China: Identificarea biometrică se adaptează măștilor purtate împotriva Coronavirus

Focarul Coronavirus oferă provocări autorităților chineze, dar oferă oportunități pentru companii de biometrie precum SenseTime și Megvii , după cum arată un raport al Reuters . SenseTime a dezvoltat un sistem de recunoaștere a feței care poate identifica indivizii care poartă măști pentru față, iar Megvii a dezvoltat un sistem care integrează camere termice pentru detectarea temperaturii și date ale corpului și imaginilor faciale pentru identificarea persoanelor.
Utilizarea crescută a măștilor de față a fost raportată anterior și reprezintă o provocare majoră pentru sistemul extensiv de recunoaștere facială în locurile publice din China.
Sistemul Megvii a fost construit cu sprijinul mai multor ministere guvernamentale și este testat la Beijing. SenseTime intenționează să își desfășoare sistemul la intrările de clădire.

 

Dahua mai spune că a dezvoltat o tehnologie capabilă să detecteze sterile febrile cu o marjă de 0,3 grade Celsius cu imagini infraroșii.
Raportul detaliază utilizarea recunoașterii faciale publice și alte sisteme de urmărire pentru a identifica și monitoriza persoanele care sunt purtători Coronavirus, deoarece autoritățile încearcă să limiteze focarul. Recunoașterea facială și detectarea de plăcilor de înmatriculare sunt printre tehnologiile utilizate pentru a monitoriza persoanele care au fost expuse la virus și care nu respectă recomandările de carantină. Datele mobile sunt, de asemenea, utilizate pentru a urmări locurile în care au fost oamenii și, în curând, pot fi utilizate de consumatori pentru a-și arăta locurile trecute către autorități sau angajatori, potrivit raportului.
Datele cu privire la zboruri și trenuri sunt colectate și analizate, iar Japan Times raportează că un sistem dezvoltat de Baidu este activ în gara Qinghe, scanând călătorii pentru a efectua biometrie faciale și a detecta temperatura corporală. Dacă este detectată febră, sistemul alertează personalul stației.
Japonia Times notează că sistemul Megvii este implementat într-o stație de metrou din Beijing. Un purtător de cuvânt al Megvii a declarat pentru Japan Times că o echipă de aproape 100 angajați au lucrat pe tot parcursul vacanței de Anul Nou Chinezesc pentru a optimiza modelele companiei pentru a detecta temperatura de pe fruntea expusă a unui subiect.
În ciuda faptului că a fost inclusă pe lista SUA a companiilor care necesită licență de funcționare, surse au sugerat recent că activitatea de recunoaștere facială a SenseTime continuă să crească rapid .

Sursa

 

Inima omului nu se liniștește, până nu se odihnește în Hristos

Ca niște fiare sălbatice se ridică patimile și poftele, sfâșiindu-ne tot ce e mai bun și mai sfânt în noi. Cădem în deznădejde și vrem să ne punem capăt zilelor. Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu și al Îngerului păzitor ne sfătuiește să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm și să plângem, cerând mila lui Dumnezeu.
Ca și primii oameni, în microcosmosul nostru lăuntric săvârșim și noi același păcat. Același fruct oprit stă ispititor în fața noastră, același șarpe ne înșală și noi călcăm aceeași poruncă. Dar imediat după judecata lui Dumnezeu, conștiința începe să ne tortureze. Cerul inimii noastre se întunecă. Norii groși acoperă strălucirea Soarelui Dreptății. Sufletul nostru începe să se tulbure, să tune și să fulgere. Ca niște fiare sălbatice se ridică patimile și poftele, sfâșiindu-ne tot ce e mai bun și mai sfânt în noi. Cădem în deznădejde și vrem să ne punem capăt zilelor.
Dar glasul lăuntric al lui Dumnezeu și al Îngerului păzitor ne sfătuiește să ne întoarcem, să cădem în genunchi, să suspinăm și să plângem, cerând mila lui Dumnezeu. Atunci, preaiubitul nostru Mijlocitor ne duce rugăciunile la Tatăl și prin sângele Lui căpătăm iertare. Și nu numai atât: însăși soarta noastră se îmbunătățește. Prin rugăciune adunăm razele Soarelui Invizibil și aprindem focul pe care atât de mult a dorit Iisus să-l vadă arzând în inimile noastre. Acest foc al Duhului Sfânt ne încălzește și ne mângâie. Și tot prin mijlocirea acestui Mângâietor, fiarele se îmblânzesc, pământul își dă roada sa, iar cerul începe să picure ploaia sa binefăcătoare. Și omul însetează și flămânzește mereu după o altă lume mai bună, iar inima lui nu se liniștește până nu se odihnește în Hristos Domnul.
(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 154)

Sfântul Cuvios Efrem Sirul: Viata, Acatistul si Canonul de rugaciune (28 ianuarie)

Sfantul Efrem Sirul

Glasul 2

Condacul Sfântului Cuvios Efrem Sirul (28 ianuarie)

Căutând cele de sus…

Ceasul judecăţii pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, Sfinte Părinte Efrem, ca un iubitor de linişte; şi îndemânatic învăţător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru aceasta, părinte preafericite, pe cei leneşi îi ridici spre pocăinţă.

*

Troparul Sfântului Cuvios Efrem Sirul

Glasul 8

Harul ce izvorăşte din gura ta cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei; ci, învăţându-ne cu cuvintele tale, Sfinte Părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să mântuiască sufletele noastre.

***

2

Viata

Minunatul Efrem a răsărit din pământul sirienilor. Şi fapta bună din pruncie alegând-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vătămătoare ale celor de o vârstă. El citea neîncetat, mai vârtos sfintele cărţi, iar sârguinţa, îndeletnicirea şi cugetarea întru acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceaţa. Încât şi el împreună cu proorocul zicea: Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea.
De atunci a avut tovarăşe fapta bună şi sârguinţa în osteneli. Căci care faptă cu dinadinsul nu s-a săvârşit de dânsul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blândeţea? Nu necâştigarea? Nu, peste atâta bogăţie de bunătăţi, şi smerită cugetare? Încă şi de darul cel învăţătoresc a fost împărtăşit. Apoi şi până acum prin cuvintele sale, vorbeşte cu noi, îndemnându-ne, mângâindu-ne şi sfătuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvântul credinţei cel drept, ci şi ne deşteptăm spre câştigarea faptei bune. Iar de nădejdea cea către Dumnezeu şi de dragostea cea către aproapele, atâta grijă a avut Efrem, încât el însuşi când a vrut să se ducă din viaţă, zicea astfel:
„Nicidecum în toată viaţa mea n-am ocărit pe Domnul şi cuvânt nebun din buzele mele n-a ieşit. În toată viaţa mea n-am blestemat pe nimeni. Şi nicidecum nu m-am sfădit cu vreunul din cei dreptcredincioşi”.
Avea încă şi lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-şi înceteze curgerea, decât Efrem Şirul lacrimile. Şi împreună cu lacrimile ieşeau şi suspinurile, arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinţei, pe care mai luminat îl va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Căci el se află pretutindeni filozofând despre judecata şi a doua venire a lui Hristos, înfricoşatul divan avându-l înaintea ochilor şi ziua aceea în minte întipărind-o; apoi pe sine osândit socotindu-se şi foarte cu jale tânguindu-se. În astfel de cugetări ale minţii îndeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia după cântătorul de psalmi, fugind de gâlceavă cea lumească şi în pustie sălăşluindu-se. Apoi, din loc în loc se muta pentru a sufletelor zidire şi folos, fiindcă era mişcat de duhul dumnezeiesc.
Odată îşi lăsă patria şi aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru închinăciunea sfintelor moaşte, care erau întru dânsa, iar pe de alta, pentru întâlnirea cu un oarecare bărbat dintre cei cuvîn-tători, ca să ia model de viaţă de acolo. Acest lucru îl cerea de la Dumnezeu, adesea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Stăpâne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edesa, să mă întâlnesc cu acel bărbat, care va fi puternic a-mi grăi cele spre folosul sufletului”. Astfel rugându-se, când a ajuns la porţile cetăţii, era îngrijorat: cum adică se va apropia de acel bătrân, ce va afla de la dânsul şi ce folos va dobândi?
Deci, călătorind astfel cu aţintirea minţii, o femeie îndată îl întâmpină şi aceasta era desfrânată. Negreşit al lui Dumnezeu lucru era acesta; căci pentru cele bune, de multe ori le rânduieşte tainic pe cele potrivnice. Deci, sfinţitul Efrem, astfel întâlnind pe desfrânată, stătea uimit oarecum, căutând către dânsa, mîhnindu-se şi pătimind întru sine cu sufletul, că nu i s-a împlinit cererea după rugăciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea văzându-l, iarăşi privea la dânsul cu ochi necuvioşi. Şi fiindcă astfel multă vreme se priveau unul pe altul, vrând s-o ruşineze şi întru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: „Pentru ce nu te ruşinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii aţintiţi?” Şi aceea zise: „Dar mie aşa mi se cade a privi la tine, că din tine şi din a ta coastă sunt luată. Iar ţie ţi se cade a te uita nu către noi, ci în pământ, din care ai şi fost luat”.
Acestea auzindu-le Efrem a mulţumit şi femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, şi lui Dumnezeu cu fierbinţeală îi înălţa mulţumire; care chiar prin cele fără de nădejde de multe ori poate face lucruri bune.
Deci, după ce au trecut zile destule, în cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dânsul, o desfrânată care s-a făcut organ de răutate al vicleanului. Şi printr-însa, ca prin şarpele cel dintâi, năvălea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a întâmplat, că dumnezeiescul Efrem fierbea nişte bucate, acea femeie deschizând fereastra care era în perete, se plecă cu neruşinare, apoi cu obrăznicie căutând la cuviosul, îi zise: „Binecuvintează, părinte”. Iar el cu blândeţea cea cuviincioasă lui şi cu graiul îi zice: „Domnul să te binecuvânteze”. Şi aceasta iarăşi cu râs necuvios a zis: „Dar ce lipseşte bucatelor tale?”. Iar acela a zis: „Trei pietre şi puţin noroi, ca fereastra aceasta să se astupe”. Aceea cu obrăznicie a zis: „Pentru că te-am cinstit, aceasta a făcut întru tine mândrie? Eu voiesc a dormi împreună cu tine, iar tu de prima dată mă deznădăjduieşti?”.
Însă precum aceea avea graiuri sataniceşti, astfel şi el cu mult mai vârtos n-a fost lipsit de cuvinte duhovniceşti, căci a zis: „De voieşti împreună cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ţi voi zice eu”. Iar aceea, dacă a auzit cuvântul, a şi întrebat de locul unde voieşte a dormi. „Nu într-alt loc, a zis el, decât chiar în mijlocul cetăţii voi dormi cu tine”. Iar ea a zis: „Dar nu ai sfială şi ruşine de bărbaţii ce ne vor vedea dormind în mijlocul cetăţii?”. Deci, femeia aceea dorind să vâneze sufletul cel pătimaş, n-a voit a cunoaşte ceea ce zice Solomon: Că ochii Domnului Celui Preaînalt de milioane de ori mai luminaţi sunt decât soarele; căci caută peste tot căile oamenilor.
Atunci sfântul a răspuns îndată: „Dacă ochii oamenilor i-ai judecat că sunt puternici a ruşina sufletul şi a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care văd toate câte se lucrează în ascuns şi întru arătare, nu ne vom teme şi nu ne vom spăimânta cu mult mai vârtos?”. Acestea destule au fost ca să înduplece pe desfrânata a se depărta de vicleană poftă către dânsul şi să se căiască de cele dintâi fapte rele ale ei. Căci îndată apropiindu-se şi căzând la pământ, cerea iertăciune de dobitoceasca şi neînfrânata ei pornire.
Apoi, făcând adevărată pocăinţă, a luat povăţuitor şi dascăl pe Sfântul Efrem în calea cea către mântuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfătui cele cuviincioase, spre a nu merge iarăşi, după cum zice dumnezeiescul Ieremia, în urma gândurilor inimii celei rele; apoi s-a îngrijit a o aduce într-o mânăstire femeiască, spre a face fapte bune. Şi în scurt, pe aceea care a voit a-l împie-dica din calea cea dreaptă, el mai vârtos întorcând-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptăţii întoarcerea ei spre calea mântuirii.
Astfel, dumnezeiescul Efrem întâlnindu-se cu două femei desfrânate, pe una a folosit-o, iar de la cealaltă însuşi a primit folos sau, mai adevărat să zic, de la amândouă, fiindcă ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povăţuit către Cezareea Capadociei, de darul care îl purta de sus, a văzut pe marele Vasile, glasul Bisericii şi izvorul dogmelor. Pe care Efrem văzându-l, cu multe cuvinte a început a-l lăuda. Căci cu ochiul cel prea binevăzător al sufletului a văzut o porumbiţă asemenea cu razele soarelui şezând pe umărul cel drept al acestuia, fiind strălucită şi vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, învăţându-se în taină prin acea cinstită porumbiţă cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este şi pentru ce a venit; de aceea se şi împărtăşesc unul cu altul de vorbire şi se îndulcesc de bunătăţile care erau întru dânşii.
Dar să ne întoarcem iarăşi către dumnezeiescul Efrem şi ale acestuia să le povestim. Căci nici un gând care să nu-i folosească în lucrarea faptei bune nu avea şi cum că îndestulător i s-a dat de la Dumnezeu talentul învăţătoresc pe care sfântul cu covârşire l-a împărtăşit în adâncul sufletelor credincioşilor de-a pururea. Şi aceasta chiar el o însemnează, zicând: Încă fiind tânăr, era ca o viţă îngreuiată de mulţi struguri, din limba lui crescută, la mare înălţime ridicată şi pe spatele a tot pământul întinsă; şi toată pasărea odihnindu-se într-însa, zbura împrejur şi din struguri mânca. Iar viţa cu cât strugurii i se culegeau şi pe păsări cu îndestulare le ospăta, cu atât mai mult cu rodul se înmulţea. Şi aceasta însuşi o zicea despre sine.
Încă şi alţii din cei ce s-au învrednicit a vedea unele ca acestea, o mărturisesc despre Efrem. Odată, a spus unul dintre ei că a văzut o mulţime de îngeri pogorându-se de sus şi având în mâini o carte, scrisă şi înăuntru şi afară, şi făcea cercetare despre vederea ce se arătase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-înşii puneau înainte pe Efrem, iar alţii pe altul dintre aceia citi cu adevărat săvârşeau viaţa cucernică şi înţeleaptă în acea vreme. Iar la urmă toţi s-au învoit că lui Efrem i se încredinţase cartea.
Deci, deşteptându-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserică şi a aflat într-însa pe Efrem cu învăţături prea bune şi decât mierea mai dulci, ospătând pe cei ce erau de faţă. Iar acela, după vrednicie mulţumeşte lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atât de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvântului şi necurmarea gândurilor, încât nici limbă nu putea sluji din destul grăbniciei vorbelor; încât chiar el a zis odată către Dumnezeu: „Stăvileşte, o! Stăpâne, valurile darului Tău”. Căci făcându-se adâncul dăscăliei ca un noian, nu-l lăsa, spre a nu învăţa. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le întrerupea decât numai cu rugăciunea, şi pe aceasta cu lacrimile.
Nopţile apucându-l priveghind, se trezea iarăşi la lumină, fiindcă se temea de stăpânitorul întunericului, canu cumva să-l prindă cu somnul, fiind împiedicat; şi de aceea priveghea pentru năvălirea aceluia, căci cât de puţin somn îi era destul, gustându-l numai, nu spre saţiu, ci numai de nevoie, ca să-i ţie trupul, care la cele multe sudori şi osteneli se întindea; şi aşa făcea să fugă din ochii lui somnul. Şi multe alte fapte îi erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere şi chinuirea de tot felul a trupului şi necăjirea.
Apoi, a adunat atâta bogăţie, încât martori pentru dânsul chiar gura să o iau şi graiurile lui cele mai de pe urmă, decât care nimic nu este mai vrednic de credinţă sau mai adevărat. Acestea sunt în acest chip: „Efrem n-a avut niciodată pungă, nici toiag, nici traistă, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pământ n-am câştigat, zice el, fiindcă am ascultat pe Bunul Împărat, care în Evangheliile ucenicilor Săi porunceşte: Nimic pe pământ să nu câştigaţi. De aceea nu am avut nici un lucru cu patimă de acest fel”.
Astfel a supus toate, cel râvnitor cu adevărat şi următor al ucenicilor celor dintâi; iar în smerita cugetare, zdrobirea inimii şi smerenie, cine era atât de mare, fierbinte şi tare? Căci cenuşa, ca pâinea o mânca şi băutura cu plângere o amesteca şi de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l lăudau, nu numai că nu-i primea, dar se arăta chiar supărat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau în râs şi-l defaimă; el se ruşina şi privea la pământ, culoarea feţii o schimbă uneori, cu sudori era asudată şi cu totul fără de glas petrecea, ca şi cum ruşinea i-ar fi oprit glasul.
Aceasta încă era deosebirea smeritei lui cugetări: căci când era să moară, unele ca acestea cu certare poruncea: „Să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu puneţi deosebi trupului meu mormânt, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt eu şi nemernic ca toţi părinţii mei”.
Iar despre iubirea de oameni, despre hrănirea săracilor şi despre milostivirea către cei săraci multă grijă avea el şi mult dorea folosirea acelora şi de la sine nu avea ce să le dea; ci cu înţelepciunea limbii şi priceperea deschizând inima şi mâna multora din bogaţi, cum şi vistieriile, printr-înşii dădea cu îndestulare celor ce aveau trebuinţă. Căci cuvântul lui nu era numai ca să moaie sufletele şi să le pornească spre milă, ci şi însăşi vederea şi blândeţea lui mişcau sufletele altora spre umilinţă. Acestea erau astfel, ca măsură pentru toată faptabună ce strălucea într-însul. Iar ceea ce acum cuvântul pune înainte, se cade să spun, căci este înveselitoare.
Apolinarie, cel ce a grăit multă nedreptate şi a izvodit toate spre răsturnarea credincioaselor dogme, încredinţase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia şi dezmierdărilor lui. Deci, de aceasta înştiinţându-se Efrem, care avea trebuinţă de înţelepciune, s-a prefăcut în chipul unuia din cei ce cugetă caApolinarie, şi se apropia către păzitoarea cărţilor, prefăcându-se că-i aduce binecuvântare şi că se împrieteneşte cu acea femeie, pe când lipsea Apolinarie. Şi de vreme ce femeia se încredinţase acum cu totul cum că Efrem este ucenic al lui Apolinarie şi din ceata păgânătăţii lui, s-a rugat ei ca să i se dea lui scrierile dascălului, „ca să pot, zicea el, să mă lupt cu ereticii”. Iar ea amăgindu-se prin acest înţelept meşteşug, i-a dat în mână cărţile, rugându-l a le înapoia grabnic.
Deci, Sfântul Efrem, amăgind ca şi Iacov pe Isav şi luând dreptul de întîi-născut, cu vitejie a ţintit pe pierzătorul. Căci, deschizând cărţile şi pe fiecare din file despărţindu-le, şi cu clei de peşte ungându-le pe toate, şi una cu alta împreună lipindu-le, şi ţinându-le mult timp cu mâna şi strângându-le, încât toate una să le facă, cu lipirea uneia de alta, aşa că nici una de alta să nu poată să se dezlipească sau să se rupă, le-a dat înapoi femeii. Iar ea luându-le şi necercetându-le, nici deschizându-le, şi văzând că erau bine pe din afară, s-a mulţumit cu aceasta. Deci, a ţinut câtva timp cărţile la dânsa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorbă cu credincioşii, după sfatul dumnezeiescului Efrem, care ştia necuvioasele cărţi ce lucrase acela.
Deci, Apolinarie era chemat ca să vorbească cu viteazul apărător al cuvântului. Însă Apolinarie, fiind obosit şi de bătrâneţe şi de răutăţile cele multe, el s-a lepădat de vorbă, iar către ale sale cărţi îndată a căutat şi pe acestea a poruncit să i le aducă, „că acestea, zicea el, îmi vor sluji mult”. Pentru aceasta, luând una din cărţi, încerca a o deschide. Iar după ce a văzut că nu se dezlipeşte nici o filă, a cerut altă carte, care asemenea era lipită. Atunci, în multă nedumerire căzând, şi de mâhnire umplându-se cu sufletul, cum şi de ruşine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urmă chiar şi Apolinarie rău a pierit.
Astfel era Efrem cu râvnă pentru Hristos, încât în sufletul lui se sădise fapta cea bună şi se socotea că un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livadă împodobită cu multe feluri de flori şi de trandafiri, sau că alt cer pe pământ cu mulţimea stelelor, şi pretutindeni înfrumuseţat. El era ca un răi care înflorea şi strălucea de-a pururea şi niciodată nu se veştejea; iar de şarpele cel veşnic clevetitor al mântuirii noastre, cu totul era neatins şi necălcat.
Însă acum, către sfârşit, trebuie să spun şi povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfârşitul aceluia, şi mai ales a spune îndestularea darului celui unit cu dânsul. Căci, atunci când avea să se ducă, cu cea de pe urmă durere a poruncit celor ce erau de faţă ca să nu-l îngroape cu haină de mare preţ. Unele ca acestea poruncind către cei ce stau împrejur, un oarecare dintre dânşii – şi acesta era din cei mai străluciţi, gătind o haină de mare preţ şi scumpă, socotea a înfăşura trupul lui Efrem după moarte.
Auzind aceasta, sfântul care bolea foarte rău, s-a mâhnit, că şi osârdia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela rănindu-se de diavol, chiar lângă patul sfântului, în mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tânguia, sucindu-şi mâinile şi întorcându-şi ochii, apoi curgându-i spume din gură, făcea şi alte lucruri ce sunt ale îndrăcirii, prin socoteala dumnezeieştii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsă, căci a defăimat părinteasca poruncă.
Deci, cel ce prevedea cele ascunse şi grăia cu duhul cel dumnezeiesc, a înţeles că boala era rodul păcatului. Atunci dumnezeiescului Efrem făcându-i-se milă şi mărturisirea primind-o, cu rugăciunea şi cu punerea mâinilor l-a izbăvit de diavol, poruncindu-i a-i împlini făgăduinţa, după poruncă. Deci, într-acest chip sfinţitul Efrem, la sfârşitul vieţii, cu atât de mare minune dojenind pe cei ce erau de faţă şi sfătuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut către locaşurile cele cereşti şi de acolo către strălucirea, care pe unii ca aceştia îi aşteaptă întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cade slavă, cinste şi stăpânire, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ganduridinortodoxie

4

Acatistul Sfantului Efrem Sirul (28 ianuarie)

Condac 1

Pe gura cea de miere curgatoare a cuvintelor dumnezeiestii intelepciuni, pe predicatorul cel inflacarat al pocaintei, tezaurul adancii umilinte celei izvoratoare de nesecate lacrimi si surpatorul invataturilor inselatoare, pe sfantul Efrem sa-l laudam si ca unui mare luminator sa-i cantam: Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efreme, trambita de foc a pocaintei!

Icos 1

Minunat si plin de stralucire s-a aratat chipul vietuirii tale, sfinte Efreme, ingerule cel pamantesc rasarit din neamul sirian si din slavita cetate Nisibe; drept aceea, cunoscandu-te ca pe un sfintit iconom al darului, iti faurim podoabe de cantari si cu tot sufletul iti graim unele ca acestea:
Bucura-te, cel hranit din pruncie si crescut in cugetarea dumnezeiestilor Scripturi,
Bucura-te, iubitorule de Dumnezeu si ravnitorule al faptelor cucernice,
Bucura-te, sarguitorule in ostenelile dobandirii virtutilor,
Bucura-te, ca de la desertaciunile lumesti te-ai intors si slava cea vesnica ai cautat,
Bucura-te, ca privelistea infricosatoarei judecati ai avut-o de-a pururi zugravita inaintea ochilor mintii,
Bucura-te, ca gandul acesteia ti-a deschis in suflet ranile nevindecatelor lacrimi,
Bucura-te, vlastar inflorit din lacrimi si suspine,
Bucura-te, caci cu lacrimile pocaintei ai inecat naravurile necuvantatoarelor patimi,
Bucura-te, parinte al umilintei si smereniei,
Bucura-te, gura lui Hristos ce inmoi inimile impietrite si destepti spre pocainta pe cei nepasatori,
Bucura-te, cel ce cu seva cuvintelor Vietii saturi pe cei flamanzi de dreptate,
Bucura-te, veghetorule si dreptarale al monahilor,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 2

Copil fiind tu, fericite, parintii tai au vazut in vedenie o vita imbelsugata de roade ce crestea din limba ta, umpland tot pamantul; iar pasarile cerului venind si indestulandu-se din fructele sale, cu cat acelea ciuguleau, cu atat via se umplea de struguri, aratand mai dinainte darul Sfantului Duh ce avea sa tasneasca din gura ta suvoaiele apei celei vii, marturisind Cuvantul Cel dintru inceput si cantandu-i: Aliluia!

Icos 2

Cuvintele Domnului fiindu-ti mai placute decat toata dulceata desfatarilor lumesti, te sarguiai in toata vremea la citirea sfintelor carti; si fugind de vorbirile cele vatamatoare, te avantai in sfinte cugetari, incat gata erai a spune cu proorocul: „in cugetul meu se va aprinde foc”. Daruieste si noua, prealaudate, o scanteiere de dorire sfanta, celor care iti cantam:

Bucura-te, ca frumusetea casei Domnului ai iubit,
Bucura-te, ca podoaba sufletului, asemenea Mariei ai ravnit,
Bucura-te, scara a virtutii urcata prin smerenie,
Bucura-te, cununa de aur a tuturor harismelor adunate laolalta,
Bucura-te, smirna binemirositoare aprinsa cu vapaia rugaciunii curate,
Bucura-te, ca materiei nu te-ai inchinat prin impatimire catre ea,
Bucura-te, adiere cereasca de sfintenie,
Bucura-te, vesmant de lumina neinserata,
Bucura-te, oglindirea Raiului cea minunata,
Bucura-te, nadejdea mantuirii sufletelornoastre,
Bucura-te, ghiocel neprihanit ce privesti cu gingasie spre cei te cheama,
Bucura-te, rugatorule si izbavitorule al nostru neinfruntat,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 3

Grija de intrebarea ce va sa fie la judecata cea de pe urma avandu-o ca pe un bold in inima ta, ai lepadat grijile cele desarte si nimicind spinii pacatului, te desfatezi acum in odihna si lumina cea neinserata a imparatiei Cerurilor. Soleste si noua, prea cantate, roua pocaintei care sa stinga focul cel vesnic pregatit dupa faptele noastre, ca slavindu-te sa-ti strigam: Aliluia!

Icos 3

Nevrednic de camara de nunta socotindu-te, te-ai plans pe sine parinte in toata ziua si noaptea si eu nemangaiata tanguire prihanindu-te, cereai indurarea si milostivirile divine. Cum, oare, nu ne vom umili noi, nevrednicii, auzind plangerile tale, pe care, cape un dar de mare pret le-ai lasat noua? Marturisind saracia noastra duhovniceasca, te cinstim ca pe o comoara a pocaintei si-ti inaltam glasuri ca acestea:

Bucura-te, porfira tesuta cu lacrimile pocaintei,
Bucura-te, fagure duhovnicesc ce ne reversi mierea umilintei,
Bucura-te, ca numai la sineti si la Dumnezeu ai luat aminte,
Bucura-te, ca ai taiat din radacina sclipirile pacatului,.
Bucura-te, ca prin zdrobirea inimii ai inabusit miscarile patimase,
Bucura-te, lance ascutita asupra gandurilorpotrivnicului,
Bucura-te, soare luminos ce ne vestesti primavara curatiei,
Bucura-te, heruvim ce prin abisul smereniei ai vazut Fata lui Dumnezeu,
Bucura-te, limanul celor impovarati de pacate,
Bucura-te, biruitorul robiei mortii celei sufletesti,
Bucura-te, arma tare, asupra inrauririlor diavolesti,
Bucura-te, dascaliile prealuminate ce ne scoti din caile pierzarii,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita, de foc a pocaintei!

Condac 4

Cu ce indrazneala ne vom apropia de tine, parinte, fiind incatusati in lantul slavei desarte si alipirii de cele lumesti? Tu, fericite, aveai rasuflarea unita cu sfasierea duhului, iar noi cautam cu osardie cele ce vatama sufletul nostru. Pleaca-ne, sfinte, a uri dezmierdarea pacatelor si a umbla in poruncile Domnului, cantandu-i neincetat: Aliluia!

Icos 4

Cercetand pesterile muntilor dimprejurul cetatii, ai aflat, preacinstite, pe sihastrul Iacob, cel ce avea sa devina unul dintre episcopii participanti la intaiul Sinod Ecumenic de al Niceea, caruia te-ai facut ucenic. Statornicindu-ti acela invataturile cele pentru dreapta credinta, te-a hirotonit diacon si te-a luat cu sine in slujba Bisericii celei incercate de invataturi rastalmacite si erezii, iar noi te laudam zicand:
Bucura-te, cel chemat de Dumnezeu la slujba Jertfei Mielului Mantuitor,
Bucura-te, cu heruvimii si serafimii impreuna slujitorule,
Bucura-te, diaconie ingereasca stropita cu lacrimi de zdrobire si evlavie,
Bucura-te, vas ales si piatra scumpa a temeliei Bisericii,
Bucura-te, vultur neclintit in contemplarea lucrarii celei inalte,
Bucura-te, gradina inmiresmata ce ai atras bunavointa cerului,
Bucura-te, apostol trimis la propovaduire de dreapta Celui Preainalt,
Bucura-te, fecioara inteleapta ce ti-ai agonisit untdelemn in ulcior si l-ai impartasit fiilor duhovnicesti,
Bucura-te, sluga credincioasa ce ai imprastiat talantii imparatiei pe ogorul sufletelor,
Bucura-te, para de foc ce te-ai ridicat prin Liturghie la cer si L-ai coborat pe Dumnezeu pe altarul inimii,
Bucura-te, troita ce infatisezi rastignirea de lume si urmarea Pastorului celui Bun,
Bucura-te, felinar ce luminezi pana la marginile pamantului,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 5

Vedenie cereasca s-a aratat unuia dintre parintii cei imbu-natatiti, cum, multime de ingeri pogorandu-se din cer tineau in maini o carte; si sfatuindu-se intre dansii cui sa o incredinteze pe aceea, mai vrednic decat toti te-au gasit pe tine, sfinte, si ti-au inmanat-o. Sfarsindu-se vedenia si mergand cel caruia i se descoperise la biserica, te-a vazut, prealaudate vorbind poporului cu putere multa si a cunoscut ca de la Dumnezeu era plinatatea darului, intarindu-se a-I canta Celui ce lucreaza unele ca acestea: Aliluia!

Icos 5

Insuflandu-ti Duhul noianul cuvintelor ca niste suvoaie prea repezi ce se rostogoleau in privelisti si intelegeri negraite si neputand asterne in grai multimea cea covarsitoare a intelesurilor, ai strigat catre Stapanul: „opreste, Doamne, valurile harului tau”, de care lucru minunandu-ne, te laudam, zicand:
Bucura-te, ca Mirele tau te-a impodobit cu coroana intelepciunii de sus,
Bucura-te, ritor inteleptit de Duhul Sfant,
Bucura-te, tom purtator al Cuvantului vietii,
Bucura-te, ca Domnul ti-a daruit cheile adancului intelegerilor,
Bucura-te, talcuitorule al Sfintei Scripturi,
Bucura-te, ca adancul minunilor celor ascunse, la lumina le-ai adus, faclie avand pe Duhul,
Bucura-te, ca ai scris imnuri si versuri nenumarate,
Bucura-te, ca omilii si talcuiri ai lasat Bisericii mostenire,
Bucura-te, ca prin grai si prin scrieri ai combatut cu inversunare ratacirile vremii,
Bucura-te, ca pe Apolinarie, pe Bardesan si pe Nuat si pe multii altii i-ai rusinat,
Bucura-te, caprin catehezele tale ai statornicit multimii lumina adevarului,
Bucura-te, aparatorule infocat al Treimii Celei de o Fiinta,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 6

Dreasa cu sare si plina de dragoste parinteasca este rostirea ta, preacuvioase, aducand lui Hristos vistierie bogata de roade, pe cei slabi nescarbind spre deznadejde si sufletele vartoase frangand spre pocainta. Daruieste-ne si noua, fericite, ocrotirea mijlocirilor tale si ne aduna a canta in duh de iubire si umilinta: Aliluia!

Icos 6

Prihanindu-te, parinte, in toata vremea vietii tale si din multa smerenie izvorand lacrimi amare, cu acestea, ca si cu niste dulci chemari ai trezit la viata pe cei cuprinsi de lenevire si nepasare si orbiti de ura, ingamfare si de alte multe patimi si pacate. Toti plecandu-se propovaduirii tale, te preamaresc cu laude de acest fel:
Bucura-te, curgere neoprita de lacrimi curatitoare,
Bucura-te, curcubeu al impacarii pacatosilor cu Creatorul,
Bucura-te, minune negraita ce izvorasti plans mantuitor din inimi precum piatra,
Bucura-te, tunet ce opresti lucrarile patimilor,
Bucura-te, intoarcerea oilor ratacite la pasunea dreptatii,
Bucura-te, ca ai deschis usile pocaintei celor incuiati in moarte,
Bucura-te, ca salbaticia rautatii ai prefacut-o in bunatate,
Bucura-te, ca nemilostivirea ai intors-o in mila si iubire,
Bucura-te, ca fecioria ai insemnat-o peste cei mai inainte scaldati in mocirla desfranarii,
Bucura-te, smarald cu sclipire de evlavie si blandete,
Bucura-te, sirena melodioasa de care cetele diavolesti se ingrozesc,
Bucura-te, rugatorule cel fierbinte pentru neamul omenesc,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 7

Fugind de zarva lumii vremelnice, te-ai retras in sihastriile locului, staruind in rugaciuni fierbinti, in aspra postire, in priveghere neincetata si intru saracie desavarsita si avand lacrimile hrana si bautura ziua si noaptea, cu care inchinandu-te lui Dumnezeu, cu suspine sfasietoare cantai: Aliluia!

Icos 7

Arzand de dragoste dumnezeiasca, ai dorit, cuvioase Efem, a cerceta cetatea Edessa pentru a saruta sfintele moaste cele de acolo si a castiga folos de la parintii cei intelepti; si rugand pe Dumnezeu sa-ti implineasca dorirea, Acela ti-a vorbit prin gura unei desfranate, iar noi, cutremurandu-ne, iti zicem:

Bucura-te, ingerescule Efreme, cel mistuit de doruri ingeresti,
Bucura-te, stea preafrumoasa ce stralucesti prin iubire,
Bucura-te, ca, in chip tainic, Domnul ti-a raspuns prin desfranata,
Bucura-te, ca, privindu-te ea cu ochi necuviosi, ai mustrat-o,
Bucura-te, ca intrebandu-o de ce nu se rusineaza a te privi, ea ti-a spus ca este femeie si coasta din barbat luata,
Bucura-te, ca ti-a mai zis ca barbatului se cade a privi spre pamant, ca unul ce e din acela intocmit,
Bucura-te, ca mult te-ai minunat auzind spusele ei,
Bucura-te, ca slavind pe Stapanul, l-ai inaltat fierbinte multumire,
Bucura-te, ca poruncindu-i Domnul, unealta satanei a rostit cuvant de mantuire,
Bucura-te, si ne intareste a capata folos din toate cele randuite de Sus in viata noastra,
Bucura-te, si ne usureaza cuptorul patimilor ce ne tulbura,
Bucura-te, mijlocitorul nostru cel tare, ce ne acoperi la judecata cea infricosatoare,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 8

Pe alta femeie desfranata care se silea, prin cuvinte lingusitoare sa te ademeneasca in pofta pacatului sau, luminandu-o cu intelepciunea sfintelor tale graiuri, ai intors-o, parinte cuvioase, la calea pocaintei; si ducandu-o intr-o manastire, aceea si-a plans faptele ei cele necuviincioase, cantand: Aliluia!

Icos 8

Facandu-se tie descoperire de la Dumnezeu despre sfantul Vasile, preacinstite, ca asemenea este unui stalp de foc ce se inalta pana la cer, ai luat cu tine un talmaci iscusit in limba elineasca si ai pornit spre Cezareea Capadociei ca sa-l intalnesti, iar noi, slavind ravna ta cea mare, iti cantam:
Bucura-te, cerb insetat de apele virtutii,
Bucura-te, ca, ajungand in Catedrala Capadociei, te-ai dosit intr-un colt al bisericii,
Bucura-te, ca de acolo admirai pe placutul lui Dumnezeu rob,
Bucura-te, ca, prin Duhul, ai vazut o porumbita asemenea razelor soarelui sezand pe umarul sfantului Vasile, ce ii insufla cuvintele ce le spunea,
Bucura-te, ca aceeasi porumbita i-a vestit arhiepiscopului despre venirea ta,
Bucura-te, ca acela si-a trimis arhidiaconul sa te cheme in sfantul altar,
Bucura-te, ca, instiintandu-te prin talmaci, i-ai raspuns ca esti strain si nestiut si ca te confunda cu un altul,
Bucura-te, ca venind a doua oara, trimisul pe nume te-a chemat,
Bucurarte, ca te-ai spaimantat auzindu-ti numele rostit,
Bucura-te, ca v-ati imbratisat in: Domnul, stiind prin descoperire unul despre celalalt,
Bucura-te, ca darul vorbirii elinesti, pe sfantul Vasile l-ai rugat a-ti mijloci,
Bucura-te, ca de dar invrednicindu-te, ectenia in limba elineasca ai cantat,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac 9

Mare mahnire, cuprinde sufletele noastre, parinte, vazand vremea vietii trecand, si aflandu-ne fara chip de indreptare. Vointa ne e slabita din pricina lucrarii pacatelor si neputinciosi suntem in fata propriilor noastre rautati. Tinde-ne, o, sfinte, mana ta folositoare si ne izbaveste de chinul cel nesuferit, ca izbaviti prin tine sa glasuim cantarea cea veselitoare: Aliluia!

Icos 9

Neinrobit de nimic din cele trecatoare, ca o pasare a cerului fiind, prealaudate, nu ai purtat in lumea aceastaj nici toiag, nici traista si nici alta bogatie, ci doar pe Domnul l-ai cautat si l-ai iubit si de acela lasandu4e purtat acolo unde El randuia a sluji oilor sale, cu smerenie te plecai, pentru care primeste de la noi:

Bucura-te, astru stralucitor rasarit pe bolta bisericii,
Bucura-te, munte al sfinteniei si al dragostei de Dumnezeu,
Bucura-te, pana a Duhului sfant spre indreptarea multora,
Bucura-te, conducatorul scolii teologice din Edessa,
Bucura-te, ca turma lui Hristos ai ferit-o de lupii rapitori,
Bucura-te, sprijinitorul poporului la vreme de foamete,
Bucura-te, ca bogatilor le-ai deschis bratele indurarii,
Bucura-te, ca, prin rugaciunea ta, un nor de insecte s-a napustit asupra armatei lui Sapor si a imprastiat-o,
Bucura-te, ca darul facerii de minuni si al inainte vederii ai primit,
Bucura-te, ca, prin punerea mainilor, pe neascultatorul indracit l-ai slobozit de demon,
Bucura-te, ca pe Efrem, strigandu-te in rugaciune, din robia barbarilor l-ai izbavit,
Bucura-te, ajutorul nostru in valtoarea primejdiilor si a ispitelor,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac10

Sosind vremea iesirii tale din trup, marturisit-ai, fericite, celor ce te inconjurau, ca, nicicand nu ai grait cuvant nebunesc cu buzele tale, pe nimeni nu ai blestemat si asupra nici unui credincios nu te-ai luptat. Auzind unele ca acestea noi, nevrednicii, muti de uimire si umilindu-ne cu sufletul, iti cantam: Aliluia!

Icos 10

Cum te vom lauda pe tine, parinte preaiubite? Sau, cu ce margaritare de cinstiri vom impodobi dupa vrednicie pomenirea ta cea de peste an? Macar ca departe sunt aceste smerite cantari de marimea ispravilor tale, nu trece cu vederea pe cei ce din suflet iti graiesc:

Bucura-te, rau de cuviosie revarsat in toata lumea cea de sub soare,
Bucura-te, mucenice, al nesangeroasei mucenicii,
Bucura-te, apostol al iubirii dumnezeiesti,
Bucura-te, Samuile, cel ce din pruncie te-ai daruit lui Dumnezeu,
Bucura-te, alt Moise, ceia ce te-ai salasluit in pustie, rugind de faraonul cel gandit,
Bucura-te, al lui Iosif frate intru curatie,

Lasat-ai porunca fiilor tai, preacuvioase, sa-ti ingroape mult truditul trup in cimitirul strainilor, iara ceremonii fastuoase si omagii, iar, in loc de flori si miresme, cerut-ai sa iii intampinat cu rugaciunile lor; drept aceea, adunandu-se sobor de pustnici si calugari, te-au ingropat dupa porunca, lacri-mand si cantand in cugetele lor: Aliluia!

Icos 11

Faclie purtatoare de lumina fiind, ai raspandit razele stralucirii tale pana la marginile pamantului, adapand cu priso-sinta cu bautura scrierilor tale, marite, pe cei insetati de mantuire, care impreuna cu noi, te lauda zicand:

Bucura-te, balsam de mangaiere sufletelor indurerate,
Bucura-te, licoare racoritoare a celor cuprinsi de arsita patimirii,
Bucura-te, trandafir ce daruiesti mireasma nadejdii si a rabdarii,
Bucura-te, mir ce reversi har si binecuvantare,
Bucura-te, ploaie calda ce asterni pacea in inimi,
Bucura-te, ancora si zid in lupta nevazuta,
Bucura-te, vapaie ce ne aprinzi de ravna,
Bucura-te, taria neputinciosilor impovarati de suferinta,
Bucura-te, lauda celor ce in tine afla scapare,
Bucura-te, biruinta celor ce te cheama in ajutor,
Bucura-te, bucuria celor ce se roaga tie,
Bucura-te, folositorul cel mare al tuturor,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac12

Rugaciunile robilor tai, nu le trece cu vederea, preacuvioase Efreme, macar ca, departe de lucrarea faptelor bune aflandu-ne, nevrednici suntem a fi ascultati; insa, catre tine singura nadejde avand, soleste-ne noua harul cel dumnezeiesc si ne pune pe buze cantarea: Aliluia!

Icos 12

Cantand laudele tale, te cinstim ca pe un mare dascal al pocaintei si intelept cuvantator si inchinandu-ne tie, intr-un glas te fericim zicand:

Bucura-te, cantare minunata ingerilor si oamenilor,
Bucura-te, limpezime a vietuirii scaldate in lumina,
Bucura-te, liman de bucurie si desfatare,
Bucura-te, camara imparateasca a bunatatilor ceresti,
Bucura-te, raza a luminii neapuse,
Bucura-te, punte ce ne treci peste furtuni si vifor,
Bucura-te, odor ce ne ras-cumperi din pacat,
Bucura-te, izbavitorul nostru din ispitele vrajmasului,
Bucura-te, mijlocitorul cel mare al pacatosilor,
Bucura-te, tamaduitorul bolilor sufletesti si trupesti,
Bucura-te, ca „harpa Duhului” te-au numit crestinii siriaci,
Bucura-te, ca „ lira a Sfantului Duh” te cunoastem si noi,
Bucura-te, Preacuvioase Parinte Efrem, trambita de foc a pocaintei!

Condac13

O, preamimmate parinte Efreme, cel ce, pentru ravna dumnezeiasca, darul lacrimilor neincetate ai primit si ca un stalp al pocaintei ai stralucit in lume, primeste smeritele noastre cantari ce cu dragoste ti le aducem si ne soleste mila in ziua judecatii, invrednicindu-ne de cantarea ingereasca: Aliluia!

Rugaciune

O, fericite parinte Efreme, cel ce, cu botezul lacrimilor ti-ai curatit vasul sufletului, facandu-l sa straluceasca de harul sfinteniei si ne-ai lasat noua pilda vietuirii tale placute lui Dumnezeu si comoara invataturilor insuflate din intelepciunea Duhului Sfant, cauta cu indurare spre pacatosii robii tai. Usureaza povara pacatelor noastre si ne aprinde in suflet focul pocaintei, ca in pace cu toti oamenii si in liniste desavarsita sa ajungem sfarsit crestinesc, invrednicindu-ne prin sfintele tale rugaciuni, dantuirii si veseliei negraite a imparatiei Cerurilor, cantand Tatalui si Fiului si Sfantului Duhj acum si pururea si in vecii vecilor, amin!

ganduridinortodoxie

2

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Efrem Sirul (28 ianuarie)

Troparul Sfântului Efrem Sirul, glasul al 8-lea:

Harul ce izvorăşte din gura ta cuvioase, a umplut de apele vieţii Biserica şi lumii a izbucnit râuri de cucernicie, revărsând asupra noastră apa pocăinţei; ci, învăţându-ne cu cuvintele tale, Sfinte Părinte Efrem, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 6-lea.

Irmos: Ca pe uscat umblând Israel…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu ploaia cea plină de desfătare a rugăciunilor tale adapă sufletul meu, care s-a uscat de seceta patimilor şi insuflă întru mine cuvânt, ca să laud praznicul tău, preafericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Strălucind luminat lumină duhovnicească, Părinte Efrem, soare te-ai arătat, luminând toată mulţimea credincioşilor cu fapte bune, dătătoare de lumină şi cu frumuseţile dogmelor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stingând văpaia patimilor cu râurile lacrimilor, ai ajuns, Părinte Efrem, vas cinstit al Sfântului Duh, izvorând izvoare de învăţături, de Dumnezeu fericite.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Primindu-L în pântecele tău, fără stricăciune ai născut pe Cuvântul, Cel Ce izbăveşte din stricăciune pe cei ce slujesc Lui pururea, Maică Fecioară Preasfântă, Uşa Vieţii Celei Adevărate.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Nu este Sfânt ca Tine…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Curăţindu-te pe tine de toată întinăciunea patimilor, te-ai arătat năstrapă a faptelor bune cu adevărat şi vas încăpător al darurilor Sfântului Duh.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nedând nicidecum somn ochilor tăi, te-ai arătat locaş al Preasfintei Treimi şi comoară a înţelepciunii, îmbogăţind lumea cu dogme strălucitoare ca aurul, preafericite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Sfânta Biserică a lui Hristos te cunoaşte pe tine ca pe un alt Eufrat, cu unde de aur, ce te reverşi cu undele dogmelor celor înţelepte şi adăpi toată făptura.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Unul din Sfânta Treime Întrupându-Se în două firi din Curate sângiurile tale, Prea­curată, cu Dumnezeiască cuviinţă a ieşit să mântuiască pe cei din Adam, pentru bunătatea Sa.

Irmosul: Nu este Sfânt ca Tine, Doamne, Dumnezeul meu, care ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule; şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale.

Cântarea a 4-a.

Irmos: Hristos este Puterea mea…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Puterea cuvintelor tale s-a răspândit în toată lumea, alungând orbirea sufletelor cu strălucirea smereniei celei dătătoare de înălţime, fericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fără prihană ţi-ai dus viaţa până la capăt, udându-ţi faţa cu lacrimi şi povestind tuturor cu înţelepte cuvinte, venirea Judecătorului, descoperitorule de cele Dumnezeieşti, vrednicule de laudă.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Văzând Domnul, strălucita înălţime a smereniei tale, ţi-a hărăzit cuvânt înălţător, prin care au fost înjosite înălţimile cele cumplite ale eresurilor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întărit fiind de harul Atotţiitorului, ai stat împotriva puterii demonilor şi ai biruit-o părinte; roagă-te pentru noi, care cu căldură te lăudăm.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca pe un Locaş Dumnezeiesc, ca pe un Munte Sfânt, ca pe un Izvor al Nestricăciunii, ca pe Ceea ce Singură a fost Aleasa Ziditorului nostru, Dumnezeu, pe Fecioara să o fericim.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Cu Dumnezeiască Strălucirea Ta…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu curgerile lacrimilor tale ai uscat, părinte, întreg noianul poftelor şi cu izvorul învăţăturilor tale ai nimicit pâraiele eresurilor, preafericite.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cugetul tău luminându-se cu plecarea cea către Dumnezeu, Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, a ajuns cu totul Dumnezeiesc, primind, ca o oglindă a Dumnezeiescului Duh, răsfrângerile de lumină, cele fără de materie.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai, părinte, adevărat locaş încăpător al Preasfintei Treimi şi împodobit fiind cu har, cu limpezirea curatelor fapte bune şi cu învăţăturile cele drepte.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mort m-a făcut pe mine în Eden gustarea cea rea din pom, prin meşteşugirea şarpelui; iar tu, născând pe Dătătorul de viaţă Hristos, m-ai înviat, Ceea ce Singură eşti cu har Dumnezeiesc Dăruită.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Marea vieţii văzând-o…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Purtătorul de Dumnezeu, punând temelie nu pe nisip, ci pe credinţa cea statornică, a rămas netulburat de toate vicleşugurile vrăjmaşului, ocârmuindu-se de Puterea Cea Nebiruită.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Limba ta s-a făcut, cu adevărat ca un condei de scriitor, cu scriere repede, învăţând cunoaşterea dreptei cinstiri de Dumnezeu şi săpând pe lespezile inimilor Legea Duhului, părinte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cei ce plutesc pe oceanul cel lin al dogmelor tale, Părinte Efrem, cugetătorule de Dumnezeu, se izbăvesc de întreitele valuri păgubitoare de suflet şi cu credinţă privind în sus, se mântuiesc de furtuna eresurilor.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cel Ce este mai presus decât toată făptura cea înţelegătoare şi de cea văzută, Întrupându-Se ca un Dumnezeu, a ieşit din pântecele tău, păzindu-te Nevătămată, precum ai fost înainte de naştere.

Irmosul: Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, Mult Milostive.

CONDAC, glasul al 2-lea. Podobie: Căutând cele de sus…

Ceasul judecăţii pururea mai dinainte văzându-l, ai plâns cu amar, Sfinte Părinte Efrem, ca un iubitor de linişte; şi îndemânatic învăţător ai fost cu faptele, cuvioase. Pentru aceasta, părinte preafericite, pe cei leneşi îi ridici spre pocăinţă.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Dătător de rouă, cuptorul…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iscusit dătător de Lege al sihaştrilor te-ai arătat, preacinstite şi ajutător în luptele de tot felul cu vrăjmaşii. Pentru aceasta cinstim pe pământ sfinţita şi cinstita ta pomenire.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Făcutu-te-ai organ plin de melodie al Duhului, pururea lăudate, cu suflarea de totdeauna a Lui, scoţând sunete şi cântare de pocăinţă mântuitoare, pentru noi, cei ce te lăudăm pe tine.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Zămislirea ta, Mireasă Dumnezeiască, este mai presus de cuvânt. Că ai născut pe Dumnezeu Cuvântul, pe Cel Ce a izbăvit de necuvântare pe toţi oamenii şi dă cuvânt a striga: Binecuvântat eşti Dumnezeul părinţilor noştri.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Din văpaie ai izvorât…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Arătatu-te-ai ca un alt soare purtător de lumină, trimi­ţând raze de învăţături până la marginile lumii, fericite, împu­ţinând, cu lumina pocăinţei, întunericul cel înfiorător a tot păcatul.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

De râurile Dumnezeieştilor dogme fiind înconjurat, ai ieşit ca un râu mare din alt Eden, adăpând faţa pământului şi înecând neghinele nelegiuirii, Dumnezeiescule Efrem.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Mărturisindu-te cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, strigăm ţie cu credinţă ca îngerul: Bucură-te, că numai tu ai născut pe pământ Bucuria lumii, pe Hristos Dumnezeu, Ceea ce eşti Plină de har, pururea Binecuvântată.

Irmosul: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Din văpaie ai izvorât cuvioşilor rouă şi cu apă ai stins jertfa dreptului, că pe toate câte le voieşti le faci, Hristoase; pe Tine Te preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Pe Dumnezeu a-L vedea…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fiind rănit de dragostea Atotţiitorului, ai petrecut toată viaţa plângând, Sfinte Preacuvioase Părinte Efrem, strigând cu spaimă: slăbeşte, Mântuitorule, valurile harului Tău, păstrându-l pe acesta mie, din belşug întru viaţa cea viitoare.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Efrem, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dulce este cuvântul tău cel dătător de umilinţă şi plin de luminare pentru cei ce aleargă către tine, purtătorule de Dumnezeu, Sfinte Minunate Părinte Efrem. Şi viaţa ta este fără de prihană, împodobită şi luminată cu toate faptele bune, cele luminate de Dumnezeu.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Locaş te-ai făcut Duhului şi râu plin de ape curgătoare de viaţă, temelie neclintită Bisericii, reazem sihaştrilor, pârâu pururea curgător al Dumneze­ieştii umilinţe, vrednice de laudă, Sfinte Efrem.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cugetul omenesc nu poate să înţeleagă Taina cea mai presus de gând a naşterii tale, Fecioară. Că sălăşluindu-Se Dumnezeu înlăuntrul tău, n-a mişcat încuietorile Fecioriei, ca Cel Ce Singur le-a aşezat, El Cel Necuprins de pricepere.

Irmosul: Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor; spre Care nu cutează a căuta Cetele îngereşti; iar prin tine, Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat; pe Care mărindu-L cu Oştile cereşti, pe tine te fericim.

SEDELNA, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel fără de…

Pe comoara înţelepciunii Tainelor lui Hristos, pe paharul cel Dumnezeiesc al umilinţei să-l lăudăm credincioşii întru pomenirea lui. Că potrivit cu numele lui, Sfântul Cuvios Efrem veseleşte pururea inimile credincioşilor, cu cântări Dumnezeieşti; ca un lucrător şi îndrumător în descoperirile Domnului.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel fără de…

Apărătoarea cea Fierbinte şi Nebiruită, Nădejdea cea Sigură şi Neînfruntată, Zidul şi Acoperământul şi Limanul celor ce aleargă la tine, pururea Fecioară fără prihană, roagă, împreună cu îngerii, pe Fiul tău şi Dumnezeu să dea pace lumii şi sufletelor noastre mare milă.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 8-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel fără de…

Cu Crucea Fiului tău, cea plină de har Dumnezeiesc, toată înşelăciunea idolilor a încetat şi puterea demonilor a fost călcată în picioare. Pentru aceasta noi, credincioşii după datorie pururea te lăudăm şi te Binecuvântăm; şi mărturisindu-te cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.1_(7)

3

Imnul al III-lea al Sfântului Efrem Sirul despre Post

Cine a privit şi a văzut pe Adam şi Eva şi pe şarpele viclean care, cu amăgirea în inimă şi cu pacea pe buze, se sârguia să-i linguşească? Adam era neştiutor şi Eva era naivă. Pomul înflorea şi rodul lui strălucea; mare a fost păcatul, sfântă şi puternică dreptatea. Binecuvântat fie Cel ce a amestecat valul milostivirii în judecata Sa cea dreaptă şi s-a îndurat de cei vinovaţi!

Cine ar putea suferi înfăţişarea celor doi dintr-o dată dezbrăcaţi şi coborâţi din înalt? Cel rău stătea privind cu bucurie; Cel Bun vedea şi urmărea din ochi. Cine n-ar fi plâns văzând pe marele Adam umilit şi ruşinat cosându-şi frunzele pentru a-şi acoperi goliciunea? Binecuvântat fie Cel ce S-a milostivit de el în frunzele lui şi a trimis veşmânt de slavă pentru goliciunea sa.

Cine ar putea tâlcui pomul care i-a tulburat pe iscoditori? Căci este o ţintă ascunsă care, nevăzută pentru ochi, istoveşte arcaşii; pom al cunoştinţei este precum şi al neştiinţei: pricină a cunoştinţei prin care omul a cunoscut care a fost darul pe care l-a pierdut, şi care pedeapsa venită pentru aceasta. Binecuvântat fie rodul care a amestecat cunoştinţa pomului vieţii în cei muritori!

Şarpele a privit şi a văzut porumbiţa în rai (pe Eva)… căci o poftea… S-a prefăcut în porumbiţă…, el, şarpele, cel cu totul blestemat. A luat din ea, ca şi aceasta să ia din el. S-a îmbrăcat în culorile ei, ca şi ea să se îmbrace în urâciunea lui. A cântat pentru ea un cântec vesel, ca să rătăcească jelind. Binecuvântat fie glasul Tatălui, Care S-a pogorât, a mângâiat şi a nimicit întristarea maicii noastre!

Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor (III Regi cap. 21). Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca!

Cel Milostiv a privit, a văzut sufletul în adânc şi a găsit o cale ca să-l scoată de acolo. Măcar că un singur semn al Său ar fi fost n stare să-l scape de acolo, El a întipărit iubirea Sa peste lucrul Său: S-a înverşunat în firea omenească, a dobândit neştiinţa ei, pentru ca să o aducă la ştiinţă. A cântat la harfa Sa cântări smerit, ca ea să vină la înălţare; a ridicat crucea Sa în înalt, ca fiii Evei să se poată înălţa spre cele cereşti!1_(7)3

Imnele Răstignirii Domnului scrise de Sfântul Efrem Sirul (fragment)

3
1. În ziua a paisprezecea se jertfea mielul de Paști „între sori“ precum este scris [Levitic XXIII, 5 și Ieșirea XII, VI; XXX, 8], arătând dinainte că avea să fie un apus [de soare] pentru El. “ Fiindcă așa s-a prorocit ceasul junghierii Mielului celui adevărat. Ceasul Său ne învață cât era de desăvârșit: în ziua a cincisprezecea fost-a junghiat când cele două stele [cf. Ieșirea XII, VI] erau în faza plină.

4
12. Catapeteasma ruptă [Matei XXVII, 51 par.] strigă de durere împotriva lăcașului cel sfânt, se tânguie fiindcă are să fie nimicit și pustiit. Arhiereul vremelnic și-a rupt cămașa, preînchipuind preoția pe care venea să o îmbrace adevăra¬tul Arhiereu. Lăcașul cel sfânt și-a sfâșiat vălul său, preînchipuind pe Cel ce lua în slujba Sa altarul lăcașului sfânt.

13. Cutremurându-se [Matei XXVII, 51], pământul arăta nimi¬cirea sălașurilor lor și clătinarea picioarelor lor arăta că pământul avea să-i izgonească aruncându-i în toate cele patru zări și risipindu-i în mânia Sa. Poporul a fost risipit, ca să se adune neamurile [păgâne]. Templul a fost nimicit, iar lăcașul nostru sfânt s-a zidit.

14. Chiar și soarele, luminătorul oamenilor, s-a stins el însuși [Matei XXVII, 45]. A luat și a întins înaintea feței sale acoperământul întunericului, ca să nu vadă rușinea Soarelui dreptății, în a Cărui lumină strălucesc îngerii în înălțime. Zidirea s-a clătinat, cerul s-a plecat, iadul a vărsat și a scuipat morții afară.

15. Și luminătorii I-au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preînchipuind plinătatea ce nu cunoaște micșorare. Soarele era simbolul slavei Lui, luna era simbolul umanității Sale; și amândouă L-au vestit. Dimineața luna, văzând soarele, mergea în întâmpinarea Lui, icoană a turmei Sale ce venea spre El.

16. Și mormântul în care L-au pus a fost nou [Matei XXVII, 60], preînchipuire a neamurilor [păgâne] care au fost botezate, spălate, curățite și înnoite, amestecând în trupurile lor Trupul și Sângele, chipuri ale morții împăratului. Iar a treia zi a înviat și a lăsat mormântul: în noi moartea Sa e viața de veci.

17. Piatra mormântului, pe care a răsturnat-o îngerul de sus [Matei XXVIII, 2], se aseamănă robului care deschide ușa cu teamă în fața stăpânului său. Trei îngeri au fost văzuți la mormânt , vestind că va învia a treia zi. Maria care L-a văzut e icoana Bisericii, care vede de pe-acum semnul venirii Sale celei de-a doua…

5
…2. Și această zi [de vineri] și amurgul ei sunt mare simbol și prefigurare minunată. E ziua în al cărei amurg a fost osândit Adam: simbol mare! Căci soarele s-a plecat și lumina s-a stins, depărtându-se de Adam, iar el a fost îngropat în întuneric. A rămas în întuneric, după care lumina s-a întors. Ziua care s-a întunecat a început să licărească [din nou] tâlcuind preînchipuirea…

6
1-5: cele trei ceasuri de întuneric și apoi de lumină de la răstignire fac o zi; comparație cu minunea opririi soarelui de Iosua; 6-11: simbolul celor trei ceasuri prisositoare ale anului; 12: lipsa câte unei jumătăți de zi pe lună; 13-15: explicarea simbolismului acesta al lunii și soarelui; 16: din nou despre minunea opririi soarelui de Iosua; 17-18: calendar solar și lunar; 19: ceasul învierii; 20: rugăciunea lui Efrem

1. Trei zile se numără pentru Hristos ca și pentru Iona [Matei XII, 40]. Iată ziua de vineri, a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul odihnei care a adus odihna morții. Cel care S-a întunecat și a stră¬lucit a făcut apoi o [altă] zi din răstimpul în care a întunecat soarele .

REFREN: Slavă Ție, Domnul nostru, căci cei doi luminători vestesc prefigurările crucii Tale!

2.O timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el și-a predat Cel Slăvit duhul Său Tată¬lui [Ioan XIX, 30]: întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el, cutremur s-a făcut în el, sfâșiere s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în [acest răstimp]. Dintr-o singură zi Iisus a făcut două așa cum Iosua făcuse din două zile una [Iosua Navi X,12-14].

3. Și în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit-o Domnului numelui său, ziua a fost împărțită și unită, a fost una și două în același timp: prin răsărit și apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile, îndoită Și totuși una. Și Vinerea mare a fost o singură zi prin mă-sura somnului, dar două prin despărțirea făcută de semnul minunat arătat în ea [întunecarea soarelui].

4. Primiți dar, cei ce ascultați, cuvintele mele despre socoteala celor trei zile. Iată ziua de vineri și seara ei cea mare, sâmbăta și seara sa și, afară de aceasta, celălalt răstimp cu apusul și răsăritul luminii, și care s-a făcut o zi. Seara acestei alte zile arată că învierea va fi desăvârșirea zilei de vineri.

5. Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s-a întu¬necat și iarăși a strălucit. Privește-l deosebi ca pe o zi! în locul ceasurilor [zilei] el a așezat ceasurile de pe urmă ale serii, și așa a fost împlinită vinerea neîncheiată: trei ceasuri de întuneric și trei de lumină, o noapte și o zi dau o nouă zi.

6. O, preînchipuire care vestești simbolic dinainte cele trei ceasuri prisositoare! Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura cele trei ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa. Domnul luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui și soarele L-a vestit mai dinainte.

7. Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care se revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reașezare, ci mai degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost așezate numai pentru ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric la vremea răstignirii.

8. Sunt învățați care spun că prin aceasta e împlinită lipsa lunii. Dar să ne întrebăm: de ce lipsește lunii jumătate de zi? Și acest lucru e o tulburare a lunilor. Slavă Ție, Lumina noastră! Căci pe Tine Te închipuie luminătorii, soarele și luna cu simbolurile lor.

9. Soarele Te-a vestit mai întâi prin cele trei ceasuri prisositoare. Sunt ceasuri pe care numai mintea le poate socoti în numărul ceasurilor anului. Pentru ochi sunt ascunse: prefigurare a zilei aceleia în care soarele și-a ascuns lumina ca să vestească prin cele văzute tainele Sale.

10. Și ceasurile în care s-a făcut întuneric n-au putut fi deosebite cu ochii. Ele au putut fi cuprinse doar cu mintea, cu ajutorul ceasului de apă. Simbolul se asemăna realității, amândouă fiind ascunse. Cele trei ceasuri ascunse au urmat, au îmbrăcat și au împlinit de cele trei ceasuri ascunse.

11. Pentru că am spus „trei“ și „trei“, să nu înțelegi „șase“. Căci numai trei ceasuri prisositoare sunt în fiecare an, și în anul acela în cele trei ceasuri s-a făcut întuneric. Învață că de aceea au și fost făcute la început. Simbolul trecea și umbla pretutindeni, iar când și-a găsit Stăpânul, a pătimit împreună cu El.

12. O, slăvite Iisuse! Și luna Te vestește pe Tine. Căci în fiecare lună lipsește măsurii sale o jumătate de zi. Și cu cât prisosește măsura deplină a ceasurilor anului, pe atât lip¬sește măsurii lunilor. Crucea pe care s-a urcat e jugul carului său, la care a înhămat soarele și luna.

13. Căci luminătorii slujesc Stăpânului tuturor luminătorilor; soarele și luna, închinate odinioară [de oameni] , sunt acum roabe Fiului Celui singur vrednic de închinare. Soarele prin cele trei ceasuri, iar luna prin cele șase. II poartă înjugate de către cele două simboluri. în soare și în lună Iisus și-a închipuit simbolurile Sale, ca prin ele să vestească taina venirii Sale.

14. Dar de ce s-a întâmplat această prisosire în măsura soarelui, și de ce măsura lunii a fost nedesăvârșită și micșorată? Soarele care-și revarsă și dăruie plinătatea lui e simbolul darului Dumnezeirii Sale. Luna e simbolul trupu¬lui Său; îmbrăcându-se în el, Cel desăvârșit a desăvârșit măsura ei nedesăvârșită.

15. Soarele a vestit cele trei ceasuri, ceasuri de lumină asemenea Domnului său, iar luna a vestit cele trei ceasuri de întuneric asemenea lui Adam. Cu cele trei ceasuri care erau simbolul bunătății [dumnezeiești] , iată [împreună] nouă ceasuri vestesc cele două: vremea Fiului, Care la ceasul al nouălea și-a dat cu glas tare duhul Său Tatălui [Matei XXVII,45-50; Ioan XIX, 30].

16. Prin Iosua, fiul lui Nun, ziua s-a făcut îndoită și a fost mai lungă decât toate zilele, ca simbol al poporului pe care l-a înălțat mai presus decât toate neamurile. Prin Domnul nostru Iisus o zi s-a făcut mai mică decât toate zilele ca simbol al poporului care a fost disprețuit de toți. Acolo soarele s-a întărit, după cum s-a întărit și poporul, aici poporul s-a întunecat asemenea soarelui.

17. Întărește-mă, Doamne, să scriu și într-alt chip despre cele ale lunii! 11 zile lipsesc anului ei din cele 356 de zile care fac numărul deplin al anului soarelui. Ceea ce am grăit și grăiesc să fie Ție, Doamne, spre laudă, iar mie spre ispășire, prin milostivirea Ta!

18. Moise a unit și a amestecat calendarul anului cu socoteala lunii. El a rânduit, a alcătuit și așezat calendarul anului. Anul lui Noe avea două calendare, după cei doi luminători. Iscusitul cărturar [Moise] a făcut din ele unul singur. Doamne, fă ca să fiu pentru Tine un cărturar al tainelor Tale, ca Tu să tâlcuiești prin robul Tău asemănările Tale!…

7
4-6: soarele și luna la moartea Domnului; 7-10: cele patru puncte cardinale cinstesc fiecare cu ale sale pe Domnul; 11: lor li se adaugă înălțimea și adâncul; 12: numerele 6 și 100 și simbolismul lor.

…s-a făcut primăvară în iad. Fața morților a strălucit, oasele lor uscate s-au veselit, frumusețea lor stinsă a strălucit.

4. În întuneric te-a împodobit soarele cu frumoasă cunu¬nă. Intrând întru sine a împletit-o și în trei ore a sfârșit-o, ca să încununeze cele trei zile ale morții Tale. El vestea prin aceasta că lupta cu moartea, ca prin cruce să biruie fiecare asupra morții. A luat asupra Sa [crucea] și a biruit prin ea asupra ei, ca Goliat care a pierit ucis de propria lui sabie [1 Regi 17, 51].

5. Soarele vestea despre El că e nevăzut și văzut, că trupul Său s-a îmbrăcat în pătimire, dar Firea Sa a rămas nepătimitoare. Prin taina trupului Său a pătimit iar prin taina puterii Lui a strălucit. O, soare văzut, care jelea pe Cel nevăzut! O, luminător ce s-a întunecat din pricina Luminii! Dar a fost mângâiat și s-a înălțat și ne-a mângâiat, căci din mormântul Său El S-a sculat pentru Biserica Sa.

6. Soarele s-a ascuns în înălțime, luna în adânc, și din toate părțile drepții fugeau, căutau și găseau scăpare. înge¬rilor le-a vestit soarele, iar celor îngropați luna că cei tică¬loși L-au omorât cu viclenie pe Domnul lor. Soarele a stră¬lucit ca îngerii ce au fost trimiși, luna a urcat împreună cu morții cei înviați, iar în mijloc răstignitorii se înăbușeau.

7. Fie ca răsăritul să-i aducă cu dreapta sa cunună. Din simbolurile și prefigurările arcei să i-o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și-a cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii [Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al raiului, slăvitul său vecin.

8. Apusul să-i aducă două cununi strălucite, a căror mireasmă se revarsă în toate părțile. Apusul în care au apus stelele gemene, cei doi Apostoli, care strălucesc din mormintele lor pururea raze neînserate. Căci Simon a întrecut soarele, iar Apostolul [Pavel] a covârșit luna.

9. Ținutul din miazăzi să-i aducă cunună din Faran [Sinai, Deuteronom XXXII, 2]! El a încolțit și înflorit flori evreiești și legea cea înfricoșătoare, pe care nimeni n-a împlinit-o vreodată. Aceasta e cununa Domnului nostru care a împlinit-o până la capăt. îmbătrânind, ea a tăcut și s-a odihnit. Doar ca mărturie mai este citită, și ca o bătrână istovită se odihnește.

10. Din pricina asprimii sale ținutul din miazănoapte nu cunoaște flori, ci doar zăpadă și gheață și vijelii năprasnice. Păgânătatea elină o închipuie vântul de miază noapte. Dar iată că și el aduce prin flori noi cunună Soarelui milostivirii care l-a făcut roditor. Iată că încolțesc și în el osemintele mucenicilor și florile strălucitoare ale fecioarelor.

11. Înaltul și adâncul Te încununează pe Tine, Doamne. Iată cele șase zări îți aduc cununile lor, fiindcă în ziua a șasea ți-au împletit cunună de spini. Pe Tine să Te încu¬nuneze și prin Tine pe Părintele Tău! Trupul lui Adam care a biruit prin Tine, mare a fost rușinea lui când a fost biruit, dar cu cununi de biruință ai acoperit înfrângerea lui.

12. Din toate zările mulțumită fie adusă Celui ce S-a născut în mileniul al șaselea. Numărul „șase“ e desăvârșit, fără lipsă. Iar numărul „o sută“ e o cunună în mâna dreaptă . Ca niște cununi aduce dreapta noastră imne. Prin simbolul lor să ne izbăvești de partea stângă și prin preînchipuirea lor călăuzește-ne de-a dreapta, în care stă împletit [cunună] numărul „o sută“!

***

Cele 7 Plansuri ale Sfantului Efrem Sirul

5

Plansul de luni seara

Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate si necurate, Stapane al tuturor, iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase; si sa nu te ingretosezi de mine ca de unul ce sunt nevrednic si nepriceput. Nici sufletul meu, care de iad se apropie, nu-l judeca nevrednic de mangaierea Ta. Cauta-ma pe mine ca pe oaia cea pierduta, caci m-am facut pustiu de a ma indrepta catre toata osardia si tot gandul cel bun. Caci, dupa ce m-am orbit cu dulcetile si cu dezmierdarile, am intunecat sufletul meu si de betia patimilor este innegrita inima mea.
Marturisesc Tie Doamne, Mantuitorul lumii, toata amaraciunea, rautatea si dobitocia mea. Voi spune, iarasi, din inima, toata bunatatea si veselia Ta pe care Tu, Doamne, din nemarginita iubire le-ai revarsat peste mine. Din pricina mea Te-am intaratat, Doamne; m-am aratat fara osardie catre facerea de bine, m-am gandit des la rau si lesne am savarsit tot pacatul. Iar Tu, Stapane, ai trecut cu vederea toata rautatea mea din pricina nemarginitei intinderi a indurarii Tale, Fiule al lui Dumnezeu. Capul meu se inalta prin darul Tau, Stapane, dar se smereste iarasi pentru pacatele mele. Ma trage pe mine, iarasi, darul Tau catre viata, iar eu, mai vartos, catre moarte cu staruinta ma duc.
O, cat de cumplita e obisnuinta patimilor ! Cum leaga mintea cu legaturi de nedezlegat! Si eu, pacatosul, ma leg cu ele de buna mea voie. Si inca ma si bucur cand ma vad legat. Cufundat sunt in adanc: si-n fiecare zi ma bucur de lanturile vrajmasului si ma indulcesc intr-insele. Ne leaga cu legaturi pe care nu vrem sa le vedem, si de-a pururi ne intinde curse, in care ma prind. Pentru ca el insusi cunoaste cugetul si pornirea. Si fiindca este mai tare, intr-o clipita ma leaga.
Acesta este plansul, aceasta este tanguirea, pentru ca ma ferec eu singur, ca si cu niste obezi, cu voile mele. Caci putand sa zdrobesc legaturile intr-o clipita de ochi si sa ma fac slobod de toate cursele, nu vreau s-o fac. Ma las biruit de trandavie si de obisnuinta patimilor. Cu voia ma supun lor. Acest lucru, de rusine plin,este mai greu de plans. Pentru ca merg cu voile mele la vrajmasul meu si el imi leaga sufletul si ma omoara in patimi, bucurandu-se. Si putand sa sfarm legaturile, iata ca nu poftesc! Este oare alta rusine mai cumplita decat aceasta a mea? O, nu !
Nimic nu este mai de rusine decat ca cineva sa faca voile vrajmasului sufletului sau ! Si asa, aflandu-ma eu, ticalosul, si cunoscand legaturile mele, le ascund din falsa evlavie.
Iar cugetul meu ma mustra si ma omoara in adancul sufletului: „pentru ce nu te trezesti ticalosule?”.
Oare nu stii ca langa usa este infricosata zi a judecatii?
Scoala-te ca un puternic! Rupe-ti legaturile! In tine este puterea dezlegarii ca si puterea legarii. Asa ma mustra pururea, in adancul sufletului, sfanta stiinta. Si eu nu vreau sa ma izbavesc din legaturile curselor. Ma tanguiesc si suspin in fiecare zi, si iarasi in chip zilnic ma descopar legat. Vrednic de jale si ticalos sunt eu, nesporit in lucrul cel bun al vietii mele, fiindca nu ma tem de cursele mortii.
Trupul imi este imbracat cu chip de cucernicie, de ochii privitorilor mei, dar sufletul imi este ferecat, ca in niste obezi, de ganduri necuvioase. Pe dinafara ma fac cucernic cu multa sarguinta dar inauntru sunt uraciune in fata lui Dumnezeu. Imi indulcesc graiul cu oamenii, cautand sa par bun, in timp ce sunt amar si rau cu voirea.
Si ce oare voi face in ziua cunostintei? Atunci cand judecatorul Dumnezeu va da pe fata totul inaintea judecatii? O! Ce mare frica ticaloseste inima mea, fiindca ma strang eu insumi in lantul nemarginitelor faraldelegi!
Eu insumi stiu ca acolo ma voi munci daca nu voi imblanzi aici, cu lacrimi, pe Judecatorul. Pentru aceasta, ma rog sa nu Iti incui indurarile, Stapane, intru urgie; ca Tu Insuti astepti intoarcerea mea, pentru ca nu voiesti sa vezi pe cineva arzand, ci voiesti ca toti oamenii sa se mantuiasca in viata cea vesnica. Indraznesc deci, la indurarile Tale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, cad inaintea Ta, rugandu-ma. Cauta spre mine si ma miluieste! Scoate din temnita faradelegilor sufletul meu!
Straluceste-mi in minte raza de lumina, mai inainte de a ne duce la judecata ce va sa-mi fie infricosata. Frica mare ma apuca pe mine, ticalosul si inversunatul. Cum ma duc eu acolo, cu totul gol de fapte bune! Frica si cutremur ma cuprinde, Doamne, cand ma vad pe mine fara de osardie spre bunatate. Si cu ganduri potrivnice ma svarcolesc intr-una, plecandu-mi dracilor, care, cu dezmerdarile patimilor, spre pierzare pururea ma amagesc. Ma aseman prea bine negustorului trandav si lenes, care, in fiecare zi, isi pagubeste capitalul cu castigul. La fel si eu ticalosul, ma pagubesc zilnic de bunatatile mele cele ceresti intru multe invaluiri, care mi trag spre rau, caci simt in mine cum, in fiecare ceas, eu ma fur singur. Si vrand, ma aflu intru acelea pe care le urasc. Ma inspaimant eu insumi de voirea mea, care, in multe chipuri, se arunca intru necazuri in pricina ca pacatuiesc. Si ma inspaimant iarasi de pocainta mea, care nu are temelie tare pe stanca cea izbavitoare care ma poate mantui. O, cum nu ma lasa in pace vrajmasul sufletului!
Cum pune in fiecare zi temelia zidirii pe care, cu mainile mele, iarasi o risipesc!
N-am pus inceput bun pocaintei sufletului. Sunt un rob al trandaviei. Cu insasi voia mea si cu multa osardie slujesc vrajmasului. O, cine va da capului meu apa cea fara de nume care sa-l spele? Si cine ochilor mei izvoare de lacrimi cu care sa plang totdeauna catre induratul Dumnezeu? Sa cer dar de la el sa trimita har mie, pacatosului, Si sa ma scape de marea cea innebunita, care, cu valurile pacatului, inviforeaza necontenit inima mea.
Caci voile mele au biruit ca niste rani care nicidecum nu primesc doctorii de vindecare.
Femeia cea pacatoasa, inteleapta s-a aratat fiindca s-a temut si s-a sarguit si-a urat lucrurile pacatului, aducandu-si aminte de rusinea cea vesnica ce va sa fie si de chinuirea cea nesuferita a muncii iadului.
lar eu, pentru patimile pacatului,in fiecare zi rugandu-ma, nu ma indepartez de dansele, ci raman de-a pururea nebun,intru obiceiul cel rau. Spre nadejdea de pocainta imi este asteptarea, furandu-ma cu desarta-i fagaduinta si zicand: ma pocaiesc, in vreme ce eu niciodata nu ma pocaiesc cu adevarat. Ma pocaiesc numai cu graiul in timp ce cu lucrurile, mult stau in urma de adevarata pocainta. Deci imi uit firea, facand cunostinta cu raul si, intaratand pe Domnul, neintrerupt pacatuiesc. Izvor de pocainta nu am aflat caci cu intarire am facut pacatul, si nu fara de voie am pacatuit. Si Iuda, vanzatorul, loc de pocainta nu a aflat, caci cu Domnul fiind, a pacatuit si stia ceea ce facea, fiindca avea cunostinta Domnului. Deci pentru pacatele noastre,intru cunostinta facute, ce voi astepta eu, ticalosul?
Si daca cel ce numai gandeste raul intocmai e cu cel ce-a lucrat, apoi eu ce raspuns voi da pentru nenumaratele multimi, ale faradelegilor mele? Ham, gandind rasul tatalui sau, lepadat a fost. Cei ce s-au unit, in car de foc s-au inghitit nimic zicand sau facand. Si cei din vremea lui Ilie, asemenea au patimit. Si Saul cu gandurile slujirii de idoli numai invoindu-se, s-a lepadat de Dumnezeu. Si Aristotel, numai sfatuind pentru pacat, a murit. Si fiii lui Aron, gresind, s-au sfarsit. Si Anania si Safira, cu nebagare de seama petrecand, vreme de pocainta n-au aflat.
Dar eu cel ce fac intru cunostinta fapta mea, privesc la invoirea mea si zic ca astept cu credinta hotararea dreptatii ce mi se cuvine.
Pentru ce ma las amagit de chipul smereniei mele cand eu sunt eu totul strain de faptele cele bune si cele potrivnice fac inaintea lui Dumnezeu? Fariseii au suferit mustrare atunci cand Mantuitorul Hristos le arata pe fata minciuna portului si-a chipului lor !
Iar eu adesea ma plictisesc de mustrarile cugetului si caut sa mi-l adorm spre a scapa de ele. Atunci amar este adevarul celor ce cauta sa-l ascunda. Ci eu vin acum, Doamne, sa-mi descopar chipul si se vor arata viermii, si voi dezveli fata si ochii, si vor vedea cei de fata fatarnicia mormantului si minciuna faptei mele se va descoperi si vor privi toti fata mea de fariseu. Caci chiar aici, in lume, ea se face vazuta, nu numai dincolo in vesnicie, unde o va arde focul.
Tinde-i mana de ajutor celui ce se tavaleste Doamne! Caci voind a ma scula nu pot, pentru ca sarcina pacatelor mele s-a ingreunat peste masura si obiceiul cel rau ma opreste, legandu-ma. Vad si ca intr-o negura umblu, si intru mult intuneric misc mana mea, si ca un slabanog sunt. Mi se pare ca sunt sarguitor si iata ca ma plictisesc curand.
Ma rog sa ma izbavesc, si cu toate ca postesc, vad ca sunt impiedicat de duh vrajmas. Vreau sa ma blagoslovesc mult, dar cu inima nu-L iubesc pe Dumnezeu.
Cum voi indrazni sa cer iertare pentru pacatele, mele, cand petrecerea de mai inainte eu nu o uit; sau cum ma voi dezbraca de omul cel vechi, care se strica, cand poftele amagirii celei vechi nu ma leapada ?
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa indurarile Tale sterge faradelegile mele.
Gura mea netrebnica striga catre Tine, Stapane, si inima mea necurata si sufletul meu intru pacate intinat. Auzi-ma pentru bunatatea Ta, si rugaciunea mea nu o lepada. Caci nu lepezi rugaciunea mea, ci a celor ce nu se pocaiesc intru adevar. Dar pocainta mea, Doamne, nu este curata! Un ceas ma pocaiesc si doua Te intarat. Intareste sufletul meu pe piatra pocaintei. Lumineaza, cu darul Tau, intunericul din mine.
Pleaca-Te, bunule Dumnezeu, catre plansul inimii mele, dar nu pentru dreptatile mele, caci nu au nici o bunatate, ci pentru multa si negraita Ta bunatate si pentru indurarile Tale!
Ridica din nou, Doamne madularele mele pe care le-a frant pacatul! Si lumineaza inima mea pe care a intunecat-o pofta cea rea!
Izbaveste-ma, Doamne, de tot lucrul cel rau cu care se straduieste sa ma surpe pe mine potrivnicul. Nu-Ti intoarce fata de la mine.
Sa nu-mi zici mie: ” Adevar zic tie, nu te cunosc pe tine „.
Mantuieste, Doamne, din moarte, sufletul necajit! Tu, cel ce ai stapanire peste viata si peste moarte! Caci Tu ai zis, Stapane: ” Cere si ti se va da! ”
Curata-ma, Doamne, de tot pacatul, mai inainte de sfarsit. Si daruieste-mi, iubitorule de oameni, in toata viata aceasta care mi-a mai ramas, sa izvorasc lacrimi din inima spre curatirea intinaciunii mele celei sufletesti, ca sa pot sterge de aici din datoriile mele cele multe, macar putine greseli, si sa ma mantui acolo prin acoperamantul mainii Tale celei atotputernice, atunci cand va tremura tot sufletul de Slava Ta cea Infricosata.
Asa, Stapane, Fiule al lui Dumnezeu, auzi-Ma si primeste rugaciunea pacatosului robul Tau!
In dar mantuieste-Ma pe mine cu Darul Tau!
Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeule esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor – Amin. –

*

5

Plansul de marti seara

Vai mie, in ce fel de deznadajduim stau, in ce fel de rusine zac ! Nu este omul cel dinlauntru, precum este cel vazut. Caci macar ca vorbesc despre sfintenie, cugetarea uratelor patimi este in mine ziua si noaptea. Si macar ca ridic in slavi curatenia prin graiurile mele, totusi in inima mea, ma gandesc la necuratenie.
Vai mie, ce fel de judecata imi este gatita ! Pentru ca numai chip de sfintenie am, iar nu si putere. Cu ce fala ma voi apropia oare eu, care de atatea rautati sunt vinovat, de Domnul Dumnezeul meu, Cel Ce-mi cunoaste si cele ascunse ale inimii mele. Ma tem, stand la rugaciune, sa nu se pogoare foc din cer si sa ma arda pe mine, precum, oarecand, pe cei care in pustie, cu foc de la Dumnezeu, Domnul i-a ars.
Dar eu ce voi astepta de la cele ale mele, care cu multa si nemasurata greutate de pacate sunt infasurate?
S-a infocat inima mea, s-a schimbat gandul meu cel dreptcredincios, s-a intunecat mintea mea. De-a pururea ma intorc ca un caine in varsatura sa.
Nu este in mine nici o indrazneala catre Cel Ce cearca inima si rarunchii. Mintea nu-mi este curata si lacrimile imi lipsesc in rugaciune. Caci daca vreau sa suspin, fata mi se apleaca scufundata in rusine. Bate-mi, o, Doamne, pieptul care este locas al patimilor si al gandurilor rele !
Slava Tie, Facatorule de bine al sufletelor si trupurilor noastre. Mari si multe sunt indurarile Tale peste noi pacatosii, Doamne!
Sa nu ma lepezi pe mine cu cei ce zic Tie „Doamne, Doamne”, dar cu inima nu implinesc voia Ta, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumenezeu. Caci Tu cunosti, Doamne, patimile cele ascunse intru mine. Tu stii ranile sufletului meu. Vindeca-ma, Doamne! Imi vei zidi casa sufletului la care se ostenesc toti ziditorii, caci ma pregatesc catre impotrivirea patimilor. Cand ma apuc de lupta, insa, atunci reaua mestesugire a dusmanului imi slabeste taria sufletului prin placeri, si fara sa fie nimeni care sa ma sileasca, ca pe un robit ma trage catre ele.
Ma sarguiesc sa ma smucesc din vapaia care ma arde si din neiscusinta, dar, impreuna cu ea ma scufund. Cert pe cel bolnav, in timp ce eu sunt mai bolnav ca dansul. Doctor al patimilor vreau sa ma fac eu, ticalosul, si iata ca eu insumi ma dau lor robit. Lumineaza-mi Doamne, ochii inimii ca sa-mi cunosc multimea patimilor.
Darul Tau sa umbreasca peste mine, Stapane. Lumineaza-mi mintea cea intunecata, salasluind in mine lumina dumnezeirii ! Caci Tie nimic nu-Ti este cu neputinta.
Cine nu ma va plange pe mine oare, cand, pentru o mica placere, focul cel nestins l-am cumparat si de Imparatia cea vesnica m-am lepadat?
M-am robit patimior, eu ticalosul!
Cu slobozenia sufletului meu, dobitoc m-am facut. Si nu pot sa caut catre Domnul cel milostiv. Am ingropat in lene darurile Stapanului, cele de viata purtatoare, si am iubit mai mult saracia patimilor! Strain m-am facut de faptele cele bune, in tara departata a rautatii ducandu-ma.
Pe jumatate sunt mort, in viata fiind.
Plangeti-ma, lucratori infrinati, pe mine, care sunt indaratnic si indracit cu pacatele si iubitor de dezmierdari! Plangeti-ma, cei miluiti, pe mine, care L-am amarit pe Cel Ce m-a miluit! Plangeti-ma, cei ce ati iubit cele bune si ati urat cele rele, pe mine, care am iubit cele rele si am urat cele bune. Plangeti-ma, cei cu viata imbunatatita, pe mine, cel ce numai cu chipul sunt imbunatatit, dar cu faptele sunt patimas si nebagator de seama. Plangeti-ma, cei ce bine ati placut lui Dumnezeu, pe mine, care am placut oamenilor. Plangeti-ma, cei ce dragostea cea desavirsita catre Dumnezeu si catre aproapele o aveti, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevarata dragoste. Plangeti-ma, cei ce aveti rabdare, si aduceti roade prisositoare Bisericii Domnului, pe mine, cel nerabdator si neroditor. Plangeti-ma cei ce fara de rusine si cu indrazneala va rugati lui Dumnezeu, pe mine, cel ce ma rusinez a cauta la fata Domnului. Plangeti-ma, cei ce aveti blandete, pe mine, cel ce sunt strain de blandete. Plangeti-ma, cei smeriti si curati cu inima, pe mine, cel ingamfat si mandru si necuviincios. Plangeti-ma, cei ce necastigarea apostolilor ati castigat, pe mine, cel indracit, cel ce cu materia sunt ingreunat. Piangeti-ma, cei ce aveti in minte pe Judecatorul si Judecata cea de dupa moarte, pe mine, cel ce marturisesc ca o pomenesc, dar impotriva ei traiesc. Plangeti-ma, mostenitorii Imparatiei Cerurilor, pe mine, mostenitorul gheenei focului.
Rugati-va, Sfinti ai lui Dumnezeu, pentru sufletui meu cel inviforat. Intru ceea ce puteti, Sfinti ai lui Dumnezeu, ajutati-mi !
Caci stiu ca daca veti ruga pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu, toate se vor ierta noua, pentru noianul bunatatii Sale!
Si precum Dumnezeu este iubitor de oameni, asa si voi sa nu treceti cu vederea rugaciunea mea, a pacatosului ! Caci eu n-am indrazneala, din pricina multelor mele pacate rele. Lucrul vostru este, o, Sfinti ai lui Dumnezeu, a va ruga pentru cei pacatosi ! Iar la Dumnezeu, lucrul este ca pe cei deznadajduiti sa-i miluiasa
Rugati-va vietii pentru cel mort! Sa trimita Domnul darul Sau si sa opreasca alunecarea sufletului meu smerit! Stapane al tuturor, primeste rugaciunea pacatosului ! Indulceste sufletul amarat de pacat ! Impartasesc celui insetat din izvorul vietii si il povatuiesc cand inima ca intr-un lant de fier imi e tinuta. Sa ma intampine indurarile Tale, Doamne, prin indurarile Sfintilor Tai, inainte de a ma trage impreuna cu cei ce lucreaza faradelegea ! Acolo se vor descoperi cele intru intuneric si cele intru lumina, lucrate de mine.
Vai mie, ce fel de rusine ma va cuprinde, cand ma vor vedea osandit pe mine, care ma socotese acum fara prihana.
Lucrarea cea duhovniceasca am parasit-o, eu ticalosul, si patimilor m-am supus. Vai mie suflete, pentru ce innegresti soarele cu negura patimilor? Pentru ce nu se risipeste negura cand vine de fata raza? Pentru, ce alegem mai curand stricaciunea decat nestricaciunea? Pentru ce ne framantam cugetul pe pamant cu patimile?
Haina cea dumnezeiasca am netrebnicit-o, si nevrednic de Nunta cea imparateasca m-am facut. De bunavoie ne-am daruit pacatelor vrajmasului si vietii noastre robi ne-am facut.
Ce vei zice, suflete al meu Judecatorului, in ziua cea infricosata si groaznica ? Am flamanzit pentru Tine, sau inselat sau gol m-am facut, sau m-am smerit? Te-am iubit pe Tine cu tot sufletul meu? Cu indrazneala striga suflete, catre Domnul ! Primeste darul Lui, tu, cel ce esti slobod.
Pentru ce tot amani intoarcerea cand El te cheama? Pentru ce apuci pierzania si nu mantuirea? Pentru ce nu-ti asculti cugetul cat mai ai inca vreme; pana ce esti domn al gandurilor, pana nu se osteneste trupul si mintea inca e vie, pana nu va zacea in puterea altora binele tau, pana ce mai poti prinde inca Darul cu puterea crediniei si nu, cu indoiala, sa te prazi tu singur.
Pana cand lacrimile tale sunt vestite intoarcerii, intampina, stai vitejeste impotriva patimilor. Lupta cu tarie, cu toata puterea, cu ajutorul lui Dumnezeu. arunca-te cu vitejie asupra lui Goliat, sa nu te apuce mai inainte talharul, sa nu te rapeasca mai inainte ucigasul. Ca nu cumva slujitorii Imparatiei sa te incuie afara. Se cuvine sa ne temem si cu toata strajuirea sa ne pazim. Se cade sa nu ne aratam mincinosi ai marturisirii noastre.
Ca vamesul suspin, ca si curva lacrimez, ca talharul slobod glas, ca si fiul cel curvar strig catre Tine, Iubitorule de oameni, Hristoase, Mantuitorul lumii, Lumina cea adevarata. Intareste sufletul meu cel slabit si robit cu betia dezmierdarilor !
Tamaduieste ranile acestea, precum si abaterile mintii mele!
Spala-ma cu scumpul Tau Sange pe mine, cel inegrit, Rascumparator al pacatului ! Acum este vremea bine primita ! Acum este zi de mantuire. Cu multumirea milei Tale, intoarce-ma, Unule, indelung Rabdatorule! Si ma slobozeste de toata desfatarea cea dezmierdatoare. Sa nu ma arda cuptorul patimilor. Ci, cu roua milei Tale sterge sufletul meu!
Vai mie, ca mi-ai daruit, Doamne, lumina cunostintei si eu o lepad, netrebnicul. De cate daruri ma mai umpli pe mine pacatosul, Stapane, iar eu ticalosul sunt nemultumit si nerecunoscator cu voia ! Totdeauna ma indulcesc cu darul Tau, totdeauna ma intaresc si totdeauna il lepad intru amaraciunea mea si iar ma schimb. Imi aduc aminte, Prea Bunule, de moarte, de muncile cele vesnice; ci ma tragi pe mine totdeauna catre viata, sa ma mantuiesc, iar eu in rautatea mea raman de-a pururi. Pentru aceasta nu voi avea nici im raspuns acolo ! Bat sa mi se deschida usa milei Tale, Doamne; ingaduie-mi ca rugandu-ma sa-mi dobindesc cererea ! Ca nu fara rusine caut sa ma miluiesc. Fii indelung rabdator asupra mea, razvratitul ! Si izbaveste-ma de pacatele care m-au inconjurat, ridica-ma sanatos din adancul faradelegilor !
Slobozeste-ma pe mine de tot lucrul cel rau mai inainte de a ma apuca sfarsitul. Caci in Iad cine se va marturisi Tie? Albeste-mi vestmantul cel intinat mai inainte de a veni porunca cea infricosata si a ma lua nepregatit si nerusinat. Izbaveste-mi sufletul necajit din gura leului si miluieste-l pe dansul cu darul si indurarile Tale.
Pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor, ca binecuvantat esti in vecii vecilor – Amin. –

*

5

Plansul de miercuri seara

Dorul de-a grai catre Tine, Doamne, ma sileste sa-Ti vorbesc, dar nevrednicia si pacatosena mea imi poruncesc sa tac. Durerile si necazurile vietii ma indeamna sa cuvantez, dar faradelegile trecutului imi spun sa fiu mort. Sufletul meu geme din adancuri si ochii mei lacrimi poftesc. Gresit-ai, suflete !
Pocaieste-te! Caci iata, zilele noastre ca umbra trec si infricosate si groaznice locuri va sa treci, sufletul meu! Nu intarzia multa vreme amanand zi de zi intoarcerea ta la Domnul !
Umileste-te, sufletul meu, de toate bunatatile cate le-ai luat de la Domnul si nu le-ai pazit. Umileste-te pentru toate cate ai lucrat si Dumnezeu indelung a rabdat pentru tine ca nu intru intunericul cel mai dinafara sa te dai inaintea infricosatului Divan al lui Hristos. Vai mie, pacatosului, ca am intinat si de-a pururi intarzii curatenia inimii mele din pricina trandavirii.
Indrazneala inimi mele a fost rusinata adanc de lene si de fatarnicie, iar pofta cea rea, ca un stapan robului, imi porunceste. Si eu, intocmai ca un prunc, cu frica o ascult. Ma rataceste si ma pierde pe mine, iara eu ma bucur.
Vai mie, Doamne, caci Darul Tau ma trage pe mine la viata iara eu, mai vartos, spre moarte ma trag.
Dimpotriva si-ntocmai cu ingerii, Te sirguiesti ca sa ma faci!
Iar eu, intru rautate, pe mine ma micsorez . Inmultitu-s-au pacatele mele, si de-a pururea se inmultesc si nu este margine intru multimea lor. Si cine va plange pentru mine? Numai Tu singur, Mantuitorule, de-a Ta bunatate indemnat fiind, cauti spre mine, cel necajit. O, cum Te voi ruga pe Tine, Stapane, cind gura mi-am umplut-o cu ocari? Sau cum Te voi iubi cand sunt plin de patimi ? Sau cum va salaslui in mine adevarul cand eu cu minciuna pe mine m-am ocarat? Sau cum Te voi chema pe Tine, cand poruncile Tale nu le-am pazit ? Caci dupa ce-am luat cunostinta adevarului m-am facut rapitor, prigonitor, rau sfatuitor, aspru si cu cugetele asupra aproapelui aruncandu-ma. Nemilostiv spre saraci, manios, lenes si de haina stralucitoare iubitor. Si inca si acum ma aflu intru ganduri intinate, intru intaratati, intru iubire de placere, intru slava desarta, intru mandrie, intru voirea cea rea, intru prigonire, intru manie.
Nimic fiind, ma socotesc pe sine-mi ca sunt ceva. Mintind, de-a pururea impotriva celor mincinosi strig. Intind biserica trupului meu cu ganduri si cu fapte curvesti, impotriva curvarilor propovaduiesc. Judec pe cei ce gresesc, insumi de greseli fiind plin. Judec pe deosebitori si furi, insumi fiind fur si deosebitor. Luminat oamenilor vreau sa ma arat, inauntrul sufletului fiind necurat. In biserica si la masa in fata vreau sa stau. Femeilor vreau sa ma arat vesel si inaintea strainilor ma inalt. Si intre ai mei, cuminte si intelept, iar intre cei intelepti, desavirsit ma socotesc. Si catre cei credinciosi numai intelept ma am pe sine-mi, iar pe cei fara de minte si neinvatati, ca pe niste dobitoace ii defaim. Cand sunt vrednic de ocara, ma mandresc. Cand gandesc sa fiu cinstit, ma dispretuiesc. Daca mi se cere sa fiu drept, ma razvratesc. Iar cand cele adevarate mi se spun, urasc. Mustrat fiind de fratele meu, ma manii. Iar voind sa ma impotrivesc ispitei, obosesc. Nu voi a cinsti pe cel vrednic si nevrednic fiind, cinste cer. Nu voiesc a ma osteni. Daca nu-mi slujeste cineva, ma manii pe el. Nu vreau a merge cu cei ce lucreaza. Si daca nu ma lauda pe mine cineva, il graiesc de rau. Cand il vad pe fratele meu in nevoi, nu-l cunosc, iar cand e sanatos si-n cinste, il vizitez. Pe cei mai mari ca mine ii defaim, iar pe cei mai mici ii trec cu vederea. Cand izbutesc sa ma stapanesc de la vreo fapta rea, ma trufesc. Daci voi ispravi, postul si privegherea, cu nesupunere si cu graire de rau, ca intr-o cursa ma prind. Iar cand intru rugaciune stau si staruiesc, nu iert. Cand face cineva o fapta buna, nu o vad. Dar e destul cu o mica fapta sa greseasca si-l mustru. Pe toate cele frumoase ale oamenilor le nesocotesc, insa de faptele cele desarte ale lor, ma las robit
Pe dinafara ma arat smerit si bland, dar pe dinlauntru sunt mandru si neindurat. Cu pareraa sunt ca si cum n-as dori nimic, dar in fundul inimii sunt bolnav de dragoste de argint. Si ce sa mai vorbesc despre chipul in care imi folosesc vremea, caci numai cu parerea m-am lepadat de lume, pe cand inlauntrul cugetului, eu lumii vorbesc. Barfirile cele din adunari, cercetarile, gandurile ascunse ale oamenilor, pomenirile cele desarte, vorbirile cele fara de folos de la mese, nesatiul darurilor si al luarilor, certurile cele pierzatoare, iata lucrurile pe care le fac cu cugetul meu.
Aceasta este viata mea. Acesta este cugetul cu care ma lupt impotriva mantuirii mele. Si trufia, si slava desarta a mea nu ma lasa sa-mi privesc ranile ca sa ma vindec. Acestea sunt vitejiile mele. Aceasta e oastea de pacate cu care vrajmasul ma cuprinde. Si intru acestea aflandu-ma si ramanand eu, ticalosul, cu slava sfinteniei caut sa ma infasor.
Petrecand in pacate, vreau sa fiu socotit un drept. Si ce raspuns pot sa dau pentru toate astea? Ca diavolul este cel care m-a sfatuit. Dar nici lui Adam un astfel de raspuns nu i-a folosit. Sau poate vreau sa ma indreptatesc cu ispita lui Cain? Dar nici el n-a scapat de-a Domnului dreapta hotarare. Ce raspuns voi da eu cand ma va judeca Dumnezeu?
Nu este nici un raspuns pentru lenevirea mea. Ma tem sa nu fiu si eu dintre aceia pe care i-a zugravit Pavel drept vase ale urgiei pe care diavolul le cere in stapanire, pe care, pentru nebagare de seama, in patimi si in necinste i-a lasat Dumnezeu. O, cat imi este de frica sa nu cada o astfel de hotarare asupra mea!
Doamne, Tu mie, pacatosului, mi-ai pus pocainta. Si pururea vrei sa ma mantuiesti pe mine, nevrednicul. Inviaza, Datatorule de viata, sufletul meu cel omorat cu pacatele. Spala-mi orbirea cea invechita a ticaloasei mele inimi. Si plangi ! Caci cu adevarata lepadare de lume inca nu m-am lepadat si de lanturile trufiei mele inca nu m-am scuturat. Din postul cel adevarat al Bisericii n-am gustat. Si cu slava cea inselatoare a lumii sunt infasurat. Pragurile facerilor de bine nu le-am trecut si bucuriile cele adevarate ale dragostei nu le-am cunoscut. La indrazneala facerilor de bine n-am pasit. Iar pentru greselile lui, pe fratele meu l-am osandit. La lumina cunoasterii adevarului n-am ajuns, dar pe altii despre mantuire vreau sa-i invat. Toate Ti le-a dat Tie Prea Bunul Dumnezeu, o suflete: cunostina, pricepere, intelepciune. Cunoaste-ti folosul! Cum te socotesti a da lumini aproapelui, intunecat fiind? Fa-te tie doctor, o suflete! Suspina ! Lacrimeaza ! Si spala-ti prin post cuviincios necuratia pacatelor!
Dumnezeule Cel prea bun si inalt, Care singur ai, Stapane, stapanire peste viata si moarte, daruieste-mi, mie pacatosului, in ceasul acela infricosat al venirii Tale, indurarile Tale cele multe, ca sa nu fiu parat acolo, inaintea strasnicului Tau Divan, si sa nu fiu de ocara inaintea privitorilor : ingeri, arhangheli, prooroci, apostoli, patriarhi, ucenici, pustnici si drepti. Mantuitorul meu, pedepseste-ma aici, unde de dulceata pacatului m-am indulcit, ca un parinte bun si iubitor de fii. Si acolo iarta-mi, ca un Dumnezeu ceresc, singur si fara de pacat. Caci tot pacatul eu, ticalosul, l-am lucrat. Si daca pornesc sa ma pocaiesc, nu am lacrimi.
Vai mie ! Cu ce ochi voi mai vedea eu, pacatosul si trandavut strasnicul Tau Divan pe care, Doamne, sezand, ma vei vadi pe mine.
Te stiu Judecator infricosat intru Slava dumnezeirii, vrand sa ma mustri pe mine. Toata viata mea, vrednicul de jale, cu inversunare am cheltuit-o totdeauna si in noroiul dezmierdariior m-am tavalit. Toate greseliie ascunse in adancul sufletului meu, Tu singur le cunosti, Ziditorul meu!
Nimenea nu este ca mine, un locas al pacatului. Nimenea asa ca mine n-a intaratat bunatatea Ta, Stapane, pornirile rautatii intru toate urmand. Dar pentru ca esti adanc fara de fund al tuturor milelor, arde adancul pacatelor mele ! Si sa nu-mi rasplatesti mie cu rasplatiri vrednice de cele ce-am lucrat. Sa nu ma osandesti ln vapaia gheenei, caci nesuferita este urgia Ta, Doamne.
Caci cine va putea suferi oare, ingrozirea ei? Pentru ca focul nu se stinge si viermele nu doarme. Teme-te de ingrozirea iadului, o suflete al meu! Leapada somnul cel greu al lenevirii si dormirea cea pierzatoare a trandavirii. Aproape este sfarsitul ! Langa usa, Judecata. Oare ce ne va intampina dupa ce se va desparti sufletul de trup ? Adunati-va impreuna cu mine, Cuviosi si Drepti, cei ce cu nevointa cea buna v-ati nevoit si ca pe un mort plangeti-ma sau ca pe un jumatate viu si jumatate mort indurati-va, fiindca eu sunt plin de rusine si nu am indrazneala pentru pacatele facute de mine intru cunostinta. Varsati peste mine mila voastra ca pe o tainica lucrare a milostivului Dumnezeu, Mantuitorul nostru.
Rugati-va Lui ca in dar sa ma intoarca si nu nevrednic sa ma aflu in ceasul venirii Lui. Si sa nu aud nicidecum acea infricosata hotarare: ” Du-te de la mine, blestematule, lucrator al nedreptatii, caci nu te cunosc !”. De aceea, Te rog pe Tine, Lumina cea adevarata, Nastere binecuvantata din Sfantul Tau Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Slavei Lui necuprinse, Fiu al lui Dumnezeu prea dulce, Hristoase al meu!
Sa nu ma lepezi pe mine cel urat. Caci mult se veseleste vrajmasul meu cand vede ca deznadajduiesc din pricina rautatii si se bucura cind in deznadejde ma dau lui orbit. Tu, cu milostivirea Ta, rusineaza nadejdea lui si ma smulge din dintii si din lanturile lucrarii lui, care, cu mult mestesug, a tabarit Doamne, asupra mea.
Daruieste-mi lumina launtrica ca sa cunosc deplin mestesugurile lui. Caci nenumarate sunt alunecarile pe care mi le pune inainte: semintele, vatamarile, multa castigare, trufia, placerile cele trupesti, teama de post, fuga de rugaciune, lene si odihna multa pentru zburdalniciile trupului. Pe cat se sarguieste ca sa ma piarda pe mine, de atita ma lenevesc pentru a ma mantui. Si pe cat acela ma pandeste si ma vaneaza, pe atat eu nu ma bag in seama si ma las prins.
Ia aminte, suflete ! Grijeste-te si nu dormi! Nu lua aminte la greselile altora, ci mai vartos cerceteaza-ti greselile tale. Nu umbla sa scoti paiul din ochiul fratelui si al aproapelui, ci osteneste-te zi si noapte, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-ti scoti barna din ochii tai. Sarguieste-te ! Apuca a te judeca inainte de Hristos, Cel Ce pentru tine s-a rastignit cu trupul pe cruce, caci de nu ne vom judeca aici cu asprime pe noi insine, cum vom putea scapa dincolo de judecata cea groaznica si de osanda lui Dumnezeu?
Indura-Te spre Mine, Doamne pentru milostivirea Ta ! Si ma mantuieste pe mine pentru bunatatea Ta, cu solirile Prea Curatei noastre Stapane, de Dumnezeu Nascatoare, si ale tuturor Sfintilor Tai. Ca binecuvintat esti in vecii vecilor . – Amin. –

*

5

Plansul de joi seara

Iata, iarasi cad la usa Stapanului meu cu cucernicie, inchipuindu-ma si strigand cu frica. De folos ii este robului a nu fugi de mainile stapanului sau dupa ce-a gresit lui ci mai vartos a starui langa dansul. Auzi, Stapane, suspinul meu si, primeste graiul cererii mele pe care il aduc eu, pacatosul, cu cucernicie.
Varsa peste mine, ticalosul, macar o picatura din nesfarsitul noian al indurarii Tale, ca sa am putina osardie spre a ma indrepta pe sine-mi. Caci daca nu vei da lumina Darului Tau sufletului meu, nu voi mai putea sa-mi cunosc pacatosenia.
Vai mie, caci apucand inainte, pacatul a aflat loc de odihna intru inima mea si ma innegreste si ma cufunda, silindu-ma pururea a-L intarata pe Domnul Dumnezeu.
O, vai mie, ticalosul ! Cum nu ma infranez eu de focul cel nestins si cum nu ma cutremur, eu de muncile cele vesnice!
Caci iata: a pus lege in mine si fara intrerupere ma trage intru pierzare. Caci macar ca ma mustru adesea si pacatele nu incetez sa le marturisesc, totusi raman cu sufletul intru cele rele.
Vazand nu vad, fiindca pacatuiesc. Nu ma ostenesc cu sufletul ca, in adevar, sa ma indrept, ci, zi cu zi si fara intrerupere, pocainta mea o prihanesc. Rob sunt pacatului, si nevrand fac raul, ca un ostasit de pacat, lui ma supun. Si putand a fugi de el, m-am facut birnic lui, fiindca l-am lasat sa ajunga imparat in mine.
Platesc leafa trupului ingrijindu-mi patimile. Si macar ca-mi dau seama ca ii sunt rob, cand mi se porunceste de catre el ascult fara intarziere, fug de mania ce va sa fie, dar ca un caine legat in fier ma supun in graba celui ce-mi porunceste. Urasc adica pacatui, fug de faradelege, dar raman in patima, caci sunt robit. Ca un siroi curg asupra mea patimile, ca o fantana adinca . se aduna in mine indemnurile lor. Inlauntrul cugetului de multa vreme le-am unit cu mine si nu imi vine sa primesc despartire de ele. Ma sarguiesc sa-mi schimb vrerea, dar iata ca-mi sta impotriva asezarea cea dintii a patimilor mele. Imi ajuta necontenit sa ma imbogatesc in patimi si datoria cea veche nu-mi ingaduie sa o platesc. Vreau sa-i dau inapoi si el imi mai adauga. Si oricat ma-s sili ca sa platesc dintr-ansa, el adauga necontenit tot altele, ca sa-mi arate intruna ca din a lui platesc. Si vazind el ca necurmarea datoriei ma pleaca pe mine sa fiu ticalos, aseaza in mine zilnic pofte noi si ma face sa uit patimile, ca sa nu le marturisesc. Ma intimpina cu patimi straine, si implinindu-le pe acestea, le uit pe cele ce au venit asupra-mi si necontenit descopar ca sunt dator.
Alerg la patimi ca la niste prieteni si, imprumutandu-ma de la dansele, le am ca niste stapani. Si cele pe care cu putin inainte ma sarguiau ca sa ma izbavesc, iata ca acum ma fac, printr-insele, rob desavarsit vandut.
Ma chinuiesc sa tai si sa rup legaturile lor si iata ca patimi noi ma cuprind si ma tin. Ma lupt si ma ostenesc sa scap intru totul de stapanirea lor si la apropierea de lupta ma simt si ma descopar un ecou al lor.
O, cumplita stapanire in mine a legaturilor pacatului ! O, stapanire a raului, a vicleanului balaur. Ma zbat sa scap de el si mai mult ma prinde, ba inca si mintea mi-am vandut-o pacatului. De somn ma las cuprins, cand vreau sa lupt. Nici macar sa ma rog nu-mi ingaduie vrajmasul, ci ca intr-o funie de arama imi tine legata mintea si voind sa fug, nu lasa legatura. Intemeind pacatul, tot mai adanc in mine trage zavorul puternic pe usa cunostiiniei. Si pentru ca nu cumva sa se uneasa cu Dumnezeu, aseaza drept paznic la usa duhul rau . El mi-aduce mereu inainte tot felul de ganduri proaste, si ma pleaca sa cred ca nu e judecata pentru dansele, pentru ca nimeni nu le tine minte. Iar eu pun inainte oglinda cugetului si stiu ca deasupra mea este spanzurata osanda. Cu aceasta ma tine pe mine, cu aceasta ma leaga, cu aceasta ma vinde si ma cumpara, cu aceasta imi porunceste sa ma supun, dupa cum zice apostolul: ” Iar omul cel trupesc vandut pacatului ” (Romani). Caci pacatul, in trupul meu fiind, imi stapaneste mintea si sufletul, din pricina trupului pe care il unelteste si-l necajeste mereu si-l impileaza. Nici a fugi nu poate, nici sa ma ajute. Vai mie, mort sunt eu, cel vinovat ! Si. orb, cel ce vad ! Ca un caine m-am facut eu, omul. Si eu, cel ce gandesc, m-am pogorat in rand cu necuvantatorele.
Miluieste-te pe sine-ti, o, suflete al meu ! Sarguieste-te, inainte de despartire, sa nu ne incuiem afara impreuna cu fecioarele cele nebune ! Caci nu le e cu putinta a mosteni viata celor morti in pacat. Si nici a castiga cununa alergarii celei bune, celor ce au dormitat.
Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea Ta mila si, dupa multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea. Caci daca ma vei ajuta sa ma izbavesc din ticaloasa robie a patimilor, atunci numai voi putea sa Te slavesc ca pe Dumnezeul meu. Si daca numai Tu vei vrea, ma vei mantui! Si numai daca ma vei binecuvinta Tu, ma voi izbavi.
O, Doamne Dumnezeule! Cred ca poti toate acestea si nu deznadajduiesc. Stiu ca dupa multimea indurarilor Tale, vei curati multimea pacatelor mele. Stiu ca pe toti i-ai miluit si-i miluiesti pe cei ce se intorc catre Tine din toata inima ! Marturisesc ca si eu m-am indulcit de Darul Tau, am pacatuit ca nimeni altul. Tu, cel ce pe morti i-ai sculat, ridica-ma pe mine, cel ce sunt mort cu pacatul.
Tu, cel ce pe orbi i-ai tamaduit, lumineaza si ochii cei intunecati ai inimii melei Tu, cel care din gura sarpelui pe Adam l-ai izbavit, trage-ma si scoate-ma si pe mine din noianui faradelegilor mele.
Caci oaia Ta sunt si mancat de leu m-am facut cu pacatele, dar fiu ma voi face, daca ma voi tamadui cu darul Tau.
Lepadat m-am facut ca un lepros, dar Tu, daca vei voi, sa ma curati ! Stiu, vai, ca intru cunstinta am pacatuit ! Tu, Doamne, pe Zaheu l-ai miluit ca pe un vrednic. Miluieste-mi si pe mine care sunt netrebnic! Lup, era Pavel oarecand, gonind oile Tale. Fiara era rupand oile Tale, dar pastor l-ai facut cu darul Tau, tamaduind si grijind oile Tale. Stiu ca el intru necunostinia a pacatuit. Dar pe mine. Doamne, cela ce cu cunostinta am gresit, miluieste-ma cu darul Tau cel covarsitor ! Vai mie ! Ma sfiesc de cei ce acum se sfiesc de mine, ca nu cumva sa ma rusinez de dansii pentru pacatele mele cele ascunse! Ma rusinez de cei ce m-au nascut pe mine. Ca vaduva din Evanghelie, care suparand pe Judecatorul cu staruinta ei si-a dovedit cererea, vreau sa ma fac. Si ca prietenul cel indraznet vreau sa ma arat catre Tine, prea bunule si singurul Stapan, ca sa intorci sufletul meu cel ce in pacat s-a robit. Acela paine a cerut spre mangaiere, iar eu dezlegarea sufletului de osteneala cer. Acela hrana trupeasca a cerut, iar eu chemarea inapoi a sufletului cersesc. Asculta, ca un bun si prea bun, glasul plangerii si al lacrimilor mele si intoarce-ma ca sa fac rod bun de pocainta.
Racoreste-mi arsita constiintei mele, innoindu-ma pe mine cel invechit cu patimile pacatului, ca, de robia acestora dupa ce ma voi izbavi, sa rasuflu cu usurare vazduhul slobozeniei mele si cu bucurie si veselie sa slavesc bunatatea Ta !
Stiu, o Stapane, ca milostiv esti, Doamne, si voiesti ca sa ma schimbi. Astepti cu nespusa bucurie si bunatate rodul voirii mele. Si gata esti ca sa ma miluiesti o, nemarginit de bunule Doamne ! Dar vrei sa vezi asezamantul meu. Caci miluind, voiesti sa ma inveti. Si iertandu-ma, voiesti sa ma castigi partas al imparatiei Tale.
Vai de simtirea mea ! Vai de ticalosia mea ! O, grasul si pamantescul suflet ! O, inima razvratita ! O, gura. plina de amaraciune ! O, gitlej, mormant deschis ! Pentru ce nu-ti aduci aminte o, suflete, de calea netrecuta a despartirii tale? Pentru ce nu te gandesti catre calatoria aceea? Pentru ce iti tragi asupra-ti pedepsele cele vesnice? Ce faci o, suflete, petrecand ca un animal fara de pricepere ?
Vai, mie cum aleg intunericul mai mult decit lumina!
Cum pe placerea care astazi este, dar maine nu mai e, o iubesc mai mult decat bunatatile cele vesnice si negraite.
Vai mie, cum voiesc, decit podoaba aceea in chipul soarelui, mai mult pe cea intunecata si innegrita s-o imbrac.
Cum, decat imparatia Cerurilor, mai mult cinstesc locuinia cea intunecata si innegrita a iadului eu, pacatosul, singur si intru cunostinta voind sa ma ranesc.
Vino-ti in fire, suflete ! Teme-te de Dumnezeu! Slujeste-L ! Slujeste-I intru toate faptele bune, ca sa nu primesti din mana Lui indoite pedepse. Iubeste pe Dumnezeul tau si umbla in calea Lui cu dreapta credinta. Intelege o, suflete, ca veacul acesta se aseamana locului de lupta al balaurului… Balaurul cel tare, negresit se nevoieste sa biruiasca. El se surpa si e batjocorit de unii care vedem ca se incununeaza prin inselarea lui. Altii prin amaraciunea pricinuita de el, veselia vesnica o dobandesc, altii, prin placerea lor, amaraciunea vietii vesnice vedem ca o afla. Unii, prin lepadarea de sine, pe diavol il biruiesc. Iar pe altii, care se infasoara in sine, cu inlesnire el ii biruieste. Celor ce iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul lor, razboiul cu diavolul li se pare usor. Dar celor ce iubesc lumea, razboiul greu si nesuferit le este.
Intelege, suflete ticaloase, ca bucuria veacului acesta si desfatarea si odihna lui, pline de scarbe si amaraciune sunt. Iar necazurile si rastignirile luptei bucurie negraita si viata vesnica pricinuiesc.
Intoarce-te, o, suflete ! Nevoieste-te intru liniste! Ca ceasul mortii si al despartirii sa nu te prinda nepregatit. Intelege o, suflet al meu, care iti este chemarea. Cum iti este priceperea, cum mergi, pentru cine si pana cand? Toti la sfarsitul lucrurilor celor pamantesti au sosit, deci sfarsitul va sosi si la a ta neingrijire.
Intoarce-te o, suflete, la Domnul ! Intoarce-te cat mai ai timp!
Incredinteaza-ti viata cu hotarare in mamile lui Dumnezeu!
Lucreaza cu El si pentru El ! Si pregateste-te ca sa intri in a Lui slava atunci cand, din indurare, va binevoi sa te cheme la El, caruia i se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor – Amin –

*

5

Plansul de vineri seara

Sufletul meu necajit se apropie de Tine, Sfinte Stapane! Cu lacrimi iti vorbeste Tie despre vrajmasul cel pierzator. Si cu smerenie cade inaintea Ta, rugandu-se din pricina potrivnicului care-l necajeste.
Deci, de vreme ce vine la Tine, auzi-l pe el degraba! Si alergand la Tine cu dorire, cerceteaza-l cu sarguinta ! Daca il vei trece cu vederea, el necajit fiind; va pieri. Iar daca pentru indurarile Tale il vei auzi si-l vei cerceta, se va afla. Daca vei cauta spre el se va mantui. Daca il vei auzi, va prinde putere. Sa nu-l treci cu vederea pe el ca sa nu- apuce vrajmasul. Sa nu pomenesti intaratarile mele cele prea rele cu care am intaratat Darul Tau, Stapane, milostive. Sa nu-mi rasplatesti dupa toate faptele mele. Ci mai vartos daruieste mie, pacatosului, putina vreme spre a afla pocainta adevarata, Iubitorule de oameni, Bunule. A suferit Darul Tau o multime de nelegiuiri ale tineretilor mele, ca acum sa sufere si lepadarea, intaratarea si indrazneala mea.
Nu pot sa uit, o, Doamne, ca Tu insuti Te-ai jurat asupra-Ti ca nu voiesti moartea pacatosului, ci mai vartos sa se pocaiasea de pacatele lui prin indurarile Tale. Darul Tau, Stapane, Iubitorule de suflete, totdeauna biruieste cu indurarile si milostivirile Tale.
Miluieste si mantuieste pe cei ce Te doresc! Si iarasi, indurarile Tale, pretutindeni propovaduiesc prin Evanghelii, prin Apostoli si prin toate scripturile Sfintilor Parinti si Dascali. Stiind pilda curvarului, a lui Zaheu, a Canaainencei, a celei ce-i curgea sangele, a slabanogului, a orbului, a fiicei lui Iair si-a tuturor celor mai inainte scrisi, venind la Tine, ma rog: deschide-mi usa milostivirilor Tale si primeste-ma si pe mine ! Indulceste-mi mintea, ca de multe ori cad intru faradelegile mele cele dintai zacand ca in noroi in gandurile cele intinate. Si vrand sa se coboare Darul Tau in mintea mea, afla mirosul urat, respingator, al gandurilor mele cele intinate. Indata se indeparteaza de mine, neafland o inima pregatita in care sa poata indrepta si sa slujeasca.
Spala-mi, Doamne, inima cu a Ta apa prea luminoasa ca sa-mi vin in simtire!
O, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu ! Cum doresti sa indemni pe toti oamenii sa se mantuiasca!
Cruta, Doamne, pe netrebnicul tau rob. Cruta milostive Hristoase Mantuitorule, zidirea Ta. Caci daca Tu, Doamne, nu ma vei inlelepti pe mine ticalosul si nu-mi vei da lumina inimii, nu voi putea, din cauza rautatii, sa-mi inteleg lenevirea si pierzania. Cata vreme sunt robit de amarul vrajmas care ma necajeste, voi striga cu lacrimi, ziua si noaptea catre bunatatea Ta : izbaveste-ma pe mine din cursele lui, care in fiecare ceas, cu ginduri desfranate si cu fel de fel de placeri, imi necajeste sufletul.
Puterea Ta, Hristoase, care a certat valurile marii, sa-l certe si pe el si sa-l goneasca de la mine, netrebnicul robul Tau.
Trimite-mi, Stapine, degraba Darul Tau, sa alunge de la mine pe balaurul cel mare impreuna cu toate gandurile grozave si rele. Fiindca strapunsaturile sagetilor lui s-au facut putreziciuni intru inima mea. Si eu in tot chipul le ascund intru a mea nebunie.
Doctorul cel bun striga catre mine. El plati nu ia, sange nu varsa, dar lenevirea mea nu-mi da voie sa ma duc la El. Vine El sa ma tamaduiasca si ma afla mancandu-mi ranile. Dupa ce le-am mancat, ma caiesc, insa cainta mea nu e adevamta.
Izvor al tuturor tamaduirilor si Parinte al indurarilor Tu esti, prea bunule si milostive Dumnezeule, Cel ce daruiesti de-a pururi cele bune celor care cer de la Tine. Caci eu insumi am cerut adesea nenumaratele Tale vindecari si darurile cele bune pe care mi le-ai daruit zi de zi. Nemasurata este adancirea milostivirii Tale care vindeca pe toti care vin la Tine.
Pentru aceasta fara de sfiala rog bunatatea Ta, mult suferitorule de rau, Doamne, sa vina iar peste mine Darul Tau, sa-mi adune mintea si sa-mi vindece ranile cele grele. Caci iata, invaluiri si griji vremelnice ma tulbura si ma fac sa nu ma mai ingrijesc de bunatatile Tale cele vesnice. Fii indelung rabdator asupra mea ! Nici cerul, nici pamantul, nu vor putea sa-ti multumeasca dupa vrednicie pentru tamaduirile pe care Tu le reversi asupra noastra. Caci cu ce cinste vrednica vor putea oare sa Te rasplateasca? Prin lacrimi le daruiesti si prin plans le inmultesti, Tu; in mijlocul nostru. O, putere a lacrimilor !
Daruieste-mi, Doamne, mie, nevrednicului, lacrimi de pocainta ca sa-mi spal pacatele si sa-mi luminez inima, sa-mi sterg datoriille cele multe prin putine lacrimi. O, de-as putea sa-mi spal zapisul pacatelor cu lacrimile mele, sa sting cu ele focul ochillor mei ce arde pentru mine in adancurile iadului. Caci cei care pling aici se vor izbavi de plansurile vesnice.
Dar eu cum stau Doamne? Imi adun necontenit gandurile de pretutindeni, si inca nu m-am slobozit de lucrarile duhurilorcelor rele ce vor sa ma opresc in vazduh din pricina lor. Si inca nu mi-am cunoscut multimea nemarginita a pacatelor mele. Caci cele ce ma cufunda in pacat, rodesc inca in sarmanul meu trup.
O, pana cand eu, ticalosul, ma voi imbata fara de vin de-ale mele pacate? Ca un rob rau, asa-mi bantuiesc si-mi vrajmasesc eu singur mantuirea. Ca si cum altii ar trebui sa vina si sa ia asupra lor ostenelile mele. O, cum nu priveghez si cum totdeauna intarat indelung rabdarea Ta, Doamne ! Inaintea ochilor pururea am amaraiciunea mea. Si Tu toate le rabzi indelung, pentru bunatatea Ta, Doamne. Daruieste-mi doctorie de intoarcere ca sa ma vindece de amaraciunile mele.
Ajuta-ma, Doamne, sa ma pot infrana. Daruieste-mi umilinta inimii ca sa-mi petrec in pocainta toate zilele vietii mele.
Lumineaza ochii cei intunecati ai inimii mele, ca sa vin cu osardie sa lucrez in Biserica Ta. Caci mi-am pierdut vremea vietii in pacate si desertaciune. Ceasul al unsprezecelea a sunat pentru mine, o suflete! Carmuieste-mi, Doamne, corabia vietii mele ! Si daruieste-mi din plin, o Doamne, pricepere si intelepciune ca sa-mi calauzesc calatoria vietii. Caci ceasul despartirii a venit, o suflete, pentru mine.
Si foarte m-am infricosat intelegandu-mi saracia. In loc sa ma bucur, eu mai vartos m-am infricosat. Infricosata cu adevarat este, o suflete, sosirea ceasului mortii pentru cei pacatosi, trandavi si pentru cei ce nu se sarguiesc sa petreaca in curatenie viata aceasta vremelnica. Doar lucratorii cu rugaciune si cu post se pot bucura in ceasul de despartire. Caci vad inaintea ochilor osteneala cea mare a pustnicilor: privegherile, ajunarile, metaniile, rugaciunile, lacrimile; si sufletul lor salta vrand sa piece din casa trupului, la loc de odihna. Pe cand pacatosului ii este scarba de vremea despartirii, el vede inaintea ochilor lenea sa si tradavia. Insa nu i se mai da voie sa graiasca ceva, in stradania lui de implinire a poruncii, dupa cainta ce este atunci in inima lui. Inima lui s-a impietrit de atata lenevire si nu mai e in stare sa se intoarca in clipa aceea.
Vai mie, suflete! Pentru ce nu te ingrijesti de viata ta? Pentru ce te risipesti atata in lumea care te inconjoara? Fara de veste se va face chemarea ta si ce vei face acolo, daca aici nu lucrezi nimic? Inaintea Divanului Judecatorului celui infricosat ce vei raspunde?
O, cum te fura vrajmasul si tu nu pricepi! Cum te jefuieste pe tine de bogatia cea cereasca si tu nu cunosti, mandrule si risipitorule!
Indelung rabdatorule, Fiu al lui Dumnezeu, bunule, milostivule si prea blandule Hristoase, sprijineste-ma! Daruieste-mi, Mantuitorule, cugetare statornica la viata ce va sa fie ca sa indeplinesc bine voia Ta. Macar la batranete fa-ma, Doamne, ajutor si impreuna lucrator al Darului Tau ! O, cum oare voi putea sa stau inaintea infricosatului Tau Scaun eu, risipitorul ? Cum ma voi afla eu, nerabdatorul si cel fara de roada, impreuna cu cei desavarsiti; cu cei ce au adus roada in voia Bisericii Tale. intru ce fel de osanda voi fi aruncat eu, Doamne, atunci cand sfintii se vor cunoaste unii pe altii intru camarile cele ceresti? Cind voi vedea pe Cuviosi, pe Drepti pe imparati, intru lumina neinserata pe veci ducandu-se? lar pacatosii cei rai, mandri si trufasi, cei ce-au benchetuit fara de grija, mergand sa arda in focul nestins.
O, suflete nepricepute, o suflete fara simtire, care ti-ai urat viata cea vesnica! Pana cand obiceiul cel rau, cu pofte blestemate, te va robi pe tine? Oare nadajduiesti, in levenirea ta, ca intarzie de-a veni sfarsitul tau? Nu ! Caci va veni la tine ca un fulger ! Atunci cand nu te astepti, il vei auzi cum te striga sa-ti platesti vama. Privegheaza, o, suflete, cu lacrimi rugandu-te!
Striga din toata inima spre a te gasi intors spre rugaciune in ceasul despartirii, al mortii tale, pentru rugaciunile Prea Curatei Stapanei noastre, Nascatoarea de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria, si ale tuturor Sfintilor Tai ca bine esti cuvantat in vecii vecilor – Amin –

*

5

Plansul de sambata seara

Si astazi, Doamne, cu fata rusinata si-n pamant plecata, indrazesc catre Tine, Stapanul ingerilor si Ziditorul tuturor, eu ca ce sunt pamant si cenusa, ocara oamenilor si defaimarea norodului, vierme si nu om. Sunt mustrat si prihanit cu totul, plin de durere si de intristare.
Cum voi cauta catre bunatatea Ta, Stapane? Ce fel de limba necredincioasa si intinata voi indrazni sa misc catre Tine? Si cum voi face inceputul marturisirii mele? Peste masura am intinat eu, ticalosul, numele Tau. Si mai ticalos decat curvarul din Evanghelie am vietuit curveste. Caci pe acela ce este intru mine dupa chipul Tau l-am intinat si l-am lasat fara paza.                                                                                                                                Care pacate ale mele, eu ticalosul, voi cere mai intaii sa mi le ierti? Pe cele intru cunostinta, cu neasemanare neiertate? Sau a tuturor calcaturilor de porunci pe care, cu gandurile mele si cu simturile, nevraind le-am savarsit?
Stiu, Doamne, ca, pentru multele intinari ale sufletului meu si pentru necuratia mea, nu sunt vrednic de chemarea Ta. Nu pot sta intru rugaciune inaintea Ta. Nu pot sa caut si sa privesc la inaltimea cerurilor, caci pornirile rele, fara randuiala uneltind, intru totul sufletul l-au intinat. Haina cea de nunta a Botezului mi-am manjit. Caci toata mintea s-a framantat in gandurile dracilor. Prin toate lucrurile si gandurile, pururea Te amarasc. Iar pe vrajmasul meu, care se lupta cu mine de-a pururi, il trag catre mine si lui ii slujesc. Cugetul ma mustra, fata mi se rusineaza in inima mea. Osandit de mine insumi, astept judecata Ta.
O, cum ma da pe fata inversunarea din mine! Si cum, fara intrerupere, in noroi ma tavalesc. De-a pururi cu ganduri desfranate ma pangaresc. Caci din pruncie chiar m-am facut vas pacatului. Si acum, in fiecare zi, stiind ca ma asteapta Judecata, eu totusi pacatuiesc. Nu vreau sa ma impotrivesc poftelor trupului. Ci intocmai, intotdeauna, ma ratacesc si patimilor robesc.
Vai mie Doamne! – indelunga Ta rabdare cat de rau am cheltuit-o. Vai mie! Vremea vietii am petrecut-o in desertaciuni. Doamne, sa nu ma mustri cu mania Ta! Sa nu dai la vedere toate lucrurile mele cele urate si necuviin- cioase ca sa le afle toata lumea. si nici inaintea ingerilor, spre osana vesnica sa nu ma dai. Stiu ca de toata rusinea si de toata osanda sufletului sunt vrednic, Stapane! O, cum voi putea plange orbirea sufletului meu? Cum voi plange atata necunostinia? Cum voi plainge voirea mea atat de patimasa si nepocaita?
Alaturatu-m-am cu dobitoacele cele fara de minte si m-am asemanat lor. Gol m-am facut eu, ticalosul, prin a mea trandavie caci strain sunt de cei ce intru rugaciune si intru priveghere s-au nevoit. Cauta spre mme, Stapane, cu mila dintru inaltimea cea sfanta a Ta. Vezi neindreptarea sufletului meu celui ticalos si cu judecatile Tale miluieste-ma si ma indreapta.
Ca si cum as sta inaintea Sfantului Scaun al Slavei Tale, ca si cum m-as fi atins de prea curatele Tale picioare, asa ma rog si ma daruiesc Tie cu inima zdrobita.
Miluieste-ma, Milostive, pe mine, faptura Ta. Intoarce-ma pe mine cu Darul Tau. Stiu ca toate le poti si cu neputinta nimic nu este inaintea.Ta. Sa nu astepti vointa mea cea stricata, caci nu am osardie spre a ma indrepta. Plangeti toata firea cea vazuta si nevazuta, pentru mine, cel care intru pacate si-n patimi de tot am imbatranit. Plangeti pentru mine, cel care pentru cei ce ma vad sunt intreg si intelept, dar pe dinlauntru de-a pururea curvesc.
O, suflete ticalos, s-a apropiat dezlegarea ta de trup! Pentru ce te veselesti de privirile cele straine de tine, de care vrei sa te lasi? Cu care lucruri ai veselit pe Domnul, pe Nascatoarea de Dumnezeu, pe Sfinti si pe vecinii tai?
Trezeste-te, suflete ticalos, ca sa nu te afli in scarbe si-n suspine! Ca sa nu plangi fara de folos in vecii vecilor. Caci de ar veni atunci toate in mintea ta, nu te vei ajutora. acum este vremea rascumpararii, pe care toti au folosit-o.
Trimite-mi puterea Ta, Doamne, spre ajutor.Intoarce-ma si miluieste-mi inima, care s-a facut pestera si locas dracilor. Nu sunt vrednic sa-ti cer iertare, Doamne, ca de multe ori m-am fagaduit sa ma pocaiesc Tie si mincinos al fagaduintei m-am facut. De multe ori m-ai ridicat si eu iarasi am cazut. Pentru aceasta atrag osanda asupra mea si marturisesc ca sunt vrednic de toata munca si pedeapsa. Caci de cate ori mi-am luminat mintea cea intunecata si ai adunat din ratacire gandurile mele si eu iarasi, cu sufletul meu, vin spre cel rau.
Totul ma inspaimanta si ma cutremur cand ma gandesc cum m-a biruit patima. Cum voi povesti darurile ce mi s-au dat mie de la Darul Tau Doamne, pe care eu, ticalosul, le-am lepadat si le lepad din pricina lenevirii mele! Caci Tu Stapane, cu nenumarate daruri m-ai umplut pe mine, iar eu, ticalosul, Ti-am rasplatit cu cele potrivnice.
Si Tu, Doamne, cel ce firesc ai indelunga rabdare si adincul milostivirii, sa nu ma parasesti ca sa fiu taiat precum smochinul cel neroditor. Sa nu te grabesti a ma secera din viata crud si fara de vreme. Sa nu ma rapesti pe mine nefiind pregitit. Sa nu ma ridici pe mine mai inainte de a-mi aprinde candela. Sa nu ma iei pe mine neavand imbracaminte de nunta. Ci ca un bun iubitor de oameni, miluieste-ma pe mine, si daruieste-mi ani de pocainta. Si nu pune sufletul meu gol, la jalnica mustrare inaintea infricosatului Tau Divan. Caci daca dreptul abia se mantuieste, apoi eu cel necredincios pacatos unde ma voi arata? Si daca stramta si necajita este calea ce duce in viata, atunci eu, cel ce am benchetuit desfatandu-ma si inaltandu-ma, cum ma voi invrednici bunatatilor celor vesnice? Tu Doamne, Mantuitorul meu, Fiu al adevaratului Dumnezeu, in dar intoarce-ma de la rautatea ce este in mine si din pierzare.
La mila Ta nazuiesc eu, ratacitul. Primeste suspinele mele ca pe lacrimile curvei. Caci Tu, stii, Stapane, cat de lesne e alunecarea spre pacat a firii omenesti!
Adu-ti aminte ca din tinerete se pleaca mintea omului spre cele rele. Sa nu te manii asupra noastra, ci deschide-mi usa milei Tale.
Sa nu biruiasca trandavia mea iubirea Ta de oameni, sa nu biruiasca lenevia mea sarguinta Ta. Primeste, Stapane, si auzi intinata si nevrednica mea rugaciune. Cela ce nu Te intorci de la rugaciunea pacatosilor. Cela ce dai mana celui ce zace jos. Povatuieste-ma pe mine la frica Ta! Da-mi lacrimi de umilinta !
Am ridicat ochii cei duhovnicesti ai sufletului meu catre Tine, Doamne. Sa nu ma lepezi de la fata Ta, ca Binecuvantat este numele Tau in vecii vecilor – Amin –

*

5

Plansul de duminica seara

Ca inaintea infricosatului Tau Divan, Doamne, sunt eu osanditul si fiind mustrat de privelistea cea ingrozitoare a faptelor mele si vazand dreapta hotarare rostita de gura Ta care ma asteapta, strig eu cu lacrimi: Drept esti, o Judecatorule, si dreapta este judecata Ta! Caci intocmai cum mi se cuvine, primesc eu de la Tine!
O, luminilor, prea sfinti Ingeri, picati lacrimi asupra mea!
Caci mila lui Dumnezeu am nesocotit-o statornic, si nu m-am umilit pre mine precum a vrut El. Deci, cu adevarat, dupa dreptate sunt pedepsit. Cand Domnul, mila Sa mi-a pus-o inainte, eu, necugetand, n-am luat-o in seama. Deci cu dreptate, se intoarce acum de la mine. Si cu ce urgie imi vor grai atunci ingerii: ” S-a dus vremea de pocainta. Acum este rasplatirea ” ? Mangaierea a slabit. Pocainta si lacrimile sunt nelucratoare. Muncile se inmultesc. Suspinele mele nu se aud.
Acum este tanguirea nesfarsita. Acum du-te, ia-ti rasplata pentru lucrurile tale cele amare si cumplite, arzandu-te ca o materie a firii celei neadormite si-a viermelui celui amar!
Ca un fiu al intunericului, desfateaza-te! Ai iubit intunericul cel vesnic, indulceste-te de fetele cele negre, pentru ca ai urat lumina cea de-a pururea nemuritoare ! Acolo va fi plansul cel neincetat si scrasnirea cea dureroasa. Vai mie, sufletul meu ticalos, ca esti gol cu totul de fapte bune!
Cum vei vedea pe Judecatorul cel nemitarnic, Arhanghelii stand si cantandu-I toti pamantenii stiindu-i, de infricosatul Scaun tremurand toti? Caci Judecatorul este fara de mila celor ce n-au lucrat aici mila. Vai mie atunci, suflete necajit! Caci nu va fi glas, nici ascultare. Vesnic se vor veseli cei drepti, vesnic se vor munci ceilalti. Pentru ca pe Dumnezeu cel vesnic nu L-am ascultat.
Deci de nevoie este de-aici sa strigam spre Dumnezeu si oamenilor sa le vestim. Chezasi, pentru aceasta sunt Cuviosii si Dreptii. De aceea, si eu Doamne, vestesc Numele Tau. Iarta-ma pe mine netrebnicul, robul Tau!
Sa nu treci cu vederea ticaloasa mea rugaciune. Mainile mele, intinate, catre tine le intind. Sa nu ma lepezi pe mine cel incarcat de patimi! Ci cauta spre mine cu iubire de oameni si cu blanda Ta milostivire. Pe mine, cu dezmierdarile de tot m-am intinat. Si frumusetea sufletului intru totul am necinstit-o. Cugetelor celor trupesti m-am robit. Si stapanirea mea cea dintai am pierdut-o. Vrajmasul sfatuindu-ma, nebuneste pe el l-am ascultat. Si pe idolii patimilor, in suflet i-am inaltat. Poftele pantecului le-am implinit si stralucirea mintii, de tot am innegrit-o. In cinstea de fiu adevarat fiind, dobitoacelor celor necuvantatoare m-am asemanat.
Frica strasnica si cutremur ma tin cand vad inainte taierea mortii care vine asupra tuturor in chip tainic si ma gaseste pe mine, vai, tot neindreptat.
Pentru aceea, din adancuri strig catre Tine, Doamne, si cad inaintea Ta cu lacrimi. Fii mie milostiv si iubitor de oameni, caci spre Tine am nadejdile mele. Ajuta-ma sa scap de urgia de dincolo!
Binevoieste ca sufletul meu cel impietrit sa castige inaintea Ta puterea de a rodi fapte bune! Gandurile cele sterpe scutura-le cu focul Sfantului Tau Duh ! Sa nu ma tai ca pe pomul eel neroditor si in focul cel nestins, Doamne, sa nu ma trimiti ! Sa nu faci din mine paie ale vapaii iadului, ci ca pe niste grau, Dumnezeul meu, primeste-ma in hambarul Tau.
Genunchii inimil mele imi plec eu, ticalosul. Caci nu indraznesc sa caut la ceruri. Primeste rugaciunea gurii mele celei intinate, Cel Ce esti fara de pacat, Ziditorule si Imparate al tuturor si Atotputernice. Surpa-l pe vrajmasul meu din tot felul de faradelegi izbavindu-ma. O, cum se bucura ingerii si muritorii vazand intoarcerea mea!
Am calcat toate poruncile Tale. M-am amagit cu fapte urate. Sa nu Te ingretosezi de mine, preabunule Stapane ! Izbaveste-ma de robia vicleanului! Cu inima infricosata, Te rog pe Tine, Doamne, Cel Ce cu voia Ta m-ai auzit si m-ai iubit atat de mult, incat pentru mine te-ai intrupat si moarte ai suferit.
O, cum am putut uita dragostea Ta ! Cum am putut sa ma fac rob tuturor dezmierdarilor, spurcandu-mi trupul si sufletul in tot felul si-n tot locul? Pentru aceasta strig: Pacatuit-am, Doamne, si pururea pacatuiesc ! De aceea, inaintea Ta, eu stau acum osandit. Ci da-mi dezlegare de rautatile mele, ca un Dumnezeu milostiv si indurat!
Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, Maica lui Dumnezeu, Usa cea cereasca si Chivot sfant, mantuire intemeiata te am pe tine. Maintuieste-ma, Stapana, in Dar!
Legiuni de Ingeri, in cer, de multe ori suspina pentru mine, ca nu cumva sa se rapeasca fara de veste sufletul meu si sa merg in curgerile focului. Legiutori, Apostoli infricosati sezand pe scaune cu Judecatorul, Ingeri cu palose inarmati si infricosatori, vor desparti inimile pacatosilor.
Atunci se va taingui toata suflarea caci nu vor avea margine, vai, muncile cele cumplite. Apuca mai inainte de toate acestea, suflete. Urmeaza plansul desfranatei si striga dimpreuna cu dansa:
Izbaveste-ma, Mantuitorule, de infricosata groaza a muncilor celor vesnice! Pe Tine te lauda neincetat Heruvimii si necontenit Serafmiii cei cu sase aripi. Te canta Cetele cele ceresti si iti slujesc si se inchina Tie, Treime in Unime. Lumina nenascuta esti, Parinte, si dimpreuna, fara de inceput, Il ai pe Fiul Tau. Si de-a pururea impreuna vecuitor Il ai pe Duhul Sfant, Care daruieste tuturor suflare de viata, ca un milostiv, indurat si bun.        Cu rugaciunile Mucenicilor si ale Proorocilor, ale apostolilor, ale Cuviosilor si ale Ierarhilor, primeste si glasul nostru, Parinte ceresc. Slava Tie, Doamne, caruia Ti se cuvine Slava si stapaniirea, impreuna cu prea sfantul, bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! – Amin –

Creștinii masacrați în Nigeria: ucigaș minor manipulat de ISIS execută un student

Creștini masacrați în Nigeria: Ropvil Daciya Dalep, un student universitar răpit de extremiștii islamici, a fost ucis. Ucigașul identificat  este un băiat de 8 ani. Execuția macabră a fost confirmată într-un videoclip lansat de Amaq, „agenția de știri” a statului islamic auto-stilat.

În Nigeria, un grup terorist afiliat statului islamic l-a executat pe Ropvil Daciya Dalep , un student universitar în vârstă de 22 de ani răpit în 9 ianuarie. Un băiat de numai 8 ani a luat arma în mână și stând în spatele victimei sale cu fața acoperită, înainte de a apăsa pe trăgaci, a spus : „Nu ne vom opri până nu ne vom răzbuna pentru tot sângele care a fost vărsat”. Execuția macabră a fost filmată într-un videoclip lansat de Amaq, agenția de știri ISIS. Pretinsa vârstă a criminalului a fost confirmată de Rita Katz, directoarea site-ului, institutul s-a angajat să monitorizeze activitatea online a organizațiilor teroriste.

Studentul Ropvil Daciya Dalep s-a născut în Pankshin, un oraș din statul Platou, unde cea mai răspândită religie este cea creștină.  Și tocmai datorită credinței sale a fost răpit și ucis . Daciya a fost răpit  pe 9 ianuarie de teroriști din provincia Africa de Vest a Statului Islamic , coasta jihadistă a lui Boko Haram , grupul care a semănat de ani buni moartea și distrugerea Nigeriei și a statelor  vecine . Împreună cu Daciya, extremiștii islamici au luat alți doi tineri cu forța: Lilian Daniel Gyang în vârstă de 20 de ani, tot de religie creștină și student în zoologie și MK, care a fst eliberat câteva zile mai târziu.

Copilul convertit în criminal prin nebunia jihadistă, înainte de a-l ucide pe Daciya a trimis un mesaj înfiorător: „Vrem să le spunem creștinilor că nu am uitat ce le-au făcut părinților și strămoșilor noștri. Ne adresăm tuturor creștinilor din lume:  nu am uitat și nu ne vom opri ”.

 

Rita Katz

 

@Rita_Katz

 

 

 

 

New. There is NO end to ‘ immorality. A child, approx 8, featured in a vid by its Amaq Age executing Nigerian Christian prisoner under its in . Kid warns Christians: “We won’t stop until we take revenge for all the blood that was spilled” https://ent.siteintelgroup.com/Statements/child-executes-nigerian-christian-held-by-iswap-in-amaq-video.html 

Vezi imaginea pe Twitter

Informații despre Reclamele Twitter și confidențialitate

Sursa

Viața  si Acatistul  Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul și Martirul (21 ianuarie)

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele şi cu viaţa, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinţi de neam mare şi dreptcredincioşi; şi l-au crescut în învăţătura cărţii din destul, pentru că toată filosofia şi teologia a străbătut desăvîrşit; apoi a fost bărbat prea înţelept şi slăvit şi întru palate împărăteşti cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzînd înţelepciunea şi viaţa lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rînduială de asincrit (boier), chiar nevrînd, şi în numărul sfetnicilor săi l-a rînduit; apoi era de toţi iubit şi cinstit şi la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliţilor, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviinţă că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sînt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea şi două voinţe şi lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărţit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Şi erau apărători ai monoteliţilor şi răspînditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) şi chiar împăratul Heraclie, înşelîndu-se de dînşii cu acel eres, şi adunîndu-şi soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres şi pretutindeni l-au presărat, încît tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfîntul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credinţa cea rea a acelora. Şi văzînd fericitul Maxim cum că şi palatele împărăteşti s-au atins de acel eres şi chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temîndu-se ca nu cumva chiar şi el însuşi să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulţi, şi-a lăsat dregătoria sa, cum şi slava lumii acesteia, şi s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate şi se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decît să locuiască în locaşurile păcătoşilor; şi s-a făcut acolo monah.

După cîţiva ani, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, a fost ales părinte al mînăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credinţe, cea plină de eresul monoteliţilor, şi a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică „alcătuire”, şi a poruncit ca toţi să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfîntul Maxim, văzînd tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol şi prin tot Răsăritul şi pe eretici întărindu-se şi în-mulţindu-se, iar credinţa cea dreaptă împuţinîndu-se şi clătinîndu-se de furtuna prigonirii, tînjea cu duhul, plîngea şi suspina. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dînsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei soborniceşte, fericitul Maxim şi-a lăsat mînăstirea sa şi s-a dus în părţile Apusului, avînd scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputinţă, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioşi. Mergînd acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întîmplau prin cetăţile din calea lui, şi vorbind cu dînşii, îi întărea în credinţă şi-i învăţa cum să scape de meşteşugirile potrivnicilor şi să se izbă-vească de vînarea lor cea cu rău meşteşug; iar către alţii, care erau departe, trimitea scrisorile sale învăţătoare şi sfătuitoare despre dreapta credinţă, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, şi după el a venit Piros (638-641 şi 652), care ţinea de acelaşi eres, asemenea a murit şi acel Piros Alexandrinul, iar după dînşii, i-a sosit sfîrşitul şi împăratului. Dar mai înainte de sfîrşitul său, văzînd împăratul că mulţi sfinţi arhierei şi de Dumnezeu înţelepţiţi părinţi leapădă şi nu primesc alcătuirea lui, ci încă şi anatemei o dau, s-a ruşinat foarte şi a scris iarăşi pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea sa aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dînsul Constantin, fiul lui (641), dar şi acela a murit, împărăţind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dînsul, vitrega lui mamă, anume Martina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după şase luni ale împărăţiei lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii şi prinzîndu-l, i-au tăiat nasul, asemenea şi maicii lui, Martina, şi i-au trimis pe amîndoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăţie pe fiul lui Constantin şi nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care şi el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit „bărbos”. Împărăţind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gînd cu Martina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dînsa au omorît cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie şi tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temîndu-se foarte şi dezbrăcînd de la sine rînduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dînsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat şi împăratul de acel eres şi s-a făcut mare ajutător şi răspînditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părţile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, şi străbătînd cetăţile, înşela pe cei dreptcredincioşi cu a sa rea credinţă; şi mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunîndu-se în toată vremea, se întărea cu credinţă; şi a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amîndurora, pentru că aceasta dorea şi Grigore, patriciul părţilor acelora.

Deci, făcîndu-se sinodul şi întrebarea, înţelepţitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieştile cărţi şi din dogmele Sfinţilor Părinţi, arătîndu-i că în Hristos Dumnezeu, precum sînt două firi, aşa sînt şi două voinţe şi că lucrările sînt într-o persoană nedespărţită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioşi şi a fost primit de Biserică cu dragoste şi cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit şi o cărticică cu mărturisirea credinţei celei drepte şi s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, şi acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioşi, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta şi, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa şi episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dînşii la un gînd. Ajungînd acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăşi la mărturisirea monoteliţilor.

Ajungînd Olimpiu în Italia şi intrînd în cetatea Ravena, a chemat la dînsul pe Piros din Roma şi iarăşi l-a făcut să se ţină de eresul cel dintîi. Iar el, întorcîndu-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinţii părinţi, împreună cu cei de un gînd cu el, lucru care s-a şi făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moşul său, alcătuirea (mărturisirea) credinţei sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) şi a trimis-o pretutindeni, poruncind ca aşa să se creadă. Şi ajungînd aceea la Roma, episcopul Teodor sfîrşindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credinţă.

Dar acela îl lepăda, zicînd: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învăţătură potrivnică credinţei celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică şi apostolică învăţătură şi de predaniile sfinţilor părinţi, chiar de aş pătimi şi moarte”. Iar Sfîntul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecît şi acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze soborniceşte, ca pe o eretica şi potrivnică Bisericii lui Hristos. Şi aşa a şi făcut. Episcopul Romei, chemînd pe episcopii săi, 105 la număr, între care era şi Maxim, şi punînd înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros şi Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; şi au scris la toţi credincioşii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credinţă şi arătîndu-le eretica rătăcire şi poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mînie şi de iuţime negrăită şi a trimis înItalia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzîndu-l că se uneşte cu saracinii, îndemnîndu-i asupra împărăţiei greceşti, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credinţa învăţată de părinţi n-o păzeşte drept, ba încă şi pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o huleşte.

Ajungînd omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deşi de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovăţea de clevetirile cele nedrepte, zicînd: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decît numai că am trimis milostenie la fraţii cei dreptcredincioşi, care la saracini petrec în sărăcie şi în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinsteşte cineva şi n-o mărturiseşte şi nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum şi în cel ce va să fie. Iar credinţa cea sfîntă dată de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugînd la sfîrşit şi aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neştiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostăşească şi l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a şi sfîrşit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, şi l-au dus la Constantinopol; pentru că ştia împăratul cu al cui sfat şi îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliţilor şi a scrisorii lui. Cuviosul ajungînd la Constantinopol pe apă, au venit la dînsul oamenii cei trimişi de împărat, care luîndu-l fără de ruşine, fiind desculţ şi fără îmbrăcăminte, purtînd legături, îl tîrau pe uliţă, urmat de ucenicul său. Ducîndu-l pînă la o temniţă întunecată, l-au închis acolo, nelăsînd pe ucenicul lui să fie cu dînsul, ci separat l-au închis în temniţă.

După cîteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Şezînd acolo toată suita fără împăratul, cînd a venit Cuviosul înaintea lor, toţi spre dînsul au căutat cu ochi răi, arătînd mînie şi amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care ştia bine a alcătui cuvinte mincinoase şi dreptatea întru nedreptate a o întoarce şi pe adevăr a-l vătăma, pricepîndu-se la aceasta mai mult decît toţi. Că ce fel de răutate şi neruşinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri şi dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrîneţile cele cinstite neruşinîndu-se – căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la naşterea sa -, nici temîndu-se de darul care se arăta în faţa sfîntului, nici cruţîndu-i obiceiul cel blînd şi cu bună rînduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat şi nici cît de puţin urmînd dreptăţii şi înţelegerii celei sănătoase, ci numai singur meşteşugul său cu mult vicleşug arătîndu-l, mare neruşinare şi nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat şi a celor blînde şi cu bună înţelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală şi fără de rînduială se vedea că le grăieşte.

Pe cînd se biruia înrăutăţitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat şi prin care mincinoşii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puţine vom pomeni.

Drept aceea, cînd acel om fără de lege a stat înaintea feţei sfîntului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărîta pe cel fără de răutate şi a-l înfricoşa cu îngroziri, numindu-l „nedrept” şi „vînzător de patrie”, vrăjmaş al împăratului şi toate cele urîte zicîndu-le.

Deci, întrebat fiind de sfîntul pentru care pricină grăieşte unele ca acelea asupra lui şi cu ce fel de vînzare îl învinuieşte, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de faţă şi asupra cuviosului bîrfea că cele mari le-ar fi vîndut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul şi Pentapoli, „pe care, luîndu-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce eşti prieten şi binevoitor al lor”. Iar sfîntul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăieşte şi vrednic de rîs, zicînd: „Ce unire am eu cu cei ce iau cetăţile, fiind monah, şi ce împărtăşire am cu saracinii, fiind creştin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăţilor creştine?”

Acel neruşinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătînd şi cu glasul fără de rînduială făcea strigare şi clevetea, că adică fericitul Maxim huleşte pe împăratul Răsăritului, spunînd că mai luminaţi sînt împăraţii Apusului, şi punea de faţă martori mincinoşi. Iar cuviosul greu suspinînd, a zis: „Mulţumesc Dumnezeului meu că sînt în mîinile voastre şi cu nişte pricini nedrepte ca acestea sînt cercetat ca prin acestea greşelile mele cele de voie şi prihana vieţii mele să se curăţească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întîi, de la mine însumi aţi auzit cele ce ziceţi despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alţii, care le-au auzit din gura sa. Cerînd sfîntul să se aducă aceia înainte şi de faţă să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sînt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfîntul le-a zis: „Dacă spuneţi că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce cînd aceia erau vii, nu m-aţi adus la cercetare? Pentru că astfel şi voi v-aţi fi scăpat de ostenelile cele multe şi eu aş fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sînt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omeneşti. Să nu văd faţa Domnului meu, nici creştin să mă numesc, de am gîndit cîndva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, şi aceasta a aflat acel Anastasie de la învăţătorul său, Maxim.

Sfîntul Maxim, stînd împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; „căci pe cînd era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea „Tipos” şi la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceţi voi acum, de acelea nu ştiu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cîndva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă ştiu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

„Pentru dogmele credinţei se cuvine a cerceta şi a aşeza legi mai mult preoţilor, decît împăraţilor, de vreme ce acelora le este încredinţat ca şi pe împărat să-l ungă, mîinile să-şi pună şi pîine cerească să aducă, înaintea altarului să stea şi toate celelalte dumnezeieşti Taine ce li s-au încredinţat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care şi acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuşi Grigorie nu se va lepăda a-şi aduce aminte; şi de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineşi. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecăţii să mă facă”.

Deci, neştiind ce să facă cei ce şi-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară şi au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoşate şi cu aspre îngroziri înfricoşîndu-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învăţătorului său şi-l îndemnau să spună cum că învăţătorul lui chinuia în Roma pe Piros, cînd se întreba cu dînsul despre credinţă. Iar Anastasie întărea: „învăţătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz şi peste cap, vrînd să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniţă. Pe Sfîntul Maxim, iarăşi l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintîi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen şi cu dînsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfîntul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărţit de Hristos şi de partea creştinilor şi că cel ce îi urmează lui şi basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăşi îl întrebau despre Piros şi pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrînd ca să primească împărtăşire cu dînsul? Şi cu alte întrebări cercetîndu-l, i-au pus înainte acel împărătesc „Tipos”, de care sfîntul se mîhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea „Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare şi neschimbată a credinţei. Iar sfîntul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărît de dînşii; văzîndu-se pe ei întru toate cuvintele biruiţi de Cuviosul Maxim, şi în cursele lor vînaţi, lăsînd sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunîndu-i despre bărbăţia cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte şi nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gînd cu ei, chiar de ar voi cineva să-l şi chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăşi în temniţă.

După puţină vreme, alţii au venit la dînsul, crezînd că dacă adeseori se vor întreba cu dînsul şi prin cuvinte aspre îl vor înfricoşa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credinţă. Şi cei ce veniseră spuneau că ei sînt trimişi de patriarh, şi au început a întreba pe sfînt: „De care Biserică te ţii, de a Bizanţului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fii cu noi, ca nu înstrăinată viaţă întru izgoniri începînd, să pătimeşti rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: „Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă şi mîntuitoare mărturisire a credinţei; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit „fericit” şi pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să ştiu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceţi voi, s-au unit şi nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimişii: „Deşi nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sînt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amînduror firilor într-o persoană”. Iar sfîntul a zis: „Două lucrări ziceţi că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceţi la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfîntul: „Singuri alcătuiţi o credinţă nestatornică şi pe Dumnezeu nu într-o fiinţă Îl mărturisiţi a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învăţat de la Sfinţii Părinţi a mărturisi aşa; iar vouă celor ce aveţi putere, faceţi ceea ce vă place”.

Ei, neputînd la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema şi să sufere moartea cea hotărîtă lui”. Iar sfîntul cu blîndeţe şi cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfînt”. Iar aceia ducîndu-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul şi sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfîntul în surghiun, într-o oarecare cetăţuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel şi pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăţiei greceşti, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut şi altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, şi a fost cîndva în Roma slujitor, şi care a scris mai pe urmă viaţa acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, şi, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăşi Piros, cel mai sus pomenit, dar şi acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ţinea acelaşi eres al monoteliţilor.

Apoi, trecînd multe zile, împăratul şi patriarhul Petru au trimis la sfîntul nişte bărbaţi cinstiţi, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, şi pe doi boieri, pe Petru şi pe Teodosie, ca să-l înduplece la credinţa lor. Aceia punînd multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi şezînd ei şi poruncind sfîntului să şadă (şi era acolo şi episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Aşa precum mai înainte de veci a ştiut şi a hotărît Domnul, să fie lucrarea vieţii mele, care se ţine cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”

Sfîntul a grăit: „Dumnezeu a ştiut mai înainte gîndurile noastre, cuvintele şi faptele, care sînt în puterea noastră şi mai înainte a rînduit şi a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sînt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sînt în puterea noastră şi care nu sînt?”. A grăit Sfîntul Maxim: „Cel ce toate le ştie, stăpînul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am ştiut şi voiesc a învăţa; ce deosebire este între cele ce sînt în puterea noastră şi între cele ce nu sînt şi cum unele sînt ştiute mai înainte de Dumnezeu şi altele rînduite mai înainte?”

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune şi cele rele ne sînt nouă în voie, dar pedepsirile şi certările ce ni se întîmplă sau cele potrivnice acelora, nu sînt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în faţa durerii ce ne munceşte, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; şi precum neînfrînarea este pricina bolii, iar înfrînarea este pricinuitoare a sănătăţii celei bune, aşa şi paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de cîştigare a împărăţiei cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te munceşti cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?” Grăit-a sfîntul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certîndu-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfîntul: „Ispitiţi se fac sfinţii, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune şi tăinuite ale lor, precum au fost Iov şi Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăţiei ce era într-însul, dar neştiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înţelepciune şi înfrînarea care face pe om sfînt; şi fiecare din sfinţi, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un şarpe pe mîndrul şi răul diavol; căci la fiecare sfînt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis şi spre folos şi aş fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu şi stăpînii mei prea cinstiţi pentru alte pricini am venit la tine, atîta depărtare de loc, ne rugăm ţie să primeşti cele ce ţi-am adus şi să veseleşti toată lumea”. Grăit-a sfîntul: „Care sînt acelea, stăpîne, şi cine sînt eu şi de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?” Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ţi grăiesc eu ţie, cum şi stăpînii mei cei prea încuviinţaţi, acelea le-am auzit din gura stăpînului nostru, patriarhul şi a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfîntul Maxim zise: „Spuneţi, stăpînilor mei, cele ce voiţi şi cele ce aţi auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?” Grăit-a Maxim: „Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întîi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sînt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflînd eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cît timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, pînă atunci nici un fel de cuvînt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dînşii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtăşirea noastră?” Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceţi că este o lucrare a Dumnezeirii şi a omenirii Mîntuitorului. Se cuvine să credem sfinţilor părinţi, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este şi firea una. Şi voi pe Sfînta Treime, nu Treime o mărturisiţi, ci pătrime, ca şi cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvîntul şi s-ar depărta de aceeaşi rudenie a firii omeneşti, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărţindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvîntul, precum şi Cuvîntul este de o fire cu Tatăl şi cu Duhul şi se mărturiseşte astfel nu Treime, ci pătrime. Iar cînd socotiţi lucrarea şi ziceţi că una este voia Dumnezeirii lui Hristos şi a omenirii, îi micşoraţi despărţirea bunătăţii Lui; pentru că fiecare fire îşi are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătăţii; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva şi a lucra; încă şi despre trupul lui Hristos mărturisiţi că este în două firi şi o voie, şi cu voia este făcător al tuturor veacurilor şi a toată făptura, împre-ună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfîntul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicînd: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum şi Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci şi fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceţi că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfîrşit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luaţi de la Hristos Domnul toate însemnările şi închipuirile, pentru care să cunoaştem Dumnezeirea Lui şi omenirea; încît nici una nici două voinţe sau lucrări într-însul să nu se zică că sînt; nu este una, de vreme ce o despărţiţi în două; nu sînt două, de vreme ce le amestecaţi într-una”. Unele ca acestea şi altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfîntul către dînşii, ei au început a-şi cunoaşte rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primeşti „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinţei, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfîntul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărîtoare, cum că una este voia şi lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deşert m-aţi dat barbarilor şi neamurilor celor ce nu ştiu pe Dumnezeu? Pentru ce sînt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, şi pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-aţi izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliţilor, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credinţa dacă sinoadele sînt întărite numai cu porunci împărăteşti. Ascultă sinoadele care împotriva unei fiinţe, cu împărăteşti porunci se săvîrşeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintîi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al şaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al şaptelea în Efes, la care întîiul şezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărăteşti, însă toate sînt lepădate şi date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădaţi acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata şi l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul şi a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvîrşea fără de poruncă împărătească, însă este tare şi nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioşilor le ştie că sînt drepte şi sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Şi cu adevărat, precum ştii sfinţia ta, şi pe alţii îi înveţi cum că în fiecare ţară creştinească se ţin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mîntuitoarei credinţe şi spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărăteşti nu pomenesc”.

După vorba cea multă din amîndouă părţile, gura cea de Dumnezeu înţelepţită şi de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, şi limba lui cea de Duhul Sfînt mişcată au biruit pe potrivnici, încît aceia şedeau tăcînd cu capetele plecate şi cu ochii lăsaţi în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plînge şi sculîndu-se, s-au închinat sfîntului, la fel şi el s-a închinat lor; şi făcînd rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim şi cu dragoste au primit-o pe dînsa; astfel, precum el a făgăduit a crede şi a mărturisi, la fel a voit a aduce şi pe împăratul la aceeaşi credinţă.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce şi sfînta icoană a Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare şi unul altuia dîndu-şi sărutare întru Domnul şi în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite şi făcute, acesta s-a mîniat foarte; iar episcopul Teodosie şi amîndoi boierii temîndu-se de mînia împărătească, iarăşi s-au întors la eres. Apoi iarăşi a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfîntului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie şi Troil, urmîndu-le lor mulţi bărbaţi dregători, cu oaste şi cu slugi; apoi cu mîndrie şi cu slavă lumească a venit cu dînşii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aştepta şi nădăjduia împlinirea făgăduinţei lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci şi pe împărat a-l aduce la dreapta credinţă. Dar acela a minţit, ca mai bine să placă împăratului pămîntesc, decît Împăratului ceresc şi sfintei Lui Biserici. Apoi toţi şezînd şi pe cuviosul silind să şadă, a început vorba Troil, patriciul, zicînd: „Stăpînul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăţiei celei de Dumnezeu întărite; însă mai întîi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întîi, stăpîne, ce-mi porunceşte împărăţia sa şi-ţi voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înştiinţat”. Iar Troil stăruia, zicînd: „Nu-ţi vom spune ce ţi-am adus pînă ce mai întîi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzînd că îi stau asupra cu tărie, căutînd cu supărare şi cu aspre cuvinte şi cerînd de la dînsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicînd: „De vreme ce nu voiţi să-mi spuneţi mie, robului vostru, ce este plăcut stăpînului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuşi Dumnezeu, îngerii Lui, şi voi toţi: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic şi degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu şi nevătămător de veşnică mîntuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicînd sfîntul, îndată Troil patriciul sculîndu-se, voia să iasă afară zicînd: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului.” Şi îndată s-a ridicat gîlceavă şi tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dînşii: „Spuneţi-mi mai întîi împărăteştile porunci şi veţi înţelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dînsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îţi spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul şi toţi cei de la Apus sînt răzvrătiţi împotriva noastră, şi tulburătorii care s-au înmulţit caută la tine şi pentru tine toţi ridică meşteşuguri, nevrînd să se unească în credinţă cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilinţă inima ta, adică să te împărtăşeşti cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste şi cu slavă şi ne vom împărtăşi cu tine, cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos. Apoi te vom numi şi te vom propovădui că eşti părintele nostru şi va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci şi în toată lumea; pentru că ştim cu adevărat aceasta: cînd tu te vei împărtăşi cu această sfîntă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toţi, care pentru tine şi învă-ţătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfîntul Părinte Maxim, întorcîndu-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toţi aşteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecăţii; ştii cele ce s-au aşezat şi întărit de noi pe Sfînta Evanghelie, pe făcătoarea de viaţă Cruce şi pe sfînta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecîndu-şi faţa în jos, cu umilit glas a răspuns: „Şi ce pot face eu, cînd într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?” Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfînta Evanghelie şi de cei ce erau lîngă tine, dacă în voi nu era gîndul întărit, adică să puneţi în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereştile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăşi conştiinţei mele, dacă pentru slava şi cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aş lepăda de credinţa cea dreaptă, care mîntuieşte pe cei ce o iubesc?”

Zicînd sfîntul acestea, toţi s-au sculat îndată plini de mînie şi de iuţime şi repezindu-se la dînsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mîinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace şi încolo şi fiecare se întindea să-l lovească; şi poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie şi de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate şi a-l întinde, au început a-l scuipa, şi scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare pînă în cap, încît toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dînsul răspuns şi a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetînd gîlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărînd pe sfîntul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mînie a zis către Sfîntul: „Spune-ne nouă, răule bătrîn şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini sîntem decît tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul avînd puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?” Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvîntul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfîntul Duh prin proorocul: Nu sînt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvînt, cuvîntul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte”. Grăit-a Sfîntul Maxim: „Pe a tuturor mîntuire nu a hotărît-o Dumnezeu în inima unui om, zicînd: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicînd: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mîntuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mîntuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mînios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ţinut la Roma?” Sfîntul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Şi cum ai îndrăznit a iscăli şi a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire şi o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate şi te vom pune legat în tîrg, vom chema desfrînaţii şi pe tot poporul, ca toţi să te bată peste obraz şi să scuipe în faţa ta”.

La aceasta sfîntul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sînt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi şi două fireşti voinţe şi lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu şi cu firea cea omenească este adevărat om. Citeşte cărticica cu faptele acelui sinod şi, de veţi afla cele ce aţi zis, să faceţi ce vreţi voi; căci eu şi cei cu mine slujitori şi toţi cei iscăliţi am anatematizat pe cei care, ca Arie şi Apolinarie, zic că o voie şi o lucrare este întru Domnul şi nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care şi întru care este şi are puterea voirii şi a lucrării, care săvîr-şeşte mîntuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie şi ceilalţi care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mînca, nici vom bea, ci să ne sculăm şi să prînzim; apoi mergînd să spunem împăratului şi patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculîndu-se, s-au dus să prînzească şi era înainte prăznuirea Înălţării Cinstitei Cruci şi privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prînzind aceia, s-au dus în cetate cu mînie.

A doua zi de dimineaţă, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim şi toate cărţile care le avea sfîntul le-a luat, zicînd cuvintele împărăteşti: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care eşti vrednic”. Şi l-a dat pe el ostaţilor, care l-au dus mai întîi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaş din Selimbria s-a dus în gloate şi ridicînd pe popor asupra bătrînului zicea: „A venit la noi un monah care huleşte pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemînd pe clericii cei mai întîi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dînsul dacă sînt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul şi li s-a închinat pînă la pămînt, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat sfîntului şi au şezut toţi. Atunci un bătrîn din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blîndeţe şi cu cinste a grăit către sfîntul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzîndu-se pe pămînt în chipul Crucii, şi iarăşi sculîndu-se, mîinile spre cer ridicîndu-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: „Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cîntată, şi pe cea mai sfîntă şi fără de prihană, şi decît toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfînt, de la Treimea cea deofiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfîrşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfîrşit acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toţi au lăcrimat şi l-au binecuvîntat, zicînd: „Dumnezeu să te întărească, părinte, şi să te învrednicească a-ţi săvîrşi alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulţime de ostaşi ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinţii între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzînd oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfîntului, şi cîrtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo şi să-l ducă ca la două stadii, pînă ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfîntul cu mîinile lor pe dobitoc şi, cuprinzîndu-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfîntul a fost dus în Perveris şi în temniţă acolo l-au închis.

Trecînd multă vreme, iarăşi împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum şi pe amîndoi ucenicii lui. Şi, sosind ei cu corabia în cetate, apunînd soarele, au venit doi dregători cu zece ostaşi şi, scoţîndu-i din corabie goi şi desculţi, i-au despărţit şi deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după cîteva zile au fost duşi în palat şi lăsînd pe amîndoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrîn singur înăuntru, unde suita şedea afară, împăratul cum şi multă adunare de oameni cinstiţi; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce şedeau. Atunci i-a zis lui cu mînie, cel mai mare boier: „Creştin eşti?” Răspuns-a bătrînul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sînt creştin”. Iar boierul, umplîndu-se de multă mînie, i-a zis: „Nu grăieşti drept”. Răspuns-a sfîntul: „Tu zici că nu sînt creştin; iar Dumnezeu ştie că eu sînt şi rămîn creştin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă eşti creştin, apoi de ce urăşti pe împăratul?”. Grăit-a sfîntul: „De unde o ştii aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca şi dragostea”. Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toţi s-a făcut arătat, că şi pe împăratul şi cetatea lui le urăşti, pentru că tu singur ai vîndut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli şi Africa”.

Sfîntul a zis: „Care sînt dovezile cele încredinţate?” Şi aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, cînd acesta era voievod în Numidia din Africa, şi a zis acel Ioan: „Mai înainte cu 22 de ani, moşul stăpînului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru ca să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezîndu-ţi ţie, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerînd sfat folositor; iar tu ai scris către dînsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăţiei lui Heraclie şi moştenitorului lui”.

Sfîntul a zis către dînsul: „De grăieşti adevărul şi ai scrisoarea lui Petru către mine şi pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească şi să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: „Eu nu am scrisorile voastre, nici nu ştiu de aţi scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfîntul a zis: „Dacă toate cetele de ostaşi spun aceasta, apoi cum numai tu singur cleveteşti asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: „Niciodată nu te-am văzut”. Şi întorcîndu-se sfîntul către suită, a zis: „Oare cu dreptate este a aduce nişte clevetitori ca aceştia întru mărturisire? Judecaţi drept, pentru că cu ce judecată veţi judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi şi cu ce măsură veţi măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda şi a zis: „Acesta este al nouălea an de cînd mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părţilor Apusului, care se rupsese de la împărăţia grecească – ca să-i zic să nu se înfricoşeze de puterile greceşti; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit şi apus erau mulţime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: „Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: „Grigorie auguste, tu vei birui. Şi mai luminos era glasul apusenilor, decît al răsăritenilor”. Spunînd acestea Maguda boierul, a strigat către sfîntul: „Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfîntul a răspuns: „Mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăţă păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grăi nişte cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioşilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc şi fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sînt şi mîine nu mai sînt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme cînd Grigorie era viu, şi cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma şi pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aş fi zis patriciului Petru: „Spune-mi, stăpîne patriciule, oare mi-ai scris cîndva mie ceea ce mărturiseşte sachelarie al tău sau eu ţi-am scris ţie?” De asemenea şi fericitului papa i-aş fi zis: „Spune, stăpîne, ţi-am spus eu cîndva vreun vis? Şi chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie şi legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpînitoare de sine”.

Se mai aduceau şi alte clevetiri şi pricini nedrepte asupra celui nevinovat şi sfînt bătrîn, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicîndu-se că el şi ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfîntul toate clevetirile acelea în nerăutatea sa le biruia cu cuvinte smerite, înţelepte şi de Dumnezeu insuflate, arătîndu-şi nevinovăţia sa. Şi au adus separat pe ucenicul Anastasie şi l-au silit să spună ceva de rău asupra învăţătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniţă la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul şi Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi şezînd şi poruncind şi sfîntului să şadă, i-au zis: „Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa şi în Roma şi cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-şi blesteme dogma sa şi s-o primească pe a ta?”. Sfîntul răspunse: „De-ar fi citit cărţile mele lîngă mine, în care am scris vorbele şi întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aş arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărţile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfîntul grăia ceea ce putea să-şi aducă aminte, şi le-a spus acestea: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obşte ale Bisericii soborniceşti, pentru că n-am adăugat nici un cuvînt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?” Grăit-a sfîntul: „Nu mă voi împărtăşi”.

Aceştia au zis: „Pentru ce?”. Sfîntul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atîtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sînt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sînt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvîrşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?” Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mîntui, iar ceilalţi toţi vor pieri?”

Grăit-a lor sfîntul: „Cînd toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osîndit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osîndit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decît să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mîntui. Însă pe cît pot, voiesc mai bine a muri, decît să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face cînd romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine.” Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dînsul, pentru că ştiu că Duhul Sfînt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducînd ceva nou în credinţă”. Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuinţă ca două voinţe şi hotărîri să mărturisim în Hristos?” Sfîntul răspunse: „Este cu adevărat de trebuinţă să cinstim dreapta credinţă, pentru că nici o fiinţă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinţii Părinţi arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaşte fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este şi nici nu se cunoaşte firea fără lucrare, atunci cum se poate şti că Hristos este adevărat Dumnezeu şi om cu firea?”.

Atunci au zis: „Ştim că aşa este adevărat, însă să nu mîhneşti pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit „Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncîndu-se la pămînt, a răspuns cu lacrimi: „Să nu se mîhnească bunul şi iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mînii pe Dumnezeu, tăcînd asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim şi să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întîi în Biserică pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înşii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Aşezămîntul cel vechi şi cel nou, de la sfinţii învăţători şi de la sinoade învăţăm a şti cum că are puterea a voi şi a lucra acestea: prin dumnezeirea şi prin omenirea sa, adică Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaşte, afară de păcat. Şi dacă este desăvîrşit după amîndouă şi de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjoseşte acela care nu-L mărturiseşte, că este o singură fiinţă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amîndouă firile”.

Acestea şi multe altele zicînd sfîntul, i-au lăudat înţelepciunea lui cei ce veniseră, şi nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: „Pentru aceasta toţi se întristează, o! părinte, căci spre tine mulţi căutînd, se despart de împărtăşirea cu Biserica Bizanţului”.

Sfîntul a zis: „Şi cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserica Bizanţului?” Serghie a răspuns: „Însăşi aceea este, că tu nu te împărtăşeşti şi aşa pe foarte mulţi îi întorci de la împărtăşire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: „Nimic mai greu şi mai de mîhnire nu este, decît cînd pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decît cînd nu defaimă pe cineva”. Iar Troil ştiind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dînsul: „Bine este că înţelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfîntul a răspuns: „Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpînul împărat să alcătuiască acel „Tipos” şi pe cei ce s-au învoit la „Tipos”. Zis-a Troil: „Cine a sfătuit şi cine s-au învoit?” Răspuns-a cuviosul: „Cei ce sînt în Biserică înainte-şezători, aceia au îndemnat şi boierii s-au învoit; şi astfel, răutăţile vătămătorilor asupra celui nevinovat şi străin de toate eresurile sînt aflate. Însă să sfătuiţi pe împărat la aceasta, ca să urmeze moşului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, cînd a ştiut că mulţi părinţi nu primesc acea alcătuire şi eresul care se afla într-însa îl vădesc şi-l leapădă, s-a curăţit de prihana aceea, trimiţînd pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă şi împăratul acesta şi va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinînd capetele, apoi au zis: „Nu sînt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Şi după vorba cea multă, dîndu-şi pace, s-au dus.

După aceea, trecînd o săptămînă, în cealaltă sîmbătă, au dus pe sfînt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întîi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintîi, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrînd Anastasie înăuntru, unde şedeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, şi un altul -, îndată au intrat şi clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim şi cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sînt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor şi a suitei. Cînd l-au întrebat: „Ai anatematizat „Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: „Nu numai l-am anatematizat, ci şi o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: „Nu mărturiseşti că rău ai făcut?”. El a răspuns: „Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rînduiala bisericească am făcut bine”. Şi de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzînd precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară şi l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrîn, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: „Vezi, părinte, să grăieşti adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci cînd vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrînul: „Am grăit acum şi iarăşi grăiesc că atunci ar fi cu putinţă ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, cînd lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel şi nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea şi pricinile acelea nu pot să fie drepte, cînd sînt mincinoase. Însă ceea ce voiţi să faceţi, faceţi; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credinţă cinstindu-L, nu mă tem de strîmbătate”. Troil i-a zis: „Au doară n-ai anatematizat „Tipos”-ul?”. Bătrînul a răspuns: „Nu o dată ţi-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: „De ai anatematizat „Tipos”-ul, apoi şi pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: „Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hîrtia cea străină de credinţa cea dreaptă”. Troil a zis: „Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfîntul Maxim: „La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mîntuitorului şi a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: „Te vei împărtăşi cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfîntul a răspuns, zicînd: „Nu mă voi împărtăşi”. Eparhul a zis: „De ce?”. Sfîntul a răspuns: „Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: „Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfîntul a zis: „Ce folos de lume şi de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sînt lepădate?”. Eparhul a zis: „Vei putea să dovedeşti că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?” Bătrînul a răspuns: „De-mi veţi da voie şi îmi veţi porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcînd toţi, a zis către dînsul boierul: „De ce iubeşti pe romani, şi pe greci îi urăşti?”. Sfîntul a răspuns: „Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urîm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinţă cu mine şi iubesc pe greci căci sînt de aceeaşi limbă ca şi mine”. Boierul a zis: „Cîţi ani spui că ai tu?”. El a răspuns: „Am 75 de ani”. Acela i-a zis: „De cîţi ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfîntul a răspuns: „De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: „Răsplătească-ţi Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfîntul n-a răspuns nimic acelui cleric. Şi multe întrebări şi cercetări făcîndu-se, nici unul din patriarhii care şedeau acolo n-a grăit nimic. Şi cînd se întindea cuvîntul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: „Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: „Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimiţînd pe sfînt afară, se sfătuiau ce să facă cu dînsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca şi cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viaţă, dar chinuri să-i dea mai grele decît moartea; de aceea l-au dat în mîinile eparhului cetăţii. Acela luînd pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui şi în curte ducîndu-l mai întîi pe sfîntul bătrîn, dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruţîndu-i bătrîneţile, nelegiuitul chinuitor, nici ruşinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzînd trupul lui cel chinuit de nevoinţele pustniceşti. Şi cu atîta asprime l-a bătut, încît s-a roşit păgînul cu sîngele lui, iar trupul lui s-a sfărîmat, încît nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcîndu-se la ucenicii cuviosului cu mînie, de asemenea i-a jertfit pe amîndoi. Şi bătuţi fiind ei, crainicii strigau: „Cei ce nu se supun poruncii împărăteşti şi întru nesupunere petrec, vrednici sînt să pătimească unele ca acestea”. Şi astfel abia suflînd, i-au aruncat în temniţă.

A doua zi, pe sfîntul şi cuviosul bărbat, cu cel mai întîi ucenic Anastasie din temniţă, iarăşi în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încît se înduioşa oricine văzînd un bătrîn cinstit, un sfînt pustnic, un învăţător şi mărturisitor de Dumnezeu cu totul însîngerat şi de cumplite bătăi rănit, de la picioare pînă la cap, neavînd asemănare. Însă nu s-au umilit de dînsul acei împietriţi la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoţîndu-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora rîuri de înţelepte învăţături şi îneca credinţele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrînd astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeaşi au făcut-o şi ucenicului său, Anastasie cel dintîi, şi iarăşi în temniţă i-au închis pe ei. Şi Cel ce a făcut oarecînd limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul şi mutului i-a dat bună grăire, Acela şi acestor robi ai Săi, credincioşi adevăraţi, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul şi Mucenicul, la fel şi ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi şi fără limbă, mai bine şi mai limpede decît înainte de tăierea limbilor. Înştiinţîndu-se despre aceasta ticăloşii eretici, o! cîţi s-au ruşinat şi, spre mai mare zavistie pornindu-se, mîna lui cea dreaptă cu cuţitul i-au tăiat-o şi la pămînt i-au aruncat-o; la fel au făcut şi Sfîntului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mîna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruţat, fiindcă a fost cîndva scriitor la împăraţi.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoţîndu-i din curte, îi tîrau prin tot tîrgul cu batjocură, arătînd la tot poporul mîinile şi limbile lor cele tăiate şi cu glasuri fără rînduială făcînd strigare şi rîs. Iar după acea chinuire fără omenie şi batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din aceşti trei, fără purtare de grijă pentru dînşii, fără hrană şi fără haine, goi şi desculţi.

Deci, multe nevoi şi necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încît de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruţă; şi împletind ostaşii un coş în chip de pat şi, punînd într-însul pe bătrînul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecîndu-l într-o ţară oarecare a sciţilor din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniţă. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dînsul tăierea limbii şi a mîinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli şi dureri; iar sfîntul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viaţa cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecînd încă trei luni lîngă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniţă şi nu avea de la nimeni ajutor la bătrîneţile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci cînd a voit Domnul să-i facă sfîrşitul durerilor şi necazurilor şi la acea veşnică veselie, în cereşti împărăţii să-l scoată din temniţă, l-a mîngîiat mai întîi pe pămînt, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunîndu-i ziua şi ceasul cel mai de pe urmă al sfîrşitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplîndu-se, deşi totdeauna era gata spre ieşire, însă atunci mai mult se pregătea. Şi venindu-i vremea şi ceasul cel dorit, cu veselie şi-a dat sufletul său în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinereţe L-a iubit şi pentru Care atîta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos şi mucenicul a trecut din cele de aici şi a intrat întru bucuria Domnului său şi a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfîntului, s-au văzut la mormîntul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri şi locul acela îl luminau. Căci cela ce în viaţa sa era lumină lumii, acela şi după moarte nu înceta a lumina. Încă şi acum luminează prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi mult chinuite şi al răbdării celei mari după Dumnezeu. Şi erau acolo trei făclii ca un încredinţat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălăşluit întru luminile cele neînserate, întru împărăţia lui Dumnezeu, unde cu drepţii străluceşte ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfîrşitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viaţa, nevoinţele şi pătimirile părintelui şi învăţătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cît este destul spre folosul nostru şi spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinţi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

sf-maxim-marturisitorul

Acatistul Sfântului Maxim Mărturisitorul

Condac 1:

Întărirea preoților, temelia dogmelor, trâmbița înțelepciunii și păstor al Bisericii te-ai arătat, Părinte Maxim, biruindu-i pe nevăzuții vrăjmași și închipuirile eretice cu tăria cunoștinței de Dumnezeu. Și în focul mucenicesc te-ai aruncat pentru dragostea lui Hristos, ca drept și sfânt împreună cu tine să ne veselim de Dânsul. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Icos 1:

Împodobit fiind din tinerețe cu fire bună și minte dreaptă ai ajuns cel dintâi sfătuitor împărătesc, căci harul lui Dumnezeu strălucea din inima ta cu putere, întărindu-te în toată vremea:
Bucură-te, tinerețe ajunsă la vârsta bărbatului desăvârșit
Bucură-te, înstrăinare de plăcerea cea purtătoare de moarte
Bucură-te, curățire de patimi prin duhovniceștile nevoințe
Bucură-te, lumină ajunsă în vârful muntelui
Bucură-te, scriitor iscusit al dogmelor dumnezeiești pe tăblițele inimii
Bucură-te, cuptor aprins de focul dragostei cerești
Bucură-te, topire a împietririi cugetelor
Bucură-te, tăcere ce lași să se audă voia Domnului
Bucură-te, dar și negrăită bucurie a împlinirii ei
Bucură-te, tărie a smereniei ce deschizi inimile
Bucură-te, că ai fost îmbrăcat cu putere de sus
Bucură-te, neîncetată pomenire de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 2:

Văzând împuținarea credinței și întărirea eresurilor vătămătoare de suflet, ai lepădat, Sfinte Maxim, cinstea înaltei dregătorii pentru a te face monah, și luând în spate fericita cruce a iubirii, te-ai bucurat a cânta: Aliluia!

Icos 2:

Stâlp neclintit al Bisericii te-ai făcut, Cuvioase Maxim, prin scrisorile tale pe mulți în credință întărind. Însuși Împăratul Heraclie s-a lepădat de alcătuirile eretice, precum și Piros patriarhul, pe care l-ai înfrânt în sinodul din Cartagina. Căci ai arătat lămurit că precum sunt în Hristos două firi, tot așa sunt și două voințe și lucrări într-o Persoană nedespărțită:
Bucură-te, ostaș nebiruit al lui Hristos
Bucură-te, râvnă neobosită spre mântuirea aproapelui
Bucură-te, plâns și rugă pentru sufletele vrăjmașilor
Bucură-te, îmbrăcare a celor goi de cunoștința duhovnicească
Bucură-te, sprijin al celor clătinați de furtuna prigonirii
Bucură-te, tămăduire minunată a bolilor rațiunii
Bucură-te, inimă făcută piatră de altar
Bucură-te, cuvânt făcut punte peste prăpastia morții
Bucură-te, dor după întregirea Trupului lui Hristos
Bucură-te, păzitor al comorilor Bisericii
Bucură-te, gândire nedespărțită de har
Bucură-te, iubire care Îl întrupezi pe Hristos
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 3:

Din duhul ascultării sfântă îndrăzneală luând, ai arătat, Părinte Maxim, puterea dumnezeiască și îndumnezeitoare ce se revarsă din tainele Bisericii. Iar noi, împărtășindu-ne de dânsa, cântăm cu mulțumire : Aliluia!

Icos 3:

Pentru Sfinții Îngeri care sunt de față și scriu pe cei ce intră în biserică și se înfățișează lui Dumnezeu și care fac rugăciuni pentru ei, ai sfătuit pe creștini să fie nelipsiți de la Sfânta Liturghie. Dar mai ales pentru revărsarea Sfântului Duh, care preface pe cei de față și îi rezidește în Hristos, potrivit cu însușirile lor:
Bucură-te, lepădare a necredinței și micșorare a păcătoșeniei
Bucură-te, sporire a virtuții și alungare a neștiinței
Bucură-te, adăugire a cunoștinței și ascultare a cuvintelor dumnezeiești
Bucură-te, deprindere și dispoziție a inimii întărite și neclintite în cele sfinte
Bucură-te, aplecare a voii cu desfătare spre cele de Sus
Bucură-te, sfârșit al cugetului lumesc și așezare în cele duhovnicești
Bucură-te, închidere a ușii simțurilor și curățire a lor de idolii păcatelor
Bucură-te, icoană a iubirii de Dumnezeu și de oameni
Bucură-te, mulțumire pentru chipurile minunate ale mântuirii
Bucură-te, unire și deopotrivă cinste cu Îngerii în lauda Sfintei Treimi
Bucură-te, înfiere în harul Sfântului Duh și împreunare cu Hristos
Bucură-te, părtășie și asemănare cu Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 4:

Urmând Maicii Domnului, Cuvioase Maxim, te-ai făcut carte vie în care S-a scris Cuvântul lui Dumnezeu cu pana Duhului și binecuvântarea Tatălui. Pentru aceasta împreună cu tine slavoslovim: Aliluia!

Icos 4:

Viața Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu ai zugrăvit-o în cuvânt ca pe o icoană preaminunată, pe care ai dăruit-o tuturor celor ce i se închină cu credință:
Bucură-te, virtute ce Îl întrupezi pe Hristos
Bucură-te, pajiște înrourată de slava Sfintei Fecioare
Bucură-te, smerenie străluminată de Chipul Maicii Domnului
Bucură-te, chemare și laudă a numelui Împărătesei
Bucură-te, biruință asupra morții mijlocită de Maica Luminii
Bucură-te, părtășie cu Pomul Vieții din Potirul Nesecat
Bucură-te, rugă ce pogori milostivirea Celei ce s-a făcut Scară de la pământ la cer
Bucură-te, închinare la Icoana Fecioarei cu Pruncul Iisus în brațe
Bucură-te, călăuză spre Izvorul tămăduirii
Bucură-te, minte luminată de privirea Celei pline de har
Bucură-te, pătimire a iubirii dumnezeiești pentru rugăciunile Celei mutate cu trupul la Cer
Bucură-te, râvnă isihastă, hrănită de Rugul cel aprins
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 5:

Unindu-te cu Dumnezeu prin har, te-ai slobozit, Sfinte Maxim, de lanțul legii păcatului și doctor iscusit al sufletelor te-ai arătat. Prin povățuirile tale ne călăuzești spre Limanul desăvârșirii, ca întăriți în har să ne bucurăm de Domnul, cântând : Aliluia!

Icos 5:

Pe toți oamenii la fel îi iubeai, Cuvioase Părinte, și neîncetat te rugai lui Hristos pentru ei. Iar mulți dintre aceștia, cucerindu-se de învățăturile tale și urmând viața ta îmbunătățită, se învăpăiau de dumnezeiescul dor:
Bucură-te, adânc de metanie ce chemi adâncul smereniei lui Hristos
Bucură-te, mișcare spre cele dumnezeiești nepovârnită de patimi
Bucură-te, temere de Domnul ce îndepărtezi învârtoșarea nepăsării
Bucură-te, înfrânare ce oprești ca un zid intrarea patimilor
Bucură-te, sărăcie cu duhul ce adăpostești comorile harului
Bucură-te, ascultare, neclintită din lumina adevărului
Bucură-te, lepădare a poftei de plăcere și a fricii de durere
Bucură-te, poftă după dumnezeirea atotsfântă
Bucură-te, iuțime aprinsă de pacea cerească
Bucură-te, mântuitoare neștiință de cele deșarte
Bucură-te, risipire prin cunoștință a îngrămădirilor nevăzute
Bucură-te, rugăciune de foc ce pogori pe Hristos în inimă
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condacul 6

Prin lucrarea virtuților curățire de patimi, prin contemplare aflarea rațiunilor dumnezeiești din lucruri, prin pătimirea răpirii în duh, comuniunea cu Dumnezeu după har, toate acestea le-ai arătat trepte ale desăvârșirii celor ce cântă în urcușul lor: Aliluia!

Icosul 6

Iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru făptura Sa o ai mărturisit, căci pentru aceasta S-a întrupat, ca omul să se îndumnezeiască și să aducă printr-însul la Sine zidirea prinos de Liturghie. Și așa împreună să zugrăvească Chipul Iubirii, icoana de împărăție:
Bucură-te, floare a smereniei udată de roua pocăinței
Bucură-te, apă a virtuții prefăcută în vinul iubirii
Bucură-te, cugetare curățită de închipuiri
Bucură-te, pășire în icoana isihiei
Bucură-te, naștere de Sus
Bucură-te, transfigurare a firii în Hristos
Bucură-te, răstignire pe Crucea Iubirii
Bucură-te, înviere din mormântul păcatului
Bucură-te, înălțare pe norii vederii duhovnicești
Bucură-te, vas ales al Duhului
Bucură-te, îmbrățișare de fiu a Celui Necuprins
Bucură-te, inimă în închinare la Hotarul Veșniciei
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 6:

Prin lucrarea virtuților curățire de patimi, prin contemplare aflarea rațiunilor dumnezeiești din lucruri, prin pătimirea răpirii în duh, comuniunea cu Dumnezeu după har, toate acestea le-ai arătat trepte ale desăvârșirii celor ce cântă în urcușul lor: Aliluia!

Icos 6:

Iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru făptura Sa o ai mărturisit, căci pentru aceasta S-a întrupat, ca omul să se îndumnezeiască și să aducă printr-însul la Sine zidirea prinos de Liturghie. Și așa împreună să zugrăvească Chipul Iubirii, icoana de împărăție:
Bucură-te, floare a smereniei udată de roua pocăinței
Bucură-te, apă a virtuții prefăcută în vinul iubirii
Bucură-te, cugetare curățită de închipuiri
Bucură-te, pășire în icoana isihiei
Bucură-te, naștere de Sus
Bucură-te, transfigurare a firii în Hristos
Bucură-te, răstignire pe Crucea Iubirii
Bucură-te, înviere din mormântul păcatului
Bucură-te, înălțare pe norii vederii duhovnicești
Bucură-te, vas ales al Duhului
Bucură-te, îmbrățișare de fiu a Celui Necuprins
Bucură-te, inimă în închinare la Hotarul Veșniciei
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 7:

Negura înșelării pustia altarele inimilor, semănând cu îngrozire urâciunea eresurilor. Dar tu, Sfinte Maxim, ai rușinat cu lumina Duhului cugetările cele strâmbe, și le-ai zdrobit de Piatra Hristos. Pentru aceasta, cu mulțumire, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Ai îndreptat cu pricepere cârma Bisericii, ca pe a unei corăbii ce poartă spre limanul mântuirii comoara credinței și podoaba vieții celei după Dumnezeu:
Bucură-te, că ai ajuns cu duhul la treapta arhieriei
Bucură-te, stăruință în virtute și contemplație
Bucură-te, iuțime preschimbată în iubire
Bucură-te, poftă prefăcută în cerească bucurie
Bucură-te, rațiune imprimată după cuviință în puterile sufletului
Bucură-te, grijă și căutare doar a Împărăției Cerurilor
Bucură-te, că te-ai născut în duh de la Părintele Veacului Viitor
Bucură-te, cheie ce descui inimii ușile mântuirii
Bucură-te, dreaptă socoteală ce alegi grâul de neghină
Bucură-te, propovăduitorule al lui Hristos în două firi neamestecate și nedespărțite
Bucură-te, zugrav al tainei teandrice a unirii necontopite a celor două firi, voințe și lucrări ale lui Hristos
Bucură-te, aluat ce dospești frământătura cugetării de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 8:

O fire, o voință și o lucrare în trei Persoane ai mărturisit în Sfânta Treime, iar pe Dumnezeu Cel întrupat L-ai propovăduit într-un Ipostas cu două firi, voințe și lucrări, strigând: Aliluia!

Icos 8:

Ca o luntre cârmuită de Sus ai străbătut oceanul cuvintelor Duhului și ai aflat vederile dogmelor tainice. Apoi, ridicând zăbranicul literei prin tâlcuiri de Dumnezeu insuflate, ai plinit, Părinte Maxim, legea duhovnicească:
Bucură-te, inimă închinată poruncilor dumnezeiești
Bucură-te, păzire de oprirea pe calea virtuților
Bucură-te, mișcare nemișcată de patimi spre cele de Sus
Bucură-te, minte curățită și împodobită cu rațiunile divine
Bucură-te, mistuire duhovnicească a lumii sensibile
Bucură-te, cercetare evlavioasă a înțelesurilor Scripturii
Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii prin cuvântul harului
Bucură-te, cunoaștere din contemplarea lucrurilor a cauzelor dumnezeiești
Bucură-te, memorie neștearsă a frumuseții cerești
Bucură-te, urcuș isihast în sânul tăcerii neapropiate
Bucură-te, priveghere de taină în așteptarea Mirelui Hristos
Bucură-te, umblare prin iubire în lumina Sfântului Duh
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 9:

In toate contemplai, Cuvioase Maxim, taina Întrupării Cuvântului, prin care Dumnezeu dă ființă creației, îmbrățișând-o, iar creația se face Biserică-Trup hristic, primindu-L pe Cel Căruia Sfinții Îngeri Îi cântă cu cutremur: Aliluia!

Icos 9:

Ai arătat, Sfinte Maxim, că Dumnezeu a creat zidirea cea văzută și nevăzută din nimic, prin bunăvoința Sa, și sufletele deodată cu corpurile, după rațiunile subzistând în El dinainte de veacuri. Iar unirea rațiunilor proprii de creație cu loghii divini este însuși urcușul nesfârșit în Hristos spre veșnica împărtășire de iubire:
Bucură-te, lucrare a virtuții, prin comuniunea cu Hristos
Bucură-te, oglindă a inimii îndreptată către Dumnezeu
Bucură-te, luminare a conștiinței de razele Cuvântului
Bucură-te, întipărire prin virtuți în trup a rațiunilor dumnezeiești
Bucură-te, bucurie a odihnei mai presus de mișcare și nemișcare
Bucură-te, că în desăvârșirea dragostei nu încape săturarea
Bucură-te, descoperire în sânul lumii a lucrării energiilor necreate
Bucură-te, stare față-n față a creației cu Iubirea mai presus de fire
Bucură-te, trecere prin focul înfricoșător al Iubirii
Bucură-te, zugrăvire de taină a Judecății Viitoare
Bucură-te, prefacere a firii prin unirea îndumnezeitoare cu Hristos
Bucură-te, leagăn isihast, ce odihnești iubirea Sfintei Treimi
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 10:

Ai făcut pe fericitul Martin, Episcopul Romei, să adune sinod și să anatemizeze mărturisirea eretică a împăratului Constans. Disprețuind viața trecătoare ți-ai pus, Părinte Maxim, sufletul pentru Hristos, ca să poți cânta lui Dumnezeu cu neîntinată conștiință: Aliluia!

Icos 10:

Prins fiind împreună cu ucenicii tăi și cu Episcopul Martin, ai fost adus înaintea împăratului și judecat fără de rușine. Iar în cuvânt ai rămas nebiruit și în răbdarea îngrozirilor netulburat, pentru care ai fost surghiunit în Tracia:
Bucură-te, neoprită chemare a milostivirii lui Dumnezeu
Bucură-te, încredere nețărmurită în Pronia dumnezeiască
Bucură-te, legare de Hristos dezlegătoare de amăgire
Bucură-te, sfântă îndrăzneală împreunată cu smerita cugetare
Bucură-te, drum nerătăcitor al adevărului
Bucură-te, râvnă spre surparea peretelui despărțitor al păcatului
Bucură-te, temere curată de Domnul
Bucură-te, alergare spre cununa chemării de Sus
Bucură-te, tărie a blândeții și neclintire a vederii de taină
Bucură-te, înțelegere apostolică și slujire îngerească
Bucură-te, limpezime străbătută de razele dumnezeiești
Bucură-te, pătimire de bunăvoie doar în cămașa iubirii
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 11:

De încă două ori ai fost adus în Constantinopol la judecată și iarăși ai fost surghiunit, căci nu puteau opri amăgitorii râul dumnezeieștilor învățături ce izvorau din gura ta, odată cu îngereasca cântare: Aliluia!

Icos 11:

Nu te-ai împărtășit, lumină fiind lumii, cu cei stăpâniți de întunericul relei credințe, pentru Hristos batjocuri și sfărâmarea trupului primind. Tăindu-ți-se limba și mâna dreaptă, prin vorbirea mai presus de fire fără de limbă ai rușinat desăvârșit pe eretici, spre slava lui Dumnezeu:
Bucură-te, înecare a credinței greșite în săngele mucenicesc
Bucură-te, grăire în limba de foc a Duhului
Bucură-te, scriere în Cartea Vieții cu puterea Crucii
Bucură-te, că durerile cele mari le-ai socotit ca nimic pentru Hristos
Bucură-te, că nevoințele pustnicești te-au pregătit de cele mucenicești
Bucură-te, lipsire de orice mângâiere omenească pentru Mângâietorul ceresc
Bucură-te, că prin rănile fără de număr te-ai asemănat lui Hristos
Bucură-te, nimicire prin har a puterilor vrăjmașe
Bucură-te, pregătire jertfelnică a cărărilor Cuvântului
Bucură-te, pogorâre în adâncul smereniei
Bucură-te, auzire peste fire a psalmodiei îngerești
Bucură-te, mireasmă a nestricăciunii
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 12:

Mângâiat de mai înainte prin dumnezeiasca arătare, ce ți-a însemnat ziua și ceasul sfârșitului, te-ai gătit cu bucurie pentru Mirele Hristos, mult pătimitorule. Iar la vremea rânduită ți-ai dat sufletul în mâinile Lui, cântând cu veselie negrăită: Aliluia!

Icos 12:

La mormântul tău s-au văzut trei făclii, ce străluceau cu minune și încredințau pe toți de slava cerească de care te-a învrednicit Preasfânta Treime. Din harul Ei împărtășindu-te, Cuvioase Maxim, luminează prin rugăciunile tale și sufletele noastre:
Bucură-te, sălășluire în lumina neînserată
Bucură-te, îndulcire de strălucirea Sfintei Treimi
Bucură-te, suferință pentru Hristos prefăcută în bogăție de har
Bucură-te, că Fiul Însuși a mărturisit pentru tine înaintea Tatălui
Bucură-te, că Îl însoțești în Veșnicie
Bucură-te, vedere de icoană a lumii
Bucură-te, citire în Cartea de taină a Vieții celei Veșnice
Bucură-te, închinare de Fiu
Bucură-te, luminare de Duh
Bucură-te, bucurie a îmbrățișării părintești
Bucură-te, chip înveșmântat cu focul iubirii dumnezeiești
Bucură-te, chip făcut icoană, cer și pământ în unire
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 13:

Cu mărturisiri sfințite te-ai împodobit și te-ai ridicat încununat de la pământ, către lumina cea neînserată și către mărire, Părinte Maxim. Pentru aceasta, harul Lui Dumnezeu sălășluiește în sfintele tale moaște, iar noi cinstim pomenirea ta și te chemăm să mijlocești sufletelor noastre milă de la Hristos, cântând împreună cu tine: Aliluia! (de 3 ori)

Icos 1:

Împodobit fiind din tinerețe cu fire bună și minte dreaptă ai ajuns cel dintâi sfătuitor împărătesc, căci harul lui Dumnezeu strălucea din inima ta cu putere, întărindu-te în toată vremea:
Bucură-te, tinerețe ajunsă la vârsta bărbatului desăvârșit
Bucură-te, înstrăinare de plăcerea cea purtătoare de moarte
Bucură-te, curățire de patimi prin duhovniceștile nevoințe
Bucură-te, lumină ajunsă în vârful muntelui
Bucură-te, scriitor iscusit al dogmelor dumnezeiești pe tăblițele inimii
Bucură-te, cuptor aprins de focul dragostei cerești
Bucură-te, topire a împietririi cugetelor
Bucură-te, tăcere ce lași să se audă voia Domnului
Bucură-te, dar și negrăită bucurie a împlinirii ei
Bucură-te, tărie a smereniei ce deschizi inimile
Bucură-te, că ai fost îmbrăcat cu putere de sus
Bucură-te, neîncetată pomenire de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 1:

Întărirea preoților, temelia dogmelor, trâmbița înțelepciunii și păstor al Bisericii te-ai arătat, Părinte Maxim, biruindu-i pe nevăzuții vrăjmași și închipuirile eretice cu tăria cunoștinței de Dumnezeu. Și în focul mucenicesc te-ai aruncat pentru dragostea lui Hristos, ca drept și sfânt împreună cu tine să ne veselim de Dânsul. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Mitropolitul Augustin de Florina – Predica la duminica a XXIX- a dupa Rusalii

1

„Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18)

„…Omul este cea mai desăvârşită făptură pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ. Este coroana creaţiei lui Dumnezeu. Din acest motiv toată dragostea şi grija lui Dumnezeu se îndreaptă spre el. Pronia lui Dumnezeu asigură omului toate cele necesare vieţii: aerul, pe care-l respiră, apa, pe care o bea, lumina, care-l luminează, copacii şi plantele, care-l hrănesc, păsările, care-i cântă, marea, care-l răcoreşte, uscatul, unde trăieşte şi propăşeşte. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla (să presupunem!), dacă ar lipsi aceste bunuri zilnice, pe care Dumnezeu le oferă gratuit şi celui mai sărac om. Dacă, de pildă, s-ar fi stins soarele, cum s-a stins în ziua răstignirii lui Hristos; atunci, întreaga D.E.I. să funcţioneze, n-ar putea înlocui nici pentru puţin timp lumina naturală. Gândiţi-vă iarăşi: Ce s-ar întâmpla, dacă râurile şi izvoarele ar seca? Omul ar suferi după un pahar de apă.
Spun unii că astronautul american, care a ajuns şi a călcat primul pe lună, a însetat şi, pentru că acolo nu există nici măcar o picătură de apă, astronautul a spus: „Ah, Dumnezeul meu, când mă voi întoarce pe pământ să deschid robinetul casei mele să beau!… Putem să spunem că înotăm la propriu în marea nesfârşitelor binefaceri ale lui Dumnezeu.

Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte.

Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!

***

În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!
Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi (vezi Ieromonahul Benedict Aghioritul, „Hrisostomikon Tameion”, Tesalonic 1994, Cuvântul „recunoştinţă” – în elină). Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”
Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.

***

Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”
„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.
Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.„

Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarh