Doua lesbiene românce s-au căsătorit in Italia

 

Despre Lliliana și Ramona scriam cu ceva timp în urmă. Despre povestea lor de viață și de dragoste, despre curajul de a fi ceea ce îți dorești să fii cu adevărat, curajul de a te despuia de prejudecăți, de ascunzișuri meschine în fața unei societăți gata să te sfâșie dacă nu te supui regulilor nescrise, demult dictate de cei care au interesul să îți controleze viața. Și mintea!
Liliana și Ramona sunt exemplul elocvent că putem să fim ceea ce dorim să fim. Putem iubi ceea ce vrem să iubim și trebuie să avem curajul să fim noi înșine. Cu dorințele, visele, năzuințele, iubirile și… păcatele noastre. Există Dumnezeu? Dacă da, atunci există și pace, iubire, înțelegere, toleranță, iar toate astea le simți dacă zâmbești cu admirație atunci când le privești pe ele, pe Liliana și Ramona, în timp povestea lor de iubire devine oficială.

 

Liliana și Ramona, după 16 ani de când sunt împreună și-au îndeplinit visul, căsătorindu-se civil
La ceremonie au participat membri ai comunității române și colegii Ramonei care lucrează într-o unitate sanitară din zona orașului Sassari. Consilierul Chiara Flore din Nuoro a oficiat uniunea civilă, scrie La Nuova Sardegna.

Liliana și Ramona sunt două femei românce care au emigrat din țara lor natală în căutarea unui trai mai bun iar povestea lor este similară cu cea a multor străini care și-au încercat norocul în Italia: „Am sosit în Sardinia acum zece ani” povestea Liliana anul trecut, „întâi a venit partenera mea, Ramona, care a găsit un loc de muncă și a început să lucreze ca asistentă medicală. O lună mai târziu am decis să o urmez și am venit și eu.”
Dar cele două nu sunt doar îndrăgostite una de cealaltă ci și de pământul care le-a primit cu brațele deschise: „Aici, în Nuoro, am găsit mulți prieteni. Orașul ăsta a devenit a doua mea casă și aici am decis să ne căsătorim.” Același lucru este valabil și pentru Ramona, care într-o fluentă limbă italiană își declară dragostea pentru insulă și pentru poporul său: „Am fost foarte bine primită aici”, subliniază Ramona.
Lili s-a născut la Brăila, în timp ce partenera sa, Ramona, vine din Transilvania, de la Bistrița. „În țara mea” – spune Lili – „din păcate, nu există încă nicio legislație care să permită căsătoriile homosexuale. Sper că și acolo se vor decide să facă acest pas spre civilizație cât mai curând posibil.”

Sursa

 

 

 

Rotalianul – Revista Românului din Italia

Reclame

A fi orfan duhovnicește (cazul pastorului protestant care s-a botezat ortodox!)

 

Un preot care slujește de mulți ani Biserica lui Hristos (adică Sfânta Ortodoxie – n.trad.) în America, la un moment dat a hotărât să facă un pelerinaj în Sfântul Munte Athos și mai ales să meargă să îl cunoască pe Cuviosul Paisie Aghioritul. Și-a manifestat dorința să vină împreună cu el și un pastor protestant.

Gheronda Paisie i-a primit cu multă bunătate. I-a servit cu o bucată de rahat și cu un pahar cu apă și s-a așezat lângă ei. Au trecut câteva minute și pastorul protestant a deschis o discuție despre Sfintele Moaște. El susținea că toate osemintele oamenilor sunt la fel și nu trebuie ca pe unele să le deosebim de celelalte și să ne închinăm înaintea lor. Atunci Gheronda i-a spus, cu multă bunătate:

– Nu este așa cum zici, pentru că, iată, ieri a venit aici un tată, care l-a adus cu el pe fiul lui, care avea duh mut și surd și copilul nu vorbise niciodată, deloc în viața lui. La un moment dat eu am intrat în chilia mea, ca să aduc o bucățică de Sfinte Moaște, un deget al Sfântului Arsenie Capadocianul, pe care îl am acolo.

Când am luat Sfintele Moaște în mână, fiind încă în chilia mea, fără să mă vadă nimeni, atunci afară în curte copilul demonizat și mut a început să strige:
– Nu, mă va arde!
Așadar, când am ieșit și l-am însemnat în chipul Sfintei Cruci pe copil cu Sfintele Moaște ale Sfântului Arsenie, copilul s-a făcut bine și din acea clipă el vorbește și totul este bine!
– Vezi, eu nu îți vorbesc teoretic, ci am o mare experiență și am trăit multe astfel de situații.

Gheronda s-a uitat apoi la pastorul protestant cu acea privire curată, plină de bunătate și a continuat:

– Îți voi spune ceva, însă te rog să nu mă înțelegi greșit, pentru că nu o spun din mândrie, ci din smerenie și din dragoste. Noi, ortodocșii, o avem ca mamă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în timp ce voi sunteți ca niște orfani, fără mamă, pentru că nu o cinstiți.

După ce s-a întors în America și au trecut șase luni de la vizita lor la Gheronda Paisie, pastorul a mărturisit că a simțit intens starea de orfan duhovnicesc și apoi, cu rugăciunile lui Gheronda Paisie, pastorul s-a botezat și a devenit ortodox.

(Din cartea Vasul cel ales a ieromonahului Hristodoulos)

Sursa – https://paterikiparadosi.blogspot.com/2018/07/blog-post_85.html#more

traducere din limba greacă de

pr. Ciprian Staicu

sursa:http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/07/13/a-fi-orfan-duhovniceste-cazul-pastorului-protestant-care-s-a-botezat-ortodox/

Ca toti crestinii indeobste trebuie să se roage neincetat

1

Sa nu socoteasca cineva, fratii mei crestini, ca numai cei sfintiti si calugarii sint datori sa se roage neincetat si totdeauna, si nu si mirenii. Nu, nu. Toti crestinii indeobste sint datori sa se afle totdeauna in rugaciune. Caci Prea Sfintul Filotei, patriarhul Constantinopolei, scrie in “Viata” Sfintului Grigorie al Salonicului, ca avea un frate iubit, numit Iov, om foarte simplu si tare virtuos, cu care vorbind odata Sfintul ii grai si despre rugaciune si despre datoria fiecarui crestin de rind sa se nevoiasca totdeauna la rugaciune si sa se roage neincetat. Caci Apostolul Pavel porunceste tuturor crestinilor indeobste: “Rugati-va neincetat” (1 Tes. 5, 17). La fel zice si Proorocul David, macar ca era imparat si avea toate grijile imparatiei sale: “Vazutu-L-am pe Domnul inaintea mea pururea” (Ps. 15,8), adica Il vad in chip intelegator prin rugaciune pe Domnul totdeauna inaintea mea. Iar Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu invata pe toti crestinii, spunindu-le ca trebuie sa pomenim prin rugaciune numele lui Dumnezeu de mai multe ori decit rasuflam.

Si spunind Sfintul catre prietenul sau Iov acestea si alte multe, ii mai spuse si ca trebuie sa dam si noi as cultare indemnurilor Sfintilor; si ca trebuie nu numai sa ne rugam totdeauna, ci sa invatam si pe toti ceilalti indeobste, calugari si mireni, intelepti si simpli, barbati, femei si copii, si sa-i indemnam sa se roage neincetat.

Auzind acestea, batrinului aceluia Iov, i se paru un lucru nou si a inceput sa se impotriveasca si sa spuna ca pentru a se ruga cineva totdeauna trebuie sa fie dintre pustnici si calugari, care sint in afara lumii si a grijilor din ea, si nu dintre mirenii care au atitea griji si slujiri. Sfintul ii dadu iarasi si alte marturii si dovezi cu neputinta de respins, dar batrinul Iov nu se lasa induplecat. Dumnezeiescul Grigorie, ocolind vorba multa si cearta, tacu si pleca in chilia lui, ca si batrinul Iov .Dar mai pe urma, cind Iov se ruga in chilia lui singur, i se arata inainte ingerul Domnului, trimis de Dumnezeu, care voieste mintuirea tuturor oamenilor; si dupa ce-l mustra mult ca s-a sfadit cu Sfintul Grigorie si i s-a impotrivit in lucruri vadite, de care atirna mintuirea crestinilor, ii porunci din partea lui Dumnezeu sa ia aminte bine in viitor si sa se pazeasca sa nu mai spuna ceva protivnic unui astfel de lucru prea folositor sufletului, pentru ca se impotriveste voii lui Dumnezeu; nici cu mintea sa nu mai voiasca sa primeasca vreun gand protivnic, sau sa cugete altfel de cum i-a spus dumnezeiescul Gri gorie. Atunci, acel prea simplu batrin Iov merse indata la Sfintul si cazu la picioarele lui, cerind iertare pentru impotrivirea lui si-i dezvalui toate cite i le-a spus ingerul Domnului.

Vedeti, fratii mei, cum sint datori toti crestinii indeobste, de la mic la mare, sa spuna totdeauna rugaciunea mintii: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” si sa se obisnuiasca totdeauna sa o spuna si mintea si inima lor? Ginditi-va cit Il multumim pe Dumnezeu prin aceasta si cit folos vine din aceasta, daca a trimis, din marea Lui iubire de oameni, si un inger din cer ca sa ne descopere, ca sa nu mai avem nici-o indoiala despre aceasta.

Dar ce zic mirenii? “Noi sintem prinsi in atatea treburi si griji ale lumii si cum e cu putinta sa ne rugam neincetat?”

Eu le raspund ca Dumnezeu nu ne-a poruncit nici-un lucru cu neputinta de implinit, ci ne-a poruncit numai acelea pe care putem sa le facem. De aceea si aceasta este cu putinta sa o implineasca fiecare : sa caute cu osteneala mintuirea sufletului sau. Caci daca ar fi cu neputinta, ar fi cu neputinta tuturor mirenilor indeobste si nu s-ar afla atitia si atitia care o implinesc in lume.

Dintre acestia poate fi dat ca pilda si acel minunat Constantin, tatal Sfintului Grigorie. Acesta, macar ca era in palatul imparatesc si era numit tatal si invatatorul imparatului Andronic si se ocupa in fiecare zi cu treburile imparatesti, pe linga cele ale casei sale, -caci era foarte bogat si avea multe averi si multi slujitori si copii si femeie -, totusi era atit de nedespartit de Dumnezeu si atit de predat rugaciunii neincetate a mintii, ca de multe ori uita cele ce le vorbise impreuna cu imparatul si cu dregatorii din palat privitor la treburile imparatiei si intreba iarasi o data si de doua ori despre treburile acestea. De aceea, ceila1ti dregatori, care nu stiau pricina, se suparau si il osindeau ca uita asa de repede si supara pe imparatul, intrebindu-l a doua oara. Dar imparatul, care stia Prircina, il apara si zicea : “Constantin are gindurile lui si ele nu-l lasa sa fie cu luare aminte la cuvintele noastre, care sint vremelnice si desarte. Mintea binecuvintatului si fericitului Constantin este pironita de cele adevarate si ceresti si, de aceea, uita cele pamintesti, pentru ca toata atentia lui este la rugaciune si la Dumnezeu”.

De aceea Constantin era respectat (cum zice Prea Fericitul Patriarh Filotei) si foarte iubit de imparatul si de toti dregatorii imparatiei, precum era iubit si de Dumnezeu, si a fost invrednicit sa faca si minuni. Caci suindu-se odata (zice Prea sfintul Filotei in “Viata” Sfintului Grigorie, a fiului lui), intr-o corabie cu toata familia ca sa mearga mai sus de Galata la un pustnic, care se linistea acolo, pentru rugaciune si binecuvintare, pe drum a intrebat pe slujitorii sai daca au luat ceva de mincare ca sa duca lui Avva acela. Aceia ii spusera ca au uitat din pricina grabei si n-au luat nimic. Binecuvintatul s-a intristat putin, dar n-a spus nimic, ci mergind inainte cu caicul si-a virit mina sa in mare si cu rugaciunea tacuta a mintii a rugat pe Dumnezeu, Stapinul marii, sa-i dea ceva de mincare. Si, putin dupa aceea (o, minunate fapte cu care slavesti Hristoase Imparate pe robii Tai !) scoase mina lui din mare, tinind un peste foarte mare, pe care aruncindu-l in corabie in fata slujiitorilor sai, zise: “Iata a avut Domnul grija, de noi si de Avva, robul Sau, si i-a trimis ceva de mincare”. Vedeti, fratii mei, cu ce fel de slava slaveste Iisus Hristos pe robii Sai, care sint totdeauna cu El si cheama totdeauna prea sfintul si prea dulcele Lui nume?

Dar dreptul si sfintul acela Evdochim, nu era si el in Constantinopol si in palat si ocupat cu treburile imparatesti? Nu se intilnea cu imparatul si cu dregatorii palatului in atitea griji si ocupatii? Cu toate acestea avea totdeauna rugaciunea mintii nedespartita de mintea lui (cum istoriseste Simeon Metafrastul, in “Viata” lui). De aceea, de trei ori fericitul, macar ca se afla in lume si in cele lumesti, traia cu adevarat o viata ingereasca si mai presus de lume si s-a invrednicit sa ia de la Datatorul de rasplata Dumnezeu si un sfirsit fericit si dumnezeiesc.

Si alti multi si nenumarati au fost in lume si s-au aflat in intregime daruiti rugaciunii mintuitoare a mintii, precum ne spune istoria. Drept aceea, fratii mei crestini, va rog si eu impreuna cu dumnezeiescul Gura de Aur, pentru mintuirea sufletului vostru, sa nu nesocotiti aceasta datorie a rugaciunii. Urmati pilda celor de care v-am vorbit, pe cit puteti. Si daca lucrul acesta vi se pare greu la inceput, fiti siguri si incredintati, ca din partea Atottiitorului Dumnezeu, ca insusi numele Domnului nostru Iisus Hristos, chemat neincetat de noi, ne va usura toate greutatile si cu vremea, cind ne vom obisnui si ne vom indulci cu el, vom cunoaste prin cercare ca acest lucru nu e cu neputinta, nici greu, ci cu putinta si usor.

De aceea si Sfintul Pavel, care a stiut mai bine decit noi folosul cel mare pe care-l aduce rugaciunea, ne-a indemnat sa ne rugam neincetat (1 Tes. 5, 17). N-a voit el sa sfatuiasca niciodata vreun lucru greu si cu neputinta, pe care nu l-am fi putut implini, caci atunci ne-am fi aratat ca neascultatori si calcatori ai poruncii lui si drept urmare vrednici de osinda. Ci scopul Apostolului, care a zis sa ne rugam neincetat, a fost ca sa ne rugam cu mintea noastra, ceea ce este cu pultinta sa facem totdeauna. Caci si cind facem un lucru de mina si cind ne plimbam si cind sedem si cind mincam si cind bem, totdeauna putem sa ne rugam cu mintea noastra si sa facem rugaciunea mintii bine placuta lui Dumnezeu si adevarata. Cu trupul putem sa lucram si cu sufletul sa ne rugam. Omul din afara poate sa implineasca orice slujba cu trupul si omul dinauntru poate sa fie daruit slujirii lui Dumnezeu si sa nu lipseasca niciodata de la lucrul cel duhovnicesc al rugaciunii cu mintea. Caci asa ne porunceste Dumnezeu-Omul Iisus in Sfinta Evanghelie, zicind : „Iar tu cind te rogi, intra in camara ta si inchizind usa ta, roaga-te Tatalui tau intru ascuns” (Matei 6,4). Camara sufletului este trupul. Usile fiintei noastre sint cele cinci simturi. Sufletul intra in camara lui, cind mintea nu umbla de colo pina colo in lucrurile lumii, ci staruieste in inima noastra. Si simturile noastre le inchidem si ramin asigurate, cind nu le lasam sa se alipeasca de lucrurile supuse lor si aratate. In felul acesta mintea ramine libera de orice impatimire lumeasca si se uneste prin rugaciunea ascunsa a mintii cu Dumnezeu Tatal nostru. „Si atunci zice: “Tatal tau, cel ce vede intru ascuns, iti va da tie la aratare” (Matei 6,6).

Dumnezeu, cunoscatorul celor ascunse, vede rugaciunea mintii tale si o rasplateste cu daruri aratate si mari. Pentru ca aceasta este rugaciunea adevarata si desavirsita si ea umple sufletul de harul dumnezeiesc si de darurile (harismele) duhovnicesti. Caci cu cit inchizi mirul mai mult in vas, cu atit vasul raspindeste mai multa mireasma. Asa e si rugaciunea: cu cit o intiparesti mai mult in inima ta, cu atit o umple mai mult de harul dumnezeiesc. Fericiti si norocosi sint cei ce se obisnuiesc cu acest lucru ceresc, caci cu el biruiesc orice ispita de la dracii cei rai, precum si David a biruit pe ingimfatul Goliat (1 Imp. 17, 51). Cu ea sting poftele fara randuiala ale trupului, precum si cei trei tineri au stins vapaia cuptorului (Dan. 7, 25-26). Cu aceasta lucrare a rugaciunii mintii imblinzesc patimile, pirecum si Daniel a imblinzit leii salbatici (Dan. 6,18 urm.). Cu ea coboara roua Sfintului Duh in inima lor, precum a coborit Ilie ploaia in Carmel (3 Imp. 18,45).

Aceasta rugaciune a mintii este cea care urca pina la tronul lui Dumnezeu si se pastreaza in cupe de aur ca sa fie tamiiat cu ea Domnul, precum zice Ioan Cuvintatorul de Dumnezeu in Apocalipsa: «Si douazeci si patru de batrini au cazut inaintea Mielului, avind fiecare alaute si cupe de aur pline de tamiie, care sint rugaciunile Sfintilor» (Apoc. 5, 7). Aceasta rugaciune a mintii este o lumina care lumineaza totdeauna sufletul omului si aprinde inima lui cu flacarile iubirii lui Dumnezeu. Ea este o veriga care tine uniti si impreunati pe Dumnezeu si omul. O, har neasemanat al rugaciunii mintii! Ea face pe om sa fie totdeauna in convorbire cu Dumnezeu. O, lucrare cu adevarat minunata si deosebita! Sa fii deodata cu oamenii trupeste si sa te afli cu Dumnezeu in chip intelegator. Ingerii nu au glas material, ci cu mintea lor aduc lui Dumnezeu doxologia neincetata. Aceasta este lucrarea lor. Ei ii este inchinata toata fiinta lor.
Deci si tu, frate, cind intri in camara ta si inchizi usa, sau cind mintea ta nu sare de colo pina colo, ci intra in inima ta si simturile tale sint intarite, si nu sint pironite de lucrurile lumii acesteia, si pe linga aceasta te rogi totdeauna cu mintea ta, te faci asemenea cu sfintii ingeri; si Tatal tau, care vede rugaciunea ta tainica, pe care o aduci in ascunsul inimii tale, te va rasplati cu mari daruri (harisme) intru aratare. Si ce bun mai mare si mai bogat poti sa afli decit acesta, de a te afla, cum am spus, impreuna cu Dumnezeu in chip intelegator si de a fi in convorbire neincetata cu El? Caci fara El nu poarte sa fie vreodata vreun om fericit nici aici, nici in cealalta viata.

Sfantul Nicodim Aghioritul – Filocalia 8, in traducerea parintelui Dumitru Staniloae. Cu acest text se incheie Filocalia greaca.

Cuvant din viata Sfantului Ioan Milostivul


Multi din cei din Alexandria, ravnind la cele din vremea Apostolilor, isi vindeau averile lor si, aducand pretul vanzarii, il puneau in mainile Sfantului Ioan, rugandu-se ca sa-l imparta el saracilor. Deci, apropiindu-si, unul dintr-insul i-a adus Sfantului Ioan sapte livre si jumatate de aur, adeverind ca, din banii acestia, nu i-a mai ramas lui nimic. Si cerea doua daruri, sa le ia de la dansul: sa se mantuiasca copilul sau, cu rugaciunile Sfantului, si sa se intoarca, fara primejdie, corabia lui, care era trimisa in Africa. Deci, dupa ce au trecut treizeci de zile de rugaciune, a murit fiul sau. Si a treia zi dupa moartea copilului, sosind corabia din Africa si ajungand in dreptul farului, a venit o furtuna cumplita, incat toata incarcatura s-a prapadit si numai corabia, cu cei din ea, au scapat. Deci, vestea despre copil auzind-o, cu putin mai inainte, si durerea inca stapanindu-l, a venit asupra lui si intrislarea pentru corabie: si acestea , l-au cufundat, cu totul, in mahnirea cea mai mare. Acest lucru aflandu-l si patriarhul, s-a intrislat tot atat de mult. Si se ruga lui Dumnezeu, sa se atinga, in chip nevazut de sufletul aceluia si sa indeparteze viforul mahnirii si sa-l prefaca in alinare. Deci, in noaptea urmatoare a venit, inaintea omului, in vis, un barbat asemenea cu chipul patriarhului, zicand catre dansul: „De ce esti intru atata mahnire ? Oare, nu tu m-ai rugai sa cer lui Dumnezeu sa se mantuiasca fiul tau? Si, iata, cu darul lui Dumnezeu, s-a mantuit, fiind eliberat, nevatamat, din rautatile vietii. Caci, daca ar fi avut o viata mai lunga, rau ar fi iesit si nevrednic de Facatorul sau ar fi fost. Iar, pentru corabie, sa nu te indoiesti. Ca, de n-ar fi fost rugat preabunul Dumnezeu, de smerenia mea, trebuia sa se trimita in adanc, impreuna, si toti barbatii din ea. Si, pe langa incarcatura, ai fi pierdut si pe fratele tau si pe ceilalti. Deci, nu trebuie sa te mahnesti, ci mai mult, cu multumire, se cuvine a rabda cele intamplate. Ca nimic, din cele ce se fac de la Dumnezeu, nu este nejudecat, chiar daca de multe ori, judecatile Lui sunt necunoscute noua”. Apoi, dupa ce s-a desteptat din somn, barbatul si-a simtit mangaiata inima sa si, mergand indata, a cazut la picioarele fericitului patriarh, multumindu-i mult si povestindu-i visul. Iar patriarhul il sfatuia, zicandu-i ca n-a fost darul lui, ci, dimpotriva, darul lui Dumnezeu, Cel ce ocarmuieste totul, spre folos. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Naşte puterea de discernământ, curăţia sufletului


„Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sfântul Teognost)

„Pe când neîmpătimirea (apatheia) trupului, care se dobândeşte prin retragerea în singurătate, este deseori tulburată prin apropierea de lume, cea născută din ascultare rămâne pretutindenea fermă şi neclătinată.” (Sfântul Ioan Scărarul)

„Poruncile Domnului ne învaţă să folosim cu bună judecată lucrurile de mijloc [cunoştinţa şi adânca înţelegere «a raţiunilor divine din natură şi Scriptură»]. Căci întrebuinţarea cu bună judecată a celor de mijloc curăţeşte starea sufletului, iar starea curată naşte puterea de discernământ (dreapta socoteală). Puterea de discernământ, la rândul ei, naşte nepătimirea, din care se naşte dragostea desăvârşită.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)

„În fapt, păzirea poruncilor lui Dumnezeu naşte nepătimirea.” (Sfântul Talasie Libianul)

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 354-355

NEASCULTAREA FAȚĂ DE PĂRINȚI



Au venit doi soţi, o doamnă şi un domn, şi s-au aşezat lângă mine. Erau cu  prestanţă,  îmbrăcaţi  bine.  „Părinte,  au zis ei, am vrea să vorbim ceva”. I-am luat în casă, că ei aveau un necaz pe care nu-l puteau spune de faţă cu toată lumea.
Când i-am întrebat de unde sunt, mi-au spus: „De la Reghin, domnul părinte”, şi au început a plânge amândoi. Păi când vezi tu că plâng doi oameni aşa de mari – erau directori de întreprindere amândoi -, nu plâng de flori de măr. Ce-i în inima lor, numai Dumnezeu ştie!

– Ce-aţi păţit, fraţilor?

– Părinte, am avut un singur fecior. L-am învăţat şcoală, a terminat facultatea şi a ieşit inginer la reţele electrice. I-am cumpărat şi maşină. Într-o seară când ne-am întors acasă de la nişte rudenii, am găsit toate uşile deschise, banii luaţi din casă şi maşina furată. După ce-am anunţat politia, la trei săptămâni, am aflat că fiul nostru a luat banii din casă şi maşina şi a plecat la Sighişoara, unde s-a însurat fără voia noastră.

Când au auzit părinţii, au crezut că el a luat o fată la nivelul lui. Dacă el era inginer, putea lua o profesoară, o doctoriţă, o farmacistă, o ingineră. Părinţii au luat nişte cadouri şi s-au dus la fiul lor la Sighişoara ca să-l îmbuneze. Dar el se însurase cu o vrăjitoare. Dacă n-a crezut în nimic, dracii şi-au bătut joc de el.

Când a văzut-o pe mama lui, s-a înnegrit la faţă şi a zis: „Ce cauţi aici, scorpie?” Dar tată-su de colo: „Măi băiete, dragul tatii, dar mama ta este scorpie?” „Taci, nebunule, că-ţi crăp capul!”

Ia gândiţi-vă ce-a fost acolo! Cu câtă dragoste au venit părinţii şi cu câtă jertfă, şi cum au trecut ei cu vederea toate relele pe care le-a făcut, iar el tot neascultător a rămas!

Atunci am zis părinţilor:

– Cum aţi crescut copilul acesta? Cum l-aţi crescut de când era mic şi a început să zică tată? L-aţi învăţat că Unul este Tatăl din ceruri şi să zică Tatăl nostru?

– Nu, părinte!

– Când era la şcoala elementară, l-aţi învăţat Tatăl nostru?

– N-a vrut!

– L-aţi învăţat Crezul?

– Nu.

– L-aţi dus la biserică?

– N-a vrut.

– Când era la liceu, i-aţi dat vreo carte sfântă în mână, Biblia sau Noul Testament?

– N-a vrut. Se ducea si bătea mingea sau pierdea vremea cu alte deşertăciuni.

– L-aţi bătut vreodată?

– Niciodată.

– Dar se ruga vreodată?

– Nu, părinte!

– Şi cum ai putut dumneata să stai cu copilul în casă fără să-l pui la rugăciune? Nici voi n-aţi avut credinţă. Vedeti acum? Dumneavoastră beţi acum păharul mâniei lui Dumnezeu pe care-l meritaţi.

– Părinte, nici noi n-am prea ştiut!

Atunci le-am spus:

– Iată ce-aţi cruţat! Aţi cruţat un om demonizat. Zice Scriptura: Calul neînvăţat, se face năsâlnic, iar copilul lăsat de capul lui, mare scârbă şi ruşine va aduce părinţilor săi. Şi cela ce cruţă varga urăşte pe fiul său. Nu-l iubeşte! Îl urăşte.

L-ati cruţat, iar acum dumneata, care l-ai purtat în pântece şi l-ai crescut, eşti scorpie, iar tatăl lui este nebun.

Auzi ce lume creşte azi? Şi aceasta este vina părinţilor, că n-au pus mâna pe vargă când a trebuit şi nu i-au spus: „Hai la rugăciune! Hai la biserică! Hai la spovedit! Azi este vineri, este post, nu mânca de frupt! Astăzi este sărbătoare, nu lucra!” Să ştiţi voi că cea mai înaltă şcoală de rugăciune şi de credinţă în Hristos nu-i în şcoala primară, nici la liceu, nici la facultate, îi în sânul familiei. Cei mai mari profesori de religie aţi rămas tot voi, tata şi mama.

Copilul crescut fără frică de Dumnezeu, nu mai ştie ce-i mamă, ce-i tată, ce-i păcat, ce-i moarte, ce-i judecată. S-a trezit ca o fiară. Şi atunci cine o să răspundă în ziua judecăţii, mai tare ca tata şi mama? L-au avut în braţele lor şi l-au crescut sălbatic şi s-a făcut ca şi o fiară.

Au venit apoi să-l pun la slujbe. Dar n-am putut să-l pun pentru că trăia în preacurvie cu vrăjitoarea aceea. I-am pus la slujbe numai pe părinţii lui. După vreo două luni mă trezesc cu o telegramă: „Părinte, băiatul nostru a fost electrocutat şi a paralizat şi i s-a legat şi limba. Nu poate vorbi şi este pe moarte la spital. Nu se ştie câte zile mai are”.

Aţi văzut mânia lui Dumnezeu cea dreaptă? L-a ajuns blestemul şi suspinul părinţilor pe acest tânăr rău şi necredincios, căci zice la Psaltire: Dreptatea lui Dumnezeu rămâne în veacul veacului.

V-am spus această istorioară că sunteţi părinţi de copii. Cea mai imperioasă datorie şi cea mai mare, pe care o aveţi voi ăştia căsătoriţi, este să creşteţi copiii în frica şi certarea Domnului.

Aţi auzit ce s-a întâmplat în Vechiul Testament cu preotul Eli, pentru feciorii lui, că s-au dus în iad împreună cu el.
Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el. (Pilde 22,15)
Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. (Pilde 23,13)
Biciul este bun pentru cal, frâul pentru măgar, iar varga pentru spatele celor nebuni. (Pilde 26,3)
Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) face ruşine maicii sale. (Pilde 29,15)

Sursa

Zicerile / apoftegmele sfântului Sisoe cel Mare(6 iulie)

Zicerile / apoftegmele sfântului Sisoe cel Mare

1. Unui frate făcându-i-se strâmbătate de către alt frate, a venit la avva Sisoe şi i-a zis: mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate şi eu voi să-mi fac izbândă. lar bătrânul îl ruga zicând: nu, fiule, ci lasă mai bine la Dumnezeu izbânda. lar el zicea: nu voi înceta până nu voi face izbândă. Şi a zis bătrânul: să ne rugâm, frate! Şi sculându- se, a zis bătrânul: Dumnezeule, nu mai avem trebuinţă de Tine, ca să porţi grijă pentru noi, căci noi ne facem izbânda noastră. Deci, aceasta auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: nu mă mai judec cu fratele, iartă-mă, avvo!
2. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, că de multe ori merg la biserică şi de multe ori se face pomană şi mă ţin? I-a zis lui bătrânul: osteneală are lucrul. Deci l-a întrebat Avraam, ucenicul său: în călătorie fiind sâmbăta sau duminica şi va bea vreun frate trei pahare nu cumva este mult? Răspuns-a bătrânul: de nu este de la satana, nu este mult
3. Zicea ucenicul lui avva Sisoe, către dânsul: părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lume. I-a zis lui bătrânul: unde nu este femeie, acolo să mergem. I-a zis lui ucenicul: unde este loc, care să nu aibă femeie, decât numai în pustie? Deci i-a zis lui bătrânul: la pustie du-măl
4. De multe ori îi zicea ucenicul lui avva Sisoe: avvo, scoală-te, să mâncăm! lar el zicea către dânsul: dar n-am mâncat, fiule? lar ucenicul îi răspundea: nu, părinte. Şi zicea bătrânul: dacă nu am mâncat, ad-o să mâncăm.
5. Zis-a odată avva Sisoe cu îndrăzneală: îndrăzneşte, iată treizeci de ani am de când nu mă mai rog lui Dumnezeu pentru păcat. Ci aşa mă rog, zicând: Doamne, Iisuse, apără-mă de limba mea! Şi până acum în fiecare zi cad printr-însa Şi păcătuiesc.
6. Un frate i-a zis lui avva Sisoe: cum de nu mă părăsesc patimile? I-a răspuns lui bătrânul: vasele lor înlăuntru tău sunt. Dă-le lor arvună şi se duc.
7. Şedea odată avva Sisoe în muntele lui avva Antonie singur. Şi zăbovind slujitorul lui să vină la dânsul, timp de zece luni nu a văzut om. Umblând prin munte, a găsit un faranit, care vâna dobitoace sălbatice. Şi i-a zis lui bătrânul: de unde vii şi câtă vreme ai aici? Iar el a zis: cu adevărat, avvo, am unsprezece luni în muntele acesta şi nu am văzut om decât pe tine. Şi auzind bătrânul aceasta, intrând în chilia lui, se bătea pe sine, zicând: iată, Sisoe, ai socotit că ai făcut ceva şi nici ca mireanul acesta n-ai făcut!
8. S-a făcut pomană în muntele lui avva Antonie şi s-a aflat acolo un vas cu vin. Şi luând unul din bătrâni un văscior şi un pahar l-a dus la avva Sisoe şi i-a dat lui şi a băut. Ase menea şi al doilea şi a primit. Apoi i-a dat lui şi al treilea şi nu l-a luat, zicând: încetează, frate, au nu ştii că este de la satana!
9. A venit cineva din fraţi la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi vorbind ei, l-a întrebat avva Sisoe: nu am ajuns la măsurile lui avva Antonie, părinte? Şi i-a zis lui bătrânul: de aş fi avut unul din cugetele lui avva Antonie, m-aş fi făcut tot ca focul; însă ştiu un om care cu osteneală poate să poarte cugetul său.
10. A venit odată unul din tebei la avva Sisoe, vrând să se facă călugăr. Şi l-a întrebat bătrânul, dacă are pe cineva în lume. Iar el a zis: am un fiu. Şi i-a zis lui bătrânul: du-te, aruncă-l în râu şi atunci te faci călugăr! Deci, după ce s-a dus să-l arunce, a trimis bătrânul pe un frate zicându-i să-l oprească. De aceea, când l-a ridicat să-l arunce, i-a zis fratele: încetează, ce faci? Iar el i-a zis: avva mi-a zis să-l arunc. I-a zis fratele: a mai zis să nu-l arunci. Şi lăsându-l a venit la bătrânul şi s-a făcut preaiscusit călugăr pentru ascultarea lui.
11. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: oare aşa alunga satana pe cei vechi? I-a răspuns lui bătrânul: acum şi mai mult, căci vremea lui s-a apropiat şi se tulbură.
12. A fost odată ispitit Avraam, ucenicul lui avva Sisoe de un drac. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Dar sculându-se, şi-a întins mâinile la cer, zicând: Dumnezeule, voieşti, nu voieti, nu Te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul.
13. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: mă văd pe mine că aducerea aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui bătrânul: nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.
14. Se spunea despre avva Sisoe, că atunci când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: iată avva Antonie a venit! Şi după puţin, a zis: iată ceata proorocilor a venit! Şi iarăşi faţa lui, mai mult a strălucit. Şi a zis: iată ceata apostolilor a venit. Şi s-a îndoit faţa lui iarăşi. Şi se părea, ca şi cum el ar fi vorbit cu cineva şi s-au rugat bătrânii de el zicând: cu cine vorbeşti, părinte? Iar el a zis: iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte. Şi le-a zis lor bătrânul: cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut toţi că este desăvârşit. Şi iarăşi, de năprasnă s-a făcut faţa lui ca soarele şi s-au temut toţi. El le-a zis lor: vedeţi, Domnul a venit. Iar Domnul a zis: aduceţi-mi pe vasul pustiului! Şi îndată şi-a dat duhul. Şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa (locul) de bună mireasmă.
15. A venit avva Adelfie, episcopul Nilupolei la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie. Şi când vrea să iasă, mai înainte de a călători ei, i-a făcut să guste de dimineaţă, (că era post). Şi cum a pus masa, iată nişte fraţi au bătut la uşă. Şi a zis avva Sisoe ucenicului său: dă-le puţină athiră (fiertură), că sunt osteniţi. I-a zis lui avva Adelfie: lasă-i acum să nu spună că avva Sisoe mănâncă de dimineală. Şi a luat aminte la dânsul bătrânul şi a zis fratelui: du-te, dă-le lor. Iar dacă au văzut athira, au zis: nu cumva aveţi oaspeţi? Şi le-a zis lor fratele: avem. Deci au început a se mâhni şi au zis: Dumnezeu să vă ierte pe voi, că pe bătrânul I-aţi lăsat să mănânce acum. Au nu ştiţi că multe zile are să se chinuiască? Şi i-a auzit pe ei episcopul. Atunci a făcut metanie bătrânului, zicând: iartă-mă, avvo, că un lucru omenesc am gândit, dar tu lucrul lui Dumnezeu ai făcut. Şi i-a zis avva Sisoe: dacă nu Dumnezeu îl va slăvi pe om, slava oamenilor nu este nimic.
16. Au venit alţii la avva Sisoe să audă de la dânsul vreun cuvânt. Şi nimic nu le-a grăit lor, ci tot timpul zicea: iertaţi-mă! Dar văzându-i coşniţele i-au zis lui Avraam, ucenicul lui: ce faceţi cu coşniţele acestea? Iar el a zis: încoace şi încolo le cheltuim. Şi auzind bătrânul, a zis: şi Sisoe încoace şi încolo mănâncă. Iar ei auzind, foarte s- au folosit şi s-au dus cu bucurie, zidindu-se de smerenia lui.
17. A întrebat avva Amon al Raitului pe avva Sisoe: când citesc Sfânta Scriptură, voieşte sufletul meu să alcătuiască cuvânt să am spre întrebare. I-a zis lui bătrânul: nu este trebuinţă, ci mai vârtos din curăţenia minţii câştigă-ţi ţie a fi fără de grijă şi a vorbi.
18. A mers odată un mirean la avva Sisoe în muntele lui avva Antonie, având cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul şi nu s-a tulburat, ci l-a dus cu credinţă la bătrânul. Şi a căzut cu fiul său, ca şi când ar fi făcut metanie ca să fie blagoslovit de bătrânul şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit din chilie afară. Iar bătrânul socotind că metanie îi face, i-a zis lui: scoală şi ieşi afară! (Căci nu ştia că a murit). Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzându-l tatăl lui, s-a înspăimântat şi intrând s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lucrul. Auzind bătrânul s-a mâhnit, căci nu voia să se întâmple aceasta. Dar i-a poruncit lui ucenicul său, ca nimănui să nu spună până la sfârşitul bătrânului.
19. Trei bătrâni au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dânsul. Şi i-a zis lui cel dintâi: părinte, cum pot să mă mântuiesc de râul cel de foc? Iar el nu i-a răspuns. I-a zis cel de al doilea: părinte, cum pot să mă mântuiesc de scrâşnirea dinţilor şi de viermele cel neadormit? Apoi cel de treilea: părinte, ce voi face, că aducerea aminte a întunericului celui mai dinafară mă omoară? Şi răspunzând bâtrânul, le-a zis: eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte, căci milostiv fiind Dumnezeu, nădăjduiesc că va face cu mine milă. Şi auzind cuvântul acesta bătrânii s-au dus mâhniţi. Dar nevrând bătrânul să-i lase să se ducă mâhniţi, întorcându-i, le-a zis: fericiţi sunteţi, fraţilor, căci v-am râvnit vouă. Că cel dintâi dintre voi a zis despre râul de foc, cel de al doilea despre tartar şi cel de al treilea despre întuneric. Deci, dacă acest fel de aducere aminte vă stăpâneşte mintea cu neputintă este ca voi să mai greşiţi. Dar ce voi face eu, cel împietrit cu inima, nefiind slobod să ştiu, că deşi este chin pentru oameni, totuşi în tot ceasul păcătuiesc? Şi făcându-i metanie, i-au zis: precum am auzit, aşa am văzut (Ps. 47, 7).
20. Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea vreun frate, n-are trebuinţă să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăşi au întrebat: dar şase luni? Şi iarăşi a zis: mult este. lar ei au zis: dar până la patruzeci de zile? Şi a răspuns: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele şi va afla îndată că se face pomană, intra-va şi el acolo? Le-a zis lor bătrânul: nu, ci are trebuinţă să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta şi în trei zile îl primeşte pe dânsul Dumnezeu.
21. Venind odată avva Sisoe la locul ce se cheamă Clisma, au mers la dânsul nişte mireni să-I vadă. Şi multe grăind ei, nu le-a răspuns lor cuvânt. La urmă unul dintr- înşii a zis: de ce-l supăraţi pe bătrân? Nu mănâncă şi pentru aceasta nu poate a grăi. A răspuns bătrânul: când am trebuinţă, mănânc.
22. A întrebat avva Iosif pe avva Sisoe, zicând: în câţi ani trebuie omul să-şi taie patimile? I-a zis lui bătrânul: anii voieşti să-i ştii? Zis-a avva Iosif: da! Deci a zis bătrânul: în orice ceas vine patima, îndată tai-o.
23. Un frate I-a întrebat pe avva Sisoe cel al Pietrei, despre petrecere. Şi i-a zis lui bătrânul: a zis Daniil: pâinea doririlor nu am mâncat (Daniil 10, 3).
24. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând în chilie totdeauna încuia uşa.
25. Au venit odată nişte arieni la avva Sisoe, în muntele lui avva Antonie şi au început a-i cleveti pe dreptmăritori. Iar bătrânul nu le-a răspuns nimic. Şi chemându-şi ucenicul i-a zis: Avraame, adu-mi cartea Sfântului Atanasie şi citeşte. Şi făcând ei. s-a aflat eresul lor. Şi i-a slobozit cu pace.
26. A venit odată avva Ammun de la Rait la Clisma să se întâlnească cu avva Sisoe. Şi văzându-l necăjit, căci a lăsat pustia, i-a zis: ce te necăjeşti, avvo, căci ce mai puteai să faci de acum în pustie, după ce ai îmbătrânit aşa? Iar bătrânul s-a uitat la dânsul cu asprime, zicând: ce-mi spui, Ammune, dar nu-mi era destulă numai slobozenia gândului meu în pustie?
27. Şedea odată avva Sisoe în chilia sa. Şi bătând în uşă ucenicul lui, a strigat la dânsul bătrânul, zicând: fugi, Avraame, nu intra, că acum nu au vreme cele de aici!
28. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: cum ai lăsat Schitul, fiind cu avva Or şi ai venit de ai şezut aici? Şi i-a răspuns bătrânul: când a început a se înmulţi Schitul, auzind eu că a adormit avva Antonie, m-am sculat şi am venit aici în munte; şi găsind cele de aici cu linişte, am şezut puţină vreme. I-a zis lui fratele: câtă vreme ai aici? I-a răspuns bătrânul: şaptezeci şi doi de ani.
29. Zis-a avva Sisoe: când va fi vreun om care poartă grijă de tine, nu trebuie tu să-i porunceşti.
30. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: de vom umbla pe cale şi va rătăci cel ce ne povăţuieşte este trebuinţă să-i zicem ceva? I-a răspuns bătrânul: nu. Deci a zis fratele: dar să-l lăsăm să ne rătăcească? I-a zis bătrânul: dar ce vrei, să iei toiag să-l bati? Eu ştiu fraţi care umblau şi cel ce îi povăţuia a rătăcit noaptea; şi erau doisprezece şi toţi ştiau că se rătăcesc. Şi s-au luptat fiecare să nu spună. Iar după ce s-a făcut ziuă, pricepând cel ce-i conducea că a rătăcit din cale, le-a zis: iertaţi- mă, am rătăcit! Şi au zis toli: şi noi ştiam, dar am tăcut. Iar el auzind, s-a minunat zicând că până la moarte se stăpânesc fraţii să nu grăiască şi l-a slăvit pe Dumnezeu. Iar lungimea căii din care s-au rătăcit, era de douăsprezece mile.
31. Au venit odată saracinii şi i-au dezbrăcat pe bătrân şi pe fratele lui. Şi ieşind ei în pustie ca să găsească ceva de mâncare, a găsit bătrânul baligi de cămilă şi scormonind au găsit în ele grăunţe de orz. Mânca deci un grăunte, iar unul îl punea în mâna lui şi venind fratele I-a găsit pe el mâncând şi i-a zis: aceasta este dragostea, să găseşti mâncare şi singur să mănânci şi să nu mă chemi şi pe mine? Şi i-a zis avva Sisoe: nu ţi-am făcut strâmbătate, frate; iată, partea ta în mâna mea am păstrat-o!
32. Se spunea despre avva Sisoe tebeul că a rămas la Calamona Arsenoitului şi un alt bătrân era bolnav la cealaltă lavră. Şi dacă a auzit s-a mâhnit. Dar fiindcă două zile postea şi era ziua în care nu mânca, când a auzit, şi-a zis: ce voi face? De mă voi duce, nu cumva mă vor sili fraţii să mănânc iar de voi rămâne până mâine, nu cumva se va săvârşi? Însă aceasta voi face: mă duc şi nu mănânc. Şi aşa s-a dus postind, plinind porunca lui Dumnezeu iar petrecerea lui cea pentru Dumnezeu nu a stricat-o.
33. Povestit-a unul din părinţi despre avva Sisoe calamoteanul, că vrând odată să-şi biruiască somnul, s-a spânzurat pe sine de prăpastia Pietrii. Şi venind îngerul l-a dezlegat şi i-a poruncit să nu mai facă aşa, nici pe alţii să nu-i înveţe acest lucru.
34. Întrebat-a unul din părinţi pe avva Sisoe, zicând: de voi şedea în pustie şi va veni vreun barbar vrând să mă omoare şi de voi putea asupra lui, omorî-l-voi pe el? Şi a zis bătrânul: nu, ci lasă-l la Dumnezeu, căci orice fel de ispită va veni omului, omul să zică: pentru păcatele mele s-a întâmplat aceasta. Iar dacă vreun lucru bun se va întâmpla, să zică: din mila lui Dumnezeu este.
35. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe tebeul, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Şi i-a răspuns: ce pot să-ţi spun? Căci din Testamentul cel Nou citesc şi la cel Vechi mă întorc.
36. Tot acest frate l-a întrebat pe avva Sisoe, cel al Pietrii, cuvântul cel care l-a zis avva Sisoe tebeul. Şi i-a zis bătrânul: eu în păcat mă culc şi în păcat mă scol.
37. Se spune despre avva Sisoe tebeul, că după ce ieşea de la biserică, îndată se repezea la chilia sa, păşind iute şi asemănându-se cu unul care fugea. Iar unii din cei ce-l vedeau că făcea aceasta, ziceau: drac are. Dar el făcând lucrul lui Dumnezeu, nu lua aminte la cei ce vorbeau despre el.
38. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face, avvo, că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: scoală-te iarăşi. Zis-a fratele: m-am sculat şi iarăşi am căzut. Şi a zis bătrânul: scoală-te iarăşi şi iarăşi. Deci a zis fratele: până cînd? Zis-a bătrânul: până ce vei fi apucat sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se şi duce din lumea aceasta.
39. Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: ce voi face, căci mă necăjesc pentru rucodelie, iubind împletitura, dar nu pot să o lucrez. Zis-a bătrânul: avva Sisoe zicea că nu trebuie să lucrăm lucrul care ne odihneşte.
40. Zis-a avva Sisoe: caută-L pe Domnul şi nu căuta unde locuieşte.
41. Zis-a iarăşi: ruşinea şi netemerea, de multe ori aduce păcatul.
42. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face? Şi acesta i-a răspuns: lucrul pe care îl cauţi, este tăcerea multă şi smerenia. Căci scris este: fericiţi cei ce rămân întru aceasta; aşa poţi să stai.
43. Zis-a avva Sisoe: fă-te defăimat şi voia ta o leapădă şi te fă fără grijă şi vei avea odihnă.
44. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face pentru patimi? Şi i-a răspuns bătrânul: fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa .
45. Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: spune-mi vreun cuvânt. Iar el i-a zis: de ce mă sileşti să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă.
46. S-a dus odată avva Avraam, ucenicul lui avva Sisoe la ascultare şi câteva zile nu voia să-i slujească altcineva, zicând: oare voi lăsa alt om să-şi facă obicei cu mine, în afară de fratele meu? Şi nu a primit pe nimeni pânâ ce nu a venit ucenicul lui, suferind osteneală.
47. Se spunea despre avva Sisoe, că şezând el, a strigat un glas: o, ticăloşie! Şi a zis lui ucenicul său: ce ai, părinte? I-a zis lui bătrânul: caut un om să vorbesc şi nu găsesc.
48. A ieşit odată avva Sisoe din muntele lui avva Antonie, la muntele cel mai din afară al Tebaidei, locuind acolo. Şi erau acolo meletiani, care locuiau in Calamona Arsenoitului. Unii, auzind că a ieşit la muntele cel mai dinafară, au dorit să-l vadă, dar ziceau: ce vom face, că în munte sunt meletieni? Şi ştim că bâtrânul nu se tulbură de dânşii. Dar noi nu cumva vrând să ne întâlnim cu bătrânul, vom cădea în ispita ereticilor? Şi pentru ca să nu se întâlnească cu ereticii, nu s-au dus să-I vadă pe bătrân.
49. Se spunea despre avva Sisoe că s-a bolnăvit. Şi şezând bătrânii lângă dânsul, a grăit unora. Iar ei l-au întrebat: ce vezi, avvo? Şi le-a zis: văd pe unii că vin la mine şi- i rog să mă lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul din bătrâni: şi de te vor lăsa, de acum poţi să te foloseşti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: deşi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puţin şi îmi este de ajuns.
50. Se spunea despre avva Sisoe că atunci când a venit la Clisma, s-a îmbolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, bătaie s-a făcut în uşă. Înţelegând bătrânul, a zis lui Avraam, ucenicului său: zi-i celui ce a bătut în uşă: eu Sisoe în munte, eu Sisoe pe harar (aşternut). Iar el auzind, s-a făcut nevăzut.
51. A zis avva Sisoe tebeul, ucenicului său: spune-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văd la tine. I-a zis lui ucenicul: tu eşti bun la minte, dar aspru puţin. I-a zis bătrânul: tu eşti bun, dar molatic la minte.
52. Se spunea despre avva Sisoe tebeul, că nu mănâncă pâine. Şi la praznicul Paştilor, i-au făcut lui metanie fraţii ca să mănânce cu ei şi răspunzând, le-a zis: una am să fac: sau pâine am să mănânc, sau câte bucate aţi făcut. Iar ei i-au zis: numai pâine să mănânci. Iar el a făcut aşa.
din Pateric