LA PORTILE POSTULUI MARE – o alta scrisoare foarte folositoare a Batranului Selafiil Siberianul, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei

IMPORTANT: “Cand ma necajesc, degrab ma auzi…”

(…) Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.
Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! (…)”

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…
Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.
Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.
In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.
Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.
Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!
Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.
Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.
“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.
Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.
Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…
Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţă noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima să cu litere de foc:
Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!
Oamenii, insa, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treapta de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.
In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:
Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapa în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatra, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperita de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglinda şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de aceasta desăvârşită Iubire…
Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seama lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne uda pământul însetoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mana cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.
Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.
In aceasta vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar daca ei, dintr-o data, nu vor înţelege ca prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.
Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimânta cu ele şi ni le vantura prin fata ochilor.[…]
Iar a vorbit bunelul cam mult.
Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multa dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.
Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!
Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…
+Selafiil
P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, daca programul iti îngăduie. Daca nu îngăduie, fa orice ca să iti îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Reclame

Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA… Grozavia cea mare va fi un razboi intre toate marile puteri ale lumii“

Epistola unui sfânt contemporan către românii care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate şi curăţie a inimii

“Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică“.

Această scrisoare face parte din minunata corespondenţă trimisă de un Staret rus contemporan mai putin cunoscut, Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – (a nu se confunda cu Batranul Selafiil de la Noul Neamt, duhovnicul parintelui Savatie Bastovoi) către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin scrisorile, prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în ianuarie 2007, la vârsta de 97 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit, de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre. 

“Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!
Piotr, Piotr, Bunelului îi este tare dor de tine. Piotr, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka V. de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. (…)
Piotr, Piotr, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei – prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar V. mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume.Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Piotr, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit! Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.
Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta…
Copile drag, Piotr, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…
Piotr, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.
Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…
Cum să vă pregătiţi?
Rugaţi-vă cu sârguinţă; Piotr, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.
Piotr, Piotr, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.
Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!
Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint… Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică… Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.
Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.
Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.
Părinte Filaret, ţineţi aproape de Piotr. Piotr, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filaret.
Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.
Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.
Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…
Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.
Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…“. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este…
Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.
Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu! Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.
Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget.

Vremurile rele sunt…
Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă „Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.
Piotr, Piotr, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.
Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.
Te iubesc,

†Selafiil

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din Catedrala “Epifania” din Tomsk, Siberia

Sursa

Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”

“Fratele nostru drag!
Este un răstimp mult prea îndelungat de când nu ti-am dat – şi nu v-am mai dat – un semn de viaţă, pentru a mai nădăjdui intr-o grabnica iertare din partea voastră. Si totuşi… Nădăjduiesc ca ne vei ierta căci în cele de mai jos vei afla câte ceva despre vieţuirea noastră aici şi despre cele pe care Domnul, în nepătrunsa Lui iconomie ni le-a rânduit. In ziua prăznuirii pe stil vechi a Sfântului Ioan Botezătorul, 20 ianuarie deci pe noul calendar, Selafiil, Batiushka nostru cel scump, făclia vieţuirii noastre monahiceşti, mijlocitorul nostru înaintea tronului Dreptului Judecător, s-a născut în cer.
Cu o zi înainte am prăznuit toţi cu bucurie multa, veseli şi zburdalnici aşa cum, vai, am rămas de când ne ştim, Praznicul Bobotezei, pe 19 ianuarie, când este şi ziua de naştere a lui batiushka A. Batiushka V. a slujit, iar eu, cu doftoraşul cel iubit al nostru, am slujit strana, la cantare. Batiushka Selafiil, cu un chip îngeresc, luminat de o lumina cereasca, a şezut în strana stăreţească şi a ascultat slujba în toata vremea cu atenţie, rugându-se fierbinte. La sfârşit, Batiushka s-a împărtăşit iar mai apoi am purces cu toţii la săvârşirea slujbei Aghiazmei celei Mari. Aici a slujit şi Batiushka. Glasul sau era mai apăsat şi mai grav, figura sa luminoasă şi gânditoare. L-am întrebat de câteva ori ceva, dar nu ne-a răspuns, mintea să era în alt loc. Noi n-am spus nimic. Seara, ne-a chemat pe toţi la ceai, parca vrând să ne anunţe ceva. Mi-a spus să iau hârtie şi toc, să stenografiez, ca si-n alte dăţi, cele ce le va zice. Ne-a cerut să ne aşezăm pe scaunele şi să sorbim adânc câte o gura de ceai.
A ridicat ochii spre noi, ochii săi de un albastru adânc, curat şi senin ca cerul Sfintei Rusii. Şi ne-a spus:
“Dragii Bunelului, dragi, inima mea dulce, promiteţi-mi ca nu veţi plânge de cele ce va vi le voi spune”.
Si i-am promis.
Dar mai apoi a îngheţat sângele în noi când am auzit acestea:
“Preadulcele Iisus, Domnul nostru, mi-a dat, aşa, intr-un fel, un răvaş. Nu e un răvaş scris, ci unul pe care mintea intr-o clipita îl înţelege şi inima îl primeşte cu mulţumire multa. Pregătiţi-mi cele de îngropăciune, căci eu, mâine, în zorii zilei plec de la voi. Dar nu vă voi lasa orfani. Voi veţi mai sta aici tot Postul Sfintelor Paşti, veţi face Învierea şi apoi Domnul vă va trimite tot ceea ce va e de folos şi vă va călăuzi. Eu mă duc. Am… nu ştiu nici eu exact, adăugă cu un zâmbet delicat, cred ca am 97 de ani. E mult, mult prea mult. Sunt cu o mana paralizata şi de-abia mă mişc. Ochii mei sunt pe jumătate înceţoşaţi. Dar niciodată nu mi-a părut rău ca I-am slujit ca monah, apoi ca preot şi schimonah, Preadulcelui Domn, Iisus. Mă cheamă acum la El şi mi-e dor, tare mi-e dor de El aşa cum mi-a fost dor o viaţă întreagă şi a ars în piept biată mea inima de dorul Lui. Să-L vad, să-I ud cu lacrimi picioarele Sale, să-I mulţumesc ca m-a învrednicit să mă numesc fiu al Lui, adică monah. Nu este nume mai dulce, copii mei decât acest nume, “monah”. Să-I mulţumiţi Domnului ca v-a învrednicit să va numiţi aşa. Si oriunde veţi fi, în orişice ispite va veţi afla, căzuţi sau ridicaţi, încovoiaţi de greutatea Crucii sau călcând cu picioare vesele, săltând de bucurie, să nu uitaţi ca paramanpurtaţi pe umeri sfânta schima monahiceasca: paramanul, pecetea ca sunteţi din oastea Împăratului. Sfânta schima e înscrisă în voi, e semnul ca sunteţi ai Lui, din garda cea de aproape a Lui. Să nu-L trădaţi, să nu-L părăsiţi, căci vremurile sunt grele. Sunt vremuri de mărturisire şi abia au început, chiar daca voi nu cuprindeţi intru totul aceasta. Ţineti în minte numai aceasta: sunteţi ai Lui. Nu ai lui antihrist care cearcă deja să pregătească lumea pentru pecetluire… Sa nu primiţi să fiţi ai altcuiva. El, Domnul Iisus nu vă va lăsa şi vă va răsplăti după măsura credincioşiei voastre.
Atât acum. Toate cele ce vi le-am spus în cursul vremii, nădăjduiesc că vi le veţi reaminti, puţin câte puţin, şi vor lucra în voi. Sa nu plângeţi. Eu mi-am plinit alergarea cu prisosinţă, alergând în curţile Domnului, să-I slujesc, eu, nevrednicul. Dar ştiu eu daca Ii vor place Domnului toate cele ce le-am plinit în viaţă aceasta? Nu mă va judeca prea aspru ca am trăit atât şi am plinit puţin, aşa puţin?…
Mă duc la fraţii mei, la iubiţii mei fraţi… Mă aşteaptă şi Iura, şi Timotei… Iubiţii mei fraţi. Să le scrieţi când şi cum puteţi la nepoţeii mei scumpi. N-am apucat sa-i strâng în braţe ca pe voi. Dar inima mea îi îmbrăţişează şi din cer le voi urmări paşii.
Piotr, dragul bunelului, inima mea dulce, zboară, zboară ca un cocor, pe cerul pe care ai început, pe cărarea ce o ai luat.  Piotr, să nu plângi. Să nu plângi. Dacă ţi-e dor de bunelul tău, cheamă-mă în rugăciuni. Voi veni îndată. Bunelul, ştii, aşa ti-am spus odată, întotdeauna le răspunde când nepoţeii lui ii trimit o scrisoare. Te iubeşte bunelul, dar toţi ne ducem odată şi odată, copile. Toţi.
Batiushka A., Domnul vă va călăuzi ca şi până acum, nicicând să nu deznădăjduiţi. În ştiinţa doftoricească să învăţaţi bine, pentru ca şi Părintele nostru sfânt Luca a fost un doftblagoslovenieor bun.
Dumnezeu să va binecuvânteze pe toţi”.
Si Batiushka a însemnat văzduhul în cele patru zări, ca în fiece seară. Ne-a cerut apoi tuturor să venim sa-i dam sărutul de pace şi si-a cerut iertare de la fiecare. Apoi s-a retras în chiliuţa lui…

Noi am rămas muţi de uimire, cu lacrimi curgând şuvoaie din ochi… Apoi Batiushka, obosit s-a întins în pat, si-a aprins candela, rugând îndată pe Batiushka V. să stea lângă el şi sa-i citească Canonul de ieşire al sufletului şi Paraclisul Maicii Domnului. Prin uşa crăpată priveam şi noi. Încet, Batiushka rotea şiragul de metanii intre mâinile sale sfinţite, ascultând totdată cu ochii închişi.


Era ora 2 dimineaţă…

Batiushka încă respira, şezând cu ochii închişi dar nu mai învârtea metaniile. Părea ca murmura ceva, dar nu înţelegeam decât “Gospodi”. Varsanufie l-a întrebat daca mai doreşte ceva, Batiushka Selafiil nerăspunzând nimic. Mâinile sale erau calde, am venit atunci toţi şi ne-am ghemuit la picioarele patului, nevrând parca sa-l lăsăm să plece. Batiushka V. a început să citească în rusa/slavona canonul Miezonopticii, simţind ca Batiushka nu vrea ca noi să ratam Miezonoptica.
La versetul “Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă…” am auzit un suspin uşor.
Sufletul Bunelului zburase la cer uşor, ca o pasăre, delicat, aşa cum trăise de fapt întreaga să viaţă pământească.
L-am prohodit a treia zi, după monahiceasca rânduială, într-un loc deschis în pădure, nu departe de schit, unde ii plăcea să se retragă cu noi şi unde ne-a spus odată c-ar vrea să fie îngropat, să aibă deasupra foşnetul brazilor siberieni… Durerea noastră e omeneşte, mare.
Am nădejde ca, după o vreme nu prea lunga, să îţi scriem.
Acum primeşte îmbrăţişările mele, şi ale noastre, ale celor 3, acum, părinţi siberieni rămaşi orfani.


Cu dragoste,
4 februarie 2007

P.S. Preasfinţitul a venit imediat a doua zi şi a pus metanie lui Batiuhska. Dar a crezut ca dorinţa Bătrânului n-ar fi fost să aibă parte de o înmormântare arhiereasca. Aşa ca n-a venit la înmormântare. Am aflat ca Patriarhul Alexei, când a auzit de la Stăpânul, la telefon, ca Părintele Selafiil s-a născut în cer, a început să plângă”.
***

Alte cuvinte ale parintelui Selafiil:

29 august 2005
“Părintele Selafiil, la rugămintea unui părinte stareţ din eparhie, a ţinut un cuvânt la obştile a trei mănăstiri de maici de aici, în total vreo doua sute de maici. Bătrânul a vorbit senin, limpede, cu multa nădejde, cu dăruire şi cu inima milosârdă. Despre linia dreapta în care am intrat, în alergarea noastră prin veşnicie. Despre perioada Parusiacă, Eshatologica în care Bătrânul spune ca trăim, suferim şi nădăjduim… Acum nu mai e timp… Nici de zidiri, nici de cupole, nici de iluzii. Iluzia cea mai mare e ca Biserica trăieşte un triumf, căci Evanghelia se propovăduieşte azi pretutindeni, pretutindeni. Acum e timpul călătoriei spre înlăuntru…
Iartă, frate iubite, dar ne-a impresionat şi pe noi cuvântul Bătrânului care a amintit mult de SF. LUCA, de SF. SERAFIM al Viriţei, de Sf. Kucsa din Odessa pe care i-a cunoscut cândva şi care au vorbit responsabil despre vremurile acestea. Când apostazia îmbracă haina de sărbătoare…
Cu multa dragoste, parintii din Siberia”.
i06

***

31 august 2005
“Frăţioare!



(…) Mergând în Niva noastră spre schit, Bătrânul m-a rugat sa-ţi scriu ţie cele ce urmează:
“Scrie-i fratelui să nu se smintească, întrucât acum a venit vremea mărturisirii. Ce naivi pot fi chiar unii preoţi care cred ca totul este o veselie şi o glorie a Bisericii în societate. Acum e vremea ca vrăjmaşii omului să fie chiar casnicii lui… Cum adică excludere din monahism? Se poate aşa ceva? Numai singur insa nu poţi să fii ferit de ispite, mai cu seama de cele sufleteşti, care sunt cele mai pustiitoare. Am trecut şi eu prin asta.”
Aşa, cam atât, iubite frate, că suntem tulburaţi şi cam mâhniţi.
In rest…TOAMNA a venit, foşnind din frunzele-i roşcâte şi bătrânicioase.
Cu bucurie şi nădejde, totuşi, parintii din Siberia”.
(Nota: Ilustratiile nu il reprezinta pe parintele Selafiil, cu care nu detinem si nu am gasit nicio fotografie)

Sursa

UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”

 

“… Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.
Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile…
De aceea avem nevoie, dragul bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multa rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri, desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel…( şi în rusa rimează, nota traduc.). Parcă te şi vede bunelul, aşa, mergând agale spre locul unde lucrezi, învârtind în mână metania pe care ştiu că o porţi la tine. Metania cu boabe împletite de lână, fie ea mare sau mică, nu contează, îţi aminteşte întruna de prezenţa Preadulcelui Iisus lângă noi. De ce să nu-L poftim aşadar la masa inimii noastre, să ne îndulcim împreună cu El din masa Vieţii celei veşnice?…”Gospodi pomilui”, copile, “Gospodi pomilui”, să-ţi însoţească paşii, să-ţi sfinţească răsuflarea, să-ţi înmiresmeze inima, să-ţi ferească ochii tăi curaţi şi limpezi de orişice întinăciune, să-ţi sfinţească cugetele… Gospodi pomilui, rugăciunea lui Iisus ne schimbă pe deplin viaţa şi ne fereşte de căderi de tot felul, influenţând în bine şi starea celorlalţi de lângă noi…
Rugăciunea lui Iisus o spunea în toată vremea Sfântul Ierarh Luca, pe care l-am avut şi eu “bunel” şi pentru ale cărui rugăciuni am ajuns în mănăstire. Asemenea, o spunea cu lacrimi şi Sfântul batiushka Serafim Viritski (Serafim din Viriţa, un mare duhovnic şi cuvios canonizat recent de pravoslavnica noastră Biserică, dar de mult recunoscut ca sfânt de popor, ce a trăit în oraşul Viriţa şi a murit în 1949 – n. tr.). Sfântul Serafim ajunsese în sfinţenie pe Sfântul Serafim de la Sarov, adevăr îţi grăiesc, şi dacă Domnul a salvat Rusia în războiul al doilea mondial, a fost şi pentru rugăciunile acestui sfânt.Îmi mai spui că aşa simţi: “Fugi, taci, linişteşte-te…” Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea… Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet… Bine, dar unde, care pustie?, mă întrebi… Ei, dragul bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţă cenuşie, cenuşie… Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.Căci altfel, poţi fi în pustia Afonului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatecă, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahism şi apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru… Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era “coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta de ceva vreme în suflet… Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel… Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre… Mai multe, ce să-ţi spun… Desigur că recomand, dragul bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă… Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare…

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer… şi, poate, un petec din inima mea, a bunelului care
te iubeşte,
+Selafil

Domnul nu impinge cu umarul in usa…usa are maner numai pe dinlauntru

Din scrisorile Cuviosului Selafiil (siberianul)


“Niciodată să nu crezi ca El nu te ascultă.

Inima mea dulce, El te ascultă înainte ca gura să se deschidă şi înainte ca oftatul să ţi se fi slobozit din piept”.

“… Ci, o, Doamne, uneori ai o cumplita încredinţare, ca o telegrama cu veşti întunecate pe care o primeşti fiind pe front şi luptându-te cu duşmanul ce te atacă de pe uscat şi din aer, cu foc de artilerie şi cu aviaţia de vânătoare.Deodată se poate întâmpla să înţelegi că ai tăi, cărora le trimiţi întruna telefoane, nu vor nicidecum să ridice receptorul, să primească ajutor de la cei ce pot să le spună de unde trage inamicul.Ci se încăpăţânează să rămână întru al lor plan de bătaie prost întocmit, netot gândit! Trag şi trag ai noştri orbeşte, irosindu-şi muniţia, încasând răni după răni, pierzând mult sânge, dar se încăpăţânează să continue după aceeaşi strategie. Ceva mai rău nici ca se poate…

Dragul bunelului, acesta este un război prost condus. Dragul bunelului, ce pot eu să-ţi spun! Înger din cer de ar veni, şi mai mult decât atât, legiuni de îngeri de ar trimite Domnul să vestească voia Lui şi să îndemne la pocăinţă, daca omul voieşte a-şi astupa urechile, astupate vor fi acestea şi nimic nu vor folosi nici sfatul, nici implorarea, nici vorba bună.

 

Ci tu nu abandona, nu lepăda, dragul bunelului, ruga ta. Pomeneşte-i cu aceeaşi sârguinţă, roagă-te Maicii Domnului să înmoaie inima celor împietriţi. Cale de întoarcere există oricând. Pocăinţă este în orişice situaţie, copilul meu, ştii aceasta. Pentru îndurările nemărginite ale Milostivului Dumnezeu, nădejde este până la moarte.

Întru o pictură foarte răspândită de la începutul secolului, ilustrând cuvântul Domnului: Iată, Eu stau la uşă şi bat,Mântuitorul, asemenea unui călător ostenit de cale, bate la uşa unui han, pe înserate; însă dacă bagi bine seama,uşa la care El bate nu are mâner ori clanţă pe dinafară, are numai pe dinăuntru. Aceasta arată ceva… Domnul nu împinge cu umărul în uşă, dragul bunelului; uşa are mâner numai pe dinlăuntru, numai pe dinlăuntru…

Bunelul te iubeşte şi te roagă să-l ierţi de te-a întristat.

O, câtă bucurie atunci când ne bate Hristos la poarta inimilor

O, câtă bucurie atunci când ne bate Hristos la poarta inimilor!Câtă mireasma, cat de far’ de grija zburda inima ta, asemenea unui mieluţ nevinovat care aleargă primăvara pe câmpiile înverzite.

Copilul meu drag, Piotr, să ştii ca fiece scrisoare pe care o primesc Părinţii de la tine şi mi-o citesc şi mie, îmi mângâie inima şi îmi da nădejdi ca oricât de mari vor fi ispitele ce vor veni şi oricât de înviforata este marea acestei vieţi, priveşte: peste ape pluteşte Hristos.Peste valurile ce se zbat mugind, lovind corabia sufletului, clătinându-o intr-o parte şi intr-alta, mai-mai să o scufunde, păşeşte lin, uitându-se ţinta în străfundul inimilor noastre, Domnul, Făcătorul cerului şi al pământului…

Priveşte-l acum mai bine şi întrezăreşte printre ceţuri şi printre stropii aruncaţi orbitor încoace şi încolo de vântul sălbatec, ca mana ta cea slaba şi tremurând, mana ta cea dreapta pe care o socoteşti adesea neputincioasă a se ridica în rugăciune către cer, da, este ţinută cu tărie de către El… Tu nu l-ai văzut pana acum cum s-a apropiat în toiul furtunii de corabia sufletului tău şi te-a prins încetişor dar cu nădejde de mana…

O, inima mea dulce, copilul meu, altfel te scufundai demult şi ai fi pierit…

De ce-ti scriu aceste rânduri, nu ştiu. Aşa îmi vine să iţi scriu, aşa îmi spune inima.

Să ştii, aşa suntem toţi: acum vine harul, acum pleacă. Uneori, poate săptămâni întregi aproape ca nu mai vine deloc. Dintr-o data insa, în zguduirea noastră pe marea vieţii, când ne scufundam în griji şi în gânduri, cineva ne strânge de mana noastră dreapta:

– Sunt aici, fiul meu.

Domnul este.

Acestea am vrut a ti le spune şi să ştii, copile, ca o lacrima acum, preţuieşte mai mult în ochii lui Dumnezeu, decât poate cu 4-5-6 ani în urma

Cel ce îsi vede neputinţa este mai mare decât cel ce vede îngeri.[…]

Mă bucur de voi. Fiţi binecuvântaţi. Va iubesc pe voi doi, fiii mei…

Iertaţi-mă ca mă repet aşa de mult…

Hristos în mijlocul nostru!

Sursa: http://www.ortodoxia.md