-a iubit pe noi chiar când Îl uram, şi încă rămâne în această iubire, căci: „ca să fiţi fiii Tatălui vostru celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Deci şi tu iubeşti pe cel ce te iubeşte, căci iubeşte cu adevărat. „Şi cum atunci, zici tu, el care ne iubeşte ne-a ameninţat cu gheena, cu osânda şi pedeapsa”? Tocmai de aceea, fiindcă te iubeşte. Căci scoţându-ţi din rădăcină răutatea ta, şi stăpânindu-te cu frică, ca şi cu un frâu, totul face şi toate le lucrează ca să nu păşeşti pe calea răului, şi atât prin cele plăcute, cât şi prin cele neplăcute, te împiedică de a da năvală la cele de jos; voieşte, cu un cuvânt, a te ridica la El, izbăvindu-te de răutate, care este mai grozavă decât gheena.
Dar dacă râzi de cele spuse aici, şi dacă voieşti mai bine a-ţi trăi toate zilele întru răutăţi, decât a fi pedepsit o singură zi, nu e nimic de mirare, fiindcă şi copiii cei mici, când văd pe doctor venind, dau să se ascundă şi prind a boci, preferând mai degrabă să piară cu puroiul în trup decât să sufere o durere trecătoare, ca apoi să se bucure de sănătate. Cei cu mintea limpede, însă, ştiu că a sta bolnav cineva timp îndelungat este cu mult mai grozav decât a i se tăia cuiva organul cel bolnav şi plin de puroi, precum şi a se găsi cineva în rele e cu mult mai rău decât a fi pedepsit. Unul are putinţa de a se vindeca şi a se însănătoşi, pe când celălalt se va pierde şi va rămâne în boală. Cum că sănătatea este mai bună decât boala, nu mai încape nici o vorbă, fiindcă şi tâlharii nu sunt vrednici de jelit atunci când le sunt sparte coastele de către doctor, ci atunci când ei sparg zidurile caselor şi ucid.
Dacă sufletul este mai bun decât trupul, după cum şi este, apoi când el se pierde, este mai drept de a ofta şi a plânge, şi dacă el nu simte, atunci încă mai mult trebuie jelit. Şi pe cei îndrăgostiţi peste măsură trebuie a-i jeli mai mult decât pe cei bolnavi de friguri, şi pe beţivi mai mult decât pe cei chinuiţi de duhuri necurate. „Şi dacă acestea, zici tu, sunt mai grozave, atunci de ce le preferăm mai mult decât pe cele bune”? Pentru că multora dintre oameni, după cum zice şi proverbul, le plac mai mult cele rele, şi pe acestea le preferă, iar pe cele bune le trec cu vederea, precum se poate vedea petrecându-se cu femeile, cu bucatele, cu plăcerile necumpătate, cu casele, câmpiile, robii, şi în fine toate cele omeneşti.
Ce este mai plăcut? Cu femeile a avea relaţii trupeşti, sau cu copiii? Cu femeile sau cu catârcele? Şi totuşi vom găsi mulţi care, trecând pe lângă femeie, se împreunează cu dobitoacele sau batjocoresc trupuri nevinovate de copii. Deşi cele după fire sunt mai plăcute decât cele împotriva ei, totuşi se găsesc mulţi care umblă după cele nebuneşti şi provocatoare de greţuri, şi care poartă cu ele pedeapsa şi osânda cea veşnică, şi pe acestea le adaugă în viaţa lor ca plăcute!
„Li se par mai plăcute”, zici tu. Dar tocmai de aceea sunt mişei, fiindcă cred plăcute pe acelea care nu sunt. Astfel că şi pedeapsa păcatului însuşi ei o fac mai rea, altfel nu se poate. Dacă răul s-ar găsi înnăscut în om, Dumnezeu nu ar mai adăuga rele peste rele, căci nici nu voieşte de a fi omul mai rău, şi fiindcă nu El, Care a făcut totul ca să stingă răutatea, ar putea să o sporească. Aşadar răul nu este de a fi pedepsit cel păcătos, ci de a nu fi pedepsit când păcătuieşte, după cum nu poate fi rău de a vindeca pe cel bolnav, ci de a-l părăsi nevindecat. Nici un rău nu este atât de mare ca pofta cea smintită; şi când zic smintită, înţeleg şi dezmierdarea şi slava deşartă, şi stăpânirea, şi în fine toate câte sunt peste trebuinţa firească a omului. Şi într-adevăr, un om de felul acesta, cu o viaţă moleşită şi desfrânată, s-ar părea la prima vedere că este cel mai fericit dintre muritori, însă el este mai nefericit decât toţi, fiindcă a introdus în sufletul său nişte stăpâni răi şi tirani, care îl muncesc neîncetat şi-l duc la ruşinoasă şi sigură pierzanie.
De aceea Dumnezeu a făcut viaţa noastră anevoioasă, ca să ne scape de acea sclavie şi să ne îndrepte spre o libertate curată. De aceea ne-a ameninţat şi cu osânda, şi a dispus ca răstimpul vieţii noastre să fie întovărăşit de dureri şi de osteneli, strângând şi pecetluind bine uşurătatea minţii noastre. Astfel şi iudeii, când erau legaţi cu lutul şi cu cărămizile, erau blânzi şi supuşi, şi chemau pe Dumnezeu necontenit în ajutorul lor, iar după ce au câştigat libertatea, veşnic cârteau şi întărâtau pe Stăpân, şi singuri şi-au provocat o mulţime de rele. „Dar -zici tu – ce ai putea spune de cei ce de multe ori din cauza necazurilor se abat de la rele?”. Că abaterea aceea nu se desprinde din necazuri, ci din slăbiciunea lor. Dacă cineva are un stomac bolnav în aşa grad, că n-ar putea primi doctoria cea amară ce l-ar putea lecui, fiindcă l-ar putea îmbolnăvi şi mai tare, atunci noi nu învinovăţim doctoria, ci boala stomacului. Tot aşa şi aici învinovăţim uşurătatea judecăţii unor asemenea oameni.
Cel ce se abate la rele din cauza necazurilor, cu atât mai mult va cădea în ele din cauza liniştii pe care ar avea-o, fiindcă dacă el fiind legat – căci aşa este necazul – şi cade, cu atât mai mult va cădea fiind dezlegat; dacă strâmtorat din toate părţile şi încă se abate, apoi cu atât mai mult când nu este legat cu nimic şi slobod.
„Şi cum aş putea – zici – să nu mă dau la rele necăjit fiind?”. Dacă vei înţelege că chiar de ai voi sau n-ai voi, totuşi necazul îl vei suferi. Dacă tu îl înduri cu mulţumire, vei câştiga mult, iar de vei fi scârbit şi zăpăcit, blestemând soarta, nenorocirea nu o vei putea alunga sau împuţina, ba chiar o vei face mai mare tu însuţi.
Acestea cugetându-le, iubiţilor, să binevoim şi să facem totdeauna ceea ce se cade. Cineva, de pildă, îşi va fi pierdut fiul, sau îşi va fi pierdut averea toată; ei bine, dacă tu vei înţelege, că a scăpa pe fiul tău cel unul născut din tine nu se poate, însă e posibil de a te folosi cu ceva din această suferinţă nenorocită, dacă vei îndura nenorocirea cu bărbăţie, şi dacă în loc de cuvinte de blasfemie tu vei înălţa slavă Stăpânului, atunci relele căzute pe tine de la sine îţi vor deveni ca nişte prilejuri de izbândă a propriei tale voinţe.
Ai văzut pe fiul tău răpit de moarte de tânăr? Zi şi tu ca dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21). Ţi-ai văzut averea risipită? Spune: „Gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi întoarce în pământ!”. Ai văzut pe cei răi progresând, iar pe cei buni petrecând zile amare şi suferind mii de rele, şi nu pricepi care este cauza acestor contradicţii? Spune ca psalmistul: „ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu tine” (Psalmii lui David 72, 22).
Dacă ai căuta cauza unor asemenea contradicţii, gândeşte-te bine că va veni ziua aceea când fiecare va da seamă, şi când El va judeca lumea, şi orice nedumerire îţi va dispărea, fiindcă atunci va lua fiecare după vrednicie, după cum au luat Lazăr şi bogatul din Evanghelie. Adu-ţi aminte de apostoli, fiindcă şi aceia, deşi bătuţi, alungaţi şi suferind mii de rele, totuşi se bucurau că s-au învrednicit a fi necinstiţi pentru numele lui Hristos. Deci şi tu dacă te îmbolnăveşti sau eşti strâmtorat, suferă cu bărbăţie şi mulţumeşte lui Dumnezeu, fiindcă numai aşa vei primi plata acelora. Şi cum fiind bolnav sau strâmtorat vei putea mulţumi lui Dumnezeu, dacă tu Îl iubeşti cu adevărat. Cei trei tineri, deşi se găseau aruncaţi în cuptorul cel cu foc, sau şi alţii care prin închisori sufereau mii de rele, totuşi nu încetau a mulţumi lui Dumnezeu; apoi cu atât mai mult vor putea face aceasta cei ce sunt bolnavi sau în strâmtorări.
Nu este nimic pe care dragostea adevărată să nu-l poată birui; şi când mai ales e la mijloc dragostea de Dumnezeu, apoi cel ce are o asemenea dragoste este mai presus de orice.
Nici focul, nici sabia, nici sărăcia, nici boala, nici moartea, nici nimic altceva de acest fel nu i se va părea greu unui asemenea om, ci râzând de orice, el va zbura la cer, şi nu va fi cu nimic mai prejos decât cei ce se găsesc acolo, şi numai spre o unică frumuseţe va avea el privirea aţintită: spre slava lui Dumnezeu.
Deci nici cele dureroase ale vieţii acesteia nu vor putea înjosi viaţa lui, după cum nici cele bune şi plăcute nu-l vor putea mândri şi îngâmfa.
Deci, iubiţilor, să avem o asemenea dragoste. Nimic nu poate fi deopotrivă cu această dragoste.

Să avem, zic, asemenea dragoste atât în interesul celor prezente, cât şi al celor viitoare. Dacă aş putea zice astfel, o asemenea dragoste, prin însăşi firea ei, ar trebui să o avem cu întâietate faţă de toate, fiindcă numai aşa putem să scăpăm de torturile vieţii prezente şi ale celei viitoare, şi să ne bucurăm de împărăţia cerurilor. Însă nici izbăvirea de gheenă, nici câştigarea împărăţiei cerurilor nu ar putea fi ceva mai mult decât o asemenea dragoste de care vorbesc eu, adică decât dragostea pentru Hristos, fiindcă a iubi pe Hristos, şi în acelaşi timp a fi iubit de El, este mai presus de orice.
Dacă chiar şi între noi, oamenii, dragostea este resimţită ca fiind mai presus de orice altă plăcere, dar când acestea amândouă se petrec cu Dumnezeu, când Îl iubim şi când ne iubeşte, care minte omenească ar putea oare să ne reprezinte deplin şi întocmai fericirea unui astfel de suflet binecuvântat? Desigur că nici o minte, ci singură experienţa directă a acestei supreme fericiri.
Deci pentru ca prin experienţă să putem noi cunoaşte această mulţumire duhovnicească, acea viaţă fericită şi tezaurul nenumăratelor bunătăţi dumnezeieşti, să lăsăm totul la o parte şi să câştigăm o asemenea dragoste, atât pentru mulţumirea noastră sufletească, cât şi pentru slava lui Dumnezeu, Cel iubit de către noi, Căruia, împreună cu Unul Născut Fiul Său şi cu Prea Sfântul Său Duh, se cuvine slava şi stăpânirea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Dragoste cea fireasca a parintilor catre fii nu este de neluat in seama

Cuvant

CHIAR SI ÎN PRAZNICUL A CINCIZECI DE ZILE
TREBUIE SA NE ADUCEM TOTDEAUNA
AMINTE DE POST.

PENTRU PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU, SI CUM CA
DRAGOSTEA CEA FIREASCA A PARINTILOR CATRE FII
NU ESTE DE NELUAT ÎN SEAMA, SI CA NU NUMAI TATILOR,
CI SI MAMELOR LI S-AU PORUNCIT SA PUNA ÎN RANDUIALA
OBICEIURILE COPIILOR.

SI LA SFÂRSIT DESPRE ANA

Daca un strain va veni la noi si-l vom primi cu dragoste câteva zile, îl vom împartasi de vorba si de masa, apoi va pleca. A doua zi dupa ducerea lui, punându-se iarasi masa, îndata ne aducem aminte de acela, de vorba si cuvintele lui si cu multa dragoste ne gândim la el. Asa sa facem si la post.
A venit la noi si a petrecut cu noi patruzeci de zile, l-am primit cu dragoste si apoi l-am petrecut. Si fiindca vrem sa va punem înainte masa duhovniceasca, sa ne aducem aminte de el si de toate bunatatile ce ni s-au dat prin el, caci nu numai când este el de fata, ci si pomenirea lui poate sa ne foloseasca foarte mult. Si precum cei pe care îi iubim ne umplu de multa bucurie nu numai când sunt de fata, ci si când lipsesc si ne aducem aminte de ei, asa si zilele postului, adunarile si petrecerile cele obstesti la Biserica si toate celelalte bunatati care le-am dobândit de la el ne veselesc.
Iar aceasta vi le zic nu silindu-va sa postiti, ci indemnându-va sa nu va desfatati, nici sa fiti ca cei mai multi dintre oameni, daca este bine sa-i numesc oameni pe cei ce se afla în atâta împutinare de suflet, care ca si cum s-ar fi slobozit din legaturi si ar fi scapat din vreo temnita cumplita, zic uni catre altii: Bine ca am trecut noianul cel cumplit al postului. Iar altii care sunt mai slabi decât acestia se tem si de cele patruzeci de zile ce vor sa fie, si se dau la desfatare, la desfrânare si la betie. Ca de ne-am fi deprins sa traim în celelalte zile cu cinste si în blândete, chiar de ar fi trecut postul l-am fi dorit si când venea l-am fi primit cu multa bucurie. Ce lucru bun nu ne pricinuieste noua postul?
Toate sunt pline de liniste si de alinare. Iar casele s-au usurat de zgomote, alergaturi si de toata tulburarea. Dar mai înainte do case, mintea celor ce postesc se îndulceste de aceasta liniste, iar toata cetatea urmeaza bunei rânduieli cei din minte si din case. Caci seara nu mai auzi pe nimeni cântând, nici ziua ne cineva îmbatându-se si facând tulburare. Nu auzi strigate, nici certuri, ci pretutindeni vezi multa liniste.
Dar acum nu este asa. Ci îndata de dimineata se aud strigari si zgomote; vezi multime de bucatari alergând si multime de fum în case si în târguri. Fiindca patimile ard înauntrul nostru, iar flacara poftelor celor necuvioase se ridica în sus din pricina desfatarii. De aceea sa cautam postul si dupa ce a trecut, caci acela potoleste toate patimile. Si desi am lasat ostenelile lui, totusi sa nu încetam dorirea lui, nici sa stingem pomenirea lui. Si dupa ce vei prânzi si vei dormi, de voi merge în târg, si vei vedea ca ziua se pleaca catre seara, intra în aceasta Biserica si-ti adu aminte de vremea postului în care Biserica era plina de multime, care asculta cu minte treaza, cu osârdie si cu multa dulceata cuvântul nostru.
Cugetând la toate acestea, adu-ti aminte de acele zile dorite. Iar când vei pune masa, atinge-te de bucate cu pomenirea aceasta si niciodata nu vei aluneca la betie. Si precum cel ce are o femeie cinstita, înteleapta si curata este foarte aprins de dragostea ei, si nu îndrazneste sa îndrageasca vreo desfrânata, nici când aceea lipseste, caci dorinta pentru cea legiuita a apucat mai înainte si a stapânit mintea lui, nelasând sa intre alta îndrug)re, tat asa se face si cu postul si cu betia.
Deci de ne vom aduce aminte de cea sloboda si curata, pe aceasta desfrânata de obste si maica a toata ceara, adica betia, o vom departa cu multa lesnire, fiindca dorinta postului departeaza nerusinarea. De aceea va rog sa aveti în minte toate de care v-am spus. Si ca sa va ajut si eu putin la aceasta aducere aminte, cuvântul pe care atunci ma pregateam sa-l pornesc ma voi ispiti acum sa-l aduc de fata, ca prin aducerea aminte de învatatura sa ni se faca si aducere aminte de vremea aceea.
Voi poate ati uitat, dupa ce v-am vorbit multe cuvinte. Dupa ce Parintele nostru a venit din calatoria aceea îndelungata, de nevoie era sa spunem toate cele ce s-au întâmplat acolo. Apoi am vorbit cu elinii, care, din pricina acelei întâmplari, sa se faca mai buni si venind singuri la noi de la înselaciunea elineasca, sa-i înradacinam cu statornicie si sa-i învatam de la ce fel de întuneric s-au izbavit si de la ce fel de lumina a adevarului au alergat. Dupa aceea multe zile ne-am îndulcit de praznicul mucenicilor, si era cu necuviinta ca, dupa ce am petrecut la mormintele mucenicilor, sa ne ducem lipsiti de laudele cele cuviincioase lor.

Dupa aceste laude a urmat sfatuirea cea pentru juraminte. Caci dupa ce am vazut ca tot poporul de la tara a venit în cetate, am voit sa le dam aceste merinde si asa sa-i trimitem la ale lor.

Voua nu va este cu putinta sa va aduceti aminte cu lesnire de întrebarea ce am pus-o noi atunci catre elini, dar mie, celui ce ma zabovesc totdeauna în acestea, cu lesnire îmi este. Deci spunându-va putin din cele ce s-au grait atunci, usor va voi putea aduce aminte de pricina cuvântului.

Care a fost pricina? Întrebam si cautam atunci cum Dumnezeu din început purta grija de neamul nostru si cum ne învata cele de folos, când nu era nici scrisul, nici nu se daduse legi scrise. Si aratam ca prin privirea zidirii ne-a povatuit la cunostinta cea dumnezeiasca, când apucându-va pe voi nu de mâna, ci de minte, v-am plimbat prin toata zidirea, v-am aratat cerul si pamântul, marea si lacurile, izvoarele, râurile si marile cele nesfârsite, livezile, gradinile si tarinile, pomii încarcati de roade si vârfurile muntilor acoperite cu paduri.

Când am vorbit despre seminte, ierburi si flori, despre pomii cei roditori si neroditori; despre dobitoacele cele salbatice si domestice; despre cele din apa si do pe uscat si despre cele ce traiesc si în apa si pe uscat; despre cele ce taie aerul si despre cele ce se târasc pe jos, precum si despre stihiile lumii. Si la fiecare ne uimeam cu totii, fiindca mintea noastra nu putea sa înteleaga bogatia cea nemarginita si nu putea cuprinde pe toate caci: „Cât s-au marit lucrurile Tale, Doamne, toate intru întelepciune le-ai facut” (Ps. 103, 25). Si ne minunam nu numai pentru multimea fapturilor facute de întelepciunea lui Dumnezeu, ci si pentru maretia si frumusetea lor.

Ca pentru întelepciunea Sa sa fie laudat, iar prin celelalte sa traga pe oameni sa-I slujeasca si sa I se închine, caci vazând lipsa în maretia si frumusetea fapturilor, sa nu se închine lor în locul Celui ce le-a facut. Neputinta celor create pot îndrepta o înselare ca aceasta. Si mai aratam ca toata zidirea este stricacioasa si ca se va schimba, dobândind mai multa slava; apoi când si din care pricina s-a facut stricacioasa. Si acestea toate le filozofam atunci catre voi si aratam din acestea puterea lui Dumnezeu, care a creat atâta frumusete în corpuri stricacioase, în cer, în soare, în stele. Si cu adevarat este a ne minuna, cum trecând atâtia ani, n-au patimit nimic, precum patimesc trupurile noastre, nefacându-se mai slabe de batrânete, nici molesindu-se de vreo boala sau neputinta.
Ci îsi pastreaza puterea si frumusetea lor, pe care a pus-o Dumnezeu din început în ele, caci nici lumina soarelui nu s-a împutinat, nici stralucirea stelelor n-a slabit, nici frumusetea cerului nu s-a întunecat, nici hotarele marii nu s-au mutat, nici puterea pamântului care face sa creasca roadele cele de peste an nu s-a cheltuit. Iar cum ca acestea sunt stricacioase am aratat si din dumnezeiestile Scripturi si din natura lucrurilor. Si cum ca sunt frumoase si stralucite o marturiseste în toate zilele admiratia celor ce le privesc, admiratie de care este vrednic Dumnezeu, care le-a facut astfel dintru început.
Si fiindca atunci când ziceam acestea unii dintre voi s-au împotrivit, zicând ca omul este mai necinstit decât toate cele ce se vad. Pentru ca cerul, pamântul, soarele si stelele au tinut atâta timp, pe când omul dupa saptezeci de ani se risipeste si piere. Mai întâi vom raspunde ca nu omul întreg se risipeste, ca stricaciune se face numai partea inferioara, iar sufletul ramâne totdeauna nemuritor, nesuferind nici o schimbare, în al doilea rând prin aceasta nu suntem necinstiti, ci mai mult ne cinstim, caci pe dreptate suferim boli si batrânete, nu fara pricina si fara folos. Pe dreptate pentru ca am cazut la pamânt, iar spre folos ca sa îndreptam trufia ce s-a nascut în noi din trândavie, prin slabiciune si prin boli.

Deci nu necinstindu-ne a îngaduit Dumnezeu sa se faca aceasta. Caci de ne-ar fi necinstit n-ar fi lasat ca sufletul nostru sa fie nemuritor. Si ne-a facut trupul nostru asa nu pentru ca El este neputincios, ca de ar fi asa nu ar fi putut sa faca cerul, stelele si pamântul, ci ca sa ne faca mai buni, mai întelepti si mai supusi Lui. Cerul nu l-a facut sa îmbatrâneasca sau sa fie cuprins de boli, caci cel ce este lipsit de vointa libera nu poate nici pacatui, nici face fapte bune si de aceea nu are nici trebuinta de îndreptare. Iar noua celor ce suntem cinstiti cu suflet si cu grai ni s-a pus frâu si smerenie, prin patimi si boli, pentru a vindeca pacatul trufiei în care a cazut omul cel dintâi.

Si daca cerul ar fi fost facut sa îmbatrâneasca, ca si trupuri le noastre, multi ar fi învinuit cu îndrazneala pe Ziditorul, ca nu a putut sa faca un corp care sa tina multi ani. Dar acum li s-a ridicat aceasta pricina de învinuire, fiindca lucrurile Lui dureaza atâta vreme.

Pe lânga toate acestea trupurile noastre nu s-au facut1 numai pentru veacul acesta, ci vor învia cu mai multa slava, vor fi mai stralucite decât cerul, soarele si toate celelalte se vor muta la cele de sus.

Deci, o latura a cunoasterii lui Dumnezeu este prin zidire, iar cealalta este sadita în noi, despre care am vorbit atunci pe larg prin multe cuvinte, aratând ca în firea noastra este sadita cunostinta celor bune si a celor rele. Dintru început am avut acesti doi învatatori, zidirea si constiinta, care fara de glas, prin tacere au învatat pe oameni. Zidirea uimind prin vedere pe cel ce priveste, îl trimite pe om la contemplarea Ziditorului ei, iar constiinta, arata pe toate cele ce se cuvin de facut. Puterea si hotarârea judecatii se vad prin însusirile fetei.
Atunci când lucreaza înauntru si pâraste si prihaneste pacatul, înfatisarea fetii se tulbura si o umple de multa mâhnire. Iar când savârsim vreun lucru din cele de rusine, ne îngalbenim si ne speriem, caci ne mustra glasul constiintei pe care nu-l auzim, dar îl întelegem prin supararea fetii.
Pe lânga acesti doi învatatori, mai este si un al treilea adaugat de purtarea de grija a lui Dumnezeu, care nu fara de glas, ca ceilalti de mai înainte, ci cu cuvânt, cu sfatuire si cu învatatura ne pune în rânduiala mintea noastra. Si care este acesta?
Dumnezeu a facut ca sa fim iubiti de parintii nostri care ne-au nascut, si sa-i avem învatatori ai faptei bune. Si nu i s-a dat tatalui numai a semana, ci a si învata, iar mamei nu numai a naste, ci si a hrani si a creste bine. Si cum ca este adevarat ca nu firea, ci fapta buna face pe parinti, însusi nascatorii vor marturisi împreuna cu noi. Ca ei de multe ori pe fiii lor, când îi vad ca s-au abatut la rautate, îi taie de la ei departându-i de la mostenire facându-si altii fii, care, de multe ori, nici o legatura de rudenie nu au cu ei.
Oare ce poate fi mai de mirare decât aceasta, când pe cei ce i-au nascut îi leapada, iar pe cei straini, îi fac fii adoptivi. Acestea nu le-am zis fara ele rost, ci ca sa cunosti ca voia libera este mai puternica decât firea. Si aceasta a fost un lucru al purtarii de grija a lui Dumnezeu, ca sa nu îngaduie ca fiii sa fie lipsiti de dragostea cea fireasca, nici sa se îngaduie toate din pricina ei.
Caci, daca parintii n-ar fi iubit pe fii lor din fire, ci numai din obiceiurile si faptele lor, ai fi vazut pe multi înstrainati de la casa parinteasca defaimându-se, iar neamul nostru destramându-se. Iar daca totul ar fi fost lasat la gura firii, nu numai atunci când fiii ar fi cinstit pe parinti, ci si atunci când i-ar fi ocarât si necinstit si alte rele ar fi patimit de la ei, neamul nostru ar fi alunecat la cea mai de pe urma rautate.
Caci, daca copiii nu vor îndrazni asupra parintilor lor, fiindca au vazut pe multi ce s-au facut rai ei ar fi fost izgoniti si din casa si din avutia parinteasca, vor fi atenti la dragostea lor. Si de nu ar fi îngaduit Dumnezeu parintilor sa pedepseasca pe copiii lor, sau sa-i lepede daca vor deveni rai, la ce fel de rautate nu s-ar fi ajuns?
De aceea Dumnezeu a încredintat dragostea parintilor si la fire si la obiceiurile copiilor, ca de vor gresi cu masura sa-i ierte, fiindca firea îi îndeamna la aceasta, iar de se vor face rai si vor boli nevindecat, dragostea lor sa nu dea frâu liber rautatii acelora, daca va birui firea si vor voi sa se tina de copii cu toate ca sunt rai. Câta purtare de grija nu este aici? Ca s-a poruncit sl a iubi. dar si a pune masura dragostei si iarasi a hotara rasplatire pentru buna crestere -a copiilor.

Si cum ca este rânduita rasplatire pentru cresterea copiilor nu numai barbatilor, ci si femeilor, asculta cum vorbeste Scriptura în multe locuri, nevorbind mai putin catre femei decât catre barbati. Pavel dupa ce a zis: „Femeia amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca. Dar se va mântui prin nastere de fii” (I Tim. 2, 14). Te mâhnesti, zice, pentru ca femeia cea dintâi te-a bagat în chinuri si în dureri si întru îndelungata purtare în pântece?

Dar nu te necaji, ca vei fi suparata de chinuri si de dureri, ca pe cât te vei chinui pe atât te vei folosi, de vei voi, de la cresterea copiilor. Copiii, de vor dobândi o educatie cuviincioasa, sârguindu-se la fapta buna si îmbunatatita, ti se vor face pricina de mântuire, si pe lânga ispravile tale vei lua multa rasplata pentru osârdia si purtarea ta de grija catre ei. Si ca sa cunosti ca nu nasterea, o face pe mama nici pentru aceasta nu este rânduita plata, auzi ce spune în alt loc Pavel despre vaduve: „Daca si-a crescut copiii” (I Tim. 5, 10).

Nu a zis ,,de a nascut fii”, ci „daca si-a crescut”. Caci aceea este a firii, iar aceasta este a voii libere. Si acest lucru îi arata si aici, dupa ce zice: „Dar se va mântui prin nastere de fii, apoi adauga: „Daca staruieste cu deplina întelepciune, în credinta, în iubire si în sfintenie”, aratând prin aceasta ca nu nasterea de fii aduce plata, ci buna crestere. Ca si cum ar zice: Atunci vei lua plata multa, daca copiii pe care i-ai nascut vor petrece întru credinta, în dragoste si în sfintenie. De-i vei aduce la acestea, de-i vei îndemna, de-i vei învata, de-i vei sfatui, pentru aceasta purtare de grija vei lua multa rasplata de la Dumnezeu.
Deci femeile sa nu socoteasca ca a purta grija de fiii lor este un lucru strain pentru ele, caci n-a deosebit neamul nostru, nici a zis simplu „de si-a crescut fiii”, ci de vor petrece în credinta, în dragoste si în sfintenie. De aceea trebuie sa purtam grija pentru amândoua felurile de copii, dar mai ales femeile, caci ele stau mai mult acasa. Pe barbati de multe ori îi trag de acasa grijile si calatoriile în strainatate, dar femeia fiind libera de aceasta grija, mai cu lesnire poate sa poarte grija de cei nascuti, având rnai multa vreme. Asa faceau si femeile cele de demult.

A purta grija de copii si a-i îndemna la o viata morala este de datoria nu numai a barbatilor, ci si a femeilor. Si cum ca acest lucru este adevarat, va voi povesti o istorie veche.

A fost la evrei o oarecare femeie Ana. Aceasta femeie a bolit multa vreme de sterpiciune, dar lucrul cel mai cumplit era ca rivala ei era mama a multi copii, lucru care, fireste, este de nesuferit femeilor, iar când exista si rivala care are copii, suferinta se face mult mai cumplita. Si-si cunostea mai cu dinadinsul ticalosia vazând buna sporire a celeilalte, asa cum cei ce traiesc în mare saracie, se chinuiesc mai mult atunci când se gândesc la coi bogati. Si nu numai acesta era lucrul cel mai greu ca nu avea copii, iar cealalta avea, ci pentru ca cealalta era pizmareata, si nu numai atât, ci o si întarâta si o defaima.

Ana vazând toate acestea rabda si „nu i-a dat Domnul prunc dupa necazul ei si dupa scârba sufletului sauu (I Imp. 1, 6). Ce înseamna udupa necazul eiu ? Nu înseamna oprirea nasterii de fii pentru ca Dumnezeu o vedea ca sufera cu multumire aceasta ticalosie. Faptul ca nu i-a potolit tristetea desi a vazut-o ca se necajeste si se mâhneste, i-a iconomisit ceva mult mai mare. Iar pe acestea sa nu le auzim numai în treacat, ci de aici sa învatam o mare filozofie.

Caci, când vom cadea în vreun râu, patimind durere si tânguire, cu toate ca raul ni se va parea de nesuferit, sa nu ne tulburam, nici sa ne mâhnim, ci sa asteptam cele ce va hotarî Dumnezeu. EL stie foarte bine când trebuie sa dezlege ceea ce ne pricinuieste întristare. Lucru care s-a întâmplat si la aceasta femeie. Caci Dumnezeu a închis pântecele ei, nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca sa ne deschida noua usile întelepciunii femeii, sa vedem bogatia credintei ei si sa cunoastem ca acest lucru o facea mai stralucita.

Dar asculta cele ce urmeaza: „se facea în tot anul, de multa vreme, când se suia la casa Domnului, si se mâhnea si plângea si nu mânca” (I Im p. 1, 7).

Mare este mâhnirea, îndelungata este întristarea, nu doua sau trei zile, nici douazeci sau o suta, nici o mie sau de doua ori pe atâta, ci multi ani se întrista si se mâhnea, caci aceasta înseamna nde multa vreme”. Dar însa nu s-a necajit. Filosofia ei a biruit lungimea filosofiei, ocarile si imputarile pizmatoarei; ea se ruga si certa deseori. Iar lucrul cel mai mare decât toate si care arata mai ales dragostea ei catre Dumnezeu, era ca nu poftea numai sa dobândeasca un copil, ci, dobândindu-l, dorea sa-l afieroseasa lui Dumnezeu si sa-l aduca Lui ca pârga a pântecelui ei. Iar pentru aceasta buna fagaduinta sa-si ia plata.
Dar de unde se arata aceasta? Din cele ce urmeaza. Stiti cu totii ca cel mai nesuferit lucru pentru femei este sterpiciunea. Multi dintre barbati sunt atât de fara socoteala când învinuiesc pe femei ca nu nasc. Ei nu-si dau seama ca nasterea e de sus si are începutul prin purtarea de grija a lui Dumnezeu. Prin urmare nici firea femeii, nici împreunarea nu sunt îndestulatoare spre aceasta. Si cu toate ca ei stiu ca le învinuiesc pe nedrept, de multe ori le cearta si se întorc de la ele si nu le mai îndragesc.
Sa vedem daca si la femeia aceasta s-a întâmplat acest lucru? De o vei vedea ca este defaimata, necinstita, ocarâta, fara îndrazneala catre barbat si nici dobândind toata dragostea de la el, atunci vei putea socoti cât de mult dorea copilul ca sa aiba îndrazneala si libertate si sa fie mai draga barbatului ei. Iar de vei afla ceva cu totul dimpotriva, cum ca era cu mult mai iubita decât cea care avea copii si se îndulcea de mai multa dragoste, aratat este ca nu pentru ceva omenesc dorea copilul, ci pentru pricina ce s-a zis. Dar de unde este aratat aceasta? Asculta pe scriitorul sfânt ce vorbeste. Caci ceea ce a zis, nu a zis-o fara rost, ci ca sa cunosti fapta cea buna a femeii.

Deci ce zice aceasta? „Pe Ana o iubea Elcana mai mult decât pe Penina” (I Împ. 1, 5). Apoi dupa ce a vazut-o ca nu manânca, ci plânge, îi zice: „Ce-ti este tie? Pentru ce plângi ? Si pentru ce nu manânci? Si pentru ce se necajeste inima ta? Oare nu sunt eu mai bun tie decât zece fii?” (I Imp. 1, 8). Vezi cum se tinea de ea pentru ca suferea atât de mult. Nu pentru ca nu avea copii, ci pentru ca o vedea scârbita si cuprinsa de mâhnire. Dar n-a convins-o sa se departeze de mâhnire, deoarece nu pentru el cerea copilul, ci ca sa-si dea rodul ei lui Dumnezeu.

„Si s-a sculat Anna dupa ce au mâncat ei în Silo, si dupa ce au baut, si au stat înaintea Domnului” (I Imp. 1,9). Nu simplu s-a zis aici „dupa ce au mâncat si au baut”, ci ca sa vezi ca vremea de dupa prânz, pe care altii o dau odihnei si relaxarii, ea o facea vreme de rugaciune si de lacrimi, priveghind ca o vigilenta ce era.

„Si a statut înaintea Domnului; iar Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”. Nici aici nu s-a zis iara ca: „Eli preotul sedea pe scaun în pragurile Bisericii Domnului”, ci ca sa se arate fierbinteala credintei femeii. Se întâmpla câteodata ca o femeie vaduva, fara de nici o aparare si patimind multe nedreptati voieste sa vorbeasca cu împaratul. Dar când iese împaratul, înaintea lui merg purtatorii de sulite, purtatorii de paveze, calaretii si multi alti slujitori, dar ea nu se înspaimânta de ei, fiindca o sileste nevoia, nici are trebuinta de ajutorul lor, ci trecând printre ei, vorbeste cu multa îndrazneala cu împaratul, jeluindu-si necazul ei. La fel si femeia aceasta nu s-a rosit, nici s-a rusinat de preot, ci se apropie cu multa îndrazneala de împaratul. Si întarindu-se de dorinta si suindu-si mintea la cer, vorbea cu toata fierbinteala cu Dumnezeu, ca si cum L-ar fi vazut. Si ce zice?
Dar nu zice nimic la început, ci plânge si varsa izvoare de lacrimi fierbinti. Si precum când ploile se revarsa si pamântul cel tare se uda si se înmoaie, fiind bun spre cresterea roadelor, asa s-a întâmplat si cu femeia aceasta. Caci înmuindu-se pântecele ei de lacrimi ca de niste ploi si înfierbântându-se din pricina durerii, a început sa se porneasca spre nasterea de fii. Dar sa auzim însasi cuvintele rugaciunii ei. „Si a plâns. Si s-a fagaduit Domnului, zicând: Adonai, Doamne, Eloi, Savaot”. Cuvinte înfricosate si cutremuratoare. Si bine a facut talmacitorul de nu le-a prefacut în limba noastra, caci nici n-au putut cu toata bunavointa lor sa le traduca în limba elineasca.
Iar femeia nu L-a chemat cu un nume, ci cu mai multe potrivite Lui, aratând dorinta ei catre El si dragostea ei cea fierbinte. Si precum cei ce scriu jalbe la împarat i se adreseaza nu numai cu un nume, ci cu mai multe, numindu-l purtator de biruinta, august, singur stapânitor si multe altele, pe care le pune la început dupa care fac rugamintea; asa si aceasta femeie aducându-si rugaciunea sa lui Dumnezeu, pune înaintea rugaciunii mai multe nume, aratându-si dragostea ei, precum am zis, si cinstea catre Cel Caruia se roaga.
Si pentru ca durerea a învatat-o aceasta rugaciune si fiindca a scris-o cu multa pricepere, a fost ascultata degrab. Caci asa sunt rugaciunile cele ce se fac din durerea sufletului, în loc de hârtie îsi avea mintea, în loc de condei, limba, iar lacrimile în loc de cerneala. De aceea s-a pastrat aceasta rugaciune pâna în ziua de astazi. Cu adevarat ramân nesterse cuvintele rugaciunii de se vor scrie cu astfel de cerneala.
Începutul rugaciunii l-am vazut, dar sa vedem si cele ce urmeaza: „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei tale”. Înca n-a primit nimic, dar începutul rugaciunii arata fagaduinta. Rasplateste lui Dumnezeu ceea ce înca nu are în mâini. Asa fierbea si se chinuia mai mult spre fagaduinta, decât spre ridicarea sterpiciunii. Si pentru cea dintâi s-a rugat adica sa aiba copil. „De vei vrea sa cauti spre smerenia roabei Tale”. Doua îndreptatiri am ca sa ma miluiesti, robia si nevoia. „Si de vei da roabei Tale samânta barbateasca, îl voi da în dar înaintea Ta”. Ce înseamna „în dar înaintea Ta ?”.

Daruire cu totul, rob desavârsit. Nu mai doresc nici o stapânire asupra lui, numai atâta voiesc, ca sa ma fac maica, ca sa ia copilul început de la mine. Cugeta la evlavia femeii. N-a zis : Daca îmi vei da trei, doi îti voi da Tie, nici de-mi vei da doi, unul Ti-L voi da Tie, ci daca-mi vei da unul, Tie Ti-L voi afierosi cu totul.

„Si vin si bautura ametitoare nu va beau. Înca nu a luat copilul, îl si tocmeste prooroc. Si pentru cresterea lui vorbeste si face tocmele cu Dumnezeu.

O, îndrazneala a femeii! Caci atunci neputând sa dea, fiindca înca nu luase, da pretul de la cele ce vor sa fie. Si precum multi din plugari care traiesc în cea mai crunta saracie, neavând bani ca sa-si cumpere vreun vitel sau oaie, le iau pe acestea de la stapânii lor cu tocmeala, fagaduindu-se sa plateasca pretul din roadele cele ce vor sa fie, asa si aceasta, cu toate ca a facut mult mai mult, deci nu a luat pe fiul ei de la Dumnezeu tocmindu-se sa dea jumatate ca aceia, ci ca sa-l dea întreg si sa se foloseasca de cresterea lui. Caci a socotit ca destula rasplatire este osteneala preotului lui Dumnezeu cu cresterea copilului.

„Si vin si bautura betiva nu va bea”. Nu a cugetat la bautura de apa. Sau de va cadea în alta boala ? Sau de va muri, patimind de boala cumplita ? Ci punându-si în minte ca Cel ce l-a dat va putea purta grija de sanatatea lui, din scutece l-a suit pe el la sfintenie, punând toate în grija lui Dumnezeu, si mai înainte de chinurile nasterii se sfintea având prooroc, purtând preot si tinând dar însufletit.

Pentru aceasta a lasat Dumnezeu sa se necajeasca dându-i târziu darul, ca prin rabdarea ei s-o faca mai stralucita si sa arate tuturor credinta si întelepciunea ei. Ca stând ea la rugaciune, nu a pomenit de cea care o pizmuia, nu a spus de ocarile ei, nu a aratat hulele ei si nici a zis: Razbuna-ma de femeia nedreapta si rea, lucru pe care îl fac multe femei. Ci, nepomenind nimic din acelea, se ruga numai pentru cele ce o folosea pe ea.
Fa si tu la fel, o omule, si când vei vedea pe vreun vrajmas care te-a scârbit, sa nu scoti nici un cuvânt rau catre el, nici sa-l blestemi pentru ca te uraste. Ci intrând înauntru si plecându-ti genunchii, roaga-te cu lacrimi lui Dumnezeu ca sa-ti risipeasca mâhnirea si întristarea ta. Lucru pe care si aceasta l-a facut. Dar cum? Va voi spune. Fiindca a ocârt-o, a necajit-o si i-a facut durerea mai mare, dar din durere rugaciunea s-a facut mai cu luare aminte; rugaciunea a tras pe Dumnezeu si L-a facut sa se plece. Si asa s-a nascut Samuil.
De aceea de ne vom trezvi, nu numai ca vrajmasii nostri nu vor putea sa ne vatame cu nimic, ci dimpotriva ura lor ne va folosi foarte mult, facându-ne la toate mai osârduitori, numai daca, din întristarea ce ni se pricinuieste, ne vom îndemna la rugaciuni, iar nu la ocari si la hule.

Iar dupa ce a nascut copilul, l-a numit Samuil, adica „va auzi pe Dumnezeu”. Si fiindca a fost auzita si l-a luat prin rugaciune, iar nu de la fire, pomenirea acestei lucrari a pus-o în numele copilului, ca pe un stâlp de arama. Si n-a zis: Sa-l numim cu numele tatalui sau, sau al unchiului, sau al mosului, sau al stramosului, ci zice: Cel ce l-a dat sa Se cinsteasca si prin numele copilului.

Acesteia râvniti si va asemanati, o femeilor; acesteia sa urmam, o barbatilor si sa aratam multa purtare de grija fata de copii. Sa-i crestem în înfrânare si curatie, întru nimic nu trebuie sa purtam mai multa grija de cei tineri, ci mai degraba trebuie sa ne ocupam de înfrânarea si curatia lor, fiindca patima potrivnica acestora le întineaza vârsta cea frageda. Si ceea ce facem cu lumânarile, sa facem si cu copiii. Când slujnica aprinde lumânarea îi poruncim sa nu umble cu ea acolo unde sunt paie, fân, sau altceva de acest fel, ca nu cumva din întâmplare sa cada vreo scânteie si aprinzând materia aceea, sa arda toata casa.
Aceasta purtare de grija s-o avem si fata de copii si sa nu ducem vederile lor acolo unde sunt slujnice înversunate, unde sunt fete desfrânate, unde sunt roabe neastâmparate.
Si de vom avea slujitoare de acest fel, sau vecina, sau oricare alta, sa poruncim si sa rânduim ca nici sa se arate, nici sa vorbeasca cu tinerii, ca nu cazând de acolo vreo scânteie, sa aprinda tot sufletul copilului si sa se faca primejdia de nesuferit.

Si nu numai de vederi, ci si de auziri desfrânate sa-i departam pe ei, ca sa nu li se strice sufletul prin acestea.

Nici la teatre sau la cluburi sa-i ducem, nici la ospete si la betii, ci sa pazim pe tinerii nostri mai mult decât pe fecioarele ce petrec în camarile lor. Nimic nu împodobeste mai frumos vârsta aceea, precum cununa înfrânarii si a curatiei, ca sa intre el în casatorie curat de toate întinaciunea.
Astfel si femeile lor le vor fi mai dragi, când sufletul lor nu a fost deprins de mai înainte cu desfrânarea. Nici se va strica acel suflet când tânarul va sti numai pe femeia cu care s-a unit în casatorie. Si când vor merge tinerii la casatorie astfel, iubirea lor va fi mai curata si îndragirea mai fierbinte.
Iar casatoriile ce se fac acum, nu sunt casatorii, ci negustorie de bani si cârciumarie. Caci când tânarul mai înainte de casatorie estre stricat, iar dupa casatorie cauta la alta femeie, ce folos este de casatorie, spune-mi ? Cu adevarat mai mare este pedeapsa si pacatul neiertat când are femeie, dar se duce la desfrânare si se umple de rusinea preadesfrânarii. Caci de se va împreuna cineva cu alta femeie, chiar daca o desfrânata, preadesfrânare, se numeste pacatul. Si se fac acestea, dupa casatorie, pentru ca mai înainte de casatorie nu s-au deprins sa petreaca în înfrânare si în curatie.
De aici vrajbe, ocari, stricari de case si certuri în toate zilele. Din pricina aceasta dragostea cea catre femeie se slabeste si se stinge, fiind slabanogite de petrecerea în casele de desfrânare. Iar de se va învata sa petreaca în înfrânare si în curatie, mai iubita decât toate va socoti pe femeia sa, o va privi cu multa dragoste si va pazi tare legatura cu ea. Si fiind pace si unire, toate bunatatile vor intra în casa aceea.

Deci ca si cele de aici sa le iconomisim bine si împreuna cu acestea sa dobândim si împaratim cerurile, sa purtam grija de noi însine si de copii, ca nu fiind îmbracati cu haine întinate sa intram la nunta cea duhovniceasca, ci cu multa îndrazneala sa dobândim acolo cinstea ce se daruieste celor vrednici, pe care fie sa o dobândim noi toti cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfânt, se cuvine slava, cinstea si stapânirea, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Despre cinstirea preotilor

Despre blandete, Despre nadejde, Despre preoti, Despre rugaciune, Despre virtute, Omilii

Din „Dascalul pocaintei – Omilii si cuvantari”

Cuvant

DESPRE CREDINTA ANNEI, DESPRE ÎNTELEPCIUNEA SI BLÂNDETEA EI ;
SI DESPRE CINSTEA DATORATA PREOTILOR.

TREBUIE SA NE RUGAM ATUNCI CÂND ÎNCEPEM A PRÂNZI SI
DUPA CE TERMINAM.

Nimic nu este asemenea rugaciunii, o iubitilor ; nimic nu este mai puternic decât credinta. Pe amândoua ni le-a aratat Anna mai înainte. Caci apropiindu-se de Dumnezeu cu aceste daruri, a savârsit toate câte a voit ; a îndreptat firea slabita de pacat, a deschis pântece sterp, a ridicat rusinea nenasterii de fii, a potolit ocarile pizmataretelor si s-a întors spre multa îndrazneala, secerând spic încarcat de rod din piatra stearpa. Toti ati auzit cum s-a rugat, cum a cerut, cum a staruit, cum a primit, cum a nascut, cum a crescut si a afierosit pe Samuil.

Nimeni nu va gresi de va numi pe femeia aceasta si tata si mama. Ca desi barbatul a semanat, dar rugamintea a fost aceea care a dat putere samântei lui, facând cinstite începuturile nasterii lui Samuil. La zamislirea pruncului n-a fost somnul si împreunarea ca la ceilalti oameni, ci rugaciunile si lacrimile si credinta, facând nasterea proorocului mai cinstita decât a celorlalti oameni, nascându-se din credinta mamei sale. De aceea despre femei aceasta bine se va zice: „Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera”(Ps. 125, 5).

Acesteia să-i râvnim si să ne asemănăm noi bărbaţii; acesteia să-i urmeze şi femeile. Căci femeia aceasta este învăţătoare a amândorura părţilor. Câte sunt neroditoare, să nu deznădăjduiască ; câte sunt mame aşa să-şi hrănească pe cei născuţi. Şi toţi să urmăm filozofiei ei pe care a avut-o mai înainte de naştere ; credinţei care a avut-o în timpul naşterii si osârdiei pe care a avut-o după naştere. Cine poate fi mai cu înţelepciune decât femeia aceasta, care a răbdat cu blândeţe si cu vitejie atâta mâhnire nesuferită, şi nu s-a lăsat până ce nu si-a dezlegat necazul? Ea a primit ca sfârşit al răului un dar minunat şi preaslăvit neavând ca ajutător şi apărător pe nimeni din cei de jos. Ştia iubirea de oameni a Stăpânului, de aceea a primit ceea ce a cerut, căci îndreptarea necazului ei nu avea trebuinţă de ajutor omenesc, ci de darul cel dumnezeiesc.
Aici nimic nu folosea, nici banii, ca aducându-i cineva aur, să-i dezlege necazul ; nici boală trupească, ca să roage pe doctori să o izgonească. Firea era aceea care pătimea ispita, care avea trebuinţă de mâna cea de sus. De aceea lăsându-le pe toate cele de pe pământ, ea a alergat la Stăpânul firii si nu s-a lăsat până ce nu L-a plecat să-i dezlege sterpiciunea, să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea neroditoare.
Fericită este Anna nu pentru că s-a făcut maică, ci pentru că neputând fi s-a făcut. Căci a se face maică este lucrarea firii, iar a nu putea fi şi totuşi a deveni este isprava deosebită a femeii acesteia. Deci fericită era şi pentru acea naştere, dar nu mai puţin fericită şi pentru cele săvârşite de ea şi mai înainte de naştere. Şi ştiţi cu adevărat toţi, şi bărbaţii şi femeile, că nimic nu este mai dureros pentru femeie decât a fi lipsită de copii.
Şi cu toate că unele vor dobândi alte bunătăţi, dar durerea aceea ce se pricinuieşte din această rană niciodată nu o vor putea potoli. Iar dacă acum este aşa de nesuferită, când suntem chemaţi la o treaptă mai înaltă şi călătorim la cer ; când nu avem nici o grijă de lucrurile cele de aici, ci ne pregătim pentru altă viaţă ; când lauda fecioriei este mare, pune-ţi în minte ce rău mare se socotea atunci lipsa copiilor, când nu era nici o nădejde pentru cele viitoare şi nici măcar nu se gândeau la acestea cei de atunci, ci toate le făceau, pentru viaţa aceasta de aici? Blestem şi osândă era asupra femeii care nu năştea si nu este cu putinţă a arăta cu cuvântul durerea ce pricinuia această rana.
Aceasta o mărturiseşte femeile, care au arătat multă tărie de suflet, însă cu toate acestea sterpiciunea n-au putut-o suferi. Ci unele se necăjeau asupra bărbaţilor lor, altele se deznădăjduiau de viaţă. Iar pe femeia aceasta nu numai mâhnirea pentru nerodire o cuprindea, ci si altă durere, prilejuită de ocările pizmătăreţei. Şi precum atunci când suflă vânturi, şi apucă vreo corabie în mijlocul lor si ridică multe valuri în partea dinainte si în partea dinapoi a ei, dar cârmaciul şezând la cârmă scapă corabia evitând loviturile valurilor cu înţelepciunea cârmuirii ; aşa şi femeia aceasta atunci când mânia şi tristeţea căzuse în sufletul ei, ca nişte vânturi potrivnice, şi îi tulbura mintea şi multe valuri se ridicau, nu două zile, nici trei sau douăzeci, ci ani întregi, căci de multă vreme se făcea aceasta, a suferit furtuna cu bărbăţie şi nu a lăsat să se înece gândul ei.
Căci frica lui Dumnezeu şezând la cârma sufletului ei ca un cârmaci, o îmbărbăta să sufere cu vitejie viforul acela. Şi nu s-a depărtat de la ocârmuirea sufletului ei, până ce nu a băgat corabia cea plină de povară la limanul cel cu adăpostire bună, adică pântecele plin de vistieria cea de mult preţ. Că nu purta aur nici argint, ci prooroc şi preot. Si îndoită era sfinţenia pântecelui ei, căci sfânt era pruncul pe care l-a zămislit si din rugăciune sfântă si din darul cel de sus s-a început zămislirea.
Şi nu numai că povara aceasta era preaslăvită şi minunată, ci şi felul negustoriei s-a făcut preaslăvit. Căci n-a vândut această povară oamenilor, nici la oarecare negustori sau precupeţi, ci îndată scoţând-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Şi atâta negustorie a făcut, cât se cuvenea să facă ceea ce s-a tocmit cu Dumnezeu.

Căci după ce Dumnezeu a luat copilul, i-a dat ei în loc alt fiu ; si nu numai unul, nici doi, nici trei sau patru, ci mult mai mulţi, „căci cea stearpă a născut şapte fii” (I Împ. 2, 5), zice Scriptura; si dobânda a covârşit preţul. In acest fel este negustoria ce se face cu Dumnezeu, nu dă numai o mică dobândă a celor dăruite Lui, ci multă si înmulţită. Şi nu numai partea femeiască a dat copiii, ci amândouă firile şi-au adus dobânda lor, ca să se îndulcească amândoi de ea. Si vă zic acestea nu numai s-o lăudaţi pe această femeie, ci ca să-i şi urmaţi credinţa, si suferirea necazurilor, pe care aţi auzit-o mai înainte.

Dar ca să vă dau si cele ce urmează, daţi-mi voie puţin să vă povestesc si despre cuvintele zise după rugăciunea dintâi, către preot si către feciorul preotului, ca să cunoaşteţi cugetarea cea blândă şi liniştită a femeii.

Şi a fost când ea se ruga mult înaintea Domnului, Eli preotul privea la gura ei” (I Împ. 1, 12). Îndoită faptă bună mărturiseşte sfântu scriitor la femeie : starea de rugăciune şi trezvie a minţii; prima prin cuvintele „se ruga mult”, iar a doua prin cuvintele : „înaintea Domnului”.

Toţi ne rugăm, dar nu toţi înaintea lui Dumnezeu, căci stăm cu trupul la pământ si rostim cu gura multe, dar mintea aleargă pretutindeni, în casă şi în târg. Cum va putea zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ? Că înaintea Domnului se roagă cel ce şi-a adunat mintea din toate părţile şi nu are nici o legătură cu pământul, ci s-a mutat la cer, lepădând din suflet tot gândul omenesc, precum a făcut atunci femeia aceasta. Căci dăruindu-se cu totul şi întinzându-şi mintea, se ruga lui Dumnezeu cu suflet amărât.

Dar cum zice că „se ruga mult”, când rugăciunea ei era scurtă ? Căci n-a grăit cuvinte multe, ci puţine şi simple, zicând:

„Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot! De vei vrea să cauţi spre smerenia roabei Tale, şi-Ţi vei aduce aminte de mine, şi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da pe el înaintea Ta dar până la ziua morţii lui ; şi vin si băutură ameţitoare nu va bea si brici nu se va atinge de capul lui” (I Împ. 1, 11).

Ce mulţime de cuvinte sunt acestea? Dar ce a însemnat cuvintele „Se ruga mult”? Repetarea multă vreme a aceloraşi cuvinte în rugăciune ne-a poruncit-o Domnul Hristos, prin Evanghelii. Fiindcă după ce a zis Ucenicilor Lui să nu se roage ca păgânii vorbind multe (Mt. 6, 7). I-a învăţat pe ei şi pe noi măsura rugăciunii, arătând că nu întru mulţimea cuvintelor vom fi ascultaţi, ci întru trezvirea mintii.

Dar poate va zice cineva: Cum trebuie sa ne rugăm cu puţine cuvinte, când Domnul le-a dat Ucenicilor pildă să se roage pururea? Că le-a spus de văduva aceea care cu rugăciunea cea deasă a înduplecat pe un judecător crud şi nemilostiv, care nici de Dumnezeu nu se temea, nici de oameni nu se ruşina (Lc. 18, 2-5). La fel şi Pavel sfătuieşte, zicând: „la rugăciune stăruiţi” (Rom. 12, 12) şi: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17).

Căci dacă trebuie să ne rugăm adeseori, să stăruim în rugăciune si să ne rugăm neîncetat, înseamnă a ne împotrivi celor zise. Lucrurile nu se împotrivesc. Să nu fie ! Ci sunt foarte legate între ele. Căci Hristos si Pavel n-au poruncit să facem rugăciuni lungi, ci scurte si dese în multe răstimpuri. Pentru că de te vei ruga cu cuvinte multe si vei întinde rugăciunea, de multe ori te vei trândăvi şi o vei lăsa, dând multă libertate diavolului să se apropie, să-ţi pună piedică şi să-ţi depărteze mintea de la cele ce se grăiesc.
Iar dacă vei face rugăciuni scurte, dar dese, eu desimea lor vei cuprinde toată vremea şi vei putea cu lesnire să fii treaz, făcând rugăciunile cu multă atenţie, lucru pe care îl făcea şi această femeie, nu grăind cuvinte multe, ci scurte prin care adeseori se apropia de Dumnezeu.
Şi fiindcă preotul i-a astupat gura, căci aceasta înseamnă cuvintele : „Eli preotul privea la gura ei”, glasul ei nu se mai auzea, ci numai buzele si le mişca. A fost silită să se plece preotului şi să se depărteze de la rugăciunea cu voce tare.
Dar, deşi a fost astupată gura pământească, totuşi nu a fost astupată gura cea dinăuntru a inimii ei cu care striga cu îndrăzneală. Astfel de rugăciune este mai primită când se înalţă strigările dinăuntru. Iar această lucrare este a sufletului îndurerat şi amărât, care nu cu tăria glasului alcătuia rugăciunea, ci cu osârdia minţii.
Aşa se ruga şi Moise. Căci negrăind el nimic cu gura, îi zise Dumnezeu: „Ce strigi către Mine” (leş. 14,15). Oamenii aud numai glasul, dar Dumnezeu mai înainte de el aude cele ce se strigă înăuntru. Aşadar şi nestrigând putem fi auziţi, pentru care şi în târg de vom merge ne vom putea ruga cu mintea cu multă luare aminte, sau de vom şedea împreună cu prietenii, sau altceva de vom face, cu strigare mare vom putea chema pe Dumnezeu, fără ca nici unul din cei de faţă să ne poată auzi. Lucru pe care şi femeia aceasta l-a făcut atunci, căci glasul ei nu se auzea, dar a ascultat-o Dumnezeu, fiindcă mare era strigarea ei cea dinăuntru.
Şi a zis către ea feciorul lui Eli: „Până când vei fi beată? Trezeşte-te si te du de la faţa Domnului” (I Imp. 1,14). Aici se poate vedea mai ales credinţa femeii. Acasă o dispreţuia potrivnica ei, a venit la Templu şi preotul a certat-o, feciorul lui a ocărât-o. A fugit de furtuna cea de acasă şi a venit la liman, dar şi aici a aflat vaUiri. A venit să ia doctorie si nu numai că nu a luat, ci niei mare rană a primit prin ocări ; ştiţi cât de slabe sunt sufletele cele amărâte faţă de certări şi ocări. Precum rănile cele mari nu suferă nici măcar o uşoară pipăire de mână, aşa şi sufletul cel tulburat de toate se necăjeşte, chiar si de un cuvânt simplu. Dar însă femeia n-a pătimit nimic din acestea, rnai ales când şi feciorul preotului o certa. Că de era preotul cel ce ocăra, nu era mare lucru a suferi, pentru, că înălţimea dregătoriei şi puterea stăpânirii o pleca să sufere şi nevrând. Dar acum nici asupra feciorului preotului nu s-a supărat, de aceea a tras şi mai mult pe Dumnezeu cu dragoste spre ea.

Aşa şi noi de vom fi ocărâţi, sau alte rele de vom pătimi, dar vom suferi cu vitejie pe cei ce ne ocărăsc, mare dragoste vom trage de la Dumnezeu.

Dar de unde se arată acestea ? Din cele ce i s-au întâmplat lui David.

Şi ce a pătimit acela? A fugit odată din împărăţie şi-şi pnmejduia libertatea şi viaţa; şi fiindcă oastea se dase de partea tânărului celui desfrânat, a tiranului celui omorâtor de tată, el rătăcea prin pustie, dar nu s-a supărat, nici s-a necăjit pe Dumnezeu, nici a zis : De ce acestea ? De ce a îngăduit ca fiul sa se scoale asupra celui ce I-a născut, care deşi ar fi avut ceva pe dreptate să-l învinuiască, nici aşa nu trebuia să facă aceasta ? Dar acum nici o nedreptate, nici mică, nici mare nu a pătimit de la noi, de ce umblă dorind să-şi mânjească dreapta lui în sânge părintesc, iar Dumnezeu suferă văzând acestea? Nimic din acestea n-a zis. Şi ce este mai minunat că, rătăcind şi sărăcind de toate, un oarecare Semci, om viclean şi păcătos, s-a ridicat asupra lui numindu-l ucigaş de oameni, păgân şi învînuindu-l cu alte nenumărate ocări. Dar el nici aşa nu s-a tulburat. Dar poate va zice cineva: Ce lucru de mirare este acesta că nu s-a răzbunat, deoarece era slab şi fără de putere?
Mai întâi voi zice că nu m-aş fi mirat de el dacă fiind împărat cu coroană pe cap şi şezând pe scaun, ar fi fost ocărât şi ar fi suferit, precum îl laud acum şi mă spăimântez ci a rămas statornic în vremea nevoii. Atunci mărimea stăpânirii şi prostimea ocărâtorului de multe ori îl îndupleca să treacă cu vederea ocara.

Încă şi alţi mulţi împăraţi au arătat de multe ori unele ca acestea, luând mânia ocărâtorîlor spre îndreptarea lor. Ocările nu se ating în acelaş fel de noi când suntem în îndestulare, sau când .suntem în pătimire. Ci când cădem atunci ne împung mai mult şi ne pişcă mai tare.

Şi pe lângă toate acestea, voi mai adăuga încă una la cele zise despre David. El putea să se răzbune asupra ocărâtorului după ce a venit iarăşi la putere, dar n-a voit. Şi ca să cunoşti că filozofia aceasta n-a fost a neputinţei, ci a răbdării, atunci când voievodul lui cerea voie de la el să treacă si să-i taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a dat voie, ci s-a si supărat, zicând : „Ce este mie şi vouă fii Ţeruiei? Lăsaţi-l pe el să blesteme… Că doar va vedea Domnul smerenia mea şi-mi va întoarce mie bine pentru blestemul lui în ziua de astăzi” (II Împ. 16, 10, 12). Lucru ce s-a si întâmplat.

Vezi cum ştia Dreptul că a suferi cu bărbăţie ocările pricinuieşte dobândirea de mai mare slavă ? De aceea si altădată când a prins pe Saul în peşteră şi putea să-l omoare, l-a cruţat, cu toate că cei de faţă îi porunceau să lovească cu sabia. Dar nici faptul că avea stăpânire să ucidă, nici îndemnurile celorlalţi, nici pătimirea rolelor şi nici faptul că ştia că va pătimi altele si mai rele nu l-au lăsat să tragă sabia.

Mai ales că de ar fi ucis nu ar fi ştiut oastea lui, pentru că Saul era în peşteră si nimeni altul nu era de faţă, fără numai el singur. Şi n-a zis ca cei ce preadesfrânează : împrejurul meu sunt pereţi şi întuneric, de ce să mă sfiesc ? Ci privea la Ochiul cel neadormit, ştiind că ochii Domnului sunt de nenumărate ori mai luminoşi decât soarele (Is. Sirah 23, 25, 27).

De aceea pe toate le zicea şi le făcea ca si cum Acela ar fi fost de faţă, judecând cu dreptate. Şi zice : Nu voi pune mâna mea peste unsul Domnului (I Împ. 24, 7). Ca şi cum ar zice : Nu mă uit la răutate, ci la dregătorie. Să nu-mi zică cineva că sunt silnic si neîndurător. De aceea cinstesc mai mult hotărârea lui Dumnezeu, cu toate că acesta se va arăta nevrednic. Iar vina nu este a mea dacă acesta se va arăta nevrednic de cinstea aceasta.
Să audă cei care defăima pe preoţi si să se înveţe de la David câtă evlavie a arătat faţa de împărat, cu toate că mult mai cinstit este preotul decât împăratul, pentru că este chemat la mai mare începătorie. Să înveţe unii ca aceştia să nu judece, nici sa ceară socoteală, ci să se supună şi să se plece. Că tu nu ştii viaţa preotului, cu toate că pare uşoară şi comodă. Si David ştia cu deamănuntul toate câte făcea Saul. Dar si aşa se sfia de dregătoria pe care a dat-o Dumnezeu. Si tu, de vei şti cu amănuntul viaţa preotului, totuşi nu eşti îndreptăţit să-l defaimi, ci să faci cele zise de el.
Ascultă cum Hristos a ridicat de la noi aceasta îndreptăţire prin cuvintele zise în Evanghelii : „Cărturarii si fariseii au stătut în scaunul lui Moise ; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le iar după faptele lor să nu faceţi” (Mt. 23, 2-3). Vezi că n-a necinstit sfătuirea acestora, nici a lepădat învăţătura lor, cu toate că viaţa lor era atât de stricată, încât era vrednică de clevetire din partea Ucenicilor?
Iar acestea le zic, nu voind să grăiesc de rău pe preoţi. Sa nu fie ! Căci voi sunteţi martori despre petrecerea lor şi despre toată evlavia lor. Ci am zis ca mai multă cinste să le dăm, că nu pe ei îi vom folosi din aceasta, ci pe noi înşine. Căci cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plata proorocului va lua. Şi dacă nu ni s-a îngăduit să ne judecăm vieţile unii altora, cu mult mai mult vieţile preoţilor. Dar să ne întoarcem iarăşi la femeia aceea.

Suferirea cu bărbăţie a ocărilor ni se face pricină de multe bunătăţi, lucru ce s-a întâmplat si la Iov. Căci de acela nu mă minunez aşa de mult mai înainte de sfătuirea femeii sale, precum mă minunez de el după îndemnarea aceea pierzătoare. Şi nimeni să nu socotească că este de mirare ceea ce spun. Căci de multe ori celor care firea lucrurilor nu le-au pus piedică, pe aceştia numai un cuvânt sau o rea sfătuire i-a răsturnat. Lucru pe care ştiindu-l diavolul, după rana cea adusă prin lucruri, a adus si bântuiala cea prin cuvinte.

Aceasta s-a întâmplat şi la David. După ce l-a văzut că a răbdat cu vitejie revolta fiului său şi tirania sa voind să-l facă să cadă în mânie, a îndemnat pe Semei să împungă sufletul lui cu cuvinte amare. La fel s-a petrecut şi la Iov. Căci după ce la văzut că a râs de săgeţile lui şi că a stat ca un turn de diamant împotriva tuturor, a îndemnat pe femeia sa să se facă ca si cum ar fi nevinovată ascunzând otravă în cuvintele sale si tânguindu-şi necazul. Ce-i zice dar viteazul acela ? „Pentru ce ai grăit ca o femeie fără de minte? Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm oare şi cele rele? (2, 10). Ca si cum ar fi zis: Ce îndreptăţire am avea dacă Cel de la care am dobândit atâtea faceri de bine nu ar fi Stăpânul ci un prieten oarecare, căruia i-am fi răsplătit cu cele împotrivă ? Ai văzut socoteală iubitoare de Dumnezeu ? El nu cugetă semeţ, nici nu se mândreşte pentru că a suferit cu vitejie cele rele şi mai presus de fire? Nici nu consideră că o răbdare atât de mare este a înţelepciunii şi a mărimii sale de suflet, ci ca si cum ar fi plătit o datorie, nepătimind nimic necuviincios, aşa de frumos a astupat gura femeii.
La fel s-a întâmplat si cu femeia aceasta cu Anna. Că devreme ce diavolul a văzut-o că sufere cu bărbăţie ocara pentru nenaşterea de fii, a îndemnat pe fiul preotului să o tulbure si mai mult. Dar n-a pătimit nimic femeia din aceasta, ci fiind deprinsă cu ea a suferit ocările şi necinstirile şi, fără sfială a biruit. De aceea fiind în Templu arăta multă blândeţe şi cu mărime de suflet şi bărbăţie suferea batjocora şi acuza că ar fi beată.
Deci ce a zis fiul preotului : Ridică-te şi te du de la faţa Domnului”, Anna răspunzând a zis: „Nu, doamne”; pe cel ce a ocărât-o l-a făcut stăpân. Nu a zis ceea ce zic mulţi dintre oameni: „Acestea să-mi zică preotul ?” Cu aceste cuvinte să mă ocărască, spunând că sunt beată de vin”. Nu a zis acestea, ci numai a voit să înlăture bănuiala.
Iar noi de multe ori, când suntem ocărâţi, aţâţăm focul si sărim ca nişte fiare asupra celor ce ne-au ocărât, trăgându-i si ducându-i la judecată pentru cele ce au grăit. Prin acestea adeverim că cele spuse despre noi sunt adevărate. Dar de voieşti cu adevărat să arăţi celor ce te ocărăsc că nu eşti bărbat dovedeşte-o cu blândeţe si cu bunătate, iar nu cu ocară si cu ceartă. De vei lovi pe cel ce te-a ocărât toţi te vor învinui că eşti beat, iar de vei suferi cu bărbăţie, ai înlăturat cu lucrul bănuiala cea rea. Lucru pe care l-a făcut şi femeia aceasta, zicând : „Nu, doamne”, adeverind prin lucruri că bănuiala era mincinoasă.
Dar de unde a bănuit preotul aceasta? Oare a văzut-o râzând, sau judecând ? Oare învârtindu-să şi căzând, sau a grăit vreun cuvânt de ruşine sau de ocară ? Nu. De unde dar a avut această bănuială. Nu din întâmplare, ci de la ceasul zilei, căci era amiază când făcea rugăciunea. Dar de unde vedem aceasta ? Din cuvintele care s-au spus mai sus : „Şi s-a sculat Anna după ce au mâncat ei în Silo, şi după ce au băut, a stat înaintea Domnului” (I Împ. 1, 9). Vezi că vremea pe care toţi o dau odihnei, aceasta a făcut-o vreme de rugăciune, căci după masă a alergat la rugăciune, slobozind izvoare de lacrimi cu minte înţeleaptă si trează. Şi după amiază aşa de cu osârdie se ruga, încât a luat un dar mai presus de fire, prin care a dezlegat nerodirea sa si a întărit firea care slăbise.
Deci de la femeia aceasta am dobândit învăţătura ca după masă trebuie să ne rugăm. Iar cel ce este pregătit la aceasta niciodată nu va cădea în beţie, sau in băutură de vin peste măsură si niciodată nu va crăpa de îmbuibare, ci standu-i înainte vremea rugăciunii, gândurile si le va strânge ca cu un frâu si cu măsura cea cuviincioasă se va atinge de toate cele puse înainte, umplându-si astfel de multă binecuvântare si sufletul si trupul.
Masa care începe de la rugăciune şi sfârşeşte la rugăciune, niciodată nu va fi săracă, ci va aduce toate bunătăţile mai cu îndestulare decât un izvor. Deci să nu trecem cu vederea un astfel de mare folos. Dacă niciodată nu se întâmplă ca vreuna din slugiile noastre, luând ceva din cele puse înainte, să se ducă fără să mulţumească şi sa ne dorească cele bune, cu atât mai mult noi îndulcindu-ne de atâtea bunătăţi, nici atâta cinste să nu dăm lui Dumnezeu, mai ales că voim să dobândim atâta folos?

Unde este rugăciune şi mulţumire, acolo vine darul Sfântului Duh, diavolii se izgonesc şi se depărtează toata puterea cea potrivnică.

Cel ce voieşte să se dedea rugăciunii, nu îndrăzneşte să grăiască nimic cu necuviinţă în timpul mesei, iar de va grăi se căieşte îndată. Pentru aceasta trebuie să mulţumim lui Dumnezeu şi la începutul şi la sfârşitul mesei. Şi mai ales nu vom cădea în beţie, precum am zis, de vom păzi acest obicei. Şi dacă vreodată te vei scula de la masă ameţit, sau chiar beat, nici aşa să nu strici obiceiul. Chiar dacă vom fi îngreuiaţi la cap, sau de ne vom învârti şi vom cădea, totuşi să ne rugăm şi să nu lăsăm acest bun obicei. Căci dacă în prima zi te vei ruga, a doua zi vei îndrepta necuviinţa pe care ai făcut-o în ziua dintâi.
Deci când vom prânzi să ne aducem aminte de femeia aceasta, de lacrimile ei şi de acea bună beţie a ei. Cu adevărat beată era acea femeie, dar nu de vin, ci de evlavie multă. Şi dacă după prânz era aşa, în ce fel era dimineaţa? Dacă după mâncare şi băutură se ruga cu atâta osârdie, oare cum se ruga pana să mănânce ?
Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvintele ei cele pline de înţelepciune şi de multă blândeţe. Si după ce a zis ea : „Nu, doamne”, a adaus: „femeie cu viaţă amărâtă sunt, vin si băutură ameţitoare n-am băut” (I Împ. 1,15). Ia aminte cum nici aici nu spune ocările pizmătăreţei, nici ii vădeşte răutatea ei, nici îşi jeluieşte necazul, ci numai atât îl descopere ca să se îndrepteze înaintea preotului. „Femeie cu viaţa amărâtă sunt, vin şi băutură ameţitoare n-am băut, ci-mi revărs sufletul înaintea Domnului”. Nu a zis „mă rog lui Dumnezeu”, nici „cer de la Dumnezeu”, ci „îmi revărs sufletul meu înaintea Domnului”. Adică m-am mutat cu totul la Dumnezeu, mintea mi-am vărsat-o către El şi cu tot sufletul si cu toată puterea mi-am făcut rugăciunea, spunând lui Dumnezeu nevoia mea şi arătând rana Celui ce poate pune doctoria.

„Nu socoti pe roaba ta ca pe o fata păgână” (I Împ. 1, 10). Iarăşi se numeşte pe sine rob, arătând multă osârdie ca să nu aibă preotul bănuială asupra ei. Şi n-a zis întru sine : „Ce-mi pasă de clevetirea acestuia ? Mă prihăneşte în zadar şi mă bănuieşte cu necuviinţa. Ce-mi pasă, conştiinţa mea sa fie curată”. Ea a împlinit legea apostoleaseă care porunceşte să fim cu purtare de grijă nu numai înaintea Domnului, ci si înaintea oamenilor (Rom. 12, 17).

In tot chipul înlătura bănuiala, zicând : „Nu socoti pe roaba ta ca pe o fată păgâna”, adică : Nu mă socoti că sunt neruşinata şi obraznică, căci îndrăzneala aceasta este a necazului, nu a băuturii de vin, a durerii, nu a beţiei. Ce face dar preotul ? Vezi şi înţelepciunea aceluia. Nu a cercetat nevoia, nici a voit să iscodească pricina, ci zice: „Mergi în pace! Dumnezeul lui Israel să-ţi dea toata cererea ta, care ai cerut-o de la El” (I Împ. 1, 17). Pe cel ce învinuia femeia l-a făcut părtinitor şi ajutător.

Atât de bun lucru este blândeţea.

Şi în loc de ocară, luând merinde din destul, s-a dus având apărător şi rugător pe cel ce o mustrase. Dar încă nu se depărtează, ci zice iarăşi: „să afle roaba ta har înaintea ochilor tăi” (I Împ. 1, 18).

Adică : O, de ai cunoaşte din împlinirea lucrurilor că am făcut aceasta rugăciune si cere nu din beţie, ci din durere. „Şi ducându-se . . . faţa ei n-a mai fost tristă”.

Ai văzut credinţa femeii ? Mai înainte de a lua ceea ea a cerut, se afla ca şi cum ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă fierbinţeală şi cu osârdie îndoită. De aceea s-a pogorât ca şi cum ar fi luat ceea ce a cerut. Dar şi Dumnezeu i-a ridicat toată suferinţa, fiindcă voia să-i dea darul.
Acesteia să urmăm şi noi si in toate nevoile să alergăm la Dumnezeu. Şi de nu vom avea copii, să cerem de la EI. Iar de-i vom lua să-i creştem cu multă osârdie, depărtând pe tineri de la toată răutatea, iar mai ales de la desfrânare şi necurăţie.
Căci cumplit este războiul acesta si nimic altceva nu supără atât de mult vârsta lor ca această patimă. Deci să-i îngrădim din toate părţile, cu învăţături, cu sfătuiri, cu înfricoşări si cu îngroziri. Şi de vor birui pofta aceasta, nici de alta nu se vor atinge, fiind mai presus decât banii, stăpânindu-se de a cădea în beţie si în băutură de vin peste măsură şi vor lepăda petrecerile cele rele, făcându-se astfel mai iubiţi părinţilor lor si mai cinstiţi tuturor oamenilor.
Cine nu va cinsti pe tânărul cel înţelept si curat ? Cine nu va iubi şi nu va îndrăgi pe cel ce si-a înfrânat poftele cele necuvioase? Cine nu va dori să-şi dea fata sa, deşi face parte dintre cei foarte bogaţi, după unul ca acesta, cu toate că va fi cel mai sărac dintre toţi ? Şi pe cel ce petrece în desfrânare cu desfrânatele, cu toate că ar fi mai bogat decât toţi, nimeni nu este atât de ticălos încât să voiască să-l ia de ginere, aşa pe cel înfrânat si cinstit nimeni nu este atât de fără de minte ca sa-l lepede şi să-l necinstească.
Deci pentru ca să fie copiii si oamenilor cinstiţi si lui Dumnezeu iubiţi, să le împodobim sufletele lor şi cu înfrânare şi curăţie să-i aducem la căsătorie. Căci făcând aşa si cele de aici toate le vor primi ca din nişte izvoare şi pe Dumnezeu îl vor avea milostiv ; şi se vor îndulci si de slava cea de aici si de cea de acolo. Pe care fie să o dobândim noi toţi cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru suflet şi pentru nădejde

Cei cari au fapte bune, şi credinţă la Dumnezeu nu au, se aseamănă ca trupurile cele moarte, care sunt îmbrăcate cu haine bune şi înfăşurate cu giulgiuri, dar n’au simţirea bunătăţilor.
Pentru că ce folos este omului, cu faptele cele bune să fie îmbrăcat şi să aiba suflet mort şi nesimţitor, fără de credinta. Faptele oare, nu se fac întru nadejde de răsplătire? Dar de vreme ce pe poruncitorul ostenelii nu-l ştii, pentru cine te osteneşti şi te trudeşti?

Caci şi oamenii întâiu grijesc pentru viata lor şi mai pe urmă socotesc de hrana lor.

Intru acest chip dar, să cade sa avem intai nadejdea vieţii lui Hristos, şi apoi sa ne hrănim întru bunele fapte, pentru ca ceia ce nu se hrăneşte, nu poate să traiasca, aşişderea şi cela ce nu e viu, nu se poate hrăni.
Asa că, cela ce lucrează fără de credinta si dreptate, nu poate să trăiască, caci talharul crezând s’a îndreptat; iar si fara de faptele credinţei, nu ne putem invrednici împărăţiei lui Dumnezeu.

Drept aceia, nu zice că n’am luat vreme să mă pocăesc, că am trăit cu credinţă şi lenevindu-mă de faptele cele bune, m’am scăpat de pedeapsă.

Mărturisitu-s’a şi Cornelie întru milostenii şi rugăciuni, dar pe Hristos nu-L cunoştea. Iar de vreme ce L-a văzut pre dânsul, Ochiul adevărului, adică Marele Judecător, cela ce ştie toate, Hristos, cu toate că bune erau faptele lui, iar credinţă neavând, pentru aceia erau moarte.

Iar Domnul trimise înger către el, ca să laude intru fapte pe cela ce bine se ostenea şi să-l încunune cu credinţă.

Si zise către el îngerul: Cornelie, rugăciunile tale şi milosteniile tale s’au suit înaintea lui Dumnezeu; trimite la Iopi şi cheamă pe Simon, care se cheamă Petru şi dacă va veni îţi va spune cuvinte dumnezeeşti, pentru care cuvinte te vei pocăi şi tu şi toată casa ta.

Pentru că încă nu avea mântuirea cu faptele cele bune, până ce n’au intrat la mijlocul faptelor credinţa.

Ascultă şi o întâmplare a unui filosof elin, pe care l-a chemat un boier mare să-l ospăteze.

Şi dacă a mers acolo filosoful, văzu cum strălucea tot palatul acelui boier, că şi pe jos, pretutindenea, era cu aur şi unde era masa, era împodobită cu perne de fir. Atuncea zise filosoful către boierul acela: eu nu te laud întru aceasta, căci ai împodobit casa ta toată, dar aici n’ai numai oameni tineri chemaţi, ci ai şi bătrâni şi când vor vrea să scuipe n’au loc, fără numai în obrazu-ţi; căci numai obrazul îţi este gol, fără de aur.
Vezi cum este omul acela, batjocorit de toţi oamenii, când cele din afară ale trupului împodobeşte, şi sufletul lui nu-l vede, fiind gol şi rănit de multe păcate, care muncă şi pedeapsă va primi.
Pentru că de va pierde cineva bani omeneşti, va putea iarăşi să-i câştige şi să-i dea; aşişderea case, slugi, sau alte moşii de va pierde, poate sa le mai câştige, iar sufletul de va pierde, alt suflet nu va mai putea câştiga; măcar să fii împărat a toată lumea.

Şi de vei da lumea toată, nu vei putea să mai răscumperi sufletul.

Dumnezeu a dat toate perechi firii noastre: doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, că de se va betegi o parte, cu cealaltă să avem mângâiere întru trebuinţa noastră.

Iar sufletul numai unul ne-a dat, şi dacă îl vom pierde şi pre acela, cu ce vom trăi?

Sufletul care se va prilesti întru iubirea de arginţi şi întru iubirea banilor, nu va putea lesne să se isbavească. Că precum pasărea care se prinde în vergele ce se pun cu vasc, nu mai are scăpare, aşa este şi iubitorul de arginţi, sufletul odată că¬zând la necunoştinţa mântuirii lui, nici de cum nu mai poate veni din necunoştintă, la cunoştinţă, ci umblă rătăcit pretutindenea întru poftele cele dobitoceşti, până ce întru acea râpă a pierzării, va surpa mântuirea lui.

Că precum ramatorul, tăvălindu-se în noroi, se bucură, aşa şi sufletul, întru acea obişnuire afundându-se, nici odată nu cunoaşte greutatea mare a păcatelor.

Şi precum pământul fără umezeală, nici odată nu răsare sămănături, întru acest chip şi în sufletul, care nu este luminat de dumnezeieştile Scripturi, rod duhovni¬cesc nici odată nu răsare.

Şi precum pământul, de nu se va se¬măna într’ânsul, răsare iarbă nefolositoare, aşa şi sufletul, care nu socoteşte moartea, pururea pofteşte lucruri stricătoare şi rele.

Şi precum fierbinţeala aduce sete la trup, aşa usucă pe suflet trufia şi dintru înălţarea firii vine la pofte rele.

Şi cela ce se leneveşte a curaţi rana cea mică, dobândeşte multe rane şi pu¬treziciuni, şi pre urmă moarte.

Asemenea este şi la suflete, că cei ce nu se spovedesc de păcatele cele mici şi fac încontinuu, se nasc păcatele cele mai mari. Şi pentru aceia, timp pămân¬tesc a dat Dumnezeu nouă aici, ca să-l ridicăm către cer şi nu pentru trup, să pogorîm şi sufletul la pământ, şi de la pământ la iad.
Mare ciudă! Cum toţi ne uităm la lucrurile cele trecătoare şi de cele viitoare şi vecinice nimeni nu gândim; numai spre dobândirile cele trupeşti ne nevoim pururea. Iar sufletele noastre le lăsăm de se ard într’o mare foamete duhovni¬cească; şi în toate zilele mii de răutăţi şi de rane ale păcatelor pătimim şi primejdii şi întristări şi pagube, şi boale, pentru care în tot chipul muncim, să tămăduim trupul, iar sufletul nu-l vedem, fiind necurătit şi întinat, ca cu trupul cel muritor împreună, muncilor celor fără moarte să-l dăm.

Drept aceia jeluesc şi plâng, multa necunoştinţă care au sufletele oamenilor.

Eu aş vrea să găsesc un deal foarte înalt, să ma sui pre dânsul, să văd toate neamurile oamenilor; după acela aş vrea să am un glas foarte mare, care să se audă în toată lumea şi să strig cuvântul lui David care zice:

O ! fii oamenilor, până când să fiţi cu inimile foarte îngreuiate?

Pentru ce iubiţi deşertarea şi poftiţi minciuna?

Pentru că, cum nu este aceasta fără cuviinţă? Că la trupurile noastre când se întâmplă de îmbolnăvesc, aducem doctori şi bani cheltuim, şi tot felul de chin suferim, până se scoate durerea şi scârba dintru noi; iar sufletul nostru, în toate zilele şi în tot ceasul bolnav fiind şi surpat şi pierdut şi nici o mângâiere de la noi n’are.
Pentru că nu zicem, că cele ce are rană va muri, ci cela ce nu se tămăduieşte, acela va muri; iar pe cela ce-l taie la rane sau îl ard, acela zicem, că mai mult merge spre sănătate.

Nu doar că nu simţim durerea tăieturii şi arsurii, ci dela durere ne uităm la sănătate.

Aşa şi pentru suflet, se cade să îngăduim pedeapsa de la cei ce ne bântuiesc şi ne chinuiesc pre noi, că cu aceasta va dobândi sufletul sănătate.

Iar pre cei păcătoşi, care rămân nemunciţi şi nechinuiţi, să-i plângem şi să’i jelim; pentru că cela ce are nădejdi bune, şi nădăjduind şi grijuind pentru bunătăţile cele viitoare, de aici din aceasta lume, au gustat bunătăţile împaraţiei cerurilor, pentru că nici un bine nu întinereşte sufletul şi nu-l face aşa de luminat, ca nădejdea cea buna, a celor viitoare bunatati.
Că cei mai mulţi oameni, la podoaba trupului, cu toată grija şi nevoinţa lor, sfârşesc avutia lor; iar pe suflet îl părăsesc, flămând şi secetos de cuvântul lui Dumnezeu.
Şi nici osteneală nu suferim, şi nici bani nu dăm, ci numai de am vrea să facem îndreptare sufletului, toată îndrep¬tarea o vom face. Iar aceasta de nu o vom face, mare pedeapsă şi muncă vom avea, la munca cea de veci, precum şi cei ce sunt închişi, sunt în legături pururea trişti.
Şi ce multă frică au în ziua aceia, cei ce vor sta înaintea uşii Judecătorului şi mai vârtos când vor auzi glasul Judecătorului, de frică se înneacă şi se fac ca nişte morţi…. Aşa se teme şi sufletul când va să se despartă de trup, că fiind a merge la judecata cea înfricoşată şi şi negreşită a lui Hristos, pentru aceia îi este frică şi tremură şi se ispiteşte să fugă din mâinile îngerilor.
De vreme ce atuncea, orice va fi luat de la cineva, sau a lăcomit, sau cumva a fost vrăjmaş, au cu drept, au cu strâmbul, sau alt rău va fi făcut, înaintea lui stau toţi pârâşii şi cu amar îl pedepsesc.

Pentru aceia, a fost făcut sufletul nostru nemuritor, ca să fie şi trupul nemuritor, pentru ca să dobândim veşnicile bunătăţi.

Iar de eşti la pământ prins ca cu nişte piroane, şi cerul este gata şi deschis ca să te primească, socoteşte cu gândul tău, câtă batjocorire, câtă necinste este, când Dumnezeu dăruieşte cele cereşti, şi tu nu voieşti, nici gândeşti şi alegi pământul, mai bun decât cerul, căruia să ne învrednicim toţi, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea în veci vecilor. Amin.

Nu trebuie niciodată să deznădăjduiţi de propria-ne mântuire şi nici de milostivirea dumnezeiască

E partea unui suflet mărinimos de a nu se lăsa deloc abătut, de a nu deznădăjdui câtuşi de puţin în faţa multelor rele care-l împresoară – de a nu se depărta întru nimic de Dumnezeu, ci prin rugăciuni repetate şi fără izbăvire, de a stărui până ce El va avea milă, aşa cum zice prea-fericitul David.
Imbrâncindu-ne în deznădejde, diavolul caută să smulgă din inimile noastre nădejdea în Dumnezeu, singura ancoră temeinică, acest susţinător al vieţuirii noastre, care ne duce de mână pe drumul cerului – şi chezăşuieşte mântuire sufletelor aflate în cădere.

„Prin nădejde – zice Pavel – am fost mântuiţi…” Ca şi un lanţ trainic coborât ca din cer, nădejdea ne susţine sufletele. Ea atrage încetul cu încetul către cereştile înălţimi pe acei care se ţin bine „legaţi” de ea; ea ne ridică deasupra învolburărilor mizeriilor lumii acesteia.

Cine slăbeşte şi se scapă din ancora aceasta sfântă, cade de îndată şi se îneacă. Cel rău ştie bine aceasta, când zăreşte că suntem zdrobiţi de gândul relelor noastre fapte, se arată şi adaogă acestei greutăţi gândurile deznădejdii, mai grele decât plumbul însuşi. Dacă le primim, este cu neputinţă să nu fim târâţi de îndată de această adăugire de greutate, desprinşi cu putere de lanţ şi aruncaţi în fundul ticăloşiei…
Mulţi oameni, după ce au fost puşi jos şi depărtaţi de calea cea strâmtă a virtuţii, s-au ridicat atât de minunat, încât restul zilelor lor a şters ceea ce fusese mai înainte, primiră premiul, îşi puseră cununa, fiind aşezaţi printre învingători şi număraţi în obştea sfinţilor.
Atâta vreme cât stăm în cuptorul plăcerilor, cu toate multele pilde de acest fel, lucrul ni se pare cu neputinţă. Dar de îndată ce-am făcut cei dintâi paşi ca să ieşim la lumină, lăsăm, treptat, înapoia noastră flăcările cele arzătoare şi drumul pe care-l vedem deschizându-ni-se înainte ni se arată ca împrospătat de rouă – şi plin de uşurinţă.
Trebuie să nu ne descurajăm – şi să nu deznădăjduim, cu privire la această întoarcere. La această întâmplare, de vei avea putere şi bunăvoinţă – şi bunăvoinţă şi putere multă îţi vei dobândi.
Când cineva şi-a închis sieşi poarta pocăinţei, – când, ca să zic astfel, şi-a zidit uşa care duce la mântuire, cum va putea, stând afară, să facă ceva bun? Astfel că cel rău pune totul în lucrare ca să sădească acest gând în noi – căci, pe urmă, nu va mai avea voie, ca să ne biruiască, nici de efort, nici de trudă – la ce bun, dacă stăm căzuţi la pământ, doborâţi, şi nevrând a ne împotrivi?
Cel ce va fi în stare a se desface din această legătură, îşi va lua din nou tăria şi nu va înceta, până la cea de pe urmă suflare, de a se împotrivi diavolului. De mii de ori doborât fiind, el se va ridica necontenit şi-şi va împovăra duşmanul. Acela care, dimpotrivă, este înlănţuit de gândurile deznădejdii, îşi nimiceşte propria-i putere şi cum va putea el să izbândească, să se împotrivească, fugind din faţa duşmanului?…
Să nu ziceţi că toate acestea sunt cu privire numai la cei care s-au făcut vinovaţi de greşeli uşoare. Presupuneţi un om plin de toate stricăciunile; că acest om ar fi săvârşit toate greşelile care pot pune pe cineva afară din împărăţie – că nu fusese la început dintre cei necredincioşi, ci că, făcând parte dintre credincioşi, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, ar fi ajuns în urmă stricat, desfrânat, poftitor, hoţ, beţiv, sodomist, batjocoritor – şi toate alte culpe pe care le voiţi. Chiar acestui om nu i-aş îngădui să deznădăjduiască, chiar de ar fi ajuns în cea de pe urmă bătrâneţe, cuprins de această stare de stricăciune tară de nume.
Dacă mânia lui Dumnezeu ar fi o patimă, omul ar avea dreptate să deznădăjduiască, neputând stinge flacăra aprinsă de toate crimele lui. Dar patimile nu sunt cunoscute de Dumnezeu; chiar când el se răzbună şi pedepseşte, este fără mânie, plin de bunătate. Aşa că, se cade să avem temeinic curaj. Şi să fim încrezători în puterea pocăinţei.
Deznădejdea nu are numai această tristă urmare de a ne închide porţile cetăţii cereşti, de a ne împinge spre multă trândăvie şi mult dispreţ – ea ne prăbuşeşte, aşadar, în rătăcirea cea diavolească.

Diavolul însuşi nu a ajuns ceea ce este decât deznădăjduind la început – şi prăbuşindu-se, pe urmă, din deznădejde, spre vorbe şi fapte potrivnice mântuirii.

Mânioşii, de îndată ce şi-au pierdut sănătatea duhului, nu se mai tem de nimic, nu se mai ruşinează de nimic, chiar de ar fi să se arunce în foc, în mare sau într-o prăpastie.
Asemenea acei care-s cuprinşi de nebunia deznădejdii, ajung de nu mai poţi vorbi cu ei şi aleargă spre tot felul de păcate. Şi dacă moartea nu vine să pună capăt nebuniei lor, pornirii lor, ei înşişi îşi fac mulţime de rele…

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

Cel drept abia se va mantui, asa de mari vor fi durerile

Dorinta de a trai pana la venirea antihristului este una gresita. Atunci vor fi dureri atat de mari, incat se spune ca cel drept abia se va mantui. Iar a cauta si a dori suferinte este un lucru primejdios si gresit. Aceasta se intampla din pricina mandriei si a nesocotintei.

Umpleti-va de Duh… (…). Ce inseamna aceasta?

Doar noi [Crestinii ortodocsi] ne-am invrednicit sa primim la Botez darurile Sfantului Duh. Dar cati oare isi mai aduc aminte despre aceasta? Este mai putin important ca l-am primit, trebuie sa-l pastram, sa-l desavarsim, sa-l inmultim. Pentru aceasta trebuie aprinsa ravna. Cum?

1. Sa citim Sfanta Scriptura, care este scrisa de Duhul Sfant. Duhul rasufla din Sfanta Scriptura. Nici o multumire lumeasca nu ne poate da acea pace, acea bucurie pe care ne-o da Duhul Sfant.

2. Sa luam aminte la sine.

3. Sa participam mai des la savarsirea Sfintelor Taine. Sfantul Duh se impartaseste omului prin acestea.

4. Sa mergem mai des la sfanta biserica, deoarece biserica este locul deosebit al prezentei Duhului Sfant.

5. Rugaciunea. Sa rostim mai ales rugaciunea Imparate Ceresc. Trebuie sa o ascultam cu deosebita evlavie nu doar in biserica, ci sa o rostim si cand lucram, cerand ajutorul Duhului Sfant. (…)”.

Monahia Maria, Viata Sfantului Nifon, ultimul staret de la Optina, Editura Predania, 2009

1

Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil(8 Noiembrie)

1

23231331_1499303320184322_8364496399464745760_n

Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil – 8 Noiembrie

Mai marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai mari peste cetele Puterilor celor de sus.

*

Condac la Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti

Glasul 2

Mai marilor Voievozi ai lui Dumnezeu, slujitorilor Dumnezeieştii Slave, povăţuitorii oamenilor şi Căpeteniile îngerilor, cereţi pentru noi ceea ce este de folos şi mare milă, ca nişte mai mari Voievozi ai celor fără de trup.

***

1

Soborul Sfinţilor îngeri se prăznuieşte de Biserică cu bună cinste după predaniile părinţilor insuflaţi de Dumnezeu, care au lepădat de mult credinţa cea rea a închinării de îngeri care era la eretici şi la închinătorii de idoli. Căci încă în Legea Veche, când poporul ales s-a depărtat de la Dumnezeu, a început a se închina idolilor făcuţi după asemănarea făpturilor văzute, câte sunt în cer, sus şi pe pământ, jos. Atunci oamenii aduceau soarelui jertfă de închinăciune ca lui Dumnezeu, precum şi lunii şi stelelor, pe care le socoteau că au suflet viu.

Tot cu astfel de închinăciune şi cu jertfe se închinau ei şi îngerilor, despre care lucru se pomeneşte în cărţile împăraţilor, unde zice: „Se cade a aduce tămâie lui Baal şi soarelui, lunii, planetelor şi la toată puterea cerului, adică îngerilor, căci aceştia sunt ostaşii cereşti”. Acea credinţă rătăcită a închinării de îngeri se înmulţise şi în zilele Sfinţilor Apostoli, pe care dezrădăcinând-o Sfântul Apostol Pavel, grăieşte astfel în Epistola sa către Coloseni: „Nimeni să nu vă amăgească pe voi, vrând aceasta în smerita cugetare şi în slujba îngerilor, învăţând cele ce nu ştiu, în deşert fiind îngâmfat de gândirea trupului său şi neţinând capul (adică pe Hristos)”.

Căci erau în acea vreme oarecare eretici care, arătându-se smeriţi şi cu mândrie lăudându-se că urmează îngerilor prin înfrânare şi prin viaţa lor cea curată, învăţau a da asemenea închinăciune îngerilor ca şi lui Dumnezeu. După aceea s-au ivit alţii, care ziceau că îngerii sunt ziditori ai făpturii celei văzute mai presus şi mai cinstiţi decât Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca nişte fiinţe fără de trupuri; iar despre Mihail ziceau că este Dumnezeul evreilor. Apoi alţii dându-se vrăjitoriilor, chemau pe diavoli şi le slujeau lor, numindu-i pe ei îngeri.
Mai ales între coloseni, care erau sub Mitropolia Laodiceei, se înmulţise un asemenea eres; şi de către mulţi se săvârşea în taină păgâneasca închinare de îngeri, asemenea cu închinarea de idoli, pe care Soborul Sfinţilor Părinţi din Laodiceea a blestemat-o, dând-o anatemei. Deci, blestemată şi lepădată fiind credinţa rătăcită a închinării la îngeri, s-a legiuit dreapta credinţă şi vrednica cinstire a prăznuirii sfinţilor îngeri, ca unor slujitori ai lui Dumnezeu şi păzitori ai neamului omenesc.
Chiar şi în Colose, unde la început se aducea închinăciune îngerilor, a început a se săvârşi cu dreaptă mărire prăznuirea soborului îngeresc, zidindu-se biserici preafrumoase în numele Sfântului Arhanghel Mihail, căpetenia îngerilor. Astfel s-a zidit şi în Hone o mărită şi preafrumoasă biserică, în care însuşi Sfântul Arhanghel Mihail s-a arătat Sfântului Arhip. Apoi s-a aşezat a se prăznui soborul Sfinţilor îngeri în a opta zi a lunii noiembrie, care este a nouă după lună martie – ce este întâia de la zidirea lumii -, spre închipuirea numărului cetelor îngereşti, în număr de nouă, pe care le-a numărat Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel. Căci, răpit fiind Sfântul Pavel până la al treilea cer şi văzând acolo deosebirile cetelor sfinţilor îngeri, a spus aceasta şi lui Dionisie, ca unui ucenic al său. Iar acele nouă cete sunt despărţite în trei ierarhii, care cuprind câte trei cete, cea mai de sus, cea de mijloc şi cea mai de jos.
În cea dintâi ierarhie, mai sus şi mai aproape de Preasfânta Treime, sunt Serafimii, Heruvimii şi Scaunele. Cei care stau mai întâi înaintea Făcătorului şi Ziditorului, sunt iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu câte şase aripi, precum a văzut Isaia proorocul, care a zis: Serafimii stau împrejurul Lui, având câte şase aripi. Ei sunt în chipul focului, precum scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Scaunul Lui pară de foc, iar îmbrăcămintea slavei Domnului este ca focul. Şi în alt loc zice: Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc. Ei aprind pe oameni cu focul dumnezeieştii iubiri, precum şi numele lor îi arată, căci în limba evreiască serafim se tâlcuieşte cel ce aprinde sau încălzeşte.
După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu Celui Atoatevăzător, Care vieţuieşte în lumina cea neapropiată, înţelepţii Heruvimi cei cu ochi mulţi, care mai mult decât alte cete mai de jos, strălucesc totdeauna cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci, fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu şi ale ştiinţei adâncului înţelepciunii, luminează şi pe alţii, pentru care numele heruvim, în aceeaşi limbă evreiască, se tâlcuieşte multă înţelegere sau revărsare de înţelepciune. Căci prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea şi se dă ochilor sufleteşti lumânare pentru vederea şi cunoştinţa lui Dumnezeu.
Apoi, înaintea Celui ce şade pe scaun înalt, stau purtătorii de Dumnezeu – precum îi numeşte Sfântul Dionisie -, adică Scaunele; căci pe dânşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gânditor – precum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar purtători de Dumnezeu se înţeleg nu cu fiinţa, ci cu darul şi cu slujirea; căci scrie Sfântul Vasile cel Mare că şi trupul lui Hristos a fost purtător de Dumnezeu. Dar trupul Domnului era unit după fiinţă şi după ipostas cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul, ca Cel ce purta pe Dumnezeu, după unire nedespărţită. Iar Scaunele se socotesc aşa, nu după fiinţă, ci după darul cel dat pentru o slujire ca aceasta, odihnindu-se Dumnezeu pe ele; de aceea se zic purtătoare de Dumnezeu.
Deci, cu negrăit chip odihnindu-Se Dumnezeu pe dânsele, rânduieşte judecăţile Sale cele drepte, după cuvintele lui David: Şezut-ai pe scaun, Cel ce faci dreptatea. Pentru aceasta, străluceşte în ele mai ales dreptatea judecăţilor lui Dumnezeu. Ei slujesc judecăţii lui Dumnezeu celei drepte şi o preamăresc pe dânsa, revărsând puterea dreptei Sale judecăţi peste scaunele judecătorilor acestora de jos, dând împăraţilor şi stăpânitorilor, duhul dreptei judecăţi.
În ierarhia cea de mijloc, la fel, sunt tot trei cete ale sfinţilor îngeri, Domniile, Puterile şi Stăpâniile. Se numesc Domnii pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sunt sub dânşii şi care, fiind slobozi şi lepădând – după Dionisie – toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului. Ei revarsă acestora de jos, adică oamenilor care sunt puşi de Dumnezeu ca stăpânitori, puterea stăpânirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, pentru ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările ce le sunt încredinţate. Apoi învaţă a stăpâni simţirile, a smeri poftele, cele fără de rânduialăşi patimile; iar pe trup îl face rob duhului, adică a domni peste voia sa şi a fi mai presus de orice ispită.
Iar Puterile, umplându-se de dumnezeiasca putere, slujesc voii celei tari şi puternice a Domnului Celui Preatare şi Atotputernic, fără zăbavă şi fără osteneală săvârşind slujba. Apoi fac minuni mari şi acelaşi dar al facerii de minuni îl revarsă peste plăcuţii lui Dumnezeu care sunt vrednici de acest dar, ca să tămăduiască toată durerea şi să spună mai înainte cele viitoare. După aceea, sfintele Puteri ajută oamenilor ce se ostenesc şi sunt însărcinaţi cu purtarea jugului cel pus asupra lor, în orice fel de ascultare, ca să fie puternici a împlini chemarea şi a purta sarcina celor neputincioşi. Ele întăresc pe tot omul cu răbdare, ca să nu deznădăjduiască în necazuri, ci să rabde cu tărie, cu mărime de suflet şi cu bărbăţie puternică, toate cele ce vin asupră-i şi să mulţumească lui Dumnezeu cu smerenie, căci El toate le rânduieşte spre folosul nostru.
Stăpâniile se numesc aşa, pentru că au stăpânire peste diavoli, ca să potolească stăpânirea cea drăcească şi să ne ferească de ispitele aduse de ei asupra oamenilor şi a nu-i lăsa să vatăme pe cineva atât cât ar voi ei. Apoi întăresc pe nevoitorii cei buni în nevoinţele şi ostenelile lor cele duhovniceşti, păzindu-i ca să nu piardă împărăţia cerească. Iar celor ce se luptă cu patimile şi cu poftele, le ajută în ceasul ispitei pentru a izgoni gândurile cele rele şi asupririle vrăjmaşului şi a birui pe diavolul. Însă toate acestea le săvârşesc ei prin sfintele Începătorii, Arhangheli şi Îngeri, după cum spune marele Dionisie Areopagitul, în capitolul 50, despre ierarhia cea din mijloc şi după cum zice şi Sfântul Maxim Mărturisitorul la tâlcuirea dumnezeieştilor nume: „Că aceasta este ierarhia cea mai de jos şi mai aproape de noi”.

Asemenea şi în ierarhia cea mai de jos, după cum s-a spus, sunt trei cete: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii.

Începătorii se numesc pentru că sunt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rânduindu-i pe dânşii spre împlinirea dumnezeieştilor porunci. Lor le este încredinţată îndreptarea a toată lumea şi păzirea împărăţiilor şi a domniilor, a ţinuturilor, a popoarelor, a neamurilor şi a limbilor. Căci fiecare împărăţie, neam şi limbă are deosebit păzitor şi îndreptător al întregii sale lături pe un înger dintr-această ceată cerească ce se zice Începătorie. Slujba acestei cete, după înţelegerea lui Grigorie, este a învăţa pe oameni ca să dea cuviincioasă cinste la tot dregătorul, după vrednicia slujirii lui. Aceşti îngeri înalţă pe cei vrednici la treptele ierarhiilor celor mai cinstite şi-i povăţuiesc pe dânşii ca să nu caute dregătoria pentru câştigul şi chiverniseala lor, pentru iubirea de cinste şi mărirea cea deşartă, ci pentru cinstea lui Dumnezeu şi pentru creşterea şi înmulţirea laudei Lui şi pentru folosul celor de aproape, slujind de obşte tuturor treburilor celor ce sunt sub stăpânirea lor.
Arhangheli se numesc cei mari şi vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari şi preamărite şi aceştia au slujbe, precum zice marele Dionisie, a descoperi proorociile, cunoştinţa voii lui Dumnezeu şi înţelegerile pe care le primesc ei de la cetele cele mai de sus, pentru ca să vestească îngerilor celor mai de jos şi printr-înşii oamenilor. Iar Sfântul Grigorie Dialogul zice: „Aceştia înmulţesc sfânta credinţă între oameni, luminând mintea lor cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”.
Îngerii, în orânduielile cele cereşti, sunt mai jos decât toate rânduielile şi mai aproape de oameni. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voile Lui cele mai mici, povăţuindu-i să vieţuiască cu fapte bune şi cu dreptate după Dumnezeu. Apoi sunt puşi să ne păzească pe noi, pe fiecare credincios. Deci, pe cei ce suntem buni, ne ţin ca să nu cădem, iar pe cei care cădem, ne ridică. Ei niciodată nu ne lasă, deşi uneori greşim şi sunt totdeauna gata a ne ajuta, numai să voim şi noi.
Cu acelaşi nume se numesc toate cetele cele mai presus de cer, adică îngeri, cu toate că au şi alte nume, după rânduiala şi iconomia lui Dumnezeu şi după numirile darului de la Dânsul, precum: Serafimi, Heruvimi, Scaune, şi celelalte cete. Însă toţi de obşte se numesc îngeri, căci numele înger nu arată însăşi natura lor, ci numai slujba. Deci, toţi sunt îngeri pentru că toţi slujesc lui Dumnezeu, după cele scrise: Au nu sunt toţi duhuri slujitoare, ce se trimit spre slujire?
Numai slujbele lor sunt despărţite şi nu-s la fel; ci fiecare ceată are slujbă rânduielii sale ce i se cuvine. Pentru că Preaînţeleptul Ziditor nu descoperă deopotrivă tuturor tainele dumnezeieştii Sale voinţe, ci prin mijlocitori, adică prin cetele cele mai de sus, luminând pe cele mai de jos; arătându-le astfel voia Sa cea sfântă, le poruncesc să o îndeplinească, precum se vede arătat în cartea Proorocului Zaharia. Când îngerul vorbea cu proorocul, alt înger ieşea în întâmpinarea îngerului aceluia, poruncindu-i să meargă la prooroc şi să-i vestească cele ce aveau să fie pentru Ierusalim. Astfel, se scrie: „Iar îngerul stătea grăind către mine şi un alt înger ieşea în întâmpinarea sa şi a zis către dânsul, grăind: Aleargă şi spune tânărului aceluia – adică către proorocul Zaharia: Fără zid vor locui în Ierusalim, pentru mulţimea oamenilor şi Eu voi fi lui, zice Domnul, zid de foc împrejur”.
La aceste cuvinte, Sfântul Grigorie zice: „Când înger către înger grăieşte: „aleargă şi spune către tânărul acela”, nu este îndoială că îngerii unul pe altul se trimit, adică cei mai de sus trimit pe cei mai de jos. Deci sunt mai mici cei trimişi şi mai mari cei ce trimit”. La fel şi în proorocia lui Daniil, se spune că un înger porunceşte îngerului să-i spună proorocului vedenia. Deci, de aici este arătat că îngerii cetelor celor mai de jos se vestesc şi se luminează de îngerii cetelor celor mai de sus despre dumnezeiasca voinţă a Făcătorului lor.
De aceea, în a opta zi a lunii noiembrie, care este a nouă după lună martie, când a fost creată lumea, Sfânta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuieşte cu cântări minunate soborul celor nouă cete ale sfinţilor îngeri. Toate aceste cete îngereşti se vor aduna în ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, care se socoteşte de dumnezeieştii învăţători ai Bisericii, ziua a opta: după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa şi toţi sfinţii Îngeri cu Dânsul, precum Domnul singur a zis în Evanghelia Sa: Şi va trimite pe îngerii Săi cu glas de trâmbita şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, adică de la răsărit, de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte.
Deci atunci şi pe noi, cei ce prăznuim soborul lor cu cinste, o! de ne-ar aduna în ceata aleşilor Domnului. Iar începătorii şi voievozii tuturor acestor trei cete mai de jos, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, sunt rânduiţi de Dumnezeu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca nişte credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, care în vremea căderii satanei, din pricina mândriei şi a depărtării lui de la Dumnezeu, au adunat aceste trei cete şi oşti îngereşti şi arhanghelul Mihail a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. (Fiindcă dintre aceştia au fost şi cei ce au căzut, şi din îngeri luminaţi, s-au făcut diavoli întunecaţi, pentru mândria lor). Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi cum se împărtăşeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mândria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos în adânc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărâmat pe pământ”.
Astfel grăind Arhanghelul Mihail către tot soborul îngeresc, a început cel ce stătea la locul cel dintii cu Serafimii, cu Heruvimii şi cu toate cetele cereşti, a slăvi pe Sfânta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, pe Unul Dumnezeu, cântând cu glas de prăznuire: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta!
Deci această conglăsuire a sfinţilor îngeri s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci împreună şi cu un glas slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Sfânta Treime, Căreia şi noi cei de ţarină să-I aducem mărire în veci. Amin.

Notă. Biserica, după credinţa noastră, se împarte în două: Biserica luptătoare, adică aceea care cuprinde pe credincioşii care sunt încă în viaţă şi luptă împotriva tuturor relelor; şi Biserica biruitoare sau triumfătoare, care cuprinde pe credincioşii care au trecut din viaţă şi au biruit toate uneltirile cele rele, şi împărăţesc cu Domnul în cer.

ganduridinortodoxie

1

Acatistul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil (8 Noiembrie)

Condac 1:

Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail și Gavriil, să-i lăudăm noi toți, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu ari­pile amândurora și din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim, unuia grăind: bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: bucură-te, îngere al darului!

Icos 1:

Arhanghele Mihaile, mai-marele cetelor îngerilor celor fără de trup, creat ai fost de Dumnezeu, Ziditorul tuturor; de aceea, cu bucurie, laude de acest fel aducem ție:
Bucură-te, făptură a Minții celei ce a făcut lumea;
Bucură-te, revărsarea luminii celei mai înainte de lumină;
Bucură-te, cel ca focul, care stai aproape de Dumnezeire;
Bucură-te, slujitorule neostenit al Treimii;
Bucură-te, Duh înfocat și nematerial după asemănarea lui Dumnezeu;
Bucură-te, ființă nemuritoare, lăudătoare de Dumnezeu;
Bucură-te, apărătorule de foc al cerului;
Bucură-te, căpetenia oștii celei nematerialnice;
Bucură-te, luminătorule al cetelor celor bine mulțumitoare;
Bucură-te, arzătorule al duhului celui nemulțumitor;
Bucură-te, prin care firea îngerilor s-a întărit;
Bucură-te, prin care satana s-a surpat;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 2:

Pe îngerii cei nemulțumitori văzându-i trufindu-se și din cerul cel înfocat căzând, o dumnezeiescule Mihaile, ca un rob mulțumitor stând, ai strigat: «Să stăm bine și să luăm aminte», cântând Sfintei Treimi: Aliluia!

Icos 2:

Gavriil, al minților celor ascunse și al tainelor Celui Preaînalt părtaș te-ai arătat, făcând mai înainte cunoscute cele ce aveau să fie și bunele vestiri de bucurie oamenilor spunându-le. Pentru aceasta, cu dorință mă grăbesc a-ți cânta ție:
Bucură-te, văzătorule al luminii celei necunoscute;
Bucură-te, părtașule al tainelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce descoperi cele ascunse ale voinței;
Bucură-te, vestitorule de cele negrăite ale lui Dumnezeu;
Bucură-te, că strălucești cu mintea în știința cea ascunsă;
Bucură-te, că întru această știință înveți pe față pe oameni;
Bucură-te, slujitorule al bunelor vestiri dumnezeiești;
Bucură-te, vestitorul lucrurilor celor îmbucurătoare;
Bucură-te, arătarea multor neștiințe;
Bucură-te, că mai înainte ai cunoscut cele ce aveau să fie;
Bucură-te, prin care în lume s-a adus bucuria;
Bucură-te, prin care întristarea a fost îndepărtată afară;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 3:

Proorocului Daniel mai mult decât tuturor proorocilor ai arătat taina cea străină a venirii celei înfricoșătoare a lui Hristos și a iconomiei, preamare Gavriile; și pe el l-ai înțelepțit a cânta cu bucurie lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 3:

Având numirea de putere de la Dumnezeu, Mihaile, cu dumnezeiască minte puternic în războaie pururea te-ai arătat; și pe Iacov în luptă l-ai întărit ca să biruiască neamurile străine; pentru aceea mărim puterea ta, zicând:
Bucură-te, cel ce ești mai puternic decât focul;
Bucură-te, cel ce ești mai ascuțit decât văpaia;
Bucură-te, cel ce ai înecat oștile egiptenilor;
Bucură-te, cel ce ai învins cetele canaanenilor;
Bucură-te, că pe Moise și Aaron i-ai întărit;
Bucură-te, că pe Isus al lui Navi îndrăzneț l-ai făcut;
Bucură-te, cel ce deodată oștirea asirienilor ai tăiat;
Bucură-te, cel ce pe Simion al amoreilor l-ai lovit;
Bucură-te, pierzarea lui Og, împăratul Vasanului;
Bucură-te, pază a marelui Moise;
Bucură-te, prin care se pierd cei rău-credincioși;
Bucură-te, prin care dreptcredincioșii se înalță;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 4:

Mihaile, căpetenie a îngerilor, roagă, cu solirile tale, pe Dumnezeu pentru noi care prealăudatul tău praznic cu dragoste îl cinstim, ca zilele noastre în fapte bune să le petrecem și ne învrednicește ca, viața cea mai bună dobândind, lui Dumnezeu împreună cu tine să-I cântăm: Aliluia!

Icos 4:

Venit-ai de la Cel Preaînalt, Gavriile, minte dumnezeiască, aducând Anei și lui Ioachim bunele vestiri de bucurie, cu dezlegarea sterpăciunii lor; pentru care, bucurându-ne, ție cu credință îți grăim:
Bucură-te, aducătorule al știrilor frumoase;
Bucură-te, cel care celor doritoare de prunci le aduci bucurie;
Bucură-te, cel ce ești rodire dată de Dumnezeu celor neroditori;
Bucură-te, naștere plăcută lui Dumnezeu, a celor fără de copii;
Bucură-te, că fericitului strămoș i-ai adus naștere mărită;
Bucură-te, că fericitei strămoașe i-ai dat odraslă pântecelui;
Bucură-te, cel ce dezlegi legăturile nașterii de prunci;
Bucură-te, cel care povățuiești darul celor ce se nasc;
Bucură-te, laudă a multor părinți;
Bucură-te, mângâierea maicilor celor bune;
Bucură-te, prin care crește neamul omenesc;
Bucură-te, prin care nașterea mai înainte se vestește;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 5:

Maria, Născătoarea de Dumnezeu și Doamna lumii venind în biserica Domnului, trimis ai fost, o, Gavriile, să-i aduci cu îngrijire hrană cerească și totdeauna ai deșteptat-o spre a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 5:

Pe strămoșii cei de demult, care se rugau lui Dumnezeu, i-ai mântuit din multe rele, o, Mihaile, iar poporului ales pururea i-ai fost înaintemergător; de aceea, într-acest fel grăim ție:
Bucură-te, cel ce pe Isaac de junghiere l-ai scăpat;
Bucură-te, cel ce pe Avraam de bucurie l-ai umplut;
Bucură-te, cel ce pe însetatul Ismail l-ai răcorit;
Bucură-te, străină mângâiere a Agarei celei ce plângea;
Bucură-te, stâlpul cel în chip de foc care pe Israel l-ai condus;
Bucură-te, norul cel aurit, care pe Israel în cale îl acopereai;
Bucură-te, că pe cei întâi-născuți ai evreilor i-ai păzit;
Bucură-te, că pe cei întâi-născuți ai egiptenilor i-ai omorât;
Bucură-te, laudă strălucită a evreilor;
Bucură-te, îngrădire tare a Legii;
Bucură-te, că pe popor din Egipt ai scos;
Bucură-te, că pe el la pământ bun l-ai adus;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 6:

Când S-a pogorât în muntele Sinai Marele Dumnezeu, vrând să dea Lege evreilor, prin slujirea și mijlocirea ta, mare Mihaile, pe aceasta lui Moise o ai descoperit și l-ai învățat să cânte: Aliluia!

Icos 6:

Lui Zaharia celui sfințit care, odinioară, în locașul lui Dumnezeu, cerea scăpare și mântuire pentru popor, i-ai vestit, o, Gavriile, nașterea dumnezeiescului Înaintemergător. De aceea, de bunele tale vestiri spăimântându-ne, grăim ție acestea:
Bucură-te, cel ce ai vestit omenirii lucruri preaminunate;
Bucură-te, cel ce pe îngerul Tatălui l-ai arătat;
Bucură-te, grăire îmbucurătoare către Zaharia;
Bucură-te, dulce auzire pentru Elisabeta;
Bucură-te, că pe Botezătorul lui Hristos l-ai binevestit;
Bucură-te, că pe el, al doilea Ilie, mai înainte l-ai vestit;
Bucură-te, cel ce ai prevestit pe predicatorul pocăinței;
Bucură-te, trâmbița cea tare răsunătoare a candelabrului luminii;
Bucură-te, vestitorul începerii Darului;
Bucură-te, vestirea zorilor zilei;
Bucură-te, semnul mântuirii oamenilor;
Bucură-te, temelia împărăției cerurilor;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 7:

Dumnezeu Cuvântul, vrând mai înainte a Se întrupa pentru noi, taina aceasta numai ție, o, Gavriile, a încredințat-o și slujitor al acesteia te-a ales pe tine; iar tu, cugetând în sineți la minunea aceasta, cântai așa: Aliluia!

Icos 7:

Pe cei trei tineri de demult, din văpaia cuptorului i-ai scăpat, Mihaile arhanghele, arătându-te preamărit și luminat cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu, încât de minunea aceasta tiranul s-a înspăimântat; de aceea grăim ție:
Bucură-te, stingerea focului celui nepotolit;
Bucură-te, ațâțarea văpăii celei pururea vii;
Bucură-te, scăparea tinerilor feciori;
Bucură-te, păzire a trupurilor celor neîntinate;
Bucură-te, că tu, cu înfățișarea ta, pe tiranul ai înfricoșat foarte;
Bucură-te, că tu pe Daniel proorocul l-ai împuternicit;
Bucură-te, cel ce ai răpit pe Avacum proorocul;
Bucură-te, că pe el în grabă l-ai dus la Babilon;
Bucură-te, învingerea cea tare a lui Ghedeon;
Bucură-te, înfrângerea cea strălucită a lui Madiam;
Bucură-te, prin care se întăresc credincioșii;
Bucură-te, prin care se înfricoșează tiranii;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 8:

Străină minune, văzându-te pe tine Balaam vrăjitorul, și în urmă, David proorocul, la tine, o, fericite Mihaile, în grabă căzând, s-au închinat: unul de frică încremenind, iar celălalt lui Dumnezeu grăind: Aliluia!

Icos 8:

Ca un purtător de fulger atotstrălucit și atotvoios ai venit către cea plină de dar, Gavriile, aducându-i bunele vestiri de bucurie. Pentru aceasta și noi, bucurându-ne, te fericim pe tine, cântându-ți:
Bucură-te, vestitorule al bucuriei celei nesfârșite;
Bucură-te, dezlegătorule al blestemului celui de demult;
Bucură-te, ridicarea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mângâierea Evei celei întristate;
Bucură-te, înalt descoperitorule al întrupării Cuvântului;
Bucură-te, mărite cunoscător al pogorârii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce bucurându-te ai zis celei pline de dar: «Bucură-te»;
Bucură-te, cel ce ai dezlegat cu «Bucură-te» toată întristarea;
Bucură-te, stea care ai vestit Soarele;
Bucură-te, luminătorule, care ne-ai arătat lumina cea neapropiată;
Bucură-te, prin care lumea s-a luminat;
Bucură-te, prin care întunericul s-a desființat;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 9:

Nașterea Mântuitorului o ai vestit cu bucurie păstorilor celor ce privegheau, Gavriile, bucurându-te; și la închinarea Lui pe magi, ca o stea luminoasă, i-ai condus și pe toți i-ai înțelepțit a cânta Celui născut așa: Aliluia!

Icos 9:

Râvnitor și puternic apărător al Tesalonicului celui nou te-ai arătat, Mihaile, purtătorule de lumină și ajutător mare ești pururea popoarelor creștine, de multe nevoi scăpându-le și îndemnându-le a cânta ție:
Bucură-te, cetatea poporului celui nou;
Bucură-te, tăria neamurilor creștine;
Bucură-te, cel ce pe apostoli de multe ori i-ai întărit;
Bucură-te, cel ce pe martiri tari i-ai făcut;
Bucură-te, că pe Petru din legături și din închisoare l-ai slobozit;
Bucură-te, că tu pe Irod îndată l-ai omorât;
Bucură-te, al Bisericii păzitor neînvins;
Bucură-te, cel ce ești asupra ereticilor secure cu două ascuțișuri;
Bucură-te, întărire puternică a cuvioșilor;
Bucură-te, sprijin luminat al ierarhilor;
Bucură-te, prin care se lățește credința;
Bucură-te, prin care se micșorează rătăcirea;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 10:

Sfârșitul a toată lumea când se va face, Mihaile, trâmbița cea mai de pe urmă vei trâmbița, după care morții din pământ, sculându-se, cu frică vor sta înaintea judecătorului nepărtinitor, cântând împreună cu tine cântarea: Aliluia!

Icos 10:

Totdeauna numele tău, o, Gavriile, purtătorule de lumină, arată luminat înălțimea rânduielii tale, căci, după chemarea lui Dumnezeu, te-ai arătat cu cuviință slujitor vrednic al Cuvântului, Dumnezeu-Omului; de aceea, cu laude te fericim, grăind:
Bucură-te, prin care logodnicul în taină s-a învățat;
Bucură-te, prin care Fecioara de dânsul a fost luată;
Bucură-te, cel ce numele lui Iisus mai înainte l-ai spus;
Bucură-te, cel ce ai vestit mântuirea lumii;
Bucură-te, că logodnicului Iosif i-ai descoperit taina;
Bucură-te, că pe Iisus în Egipt L-ai scăpat;
Bucură-te, cel ce pe Hristos din Egipt înapoi L-ai chemat;
Bucură-te, cel ce ai vestit că El va locui în cetatea Nazaret;
Bucură-te, cel ce pe credincioșii magi, taina i-ai învățat;
Bucură-te, că pe dânșii de Irod i-ai scăpat;
Bucură-te, prin care Iisus a fost păzit;
Bucură-te, prin care Irod a fost luat în râs;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 11:

Deasupra pietrei mormântului celui primitor de Viață, șezând îmbrăcat în alb și ca fulgerul strălucind, Gavriile, învie­rea lui Hristos ai binevestit femeilor, zicând lor «nu plângeți» și cântând cântarea: Aliluia!

Icos 11:

Făclie lumii ești, Mihaile arhanghele, strălucind mințile credincioșilor și povățuindu-le către cunoștința cea dumnezeiască și către mântuire, luminând și mântuind de răutățile amăgitoare pe toți care grăiesc:
Bucură-te, apărătorule al tuturor credincioșilor;
Bucură-te, făcătorule al multor feluri de minuni;
Bucură-te, neîmpuținată tămăduire a bolnavilor;
Bucură-te, grabnică scăpare a celor din robie;
Bucură-te, cel ce ai apărat Mănăstirea Dochiarului;
Bucură-te, că pe aceasta o ai izbăvit de năvălirea saracinilor;
Bucură-te, scăparea tânărului celui afundat;
Bucură-te, arătarea aurului celui ascuns;
Bucură-te, cel ce ai făcut să izvorască izvor de aghiasmă;
Bucură-te, cel ce pe apă faci minuni;
Bucură-te, înfrumusețătorul Bisericii creștine;
Bucură-te, ajutătorul Bisericii acesteia;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 12:

Dar dumnezeiesc dăruiește celor ce serbează cu dragoste ziua amintirii tale, Mihaile, și celor ce te cheamă pe tine la ieșirea lor din viață arată-te ajutător și mai ales păzește-ne pe noi, cei ce în biserica ta cântăm: Aliluia!

Icos 12:

De la tine, o, îngere al darului, învățându-ne a cânta în psalmi laude de bucurie dumnezeieștii întrupări, ție cele de mulțumire cu dor cântăm și ca unui bun vestitor, mărindu-te, așa-ți grăim:
Bucură-te, bucuria celor întristați;
Bucură-te, păzitorul celor asupriți;
Bucură-te, bogăția nefurată a săracilor;
Bucură-te, liman de mântuire al celor ce înoată;
Bucură-te, armă prea puternică a credincioșilor;
Bucură-te, laudă preamărită a preoților evlavioși;
Bucură-te, întăritorule al mănăstirilor;
Bucură-te, îngrijitorule minunat al bisericii acesteia;
Bucură-te, apărătorule al celor ce pe tine te măresc;
Bucură-te, preabunule aducătorule de bucurie al sufletelor;
Bucură-te, binecuvântare dumnezeiască a credincioșilor;
Bucură-te, bună povățuire a călugărilor;
Bucură-te, Gavriile, îngere al darului!

Condac 13:

O, dumnezeieștilor căpetenii ale îngerilor, Mihaile și Gavriile, care stați aproape de scaunul lui Dumnezeu, laudele acestea ale noastre, ca banul văduvei primindu-le, de gheenă ne izbăviți pe noi, ca împreună cu voi să cântăm: Aliluia! Acest Condac se zice de trei ori.

Apoi se zice iarăși Icosul întâi: Arhanghele Mihaile, mai-marele… și Condacul întâi: Pe căpeteniile îngerilor…

Icos 1:

Arhanghele Mihaile, mai-marele cetelor îngerilor celor fără de trup, creat ai fost de Dumnezeu, Ziditorul tuturor; de aceea, cu bucurie, laude de acest fel aducem ție:
Bucură-te, făptură a Minții celei ce a făcut lumea;
Bucură-te, revărsarea luminii celei mai înainte de lumină;
Bucură-te, cel ca focul, care stai aproape de Dumnezeire;
Bucură-te, slujitorule neostenit al Treimii;
Bucură-te, Duh înfocat și nematerial după asemănarea lui Dumnezeu;
Bucură-te, ființă nemuritoare, lăudătoare de Dumnezeu;
Bucură-te, apărătorule de foc al cerului;
Bucură-te, căpetenia oștii celei nematerialnice;
Bucură-te, luminătorule al cetelor celor bine mulțumitoare;
Bucură-te, arzătorule al duhului celui nemulțumitor;
Bucură-te, prin care firea îngerilor s-a întărit;
Bucură-te, prin care satana s-a surpat;
Bucură-te, Mihaile, slujitorule al Legii!

Condac 1:

Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe Mihail și Gavriil, să-i lăudăm noi toți, iubitorii de praznic, care ne acoperim cu ari­pile amândurora și din nevoile cele de multe feluri ne izbăvim, unuia grăind: bucură-te, slujitorule al Legii, iar altuia zicând: bucură-te, îngere al darului!

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti (1) – 8 Noiembrie

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti, glasul al 4-lea:

Mai marilor Voievozi ai Oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii; cu rugăciunile voastre să ne acoperiţi pe noi, cu acoperământul aripilor slavei voastre celei netrupeşti păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: izbăviţi-ne din nevoi, ca nişte mai mari peste cetele puterilor celor de sus.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmos: Să cântăm Domnului…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Toţi credincioşii să lăudăm pe Ceea ce cârmuieşte toate căpeteniile cele fără de trup, ale cetelor celor de sus, pe Treimea Cea Nezidită, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti, Dumnezeule, Atotţiitorule!

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Pus-ai începătură făpturilor, fiinţa cea fără de trup a îngerilor, Făcătorule, care Preacurat Scaunul Tău înconjoară, strigând către Tine: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule!

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Bucură-te, Arhanghele Gavriil, de taină vestitorule al Întrupării lui Dumnezeu; Bucură-te, Arhanghele Mihail, mai marele cetelor celor fără de trup, care neîncetat strigaţi: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule!

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Strămoaşa Eva oarecând, prin călcarea poruncii, a supus blestemului tot neamul omenesc; iar tu, Fecioară, Mireasă a lui Dumnezeu, născând pe Ziditorul, l-ai întors către binecuvântare.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Frica Ta Doamne o sădeşte…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu tărie ai aşezat, Nemuritorule, pe cei puternici, care săvârşesc întru tot sfântă voia Ta întru cele de sus, înaintea Ta pururea stând.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Pe tăinuitorii Întrupării Tale şi ai Cinstitei Învieri, pe mai marii îngerilor, Hristoase, care se roagă pentru noi, primeşte-i.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Îngeri ai pus păzitori oamenilor ca un Milostiv şi slujitori mântuirii slugilor Tale i-ai arătat, Hristoase.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Negrăit ai zămislit pe Domnul şi Mântuitorul, Dumnezeiască Mireasă, pe Cel Ce ne scapă din stricăciune pe noi, cei ce întru adevăr pe tine te chemăm.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Şezut-ai pe cai…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Şezut-ai pe îngeri ca pe nişte cai, Iubitorule de oameni şi ai apucat cu mâinile Tale frâul lor şi mântuire s-a făcut călătoria Ta celor ce strigă neîncetat: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Acoperă pe îngeri virtutea Ta, Iubitorule de oameni şi s-au umplut marginile pământului de Slăvită Dumnezeiască Lauda Ta, Cel Ce eşti fără de început; mântuieşte-ne pe noi, care împreună cu dânşii strigăm Ţie: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Ieşit-ai, Îndurate, spre mântuirea poporului Tău, Hristoase şi împreună chemi pe Puterile Tale şi veselie s-a făcut venirea Ta celor ce cu credinţă strigă Ţie: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Fecioară şi Maică, mai presus de fire te-ai arătat, Preacurată, ca Ceea ce pe Hristos Dumnezeu şi Om, L-ai născut, Căruia cu frică strigă Cetele îngereşti: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a.

Irmos: De noapte mânecând…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu dragoste nemutată, pururea spre tine, Hristoase, purtându-se spre Înălţimea cea mai presus de toate doririle, Puterile îngereşti neîncetat pe Tine Te slăvesc, Dumnezeule.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Tu, Cel Ce eşti Necuprins, pe îngerii Tăi cei după fiinţă înţelegători i-ai făcut cu harul Tău, Hristoase, nestricaţi după chip, aşezându-i cântăreţi ai Slavei Tale.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Tu ai păzit, Hristoase, pe slujitorii Tăi neplecaţi spre ce este mai rău, prin apropierea cea către Tine. Că izvorul bunătăţii fiind, faci bine celor ce slujesc Ţie după vrednicie.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce după naştere eşti Fecioară, numai tu care nu ştii de nuntă, Curată Marie Preacinstită, la limanul tău îndreptează-ne pe noi din nevoi, povăţuindu-ne la mântuirea cea veşnică.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Ca Iona din chit, Doamne…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu Dumnezeiască cuviinţă din cele ce n-au fost, Doamne, cu Cuvântul Tău ai adus fiinţele cereştilor şi nemuritoarelor Oştiri, luminoase făcându-le pe ele.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Tăinuitori cinstiţi ai laudei lui Dumnezeu v-aţi făcut voi, cei ce sunteţi fără de trup, cetăţeni după adevăr Cerescului şi Dumnezeiescului Cort, Făcătorului după vrednicie slujind.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Înţelegătoare Cete ale celor fără de trup, pe Tine, Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de început, Te laudă neîncetat şi Te preaslăvesc ca pe Făcătorul şi Ziditorul a toate.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cel Ce şade împreună cu Tatăl fără de început întru cele preaînalte, Preacurată, în braţele tale a-L purta te-ai învrednicit. Pe Care, Curată, Milostiv fă-L nouă, robilor tăi.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Mai marilor Voievozi ai lui Dumnezeu, slujitorilor Dumnezeieştii Slave, povăţuitorii oamenilor şi Căpeteniile îngerilor, cereţi pentru noi ceea ce este de folos şi mare milă, ca nişte mai mari Voievozi ai celor fără de trup.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Tinerii evrei în cuptor…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Neputând să vadă Chipul Feţei Celui înaintea Căruia stau neîncetat, mulţimile îngerilor cele slujitoare care strigă: Binecuvântat eşti, Dumnezeule, în veci.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Lumină ai arătat, Îndurate, fiinţelor celor fără de materie ale îngerilor Tăi care, plini fiind de Lumina Cea Negrăită, neîncetat strigă: Binecuvântat eşti, Dumnezeule, în veci.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu Cuvântul Tău Cel Ipostatic, mulţimea îngerilor ai făcut şi sfinţind-o cu Dumnezeiescul Duh ai învăţat-o, Dumnezeule, să numească Treimea, Dumnezeu, în veci.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie.

Trei Feţe cunoscând, Slăvim Fiinţa Cea de Nescris: pe Tatăl şi pe Fiul şi împreună pe Duhul, strigând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeule, în veci.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Pe Domnul Cel Ce în munte…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Vieţii îngereşti să râvnim şi gândurile să ne ridicăm la înălţime şi cu dânşii netrupeşte să cântăm, pe Domnul lăundându-L întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Dănţuitorii dănţuirii cereşti, care înconjoară Tronul Slavei şi pururea se întorc împrejurul lui Dumnezeu, îngerii Îl laudă şi-L preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Treimii, Celei Ce a făcut pară de foc fără materie pe cei ce slujesc întru înălţime neîncetat, să ne închinăm şi să O preamărim întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Căruia în cer Îi stau cu cutremur mulţimi de îngeri şi de Arhangheli, pe Acela în braţe te-ai învrednicit a-L purta, pe Care, de Dumnezeu Născătoare, roagă-L să mântuiască pe cei ce-L preaslăvesc pe El întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Pe tine, Maica lui Dumnezeu…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Pe Tine, Cel Ce ai împreunat în chip de negrăit, Hristoase, cu cele cereşti cele pământeşti şi o Biserică ai făcut pentru îngeri şi pentru oameni, neîncetat Te slăvim.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Îngeri şi Arhangheli, Scaune, Stăpânii şi Domnii, Căpetenii şi Puteri, Heruvimi şi Serafimi, cu Născătoarea de Dumnezeu, pentru lume rugaţi-vă.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Ocrotitori tuturor arătându-vă, Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cercetaţi pe cei ce din dragoste cinstesc întru tot prăznuită pomenirea voastră şi pe cei ce cântă cu credinţă izbăviţi-i de toată nenorocirea, mai marilor Voievozi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cuvântul Cel fără de început, Cel Ce a voit să înnoiască firea mea, pe Acesta L-ai primit şi în Trup L-ai născut, Fecioară. Pentru aceasta pe tine, de Dumnezeu Născătoare, neîncetat te mărim.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Sfintelor cete ale celor fără de trup, care cântaţi lui Dumnezeu, cu gânditoare limbile voastre neîncetat, laudă, rugaţi-vă pentru noi cei greşiţi.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Cetele celor fără de trup dorind a le lăuda noi cei de pe pământ, să urmăm cât se poate a lor sfinţenie, omorându-ne toate mădularele trupului, rugându-i, ca pe nişte apărători şi păzitori, să ne izbăvească de toată înşelăciunea nevăzutului vrăjmaş pe noi, cei ce îi lăudăm pe dânşii, ca să aflăm milă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Mulţumim ţie pururea, Născătoare de Dumnezeu şi te mărim pe tine, Curată şi ne închinăm ţie, lăudând pe Cel Născut al tău, Ceea ce eşti plină de har, strigând neîncetat: miluieşte-ne pe noi, Fecioară Preamilostivă, ca o Bună şi de la demoni ne scoate şi din răspunsul cel înfricoşător la ceasul întrebării, ca să nu ne ruşinăm noi, robii tăi.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune la Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti (2) – 8 Noiembrie

Tropar la Sărbătoarea Soborului Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti, glasul al 4-lea:

Mai marilor Voievozi ai Oştilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii; cu rugăciunile voastre să ne acoperiţi pe noi, cu acoperământul aripilor slavei voastre celei netrupeşti păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu deadinsul şi strigăm: izbăviţi-ne din nevoi, ca nişte mai mari peste cetele puterilor celor de sus.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmos: Pe Faraon cel ce se purta…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Pe cetele cele înţelegătoare ale rânduielilor celor fără de trup, cu cântări, ca pe nişte slujitori Dumnezeieşti, veniţi să-i lăudăm, ceată împreunându-ne; pe cei ce pentru pocăinţa noastră împreună se bucură.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Voievozii îngerilor şi cei mai aleşi şi căpeteniile cetelor, cei luminaţi, minţile cele fără de trup, astăzi le ridică spre săvârşirea de praznic a pomenirii lor celei strălucite; cu care împreună se bucură oamenii, cântare Treimii aducând.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Să ne veselim împreună cu îngerii noi, oamenii, duhovniceşte întru bucurie; că Arhanghelul Gavriil iarăşi binevesteşte acum unirea Bisericilor şi surparea a tot eresul celui potrivnic, întru venirea pomenirii lor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Născut-ai pe Cuvântul Tatălui Cel mai presus de fire, Preacurată, Care întru tine S-a Sălăşluit, în Duhul Sfânt, pe Cel Ce este adică cu două firi şi cu două voinţe într-un Ipostas Neschimbat; al Cărui chip Îl sărutăm.

Catavasie:
Deschide-voi gura mea şi se va umplea de Duhul şi cuvânt răspunde-voi Împăratesei Maice; şi mă voi arăta luminat praznuind şi voi cânta minunile ei, bucurându-mă.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Tu eşti Întărirea…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Îngerilor mai întâi şi de la Sfânta Treime a doua lumină te-ai arătat, Mihaile Voievodule, nouă celor ce cu credinţă te lăudăm pe tine.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu raza Dumnezeiescului har, Arhanghele Gavriil prin credinţă a umplut tot pământul, propovăduind pogorârea cea în Trup a lui Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreunare pururea pomenită şi însoţire luminoasă fără de materie, lumini Dumnezeieşti, pe cei ce săvârşesc cu credinţă pomenirea voastră, mântuiţi-i.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Lăudat-a Isaia naşterea ta cea mai presus de minte, Curată; laud şi eu ca să dobândesc curăţirea aceluia.

Catavasie:
Pe ai tăi cântăreţi, Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce ce eşti Izvor Viu şi Îndestulat, care s-au împreunat ceată duhovnicească, întăreşte-i întru dumnezeiască mărirea ta, cununilor măririi învrednicindu-i.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Tu eşti Tăria mea Doamne…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

În Ierihon s-a arătat mai marele Voievod al Puterii, oştindu-se demult Iosua al lui Navi, biruinţă făcând şi izbândind, Arhanghele Mihail, mai marele Voievod al celor fără de trup; de la care luând putere sluga Domnului, prin armă robi a luat pe cei potrivnici.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Mai marele Puterilor celor fără de trup oarecând s-a arătat, aducând bunele vestiri pe faţă preotului Zaharia, Marele Gavriil şi Dumnezeiescul cu adevărat Arhanghel. Pentru aceasta născându-se Ioan, glasul Cuvântului, părintelui său a dat iarăşi glas.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Bucură-se cu bucurie toate marginile astăzi, prăznuind sfântă pomenirea Sfinţilor Arhanghelilor Tăi, Dumnezeule, a Dumnezeiescului Mihail şi a lui Gavriil de Dumnezeu Înţelepţitul. Împreună se bucură şi toată Ceata îngerească, căci se mântuieşte lumea prin acoperământul lor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Numai tu Una Curată ai fost şi după naştere, numai tu te-ai arătat fără de bărbat născând pe Cuvântul Cel Adevărat al Tatălui, Care prin Duhul Sfânt a luat Chip de rob precum suntem noi, Fecioară Născătoare de Dumnezeu. Pe Care Îl lăudăm, cinstind Dumnezeiasca asemănare a Chipului Lui.

Catavasie:
Sfatul cel neurmat şi Dumnezeiesc, al Întrupării Tale celei de sus, celei din Fecioară, Proorocul Avacum avându-l în minte, a strigat: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a. Irmos: Pentru ce m-ai lepădat…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Neplecându-se Balaam vrăjitorul de demult cuvintelor lui Dumnezeu celor negrăite şi Dumnezeieşti, s-a arătat asinului îngerul la răspântii şi mustrându-l cu asprime şi făcând cuvântător pe dobitoc, a schimbat lui Balaam cunoştinţa firii.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Prins fiind Petru şi în temniţă rămânând, i s-a arătat îngerul lui Dumnezeu, scăpându-l din mâinile lui Irod, din legături şi din moarte. Pentru aceasta veniţi toţi ca pe nişte Dumnezeieşti păzitori ai sufletelor şi ai trupurilor pe Înţelepţii Arhangheli să-i cinstim.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Îngeri, Arhangheli Dumnezeieşti, Puteri ale lui Dumnezeu, stricaţi cu rugăciunile voastre cele de-a pururea către Dumnezeu tulburările războaielor, eresurile Bisericii şi toate smintelile şi pe noi în pace ne păziţi.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Tine Te ştim Singurul Dumnezeu al făpturii, în două Firi, în amândouă lucrările şi voile fiind Neamestecat, Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce ai luat trup din Fecioara, al cărei chip pe icoane îl cinstim.

Catavasie:
Spăimântatu-s-au toate de Dumnezeiască mărirea ta; că tu, Fecioară, Neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai născut pe Fiul Cel fără de ani, Cel Ce dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Curăţeşte-mă, Mântuitorule…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu frică în cântări să cinstim cu buze de lut pe cei fără materie, din stricăciunea cea trupească ridicându-ne mintea la cei fără de trup, care sunt ca focul, ca văpaia şi ca lumina.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Încetaţi viforele patimilor, Sfinţilor Arhangheli şi potoliţi împreună cu acelea toate smintelile de credinţă, Sfinţilor mai marilor Voievozi ai Treimii, cei ce sunteţi în chipul focului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Arhanghelii lui Dumnezeu, Căpeteniile celor fără de trup, cu îndrăznirea voastră de tot eresul izbăviţi-ne pe noi, Mihail Voievodule şi Gavriil, mai marii Puterilor îngereşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Din pântecele Celei ce nu ştie de bărbat, Te-ai arătat de bunăvoie Întrupat, Cel Ce eşti fără de trup ca Dumnezeu, Hristoase şi purtător de trup, ca un Om ai fost; a cărui asemănare credincioşii o cinstim.

Catavasie:
Înţelepţii lui Dumnezeu, care faceţi acest praznic Dumnezeiesc şi cu totul cinstit al Maicii lui Dumnezeu, veniţi să batem din palme, slăvind pe Dumnezeu, Cel Ce S-a născut dintr-însa.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Mai marilor Voievozi ai lui Dumnezeu, slujitorilor Dumnezeieştii Slave, povăţuitorii oamenilor şi Căpeteniile îngerilor, cereţi pentru noi ceea ce este de folos şi mare milă, ca nişte mai mari Voievozi ai celor fără de trup.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Din Iudeea venind tinerii…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cu cetele celor fără de trup şi neamul omenesc veniţi să ne veselim în această vestită zi, săvârşind pomenirea Arhanghelilor lui Hristos, cântând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Ca nişte iubitori de străini de demult, Avraam de Dumnezeu văzătorul şi Lot măritul, a ospătat pe îngeri şi au aflat împărtăşire cu îngerii, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Lui Manoe viteazului şi lui Tovit Preaînţeleptului s-au arătat îngerii, răsplătindu-le nevoinţele vieţii după vrednicie; iar tinerilor celor ce erau în cuptorul cel cu foc, îngerul oarecând le-a stins văpaia.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Toată firea noastră din Fecioară ai purtat-o fără schimbare, Iisuse, cu Firile îndoit, dar Unul în Ipostas, ca Părinţii pe Tine Te mărturisim. Al cărui şi chipul cu credinţă cinstim, zugrăvindu-Te.

Catavasie:
N-au slujit făpturii înţelepţii lui Dumnezeu, ci numai Făcătorului; şi groaza focului bărbăteşte călcând-o, se bucurau, cântând: Prealăudate Dumnezeul părinţilor noştri şi Doamne, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: De şapte ori cuptorul…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Mai mare al îngerilor este Mihail Arhanghelul. Dar se preamăreşte după vrednicie împreună cu dânsul Prealuminatul Gavriil, tăinuitorul harului şi vestitorul cel cinstit al Fecioarei, Voievodul celor fără de trup, mai înainte bucurie vestind celor ce strigă: popoare preaînălţaţi pe Hristos în veci.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Cetele îngerilor în multe feluri de chipuri văzându-le Iezechiel, mai înainte grăind, a propovăduit. Întru care Serafimii cei cu câte şase aripi stau înainte şi Heruvimii cei cu ochi mulţi înconjurau, cu care împreună a văzut pe Arhanghelii cei Prealuminaţi pe Hristos preaînălţându-L întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Cum că înfricoşătoare va să fie venirea judecăţii Tale, arătată făcând-o Daniil, mai înainte a grăit: că Scaunele s-au pus şi Cel vechi de zile a şezut şi mii de îngeri a adus, care stau înainte cu frică şi cu glasuri fără încetare strigau Sfintei Treimi întru toţi vecii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cuvântul, Cel de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul, de bunăvoie S-a arătat din Fecioară şi cu noi de un chip, neamestecând una întru alta cele ce sunt ale înfricoşătoarei uniri: că Unul Acelaşi întru amândoi se arată. În două firi şi într-Un Ipostas, Chipului asemănării Căruia ne închinăm acum.

Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne în chinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Catavasie:
Pe tinerii cei binecredincioşi, în cuptor, naşterea Născătoarei de Dumnezeu i-a mântuit, atunci fiind închipuită, iar acum plinită pe toată lumea ridică să-Ţi cânte Ţie: pe Domnul, lucrurile, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi pe Dânsul întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Cu adevărat de Dumnezeu…

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Celor ce sunt bolnavi şi celor ce umblă pe apă şi celor din nevoi, ajutători spre mântuire v-aţi arătat, mai marii celor fără de trup, Arhanghelilor Mihail şi Gavriil.

Stih: Sfinţilor Arhangheli şi toate puterile cereşti, rugaţi-vă lui Dumnezeu pe noi.

Împreună cu Cetele Heruvimilor şi ale Scaunelor dănţuind, ca un Voievod al îngerilor şi tăinuitor al lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi Mântuitorului, Arhanghele Mihail.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca nişte păzitori ai lumii şi ai Bisericii şi mai marii Cetelor Puterilor celor de sus, rugaţi-vă pentru noi Mântuitorului.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cu un glas, de Dumnezeu Născătoare, pe tine te preamărim: că din patimi şi din primejdii ne izbăveşti pe noi şi rugăciunile noastre spre cele bune le plineşti.

Catavasie:
Tot neamul pământesc să salte, cu Duhul fiind luminat; şi să prăznuiască firea minţilor celor fără de trup, cinstind sfânta prăznuire a Maicii lui Dumnezeu şi să cânte: Bucură-te, Preafericită, Născătoare de Dumnezeu, Curată, pururea Fecioară.

SEDELNA, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Sfintelor cete ale celor fără de trup, care cântaţi lui Dumnezeu, cu gânditoare limbile voastre neîncetat, laudă, rugaţi-vă pentru noi cei greşiţi.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Cetele celor fără de trup dorind a le lăuda noi cei de pe pământ, să urmăm cât se poate a lor sfinţenie, omorându-ne toate mădularele trupului, rugându-i, ca pe nişte apărători şi păzitori, să ne izbăvească de toată înşelăciunea nevăzutului vrăjmaş pe noi, cei ce îi lăudăm pe dânşii, ca să aflăm milă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Mulţumim ţie pururea, Născătoare de Dumnezeu şi te mărim pe tine, Curată şi ne închinăm ţie, lăudând pe Cel Născut al tău, Ceea ce eşti plină de har, strigând neîncetat: miluieşte-ne pe noi, Fecioară Preamilostivă, ca o Bună şi de la demoni ne scoate şi din răspunsul cel înfricoşător la ceasul întrebării, ca să nu ne ruşinăm noi, robii tăi.

ganduridinortodoxie

802

Canon de rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria la Sărbătoarea Soborului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi a tuturor puterilor cereşti – 8 Noiembrie

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Întru adânc a aşternut de demult toată oastea lui Faraon Puterea Cea Preaîntr-armată, iar întrupându-Se Cuvântul, a pierdut păcatul cel rău Domnul cel Preaslăvit, căci cu Slavă S-a preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca pe o Frumoasă, ca pe o Împodobită toată, ca pe cea fără prihană între femei, Dumnezeu pe tine alegându-te, în pântecele tău cel fără prihană S-a sălăşluit. Pe Acela roagă-L, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, de prihana greşelilor să mântuiască pe toţi cei ce te laudă pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Precum zice psalmistul, Curată, de-a dreapta ca o Împărăteasă a Împăratului Celui Ce a Răsărit din pântecele tău, ai stat. Pe Acela roagă-L, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, ca stătător de-a dreapta să mă arate în ziua răsplătirii, Dumnezeiască Mireasă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Firea cea uscată a oamenilor, prin toate cele netrebnice, Ceea ce ai născut Ploaia Cea Cerească, toată ai înnoit-o. Dar mă rog şi brazda sufletului meu cea uscată arat-o aducătoare de roadă, Dumnezeiască Mireasă.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Înflorit-a pustiul ca şi crinul, Doamne, Biserica păgânilor cea stearpă prin venirea Ta, întru care s-a întărit inima mea.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Îmbrăcându-se întru mine, omul, din pântecele tău a ieşit Făcătorul, Ceea ce eşti cu totul fără prihană; haina nestricăciunii dăruind celor ce s-au golit prin multe lucrări netrebnice.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel Preacinstit L-ai născut, Stăpână, pe Care cu osârdie roagă-L să se milostivească spre smeritul meu suflet, cel mâhnit pentru ocările dulceţilor.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Rănile sufletului meu vindecă-le, Preacurată şi smerită inima mea cea otrăvită cu veninul şarpelui, cu doctoria ta cea lucrătoare o vindecă.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Venit-ai din Fecioară, nu sol, nici înger, ci Tu Însuţi Domnul Te-ai Întrupat şi m-ai mântuit pe mine, tot omul. Pentru aceasta strig Ţie: Slavă Puterii Tale, Doamne.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Picătură de umilinţă rourează-mi mie, Stăpână, scoţând toată arderea inimii mele şi adăogirile cele înşelătoare potolind.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe mine cel vătămat cu arma desfătării şi care zac rănit, Preacurată, nu mă trece cu vederea, ci mă vindecă cu suliţa şi cu sângele Fiului tău şi Dumnezeului nostru, Celui Ce S-a Răstignit pentru noi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce te-ai îmbogăţit cu Stăpânia a toată făptura, pe mine cel rău sărăcit de Dumnezeiescul har mă învredniceşte, ca să te slăvesc pe tine ca pe Ocrotitoarea mea cea Bună, Ceea ce eşti cu totul fără prihană.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Mijlocitor te-ai făcut lui Dumnezeu şi oamenilor, Hristoase Dumnezeule. Că prin Tine, Stăpâne, am aflat întoarcere din noaptea necunoştinţei către Părintele Tău, Cel Ce este Începătorul luminii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai născut Calea vieţii, Preacurată, povăţuieşte-mă la cale dreaptă pe mine, cel surpat acum fără pricepere în calea greşită şi în prăpastia cumplitelor căderi.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Înstrăinându-mă nebuneşte de la Dumnezeu, Fecioară, fără pricepere, desfrânat am vieţuit, rătăcind în latura patimilor cea îndepărtată. Ci, mă întoarce şi mă izbăveşte cu mângâierile tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu apele tale cele de viaţă curgătoare adapă pe robul tău, pe cel aprins de văpaia păcatelor şi ars de năvălirile demonilor, Fecioară Maică Preacurată.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Întru adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat; din stricăciune, Dumnezeule, scoate-mă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Să nu mă arăţi demonilor spre bucurie, la judecata ce va să fie, Stăpână; ci cu bunăvoinţă să cauţi spre mine, nevrednicul, pe Judecătorul şi Fiul tău rugându-L.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cu gândurile Te-am mâniat, Doamne şi cu faptele mele cele viclene şi fărădelege; iar acum spre rugăciune aduc pe Maica Ta, îndurându-Te Tu, Mântuitorule.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce ai născut pe Ziditorul şi Dumnezeul tuturor, cu totul Lăudată Stăpână, scapă-mă de osândă pe mine, cel ce însumi m-am osândit cu greşelile mele.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Porunca cea potrivnică lui Dumnezeu a tiranului celui călcător de lege înaltă văpaie a ridicat; iar Hristos a întins cinstitorilor de Dumnezeu tineri roua Duhului, Cel Ce este Binecuvântat şi Preaslăvit.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tăria şi Lauda mea şi Mântuire şi Ocrotitoare şi Zid Nebiruit fiind, Stăpână, pe demonii cei ce se oştesc asupra mea învinge-i, că totdeauna caută să mă omoare pe mine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Dumnezeu Întrupându-L din Feciorescul tău sânge, ai Îndumnezeit, Fecioară, omenirea. Pentru aceasta mă rog ţie, pe mine, cel spurcat cu patimile şi stricat cu uneltirile vrăjmaşului, izbăveşte-mă cu rugăciunile tale.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cuptorul mai înainte a închipuit naşterea ta, Ceea ce eşti cu totul fără prihană; că pe tineri nu i-ai ars, precum nici pântecele tău, Focul Cel de Neîndurat. Pentru aceasta mă rog ţie, scapă de focul cel veşnic pe robul tău.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Cuptorul cel cu foc oarecând în Babilon lucrările şi-a despărţit cu Dumnezeiasca poruncă, pe haldei arzând, iar pe credincioşi răcorind, pe cei ce cântau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Suflete al meu râvneşte cele bune, prin purtarea ta de grijă de lucruri Dumnezeieşti, depărtându-te de la cele rele; căci ai pe Maica lui Dumnezeu care se roagă pentru tine şi Folositoarea tuturor cea Neînfricată, ca pe o Milostivă şi de oameni Iubitoare.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Dezlegat-ai de legătura osândirii celei de demult omenirea, Născătoare de Dumnezeu. Pentru aceasta mă rog ţie, dezleagă toată legătura inimii mele, Preacurată, legându-mă în schimb cu Dumnezeiasca dragoste a Ziditorului.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Raza Slavei Tatălui născând-o, Născătoare de Dumnezeu, luminează inima mea cea care se mâhneşte pentru ocara greşeIilor şi Slavei Celei pururea Veşnice mă arată părtaş, ca să te măresc cu credinţă.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Fiul Părintelui Celui fără de început, Dumnezeu şi Domnul, Întrupându-Se din Fecioară S-a arătat nouă, ca să lumineze cele întunecate şi să adune cele risipite. Pentru aceasta pe Născătoarea de Dumnezeu cea Prealăudată o mărim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Gustând mâncare necuvenită Adam, moarte din pom cu amărăciune a cules. Iar Fiul tău, pe lemn pironindu-Se, a izvorât dulceaţa nemuririi, Preacurată. Pentru aceasta pe tine te cinstim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Împărăteasă eşti a Împăratului şi Domnului, mai presus de cuvânt născând pe Cel Ce a stricat împărăţiile iadului. Pe Care, Fecioară, cu osârdie roagă-L să învrednicească de împărăţia de sus pe toţi cei ce te cinstesc pe tine.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Îmbunătăţeşte, Stăpână, smerită inima mea, cea înrăutăţită prin potopul desfătărilor, ca Ceea ce ai născut pe Cel bun. Şi ca o Preabună mă trece prin uşile cele bune ale pocăinţei.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Porunca cea cu Taină…

Mulţumim ţie pururea, Născătoare de Dumnezeu şi te mărim pe tine, Curată şi ne închinăm ţie, lăudând pe Cel Născut al tău, Ceea ce eşti plină de har, strigând neîncetat: miluieşte-ne pe noi, Fecioară Preamilostivă, ca o Bună şi de la demoni ne scoate şi din răspunsul cel înfricoşător la ceasul întrebării, ca să nu ne ruşinăm noi, robii tăi.

end2

1

Acatistul Sfântului Arhanghel Mihail – 8 Noiembrie

Troparul, glasul al 4-lea

Mai mare voievodule al oștilor cerești, Mihaile, rugămu-te pe tine noi, nevrednicii, ca să ne acoperi pe noi cu rugăciunile tale și cu acoperământul aripilor măririi tale celei netrupești. Păzește-ne pe noi cei ce cădem cu deadinsul și strigăm: Mântuiește-ne pe noi din nevoi, ca un mai mare peste cetele puterilor celor de sus.

Condac 1:

Alesule Voievod al Puterilor cerești și apărător al neamului omenesc, această cântare de mulțumire aducem ție noi, cei izbăviți prin tine din necazuri; ci tu, ca unul care stai înaintea Scaunului Împăratului Slavei, slobozește-ne pe noi din toate nevoile, ca lăudându-te să strigăm ție, cu credință și cu dragoste: Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Icos 1:

Cu limbi îngerești s-ar cădea să te lăudăm, Mihaile, după cuviință datorată întâi-stătătorului cetelor îngerești cu chip de foc; dar până când vom deprinde, înțelepțiți de tine, grăirea celor netrupești, auzi din guri mulțumitoare – deși omenești – unele ca acestea:
Bucură-te, stea străluminătoare a lumii cerești;
Bucură-te, făclie cu strălucire de aur a adevărului și a dreptătii;
Bucură-te, care primești razele luminii de taină;
Bucură-te, Voievoade al îngerilor celor fără de număr;
Bucură-te, în care se descoperă cel mai limpede slava dreptei Ziditorului;
Bucură-te, prin care saltă soboarele făpturilor netrupești;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 2:

Întrevăzând cu ochii credinței mărirea frumuseții tale duhovnicești și puterea dreptei tale purtătoare de fulgere, Arhanghele al lui Dumnezeu, ne umplem de uimire, de bucurie și de mulțumire către Atoatefăcătorul, ca unii ce suntem pământești și îmbrăcați în trup, strigând cu toate Puterile cerești: Aliluia!

Icos 2:

Înțelegere curată și nerobita patimilor cere pentru noi, preaminunate Mihaile, alesule al cetelor îngerești, ca noi, înălțându-ne cu gândul de la cele pământești la cele cerești, să-ți cântăm ție cântare de laudă precum aceasta:
Bucură-te, că vezi îndeaproape negrăita frumusețe și buna întocmire dumnezeiască;
Bucură-te, preacredinciosule tăinuitor al preabunelor sfaturi ale Preasfintei Treimi;
Bucură-te, de care se minunează cu dragoste oștirile cerești;
Bucură-te, pe care cu credință îl măresc pământenii;
Bucură-te, de care se tem puterile iadului;
Bucură-te, fulger duhovnicesc aducător de bucurie;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 3:

Arătând în tine puterea nebiruită a râvnei pentru slava dumnezeiască ai stat în fruntea cetelor îngerești, Mihaile, împotriva celui ce suflă răutatea, preatrufașului Luceafăr de dimineață, pe care, văzându-l aruncat împreună cu cei de aproape ai săi din înălțimea cerului întru cele mai de jos ale pământului, oștirile cerești, în chip preaslăvit călăuzite de tine în luptă, înaintea Scaunului dumnezeirii au strigat cu veselie și cu o singură gură: Aliluia !

Icos 3:

Pe tine, Arhanghele Mihaile, tot neamul creștinesc te are mare apărător și mare ajutător în războaiele cu cei po­trivnici; dorind pentru aceasta a ne învrednici de preaminunatul tău ajutor, în ziua prăznuirii tale îți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, prin care satana a fost aruncat ca un fulger din Cer;
Bucură-te, prin care neamul omenesc, fiind păzit, se înalță;
Bucură-te, prealuminată podoabă a prealuminatei lumi de Sus;
Bucură-te, preaslăvită ocrotire a lumii de jos;
Bucură-te, care niciodată nu ai fost biruit de puterile răului;
Bucură-te, cel întărit pe veci în adevăr și dreptate, împreună cu toți îngerii lui Dumnezeu, prin harul dumnezeiesc;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 4:

Izbăvește-ne de viforul ispitelor și al nevoilor, cela ce ești între îngeri întâi-stătător, pe noi care săvârșim cu dragoste și bucurie praznicul tău prealuminat, că tu ești în nevoi mare ajutător și în ceasul morții aperi și ocrotești de duhurile rele pe toți cei care strigă împreună cu tine Stăpânului și Dumnezeului nostru: Aliluia!

Icos 4:

Văzând îndrăznirea ta asupra cetelor diavolești, toate ierarhiile îngerești s-au avântat cu bucurie, urmându-te în luptă pentru numele și slava Stăpânului lor, strigând: „Cine este ca Dumnezeu?”. Iar noi, cunoscând pe satana biruit sub picioarele tale, strigăm ție, ca unui biruitor:
Bucură-te, prin care pacea și liniștea în cer s-au sălășluit;
Bucură-te, prin care duhurile răutății au fost aruncate în iad;
Bucură-te, care călăuzești oștirile cerești și puterile lumii nevăzute pentru nimicirea răului;
Bucură-te, care îmblânzești în chip nevăzut mania și zbuciumul stihiilor lumii;
Bucură-te, minunățiile împreună-luptător cu cei ce se luptă cu duhurile răut ii;
Bucură-te, tare ajutător al celor ce slăbănogesc în ispitele și necazurile veacului acesta;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 5:

Izvor de Dumnezeu dăruit cu minuni preamărite te-ai arătat în biserica ta din Hone; căci nu numai balaurul cel mare și înfricoșat care petrecea în locul acela a fost nimicit cu puterea ta, ci și ape au izvorât, tămăduind toată neputința trupească, pentru ca toți să strige cu credință Stăpânului îngerilor, Celui ce te-a proslăvit pe tine: Aliluia !

Icos 5:

Auzindu-te și cunoscându-te pe tine, preaminunate Mihaile, ca pe un mare luminător, strălucind în mijlocul cetelor îngerești, la tine alergăm, după Dumnezeu și Maica Domnului, rugându-te cu prisos de nădejde să ne ajuți cu puterea ta pe toți cei ce-ți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce ai călăuzit și ocrotit în pustie poporul ales de Dumnezeu;
Bucură-te, înaltule mijlocitor al Legii date în Sinai prin mâna lui Moise;
Bucură-te, la care judecătorii și căpeteniile lui Israel au aflat putere și acoperământ;
Bucură-te, prin care proorocii și arhiereii iudeilor au primit darul cunoștintei de la Dumnezeu Atotcunoscătorul;
Bucură-te, cel ce ai întrarmat cu tainică înțelepciune pe legiuitorii cei temători de Dumnezeu;
Bucură-te, cel ce ai pus judecată și dreptate în inima celor ce fac binele;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 6:

Când te-a văzut Manoe pe tine, înainte-vestitorul judecăților dumnezeiești, s-a umplut de mirare și frică, socotind ca pentru aceasta nu va mai trăi; ci învățat fiind de femeia sa despre rostul cel bun al arătării și blândețea cuvintelor tale, bucurându-se pentru fiul său Samson, care avea să se nască după cuvântul tău, mulțumind a strigat lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 6:

Răsărit-ai întru slavă, Mihaile, în chip preaminunat, când ai stătut în chip omenesc înaintea lui Iisus al lui Navi, gră­ind: „Scoate încălțămintea din picioarele tale, că eu sunt Arhistrategul Puterilor Domnului”. Minunându-ne de o astfel de arătare a ta, cu dragoste strigăm ție:
Bucură-te, neadormitule păzitor al capetelor de Dumnezeu încoronate;
Bucură-te, că degrabă umilești pe cei ce se împotrivesc stăpânirilor drepte, ca pe unii ce se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu;
Bucură-te, că smerești răzvrătirile noroadelor;
Bucură-te, că rușinezi în chip nevăzut obiceiurile cele răucredincioase;
Bucură-te, că tu luminezi în ceasul grelelor frământări pe cei ce se îndoiesc;
Bucură-te, că pe cei încercați îi scapi din ispite păgubitoare;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 7:

Voind Stăpânul tuturor să arate că trecerea vieții omenești nu este întâmplătoare, ci pururea este ținută în mâna Sa, te-a dăruit apărător și ocrotitor împăraților pământului, ca să gătești neamurile pentru veșnica împărăție a lui Dumnezeu; pentru aceasta, toți care cunosc înalta ta slujire spre mântuirea oamenilor, cu mulțumire strigă lui Dum­nezeu: Aliluia!

Icos 7:

Făcătorul tuturor minunilor și Stăpânul a toate prin tine Minune nouă ne-a arătat pe pământ, Arhistrategule, când ai mântuit în chip minunat de potopirea apelor râului biserica înalțată întru cinstirea numelui tău în Colose, poruncind șuvoaielor să se reverse în sânurile pământului. Și văzând aceasta, fericitul Arhip, cu fiii săi duhovnicești, mulțumind, a strigat ție:
Bucură-te, îngrădire nestricată a sfintelor biserici ale lui Dumnezeu;
Bucură-te, zid neclintit împotriva vrăjmașilor credinței creștinești;
Bucură-te, la a cărui porunca se pleacă stihiile;
Bucură-te, prin care se nimicesc cugetele rele;
Bucură-te, cel ce aduci credincioșilor bucurie de la Scaunul Atotțiitorului;
Bucură-te, cel ce-i aduci pe necredincioși pe calea dreptății și adevărului;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 8:

Minunea străină a puterii tale, Arhistrategule al lui Dumnezeu, a cunoscut-o asupra sa Avacum atunci când, potrivit chemării lui Dumnezeu, l-ai răpit și l-ai dus degrabă din Iudeea in Babilon, ca să-l hrănească pe Daniil, care era întemnițat în groapa leilor; drept pentru care, minunându-se de preamărita lucrare a puterii tale, a strigat cu credință: Aliluia !

Icos 8:

Cu totul ești întru cei de sus, Mihaile, stând înaintea Scaunului împăratului Slavei, iar de cei de jos nu te depărtezi, luptând pururea cu vrăjmașii mântuirii oamenilor; drept care toți cei ce vor să ajungă în dorita împărăție cerească îți strigă ție într-un glas:
Bucură-te, începătorul întreit-sfintei cântări îngerești;
Bucură-te, cel ce ești pururea gata să stai înainte, apărând neamurile omenești;
Bucură-te, că ai pierdut în chip străin pe faraonul cel prea trufaș și pe necredincioșii egipteni;
Bucură-te, că ai călăuzit în chip prea-slăvit în pustie pe iudeii cei credincioși;
Bucură-te, că i-ai acoperit pe ei cu norul cel dumnezeiesc;
Bucură-te, prin care s-a stins văpaia cuptorului celui din Babilon;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 9:

Toți monahii Sfântului Munte Athos au venit cutremurați de bucurie, văzând cum ai mântuit pe tânărul cel temător de Dumnezeu, pe care necredincioșii iubitori de avuții, cuprinși de nebunie, îl aruncaseră legat de o piatra în adâncurile mării; pentru aceasta, mănăstirea care l-a primit pe acela, împodobindu-se cu numele tău, cu mulțumire strigă către Domnul: Aliluia!

Icos 9:

Graiurile ritoricești și cugetele întelepților nu pot a spune puterea ta, Mihaile, cum ai omorât într-o singură noapte o sută optzeci și cinci dintre ostașii împăratului asirian Senaherim, ca să se învețe a nu mai huli numele Domnului; iar noi, cinstind sfânta ta râvnă pentru slava Dumnezeului celui Adevărat, cu veselie îți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, nebiruitule Voievod al oștirilor dreptmăritoare;
Bucură-te, spaima și umilirea oștirilor răucredincioase;
Bucură-te, că sădești dreapta credință a cinstirii lui Dumnezeu;
Bucură-te, că dezrădăcinezi eresurile și schismele pierzătoare de suflet;
Bucură-te, că de multe ori ai întărit pe câmpul de luptă pe binecredincioșii Macabei;
Bucură-te, că ai pierdut chiar în templu pe Iliodor, necredincioasa căpetenie a lui Antioh;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 10:

Ajutor tare fii celor ce vor să se mântuiască, Arhistrategule al lui Dumnezeu, izbăvindu-ne și păzindu-ne de necazuri și de nevoi, încă și de oamenii răi și de păcatele noastre, ca noi, înaintând în credința, nădejdea și dragostea către Hristos, cu bucurie pentru ocrotirea ta preaminunată mulțumind, să strigăm Stăpânului îngerilor și al oamenilor: Aliluia!

Icos 10:

Zid ești oamenilor credincioși, Arhistrategule al lui Dumnezeu, și stâlp tare în luptele cu vrăjmașii văzuți și nevăzuți; pentru aceasta, izbăviți fiind prin tine din cursele diavolilor, cu inima și gura mulțumitoare îți strigăm unele ca acestea:
Bucură-te, nebiruitule luptător împotriva vrăjmașilor credinței și a celor ce se împotrivesc Sfintei Biserici;
Bucură-te, neobositule împreună-luptător cu smeri ii înainte-vestitori ai Evangheliei;
Bucură-te, ca pe cei ce stau întru întunericul necredinței îi luminezi cu lumina credinței în Hristos;
Bucură-te, că povătuiești pe calea adevărului și a pocăinței pe cei înnebuniți de înțelepciunea cea mincinoasă;
Bucură-te, înfricoșatule mustrător al celor ce iau numele lui Dumnezeu în deșert;
Bucură-te, purtătorule de fulgere, pedepsitor al celor ce nebunește batjocoresc tainele sfintei credințe;
Bucură-te Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 11:

Toată cântarea de lauda se biruiește de mulțimea minunilor tale, Arhistrategule al lui Dumnezeu, că săvârșite sunt de tine nu doar în Ceruri și pe pământ, ci și în beznele celor mai de dedesubt, unde ai legat pe șarpele cel din adâncuri cu legăturile puterii Domnului, ca toți cei izbăviți de răutatea lui să binecuvânteze pe Stăpânul Cerurilor și al pământului, strigând: Aliluia !

Icos 11:

Slujitor minunat al adevărului și curăției cinstirii lui Dumnezeu te-ai arătat, Arhistrategule, când, mai înainte văzând meșteșugurile duhului întunericului, l-ai oprit cu numele lui Dumnezeu, ca să nu îndrăznească a scoate la iveala trupul ascuns al răposatului povățuitor al lui Israel, Moise, ca să nu fie cinstit ca Dumnezeu de fiii lui Israel cei robiți simțurilor; pentru aceasta, cinstind acum praznicul tău cel frumos luminat, mulțumind strigăm ție:
Bucură-te, că ai păzit între iudei curăția cunoașterii lui Dumnezeu, în zilele Vechiului Legământ;
Bucură-te, că ai dezrădăcinat de multe ori neghinele rătăcirii în zilele Harului adus de Hristos;
Bucură-te, că ai pierdut oracolele și idolii neamurilor;
Bucură-te, că întărești pe creștinii nevoitori și purtători de chinuri;
Bucură-te, că umpli cu puterea harului dumnezeiesc pe cei neputincioși cu duhul;
Bucură-te, că îmbraci cu armele credinței pe cei slăbanogiți cu trupul;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 12:

Har din ceruri cere de la Dumnezeu, Mihaile, pentru noi, cei ce cântăm întru lauda preacinstitului tău nume, ca umbriți fiind de ocrotirea ta, să trăim în toată evlavia și curăția, până ce, dezlegați fiind prin moarte din legăturile trupului, să ne învrednicim să stăm dinaintea Scaunului de foc al împărătului Slavei și să strigăm cu cetele îngerești: Aliluia !

Icos 12:

Cântând feluritele tale minuni, Mihaile, lucrate spre mântuirea noastră, îl rugăm pe Domnul și Stăpânul tuturor ca duhul râvnei pentru Slava lui Dumnezeu, care este întru tine, să nu se împuțineze vreodată în noi, cei ce strigăm ție unele ca acestea:
Bucură-te, cel ce la vremea potrivită așezi în chip preaminunat la locuri de cinste pe robii credincioși ai lui Dum­nezeu;
Bucură-te, cel ce arunci în chip nevăzut din înalțimea puterii și slavei pe cei nerușinați și nevrednici;
Bucură-te, care vei aduna pe cei aleși din cele patru colțuri ale pământului;
Bucură-te, prin care, la porunca lui Dumnezeu, cei păcătoși vor fi predați focului veșnic;
Bucură-te, prin care satana cu îngerii lui vor fi ferecați pe veci în iad;
Bucură-te, prin care drepții se sălășluiesc în chip preaslăvit în locașurile Tatălui Ceresc;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 13:

O, prea minunatule întâi-stătător al arhanghelilor și al îngerilor, primește, pentru preaminunata ta slujire spre mântuirea neamului omenesc, glasul de laudă și de mulțumire pe care îl înălțăm spre tine, și, ca unul ce ești plin de puterea lui Dumnezeu, acoperăne cu aripile tale cele nematerialnice de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți, ca să strigăm pururea Domnului, Celui ce te-a proslăvit și S-a proslăvit prin tine: Aliluia !

Acest condac se repetă de 3 ori, apoi se zic din nou Icosul întâi și Condacul întâi.

Icos 1:

Cu limbi îngerești s-ar cădea să te lăudăm, Mihaile, după cuviință datorată întâi-stătătorului cetelor îngerești cu chip de foc; dar până când vom deprinde, înțelepțiți de tine, grăirea celor netrupești, auzi din guri mulțumitoare – deși omenești – unele ca acestea:
Bucură-te, stea străluminătoare a lumii cerești;
Bucură-te, făclie cu strălucire de aur a adevărului și a dreptătii;
Bucură-te, care primești razele luminii de taină;
Bucură-te, Voievoade al îngerilor celor fără de număr;
Bucură-te, în care se descoperă cel mai limpede slava dreptei Ziditorului;
Bucură-te, prin care saltă soboarele făpturilor netrupești;
Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Condac 1:

Alesule Voievod al Puterilor cerești și apărător al neamului omenesc, această cântare de mulțumire aducem ție noi, cei izbăviți prin tine din necazuri; ci tu, ca unul care stai înaintea Scaunului Împăratului Slavei, slobozește-ne pe noi din toate nevoile, ca lăudându-te să strigăm ție, cu credință și cu dragoste: Bucură-te, Mihaile, mare Arhistrateg, cu toate Puterile cerești!

Rugăciune către Sfântul Arhanghel Mihail

Sfinte și mare Arhanghele al lui Dumnezeu, Mihaile, care cel dintâi între îngeri stai dinaintea Treimii celei negrăite, sprijinul și păzitorul neamului omenesc, care ai zdrobit în Ceruri cu oștile tale capul prea-trufașului diavol și rușinezi pururea pe pământ răutatea și viclenia lui, la tine alergăm cu credință și ne rugăm ție cu dragoste: fii pavăza nestricată și coif tare Sfintei Biserici și neamului nostru dreptcredincios, păzindu-ne cu spada ta purtătoare de fulgere de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți.
Nu ne lăsa pe noi, o, Arhanghele al lui Dumnezeu, fără ajutorul și ocrotirea ta, pe cei ce lăudam astăzi sfântul tău nume. Iată că, deși mult gresiți suntem, nu voim să pierim întru fărădelegile noastre, ci să ne întoarcem la Domnul, ca să ne călăuzească spre lucruri bune. Luminează mințile noastre cu lumina feței lui Dumnezeu, care strălucește totdeauna pe fruntea ta ca un fulger la arătare, ca să putem pricepe care este voia lui Dumnezeu, bună și desăvârșită, în ceea ce ne privește, și să cunoaștem toate câte se cuvine nouă să le facem și câte să le trecem cu vederea și să le părăsim. Întărește-ne cu harul Domnului voința slabă și dorirea lipsită de vlagă, că întărindu-ne în legea Domnului, să încetăm a ne mai primejdui cu cugetele pământești și cu poftele trupești, aplecându-ne, după asemănarea copiilor lipsiți de minte, către frumusețile degrabă pieritoare ale lumii acesteia și uitând în chip nesăbuit cele veșnice și cerești de dragul celor stricăcioase și pământești.
Mai presus de toate acestea, cere de Sus pentru noi duhul adevăratei pocăințe, întristarea cea nefățarnică după Dumnezeu și zdrobirea pentru păcatele noastre, ca zilele ce ne-au mai rămas din această viață trecătoare să le chel­tuim nu spre plăcerea simțurilor și hrănirea patimilor noastre, ci întru îndreptarea cu lacrimi de credință și zdrobire a inimii, cu nevoințele curăției și cu bineplăcutele fapte ale milostivirii.
Iar când se va apropia ceasul sfârșitului nostru, al slobozirii din legăturile acestui trup pieritor, nu ne lasă pe noi, Arhanghele al lui Dumnezeu, fără de apărare împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri și obișnuiesc a împiedica urcușul sufletului omenesc la cele de Sus, ca păziți fiind prin tine, fără mpiedicare să ajungem în sălașurile prea slăvite ale Raiului, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.
Și învrednicindu-ne a vedea prealuminatul chip al Preabunului nostru Domn și Stăpân, și căzând cu lacrimi la picioarele Lui, cuprinși de bucurie și umilin a sa strigăm: slava Ție, Preaiubitul nostru Mântuitor, Care pentru preamultă dragoste pe care o ai față de noi, nevrednicii, ai binevoit a trimite pe îngerii Tăi ca să slujească mântuirii noastre! Amin!

end2

1

Acatistul Sfântului Arhanghel Rafail – 8 Noiembrie

Condac 1:

Tainice Voievod al îngerescului Sobor, mai marele tămăduitorilor, călăuzitorul celor pribegi și paznicul cununiilor, Sfinte Arhanghele Rafail, ca unuia ce întru mare cinste te afli în rânduiala cetelor celor de sus, din prea puținul vredniciei noastre, cu nădăjduitorul glas al credinței celei dreptmăritoare, cântare de laudă ți-aducem ție, zicând: Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Icos 1:

Numărându-te între cei șapte sfinți îngeri care poartă rugăciunile lumii dinaintea Celui-Preaînalt, și voia dumnezeieștii mile plinind-o fără de preget, tu zorești, Rafaile, să dai ajutor celor năpăstuiți. Drept care și noi, nevrednicii, cunoscând împuternicirea lucrării tale, ca pe o lumină în noaptea scârbelor noastre te chemăm, și glas înălțând, pe tine te fericim cu o cântare ca aceasta:
Bucură-te, aproapele luminii celei neînserate;
Bucură-te, purtătorul rugăciunilor la cer;
Bucură-te, brațul dumnezeieștii mile;
Bucură-te, cel de care demonii se tem;
Bucură-te, dezlegătorul legăturilor necurate;
Bucură-te, dreptate care nu mai ostenești;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 2:

Vai nouă, că suntem lesne cârtitori și, în vălmășagul necazurilor vieții, în loc să zicem ca și Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!”, noi cu gândul, cu vorba și cu fapta ne smintim! De aceea, ferice de cei ce se învrednicesc să urmeze pilda drepților, care cu răbdarea se încing și către cele de sus întorcându-se, cu glas de smerenie glăsuiesc: Aliluia!

Icos 2:

Oarecând, strigând dreptul Tobit, cel cu ochii încețoșați și cu sufletul adânc întristat: „Doamne, adu-Ți aminte de mine!”, Dumnezeu te-a trimis pe tine, cerescule vindecător, să-l cercetezi în mâhnirea care-l cuprinsese și să ridici albeața de pe ochii lui. Iar noi, astăzi, ca și Tobit odinioară, nădejdea toată ne-o punem întru Domnul și pe tine te rugăm, du la El rugăciunile noastre și adu dar izbăvitor celor ce cu credință îți grăiesc ție unele ca acestea:
Bucură-te, cel cu bun nume întru cei de sus;
Bucură-te, netrup înțelegător celor trupești;
Bucură-te, cuminecarea pământului cu cerul;
Bucură-te, cel în leac neîntrecut;
Bucură-te, alinătorul rănilor firii;
Bucură-te, care toată lipsa o plinești;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 3:

Cu Avraam ne-ai învățat, Înalt Preamilostivule Doamne, că mult poate rugăciunea cea stăruitoare a dreptului. Pentru aceasta și noi, însetând după dreptate, chiar dacă n-am atins măsura părinților din vechime și pe poteca îngustă a sfințeniei umblăm cu pas șovăitor, rugămu-ne Ție ca să ne luminezi și să ne întărești, și vrednici să ne faci a cânta fără de osândă: Aliluia!

Icos 3:

Bunul Tobit, cel ce dreptatea Domnului o păzea peste toate smintelile lui Israel și morții cei la răspântii lepădați după rânduială îi îngropa, înfruntând amenințarea păgânei stăpâniri, s-a pomenit precum Iov încercat; ci zbătându-se el în orbie, ba fiind luat în râs și de Ana, femeia lui, n-a lipsit a se ruga cu umilă stăruință. Drept care Domnul, auzind rugăciunea lui cea binecredincioasă, Arhanghel izbăvitor I-a trimis, tăinuit în chip omenesc, căruia și noi se cuvine, cu un glas și cu o inimă a-I cânta:
Bucură-te, cel de mai dinainte de stele;
Bucură-te, stăruitorule întru bunătatea dintâi;
Bucură-te, înveșmântatule în multă strălucire;
Bucură-te, floarea dumnezeiescului alai;
Bucură-te, scară a sfințeniei rugătoare;
Bucură-te, punte între pământ și cer;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 4:

„Credința este chezășia celor nădăjduite, vădirea celor nevăzute”, după cum Apostolul ne învață. Și de vom avea credință cât un bob de muștar, zice Domnul, munții îi vom muta din loc și copaci vom sădi în mare. Ci noi, râvnitori cu duhul întru credință, dar slabi din pricina cărnii, cu tatăl demonizatului să zicem: „Cred, Doamne; ajută necredinței mele”, iar Celui de trei ori Sfânt cu îngerii să-I cântăm: Aliluia!

Icos 4:

Văzând bătrânul Tobit, cel tare în credință, câtă milă a făcut Dumnezeu cu el și cu toată casa lui, s-a bucurat cu bucurie mare și n-a întârziat să aducă Domnului cântare de laudă, zicând: „Binecuvântat este Dumnezeu cel veșnic viu și binecuvântată este Împărăția Lui… Bucură-Te și Te veselește de fiii celor drepți, căci aceia se vor aduna și vor binecuvânta pe Domnul drepților”. Dimpreună cu care și noi să ne învrednicim a ne face Domnului slavoslovitori, iar solului Său cel cu blândețe tămăduitor și îndreptător a toată strâmbătatea, neîntârziat să-I grăim unele ca acestea:
Bucură-te, călcătorule peste luceferi;
Bucură-te, vâlvătaie a rugului celui nemistuit;
Bucură-te, sol purtător de dreptate;
Bucură-te, izvod al smereniei lucrătoare;
Bucură-te, prin care firea se primenește;
Bucură-te, prin care soroacele se vor vădi;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 5:

Ca pe niște fii risipitori ne ispitesc cărările lumii și dulcețile ei cele deșarte, iar de mulțimea curselor și rătăcirilor n-avem îndestulă putere și pricepere de unii singuri să ne ferim, fiind noi de păcate slăbănogiți. Ci iată că Dumnezeu cel în Treime închinat, Cârmuitorul întregii făpturi, călăuze îngerești fără de preget ne-a rânduit nouă, celor ce nu prididim a striga: Aliluia!

Icos 5:

Pornind la drum Tobie, cel necopt de ani, ca să facă voia părintelui său după trup și să aducă înapoi argintul văzut al lumeștilor osteneli, Dumnezeu iarăși te-a trimis pe tine, călăuzitorule întru dreptate, ca să-i stai lui alături în toată nevoia și să-l înveți pe el să descopere și să prețuiască aurul cel nevăzut al darurilor dumnezeiești, față cu care pălesc toate bogățiile lumii. Deci și noi, nedesăvârșiți ca Tobie, dar străduindu-ne asemenea lui întru curăția inimii, călăuză luminătoare rugămu-ne să te avem și vrednici să fim a cânta cu rost de bucurie:
Bucură-te, vistiernicul duhovniceștilor comori;
Bucură-te, pecetea îndurărilor de sus;
Bucură-te, ocrotitorul bătrânețelor celor neputincioase;
Bucură-te, îndrumătorul tinerețelor celor neștiutoare;
Bucură-te, întru care cărările se adună;
Bucură-te, întru care zările se smeresc;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 6:

Ferice de cel ce îndrăzneşte întru Domnul, piatra cea din capul unghiului, de care toată teama izbindu-se se surpă, precum şi porţile iadului s-au surpat cândva! Urmând dară Biruitorului lumii, datu-ni-s-a ca lumea să o biruim şi noi în numele Lui şi, dezlegaţi de toate legăturile vrăjmaşului, ca de nişte funii ale fricii celei puţin credincioase, întru slobozia duhului să putem striga: Aliluia!

Icos 6:

Îngerul Domnului către Tobie a grăit, arătându-i-o pe Sara cea nefericită: „Nu te teme, căci ea este menită din veac pentru tine și tu o vei mântui!”. O, taină a dragostei de sus pogorâtoare! O, taină a nunții de Dumnezeu pecetluită! O, taină a proniei dumnezeiești care toată mintea o covârșește! Cum să întârziem noi a cădea dinaintea solului ceresc, ce o așa de mare încredințare ne aduce nouă despre rânduiala și grija Întreitei Iubiri, și cum nu am da glas credincioșiei noastre, cu aleasă simțire cântând:
Bucură-te, solul Sfatului celui de Taină;
Bucură-te, straja Răsăritului de sus;
Bucură-te, urgisitorul duhurilor necurate;
Bucură-te, starostele blagoslovitelor nuntiri;
Bucură-te, cel pururea gata de slujire;
Bucură-te, prin care casele se temeluiesc;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 7:

Bine au nădăjduit cei din vechime, încredințându-se Dumnezeului oștirilor, pe urmele părintelui Avraam, căruia credința „i s-a socotit lui ca dreptate”; dară noi, cei îndreptați și răscumpărați prin sângele lui Hristos, părtași la tot harul și la tot adevărul, cum oare am fi șovăitori în nădejdea noastră?! Și cum n-am striga cu glas mare, laudă aducând Dumnezeului celui viu și cu îngerii întrecându-ne a cânta: Aliluia!

Icos 7:

Azis Tobie către Sara, în iatacul nunții lor, unde cu nădejde curată au intrat, deși acolo moartea de șapte ori biruise: „Scoală, sora să ne rugăm ca să ne miluiască Dom¬nul!”. Și rugându-se a mărturisit: „Și acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoiește deci a avea mila de ea și de mine și a ne duce împreună până la bătrânețe”. O, mult poate rugăciunea celui drept și nădejdea celui curat cu inima! Ca și pe Tobie cel de demult, călăuzește-ne și povățuiește-ne, cerescule Voievod, în duhul dreptății, și pe noi, cei ce-ți cântăm ție cu bună încredințare:
Bucură-te, temelie nicicând clătinată;
Bucură-te, părtașul celor nestricăcioase;
Bucură-te, de diavoli înlănțuitorule;
Bucură-te, călăuza celor înstrăinați;
Bucură-te, apusul a toată durerea;
Bucură-te, foc topitor de blesteme;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 8:

Dintru început Domnul Dumnezeu bărbat și femeie ne-a zidit, ca să nu fie omul singur și să se înmulțească sămânța chemării lui, umplând toată fața pământului. Mare este taina aceasta, ca doi unul să se facă după suflet și după trup, iar doimea cea în unime, firea plinind-o, mulțime să rodească, pentru ca într-un glas toată suflarea spre izvorul cel neîmpuținat al bunătăților să strige: Aliluia!

Icos 8:

Auzind rugăciunea bietei Sara, cea pe nedrept batjocorită de slujnicia tatălui ei, pentru că Asmodeu, vrăjmașul nunții, de șapte bărbați o văduvise până să-i cunoască, Dumnezeu la ea te-a trimis pe tine, paznicul cununiilor, să pui capăt deznădejdii ei și binecuvântată însoțire să-I aduci. Iar noi astăzi, ca și ea milelor de sus încredințându-ne, te rugăm pe tine să alungi și să legi în pustie tot duhul cel necurat, ca noi fără tulburare să-ți grăim ție unele ca acestea:
Bucură-te, întâistătător al cetelor dreptății;
Bucură-te, de care tremură toți îngerii întunericului;
Bucură-te, vătaful tainelor dumnezeiești;
Bucură-te, liman al nunții neîntinate;
Bucură-te, prin care rănile se lecuiesc;
Bucură-te, căruia toată suflarea se încrede;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 9:

Cel ce a dat, laolaltă cu pedeapsa cuvenită neascultării părinților noștri dintâi, vestea cea bună a izbăvirii noastre, zicând către șarpele cel de demult că dușmănie va pune între seminția lui și seminția femeii, și că din femeie se va naște Mântuitor neamului omenesc, Acela, la rugăciunea Sarei celei greu încercate, biruitor de șarpe în ajutor i-a trimis. Iată de ce și noi, auzind acestea, Părintelui îndurărilor nu ostenim a-I striga: Aliluia!

Icos 9:

Precum odinioară Sara, soția lui Avraam, la vremea bătrânețelor ei, s-a făcut stearpa roditoare, prin mila Celui-Preaînalt, tot așa și Sara, fiica lui Raguel, de Asmodeu, duhul cel rău, amarnic urgisită, a căpătat, pentru răbdarea și rugăciunile ei înfocate, fericită dezlegare de la Dumnezeul milelor, prin minunata mijlocire a celui căruia, ca unui Sfânt Voievod închinându-ne noi, păcătoșii, iărăși și iarăși, cu glas mare îi cântăm:
Bucură-te, cel cu Mihail și cu Gavriil lăudat;
Bucură-te, pârga îngereștii frumuseți;
Bucură-te, biciuitorul puterilor iadului;
Bucură-te, sfârșitul a toată bântuirea;
Bucură-te, desăvârșita cerului tămadă;
Bucură-te, crainicul rugăciunii neîncetate;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 10:

Iubirea se trece prin foc, dar rămâne nemistuită; în trup se pogoară, dar în înalt veșnicește; pe Cruce se spânzură, dar stă morții biruitoare. Iar noi chipul lui Dumnezeu în cugetul inimii purtându-L, asemănarea cu El în iubire ne-o lucrăm. De aceea, Celui ce este Iubire și după Care toate se cer, ne cerem și noi, în suflet și-n trup deopotrivă, cu îngerii și cu sfinții duhovnicește cântând: Aliluia!

Icos 10:

Neprihănita Sara, cea menită din veac bunului Tobie, al cărui suflet s-a lipit de ea ca de o taină lui întregitoare, prin multe vămi a fost trecută, până s-a lămurit precum aurul și întru iubire a izbândit. Așa și noi, îmbrăcându-ne în iubire ca într-o haină de mireasă și încrezându-ne Mirelui ceresc, să stam tari împotriva urzelilor diavolului, și paznic de sus cerând cămării noastre la nuntă, la îngerescul sfat al aceluia să ne plecăm urechea sufletului, cu feciorelnică smerenie, și ca unui crainic al veșniciei să-I cântăm:
Bucură-te, sfeșnic al luminii celei line;
Bucură-te, netrupescule de trupuri tămăduitor;
Bucură-te, cel încins în zalele iubirii;
Bucură-te, binecuvântarea cămărilor de nuntă;
Bucură-te, făgăduință în veci nemincinoasă;
Bucură-te, întru care darurile prisosesc;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 11:

Mila Domnului și Dumnezeului nostru nu cunoaște margini, iubirea Lui peste toți și peste toate ca un cort se întinde, iar căile cele ascunse ale lucrării Lui – ce minte poate să le cuprindă? De cine ne vom teme, dară, când cu noi este Dumnezeu? Ascultați, neamuri, și preamăriți-L pe El, cu fără-de-numărul oștirilor celor de sus în toată vremea cântând: Aliluia!

Icos 11:

Puterea și mila lui Dumnezeu mărturisindu-le, trimisule fără de trup care în trup te-ai arătat, odinioară, ca un de mai înainte crainic al lui Hristos, le-ai vestit celor căzuti cu fața la pământ și cuprinși de o sfântă înfricoșare: „Nu vă temeți! Pace veți avea! Binecuvântați-L voi și preaslăviți-L pe Dumnezeu în veac!”. Iar noi, ca și aceia, căzând cu fața la pământ și aducând mulțămită și slavă Celui ce îngerii și-I trimite din înalt, te fericim pe tine, pildă slujitoare, și launtric străluminați, iară și iară, îți grăim ție unele ca acestea:
Bucură-te, lamura a oștirilor întraripate;
Bucură-te, icoana dreptei asemănări;
Bucură-te, vestitorul păcii celei adevărate;
Bucură-te, povața celor dreptcredincioși;
Bucură-te, zălog al cucernicei biruințe;
Bucură-te, vrednicie pururea veghetoare;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 12:

Dumnezeu, cu înțelepciunea Lui cea neajunsă, a rânduit în cer oștire slujitoare, miliarde de miliarde, și toate cele văzute prin cele nevăzute tainic se păzesc. Cutremură-te, omule, și măsură îngerească agonisește-ți ție, că Dumnezeu la desăvârșirea făpturii te-a chemat, ca înger nefiind, cu îngerii să te întreci, întru smerită ascultare, și cu ei laolaltă să cânți: Aliluia!

Icos 12:

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, în minunata și înfricoșata vedenie a celor de pe urmă, la ruperea celei de-a șaptea peceți, văzut-a pe cei șapte îngeri care stau dinaintea lui Dumnezeu și care au să sufle în trâmbițele dreptății, aducând plinirea celor ce trebuie să fie. Deci și noi, înfricoșându-ne până mai este vreme și pocăindu-ne de pă¬catele noastre cele cu voie și cele fără de voie, celui desăvârșit întru slujire, glas înălțând, să-I cântăm cu bună nădejde:
Bucură-te, care stai dinaintea Tronului Slavei;
Bucură-te, trâmbițașul milostivei Dreptăți;
Bucură-te, alesul soroacelor dumnezeiești;
Bucură-te, taină a zidirii celei nevăzute;
Bucură-te, celor văzute grabnic sprijinitor;
Bucură-te, în soborul celor asemenea ție;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 13:

O, Arhanghel cu întreit dar, care rănile ni le vindeci, care pașii ni-i îndrepți, care cununiile ni le păzești, cercetează-ne la vremea nevoilor noastre, ca pe Tobit cel tare în credință tămăduindu-ne, ca pe Tobie cel cu bună nădejde călăuzindu-ne, ca pe Sara cea castă în iubire dezlegându-ne, și cere pentru noi de la Mântuitorul Hristos iertarea păcatelor noastre și cetățenia Ierusalimului ceresc, unde laolaltă cu îngerii și cu Sfinții să ne învrednicim a cânta: Aliluia! (de trei ori)

Apoi se rostește Icosul I („Numărându-te între cei șapte sfinți îngeri…”) și Condacul 1 („Tainice Voievod al îngerescului Sobor…”)

Icos 1:

Numărându-te între cei șapte sfinți îngeri care poartă rugăciunile lumii dinaintea Celui-Preaînalt, și voia dumnezeieștii mile plinind-o fără de preget, tu zorești, Rafaile, să dai ajutor celor năpăstuiți. Drept care și noi, nevrednicii, cunoscând împuternicirea lucrării tale, ca pe o lumină în noaptea scârbelor noastre te chemăm, și glas înălțând, pe tine te fericim cu o cântare ca aceasta:
Bucură-te, aproapele luminii celei neînserate;
Bucură-te, purtătorul rugăciunilor la cer;
Bucură-te, brațul dumnezeieștii mile;
Bucură-te, cel de care demonii se tem;
Bucură-te, dezlegătorul legăturilor necurate;
Bucură-te, dreptate care nu mai ostenești;
Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Condac 1:

Tainice Voievod al îngerescului Sobor, mai marele tămăduitorilor, călăuzitorul celor pribegi și paznicul cununiilor, Sfinte Arhanghele Rafail, ca unuia ce întru mare cinste te afli în rânduiala cetelor celor de sus, din prea puținul vredniciei noastre, cu nădăjduitorul glas al credinței celei dreptmăritoare, cântare de laudă ți-aducem ție, zicând: Bucură-te, Rafaile, spaima lui Asmodeu, a toate vindecătorule!

Rugăciune către Sfântul Arhanghel Rafail

Cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu Soborul cel îngeresc și cu ceata dreptmăritoare a Sfinților, auzind glasurile noastre îndelung rugătoare, înduplecă-te spre noi, Rafaile, Sfânt și Înaripat Voievod, și cercetându-ne îndeaproape, cu mulțimea harurilor anume încredințate ție, nu ne lipsi pe noi, nevrednicii, de puternicul tău ajutor, întru care cutezăm a nădăjdui; și purtând lamura rugăciunilor noastre dinaintea lui Hristos, Domnul vieții și al învierii, mijlocește pentru noi, ca mila Lui asupră-ne să se pogoare în tot ceasul, plinind trebuințele noastre sufletești și trupești după voia înțelepciunii Lui, iar nu după cugetul nostru cel întinat.
Fie ca tot sufletul creștinesc aflat în boală sau în neputință, tulburat în casa sau în patul lui, călător pe uscat, pe apă sau prin văzduh, fiecare după nevoia pe care o poartă, să capete, prin îngereasca ta mijlocire, îndreptarea și ocrotirea Domnului Dumnezeu, în ceasul de față și în toată vremea vieții lui, precum și răspuns bun la Judecata cea înfricoșătoare, când și tu de față vei fi, cu oștirile cele cerești. Nu ne măsura cu asprime, Sfinte Arhanghele Rafail, puținătatea credinței și nedesăvârșirea cuvintelor, ci plinește tu, dinaintea Tronului Slavei, cele de lipsă noua, ca un ales între alesi și neamului oamenilor pururea sprijinitor. Și pe milostivul Dumnezeu roagă-L, cu întreg Soborul Puterilor Cerești celor fără de trup, ca mai presus de toate să ne dea nouă harul iubirii atotcuminecătoare și buze vrednice a proslăvi, dimpreună cu corurile cele îngerești, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-ființă și nedespărțită, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Altă rugăciune către paznicul cununiilor

Sfinte Arhanghel Rafail, biruitorul lui Asmodeu și paznicul cununiilor, aripa ta ocrotitoare întinde-o peste mine și peste casa mea, pune pe fugă răul care-mi dă târcoale, iar pe cele bune înleșnește-mi-le mie, ca unul ce ai putere dinaintea lui Dumnezeu și iubitoare milă pentru tot sufletul aflat în nevoie.
Cela ce rugăciunile le porți dinaintea Tronului Slavei, poartă și rugăciunea aceasta a mea și mijlocește pentru mine la Hristos, Domnul îndurărilor, ca să mă scape de necaz, de tulburare, de îndoială, de deznădejde, de toată slăbiciunea și de toată neputința cea dinlăuntru sau cea din afară, să mă unească într-un duh de iubire și de pace cu toți cei apropiați mie, și binecuvântarea Lui să fie peste casa mea, în ceasul acesta și în toate zilele vieții mele.
Așa, Voievoade al Puterilor Cerești, de veghea ta nu mă lipsi, și de la mine nu te depărta, și fii înțelegător nevredniciei mele, călăuzindu-mă spre îndreptare, dimpreună cu toți ai mei, ca bucurându-se inima mea întru cele de sus, cu îngerii să cante: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru; plin este cerul și pământul de mărirea Sa. Amin.

„Mergem, copilul meu, să te facă Arhanghelul Mihail bine!” – vindecarea unui copil orb

În timpul nopții am auzit că era slujba Sfintei Liturghii în biserică, iar mama copilașului l-a trezit pe acela spunându-i: „Mergem, copilul meu, să te facă Sfântul Mihail bine!”. Întâi s-au închinat icoanei Sfântului Arhanghel copilul orb împreună cu mama sa, apoi am urmat noi ceilalți. După aproximativ 10 minute, copilul acela a început dintr-odată să facă câteva mișcări bruște și neobișnuite cu mâinile și să strige: „Mamă, mamă, mamă, văd!”.
Povestește domnul Argiris Malidakis, în vârstă de 91 ani, locuitor din Kalimnos, minunea pe care a trăit-o ca martor ocular în Mănăstirea Panormitului din Symi, în timpul sărbătorii Sfântului Arhanghel Mihail, acum aproximativ 50 ani:
„Mă pregăteam, împreună cu soția și cu copii mei, să mergem să ne închinăm Taxiarhului în Symi, pentru sărbătoarea acestuia, dar nu exista vreun mijloc de transport. Căpitănia portului ne-a anunțat că va trece un vas care transportă lemne și fier pentru mănăstirea din Symi și că doar acesta ar putea să ne ia și pe noi.
Ne-am îmbarcat pe vas. Acolo am întâlnit o femeie care mergea împreună cu copilul ei orb să se închine, la fel ca noi. Și astfel ne-am cunoscut pe durata călătoriei.
Când am ajuns la Panormit, era foarte multă lume și era greu să găsim un loc unde să ne odihnim. Într-un sfârșit am găsit un pat unde i-am culcat pe copiii noștri împreună cu celălalt copilaș orb.
În timpul nopții am auzit că era slujba Sfintei Liturghii în biserică, iar mama copilașului l-a trezit pe acela spunându-i: „Mergem, copilul meu, să te facă Sfântul Mihail bine!”. Cu acest motiv ne-am sculat și noi și am mers toți la slujbă. Întâi s-au închinat icoanei Sfântului Arhanghel copilul orb împreună cu mama sa, apoi am urmat noi ceilalți. După aproximativ 10 minute, copilul acela a început dintr-odată să facă câteva mișcări bruște și neobișnuite cu mâinile și să strige: „Mamă, mamă, mamă, văd!”. Mama lui atunci a început să strige: „Copilul meu vede, copilul meu vede, copilul meu vede!”.
S-a îndreptat îndată spre icoana Sfântului Arhanghel Mihail, a îmbrățișat-o și apoi a continuat să strige și să se bucure. Credincioșii care se aflau în biserică au ridicat copilul pe brațele lor și au mers în fața icoanei pe care au sărutat-o cu toții.
Vestea minunii s-a răspândit repede, astfel că veneau zilele următoare mulți oameni, din diverse zone, pentru a-l vedea pe copilul care se vindecase și să se închine Marelui Arhanghel Mihail”.

Sursa: ΤΟ ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΠΑΝΟΡΜΙΤΗ ΤΗΣ ΣΥΜΗΣ ΣΤΟΝ ΜΙΚΡΟ ΠΟΥ ΗΤΑΝ ΕΚ ΓΕΝΕΤΗΣ ΤΥΦΛΟΣ