IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE si a “UNITATII DUHULUI INTRU LEGATURA PACII”: Sa ramanem uniti in dragostea lui Dumnezeu ca sa ne imbracam cu putere de Sus! – Cuvinte de invatatura la DUMINICA SFINTILOR DE LA SINODUL I ECUMENIC


Predica Parintelui Nichifor Horia la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (2014):
IMPORTANTA DREPTEI CREDINTE versus RATACIRILE ARIANISTE CARE CUPRIND LUMEA INTREAGA DE IERI SI DE AZI

“Minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu Si-a avut oamenii Sai sfinti, prin care si-a vadit Adevarul!”
“Trebuie sa ne asumam curajos o viata de lupta. Viata duhovniceasca nu este usoara, ci este o lupta corp la corp cu patimile…”

“In numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh! Amin!
Iubiti credinciosi, cuvantul Evangheliei de astazi ne pune inainte importanta dreptei credinte prin cuvantul pe care Mantuitorul il da ucenicilor sai:
“Aceasta este viata vesnica, sa Te cunoasca pe Tine singurul Dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos, pe Fiul pe pe care L-ai trimis“.
Aceasta este viata vesnica, adica viata nestricacioasa, viata care nu este biruita nici de demonul plictiselii, al desfranarii, al trandaviei, al lacomiei si toti ceilalti care apasa asupra vietii in lume in general, in toate timpurile si in ziua noastra parca mai mult decit altadata, ajungand bietii oameni ametiti, ajungand bietii oameni sa nu mai inteleaga nici care este rostul vietii pe pamint, nu stiu sa si-o traiasca fara sa fie cuprinsi de frica nepotrivita, de pofta nestapinita.
Orice slabire in dreapta intelegere, in dreapta cunoastere a lui Dumnezeu atrage dupa sine o neintelegere in trairea de zi cu zi, in trairea aceasta plina de viata, plina de bogatie pe care Dumnezeu o da celor ce cred in El, celor ce traiesc in Adevar si Iubire. O viata care nu inseamna neaparat ca este o viata usoara, o viata lipsita de griji, o viata lipsita de lupta, ba din contra, viata este lupta piept la piept cu moartea, cu moartea patimilor, si aceasta nu este usor, dar este singura cale prin care omul creste duhovniceste, cunoscand drept pe Dumnezeu si, in acest fel, umplandu-se de viata cea adevarata, pe care putini din toate timpurile au cunoscut-o.
Astazi ni se pune inainte o ratacire ce a zguduit Biserica curand iesita de prigonirile din 325 prin ratacirea venita, nu printr-un pagan, ci dintr-un fost drept slavitor, numitul Arie, pe care il stim astazi ca a fost nascocitor al unei erezii, al unei intelegeri stricacioase si gresite. Arie fusese preot si se pare ca mahnirea lui a fost atunci cand, avand asteptarea sa fi fost numit episcop, nu s-a intamplat asa, pentru ca parintii din acel timp altfel, alta alegere au facut, si atunci si atunci din mahnirea sau mandria aceasta care s-a nascut in el, a nascocit o ratacire care avea sa zguduie biserica si intr-o anume masura, pina in zilele noastre sa ramina ca un fir, mai slab acum, dar un fir la care tot timpul trebuie sa fim atenti. Pentru ca Arie vedea in Iisus Hristos nu Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Cel care a luat trup din Sfinta Fecioara Maria, si cel care a lucrat mantuirea neamului omenesc in chip desavarsit, mantuire pecetluita prin inaltarea Sa la cer, ci vedea o creatura a lui Dumnezeu, un prooroc, poate cel mai mare in prooroci din acel timp, dar un prooroc asemenea altora care venise sa vesteasca voia lui Dumnezeu pe pamant. Prin aceasta zadarnicea insasi intelegerea mintuirii, pentru ca nu printr-un om putea sa vina mantuirea neamului omenesc, care purta precum intr-un ADN stricat gresala lui Adam despartitoare de Dumnezeu. Nu un om putea sa mai iasa din acest blestem al stricaciunii firii, ci numai Dumnezeu cel viu, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care a luat trupul nostru asupra-Si, a putut intr-adevar sa implineasca mantuirea neamului omenesc. De aceea, Sfintii Parinti au inteles imediat ratacirea lui Arie, au vadit-o si s-au luptat impotriva ei. Nu ne minunam ca iata, din Biserica, preot a zamislit aceasta neintelegere, aceasta stricaciune, nu ne minunam ca atunci si in zilele noastre si in toate timpurile vor fi fost preoti cuprinsi de mandrie sau de delasare sau de alte patimi, ne minunam ca atunci si in toate timpurile, Dumnezeu prin oameni sfinti a grait si si-a facut cunoscuta dreapta credinta, ca cel ce vrea sa creada si sa cunoasca pe Dumnezeu sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica, sa invieze si sa il cunoasca pe Dumnezeu.
Si astazi se popularizeaza fel de fel de slabiciuni ale preotilor, ale oamenilor Bisericii, unele foarte mici, altele facandu-se prin viclesug, altele poate mai mari, pentru ca intr-insii diavolul sa zadarniceasca in om intelegerea ca in Biserica se pastreaza adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, cunoastere care nu vine de la om, ci de la Insusi Dumnezeu care a lucrat in istorie prin oameni sfinti, si atunci cand primim adevarul acestei cunoasteri ramanem uniti cu Dumnezeu, care a spus: “iata, Eu sunt cu voi pina la sfarsitul veacului” si atunci nu avem a ne teme decit de patimile pe care le lasam sa lucreze in noi, pe care le cultivam in noi, de delasarile noastre, de mandria noastra, de pacatul cu care nu am invat inca sa ne luptam pana la sange.
Iata, dar, ca erezia lui Arie a cuprins pe foarte multi, dar si in zilele noastre vedem ca se raspandeste intelegerea aceasta, in carti scrise de oameni “intelepti” in “intelepciunea lumii” de astazi: crestinismul vazut intre alte credinte, si,  de multe ori, si Mantuitorul Hristos pus alaturi de alti prooroci si comparata credinta crestina si Dreapta slavire cu celelalte credinte, in fiecare punandu-se un semn al egalului. Si nu acesta este adevarul, pentru ca Hristos nu a fost un prooroc asemenea altora, nici vreun inventator de vreo religie sau de vreo filosofie mai buna si mai dreapta, nu o viata mai bine organizata ne-a descoperit Dumnezeu, ci Insusi Dumnezeu cel viu ne-a descoperit singura si dreapta credinta si singurul fel in care putem trai ca sa il cunoastem drept pe Dumnezeu si ca viata noastra sa aiba sens si putere, putere de la Dumnezeu, nu vreo putere de la lumea aceasta.
Abia cand intelegem aceasta iesim din ratacirile care cuprind lumea intreaga de la Arie pina astazi, si din ce in ce mai confuz pentru cei care se umplu de informatii, dar nu se umplu de adevar si de Duh, de adevarul care vine de la Duhul cel Sfint. Precum la caderea ingerilor, cuvantul pe care il auzim in Evanghelie, in Liturghie, trebuie sa lucreze in zilele noastre:
“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”,
ca toate aceste asemenea rataciri sa nu prinda putere in viata noastra, sa nu primim acel “oare…?” sfisietor pe care diavolul l-a pus in inima primului om, lui Adam, cel care a cazut prin indoiala si necredinta. Asadar, vrednic este ca in orice credinta sa il cinstim pe om, in tinderea lui spre absolut, dar, in acelasi timp, trebuie sa intelegem ca in nicio alta credinta nu avem marturia adevarului asa cum o avem neintrerupt de la Hristos pina in zilele noastre si ca aceasta marturie trebuie sa o traim si sa o marturisim altora. Orice slabiciune in aceasta atrage slabiciune in viata noastra, in fericirea noastra, in drumul pe care il avem spre mintuire. Repet, minunea, ca nu in multe rataciri si secte si erezii care au cuprins Biserica, ci minunea sta ca in fiecare timp Dumnezeu a avut oamenii Sai sfinti prin care si-a vadit adevarul.
Iata, in timpul proorocului Ilie stim ca toate pareau sa fie secatuite, sa fie destinate mortii, ca si natura insasi, pentru ca Ilie legase pamantul cu cuvantul credintei lui, ca sa nu fie scaldat in apa, ca oamenii sa inteleaga prin foamea trupeasca ca sufletul lor se primejduia sa moara duhovniceste, si Dumnezeu a implinit cuvantul lui Ilie, si stim ca in chip minunat s-a descoperit dreapta lui credinta atunci cand a pus de o parte proorocii cei mincinosi cu marturia lor, si pe el insusi singur cu marturia lui, si Dumnezeu a binevoit spre jertfa lui si s-a vadit in chip minunat puterea dreptei credinte prin foc din cer. Dar iata ca Dumnezeu ii descopera lui Ilie ca inca multi prooroci si sfinti si drepti nu-si plecasera piciorul inaintea lui Baal, inaintea unei credinte ratacite.
Iata ca in timpul celui dintai sinod, nu numai cei 318 parinti, ci multi credinciosi vor fi fiind care stateau puternici in dreapta credinta, pentru ca Biserica abia se scuturase de urgia prigoanelor, sfinti precum Pafnutie, inca purtau semnele chinurilor asupra trupului lor, sfinti precum sfintul Nicolae, Spiridon al Trimitundei, oameni plini de Duhul Sfant, aveau cu cuvantul lor sa intareasca aceasta marturie a dreptei credinte, incat astazi, cand noi spunem Crezul in biserica, “Cred intr-Unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul” pana la capat, sintem chemati sa ne cutremuram, aceste cuvinte nu au fost scrise culegand niste informatii de pe internet, citind niste carti mai frumoase sau cugetand impreuna, stand la o cafea, cum ar fi cu dreapta credinta, ci au fost scrise de oameni care s-au luptat cutremurator cu patimile lor, au marturisit pe Dumnezeu prin toata viata lor si au fost luminati de Duhul Sfint sa intipareasca in memoria Bisericii dreapta credinta. Si aceasta dreapta credinta o pastram nealterata in Biserica pentru ca si noi sa credem si precum ei, sa ne sfintim viata noastra. Si, de aceea, aceste zile care ne sint puse inainte in biserica, de pomenire a acestor Parinti ne sint puse spre a ne intari, spre a intelege cum lucreaza Dumnezeu, dupa cuvantul nemincinos pe care L-a spus:
“Iata, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului”.
Si, intr-adevar, Dumnezeu cu tot cel ce crede, cu cel ce ia aminte la invatura dreptei credinte, a adevarului si a dragostei, lucreaza in chip tainic un alt om si acest alt om, la care sintem chemati sa fim si eu si Dvs., are puterea de a intari pe cei din jur. In Pateric se spune o vorba: “du-te, apropie-te de omul smerit, si stai linga el si vei deveni si tu un om smerit si intelept”.
Cand stam impreuna intre oameni vicleni, oameni rai, de multe ori ca reactie, ca aparare, omul se uriteste, devine el insusi rau, devine el insusi viclean, la inceput aparandu-se de aversiunea celorlalti, apoi invatand el insusi sa fie abuziv, sa fie stapinitor asupra celorlalti, si invers, cand smerenia a devenit puternica si intelegatoare in legatura ei cu Dumnezeu, devine pilda celorlalti si niciun cuvant, oricit de mestesugit, nu va putea sa trasforme sufletul cuiva in a deveni smerit si blind si iubitor al Adevarului si al credintei, decit insasi pilda vietii noastre.
De aceea, Evanghelia de astazi ne cheama sa intelegem puterea dreptei credinte, puterea exemplului si sa ducem o lupta adevarata cu orice indoiala in inima, cu orice patima care se cuibareste in sufletul nostru, pentru ca inviind din intelesurile cele neadevarate sa putem sa fim pilda de viata nestricacioasa.
Sinodul I Ecumenic – Niceea, 325. Frescă realizată de Dobromir cel Tânăr secolul al XVI-leaIata, dar, iubiti credinciosi, ca pomenim acesti Sfinti parinti 318 care sau adunat la Niceea in 325, pe de o parte cerandu-le ajutorul ca in aceste vremuri sa nu ne clatinam nici cirta in invatatura cea dreapta, pe de alta parte rugandu-ne ca sa putem sa cinstim si sa proslavim credinta pe care am primit-o la Sfantul Botez si, in sfirsit, sa ne putem lupta cu duhul acestei lumi, care prin tot ce ii este la indemina, informatie, reclama, produse pe care le gasim, cultiva o imparatie a patimilor, cultiva o relativitate a credintei, o slabanogeala si o plictiseala nesfarsita. Si asupra acestui duh care vrea sa paralizeze orice urma de viata in suflet, ducand pina la cultivarea unor pacate nefiresti, de negandit pina in zilele noastre, acestui duh sintem chemati sa rezistam, si cum o vom face, luand aminte la cuvintele dreptei credinte, poate si repetand in fiecare zi mai des Crezul care s-a descoperit Sfintilor Parinti, pentru ca in fiecare intilnire sinodala, pecetluirea Adevarului de credinta nu se facea intr-un fel lumesc: “iata, noi ne-am adunat aicea, am hotarat asa si pe dincolo, luati si cititi”, ci formularea Adevarului de credinta descoperit era: “parutu-s-a Duhului Sfant si noua“, adica Sfintii Parinti insuflati de Duhul Sfant ne-au vadit adevarul si plinatatea credintei.
De aceea, intelegand ca noi toti sintem madularele ale Bisericii, sa intelegem ca invatatura Bisericii este o comoara pe care doar aici o gasim, pe care Dumnezeu ne-o punem inainte nestirbita si sa alergam la aceasta comoara, sa ne hranim din ea. Si indemn pe fiecare si pe copiii Dvs., luati aminte la stirile acestei lumi, la informatiile care ne vin din reviste, pe internet, care mai de care mai exhaustive, mai impresionante, care mai de care mai bombastice, luati aminte la ele, ca nu in multimea informatiilor se hraneste sufletul nostru, ci in adancul lor unit cu Dumnezeu, in legatura lor adinca cu Dumnezeu. De aceea, va indemn pe toti sa cititi carti care ne descopera plinatatea dreptei credinte, astazi este aproape o inflatie de carti duhovnicesti, care, din pacate, raman prea putin citite, oamenii nu mai au timp pentru ca pierd prea mult timp cu stiri la televizor, cu filme, cu fel de fel de informatii, si nu mai au timp sa se hranesca din bogatia invataturii celei adevarate, care nu aduce o informatie in plus sufletului, ci aduce un soc de viata, o putere de viata.
Dar, pentru aceasta, trebuie sa ne asumam curajosi lupta ce ne sta inainte, pentru ca viata duhovniceasca nu este usoara, nu este o viata plictisita si somnoroasa pe care o ducem de azi pe maine, asteptand sa ni se adauge ceva nelucrand, ci este o viata de lupta corp la corp cu toate patimile care ne stau inainte: trandavie, lenevie, mandrie, judecare, si toate celelalte, si abia atunci cand vom incepe aceasta lupta vom putea si noi sa descoperim puterea intelepciunii lui Dumnezeu, puterea dreptei credinte si intr-adevar ne bucuram de Dumnezeul cel viu, asa cum sfintii s-au bucurat.
Asadar, sa ne fie duminica aceasta duminica de intelepciune, duminica de marturisire a dreptei credinte prin lupta cea buna si prin vietuirea cea buna, ne fie duminica aceasta inceput de pocainta si de lupta cu patimile, pentru ca si prin noi Dumnezeu sa lucreze mantuire si viata vesnica, sa lucreze aratarea credintei celei desavirsite in veci, Amin! Dumnezeu sa ne ajute!”

Cuvântul Ortodox

Reclame

Sfantul Nicolae Velimirovici, predica la Inaltarea Domnului

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează. Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se află vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte aceasta, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.

Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: “Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: “Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi.

Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărâna din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Întâiul Născut între oameni, a fost cel dintâi care să Se înalţe la cer pe aripi duhovniceşti, către tronul slavei şi puterii veşnice, despicând calea spre cer şi deschizând toate porţile cerului următorilor Lui cu aripile lor duhovniceşti – aşa cum vulturul deschide calea puilor săi; precum rândunica merge înainte, arătând stolului calea şi tăind rezistenţa mare a aerului. “Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor şi să mă odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz înaintea venirii lui Hristos.

De ce? El însuşi explică: “Inima mea s-a tulburat întru mine şi frica morţii a căzut peste mine; teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea înţeles cumplit al fricii de moarte şi groază de existenţă în pustiurile vieţii acesteia trebuie, ca un coşmar greu, să apese întreaga lume care are judecată, lumea cinstită înaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca să zbor din viaţa aceasta?” – aceasta trebuie să fie întrebarea pusă de multe suflete nobile şi sensibile. Dar încotro vei zbura, o, suflete păcătos? Mai poţi, ca într-un vis, să mai simţi locul acela de căldură şi lumină de unde ai fost izgonit?

Iată, porţile s-au închis după plecarea voastră, şi acolo au fost aşezaţi heruvimi cu săbii de foc, ca să vă oprească venirea voastră. Iată, păcatul v-a tăiat aripile voastre – nu aripile de pasăre ci aripile Dumnezeieşti – şi v-a trimis cu hotărâre spre pământ. Este nevoie de cineva, care mai întâi să vă slobozească de greutatea păcatului, să vă spele şi să vă facă să staţi drept. Şi apoi cineva trebuie să vă sădească şi să vă hrănească aripi noi în voi, ca să puteţi zbura. Apoi aveţi nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care să-i ţină deoparte pe îngerii cu săbii de foc, ca să vă lase pe voi să treceţi spre ţara voastră slăvită. În cele din urmă, aveţi nevoie de cineva care să afle milă pentru voi de la Ziditorul vostru îndurerat, pentru ca El să vă primească din nou în pământurile ţării Sale fără de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-creştine. El S-a arătat ca Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
Din iubire pentru voi, El S-a pogorât din cer şi a venit pe pământ, luând haină trupească, a fost prins de dragul vostru, întemniţaţilor, a suferit sudoare şi îngheţ, a îndurat foame şi sete, Şi-a dat faţa ca să fie scuipată şi trupul Său ca să fie bătut în cuie pe Cruce, S-a aşezat în mormânt ca leş, a coborât în iad ca să strice o închisoare mai rea decât viaţa aceasta, care vă aştepta pe voi după plecarea din trup – şi toate astea pentru a vă mântui pe voi din murdăria păcatului, şi v-a aşezat pe picioarele voastre. El a înviat din morţi, ca prin aceasta să vă dea aripi pentru zborul la cer, şi în cele din urmă S-a înălţat la cer pentru a vă deschide calea şi a vă duce în locaşul îngerilor. Nu trebuie acum să oftaţi cu cutremur şi groază ca Împăratul David, nici nu trebuie să doriţi “aripi de porumbel“, căci a venit Vulturul, şi a arătat şi despărţit drumul în două.
Voi trebuie numai să creşteţi aripile duhovniceşti care vi s-au dat la botez întru numele Lui, şi să doriţi cu toată tăria să vă urcaţi acolo unde S-a urcat El. El a făcut nouăzeci şi nouă la sută din tot ceea ce vă trebuie pentru mântuirea voastră; nu vă veţi osteni să faceţi unu la sută cât a rămas pentru mântuirea voastră; şi aceasta când, pentru voi, “vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos ” (II Petru 1:11)?

Înălţarea Domnului de la pământ la cer este la fel de neaşteptată pentru oameni ca şi pogorârea Lui din cer pe pământ şi naşterea Lui în trup care s-a săvârşit spre a Se întoarce la îngeri. Care întâmplare din viaţa Sa nu reprezintă ceva fără de asemănare şi neaşteptat de neasemuit pentru lume? Aşa cum îngerii urmăreau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despărţit lumina de întuneric şi apa de uscat, cum El a aşezat stelele pe tăria cerului, şi cum a făcut plantele şi animalele din ţărână şi la urmă a făcut omul, dându-i suflet viu, tot aşa fiecare dintre noi trebuie să privim cu uimire faptele vieţii Mântuitorului, începând cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de către Arhanghelul Gavriil în Nazaret, şi până la capăt, cu scopul Înălţării Sale minunate pe Muntele Măslinilor.
La prima vedere, totul este neaşteptat, dar, când se fac conştienţi de planul pentru rânduirea mântuirii noastre, toţi oamenii cu judecată trebuie să strige de bucurie şi să aducă slavă puterii lui Dumnezeu, înţelepciunii Sale şi iubirii Sale pentru oameni. Nu poţi desprinde nici măcar o singură întâmplare mare din viaţa lui Hristos fără să strice întregul, aşa cum nu poţi tăia braţul sau piciorul omului fără să-l mutilezi, sau să muţi luna de pe bolta cerească sau să distrugi o parte a miriadelor de stele, fără să aduci stricăciune rânduielii şi frumuseţii cerurilor.

Aşa că nu te gândi să spui: “Nu era necesar ca Domnul să Se înalţe la cer!” Când unii dintre iudei au fost siliţi să recunoască adevărul şi să strige: “Toate le-a făcut bine!”(Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezaţi în numele Lui, să nu credem că tot ceea ce a făcut El, a făcut bine: plănuind şi rânduind cu mare înţelepciune. Şi Înălţarea Lui este de asemenea bună, a plănuit şi a rânduit cu mare înţelepciune, aşa cum sunt şi Întruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Faţă şi Învierea. “Vă este de folos ca să Mă duc Eu”(Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Săi. Vedeţi cum El rânduieşte şi face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvânt şi lucrare a Lui are ca scop binele nostru.
Înălţarea Lui este bunul nemărginit pentru noi toţi. Dacă nu ar fi aşa, El nu S-ar fi înălţat. Dar să ne oprim asupra Înălţării însăşi, aşa cum o istoriseşte Evanghelistul Luca în cele două cărţi: Evanghelia sa şi Faptele Apostolilor. Domnul a spus ucenicilor Săi: “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfânt a scris aceasta, în sfătuirea din lăuntrul Sfintei Treimi şi prin prooroci şi înainte văzători, “în Legea lui Moise, şi în prooroci, şi în psalmi”. Domnul socoteşte că aceste cărţi sunt de preţ în măsura în care acestea spuseseră mai dinainte ce urma să I se întâmple Lui. Acolo s-a proorocit şi aici s-a împlinit.

Acolo erau duhuri şi lucruri de mare preţ; aici e viaţă şi adevăr. “Apoi El le-a deschis mintea ca să poată pricepe Scripturile”. Deschiderea minţii lor este o minune la fel ca şi învierea din morţi, căci sub vălul gros al păcatului înţelegerea omenească se află în întunericul mormântului: citeşte şi nu înţelege; se uită dar nu vede; aude dar nu înţelege. Cine se uitase şi citise cuvintele Scripturii mai mult decât cărturarii din Ierusalim – dar cine a văzut cel mai puţin în cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul vălul gros de pe minţile lor, ca să înţeleagă şi ei ca şi Apostolii? De ce aceştia doreau aceasta pe când aceia nu? Pentru că, în timp ce cărturarii şi bătrânii spuneau despre El: “Omul acesta este păcătos”, şi aşteptau un prilej ca să-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice”(Ioan 6:68).

Domnul deschide mintea pentru înţelegere numai acelora care doresc aceasta; El dă apa vieţii numai celor însetaţi, şi El Se arată numai celor care Îl caută cu dorinţă arzătoare. “Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească …” Dacă Scripturile ar fi fost scrise de oameni obişnuiţi, din înţelegerea lor omenească, nu s-ar fi făcut referiri la Fiul lui Dumnezeu în aceste scrieri, nici nu s-ar fi grăbit să se împlinească. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfânt, şi Dumnezeu, credincios lui Însuşi şi făgăduinţelor Sale, L-a trimis pe Fiul Său, Cel Unul Născut să împlinească aceste făgăduinţe. “Aşa trebuie să pătimească”, a spus Cel Care vede întreaga lume zidită de la un capăt la celălalt, tot aşa cum omul vede o pagină scrisă, care se află în faţa lui. Apoi, când Înţeleptul spune că trebuia să se întâmple, nu sunt orbii de râs când ei spun că nu era nevoie să se întâmple? Trebuia să se întâmple: Domnul trebuia să sufere în vremelnicie, ca să se bucure în veşnicie. Şi El a trebuit să învie din nou, pentru ca noi să înviem prin El la viaţa cea veşnică.

“Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, în Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura.”“Toată făptura” înseamnă “toţi oamenii”. Grigorie Dialogul spune într-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toată zidirea. Cu piatra el are aceeaşi fiinţă; cu lemnul, viaţa; cu animalele, simţurile; cu îngerii, priceperea … Aşadar, prin “Toată făptura” noi trebuie să înţelegem “omul”.)

Dacă Domnul Iisus nu ar fi suferit şi nu ar fi murit pentru păcatele noastre, cine dintre noi ar fi ştiut că păcatul este o otravă aducătoare de moarte? Şi dacă El nu ar fi înviat, cine dintre noi, ar mai avea nădejde, descoperind cât de cumplit este păcatul? Pocăinţa nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinţă. Căci pocăinţa este legată de suferinţă, şi iertarea cu învierea prin puterea Dumnezeiască. Prin pocăinţă, omul cel vechi, îmbolnăvit de păcat moare şi coboară în mormânt, şi prin iertare, omul cel nou se naşte la viaţă nouă. Iată, cele mai minunate veşti pentru toate popoarele pământului, încep la Ierusalim. Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvăzătorului, a spus dreptului Iosif în cuvintele proorocului: “El va mântui poporul Său de păcatele lor”(Matei 1:21), este întărit de către Stăpânul Însuşi, cu experienţa celui în suferinţă şi dreptatea biruitorului.
Dar de ce se spune: “începând de la Ierusalim”? Pentru că marea Jertfă a fost adusă în Ierusalim pentru întreaga omenire, şi pentru că acolo a strălucit lumina Învierii deasupra mormântului. Atunci, în sens tainic – dacă Ierusalimul reprezintă mintea omului – este limpede că pocăinţa şi smerenia trebuie să înceapă cu înţelegerea, şi de aici să cuprindă lăuntrul omului în întregime.
Mândria minţii l-a aruncat pe Satan în iad; mândria minţii i-a îndepărtat pe Adam şi Eva de Dumnezeu; mândria minţii i-a împins pe farisei şi pe cărturari să-L ucidă pe Domnul. Mândria minţii este cel mai mare câmp al păcatului până în ziua de astăzi. Dacă mintea omului nu îngenunchează înaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a început să-şi liniştească mintea cu pocăinţa, a început să-şi tămăduiască şi rana cea mai adâncă.

“Voi sunteţi martorii acestora.” Martorii căror lucruri? Martorii suferinţelor Domnului, martorii slăvitei Sale Învieri, martorii trebuinţei pocăinţei, martorii adevărului iertării păcatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, când acesta îl schimbase din prigonitor în Apostolul Său: “Căci spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor, şi al celor ce ai văzut”(Fapte 26:16). Şi Apostolul Petru spune oamenilor, în prima sa predică, după pogorârea Duhului Sfânt: “Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit … vă vestim şi vouă” (I Ioan 1:1,3).

Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor însufleţite ale lui Hristos, ai minunilor Sale şi a toate cele ce s-au întâmplat în timpul vieţii Sale pământeşti – ale tuturor acestora pe care se întemeiază mântuirea noastră. Ei au auzit şi au văzut şi au împărtăşit Adevărul. Aceştia au fost cei dintâi care au fost luaţi în vasul mântuirii din potopul păcatului, astfel încât şi aceştia să ia şi pe alţii la bord şi să se mântuiască. Minţile lor au fost scuturate de mândrie, şi inimile lor au fost curăţate de patimi. Domnul Însuşi le-a arătat aceasta: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi văzute, auzite, cercetate şi pipăite, referitor la Cuvântul lui Dumnezeu, ci au fost şi martorii regenerării şi reînnoirii omului prin pocăinţă şi curăţirii de păcat.
Evanghelia s-a desfăşurat nu numai înaintea ochilor şi urechilor lor, ci şi în lăuntrul lor, în inimile şi minţile lor. O întreagă revoluţie a inimii şi a minţii s-a înfăptuit în ei în vremea celor trei ani de ucenicie pe lângă Hristos. Această revoluţie stătea în moartea dureroasă a omului celui vechi din ei, şi naşterea şi mai dureroasă a omului celui nou. Câte dureri de moarte au răbdat sufletele lor până când în sfârşit, regenerate şi strălucitoare de lumină, au putut striga: “Ştim că am trecut de la moarte la viaţă”(I Ioan 3:14)? Câtă vreme a trebuit, câtă osteneală, şovăială, frică, chinuire, rătăcire, cugetare şi cercetare – până ce ei s-au făcut mărturisitori credincioşi ai suferinţei morţii şi Învierii trupeşti ai Domnului Iisus, ca şi ai suferinţei, morţii şi învierii lor duhovniceşti?
Totuşi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiţi şi statorniciţi duhovniceşte. Şi aşa Domnul continua să-i îndrume ca ucenici, încurajându-i în clipa plecării cu cuvintele: “Nu vă voi lăsa orfani”(Ioan 14:18). De aceea El a rămas cu ei vreme de patruzeci de zile după Învierea Sa, arătându-Se viu prin multe “semne doveditoare … şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu”. Şi de aceea, El a făgăduit în cele din urmă să trimită pe Duhul Sfânt, tăria din cer.

“Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Ce despărţire de pământ măreaţă şi emoţionantă! De pe Muntele Măslinilor, de sub care fusese adus iarăşi la viaţa aceasta vremelnică, Domnul cel Înviat S-a înălţat spre înălţimile nesfârşite ale vieţii veşnice. El nu S-a înălţat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a înălţat la îngeri, ci deasupra lor; nu la puterile cereşti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, cereşti, deasupra tuturor sălaşurilor cereşti ale îngerilor şi ale celor drepţi; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar către tronul Tatălui ceresc, către altarul tainic al Sfintei şi de Viaţă Dătătoarei Treimi.

Măsura acestor înălţimi nu există în lumea zidită; poate că singurul lucru cu care se poate asemăna în direcţia opusă, stă în adâncurile în care l-a aruncat mândria pe Lucifer, cel lepădat de Dumnezeu; sunt adâncimile în care Lucifer a dorit să arunce întreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mântuit din această stricăciune fără de sfârşit şi, în locul adâncimilor acestei prăpăstii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la înălţimile Dumnezeieşti ale cerului.
El ne-a înviat pe noi pentru două pricini : mai întâi, pentru că El a înviat ca om în trup, aşa cum suntem noi; şi în al doilea rând, pentru că El nu a înviat pentru El ci pentru noi, ca să ne deschidă calea spre pacea cu Dumnezeu. Înălţându-Se în trupul Său cel înviat, pe care oamenii l-au ucis şi l-au îngropat în mormânt, El a binecuvântat cu mâinile care purtau rănile cuielor. O Doamne prea binecuvântate, cât de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale în lume a început cu binecuvântare, şi se sfârşeşte cu binecuvântare. Vestind venirea Ta în lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har … Binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28).
Şi acum, când Tu Îţi iei rămas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Îţi întinzi mâinile binecuvântându-i îmbelşugat. O, Preabinecuvântatule între oameni! O Izvorule haric de binecuvântări! Binecuvântează-ne şi pe noi, aşa cum i-ai binecuvântat pe Apostolii Tăi!

“Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: “Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.”Cei doi bărbaţi în veşminte albe sunt doi din cetele îngerilor nevăzuţi care L-au însoţit pe Domnul lor de la pământ la cer, aşa cum odinioară L-au însoţit din cer pe pământ la zămislirea Sa în Nazaret şi la naşterea Sa în Betleem.

La Înălţarea Sa, doi dintre ei, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au făcut văzuţi privirii omeneşti, ca să dea vestire ucenicilor. Această vestire era foarte trebuincioasă pentru ei, căci aceştia s-ar fi putut simţi singuri şi părăsiţi după plecarea Mântuitorului. “Acest Iisus care S-a înălţat de la noi la cer, astfel va şi veni.”Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi îngeri ai Săi. Vedeţi lărgimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Înălţării Sale la cer, către tronul slavei Dumnezeului Celui în Treime, El nu Se gândeşte la Sine, nici la slava Sa după toată umilirea, nici la odihna după muncile Sale cele grele de pe pământ, ci la ucenicii Săi care au rămas în urmă pe pământ. Deşi El Însuşi le-a dat lor sfătuire şi încurajare îmbelşugată, El le trimite îngerii Lui, ca să le dea lor mai multă mângâiere şi bucurie. Deşi El făgăduise să trimită Duhul, Mângâietorul, şi deşi El Însuşi le spusese: “Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi”(Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decât făgăduise: El le arată îngeri din cer, vestitorii şi slujitorii Săi, mai întâi ca să-i lămurească de puterea Sa şi, apoi, ca să reînnoiască, prin buzele îngerilor, făgăduinţa că El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinţă ca să ia de la ei frica şi durerea, şi ca să-i sporească cu îndrăzneală şi bucurie.

“Atunci ei s-au închinat Lui şi s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare”. Ei s-au închinat Domnului Atotputernic cu duhul şi cu trupul, ca semn al smereniei şi ascultării lor. Această închinăciune a lor înseamnă: Facă-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Şi ei s-au întors de la Muntele Măslinilor la Ierusalim, aşa cum li se poruncise. Ei nu s-au întors cu tristeţe, ci “cu bucurie mare”. Ei ar fi fost mâhniţi dacă Domnul ar fi plecat de la ei în vreun alt chip. Dar această plecare era o nouă şi măreaţă arătare pentru ei.

El nu a dispărut din priveliştea lor în oricare chip, ca să meargă oriunde, ci S-a înălţat la cer întru slavă şi putere. Astfel s-au împlinit în chip desluşit cuvintele Sale prooroceşti despre această întâmplare, tot aşa cum s-au împlinit acelea despre pătimirea şi Învierea Sa. Şi mintea Apostolilor s-a deschis, ca să priceapă ceea ce spusese El: “Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer”(Ioan 3:13); şi încă ceva ce spusese El ucenicilor în chip de întrebare (când se miraseră ei de cuvintele Lui despre pâinea care va veni din cer): “Dacă veţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai înainte?” (Ioan 6:62). – şi iarăşi: “Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).
Întunericul neştiinţei toarnă frică şi tulburare în suflet, dar lumina cunoaşterii adevărului toarnă în suflet bucurie, şi dă putere şi încredere. Ucenicii se aflaseră în frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre moartea şi Învierea Sa. Dar când ei L-au văzut înviat şi viu, “s-au bucurat”. Ucenicii trebuie să fi fost iarăşi cu frică şi tulburare când Domnul le-a vorbit despre Înălţarea Sa la cer şi despărţirea de ei. Dar când aceasta se petrecea înaintea ochilor lor, după cum fusese proorocit, ei s-au umplut de “bucurie mare”.
Frica lor s-a destrămat, şovăiala lor a dispărut, tulburarea lor a zburat de la ei, şi în locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasă, luminoasă; şi din adeverire au căpătat putere şi bucurie. Acum ei ştiau precis că Domnul şi Învăţătorul lor Se pogorâse din cer, pentru că acum El Se înălţase la cer; şi că El a fost trimis de către Tatăl, pentru că El Se întorsese acum la Tatăl; şi că El este Atotputernic în cer aşa cum a fost şi pe pământ, căci îngerii Îl înconjoară şi fac Voia Lui.
De această cunoaştere sigură era acum legată credinţa sigură că El va veni din nou, nu oricum, ci întru putere şi slavă, aşa cum le spusese El de multe ori, şi îngerii Lui repetau acum făgăduinţa. Deci, pentru ei nu rămăsese nimic altceva decât să-I împlinească poruncile cu râvnă. El le poruncise să rămână în Ierusalim şi să aştepte “putere de sus”. Cu bucurie mare şi deplin îndreptăţită, şi cu credinţa mare că această “putere de sus” va coborî peste ei, aceştia s-au întors în Ierusalim. “Şi erau toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. În altă parte se spune că toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune (Fapte 1:14). În cele din urmă ei văzuseră şi aflaseră că nu-şi puteau abate inimile şi minţile de la Domnul care se depărtase din priveliştea lor, dar care era, din pricina aceasta, sădit cu şi mai multă hotărâre în sufletele lor.
El s-a sălăşluit în inimile lor cu putere şi slavă, şi strigau lăudându-L şi binecuvântându-L pe Domnul. Şi aşa El a fost din nou cu ei mai degrabă decât se aşteptaseră ei. El nu S-a întors în chip văzut ochilor lor, ci ca să Se sălăşluiască în sufletele lor. El nu a venit singur în sufletele lor, ci a venit împreună cu Tatăl, căci spusese celor care Îl iubeau pe El: “Eu şi Tatăl Meu … vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14:23). Numai Duhul Sfânt trebuia să Se pogoare şi să-Şi facă locaş în ei, ca ei să fie bărbaţi desăvârşiţi, în care să fie reînnoit chipul şi asemănarea Dumnezeului Celui în Treime. Aceasta trebuiau aştepte ei în Ierusalim. Şi au aşteptat până a venit. Zece zile mai târziu, Duhul Sfânt S-a pogorât, “putere de sus”, peste această cea dintâi biserică Creştină, ca să nu plece din Biserica lui Hristos până în zilele noastre, şi până la sfârşitul veacurilor.

Îl lăudăm şi-L binecuvântăm pe Domnul care, prin Înălţarea Sa, ne-a deschis mintea ca să pricepem şi să vedem calea şi scopul vieţii noastre.

Lăudăm şi binecuvântăm pe Tatăl, care răspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, şi Îşi face locaşul său, împreună cu Fiul, întru toţi cei care ţin şi mărturisesc poruncile Domnului.
Şi în toată vremea Îl păstrăm în minte pe Tatăl şi pe Fiul, lăudându-I şi binecuvântându-I – întocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – aşteptând putere de sus: Duhul, Mângâietorul – ca să vină peste noi: Cel Care vine peste noi toţi la Botezul nostru, dar care pleacă de la noi pentru păcatele noastre.
Fie ca să se reînnoiască în noi omul cel întreg, cel ceresc; să ne învrednicim, întocmai ca Apostolii, să primim binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slăvit şi înălţat, căruia I Se cuvine slava şi lauda, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Ileana, 2006)

voscreasna.com

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”

 PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA a VI-a DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI) – „CINE ESTE FERICIT?”



 Vă voi vorbi simplu, iubiţii mei. Şi vă rog aveţi puţină răbdare şi să ascultaţi cuvintele unui om, care vă vorbeşte din credinţa în Hristos. Dacă n-aş fi crezut, nu v-aş fi vorbit.
Dacă deschizi inima vreunui om, vei găsi multe pasiuni, dorinţe, vise. Cea mai vie dorinţă care este? Omul vrea să trăiască fericit, doreşte fericirea. Toţi vânăm fericirea. Dar unde este fericirea? Cine este un om fericit?Aici părerile sunt diferite. Oare este fericit cel care are autoritate sau cel puternic de care se tem toţi, sau bogatul cu lirele şi vapoarele lui, sau cel ce cade cu mutra în plăceri şi-n distracţii? Lume nefericită, care alergi să-ţi potoleşti setea în aceste băltoace, vrei fericirea? Îţi voi vorbi despre asta, dar se găsesc urechi care să audă? Mai demult cuvântul lui Dumnezeu avea urmări. Acum?… Aşadar, dacă vrei, ascultă ce recomandă Biserica.
Vă voi da o reţetă şi dacă o veţi urma veţi găsi fericirea. Reţeta se află într-un cuvânt din Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Nu vi-l voi spune. Sunteţi deştepţi. Vă pun la un mic exerciţiu duhovnicesc, ca atunci când vă veţi întoarce acasă, în loc să citiţi reviste lumeşti, să citiţi încă o dată Evanghelia de astăzi (Ioan 9, 1-38) să găsiţi acest cuvânt, care constituie reţeta fericirii.
***
Revin acum la tema noastră, la întrebarea „Cine este fericit?”. Răspunsul este: Fericit este…orbul! Orbul fericit? – veţi întreba. Nu spun, iubiţii mei, că orice orb este fericit, ci zic că fericit este orbul din Evanghelia de astăzi. De aceea, Biserica noastră îl cinsteşte şi îi închină o duminică – astăzi este Duminica Orbului.
Aşadar, orbul este cel mai fericit om din lume. De ce? Din trei motive.
1. Primul motiv: pentru că a ieşit din întuneric.Era orb din naştere. Era lipsit de lumină de ani de zile, dar într-o clipă şi-a deschis ochii şi a văzut. Gândiţi-vă la asta. Noi deschidem ochii de mii de ori, continuu, dar nu preţuim acest lucru. Dar acesta, în clipa în care a ieşit din întuneric, vă închipuiţi ce-a simţit? S-a minunat şi a spus: „Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Într-o carte veche am citit următoarele. Un împărat şi-a dorit ca urmaşul său să fie un vrednic conducător, să cunoască oameni şi lucruri şi să le preţuiască cum se cuvine. Aşadar, nu l-a lăsat în palat, nici nu i-a permis să se distreze cu femei stricate apăsat de grade şi medalii. Era un împărat din vremurile de demult. Şi voia să-şi educe copilul cum trebuie. Şi un pahar de apă dacă bea, să-I mulţumească lui Dumnezeu. Şi o floare dacă rupe, să se minuneze de Creator. Şi pentru asta, ce a făcut? Doar ce s-a născut, l-a luat şi l-a dus într-o peşteră, unde nu ajungea nicio rază de soare. Nu întrebaţi cum a trăit copilul acolo, este o istorie mare; cine este curios, să lectureze cartea noastră „Nepreţuitul mărgăritar” (Atena, 1991). Un singur lucru vă zic: că în peşteră, urmaşul a trăit zece ani, timp în care nu a văzut nimic, cu desăvârşire nimic. Când s-a făcut de zece ani, împăratul a poruncit şi l-au scos afară. Atunci, ochii i s-au uimit, iar el întreba continuu despre orice lucru: „Tată, ce este asta?”. Vedea soarele, „Cine l-a făcut?”. Vedea marea, „Cine a făcut-o?”. Vedea copacii înflorind, păsările că zboară şi ciripesc, mieluşeii că pasc, vedea… şi continuu întreba „Cine le-a făcut pe toate astea?”; şi nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu pentru aceste măreţii.
Aşadar, tot aşa şi orbul din Evanghelia de astăzi; ca şi cum ar fi ieşit dintr-o peşteră, în care a fost închis nu zece ani, ci mult mai mulţi, când a văzut toate frumuseţile creaţiei, din inimă i-a izbucnit un glas de uimire şi de mulţumire faţă de Dumnezeu.
Din nefericire, noi ne deschidem ochii şi vedem toate cele urâte. Ne-am făcut mai răi şi decât cei sălbatici. În junglă, băştinaşii aşteaptă să iasă soarele, şi imediat ce răsare, cad jos şi i se închină mulţumind. Noi avem şi nu avem ochi, avem şi nu  avem urechi, avem şi nu avem inimă. Ne-a orbit păcatul. Suntem ca nişte orbi în întuneric şi nimic din panorama lumii acesteia nu mai vedem. De ce eu, fraţii mei, nu ştiu de cinematograf? De un singur cinematograf şi de un singur teatru ştiu, care are astfel de privelişti şi astfel de măreţii, şi astfel de făpturi luminoase, care nu se mai termină, iar biletul este gratuit. Urcă-te pe un munte mic şi aruncă-ţi ochii să vezi frumuseţile lui Dumnezeu. Aşadar, orbul şi-a deschis ochii şi a văzut toate aceste lucruri luminoase şi L-a slăvit pe Dumnezeu.
2. Am spus că este fericit, pentru că a văzut lumea frumoasă şi L-a slăvit pe Dumnezeu. Însă  este fericit şi pentru un alt motiv. În ziua în care şi-a deschis ochii orbul a văzut multe lucruri frumoase. Frumos este soarele răsărind dis-de-dimineaţă, frumoasă este marea albastră care spumegând, frumoase sunt livezile înverzite, frumoase sunt florile în mii de culori, frumoşi copacii, frumoşi mieluşeii, frumoşi copilaşii cei mici care sunt gingaşi ca îngerii – din cele mai frumoase lucruri din lume unul este cel mai frumos – copilul nevinovat. Multe lucruri sunt frumoase în lume. N-am zis nimic. Dar ceea ce ochii lui au văzut în ziua aceea ca fiind cel mai frumos, mai strălucitor şi decât soarele, ce a fost?
L-a văzut pe Hristos. În aceeaşi zi s-a învrednicit să-L vadă – pe cine? Pe Făcătorul şi Creatorul său, pe Doctorul şi Luminătorul său! Când L-a văzut? Nu imediat ce s-a vindecat, ci după ce a mărturisit cu îndrăzneală înaintea duşmanilor Lui. Pentru că Hristosul nostru, când l-a făcut bine, a dispărut, cum a făcut mai devreme şi cu paraliticul (vezi Ioan 5, 13). Aşadar, după ce fariseii l-au necăjit pe cel vindecat cu anchetele lor şi l-au scos afară din templu din cauza mărturisirii lui, atunci Hristos îl găseşte din nou şi îi zice: – Tu crezi în Fiul lui Dumnezeu? – Dar, cine este, Doamne, ca să cred în El? – Acela pe care L-ai văzut şi Care vorbeşte acum cu tine, Acela este. – Tu eşti, Doamne? – zice. Cred! Şi cade şi I se închină.
3. Aşadar, orbul este fericit pentru că a dobândit ochi şi a văzut lumea frumoasă, fericit încă mai mult pentru că L-a văzut pe Hristos, dar fericit în mod deosebit pentru că, în afară de ochii trupeşti, a dobândit şi ochi duhovniceşti. Un om care a trăit pe la anii 200 după Hristos era orb şi el. Îl luminase însă Dumnezeu şi din gura lui ieşeau cuvinte înţelepte. Numele lui era Didim. Mergeau la el chiar şi dascălii şi luau lecţii. Într-o zi, a coborât din pustie Sfântul Antonie, l-a vizitat şi îi zice: „Didime, te fericesc; pentru că, deşi nu ai ochi fizici, ai alţi ochi superiori, cu care vezi lucrurile pe care nu le văd ceilalţi”. Aceşti ochi pe care îi avem noi sunt fizici. Astfel de ochi au şi animalele, cele mici şi mari. Şi aceşti ochi desigur sunt vrednici de minunare; e suficient un ochi ca să demonstrezi că există Dumnezeu. Dar aceştia sunt mici în comparaţie cu ochii duhovniceşti. Ochi fizici au şi animalele: insectele, corbii, vulpile, lupii, vulturii.
***
Iubiţii mei, daţi-mi ochi duhovniceşti, ochi cum au avut sfinţii, ochii Sfintei Varvara, ai Sfântului Nicolae, ochi binecuvântaţi pe care i-au avut oamenii din vremurile de demult. Pentru că ochii oamenilor de astăzi au devenit ochi diabolici.
Dumnezeu nu ţi-a dat ochii ca să-i pironeşti pe ecrane cu cele ruşinoase, iar seara să ai iadul în tine. Ţi i-a dat cu un mare scop: ca să vezi făpturile Lui şi să-L slăveşti, să vezi icoanele în biserică şi să te închini lor, să-i vezi pe sfinţii îngeri. Nu este o poveste religia noastră. Dacă întrebaţi generaţia în vârstă, aceia vedeau sfinţi. Acum?…
Ce vom vedea în cealaltă lume! În faţa acelor frumuseţi cât de ticăloase sunt priveliştile acestei lumi! Atunci vom vedea că a meritat să ne lipsim de aceste privelişti ticăloase, ca să ne desfătăm de acelea. Vei zice: Mai degrabă să fi fost orb pe pământ, să nu fi avut ochi…
Fraţii mei! Ochii i-a creat Dumnezeu pentru cer, pentru cele mari şi înalte. Există ochii sfinţilor, ochii îngerilor, ochii Maicii Domnului, ochii lui Hristos; dar există şi ochii animalelor, ochii porcilor, ochii vulpilor, ochii lupilor şi ai fiarelor sălbatice. Alegeţi şi luaţi!
† Episcopul Augustin

Sursa:
CARTEA „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN”

(92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Cartea „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)
Înainte de a se strămuta la cereştile locaşuri (28 august 2010) la venerabila vârstă de 104 ani, Mitropolitul Augustin de Florina a dăruit binecuvântarea sa fiilor săi duhovniceşti pentru editarea a încă 100 de titluri de carte religioasă (pe lângă cele editate în limba greacă, cca 100 de titluri), prin valorificarea imensei arhive audio cu predicile şi cuvintele de învăţătură, pe care le-a rostit de-a lungul slujirii sale ca predicator şi arhiereu.
Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi” a primit binecuvântarea vrednicului de pomenire vlădică de a traduce şi tipări în limba română predicile şi cuvintele sale de învăţătură, iar acum – la aproape un an de la fericita adormire a Stareţului Mitropolit, ne oferă într-o singură carte, intitulată „Kiriakodromion augustinian”, nouăzeci şi două (92) de predici la toate duminicile de peste an. Ele constituie o lumină duhovnicească şi pentru sfinţitul cler, însărcinat cu propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi pentru evlaviosul şi de-Hristos-iubitorul popor spre slava Dumnezeului nostru Celui în Trei Sori închinat şi spre luminarea tuturor neamurilor.
Cartea este în format 17 & 24 cm, numără 448 de pagini, costă 20 lei, iar comenzile se pot face la adresa de mail orthoierapostolos@yahoo.com sau la numărul de telefon 0744 525 131.
În continuare, vă prezentăm o mărturie despre sfinţenia vlădicăi din partea Arhimandritului Nektarios Moulatsiotis:
Sufletul sfinţit al stareţului meu şi respectabilului meu părinte, părintele Augustin Kandiotis, a plecat spre Hristos, spre Acela pe Care L-a dorit, pe Care L-a adorat, pe Care L-a mărturisit şi pe Care L-a slujit din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul lui în cei 104 ani ai vieţii lui. A plecat înflăcăratul propovăduitor al lui Hristos, a plecat inima cea de foc, mărturisitorul, predicatorul, misionarul, luptătorul, marele şi neobositul lucrător al Evangheliei. Uriaşul duhovnicesc a adormit. A plecat din viaţa cea pământească, ca să se odihnească veşnic în cea cerească. A plecat întărirea şi călăuza cea nerătăcitoare a nenumăraţilor credincioşi. Şi eu, printre cei mulţi, am alergat zdrobit să-i sărut mâna pentru ultima oară. M-am închinat la sfântul lui trup, cu deplina simţire că mă aflu înaintea unui sfânt, înaintea unui mare sfânt. Faţa lui, tot timpul luminoasă, vie, îl arăta ca şi cum ar fi dormit…

Eram copil, de 12 – 13 ani, când vocea lui puternică a sfâşiat adâncurile inimii mele şi am simţit că mi-a transmis inima lui de foc, toată plină de Hristos. Când l-am văzut pentru prima dată, am spus: „Da, învredniceşte-mă, Dumnezeul meu, să devin un cleric ca şi acesta, să Te iubesc ca şi acesta, să Te mărturisesc, să Te slăvesc, să mă lupt pentru Tine ca acesta”… Mergeam alături de el pentru că el avea şuvoaiele adevărului, el Îl avea pe Hristos şi el ni-L dădea şi nouă. El ne-a renăscut în Hristos, ne-a nutrit cu cuvântul şi cu exemplul său, ne-a insuflat cu inima lui de foc şi cu credinţa lui nebiruită… Am avut marea binecuvântare ca toţi câţi ne-am aflat lângă el, printre care şi eu, să trăim lângă o personalitate apostolică contemporană, lângă un chip de luptător fără pereche, lângă un mărturisitor neobosit, care se temea doar de Dumnezeu şi nu ezita niciodată să mustre cu îndrăzneală pe toţi şi pe toate, ca un alt sfânt Gură-de-Aur. De altfel, el însuşi îl iubea mai mult decât pe toţi Părinţii pe „cel cu gura de aur”, tocmai pentru că avea acelaşi temperament cu el, aşa cum se vede din viaţa lor, dar nutreau şi aceeaşi dragoste faţă de Mirele lor Hristos… Îmi amintesc când i-am cerut binecuvântarea, ca să devin preot, iar el – cu ο privire pătrunzătoare, străbătătoare, privindu-mă în ochi, mi-a spus: „Avem 10.000 de preoţi; dacă e să devii al 10.001- lea, atunci să nu te faci preot. Dacă însă vei deveni acel unul (de care are nevoie Biserica), ai binecuvântarea mea să devii”… El mergea înainte şi noi urmam. Era izvorul nostru, călăuzitorul nostru… El a fost modelul meu de misionar autentic, ascetic, el însuşi neagonisitor şi neiubitor de bani, autentic lucrător al Evangheliei, păstor necăutător la faţă, care-şi oferea sufletul şi trupul oilor sale cuvântătoare. Mi-l amintesc cu pasul său repede, plin de viaţă, străbătând întreaga Florină, căutând săracul, văduva, orfanul, ca să le dăruiască puţină odihnă trupească şi materială, şi în paralel să hrănească sufletele ce mureau de foame cu Hristos şi Elada. Hristos şi Elada, cele două mari iubiri ale lui…

A fost un luptător, a fost un apostol al lui Hristos, a fost un mare mărturisitor al vremii noastre. De aceea şi sfântul său trup nu s-a întărit, n-a înţepenit, ci era flexibil până în ceasul în care, cu zdrobire de inimă, dar în acelaşi timp şi cu o bucurie pascală, l-am aşezat în pământul elen al Florinei, pe care atât de mult l-a iubit şi pentru care atât de multe a sacrificat. Ziua de naştere a dreptului şi sfântului părintelui nostru pentru veşnicie a început pe 28 august, zi în care a trecut în veşnicie şi de aceea nu a murit, ci trăieşte…

Sursa

La Chișinău s-a desfășurat Marșul tăcerii pentru susținerea familiei tradiționale


Mii de slujitori și credincioși din toate colțurile țării au răspuns apelului Înaltpreasfințitului Mitropolit Vladimir și au participat la un marș al tăcerii dedicat valorilor familiei tradiționale. Având în frunte arhiereii Bisericii Ortodoxe din Moldova, participanții la procesiune au pornit de la Mănăstirea Sf. Mare Mucenic Teodor Tiron, Ciuflea, parcurgând în mod organizat bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt către scuarul Catedralei mitropolitane.
Pe parcursul drumului, preoții și credincioșii – copii, tineri și vârstnici – s-au rugat Bunului Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale și au purtat lozinci pro-familie și împotriva păcatului homosexualității.

În scuarul Catedralei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Vladimir s-a adresat tuturor celor prezenți mulțumind participanților la marș pentru mobilizare și unitate în numele unor valori sfinte, precum sunt cele ale familiei. În continuare Mitropolitul a îndemnat creștinii să nu se rușineze să mărturisească credința lor întru Hristos, mai ales prin exemplul pe care îl dau societății personal, dar și împreună cu familiile lor.
Întâistătătorul a lansat și un apel către conducerea Republicii Moldova, prin care, din numele poporului și a clerului BOM a cerut încetarea susținerii tuturor tendințelor distructive la nivel social și incompatibile cu credința și datinile poporului nostru.
Marșul pentru Familie a marcat, astfel, cea de-a doua ediție și a reamintit că mariajul dintre un bărbat şi o femeie şi filiaţia tată-mamă-copil constituie baza şi viitorul societăţii moderne.

 Sursa

Comunicare Instituțională și Relații cu Mass-media

Decizie fără precedent a Patriarhiei Române în cazul Arsenie Boca. „Nimeni nu are acest drept”

Patriarhia Română susţine că nicio persoana privată nu are dreptul să se folosească de numele lui Arsenie Boca, menţionând că Arhiepiscopia Bucureştilor a luat „atitudine fermă” faţă de deţinerea mărcii „Părintele Arsenie Boca” solicitând persoanei care susţine că are marca să renunţe la aceasta.

PE ACELASI SUBIECT:

„Arhiepiscopia Bucureştilor a comunicat oficial persoanei respective mesajul de a renunţa imediat la această marcă înregistrată în străinătate. Numele părintelui Arsenie Boca este intrinsec legat de istoria şi cultura duhovnicească a Bisericii Ortodoxe Române şi parte a patrimoniului său memorial. Din aceste limpezi şi înalte raţiuni, nicio persoana privată, care nu are nici măcar o legătura de rudenie cu părintele Arsenie Boca, nu are dreptul să se folosească în vreun fel de numele său. Acesta, ca şi opera sa scrisă sau picturală, aparţin de drept Bisericii pe care a slujit-o cu vocaţie jertfelnică”, se arată într-un comunicat trimis de Patriarhia Română, la solicitarea Mediafax.

Totodată, reprezentanţii Patriarhiei Române susţin că vor face toate demersurile necesare din punct de vedere legal, pentru ca marca „Părintele Arsenie Boca” să nu aparţină unei persoane private.

Sursa

Demonizare :acest bărbat si-a acoperit corpul cu tatuaje, iar acum arata precum un negativ al unei fotografii.

Adam Curlykale este barbatul care si-a dorit ca 90% din suprafata corpului sau sa fie acoperita de tatuaje, ceea ce s-a si intamplat.

Ceea ce este diferit, cu adevarat, la tatuajele sale, este faptul ca il fac sa para…fosforescent.

Adam spune ca nu se simte incomodat de faptul ca toata lumea il priveste si ca stie foarte clar ca alegerile pe care le face cu corpul sau ii apartin in totalitate.

Barbatul si-a tatuat inclusiv albul ochilor, iar fotografiile sale sunt de-a dreptul neobisnuite.

Sursa: Viral Thread