Conştiinţa şi legea morală

Alcătuind pe om, dintru început, Dumnezeu a aşezat în el legea firească.
Ce este aceea lege firească? Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţa; a făcut aşa, fără să ne înveţe să avem cunoaşterea a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău.
N-avem nevoie să învăţăm că destrăbălarea este o stricăciune şi cumpătarea o virtute – ştim aceasta de totdeauna. Şi ca să ne arate că avem din totdeauna o asemenea cunoaştere, legiuitorul când -a dat după aceea legile, a zis „Să nu ucizi”, fără să adauge: „că uciderea este o crimă…” Ci a zis numai atât: „Să nu ucizi…” A pus numai oprelişte păcatului, fără să arate care-i cuprinderea lui. De ce, dar, la învăţământul „Să nu ucizi” n-a adăugat „căci uciderea este o crimă”? Fiindcă el ştie mai dinainte că noi avem cunoaşterea pe care ne-a dat-o conştiinţa – şi că El îşi spune cuvântul unor oameni cu mintea limpede şi ştiutori. Când ne dă alte îndrumări pe care conştiinţa încă nu ni le-a făcut cunoscute, nu se mărgineşte să pună numai opreliştea, ci adaugă şi de ce. Hotărând asupra sabatului, după ce zice: „A şaptea zi nu veţi face nici o lucrare…”, ne dă şi temeiul pentru care trebuie să stăm nelucrători. Care-i acest temei? „Pentru că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit după toate lucrările ce a săvârşit” – şi aiurea: „Pentru că aţi robit în ţara Egiptului!”
Spuneţi-mi, dar, pentru ce, cu privire la sabat, a adăugat temeiul opreliştei, şi n-a grăit nimic când a fost vorba de ucidere? Pentru că, la întâmplarea dintâi, nu era vorba de un învăţământ din cele dintr-un început, care ne-a fost descoperit de conştiinţă, ci de un învăţământ de mâna a doua, pentru un interes mai lăturalnic şi mai trecător, care, mai apoi, a fost şi lepădat. Dar porunci ca acestea: „Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi…” stau ca nişte străji ale vieţii noastre. De aceea Domnul nu le îndreptăţeşte şi nici nu ni le învaţă, ci numai ni le pune ca nişte oprelişti.
Dar grecii (adică neamurile) nu îngăduiesc asemenea temeiuri. Să ne întoarcem, aşadar, către ei. Care le sunt temeiurile? Dacă ar fi să-i crezi, zic că nu se află în conştiinţa noastră nici o lege pe care s-o cunoaştem, fără să o fi învăţat şi că Dumnezeu n-a pus nimic din acestea în firea noastră. Atunci, de unde se trag legile pe care legiuitorii lor le-au făcut cu privire la căsătorie, la ucidere, la testamente, asupra îndatoririi de a nu te pofti nimic din ce nu este al nostru şi asupra multor altele de acestea? Poate că legiuitorii de azi au învăţat acestea de la cei vechi, aceştia de la înaintaşii lor – şi aceşti înaintaşi de la cei încă de mai înainte. Dar aceştia, la obârşie şi înaintea tuturor, de la cine, oare, au învăţat? Nu aşa că din conştiinţa lor?…

Despre voia liberă a omului

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.
In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.
De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă. Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.Dacă tot ce se petrece ar atârna de aceste temeiuri, de ce baţi pe slujitorul tău dacă ţi-a furat ceva? De ce duci pe femeia ta adulteră în faţa judecătorului? De ce te ruşinezi când faci ceva ce nu trebuie? De ce nu suporţi vorbele de dojana, iar dacă cineva îţi atribuie numele de beţiv, destrăbălat, stricat sau altul asemenea, de ce grăieşti că aceasta este o ocară?
Dacă aceasta n-ai săvârşit-o cu voie deplină, dacă aceasta nu-i temei de dojana, atunci nici ce-a fost zis nu-i o ocară… Din clipa când dojeneşti pe cei ce greşesc, sau te ruşinezi c-ai făcut rău şi cauţi sa-l acoperi, sau vezi ocară în dojanele ce ţi se fac pentru aceasta, ai şi recunoscut că faptele noastre nu sunt înlănţuite de soartă, ci că sunt vrednice de demnitatea pe care le-o dă voia cea liberă.
Cu cei care în adevăr au săvârşit ceva din constrângere, peste voia lor, se cade să fim mărinimoşi. Dacă un om stăpânit de un diavol ne sfâşie veşmântul sau ne loveşte, -nemulţumiţi că nu-l putem deloc pedepsi, avem pentru el milă şi îndurare. De ce? Pentru că fapta lui nu-i lucrarea voii libere, ci a asupririi diavolului.
Aşa fiind, dacă şi celelalte greşeli ar fi ieşite de sub apăsarea soartei, s-ar cădea să le iertăm…
De vom invoca întotdeauna soarta, totul va fi amestec în lucrurile acestei lumi. Nu va fi nici virtute, nici viciu, nici arte, nici legi – şi nici altele acestora asemănătoare. La ce bun să ne îngrijim atâta de tare când suntem bolnavi; să cheltuim bani, să chemăm doctori, să primim leacuri, să ne înfrânăm pofta şi să alungăm dorinţele?
Dacă de soartă atârnă sănătatea şi boala, zadarnice sunt cheltuielile, zadarnice cercetările doctorilor, zadarnice toate opririle care ni le pun ei. Dar nu, şi aici ca şi mai sus, se arată adevărul: nimic din toate acestea nu-i de prisos. Dreptatea se arată şi cu privire la această vorbă, soarta. Treburile omeneşti nu se află sub supunerea trebuinţei, ci, precum spuneam, totul este aici luminat de demnitatea pe care o dă voia cea liberă…

Seamănă cu Sfinții, cel care moare pe nedrept

Vreți să vă spun și altă pricină pentru care ne temem de moarte? Pentru că nu trăim o viață virtuoasă și nu avem conștiință curată. Altfel moartea nu ne va înfricoșa. Dovedește-mi că voi moșteni Împărăția Cerurilor și omoară-mă chiar acum. Îți voi rămâne și dator pentru moartea mea, căci mă vei trimite curând la bunătățile acelea.

„Dar mă tem să mor pe nedrept”, poate îmi vei spune. Așadar, vrei să mori pe drept? Și cine este atât de ticălos care, de vreme ce poate muri pe nedrept, preferă să moară pe drept? Dacă trebuie să ne temem de moarte, atunci va trebui să ne temem de aceea care ne găsește pe dreptate. Cel care moare pe nedrept, seamănă cu Sfinții. Pentru că cei mai mulți dintre ei, care au bine-plăcut lui Dumnezeu, au fost omorâți pe nedrept.

Primul a fost Abel. Nu a fost ucis pentru că a greșit lui Cain, ci pentru că L-a cinstit pe Dumnezeu. Și Dumnezeu a îngăduit să se facă această ucidere pentru că-l iubea pe Abel sau pentru că-l ura? Este arătat că pentru că-l iubea și a vrut să-i dăruiască o cunună mai strălucită, datorită morții sale nedrepte.

Vezi că nu trebuie să te temi dacă vei muri pe nedrept, ci ca nu cumva să mori încărcat cu păcate? Abel a murit pe nedrept, iar Cain și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale având blestemul lui Dumnezeu, suspinând și tremurând neîncetat. Care dintre cei doi era mai fericit? Cel care a încetat să mai trăiască în virtute sau cel care a trăit în păcat? Cel care a murit pe nedrept sau cel care a fost pedepsit pe drept?

Așadar, să nu-i plângem fără discernământ pe toți cei care mor, ci pe cei care mor având multe păcate. Acestora se cuvin lacrimi și tânguiri. Pentru că ce nădejde au, de vreme ce nu mai este cu putință să se curățească de păcatele lor? Câtă vreme erau în această viață, exista nădejde să se pocăiască. Însă acolo unde au mers, nu dobândește nimeni nimic cu pocăința.

Da, să-i plângem, însă nu în chip isteric și necuviincios, nu trăgându-ne de păr, zgâriindu-ne obrajii, urlând și țipând, ci cu bună cuviință, lăsând lacrimile să se rostogolească liniștit din ochii noștri. Aceasta ne folosește și nouă, pentru că, întristându-ne astfel pentru cel mort, mult mai mult ne vom strădui și noi să nu cădem în asemenea păcate. Prin trasul de păr și strigăte mintea se întunecă, în timp ce prin întristarea liniștită se păstrează limpezimea ei și poate filozofa cu folos la moarte.

În felul acesta să filozofezi nu numai atunci când moare un cunoscut de-al tău, ci și când vezi vreun mort necunoscut care este dus cu pompă pe drumuri la ultima lui locuință, însoțit fiind de copiii lui orfani și de femeia sa văduvă, de rudele și de prietenii săi, care plâng și se tânguiesc. Să cugeți atunci că viața și lucrurile acestei lumi nu au nici o valoare și nici o diferență de umbre și vise.

Privește, câte fortărețe și palate ale împăraților, domnitorilor și stăpânitorilor sunt niște ruine! Gândește-te, câtă putere și câtă bogăție aveau cândva! Acum au fost uitate și numele lor. Scriptura spune: „Mulți tirani au stătut pe pământ, iar cel de care nu se gândea a purtat stema.” (Înțelep. lui Sirah, 11, 5).

Nu-ți ajung acestea? Cugetă atunci care este valoarea ta atunci când dormi. Oare nu te poate omorî și o insectă? Da, mulți au murit astfel în somnul lor. Cu adevărat, de un fir de păr atârnă viața noastră. Se rupe ața și se sfârșesc toate.

Așa să filozofezi și să nu te lași fermecat de frumusețea, bogățiile, slava și de desfătările vieții. Numai una să te preocupe: Unde se sfârșesc toate acestea? Te minunezi de cele pe care le vezi aici pe pământ? Însă mai vrednice de admirat sunt cele pe care le spun Sfintele Scripturi.

Arată-mi un stăpânitor semeț sau un bogat îmbrăcat cu haine strălucitoare, atunci când se prăjește din pricina arșiței, când trage să moară, și atunci te voi întreba: Unde este acela care trecea prin piață semeț și mândru cu slugi și păzitori? Unde este acela care purta haine scumpe? Unde este belșugul vieții lui, luxul ospețelor sale, slujitorii, râsetele, tihna, risipa? Toate au plecat și au zburat.

Ce a ajuns trupul care s-a desfătat de atâta plăcere? Apropie-te de mormânt și privește țărâna, putreziciunea, viermii. Privește și suspină cu amar. Și măcar dacă răul s-ar fi limitat numai la această țărână pe care o vezi. De la mormânt și viermi mută-ți cugetarea la viermele cel neadormit din cealaltă viață, la scrâșnirea dinților, la întunericul veșnic, la focul cel nestins, la acele amare și nesuferite pedepse, care nu vor avea sfârșit.

Aici, pe pământ, și cele bune și cele rele cândva, mai devreme sau mai târziu se vor sfârși, acolo însă amândouă vor fi veșnice. Se deosebesc atât de mult în privința calității de cele bune și cele rele ale acestei lumi, încât nu este cu putință să fie descrise în cuvinte de cineva.

Așadar, ce s-a făcut cu acele lucruri mărețe? Ce s-a făcut cu banii și averile? Ce vânt a suflat, le-a luat și le-a împrăștiat? Și ce trebuință este de această nefolositoare cheltuială pentru înmormântare, care nici pe mort nu-l folosește și pe casnicii lui îi păgubește? Hristos a înviat gol din mormânt. De aceea să nu se facă înmormântarea pricină de satisfacere a maniei noastre pentru arătare.

Sfântul Ioan Gură de Aur

PREDICA Sfântului Ioan Gură de Aur la Scoaterea Sfintei Cruci (1 august)

Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii.
De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.
Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine.
De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).
Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte?
Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poţ tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului.
Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu

Către iudei

Dovedire către iudei şi eleni că Hristos este Dumnezeu.
Dovedire din cele spuse despre El de către profeţi
în multe locuri

1. Mulţi oameni nu ascultă cu uşurinţă cuvântările lungi, unii din pricină că sunt trândavi din fire, alţii din pricină că se dedică întru totul grijilor lumeşti, iar alţii din pricină că sunt stăpâniţi de multă neştiinţă. De aceea, am socotit că trebuie neapărat să curm oboseala pricinuită de o cuvântare lungă, pentru ca prin scurtimea cuvântului să înlătur şovăiala celor trândavi, iar pe cei ce au groază de citit să-i fac să asculte cu multă tragere de inimă lucrarea aceasta.

De aceea, nici n-am căutat să-mi împodobesc prin cuvinte alese şi cu nume lucrarea aceasta, ci am spus lucrurilor pe numele lor, aşa, ca să fie uşor, lesne de înţeles şi de slugă, şi de slujnică, şi de văduvă, şi de negustor, şi de corăbier, şi de plugar. Voi încerca, de asemenea, pe cât îmi va fi cu putinţă, să micşorez mereu lungimea spuselor, ca să dau învăţătura în puţine cuvinte. Aceasta, pentru ca şi prin uşurinţa de înţelegere şi prin puţinătatea cuvintelor să stârnesc pofta ascultătorilor trândavi, să-i fac să-mi urmărească spusele cu uşurinţă şi fără vreo oboseală şi să aibă câştig sufletesc ţinându-le aminte.

Mai întâi voi începe lupta cu elenii. Dacă mă va întreba elenul: „ De unde se vede că Hristos este Dumnezeu?” (trebuie să ne închipuim că aceasta ne va întreba mai întâi, căci toate celelalte decurg din aceasta), nu-i voi aduce dovada din cer, nici din altele ca acestea. Într-adevăr, dacă îi voi spune că Hristos a zidit cerul, pământul, marea, n-are să primească spusa mea. Dacă îi voi spune că a înviat morţi, că a vindecat orbi, că a izgonit demoni, nici pe asta n-are s-o primească. Dacă îi voi spune că a făgăduit Împărăţia cerurilor şi bunătăţi negrăite, dacă îi voi vorbi despre Înviere, nu numai că nu-mi va asculta cuvintele, ci va râde de mine. De unde dar să-l îndrumez, mai ales dacă este un om fără carte şi neînvăţat? De unde din altă parte dacă nu din cele recunoscute îndeobşte şi fără împotrivire şi de mine, şi de el, din acelea despre care n-are nici cea mai mică îndoială. Căci, după cum am spus, nu are să se lase uşor convins dacă îi voi pune ca temei al dumnezeirii Sale facerea cerului şi celelalte.

Care este dar lucrul despre care mărturiseşte şi elenul că l-a făcut Hristos şi pe care nu-l poate tăgădui deloc? Care? Că Hristos a sădit neamul creştinilor! Într-adevăr, nu va tăgădui că Hristos a întemeiat Bisericile de pe toată faţa pământului. Pe temeiul acestora vom face dovada puterii Lui şi vom arăta că El este Dumnezeu; vom spune că nu stă în firea unui simplu om să cucerească într-un timp scurt atât de multă omenire, să cuprindă pământul şi marea şi să cheme pe oameni la astfel de lucruri, mai ales că ei erau stăpâniţi de datini şi obişnuinţe nesocotite, dar, mai bine spus, stăpâniţi de o răutate atât de mare. Şi totuşi, a avut tăria să elibereze neamul omenesc de toate acestea; nu numai pe romani, ci şi pe perşi, şi, într-un cuvânt, toate neamurile barbare. A săvârşit acestea fără să Se folosească de arme, fără să cheltuiască bani, fără să pornească oştiri, fără să dezlănţuie războaie, ci numai cu unsprezece oameni la început, oameni fără vază, de jos, neînvăţaţi, de rând, săraci, goi, flămânzi, neîncălţaţi, cu o singură haină.

Dar pentru ce spun eu: a săvârşit? A putut să convingă atâtea seminţii de oameni să cugete nu numai la cele din lumea aceasta, ci şi la cele viitoare, să rupă legile strămoşeşti, să smulgă din rădăcină datinile cele vechi, înrădăcinate de atâta amar de vreme, şi să sădească în locul lor altele, să-i abată de la nişte reguli uşoare şi să-i îndrepte spre nişte dreptare grele, cele ale Lui; şi să facă acestea, cu toate că toţi Îi declarau război, cu toate că a fost batjocorit să sufere crucea şi o moarte plină de ocară. Nu va putea tăgădui elenul că n-a fost răstignit de iudei, că n-a îndurat de la ei nenumărate patimi, dar că în fiecare zi s-a răspândit tot mai mult predica. Şi minunea stă nu numai aici, ci şi acolo că Hristos înfloreşte până şi la perşi, cu toate că încă şi acum perşii Îi poartă război. Şi sunt printre perşi şi azi popoare multe de mucenici; iar cei ce erau mai sălbatici chiar decât lupii, când au primit predica, au ajuns mai blânzi decât oile şi cugetă la cele înalte despre nemurire, despre Înviere şi despre bunătăţile cele negrăite.

2. Aceste fapte mari s-au săvârşit nu numai în oraşe, ci şi în pustie, în sate, la ţară, în porturi şi limanuri. S-au supus Celui răstignit cu multă credinţă nu numai oameni de rând, sau numai căpeteniile, ci chiar cei ce au fruntea încununată cu coroană. Şi voi căuta să dovedesc acum că toate acestea nu s-au făcut aşa, la întâmplare, că au fost prezise cu multă vreme înainte; dar, mai bine spus, ca să nu fie bănuit cuvântul meu, trebuie neapărat să aduc de faţă cărţile iudeilor care L-au răstignit şi, să desfăşor înaintea ochilor celor necredincioşi, din cărţile păstrate de iudei, mărturiile despre Hristos!

Aşadar, că Dumnezeu va fi om, Dumnezeu fiind, o spune cel dintâi Ieremia (în cartea lui Baruh): „Acesta este Dumnezeul nostru; şi nimeni altul nu va fi asemenea Lui. A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de el. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”. Ai văzut cum, în puţine cuvinte, a lăsat să se înţeleagă totul: că Dumnezeu fiind, S-a făcut om; că a locuit împreună cu oamenii; că El a dat Legea cea veche. Că spune Proorocul: „A aflat toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacov, sluga Lui, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul” . Se arată în acest loc că, şi înainte de venirea Lui în trup, El pe toate le rânduia, El pe toate le făcea, legiuind, purtând de grijă, îngrijind, binefăcând. Ascultă cum spune un alt profet că va fi nu doar om, ci şi că Se va naşte din Fecioară: „ Iată. Fecioara în pântece va purta şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui: Emanuel” , care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu.

Apoi, pentru ca să arate că nu era o nălucire ceea ce s-a arătat, ci cu adevărat om, a adăugat, zicând: „ Că înainte de a cunoaşte Pruncul să cheme pe tatăl bun sau rău va lepăda răul ca să aleagă binele”. Că Acesta va fi nu numai om, nici numai din Fecioară, ci şi din casa lui David, ascultă că şi pe aceasta o prezice de demult Isaia; foloseşte cuvintele în chip figurat şi se foloseşte de asemănări, dar totuşi o prezice: „Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare din rădăcină se va înălţa; şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al bunei-credinţe; Duhul temerii de Dumnezeu Îl va umple pe El”. Acest Iesei a fost tatăl lui David. Se vede dar de aici că a fost din seminţia aceea. Iar că a fost nu numai din seminţia aceea, ci că va ieşi chiar din casa lui Iesei, a spus-o mai dinainte şi pe aceasta, zicând: „ Va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei”. Nu vorbeşte la întâmplare de un toiag oarecare, ci vorbeşte de Hristos şi de Împărăţia Lui. Şi că n-a spus aceasta despre un toiag, a arătat-o prin cuvintele următoare. Într-adevăr, după ce a spus: „Va ieşi toiag” , a adăugat: „Şi Se va odihni peste El Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii” .

Nici un om, oricât de nepriceput ar fi, nu va putea spune că harul Duhului are să vină peste un lemn, ci este evident că peste templul acela fără de prihană. De aceea nici n-a spus: „va veni”, ci „Se va odihni” ; pentru că atunci când a venit a rămas peste El şi nu S-a depărtat. Acest lucru arătându-l şi evanghelistul Ioan, spunea: „Am văzut Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El” , n-au trecut sub tăcere nici părerea iudeilor, pe care au arătat-o odată cu naşterea Lui. Matei zice: „Auzind Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” . Ascultă însă că şi Isaia vestise mai dinainte aceasta, spunând: „ Şi ar fi voit să fi fost arse în foc, căci Prunc S-a născut nouă. Fiul, şi S-a dat nouă, şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat Dumnezeu tare, puternic. Domn al păcii. Părinte al veacului ce va să fie”.

Este evident chiar celor mai cârcotaşi oameni că astfel de cuvinte nu se pot spune despre un simplu om. Nici un om, de când e lumea, n-a fost numit Dumnezeu tare, nici Domn al unei astfel de păci. Căci „ păcii Lui nu-i va fi hotar”, spune Profetul. Şi lucrurile arată că pacea Lui s-a răspândit peste tot pământul, peste toată marea, peste toată lumea, locuită şi nelocuită, peste munţi, câmpii şi păduri, din ziua aceea în care având să Se înalte, a spus ucenicilor:
„Pacea Mea v-o dau vouă, nu precum dă lumea v-o dau Eu”.

– Dar oare pentru ce a grăit Hristos aşa?

– Pentru că pacea pe care o dă omenirii este uşor de stricat şi mult schimbătoare, pe când pacea Lui este trainică, statornică, tare, neschimbătoare, nemuritoare şi fără de sfârşit, cu toate că s-au dezlănţuit mii şi mii de războaie împotrivă-i, cu toate că s-a uneltit în fiecare zi de mii şi mii de ori. Dar cuvântul Său, care săvârşeşte totul, a săvârşit-o şi pe aceasta împreună cu celelalte.

3. Profeţii n-au profeţit numai că va fi om, ci au profeţit şi despre chipul venirii Lui. Că nu avea să vină slobozind de sus fulgere şi trăsnete, cutremurând pământul, clătinând cerul şi înspăimântând, ci avea să Se nască fără de zgomot şi neştiut de nimeni, în casa unui dulgher, într-o casă fără de vază şi umilă, ascultă că nici pe aceasta n-a trecut-o sub tăcere David.

Când a spus: „ Se va pogori ca ploaia pe lână” , a arătat prin aceste cuvinte că Se va naşte fără zgomot, în linişte.

Dar nu numai aceasta au profeţit. Iată ce spune un alt prooroc voind să arate blândeţea şi bunătatea purtării lui Hristos faţă de toţi oamenii.

Hristos a fost ocărât, scuipat, batjocorit, necinstit, biciuit, şi în urmă chiar răstignit; cu ,toate acestea, nu S-a răzbunat pe niciunul dintre cei ce au făcut aceasta, ci le-a suferit cu îndelungă-răbdare şi blândeţe pe toate: necinstirile, vicleniile, nebunia şi furia cea deşartă a acelui popor. Arătându-le pe toate acestea, proorocul spunea: „Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge, …până ce nu va pune pe pământ judecata şi întru numele Său neamurile vor nădăjdui”.

Un alt profet, iarăşi, vrând să arate şi locul în care avea să Se nască, spunea: „ Şi tu, Betleeme, pământul lui luda, cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii; căci din tine va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel, şi obârşia Lui, din început, din zilele veacului”. Acest profet arată şi dumnezeirea lui Hristos, şi omenitatea Lui. Prin cuvintele: „ Obârşia Lui, din început, din zilele veacului” a arătat existenţa Lui cea mai înainte de tot veacul; iar prin cuvintele: „Va ieşi Cârmuitor, Care va păstori pe poporul Meu Israel” I-a arătat naşterea după trup. Şi iată că din aceste cuvinte ale profetului mai iese la lumină şi o altă profeţie. N-a spus numai că Se va naşte, ci că va fi vestit şi locul naşterii Sale, deşi este neînsemnat şi mic: „Cu nimic nu eşti cel mai mic între domnii Iudeii”, zice profetul. Acum toată lumea aleargă să vadă Betleemul, unde a fost pus când S-a născut; nu pentru altă pricină decât pentru aceasta.

Alt profet, iarăşi, a arătat şi timpul în care avea să vină Hristos, grăind aşa: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit lui. Şi El va fi aşteptarea neamurilor, legând de viţă asinul Lui şi de coardă mânzul asinei Lui. Va spăla în vin haina Lui şi în sânge de strugure veşmântul Său. Mai frumoşi sunt ochii Lui decât vinul şi dinţii Lui, mai albi decât laptele” . Uită-te şi la această profeţie strălucitoare! Atunci a venit Hristos, când în ludeea n-au mai fost domni iudei, când iudeii au ajuns sub stăpânirea romanilor. Şi astfel s-a împlinit şi profeţia care zice: „ Nu va lipsi domn din Iuda, nici cârmuitor din coapsele lui până ce va veni Cel ce este gătit Iui”, adică până ce va veni Hristos. Când S-a născut Hristos şi s-a făcut înscrierea cea dintâi, romanii stăpâneau poporul evreu şi-i supuseseră pe iudei sub jugul stăpânirii lor. Apoi, prin cuvintele: „Şi EI va fi aşteptarea neamurilor” a mai lăsat să se înţeleagă şi altceva: când va veni Hristos, va chema la El
toate neamurile.

Irod, căutându-L pe Cel născut, avea să-i ucidă pe toţi pruncii din Betleem. nici acest fapt nu l-au ascuns profeţii, ci l-au vestit cu mulţi ani înainte, zicând:
„Glas din Rama s-a auzit, plângere şi tânguire şi jale multă: Rahila plângându-şi fiii, şi nu voia să se mângâie, că nu mai sunt”.

Avea să Se suie în Egipt. Şi aceasta au arătat-o profeţii, zicând: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.
Venind în locuri cunoscute, Hristos avea să facă îndată minuni şi să înveţe. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte. Ascultă pe Isaia, care spune: „Ţară a Zabulonului şi pământ al Meftalimului, poporul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit”.

Prin aceste cuvinte profetul arată venirea lui Hristos în acele locuri şi cunoştinţa dată lor prin minunile săvârşite de Dânsul. Profetul, vorbind apoi şi despre alte minuni, arată că (Acesta) a tămăduit şchiopi, a vindecat orbi, i-a făcut pe alţii să vorbească:

„Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor vor auzi”. Şi după altele: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor” , lucru ce nu s-a întâmplat niciodată decât la venirea Lui.

Profeţii au făcut pomenire în chip deosebit de unele minuni. A intrat odată Hristos în templu, iar pruncii de lapte, care nu puteau vorbi, I-au cântat Lui cântări sfinte, grăind aşa: „Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”.
Aceasta a spus-o mai dinainte profetul zicând: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, ca să sfărâmi pe vrăjmaş şi pe răzbunător”. Ai văzut că firea se luptă cu ea însăşi, că vârsta aceea care n-a cunoscut răul îl vesteşte pe Creator, iar vocea care nu putea i- vorbi a luat asupră-şi sarcina predicării apostolice?

4. Din pricina nerecunoştinţei lor, Hristos avea să le vorbească uneori iudeilor despre multe în mod umbrit, ca în ghicitură şi în pilde. Şi a fost prezis acest lucru mai de mult: „ Voi rosti pilde de la întemeierea lumii voi striga cele ascunse dintru început”. Dar şi înţelepciunea cea creatoare a Lui vestind-o mai dinainte şi de demult, Proorocul spunea:
„Revărsatu-s-a harul pe buzele Tale”. Iar alt profet spune: „ lată, va cunoaşte Fiul Meu şi Se va înălţa şi Se va slăvi şi Se va ridica foarte” . Vorbind pe scurt despre faptele mari ale venirii Sale săvârşite împreună cu minunile. El însuşi grăia aşa: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns, M-a trimis să binevestesc săracilor, să propovăduiesc robilor iertare şi orbilor vedere” .

Profeţii au vestit mai dinainte şi faptul că iudeii au să-I întoarcă fără pricină şi în zadar spatele lui Hristos, Care le-a făcut atâta bine, şi au să-L învinuiască fără temei. Ascultă-l pe David, care vesteşte aceasta mai dinainte şi grăieşte aşa:

„Cu cei ce urau pacea eram făcător de pace; când le grăiam, se luptau cu mine în zadar” .
Hristos avea să intre în Ierusalim purtat de o asină. Şi acest lucru a fost vestit mai dinainte şi de demult de Zaharia, care grăieşte aşa: „ Bucură-te foarte, fiica Sionului! Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine blând, călare pe asin, pe mânz tânăr”.

I-a izgonit din templu pe vanzătorii de porumbei si pe schimbătorii de bani. A făcut aceasta din ravnă pentru casa lui Dumnezeu; dar, totodată, a arătat ca nu-I este potrivnic lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, intr-un gând cu Tatăl. De aceea a şi răzbunat templul; căci ajunsese loc de neguţătorie.
Nici acest fapt n-a fost lăsat neînsemnat de profeţi, ci profetul David, făcându-l cunoscut mai dinainte şi vestind mai dinainte gândul cu care Hristos a răzbunat casa lui Dumnezeu, zice: „ Râvna casei Tale M-a mâncat” . Ce poate fi mai lămurit decât această profeţie?
Avea să fie vândut, iar vânzarea avea s-o facă cel ce lua parte cu El la masă. Iată că şi aceasta a vestit-o mai dinainte acelaşi profet, spunând: „Cel ce mănâncă pâinile Mele, chiar el şi-a ridicat împotriva Mea călcâiul”.
Uită-te acum că şi Evanghelistul grăieşte la fel: „Cel ce şi-a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde”.
Cel ce L-a vândut nu avea numai să-L vândă ci să vândă Sângele cel scump şi să ia bani pentru El. Nici asta n-a ascuns-o Profetul, ci, arătând sfaturile cele neruşinate şi cuvintele ce le-au grăit unii cu alţii, spunea: „ Dumnezeule, lauda Mea să nu o ţii sub tăcere, căci gura păcătosului şi gura vicleanului s-au deschis asupra Mea”.

Vânzătorul, căindu-se mai târziu de cele ce-a îndrăznit, a aruncat arginţii lăsându-şi femeia văduvă, copiii orfani şi casa pustie. Iată că si această nenorocire o jeluieşte Profetul, grăind aşa: „Să ajungă fiii lui orfani şi femeia lui văduvă! Clătinându-se să se mute fiii lui şi să fie izgoniţi din casele lor.”

În locul vânzătorului şi după el a ajuns apostol un altul, Matia. Acelaşi profet vesteşte şi aceasta mai dinainte, spunând: „Episcopia lui să o ia altul”.

Când a fost vândut şi prins de buna Sa voie, s-a intocmit tribunal, plin de multă fărădelege, şi din iudei şi din păgâni. Iată că şi aceasta o face cunoscută mai dinainte Profetul, zicând: „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte?”

Au vestit profeţii mai dinainte nu numai asta, ci si tăcera Lui; stătea în mijlocul lor şi tăcea, în timp ce ei grăiau multe cuvinte şi multe învinuiri. Arătând aceasta Isaia spunea:

“Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Lui.

Apoi Profetul ca să dovedească nedreptatea hotărârii, a adăugat: „Întru smerenia Lui I s-a răpit dreptatea” adică nimeni nu L-a judecat drept.
Apoi spune şi pricina junghierii. Hristos n-a pătimit cele ce-a pătimit din pricina păcatelor Sale, căci era curat şi fără de prihană, ci S-a dat pe Sineşi pentru păcatele lumii.
Uită-te cum Profetul le-a arătat pe amândouă acestea, spunând: „Păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit vicleşug în gura Lui” . Prin aceste cuvinte a arătat pentru ce a fost ucis. Apoi spune şi altă pricină: „ Din pricina păcatelor poporului Meu a fost dus la moarte”.

Voind să arate nu doar pricina junghierii, ci şi câştigul care a venit de pe urma crucii şi a acelei junghieri, iată cum vesteşte aceasta mai dinainte, spunând:

„Toţi ca nişte oi am rătăcit; fiecare în calea lui s-a rătăcit. Pedeapsa păcii noastre peste El; cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat”.

Acelaşi profet a arătat apoi şi pedeapsa ce o vor primi iudeii pentru cele îndrăznite de ei, când zice: „Voi da pe cei răi în locul îngropării Sale şi pe cei bogaţi în locul morţii Lui” . Iar David, după ce a spus: „Să lepădăm de la noi jugul lor”, a adăugat: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii; atunci va grăi către dânşii întru urgia Lui şi întru mânia Lui îi va tulbura pe ei” .

Vorbeşte aici de împrăştierea iudeilor pe toată faţa pământului. Însuşi Hristos a arătat în Evanghelii acelaşi lucru, spunând: „ Iar pe cei care n-au voit să împărătesc peste ei aduceţi-i aici şi-i tăiaţi pe ei”. Şi, iarăşi, când au vorbit de junghiere, profeţii n-au trecut sub tăcere nici chipul junghierii; şi pe acesta l-a dat de înţeles David, grăind aşa: „ Găurit-au mâinile Mele şi picioarele Mele; numărat-au toate oasele Mele”. N-a ascuns nici nelegiuirea cea de după răstignire, ci a grăit iarăşi: „ Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi” .

Hristos apoi avea să fie îngropat. Şi asta a arătat-o spunând: „Pusu-M-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii”.

Avea să învieze. Iată că şi aceasta a fost vestită mai dinainte, spunându-se: „Nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici nu vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.”
Isaia arată iarăşi acelaşi lucru în alt chip, zicând: „Domnul va vrea să-L cureţe pe El de rană, … să-l arate Lui lumină, să-L îndreptăţească pe Cel drept. Care bine slujeşte multora” Moartea Lui a însemnat dezlegarea păcatelor oamenilor. Şi asta a înfăţişat-o Profetul, când a spus: „Şi El păcatele multora a purtat”.

I-a eliberat pe oameni de demoni. A spus-o şi pe asta: „Va împărţi prăzile celor puternici”
Că asta a făcut-o prin moartea Lui, nici pe aceasta nu a tăcut-o, ci a spus:

„Pentru că s-a dat la moarte sufletul Lui”

Avea să atragă la Sine întreaga lume. Şi asta a arătat-o prin cele ce a spus:
„Şi El va moşteni pe mulţi”

5. Apoi profeţii n-au tăcut nici asupra pogorârii Sale la iad; că are să tulbure totul, că are să umple totul de zgomot şi de tulburare, că are să doboare cetatea. O strigă asta când David, grăind aşa: „ Ridicaţi, boieri, porţile voastre, şi vă ridicaţi, porţi veşnice, şi va intra împăratul slavei”, când Isaia, în alt chip:

„Porţi de aramă voi zdrobi şi zăvoare de fier voi sfărâma şi-ţi voi deschide vistierii întunecoase, pe cele ascunse, nevăzute ţi le voi arăta ţie”, numind aşa iadul. Era iad, dar avea în stăpânirea lui suflete sfinte şi vase cinstite, pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov. De aceea I-a numit: „ vistierii”; a numit însă aceste vistierii „ întunecoase” pentru că Soarele dreptăţii încă nu strălucise acolo, nici nu propovăduise cuvintele despre înviere.

După înviere nu avea să stea cu îngerii, nici cu arhanghelii, nici cu altă putere slujitoare, ci avea să stea pe tronul cel împărătesc. Ascultă ce spune tot David: „Zis-a Domnul Domnului Meu: „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. După acestea avea să-i trimită pe Apostoli. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte Isaia, spunând:

„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce binevestesc pacea, ale celor ce bine-vestesc cele bune”. Uită-te ce parte a trupului o laudă! Picioarele, care-i poartă pe Apostoli pretutindeni!

David arată apoi şi chipul puterii lor, zicând: „Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Apostolii n-au biruit învârtind arme, nici cheltuind bani; n-au biruit nici prin tăria trupului, nici prin mulţimea oştirilor şi nici prin altceva asemănător, ci numai prin cuvânt; prin cuvântul acela ce are putere multă, facerea de minuni. Aşa au biruit lumea! Predicând pe Cel răstignit şi făcând minuni. De aceea zice Profetul: „Domnul va da cuvânt cu putere multă celor ce binevestesc”. Prin aceste cuvinte vorbeşte despre minuni. Putere negrăită a fost ca pescarul, vameşul şi făcătorul de corturi, printr-o simplă poruncă, să învie morţii, să izgonească demoni, să alunge moartea, să pună frâu limbii filosofilor, să coasă gurile retorilor, să-i biruie pe împăraţi, pe domnitori, pe barbari, pe eleni, să pună stăpânire pe tot neamul omenesc. Şi bine a grăit Profetul! Căci pe toate acestea le-au săvârşit cu acel cuvânt şi cu multă putere au schimbat pe morţi în vii, pe păcătoşi în drepţi, pe orbi în oameni cu vedere, izgonind bolile din trup şi răutăţile din suflet.

De unde le-a venit lor puterea aceasta? De la Duhul Sfânt! Iar aceasta se vede din următoarele: „Erau plini de Duhul” , spune Scriptura; prooroceau şi bărbaţii, şi femeile. „Limbi în chip de foc li s-au arătat şi au şezut peste fiecare din ei” . Şi acest lucru l-a vestit mai dinainte şi de demult Ioil, grăind aşa:

„Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor profeţi fiii voştri şi fiicele voastre, bătrânii voştri vedenii vor vedea, şi tinerii voştri visuri vor visa. Şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna… înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi năprasnică” , numeşte zi mare şi năprasnică şi ziua aceasta a venirii Duhului, dar şi pe aceea ce se va arăta la sfârşitul lumii. Acelaşi profet a vestit mai dinainte şi mântuirea prin credinţă – căci nici aceasta na fost trecută sub tăcere: „Şi va fi, spune el, că oricine va chema numele Domnului se va mântui”.

6. Va trimite propovăduitori pe toată faţa pământului şi nu va fi nimeni care să nu audă predica. Şi aceasta a fost vestită mai dinainte. Ascultă-l pe David, care o spune şi o profeţeşte: „ în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor”. Arată apoi că propovăduiau cu putere şi că erau mai puternici decât cei cu coroană pe cap; aceasta o spune în alt loc: „Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pământul”. Înseşi lucrurile arată că Petru şi Pavel au fost mai mari şi decât împăraţii şi decât domnitorii. Legile date de împăraţi îşi pierd puterea cât ei sunt încă în viaţă, pe când legile date de acei pescari rămân în picioare şi sunt trainice şi după moartea lor, cu toate că şi demonii şi obiceiul cel de multă vreme, şi răutatea, şi plăcerea, şi alte mii şi mii de pricini au încercat să le înlăture cu forţa. Şi iarăşi, ca să arate că după ce-i va pune căpetenii, vor fi iubiţi şi doriţi de toţi, a adăugat, zicând: „ Pentru aceasta popoarele se vor mărturisi Ţie în veac” , adică îţi vor mulţumi că le-ai dat astfel de căpetenii.

S-a vestit mai dinainte şi că predica va stăpâni pretutindeni. Iată că David îţi înfăţişează asta prin cuvintele: „ Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenirea Ta şi Stăpânirea Ta, marginile pământului” . Şi iarăşi, în altă parte, un alt profet arată acelaşi lucru spunând: „Se va umple tot pământul de cunoaşterea Domnului, ca apa multă care acoperă mările”.

Uită-te şi cu câtă uşurinţă vor asculta! „Nu-l va mai învăţa fiecare pe aproapele său şi fiecare pe fratele lui, zicând: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.

Tăria Bisericii este arătată în aceste cuvinte: „Fi-va în zilele cele de apoi arătat muntele Domnului şi se va înălţa mai presus de dealuri şi vor veni la el popoare multe şi neamuri multe”. Biserica nu va fi numai trainică, de nemişcat şi de nesfărâmat, ci va şi rândui multă pace în lume; conducerile cele multe şi domniile din cetăţi vor fi desfiinţate şi va fi înălţată în toate o singură împărăţie; peste cea mai mare parte a acestei împărăţii va fi pace, nu ca mai înainte. În vremurile de mai înainte toţi meşteşugarii şi retorii aveau în mâini arme şi stăteau pe câmpul de bătaie; dar, odată cu venirea lui Hristos, toate armele s-au desfăcut, iar războaiele s-au mărginit numai la anumite locuri.

Arătând acest lucru, un profet spunea: „Şi vor preface săbiile lor în pluguri şi suliţele lor în seceri; şi nu va ridica sabie neam împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa să se războiască”. Mai înainte toţi trăiau în războaie; acum însă au uitat oamenii până şi meşteşugul războiului; dar, mai bine spus, cei mai mulţi nici nu l-au gustat – dintru început. Iar dacă mai sunt unii care cunosc meşteşugul armelor, apoi aceştia sunt puţini şi nu-s nici deşi, nici mulţi, ca la început, când aveau loc mii şi mii de răzvrătiri în fiecare neam.

Profetul a prezis apoi şi din cine-i alcătuită Biserica. Aveau să trăiască împreună nu numai oameni blânzi, nici numai oameni potoliţi, nici numai oameni buni, ci, împreună cu aceştia, şi oameni sălbatici şi neomenoşi, nişte lupi şi lei şi tauri după purtările lor; toţi aceştia aveau să facă o singură Biserică. Ascultă dar că Profetul a arătat şi învârstarea acestei turme prin cuvintele: „Atunci vor paşte împreună lupul cu mielul”. Prin aceste cuvinte Profetul a vrut să arate viaţa cumpătată a împăraţilor. Că nu despre animale este vorba aici, să spună iudeul când s-a întâmplat asta. Căci niciodată n-a păscut lupul împreună cu mielul. Şi chiar dacă ar fi păscut, ce folos ar fi avut de aici neamul omenesc? Nu, în acest loc e vorba de purtările oamenilor sălbatici, e vorba de sciţi, de traci, de mauri, de indieni, de sarmaţi, de perşi. Că toate aceste neamuri vor fi puse sub un singur jug, a arătat-o şi un alt profet, spunând: „Şi-l vor sluji Lui sub un singur jug … şi să se închine Lui fiecare de la locul lui”. Nu numai în Ierusalim, spune Profetul, ci pe toată faţa pământului. Oamenii nu mai primesc poruncă să se ducă la Ierusalim, ci să se închine lui Dumnezeu rămânând fiecare în casa lui.

7. N-a fost trecut sub tăcere nici faptul că iudeii vor fi scoşi. Iată că şi pe aceasta a prezis-o Profetul: „ Iată, vouă vi se vor închide uşile şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. A fost vestit mai dinainte şi cine are să I se închine Lui. „Şi de la răsăritul soarelui până la apus, spune Profetul, numele Meu va fi slăvit între neamuri”; şi iarăşi: „în orice loc Mi se va aduce tămâie şi jertfă curată”. Ai văzut că a lăsat să se înţeleagă că e vorba de o slujire mai bună a lui Dumnezeu? Că e vorba de o slujire aleasă şi cu totul deosebită faţă de cea de mai înainte? Nu mai e vorba acum de locul în care îi slujeşti lui Dumnezeu, ci de chipul slujirii. Slujirea lui Dumnezeu nu mai stă în miros de jertfe şi fum, ci în alt fel de închinăciune.

– Dar cum i-au atras Apostolii pe toţi aceştia?, m-ar putea întreba cineva. Cum i-au convins pe scit, pe indian, pe sarmat şi pe trac, când nu ştiau decât o singură limbă, pe cea iudaică?

– Au luat din darul Duhului harul grăirii în multe limbi. Şi aceasta în ceea ce priveşte neamurile; cât despre Israel, darul limbilor. Şi că nici darul acesta nu i-a atras pe iudei, ascultă că o arată Profetul, zicând: „în alte limbi şi cu alte buze voi grăi poporului acestuia, şi nici aşa nu Mă vor asculta, zice Domnul” . Poţi găsi cuvinte mai lămurite decât acestea?

Iudeii nu aveau să creadă, pe când neamurile aveau să alerge.

Şi acest lucru s-a spus mai dinainte. Ascultă-l pe Isaia, care o arată şi spune:
„Găsit am fost de cei ce nu Mă căutau; arătat M-am făcut celor ce nu întrebau de Mine. Am zis: Iată, sunt la un neam ce n-a chemat numele Meu” . Iar despre Israel spune: „ Toată ziua am întins mâinile Mele către poporul acesta neascultător şi împotrivă grăitor” ; şi Iarăşi: „ Vestitu-i-am ca unui copil, ca o rădăcină în pământ însetoşat” ; şi iarăşi: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui s-a descoperit?”. Profetul n-a spus „învăţăturii noastre”, pentru a arăta aici că nu grăieşte de la sine, ci le-a vestit pe acelea pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Cele ale noastre, ale creştinilor, vor fi puse mai presus de cele ale iudeilor şi vor ajunge cu mult mai cinstite. Moise a lăsat să se înţeleagă aşa când a spus: „Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam; vă voi face să vă mâniaţi pe un neam neînţelegător”.

Prin cuvintele: „pe cel ce nu este neam” Moise a vorbit de nimicnicia de mai înainte a poporului nostru, înainte de a fi creştin. Din pricina marii sale nimicnicii, din pricina nebuniei şi din pricina prostiei sale nici nu era socotit popor; prin credinţă însă s-a petrecut o atât de mare schimbare, că s-a arătat cu mult mai cinstit decât poporul iudeu. Că aceasta avea să-i usture pe iudei şi că din pricina aceasta aveau să ajungă şi ei mai buni, o arată Moise tot în aceste cuvinte. Moise n-a spus numai: „ Voi pune mai presus”, ci a spus: „ Vă voi face geloşi pe cel ce nu este neam”, pentru ca să arate şi una, şi alta: şi superioritatea poporului creştin, şi oarecarea îndreptare a iudeilor săvârşită de invidie.
Cu alte cuvinte, Moise le spune aşa: „Le voi da lor atâtea bunătăţi, că vă voi face geloşi, că vă va ustura”. Acest lucru i-a făcut într-adevăr şi pe iudei mai buni. Cei ce au văzut marea despicată, piatra desfăcută, văzduhul schimbat şi atâtea minuni mari, dar, mai bine spus, cei ce şi-au jertfit copiii lor, cei ce au slujit lui Belfegor şi au făcut multe vrăjitorii, aceştia, când am venit noi, când ale noastre au ajuns cu mult mai presus decât cele ale iudeilor, au fost atât de muşcaţi de invidie, încât au ajuns mai buni şi s-au smerit, şi astfel acelea pe care nu le-au putut săvârşi profeţii, pe care i-au auzit, şi minunile pe care le-au văzut, pe acelea le-a săvârşit invidia ce ne-au purtat-o.
Nimeni dintre ei nu-şi mai jertfeşte acum copiii, nu mai aleargă la idoli, nu se mai închină viţelului.
Cinstea fecioriei nu era cunoscută nici din nume pe vremea Vechiului Testament. Dar pentru că avea să strălucească pe vremea noului Testament, iată că şi pe aceasta o prezice David, grăind aşa: „Vor fi aduse împăratului fecioare în urma ei …vor fi aduse în biserica împăratului” . Dar n-a fost trecut sub tăcere nici chiar numele preoţilor, adică al episcopilor. „Voi pune pe domnii tăi în pace, spune Profetul, şi pe episcopii tăi întru dreptate”.

8. Hristos avea să vină să ceară socoteală neamului omenesc şi, totodată, şi iudeilor. Iată că şi pe aceasta o prezic şi David, şi Maleahi. Unul grăieşte aşa:

„Şi a intrat ca focul din topitoare, ca iarba nălbitorilor… şi va curaţi ca argintul şi aurul” . Înrudite sunt cuvintele acestea cu ale lui Pavel, care scrie aşa: „ Că ziua (Domnului) îl va arăta, pentru că în foc se descoperă” . Iar David zice: „ Dumnezeu arătat va veni” , predicând tot cea de a doua venire a Lui. Venirea Lui cea dintâi a fost cu mult pogorământ; a doua venire nu va mai fi aşa, ci plină de frică şi de spaimă, din pricina îngerilor care vor alerga înainte şi în timpul venirii Lui, (venire) care va cuprinde totul ca fulgerul. „ După cum fulgerul, spune Domnul, iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului”.

Prin aceste cuvinte arată că venirea Lui este strălucită şi că se vesteşte singură. Nu are nevoie de propovăduitor, ci ea se arată pe sine. Acest lucru vrând să-l arate, David spunea: „Dumnezeu arătat va veni”. Apoi, pentru ca să pună sub ochi şi chipul scaunului de judecată ce va să fie, a adăugat, spunând:

„Foc înaintea Lui va arde şi împrejurul Lui, vifor mare”. A vorbit de pedepse, dar vorbeşte şi de slavă: „Va chema cerul de sus şi pământul ca să-l judece pe poporul Lui”; pământul, adică neamul omenesc. Apoi, după ce-l numără şi pe poporul iudaic împreună cu tot neamul – (căci către iudei se şi adresează) -, iarăşi adaugă, zicând: „Adunaţi-l Lui pe cuvioşii Lui pe cei ce au rânduit legământul Lui pentru jertfe. Şi vor vesti cerurile dreptatea Lui că Dumnezeu judecător este”.

Când va veni Hristos, va înlătura slujirea lui Dumnezeu cu jertfe; o astfel de slujire nu va mai fi bine-plăcută, ci va fi primită a noastră. Ascultă că şi despre asta s-a vorbit mai dinainte: „ Jertfă şi prinos n-ai voit dar mi-ai întocmit trup”. Acelaşi lucru l-a arătat şi în altă parte, spunând: „ Un popor pe care nu l-am cunoscut Mi-a slujit; întru auzul urechii M-a auzit” , adică n-a văzut marea despicată, n-a văzut piatra desfăcută, ci i-a auzit pe Apostolii Mei. Şi dincolo, iarăşi: „ Trup mi-ai întocmit” . Iar după ce a spus aşa, adaugă încă şi zice:

„Atunci am spus: Iată, vin! în fruntea cărţii este scris despre Mine”.

Două lucruri sunt arătate aici: unul, că va veni; al doilea, că atunci va veni, când vor fi înlăturate jertfele. Acest lucru s-a şi întâmplat când a trecut puterea din mâna iudeilor în mâna romanilor. Vom găsi că şi Baruh vorbeşte despre venirea Lui aşa: „Pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”. Dar şi Moise spune: „Prooroc va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri, ca mine; de El să ascultaţi întru toate. Şi va fi, că va fi nimicit din poporul lui tot sufletul care nu va asculta de Proorocul acela”.
Vezi că asta nu s-a întâmplat cu nimeni altul decât numai cu Hristos? într-adevăr, s-au sculat mulţi profeţi; de nici unul n-au ascultat şi nimic n-au pătimit. Dar când iudeii n-au ascultat de Hristos, au început să colinde pretutindeni ca nişte hoinari, ca nişte rătăciţi, ca nişte fugari, ca nişte pribegi. Iată! Au pierdut statul lor, au fost înstrăinaţi de datinile şi legile strămoşeşti; trăiesc cu necinste şi cu ruşine, osândiţi şi pedepsiţi. Iar cele ce-au pătimit pe timpul lui Vespasian şi Tit, (acestea) nici nu se pot spune. Astfel, nenorocirea aceea a depăşit orice nenorocire şi s-a împlinit cuvântul cel proorocesc, care zice: „ Va fi nimicit tot cel ce nu va asculta de Profetul acela”. Pentru aceea au rămas pustii cele ale iudeilor, pentru că n-au ascultat de Profetul acela.

Hristos îi va învia pe toţi. Şi asta a arătat-o Isaia, spunând: „Vor învia morţii şi se vor scula cei din morminte… Căci rouă cea de la Tine le este vindecare”.

Dar n-au fost profeţite numai acestea. După cruce, după răstignire, după junghiere, Hristos va fi şi mai strălucit, pentru că după înviere se va răspândi şi mai mult predica. După ce a fost legat, după ce a fost vândut de ucenicul Lui, după ce a fost scuipat, după ce a fost ocărât, după ce a fost biciuit, după ce a fost răstignit, nici în groapă n-ar fi fost învrednicit să fie pus dacă ar fi stat în puterea iudeilor, după ce ostaşii i-au împărţit hainele, Şi-a sfârşit viaţa sub bănuiala că a vrut să pună mâna pe putere, ca un hulitor, ca un tiran: „Tot cel ce se face pe sine împărat se împotriveşte cezarului” , şi iarăşi: „ Iată, voi aţi auzit hula Lui!” . Aşadar, după ce aveau să se întâmple toate acestea. Profetul îl înalţă pe ascultător, îl face să prindă curaj şi-i spune: „ Nu te teme din pricina acestora! Căci după răstignirea Lui, după biciuirea Lui, după ocărârea Lui de către tâlhari, după uciderea Lui sub bănuiala de hulă, deci după moartea Lui şi după învierea
Lui, astfel vor fi lucrurile, încât nimeni n-are să mai spună nici un cuvânt împotrivă, nimeni n-are să mai spună că nu este plin de multă cinste” . Aşa s-a şi întâmplat. Acest lucru l-a vestit cu mult timp înainte profetul prin cuvintele:

„Va fi rădăcina lui Iesei, iar Cel ce a înviat va domni peste neamuri; în El neamurile vor nădăjdui şi va fi odihna Lui, cinste”. Ca şi cum ar fi spus:

„Chipul acesta de moarte este mai de preţ decât coroana împărătească. Împăraţii vor da jos de pe capetele lor coroanele şi vor lua crucea, semnul morţii Lui. Pe porfirele împărăteşti, crucea; pe coroanele împăraţilor, crucea; în timpul rugăciunilor, crucea; pe arme, crucea; pe Sfânta Masă, crucea; pretutindeni, pe toată faţa pământului, crucea străluceşte mai mult decât soarele. Şi va fi odihna Lui, cinste”.

9. Astfel de fapte nu sunt fapte omeneşti. Faptele omeneşti au cu totul alt sfârşit. Atâta vreme cât oamenii mai trăiesc, sunt în floare şi faptele lor; dar dacă mor, pier şi ele odată cu ei. Asta se întâmplă nu numai cu cei bogaţi, nu numai cu nobilii, ci chiar şi cu împăraţii. Legile împăraţilor îşi pierd puterea, icoanele lor se înnegresc, amintirea lor se stinge, numele le cade în uitare, deşi mânuiau armele, deşi la un semn al lor mutau popoare şi cetăţi, deşi schimbau stările de lucruri; deşi puteau ucide pe cine voiau şi îi puteau slobozi pe cei osândiţi la moarte! Şi totuşi, toate acestea se duc, pier, chiar dacă au fost în floare mai înainte.

Cu Hristos, însă, cu totul dimpotrivă. înainte de cruce, de răstignire, numai lucruri pline de tristeţe, Iuda L-a vândut. Petru s-a lepădat de El, ceilalţi apostoli au fugit, mulţi credincioşi s-au dat în urmă, şi a rămas numai El singur în mijlocul duşmanilor. Dar, după ce a fost junghiat, după ce a murit, toate au ajuns mai strălucite, mai pline de lumină, cu mult mai înalte, ca să cunoşti că Cel răstignit n-a fost un simplu om. Verhovnicului Apostolilor înainte de cruce i-a fost teamă şi de ameninţarea slujnicei, a spus că nu-L cunoaste, deşi cunoscuse atâtea taine; dar după cruce a străbătut lumea. Din pricina aceasta mii şi mii de popoare de mucenici s-au lăsat înjunghiaţi; au voit mai degrabă să moară decât să rostească ceea ce rostise verhovnicul Apostolilor de teama ameninţării unei slujnice.

Astfel, din această pricină, propovăduim pe Cel răstignit, cu toţii, toate satele, toate oraşele, pustia, pământul locuit şi cel nelocuit! împăraţi şi generali, domnitori şi voievozi, robi şi liberi, oameni de rând, înţelepţi şi neînţelepţi, barbari şi felurite neamuri de oameni, în sfârşit, tot pământul pe care-l priveşte soarele, pe acesta în întregime, cât este el de întins, l-a străbătut numele Lui şi închinarea la El, ca să cunoşti ce înseamnă: „ Va fi odihna Lui, cinste” . Iar locul care a primit Trupul acela înjunghiat, deşi e mic şi foarte îngust, este mai de cinste decât mii şi mii de curţi împărăteşti şi, chiar pentru împăraţi, mai de preţ: „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .

Şi lucru minunat este că nu s-a întâmplat asta numai cu El, ci şi cu ucenicii Lui. Cei duşi şi purtaţi de colo-colo, cei dispreţuiţi, cei înlănţuiţi, cei ce-au suferit nenumărate chinuri au ajuns după moartea lor mai cinstiţi decât împăraţii. Şi ca să afli cum, uită-te la cele ce-am să spun. în Roma, cetatea cea prea împărătească, împăraţii, voievozii şi generalii părăsesc totul şi aleargă la mormintele pescarului şi făcătorului de corturi; iar în Constantinopole cei cu coroane pe cap au socotit că este o fericire să le Fie îngropate trupurile lor nu alături de apostoli, ci afară, în pridvoarele bisericii lor. Împăraţii au ajuns deci portari la pescari; nu le este ruşine cu moartea lor; dimpotrivă, se împodobesc cu ea; şi nu numai ei, ci şi urmaşii lor. „ Şi va fi odihna Lui, cinste” .

Atunci vei vedea măreţia cinstei, când vei cunoaşte bine semnul morţii Lui, al morţii Lui celei blestemate, cea mai ruşinoasă moarte dintre toate morţile. Căci numai acest fel de moarte era sub blestem. De pildă, în vechime, unii din cei ce greşeau erau arşi, alţii, omorâţi cu pietre, alţii îşi sfârşeau viaţa cu un alt fel de pedeapsă, pe când Cel răstignit, Cel spânzurat pe lemn nu a îndurat numai grozăvia aceasta, că era osândit la o astfel de osândă, dar mai era şi blestemat, căci spune Scriptura: „Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn”.

Cu toate acestea, semnul acesta blestemat, semnul acesta de care fug ei cu groază, semnul acesta al celei mai cumplite osânde, semnul acesta a ajuns acum dorit şi prea iubit. Coroana împărătească nu împodobeşte atât de frumos capul precum crucea, care este mai de preţ decât toată lumea. Şi semnul acesta, de care mai înainte toţi se cutremurau, a ajuns acum atât de râvnit de toţi, că se găseşte pretutindeni, la căpetenii, la supuşi, la femei, la bărbaţi, la fecioare, la căsătorite, la robi, la slobozi. Şi toţi, necontenit, îl înseamnă pe cel mai de seamă mădular din mădularele noastre şi-l poartă în fiecare zi întipărit pe frunte ca pe un stâlp.

Crucea pe Sfânta Masă, crucea la hirotoniile preoţilor, crucea străluceşte iarăşi alături de Trupul lui Hristos la Cina cea de Taină. O vezi pretutindeni dănţuind: în case, în pieţe, în pustietăţi, pe drumuri, pe munţi, pe câmpii, pe dealuri, pe mare, în corăbii, în insule, pe paturi, pe haine, pe arme, în cămări, la banchete, pe vase ţărăneşti, pe vase de aur, pe mărgăritare, în picturile de pe ziduri, pe trupurile dobitoacelor greu bolnave, pe trupurile celor chinuiţi de demoni, în războaie, în timp de pace, ziua, noaptea, în cetele celor ce se desfătează şi în frăţiile celor care duc viaţă aspră. Astfel, acest dar minunat, acest dar negrăit a ajuns râvnit de toţi. nimeni nu se ruşinează, nici nu-şi acoperă faţa când se gândeşte că acesta este semnul unei morţi blestemate, ci, dimpotrivă, toţi se împodobesc cu crucea mai mult decât cu o cunună, decât cu covoare împărăteşti, decât cu mulţime de coliere de mărgăritare. Astfel, nu numai că nu fuge nimeni de semnul acesta, ci, dimpotrivă, este dorit şi iubit şi prea râvnit de toţi. Străluceşte pretutindeni şi este răspândit pretutindeni: şi pe zidurile caselor, şi pe acoperişuri, şi pe cărţi, şi în oraşe şi în sate, şi în ţinuturile locuite şi în cele nelocuite. Cu plăcere l-aş întreba acum pe elen: semnul acestei morţi blestemate şl al acestei osânde ar fi ajuns el dorit şi prea râvnit de toţi dacă n-ar fi fost mare puterea Celui răstignit?

10. Iar dacă socoti că asta nu-i nimic şi încă te mai porţi cu neruşinare, dacă întorci încă faţa de la adevăr şi eşti orb în faţa luminii, vino să-ţi arăt cât de mare este crucea şi din altă privinţă.

– Din care?
– Pentru osândirea oamenilor sunt o mulţime de unelte de chinuire: butucul, biciul de curele, unghiile, plumbii, cu care se scrijelesc trupurile, se sfâşie mădularele şi se spânzură. Care om ar vrea să aducă aceste unelte de chin în casa lui? Care om ar primi să atingă cu mâna pe călăii care lucrează cu ele sau să se apropie să le vadă? Oare nu le este groază de ele celor mai mulţi oameni? Unii le socotesc semne aducătoare de nenorocire, aşa că nu suferă nici să le atingă, nici să le vadă. Nu fug departe de ele? Nu-şi întorc privirile de la ele? O astfel de unealtă de chin era în vremea veche crucea, dar, mai bine spus, cu mult mai groaznică decât aceste unelte. Căci, după cum am spus, crucea nu era numai semn de moarte, ci semn de moarte blestemată.

Te întreb: din ce pricină a ajuns acum crucea atât de râvnită de toţi, din ce pricină a ajuns atât de dorită de toţi, din ce pricină este mai de preţ decât orice pe lume? Pentru ce se dau în vânt toţi după lemnul acela pe care a fost pus şi a fost răstignit Trupul cel Sfânt? Pentru ce mulţi iau o bucăţică din lemnul acela, o ferecă în aur, şi bărbaţi şi femei, şi-o atârnă de gât, împodobindu-se cu ea, deşi lemnul acela a fost semn de osândă, deşi lemnul acela a fost semn de pedeapsă? Dar Cel ce face totul. Cel ce le schimbă pe toate acestea. Cel ce a mutat lumea din atâta răutate şi a făcut din pământ cer. Acesta a urcat mai presus de ceruri crucea, care era plină de ocară şi era semnul celei mai ruşinoase morţi. Pe toate acestea, dar, văzându-le mai dinainte Profetul, a zis: „ Şi va fi odihna Lui, cinste”.

Acest semn de moarte – căci nu voi conteni de a spune mereu asta – a ajuns pricină de binecuvântare multă, zid de tărie şi de linişte de tot felul, lovitură de moarte diavolului, frâu demonilor, botniţă puterii celor potrivnici. Crucea a surpat moartea, crucea a doborât porţile cele de aramă ale iadului, crucea a sfărâmat zăvoarele cele de fier, a dărâmat cetăţuia diavolului, a curmat tăria păcatului, a smuls toată lumea care zăcea sub osândă, a îndepărtat bătaia lui Dumnezeu cea pornită împotriva firii noastre. Ce spun? Ceea ce n-a putut marea despicată în două, pietrele desfăcute, văzduhul schimbat, mana împărţită la atâtea mii de oameni vreme de patruzeci de ani, legea şi alte minuni săvârşite şi în pustie, în Palestina, aceea a putut crucea, nu într-un singur neam, ci în toată lumea, aceea a putut crucea, semnul cel blestemat, semnul cel de care fugeau toţi, semnul cel urât, semnul cel ocărât! Crucea a putut să le săvârşească pe toate cu uşurinţă după ce a murit Cel răstignit.

Dar nu numai acestea, ci şi cele de mai târziu arată puterea lui Hristos. Lumea care nu aducea nici un rod de virtute, care nu stătea cu nimic mai bine decât un pământ pustiu, care nici nu se aştepta să zămislească ceva bun, ei bine, lumea aceasta a făcut-o dintr-odată rai şi mamă cu mulţi copii. Şi pe aceasta a vestit-o mai dinainte şi de demult Profetul, grăind aşa: „ Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai! Dă drumul la glas şi strigă, ceea ce nu aveai dureri de naştere, că mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei ce are bărbat” . Profeţii n-au tăcut nici despre aceea că a făcut lumea aşa de roditoare, că i-a dat o lege cu mult mai bună decât cea dintâi. Şi iată ce au grăit, vestind de mai înainte: „Voi face cu ei legământ nou, nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua în care i-am luat de mână şi i-am scos pe ei din pământul Egiptului; pentru că aceia n-au rămas în legământul Meu, deşi Eu M-am îngrijit de ei, zice Domnul. Că acesta este legământul pe care-l voi , face cu ei, dându-le legile Mele în cugetul lor şi le voi scrie pe inima lor”.

Apoi, pentru ca să arate repedea schimbare şi uşurinţa învăţăturii, Profetul a spus: „Şi nu va mai învăţa fiecare pe semenul său şi fiecare pe fratele său zicând: Cunoaşte pe Domnul!, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mic până la cel mare al lor”.

La venirea Lui avea să dea iertare păcatelor. Profetul a vestit-o mai dinainte şi pe aceasta, grăind aşa: „ Acesta va fi legământul Meu cu ei, când le voi ierta nedreptăţile, şi păcatele lor nu le voi mai pomeni”. Poate fi ceva mai lămurit decât asta? Prin aceste vestiri de mai înainte a arătat chemarea neamurilor, superioritatea legii noi faţă de cea veche, uşurinţa apropierii de noua lege, harul credincioşilor, darul dat prin botez.

11. Cel care le-a săvârşit pe acestea, tot Acela va fi mai târziu şi judecător, iată că profeţii o vestesc mai dinainte şi pe aceasta! N-au trecut sub tăcere nici acest lucru. Unii profeţi L-au văzut sub chipul în care are să vină; alţii au vestit acest lucru mai dinainte prin cuvintele lor. Daniel, deşi era în mijlocul barbarilor, L-a văzut pe Hristos venind pe nori. Ascultă înseşi cuvintele profetului: „Văzut-am, spune el, şi, iată, ca Fiu al Omului venind (Cineva) pe nori şi a ajuns până la Cel vechi de zile şi înaintea Lui S-a adus. Şi Lui I s-au dat domnia şi împărăţia; şi toate popoarele, seminţiile şi limbile, Lui vor sluji”. Profetul pune sub ochi şi scaunul de judecată, zicând: „Văzut-am până ce s-au pus scaunele şi s-au deschis cărţile şi râu de foc curgea înaintea Lui; mii de mii îi slujeau Lui şi zeci de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui” .

Dar nu numai atât! A arătat şi cinstea ce-o vor avea drepţii, zicând: „ Şi judecata a dat-o sfinţilor Celui Preaînalt şi sfinţii au luat împărăţia”.

Maleahi arată că judecata aceea va fi prin foc: „Iată, El intră ca focul topitorului şi ca iarba înălbitorilor”.

Ai văzut cu câtă precizie grăiesc profeţii? Ai văzut cum au propovăduit toate cele ce aveau să se întâmple?

Cum dar mai îndrăzneşti să nu crezi când primeşti astfel de dovezi ale puterii lui Hristos, cuvinte grăite înainte cu atâta amar de vreme, când vezi că faptele urmează cuvintelor şi nici un fapt nu le dezminte? Că aceste cuvinte nu sunt plăsmuiri de ale noastre o mărturisesc cei dintâi iudeii, cei ce au primit aceste cărţi, cei care le stăpânesc şi acum, cei care ne sunt duşmani, strănepoţii celor ce L-au răstignit pe Hristos. Ei au şi acum aceste cărţi şi le păstrează.

Dar poate că mă vei întreba:

– Dar dacă iudeii au aceste cărţi, pentru ce nu cred ei în Hristos?

– Pentru că n-au crezut în El nici atunci când L-au văzut făcând minuni! Dar pentru asta nu-i de vină Hristos, în Care nu cred, ci sunt de vină ei, că nu văd deşi e ziua în amiaza mare. Căci Dumnezeu a pus lumea aceasta înaintea ochilor noştri; operă nespus de bine întocmită, care sloboade din toate părţile glasuri ca să-L vestească pe Făcătorul ei. Cu toate acestea, sunt unii oameni care spun că tot universul s-a făcut de la sine; alţii, că toate pe care le vedem sunt nenăscute, veşnice; alţii atribuie demonilor facerea lumii şi purtarea de grijă asupra lumii; alţii, întâmplării, soartei, naşterii sau mersului stelelor. Pentru asta nu-i de vină Creatorul lumii! De vină sunt cei care zac cuprinşi de cele mai cumplite boli după ce au primit atât de multe leacuri.

Precum un om priceput, care vede dintr-odată tot ce trebuie şi nu are nevoie de ajutoare, tot astfel unul nepriceput şi nesimţitor, de-ar avea mii şi mii de povăţuitori, rămâne tot orb odată ce patimile au pus stăpânire pe el. Aşa se întâmplă pretutindeni, nu numai cu facerea lumii, ci şi cu altele. (Câţi oameni care n-au auzit în viaţa lor de legi n-au dus o viaţă cu totul potrivită legilor? Iar alţii, dimpotrivă, deşi au fost crescuţi în legi din copilărie şi până la adânci bătrâneţi au încetat de a le călca. Asta se întâmpla şi în vremea lor vechi. Iar iudeii, cu toate că s-au bucurat de mii şi mii de semne şi minuni, totuşi n-au ajuns mai buni. Ninivitenii însă au auzit numai un singur glas, şi s-au schimbat, au părăsit răutăţile. Aceasta o poţi vedea întâmplându-se şi cu oamenii de jos, nu numai cu cei cu vază. De câtă învăţătură nu s-a bucurat Iuda! Şi totuşi a ajuns vânzător! De câtă povaţă s-a bucurat tâlharul? Cu toate acestea, pe cruce L-a mărturisit pe Hristos şi I-a propovăduit împărăţia! Nu judeca dar lucrurile după părerile oamenilor stricaţi, ci, pe temeiul adevărului lucrurilor, dă hotărârea cuvenită despre cei ce gândesc drept.

Iudeii n-au crezut, dar au crezut neamurile. Profeţii n-au trecut sub tăcere nici faptul acesta. David, pe de o parte. Striga profeţind: „ Fiii străini M-au minţit fiii străini s-au învechit şi au şchiopătat în cărările lor” ; Isaia, pe de altă parte, zice: „ Doamne, cine a crezut auzului nostru? Şi braţul Domnului cui i s-a descoperit?” Şi iarăşi: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau, arătat M-am făcut celor ce n-au întrebat de Mine”.

Chiar când a venit El, canaaneanca şi samariteanca au crezut, pe când preoţii şi căpeteniile îi purtau război, unelteau împotriva Lui, îi împiedicau pe cei ce voiau să creadă în El şi-i dădeau afară din sinagogi. Să nu te miri deloc de asta! Viaţa e plină de astfel de pilde! Şi în vremea noastră, şi înainte de noi. De altfel, dacă n-au crezut toţi iudeii, totuşi mulţi din ci au crezut în Hristos şi atunci, şi acum! Şi nu-i un lucru nou, nici un lucru ciudat ca n-au crezut toţi! Aşa e nerecunoştinţa! Aşa e mintea îngustă. Aşa e sufletul stăpânit de patimi!

Dar pentru că am vorbit de profeţiile grăite de profeţi despre Hristos, vestite înainte cu atâţia şi atâţia ani, haide să aducem în mijloc şi cele grăite de Hristos despre cele viitoare, pe când umbla pe pământ şi locuia împreună cu oamenii, ca să afli şi de aici puterea Lui. Venind Hristos pe pământ şi lucrând mântuirea oamenilor, a lucrat în felurite chipuri şi mântuirea acelora care trăiau pe vremea aceea, şi a acelora de mai târziu. Şi iată ce face! Face minuni şi prezice unele lucruri ce aveau să se înfăptuiască mai târziu, după îndelungată vreme. Prin minunile săvârşite atunci, Hristos dă ascultătorilor Săi garanţie că într-adevăr au să se înfăptuiască şi prezicerile Lui; prin înfăptuirea celor prezise dă dovadă celor de mai târziu că sunt vrednice de credinţa şi minunile săvârşite de El pe când era pe pământ; iar prin aceste două dovezi face vrednice de credinţă şi spusele Sale despre împărăţia cerurilor.

12. Prezicerile lui Hristos au fost de două feluri: unele aveau să se înfăptuiască în viaţa aceasta, altele, după sfârşitul lumii. Cele dintâi le întăresc pe celelalte şi arată cu multă prisosinţă adevărul lor. Iată ce vreau să spun. Dar, pentru că nu este destul de lămurit cuvântul meu, voi încerca să-l fac mai clar. Doisprezece au fost ucenicii care au mers după El. Nici prin minte nu le-a trecut atunci de Bise rică; n-o ştiau nici după nume. Sinagoga înflorea încă. Ce a spus Hristos şi ce a prezis când aproape toată lumea era stăpânită de păgânătate? „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”.

Cercetează cuvintele acestea cum vrei, şi vei vedea strălucind adevărul lor. Lucru minunat nu-i numai acela că a zidit Biserica în toată lumea, ci că a făcut-o de nebiruit; de nebiruit, deşi s-au pornit împotriva ei atâtea şi atâtea războaie; căci cuvintele „ porţile iadului nu o vor birui” arată primejdiile care au încercat să o pogoare la iad. Ai văzut adevărul prezicerii? Ai văzut tăria înfăptuirii? Ai văzut cuvinte ce strălucesc în fapte? Ai văzut putere de nebiruit, care face totul cu uşurinţă? Să nu treci repede pe deasupra : cuvintelor acestora: „ Voi zidi Biserica Mea” , pentru că sunt scurte! Cercetează-le adânc cu mintea! Gândeşte-te ce lucru mare este ca într-un timp atât de scurt să umple tot pământul de sub soare cu atâtea Biserici, să întoarcă la credinţă atâtea neamuri, să înduplece popoare, să pună capăt datinilor strămoşeşti; să smulgă obiceiuri înrădăcinate, să izgonească tirania plăcerii şi tăria păcatului ca pe un colb. Să ducă la pieire temple, idoli, slujbe, sărbători blestemate şi jertfele cele necurate ca pe un fum, şi, pretutindeni, să ridice altare, în ţara romanilor, în ţara perşilor, în ţara sciţilor, în ţara maurilor, în ţara indienilor! Ce spun? Pe toată faţa pământului nostru! Căci şi insulele britanice şi insulele de dincolo de marea aceasta, chiar şi insulele din ocean, au simţit puterea cuvântului acestuia. Căci şi acolo s-au întemeiat Biserici şi altare.

Cuvântul acesta, pe care l-a rostit Hristos atunci, este sădit în sufletele tuturor, stă pe buzele tuturor. Şi, după cum am spus, tot pământul, plin de spini fiind, a fost curăţat, a ajuns o ţarină curată, care a primit seminţele credinţei. Mare lucru, cu adevărat mare lucru ar fi fost, dar, mai bine spus, covârşitoare măreţie şi dovadă de putere dumnezeiască, dacă ar fi putut cuvântul acesta slobozi dintr-odată atâta lume, când un fel de viaţă rău o stăpânea de atâta vreme, şi să o mute la un alt fel de viaţă, cu mult mai anevoios, chiar dacă n-ar fi fost supărat de nimeni, ci ar fi fost pace, mulţi sprijinitori, şi nici un potrivnic!

Cuvântul acesta al lui Hristos avea potrivnic nu numai vechiul fel de viaţă ajuns obicei, ci era împiedicat şi de plăcere, două lucruri tiranice. Au fost însă înduplecaţi oamenii să scuipe ceea ce primiseră de atâţia ani de la părinţi, de la bunici, de la străbuni, de la strămoşii de mai înainte, de la filosofi şi de la ritori, cu toate că era foarte anevoios lucru să începi să duci o altă viaţă, şi cu totul nouă; şi grozăvia era mare, plină de multe necazuri şi oboseli. A îndepărtat traiul bun şi a îndrumat la post! A îndepărtat dragostea de averi şi a îndrumat la sărăcie! A îndepărtat desfrâul şi a îndrumat spre curăţenie trupească şi sufletească! A îndepărtat mânia şi a îndrumat spre blândeţe! A îndepărtat invidia şi a îndrumat spre mulţumire! A îndepărtat drumul cel larg şi deschis şi a îndrumat spre cel strâmt, anevoios şi prăpăstios, şi i-a îndrumat pe nişte oameni obişnuiţi cu drumul cel larg. N-a luat alţi oameni străini de lumea aceasta şi de felul cel vechi de viaţă! Nu, ci tocmai pe aceştia care putreziseră în acest fel de vieţuire, care ajunseseră mai moi decât lutul, pe aceştia i-a luat şi acestora le-a poruncit să meargă pe calea cea strâmtă şi anevoioasă, pe calea cea aspră şi grea! Şi i-a înduplecat! Şi pe câţi a înduplecat? N-a înduplecat doi, sau zece, sau douăzeci, sau o sută, ci aproape pe toţi oamenii de sub soare. Şi prin cine i-a înduplecat? Prin unsprezece oameni, neînvăţaţi, de rând, nedestoinici la vorbă, fără vază, săraci, fără patrie, fără belşug de bani, fără putere trupească, fără lustrul slavei, fără strălucirea strămoşilor, fără tăria cuvintelor, fără darul vorbirii, fără sprijinul cunoştinţelor, prin pescari, prin făcători de corturi, prin oameni care vorbeau altă limbă. Nu erau de aceeaşi limbă cu cei pe care i-au înduplecat; nu, aveau o altă limbă, străină şi deosebită de toate limbile, limba ebraică; şi prin ei Hristos a zidit Biserica aceasta întinsă de la o margine la altă margine a lumii.

13. Şi nu numai acesta e lucru minunat, ci şi aceea că oamenii aceştia de rând, săraci, puţini, neînsemnaţi, necărturari, de jos, de altă limbă şi uşor de dispreţuit, cărora li s-a încredinţat îndreptarea întregii lumi, cărora li s-a poruncit să ducă omenirea spre o vieţuire cu mult mai anevoioasă, n-au săvârşit acest lucru în vreme de pace, ci asaltaţi din toate părţile de mii şi mii de războaie, în fiecare neam şi în fiecare oraş. Dar pentru ce spun eu în fiecare neam şi în fiecare oraş? S-a dezlănţuit război împotriva lor în fiecare casă. Când a venit învăţătura şi a despărţit adeseori pe fiu de tată, pe noră de soacră, pe frate de frate, pe rob de stăpân, pe supus de conducător, pe soţ de soţie, pe soţie de soţ, pe tată de copii, căci n-au ascultat toţi dintr-odată, învăţătura a adus asupra lor ură în fiecare zi, războaie necontenite, mii şi mii de primejdii de moarte şi a făcut să fie urâţi ca nişte duşmani şi vrăjmaşi ai întregii lumi.

Toţi îi prigoneau: împăraţi, voievozi, oameni de rând, liberi, robi, popoare, cetăţi. Şi nu-i prigoneau numai pe ei, ci – ceea ce era mai grozav – şi pe cei de curând întăriţi în credinţă, pe cei catehizaţi de ei. Era un război de obşte, şi împotriva ucenicilor, şi împotriva dascălilor, pentru că învăţătura părea potrivnică şi poruncilor împărăteşti, şi obiceiului şi datinilor strămoşeşti. într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să se depărteze de idoli, să dispreţuiască altarele idoleşti, la care s-au închinat părinţii lor şi toţi strămoşii, să se depărteze de învăţăturile cele spurcate, să râdă de sărbătorile păgâneşti, să scuipe slujbele idoleşti – lucruri ce li se păreau a fi prea cutremurătoare şi prea înfricoşătoare, şi ar fi voit mai bine să-şi dea viaţa decât să primească cele spuse de Apostoli; într-adevăr, oamenii erau îndemnaţi să creadă în Cel născut din Maria, Care a fost dus înaintea scaunului domnesc de judecată. Care a pătimit mii şi mii de chinuri. Care a îndurat moarte blestemată, Care a fost îngropat. Care a înviat.

Lucru ciudat era acela că patimile Lui erau cunoscute tuturor: biciuirile, lovirile peste cap, ocările cu scuipat în obraz, palmele, crucea, batjocura cea multă, bătaia de joc din partea tuturor, înmormântarea, care a fost (considerată) în parte un hatâr, pe când învierea Lui, nu. După înviere S-a arătat numai Apostolilor. Şi totuşi, deşi vorbeau despre toate acestea. Apostolii îi înduplecau şi zideau astfel Biserica. – Cum, în ce chip?

– Prin puterea lui Hristos, Care a poruncit acestea. El a deschis calea; El le-a făcut pe toate, pe cele grele uşoare. Dacă n-ar fi fost putere dumnezeiască puterea care le-a săvârşit pe acestea, atunci ele nici n-ar fi avut început.
– Cum aşa?
– Cel Care a spus: „Să se facă cerul” , şi s-a făcut. Cel care a spus: „ Să se întemeieze pământul” , şi a adus pământul la fiinţă. Cel care a spus: „Să lumineze soarele” , şi a apărut astrul acesta, Cel care le-a făcut pe toate cu cuvântul, Acela a sădit şi Bisericile acestea. Cuvântul acela: „ Voi zidi Biserica Mea”, acela le-a săvârşit pe toate. Aşa sunt cuvintele Iui Dumnezeu, creatoare de fapte, de fapte mari şi minunate. După cum, atunci când a spus: „Să răsară pământul iarbă verde”, totul a ajuns dintr-odată o grădină şi toate, livezi, iar pământul care a primit porunca s-a acoperit cu mii şi mii de ierburi şi de copaci, tot aşa şi acum, când a spus: „Voi zidi Biserici Mea” , cu multă uşurinţă s-a zidit Biserica.

Cu toate că împotriva Bisericii tiranii s-au înarmat, oştiri s-au pornit cu armele, popoare s-au ridicat cu mai marc furie decât focul, obiceiuri i-au declarat război, cu toate ca s-au sculat împotriva ei retori, sofişti, bogaţi, oameni de rând şi căpetenii, totuşi cuvântul lui Hristos, venind mai puternic decât focul, a mistuit spinii, a curăţat ţarina şi a semânat învăţătura predicii. În timp ce unii dintre credincioşi zăceau în închisoare, alţii erau surghiuniţi peste graniţă, altora li se luau averile, alţii erau ucişi şi tăiaţi în bucăţi, alţii daţi focului, alţii înecaţi, în timp ce credincioşii îndurau tot felul de pedepse, fiind batjocoriţi, izgoniţi şi alungaţi din toate părţile ca duşmani de obşte ai neamului omenesc, alţii, mai mulţi decât cei prigoniţi, veneau la credinţă; nu numai că nu pregetau să creadă din pricina suferinţelor îndurate de ceilalţi, ci ajungeau şi mai râvnitori şi săreau cu mai mult foc în această frumoasă hăituială. Aşa erau prinşi! Nu-i silea nimeni, nu-i forţa nimeni; alergau de bună voie şi mulţumeau celor ce-i duceau sa fie prinşi. Vedeau curgând râuri de sânge din trupurile credincioşilor, şi ajungeau şi mai aprinşi pentru credinţă şi mai îndrăzneţi. Creştea şi mai mult numărul creştinilor şi ajungeau şi mai înfocaţi credincioşi nu numai când fraţii în credinţă sufereau aceste chinuri, ci şi când dascălii lor pătimeau la fel, unii fiind izgoniţi, alţii biciuiţi, alţii îndurând alte nenumărate chinuri. Pavel strigă, spunând: „ încât cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul încredinţaţi prin lanţurile mele, îndrăznesc să grăiască şi mai mult, fără teamă, cuvântul”.

Iar în altă parte, Iarăşi: „Că voi v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, fiindcă aceleaşi aţi pătimit şi voi de la cei de un neam cu voi, ca şi ei de la iudei, cei care L-au omorât şi pe Domnul şi care ne împiedică şi pe noi să grăim neamurilor ca să se mântuiască” . Altora scriindu-le, grăia aşa: „ Aduceţi-vă aminte de zilele de mai înainte în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă de suferinţe, …ştiind că aveţi în ceruri o bogăţie mai bună şi netrecătoare”.

Ai văzut covârşirea puterii Celui ce a săvârşit acestea? Nu numai că nu se întristau, nu numai că nu se necăjeau când sufereau chinuri, ci, dimpotrivă, se bucurau, săltau, săreau. Despre credincioşi Pavel a spus că primeau cu bucurie luarea averilor ; despre dascălii credincioşilor o spune Luca în Cartea Faptelor, că Apostolii se întorceau din faţa sinedriului bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele lui Hristos.

Despre el însuşi Pavel spune: „ Mă bucur de suferinţele mele şi împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu”. Pentru ce te minunezi că Pavel se bucura de suferinţele lui, când el nu numai că se bucura că avea să sufere moartea, ci chema să ia parte la această bucurie şi pe ucenicii lui, seninul celei mai înalte bucurii sufleteşti, grăind aşa: „ Mă bucur şi mă fericesc împreună cu voi toţi; tot aşa şi voi bucuraţi-vă, fericiţi-vă împreună cu mine” . Spune-mi, Pavele, ce sa întâmplat că eşti plin de o atât de mare bucurie?

„Eu, spune Pavel, mă jertfesc şi vremea plecării mele s-a apropiat”.

14. Aşa zideau ei Biserica cea de pretutindeni. Cu toate că nimeni nu poate zidi un zid, făcut din pietre şi var, când este izgonit şi împiedicat. Apostolii au zidit totuşi atâtea Biserici pe tot întinsul lumii, deşi erau tăiaţi în bucăţi, înlănţuiţi, prigoniţi, fugăriţi, lipsiţi de averi, biciuiţi, junghiaţi, arşi, înecaţi, şi ei şi ucenicii lor. Şi n-au zidit aceste Biserici din pietre, ci din suflete şi din voinţe, lucru cu mult mai anevoios decât zidirea din pietre. Nu-i acelaşi lucru să întocmeşti un zid şi să îndupleci un suflet să se schimbe, după ce atâta vreme a fost înnebunit de diavoli, să se îndepărteze de nebunia aceea şi să vină la o atât de mare curăţie sufletească şi trupească. Cu toate acestea, goi fiind, neîncălţaţi şi cu o singură haină pe ei, au putut să străbată întreaga lume; au putut, căci aveau împreună-luptător şi ajutor puterea cea nebiruită a Celui ce a spus: „Pe aceasta piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” .
Numără câţi tirani s-au pornit cu război împotriva Bisericii de când Hristos a rostit aceste cuvinte, câţi au dezlănţuit împotriva ei prigoane prea cumplite! Qândeşte-te în ce stare se afla Biserica în tot acel timp de mai înainte, când credinţa era de curând sădită, când minţile oamenilor erau încă fragede!

15. Păgâni erau împăraţii August, Tiberiu, Gaius, Nerva, Vespasian, Tit şi toţi cei de după aceia, până în vremurile fericitului Constantin împăratul! Toţi aceştia au purtat război Bisericii, unii mai puţin, alţii mai mult; dar toţi i-au purtat. Iar dacă unii dintre împăraţi au părut că au dat pace Bisericii, chiar faptul că împăraţii aceştia erau pe faţă păgâni a ajuns pricină de război împotriva Bisericii, căci ceilalţi păgâni, prin războiul dus de ei Bisericii, căutau să-i linguşească şi să le facă plăcere. Cu toate acestea, toate uneltirile şi atacurile s-au destrămat mai uşor decât pânza de păianjen, au dispărut mai repede ca fumul, au trecut mai repede ca praful ce se ridică de pe pământ. Prin uneltirile şi atacurile lor au dat naştere la o mare ceată de mucenici, au lăsat Bisericii acele nemuritoare vistierii, stâlpii, turnurile acelea care, nu numai în timpul vieţii lor, ci şi după moartea lor, au ajuns pricină de mare folos pentru cei de mai târziu. Ai văzut tăria prezicerii: „ Şi porţile iadului nu o vor birui”?

Din cele trecute ai deplină încredere în cele viitoare, căci nimeni nu va putea birui Biserica lui Hristos! Dacă atunci când Biserica era alcătuită din puţini oameni, când credinţa părea o noutate, când învăţătura era de puţin timp sădită, când erau atâtea războaie, când atâtea lupte se porneau din toate părţile, dacă atunci n-au putut face nimic, dacă atunci n-au biruit, cu mult mai mult acum, când Biserica a cuprins toată lumea, toate locurile, şi munţii, şi vâlcelele, şi dealurile. Biserica a cuprins şi marea şi toate neamurile cele de sub soare, pe când păgânătatea a mai rămas doar cu câţiva închinători; au dispărut capiştile, templele, idolii, toate: şi sărbătorile, şi slujbele păgâneşti, şi fumul şi mirosurile jertfelor, şi praznicele cele blestemate. Cum ar fi fost cu putinţă ca, după atâtea piedici. Biserica să aibă un sfârşit aşa de strălucit şi o împlinire mărturisită de fapte, dacă n-ar fi fost la mijloc o putere dumnezeiască, o putere nebiruită, puterea Aceluia Care a prezis biruinţa şi a săvârşit biruinţa? nimeni nu va fi împotrivă, fie el cel mai nebun dintre nebuni, fie el ieşit din minţi, fie el lipsit cu totul de judecata cea firească!

Dar nu numai prezicerea aceasta a lui Hristos propovăduieşte nebiruita Lui putere, ci şi alte preziceri. A prezis viitorul cu tot adevărul, şi s-a înfăptuit. E cu neputinţă să fie dezminţit vreunul dintre cuvintele Sale; mai uşor va pieri cerul şi pământul decât să fie vădit ca mincinos vreunul dintre cuvintele Lui şi din prezicerile spuse de El. De aceea şi El a arătat asta chiar înainte de înfăptuirea cuvintelor Sale şi a grăit destul de lămurit despre spusele Sale, zicând: „ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Şi pe bună dreptate. Căci nu sunt cuvinte, ci cuvinte ale lui Dumnezeu, creatoare de fapte. Cu cuvântul a făcut cerul, cu cuvântul pământul, cu cuvântul marea, cu cuvântul soarele, cu cuvântul popoarele îngerilor, cu cuvântul celelalte puteri nevăzute. Ca să facă lămurit gândul acesta, Profetul spunea: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” .

A spus aceste cuvinte despre toată zidirea: cea de sus, cea de jos, cea văzută, cea nevăzută, cea cu trup şi cea fără de trup. Prezicerea Lui despre Biserică a vădit, după cum am spus mai sus, măreţia şi covârşirea adevărului Lui, a proniei Lui, a bunătăţii Lui şi a purtării Lui de grijă.

16. Haide acum să vorbim şi despre o altă prezicere a Lui, care străluceşte mai mult decât soarele şi e mai învederată decât raza; stă în faţa ochilor tuturor şi se prelungeşte în toate generaţiile de mai târziu, ca şi prezicerea despre care am vorbit mai înainte. Aşa sunt cele mai multe preziceri ale Lui. Nu se sfârşesc în scurtă vreme, nici nu se mărginesc numai la o generaţie de oameni, ci dau, aşa cum dă şi prezicerea de mai înainte, tuturor oamenilor care sunt şi celor ce vor fi mai târziu până la sfârşitul lumii, le dau prilejul să cunoască bine tăria adevărului lui Hristos. Căci din ziua în care a fost rostită şi până la sfârşitul veacului, profeţia aceasta, că Biserica lui Hristos e nebiruită, stă trainică şi neclintită. Biserica înfloreşte, străluceşte, propăşeşte zi de zi, creşte, capătă tot mai multă putere, dă tuturor oamenilor, celor ce au fost din vremea venirii întâi a lui Hristos şi vor fi până la venirea Sa cea de a doua, le dă prilejul să culeagă bunătăţile cele prea mari ale Bisericii şi să adune folosul ei cel nespus. Au cunoscut puterea Bisericii cei care au trăit înainte de noi, şi cei înainte de aceştia, şi cei mai înainte de aceia, pentru că au văzut războaiele ce s-au pornit împotriva ei, şi primejdiile, şi tulburările, şi frământările, şi valurile, şi furtunile. Oamenii aceştia au văzut că n-a fost înecată, n-a fost biruită, n-a fost doborâtă, n-a fost stinsă, ci, dimpotrivă, a înflorit, a crescut şi s-a ridicat la o mai mare înălţime.

Profeţia de care vreau să vă vorbesc acum este la fel de potrivită să ne arate tăria lui

Hristos şi adevărul spuselor Sale.

– Care e prezicerea aceasta?

– Hristos a intrat odată în templul iudaic, în floare pe vremea aceea, strălucitor din toate părţile prin bogăţia de aur, prin frumuseţea şi prin măreţia clădirilor; era strălucit şi din pricina măiestriei cu care era făcut, şi din pricina materialului din care era zidit. Ce le spune Hristos ucenicilor Săi, care se minunau de frumuseţea templului? „ Vedeţi toate acestea? Amin zic vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră” . Prin aceste cuvinte Hristos a vrut să arate dărâmarea de mai târziu a templului, pieirea, pustia şi ruina care se văd azi în Ierusalim. Căci toate acele clădiri strălucite şi vestite au ajuns o ruină. Ai văzut că marea şi nespusa Lui putere e îndreptată în două părţi, în a zidi şi a-i mări pe cei ce-I slujesc Lui, şi în a umili, a nimici şi ai smulge din rădăcini pe duşmanii Săi?

Căci nici nu exista templu la fel cu acesta, nici atât de vestit; nici un alt templu nu se bucura de o slujire ca aceasta. Iudeii de pe toată faţa pământului, chiar de la marginile lumii, în vremea veche se duceau acolo, aduceau daruri, jertfe, prinoase, pârgâ şi multe altele şi împodobeau templul acesta cu bogăţia lumii. Şi se scurgeau acolo toţi prozeliţii iudei de pretutindeni. Numele templului era vestit; ajunsese chiar până la marginile lumii. Dar un singur cuvânt al lui Hristos a făcut să dispară toate acelea, le-a pierdut pe toate acelea, le-a azvârlit pe toate ca pe un fir de praf. Ş acolo unde nu era îngăduit să intre nici un iudeu, dar, mai bine spus, nici toţi preoţii, ci numai un singur om, arhiereul care era de rând, şi el, numai o dată pe an, îmbrăcat cu veşminte, cu coroane, cu mitră, cu cealaltă îmbrăcăminte sfântă, acum acolo pot intra şi stricaţii, şi afemeiaţii, şi îndrăgostiţii, şi desfrânaţii! nimeni nu-i împiedică. A venit cuvântul acela al lui Hristos, şi a nimicit totul, a distrus totul. Şi atât a rămas din templu cât să arate unde a fost templul în vremurile vechi.

Gândeşte-te dar cât de mare putere e şi aici! Iudeii, care au putut să facă atâtea, care au biruit popoare şi împăraţi, care au câştigat războaie fără să verse sânge, care au înălţat mii şi mii de trofee, ei n-au putut să zidească de atunci şi până azi un singur templu. Şi asta, cu toate că au fost atâţia împăraţi care i-au ajutat, cu toate că atâta mulţime de iudei se revărsa pe faţa pământului, cu toate că au avut la îndemână atâţia bani.

Ai văzut că nimeni n-a doborât ce-a zidit Hristos şi că nimeni n-a mai zidit ce-a doborât El? A zidit Biserica, şi nimeni n-a putut s-o doboare! A doborât templul, şi nimeni n-a mai putut să-l ridice, deşi a trecut atâta amar de vreme! Şi doar au încercat oamenii să doboare Biserica, dar n-au fost în stare; şi s-au străduit să ridice templul, dar n-au putut.
A îngăduit Hristos şi asta ca să nu poată spune nimeni: „Dacă ar fi încercat, ar fi putut”. Iată, au şi încercat, dar n-au putut. Că în zilele noastre, împăratul care a întrecut pe toţi în păgânătate, el le-a dat voie atunci să-l zidească din nou şi i-a şi ajutat. Iudeii s-au apucat de lucru, dar n-au putut să se apropie cât de cât, că foc a izbucnit din temelii şi i-a alungat pe toţi. Temeliile templului, goale până acum, sunt o dovadă că au voit aceasta, ca să cunoşti că au încercat să sape, dar n-au putut zidi pentru că le-a stat împotrivă acel cuvânt al lui Hristos. A mai fost doborât o dată templul acesta, dar, după şaptezeci de ani, întorcându-se evreii din robie, templul a fost ridicat îndată şi a fost făcut mai frumos decât cel dinainte. Profeţii au spus asta şi au vestit-o înainte de a se face. Acum însă, au trecut patru sute de ani, şi nici gând, nici aşteptare, nici o nădejde să se mai arate iarăşi templul. Ce i-ar fi împiedicat de nu ar fi fost putere dumnezeiască aceea ce le sta împotrivă? Nu aveau bani cu nemiluita? Nu adunase patriarhul lor prinoase de la toţi iudeii de pretutindeni, nu aveau comori nenumărate? Nu era neamul iudaic îndrăzneţ, neruşinat, încăpăţânat, obraznic, aţâţător la război? Nu erau mulţi iudei în Palestina? Nu erau mulţi în Fenicia? Nu erau mulţi pretutindeni? Cum de n-au fost în stare să mai ridice un templu, mai cu seamă când vedem că din această pricină slujba lor religioasă era împiedicată, că datinile iudaice dispăreau, că piereau şi încetau jertfele, prinoasele şi celelalte asemănătoare lor, toate cele poruncite de lege? Căci în afara pridvoarelor templului nu le era îngăduit nici să ridice altare, nici să aducă jertfe, nici să facă libaţiuni, nici să mai pună pe altar oi, sau tămâie, nici să mai citească legea, nici să mai ţină sărbătoare, nici altceva din acestea.

17. Dar şi când au fost odinioară în Babilon şi au fost siliţi de duşmanii lor să cânte, nu s-au plecat, nici n-au ascultat, deşi erau prizonieri de război şi robi la nişte stăpâni care se purtau cu asprime cu ei; deşi-şi pierduseră patria şi libertatea, deşi le era viaţa în primejdie, deşi erau prinşi în mâinile celor ce-i robiseră ca într-o cursă, deşi li s-a poruncit să cânte cu harpele lor cântarea aceea, totuşi au spus: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns…, că ne-au cerut nouă cei care ne-au robit cuvinte de cântare… Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?” Să nu poată spune nimeni că au făcut aceasta din pricină că le lipseau instrumentele muzicale! Căci ei înşişi au spus pricina: „Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. Instrumentele muzicale le aveau cu ei: „în sălcii, spun ei, în mijlocul lor, am sfărâmat harpele noastre”.
Dar nici de postit nu le era îngăduit. Şi ca să le arate asta, Profetul le spunea:

„N-aţi postit oare vreme de şaptezeci de ani?”, zice Domnul. Că nu le era îngăduit nici să jertfească, nici să facă libaţiuni în afara templului din Ierusalim, ascultă ce spun cei trei tineri: „Nu este nici domn, nici profet, nici căpetenie, nici loc de a aduce jertfă înaintea Ta şi de a găsi milă” , n-au spus: „nu este preot”, căci erau acolo preoţi, dar ca să afli că totul atârna de loc, şi că toată legea de loc era legată, a spus: „nu este loc” . Dar pentru ce vorbesc eu de jertfe şi de libaţiuni? Nu le era îngăduită nici chiar citirea legii! Ca să-i mustre pentru asta, un alt profet zicea: „Şi au citit afară legea şi au chemat mărturisirea”, în afara templului nu le era îngăduit să săvârşească nimic: nici Paştele, nici Cincizecimea, nici sărbătoarea corturilor, nici vreo altă sărbătoare.

Cu toate că ştiau că pustiirea locului aceluia împiedica toate aceste slujbe religioase, iar dacă ar fi încercat să le săvârşească le încercau călcând legea şi primind pedeapsă, totuşi n-au fost în stare să ridice şi să zidească templul în care aveau îngăduinţa să facă toate acestea după lege. N-au fost în stare, căci puterea lui Hristos, care a zidit Biserica, ea a dărâmat templul. Profetul a prezis şi aceasta, că va veni Hristos şi va face acestea, deşi Profetul a trăit după robia babilonică. Ascultă însă şi ce spune: „Că şi vouă vi se vor închide uşile şi nu se va mai aprinde jertfelnicul Meu în zadar. Nu este voia Mea întru voi, căci de la răsăritul soarelui până la apus, numele Meu a fost slăvit între neamuri şi în tot locul Mi se aduce tămâie şi jertfă curată”.

Ai văzut cât de lămurit a alungat iudaismul şi a arătat creştinismul strălucind şi întinzându-se pe toată faţa pământului? Un alt profet a arătat şi chipul slujirii ce I se va aduce lui Dumnezeu: „Şi se vor închina Lui fiecare din locul lui şi vor sluji Lui sub un singur jug”, iar un altul, iarăşi: „Fecioara lui Israel a căzut şi nu se va mai ridica” . Şi Daniel ne vorbeşte lămurit despre toate acestea, că toate vor fi luate: şi jertfa, şi libaţiunea, şi ungerea, şi judecata.

Dar despre toate acestea am să vorbesc mai pe larg şi mai lămurit când am să le grăiesc iudeilor; deocamdată să ne ţinem de drumul pe care l-am apucat, îndreptând pretenţia nesocotiţilor eleni. Nu ţi-am spus eu, elenule, că Hristos a înviat morţi, că a curăţit leproşi, ca să nu spui: „ Acestea-s minciuni, lăudăroşenie, basm! Cine a văzut aşa ceva? Cine a auzit?” , nu ţi-am spus eu acestea, ci ţi le-au spus cei care L-au răstignit, cei care L-au lovit peste cap! Cum dar îi socoteşti vrednici de credinţă în acestea, iar în acelea ataci spusele ca şi cum nu s-ar fi întâmplat? Dacă Evanghelistii ar fi scris ca să facă plăcere Dascălului lor, ca să-L laude în zadar şi fără rost, ar fi trebuit să treacă sub tăcere întâmplările cele pline de tristeţe, cele ce păreau o ocară în ochii celor mulţi. Dar aşa, pentru a arăta adevărul faptelor, au stăruit mai cu seamă asupra faptelor pline de tristeţe şi au grăit despre toate pe larg şi cu multă precizie, fără să lase deoparte vreun fapt mic sau mare; când a fost vorba de semne şi minuni, pe cele mai multe le-au lăsat deoparte; dar când a fost vorba de patimi şi de cele ce par de ocară, asupra acestora au stăruit şi toţi au vorbit lămurit despre toate.

Eu însă nu ţi-am vorbit despre nimic din acestea, adică despre minuni şi semne, ca să închid cu covârşire gura cea neruşinată, ci am vorbit numai despre fapte care se văd astăzi, fapte care stau înaintea ochilor noştri, fapte mai învederate decât soarele, fapte răspândite pe întinsul lumii, fapte care au cuprins întreaga lume, fapte ce depăşesc puterea firii omeneşti şi care stau numai în puterea lui Dumnezeu. Ce spui? N-a înviat Hristos morţi? Bine! Dar poţi să spui că Bisericile nu sunt răspândite pe toată faţa pământului? Poţi să spui că nu s-a uneltit împotriva Bisericii? Poţi să spui că n-a biruit, că n-a înfrânt pe duşmani? Dar după cum nu este cu putinţă să spui că nu este soare, tot aşa nu poţi spune nici asta. Ce dar? Nu vezi ruinele templului iudaic zăcând înaintea ochilor întregii lumi? De ce nu socoteşti în tine însuţi aşa: Dacă Hristos n-ar fi Dumnezeu, şi Dumnezeu puternic, s-ar fi înmulţit aşa de mult închinătorii Lui, cu toate că au fost prigoniţi, şi ar fi fost oare atât de umiliţi cei ce L-au răstignit şi L-au duşmănit, încât să-şi piardă şi ţara, şi să colinde de colo-colo ca nişte hoinari, ca nişte rătăcitori, ca nişte fugari, iar timpul să nu pună capăt pribegiei lor?

Împotriva Imperiului roman iudeii aceştia au pornit şi cu război, au ridicat armele împotriva romanilor, au fost în stare de război vreme îndelungată, uneori au învins, şi au făcut împăraţilor de pe atunci nu mici greutăţi. Atât de mare era puterea lor. Cu toate acestea, cei care s-au luptat şi au stat împotriva atâtor împăraţi, care au avut atâta tărie de bani, de arme şi de ostaşi, care au pus pe fugă generali şi mii şi mii de ostaşi, n-au fost în stare să ridice un singur templu. Au zidit sinagogi în toate oraşele; dar locul care dădea tărie statului lor, locul în care obişnuiau să săvârşească toate slujbele lor religioase, locul care păstra iudaismul, locul acesta, templul, nu l-au mai putut ridica.

Tâlcuirea Evangheliei din Miercurea Mare

„Atunci a mers Iisus impreuna cu ei la locul ce se numeste Ghetsimani si a zis ucenicilor: Sedeti aici pana ce voi merge sa Ma rog acolo. Si luand pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a inceput a Se intrista si a Se mahni si le-a zis lor: Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati impreuna cu Mine.”

– Pentru ca acesti ucenici erau nedespartiti de Hristos, Hristos i-a luat cu El si le-a spus:

„Ramaneti aici pana ce voi merge sa Ma rog”. Ca Hristos avea obiceiul sa Se roage singur, fara ei. A facut aceasta ca sa ne invete sa ne rugam in liniste si inconjurati de multa tacere.

Si i-a luat pe cei trei si le-a spus: „Intristat este sufletul Meu pana la moarte”.
– Dar pentru ce nu i-a luat pe toti?

– N-a luat pe toti ucenicii, ca ucenicii sa nu-si piarda curajul, ci pe acestia, care fusesera privitorii slavei Lui. Dar si pe acestia i-a lasat departe de El.

„Si mergand putin, S-a rugat zicand: Parinte, daca este cu putinta, sa treaca de la Mine paharul acesta; dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu. Si a venit la ei si i-a gasit dormind; si a zis lui Petru: Asa, n-ati putut veghea un ceas cu Mine? Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita, ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios.”

Nu fara pricina S-a adresat numai lui Petru, desi dormeau si ceilalti doi, ci a vrut sa-l mustre si cu acest prilej pentru pricina de care am vorbit mai inainte. Apoi, pentru ca si ceilalti spusesera acelasi lucru – ca spune evanghelistul: „Cand Petru a zis: Chiar de-ar fi sa mor impreuna cu Tine, eu nu ma voi lepada de Tine, au spus la fel si toti ucenicii”, deci pentru ca spusesera si ceilalti ucenici acelasi lucru, Hristos le-a grait tuturor, pentru a vadi slabiciunea lor. Ca ei, care spusesera ca voiesc sa moara impreuna cu El, n-au putut atunci sa privegheze, nici sa se intristeze cu El cand era intristat, ci i-a biruit somnul.

Hristos S-a rugat cu staruinta, ca sa nu para ca rugaciunea Lui e o fatarie. Sudoarea Ii curgea din aceeasi pricina, dar si pentru ca sa nu spuna ereticii ca agonia sufletului Sau era prefacatorie. Din pricina aceasta sudoarea Lui, ca picaturile de sange; din pricina aceasta s-a aratat un inger intarindu-L; din pricina aceasta, atatea nenumarate dovezi de frica, ca sa nu spuna nimeni ca sunt plasmuite cuvintele Evangheliei. Din pricina aceasta si rugaciunea Lui staruitoare. Prin cuvintele: „Daca e cu putinta sa treaca” a aratat firea Lui omeneasca, iar prin cuvintele: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu” a aratat virtutea si intelepciunea Lui, invatandu-ne sa urmam lui Dumnezeu, chiar cand firea noastra ne trage in alta parte.

Dar pentru ca nu era de ajuns pentru oamenii fara de minte sa le arate numai fata plina de tristete, Hristos a adaugat si cuvintele. Si iarasi, pentru ca nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit si faptele; si a unit cuvintele cu faptele, ca si cei mai cartitori oameni sa creada ca a fost om si a murit. Daca, dupa ce a facut toate acestea, mai sunt inca unii care nu cred ca a fost om cu adevarat, cu mult mai mult n-ar fi crezut de n-ar fi fost acestea. Vezi cu cate dovezi arata adevarul Intruparii Sale? Cu cele ce rosteste, cu cele ce patimeste.

Apoi vine la Petru si-i spune: „Asa, n-ai putut veghea un ceas cu Mine?”. Toti dormeau, dar il mustra pe Petru, ca sa-i aduca aminte de cuvintele pe care le rostise mai inainte. Cuvintele „cu Mine” nu sunt puse fara rost, ci ca si cum i-ar fi spus: „N-ai putut sa priveghezi cu Mine, si ai spus ca-ti vei pune sufletul pentru Mine?” Si celelalte cuvinte tot acelasi lucru il arata, ca spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita”.

Vezi cum ii invata din nou sa nu fie ingamfati, ci sa fie cu inima zdrobita, sa fie smeriti si sa lase totul pe seama lui Dumnezeu?

– Hristos Se adreseaza cand lui Petru, cand tuturor ucenicilor. Lui Petru ii spune: „Simone, Simone, a cerut satana sa va cearna, dar Eu M-am rugat pentru tine”; iar tuturor celorlalti: „Rugati-va sa nu cadeti in ispita”. Cu orice prilej le taie ingamfarea si-i face gata de lupta. Apoi, ca sa nu para cuvantul Sau impovarator, le spune: „Ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios”. „Chiar daca ai vrea sa dispretuiesti moartea, spune Hristos, nu vei putea, atata vreme cat Dumnezeu nu-ti intinde mana de ajutor; ca trupul trage in jos mintea”.

„Si iarasi S-a rugat la fel zicand: Parinte, daca nu poate trece acest pahar de la Mine, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta!”

Prin aceste cuvinte arata ca vointa lui Hristos este una cu vointa lui Dumnezeu si ca trebuie sa urmam totdeauna vointa lui Dumnezeu si pe aceasta s-o cautam.

„Si venind i-a gasit dormind.”

Era si noaptea tarziu, dar si ochii ucenicilor erau ingreuiati de tristete.

Si S-a dus a treia oara si a rostit iarasi aceleasi cuvinte, intarind ca a fost om. Cand Scriptura arata ca un lucru s-a savarsit de doua si de trei ori inseamna ca acel lucru este mai presus de orice indoiala. De pilda Iosif il intreaba pe Faraon: „De doua ori ai avut visul acesta? Ei bine, s-a facut asta pentru adevar si pentru ca sa fii incredintat ca se va intampla cu adevarat”. De aceea si Hristos a rostit aceleasi cuvinte o data si de doua ori si de trei ori, pentru a ne incredinta ca a fost om cu adevarat.

– Dar pentru ce a venit a doua oara la ucenici?

– Ca sa-i mustre, dar ei erau atat de prinsi de tristete incat nici n-au simtit venirea Lui. Si nu i-a mai mustrat, ci S-a departat putin. Prin aceasta a aratat cat de mare era slabiciunea lor, ca n-au putut sa privegheze, desi fusesera tinuti de rau. Nu-i mai trezeste, nici nu-i mai cearta, ca sa nu le raneasca si mai mult sufletul, ci Se duce de la ei si Se roaga. Apoi Se intoarce si le spune:

„Dormiti de acum si odihniti-va!”

Si ar fi trebuit ca atunci sa privegheze ucenicii! Hristos insa le arata ca ei nu vor suferi nici vederea chinurilor Lui, ci vor fugi si vor sta departe de agonia Sa. Le mai arata ca nu are nevoie de ajutorul lor si ca trebuie sa fie dat negresit in mainile pacatosilor.

„Dormiti de acum si odihniti-va, le spune El. Iata s-a apropiat ceasul si Fiul Omului Se da in mainile pacatosilor”.

Arata iarasi ca fapta aceasta intra in randuiala mantuirii lumii.

Dar nu numai asta, ci le si da ucenicilor curaj, spunandu-le: „in mainile pacatosilor”, ca sa le arate ca uciderea Lui este opera rautatii pacatosilor, nu ca ar fi vinovat de vreun pacat.

„Sculati-va, sa mergem de aici! Iata s-a apropiat cel ce Ma vinde!”

Hristos, prin tot ce face si spune, ii invata pe ucenici ca vanzarea si moartea Lui nu se datoreaza nici neputintei, nici silniciei, ci unei randuieli mai presus de minte si de cuvant. Stia mai dinainte ca vanzatorul se apropie; si nu numai ca n-a fugit, ci a si mers intru intampinarea lui.

„Si inca vorbind El, iata a venit Iuda, unul din cei doisprezece, si cu el multime multa cu sabii si bete, de la arhiereii si batranii poporului.”

Frumoase unelte in mainile preotilor! Navalesc asupra Lui cu sabii si cu bete!

Evanghelistul spune: „Si cu ei Iuda, unul din cei doisprezece”. Evanghelistul il numeste iarasi: „unul din cei doisprezece” si nu-i este rusine sa o spuna.

„Iar vanzatorul le daduse semn, zicand: „Pe Care-L voi saruta, Acela este, prindeti-L”.

Vai, cata rautate a intrat in sufletul vanzatorului! Cu ce ochi se uita atunci la invatator? Cu ce gura il saruta? O, suflete ticalos! Ce-ai pus la cale? Ce-ai indraznit? Ce semn ai dat vinzarii? „Pe Care-L voi saruta”, a spus Iuda. Se bizuia pe bunatatea invatatorului. Bunatatea Lui, care, mai mult decat orice, trebuia sa-l rusineze si sa-l lipseasca de orice iertare ca a vandut pe Cel Ce era atat de bun!

– Dar pentru ce Iuda a spus ca le va da semn?

– Pentru ca de multe ori Domnul, fiind inconjurat de iudei, a trecut printre ei fara sa-L vada. Si s-ar fi putut intampla si atunci aceasta daca Hristos ar fi voit. Voind deci sa-i arate lui Iuda lucrul acesta, Domnul a orbit atunci vederile celor ce venisera, si i-a intrebat:

„Pe cine cautati?”

Dar ei nu L-au cunoscut, desi erau cu faclii si cu lumini si aveau pe Iuda cu ei. Iar cand I-au raspuns: „Pe Iisus”, El le-a spus: „Eu sunt Acela pe Care-L cautati.” Apoi il intreaba iarasi pe Iuda:

„Prietene, pentru ce ai venit?”

Atunci a ingaduit Hristos sa fie prins, dupa ce Si-a aratat puterea Sa.

Evanghelistul Luca spune ca, chiar in ceasul acesta al vanzarii, Hristos cauta sa-l indrepte pe Iuda, spunandu-i: „Iuda, cu o sarutare vinzi pe Fiul Omului?” „Nici chipul vanzarii nu te rusineaza, Iudo?” ii spune Domnul. Totusi, pentru ca nici aceasta nu l-a impiedicat pe vanzator, Hristos a primit sa fie sarutat si S-a dat lor de buna voie; si au pus mana pe El; si L-au prins chiar in noaptea in care mancasera Pastele. Atat de mult clocoteau de manie, atat erau de inversunati; dar nimic n-ar fi putut daca Hristos nu le ingaduia. Aceasta insa nu-l scapa pe Iuda de osanda aceea de nesuferit, ci il osandeste si mai mult, pentru ca a ajuns mai salbatic decat o fiara, desi avusese atatea dovezi de puterea Lui, de blandetea si de bunatatea Lui.

„Si iata unul din cei ce erau cu Iisus, intinzind mina, a scos sabia si lovind pe sluga arhiereului, i-a taiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: „intoarce sabia la locul ei; ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri. Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar cum se vor implini Scripturile, ca asa trebuie sa fie?”

– Cine a fost cel care a taiat urechea?

– Evanghelistul Ioan spune ca Petru a facut lucrul acesta din pricina firii lui inflacarate.

Dar se cade sa ne intrebam: Pentru ce purta sabie? Ca purta sabie se vede nu numai de aici, ci si din raspunsul pe care ucenicii l-au dat lui Hristos: „Sunt aici doua sabii.”

– Pentru ce, dar, le-a ingaduit Hristos sa poarte sabii?

– Si la intrebarea aceasta ne raspunde tot evanghelistul Luca, care, spunand ca Hristos a zis ucenicilor Lui: „Cand v-am trimis fara de punga si fara traista si fara incaltaminte, ati avut nevoie de ceva?”, iar cand ei au raspuns: „De nimic”, le-a spus: „Iar acum cel ce are punga sa o ia, asemenea si traista; iar cel ce n-are sabie sa-si vanda haina lui si sa-si cumpere sabie”. Iar cand ei au raspuns: „Sunt aici doua sabii”, le-a spus: „Sunt de ajuns”.

– Dar de ce le-a ingaduit sa poarte sabie?

– Ca sa-i incredinteze ca are sa fie vandut. De aceea le-a spus: „Sa-si cumpere sabie”, nu ca sa se inarmeze cu sabii – Doamne fereste! – ci prin cuvintele acestea a aratat vanzarea.

– Dar pentru ce le spune sa ia traista?

– I-a invatat sa fie treji, sa privegheze si sa aiba multa ravna. La inceput, pentru ca erau neiscusiti, Hristos i-a incalzit cu marea Lui putere; acum insa ii scoate ca pe niste pui din cuib si le porunceste sa se foloseasca de aripile lor. Dar ca sa nu socoteasca ucenicii ca le-a ingaduit sa poarte sabie din pricina slabiciunii Lui, Domnul le aminteste de cele petrecute mai inainte, spunandu-le: „Cand v-am trimis fara punga, ati avut lipsa de ceva?”, ca si prin una si prin alta sa cunoasca puterea Sa; si prin aceea ca i-a ocrotit si prin aceea ca acum ii lasa singuri.

– Dar de unde erau acolo sabii?

– Fusesera la cina si iesisera de la masa. Acolo erau si cutite pentru miel. Ucenicii, auzind ca au sa vina unii impotriva Domnului, poate ca au luat si sabii, ca sa le aiba de ajutor si sa lupte pentru invatatorul lor. Dar aceasta era numai ideea ucenicilor. De aceea Petru este certat de Hristos ca s-a slujit de sabie; si-l cearta cu aspra amenintare.

Petru a atacat sluga care s-a apropiat; a atacat-o cu caldura; dar n-a facut-o ca sa se apere pe el, ci pe invatatorul lui. Hristos insa n-a ingaduit sa se faca vreo vatamare; a vindecat urechea slugii. A facut o mare minune, in stare sa vadeasca blandetea si puterea Lui, dar si iubirea si bunatatea ucenicului. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos si a bagat-o la locul ei din supunere fata de Hristos. Cand a auzit: „Baga sabia ta la locul ei”, a ascultat indata si niciodata in toata viata lui n-a mai facut asta. Evanghelistul Luca spune ca ucenicii L-au intrebat pe Domnul: „Sa lovim cu sabia?”, dar Domnul i-a oprit. A vindecat sluga ranita, iar pe ucenic l-a certat si l-a amenintat; si ca sa-l convinga, a spus: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”.

Adauga si un temei cuvintelor Lui: „Sau vi se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu sa-Mi trimita mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? Dar ca sa se plineasca Scripturile”. Cu aceste cuvinte, Hristos, a stins mania lor, aratandu-le ca si Scripturile hotarasc lucrul acesta. De aceea i-a rugat mai inainte pe ucenici sa indure cu resemnare tot ce se intampla, cunoscand ca totul se intampla dupa voia lui Dumnezeu. Si i-a mangaiat pe ucenici cu doua temeiuri: unul, ca vor fi pedepsiti cei ce fac rau: „Toti cei ce scot sabia, de sabie vor muri”, al doilea, ca El nu sufera acestea fara voia Lui: „Pot sa rog pe Tatal Meu”.

– Dar pentru ce n-a spus: „Sau credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?”

– Pentru ca pareau a fi mai vrednice de crezare cuvintele spuse; ca apostolii nu aveau inca despre Hristos parerea ce I se cuvenea. Cu putin mai inainte spusese: „intristat este sufletul Meu pana la moarte”, si: „Parinte, sa treaca de la Mine paharul acesta””; a fost vazut apoi tulburat sufleteste, plin de sudoare si intarit de inger. Asadar, pentru ca Hristos a aratat multe slabiciuni omenesti, n-ar fi fost crezut daca ar fi spus: „Credeti ca nu pot sa-i omor pe toti?” De aceea a spus: „Sau socotiti ca nu pot sa rog pe Tatal Meu?”.

Apoi spune iarasi cuvinte pe care le-ar fi spus orice om: „Sa-mi trimita douasprezece legiuni de ingeri”. Daca un inger a ucis o suta optzeci si cinci de mii de ostasi inarmati, ar fi fost, oare, nevoie de douasprezece legiuni pentru o mie de oameni? Nu! Dar Hristos graieste asa din pricina fricii si slabiciunii ucenicilor; ca erau morti de frica. De aceea aduce ca temei Scripturile, spunand: „Cum se vor implini Scripturile?” ii infricoseaza si mai mult cu cuvintele Scripturii: „Daca Scripturile spun aceasta, le zice Domnul, pentru ce va impotriviti acestor oameni, luptandu-va cu ei?”

Aceste cuvinte le-a spus ucenicilor Sai; celorlalti le graieste asa:

„Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu bete sa Ma prindeti? In fiecare zi sedeam in templu invatand si nu M-ati prins!”

Uita-te cate a facut Hristos ca sa zguduie sufletele celor care au tabarat asupra Lui: i-a aruncat cu fata la pamant, a vindecat urechea slugii, i-a amenintat cu moartea, caci „cine scoate sabia de sabie va muri! Cu vindecarea urechii i-a incredintat si de adevarul acestor cuvinte. De fiecare data Hristos isi arata puterea Lui si prin cele ce face si prin cele ce spune ca se vor intampla in viitor, pentru a le arata ca prinderea Lui nu se datoreaza puterii lor. De aceea a si adaugat: „in fiecare zi eram cu voi si sedeam invatand si nu M-ati prins”. Si cu aceste cuvinte le arata ca prinderea Lui s-a facut cu voia Lui. Trece peste minuni si vorbeste numai de invatatura Sa, ca sa nu para ca se lauda. „Cand invatam, nu M-ati prins. Cand am tacut, atunci ati tabarat asupra Mea! Eram in templu si nimeni n-a pus mana pe Mine. Acum insa la o vreme nepotrivita si la miezul noptii, v-ati aruncat asupra Mea cu sabii si cu bete. Pentru ce era nevoie de aceste arme, cand am fost tot timpul in mijlocul vostru?” Cu aceste cuvinte le-a aratat ca, daca nu S-ar fi dat de buna voie in mana lor, n-ar fi putut pune mana pe El. Daca n-au putut sa-L prinda atunci cand il aveau in mana, daca n-au putut sa puna mana pe El atunci cand il aveau in mijlocul lor, nici acum n-ar fi putut-o face, daca n-ar fi voit sa fie prins. Hristos insa lamureste si nedumerirea aceasta: pentru ca acum a voit.

„Dar aceasta s-a facut, a spus El, ca sa se plineasca Scripturile profetilor.”
Ai vazut ca pana in cel din urma ceas si chiar in clipa vanzarii a facut totul pentru indreptarea acelora, vindecand, profetind, amenintand: „De sabie vor muri”, spunand ca de buna Sa voie sufera: „in fiecare zi eram cu voi, invatandu-va”, aratand ca este de acord cu Tatal: „Ca sa se implineasca Scripturile profetilor”.

– Dar pentru ce nu L-au prins in templu?

– Pentru ca in templu n-ar fi indraznit din pricina multimii. De aceea Hristos a si iesit afara din oras, pentru ca si locul si timpul sa le ingaduie sa-L prinda si pentru ca pana in cel din urma ceas sa le taie orice cuvant de aparare. Cum ar fi putut da o invatatura potrivnica, El, Care S-a dat pe Sine pentru ca sa se implineasca profetiile?

„Atunci toti ucenicii Lui, lasandu-L, au fugit.”

Cand L-au prins, ucenicii au stat pe loc; dar dupa ce a grait cuvintele acelea catre cei ce L-au prins, au fugit. Au vazut ca nu mai este cu putinta sa mai scape, de vreme ce de buna voie Se da pe mana lor si spusese ca se face aceasta potrivit Scripturilor.

Dupa ce au fugit ei,

„L-au dus la Caiafa, iar Petru L-a urmat si a intrat sa vada care este sfarsitul.”
Mare este dragostea ucenicului! N-a fugit nici cand a vazut pe ceilalti ucenici fugind, ci a ramas si a intrat impreuna cu El. E drept, a intrat si Ioan, dar acesta era cunoscut la curtea arhiereului.

– Si pentru ce L-au dus acolo unde erau adunati toti?

– Pentru ca sa se faca toate cu hotararea arhiereilor. Caiafa era atunci arhiereu; si toti erau acolo si-L asteptau pe Iisus. Pentru aceasta privegheau si erau treji! Scriptura spune ca nici n-au mancat atunci Pastele, ci in acest scop au stat toata noaptea treji. Cand evanghelistul Ioan a spus ca era dimineata, a adaugat: „N-au intrat in pretoriu ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastele.”

– Ce putem spune?

– Ca au mancat Pastele in alta zi si au calcat in picioare legea din dorinta de a-L ucide pe Hristos. Hristos n-a calcat timpul Pastelor, dar ei indrazneau orice, chiar daca ar fi calcat mii si mii de legi. Altadata, cand fierbeau cumplit de manie, n-au putut pune mana pe El, desi au incercat de multe ori sa-L omoare; acum insa, cand au pus mana pe El intr-un chip atat de neasteptat, au preferat sa lase si Pastele numai ca sa-si implineasca ucigasa lor dorinta. De aceea s-au si adunat cu totii. Era o adunare de ciumati. Si vrand sa dea ticalosiei acesteia o infatisare de judecata, au cautat si martori. „Dar marturiile nu se potriveau”, spune evanghelistul Marcu. Atat era de plasmuita judecata! Totul era numai tulburare si zgomot.

„Si venind martori mincinosi au spus: Acesta a zis: Voi darama templul acesta si in trei zile il voi zidi.”

– Hristos intr-adevar spusese: „in trei zile”, dar n-a spus: „il voi darama”, ci „daramati”, si n-a vorbit despre templul din Ierusalim, ci despre trupul Lui.

– Ce a facut arhiereul?

– Voind sa-L faca pe Domnul sa Se apere, ca sa-L prinda in cuvant, a spus:

„Nu auzi ce marturisesc acestia impotriva Ta? Iar El tacea.”

Orice aparare ar fi fost fara de folos. Nimeni n-ar fi ascultat-o. Era numai o forma de judecata. De fapt era un atac de talhari care ataca la drumul mare. De aceea a tacut Hristos. Arhiereul insa staruia, zicand:

„Te jur pe Dumnezeul cel viu sa ne spui daca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu. Iar El a spus: Tu ai zis! Dar Eu va spun: De acum veti vedea pe Fiul Omului sezand in dreapta puterii si venind pe nori. Atunci arhiereul si-a sfasiat vesmintele lui, zicand: A hulit!”

A facut lucrul acesta ca sa fie si mai impovaratoare invinuirea adusa Domnului; a facut mai tari cuvintele sfasiindu-si hainele. Spusele Domnului bagasera frica in ascultatori, de aceea arhiereul a facut acum ceea ce facusera iudeii la uciderea lui Stefan cand si-au astupat urechile.

– Si ce hula era aceea? Ca Hristos spusese doar mai inainte cand erau ei adunati: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea”, si a talcuit aceste cuvinte. Atunci n-au indraznit sa spuna ceva, ci au tacut si de atunci nu L-au mai contrazis. Cum se face, dar, ca acum numesc spusele Sale hula?

– Dar pentru ce le-a raspuns Hristos asa?

– Ca sa le taie orice cuvant de aparare; ca pana in cea din urma zi i-a invatat ca El este Hristos, ca sta in dreapta Tatalui si ca va veni iarasi sa judece lumea, cuvinte care arata desavarsitul acord dintre El si Tatal.

Asadar, dupa ce si-a sfasiat hainele, arhiereul a spus:

„Ce vi se pare?”

Nu pronunta el hotararea, ci-i pofteste pe ceilalti, ca si cum ar fi fost vorba de niste pacate cunoscute de toti si de o hula invederata. Stiau ca daca ar fi ajuns sa se judece pricina si sa se cerceteze cu de-amanuntul, Hristos ar fi fost absolvit de orice vina, de aceea il osandesc fara judecata si baga in mintea ascultatorilor gandul acesta, spunandu-le:

„Voi ati auzit hula!”

Aproape ca i-a silit si i-a constrans sa pronunte hotararea.

– Ce au spus aceia?

„Vinovat este de moarte!”

L-au si socotit osandit. Au procedat asa ca sa-l faca si pe Pilat sa pronunte aceeasi sentinta. Arhiereii stiau aceasta si de aceea au spus: „Vinovat este de moarte!”. Aceiasi oameni sunt si parasi si judecatori, aceiasi si cei ce pronunta hotararea; aceiasi oameni au facut atunci totul.

– Dar pentru ce nu L-au invinuit ca a calcat sambata?

– Pentru ca de multe ori le inchisese gura. De altfel chiar din pricina celor spuse atunci voiau sa-L prinda si sa-L osandeasca.

– Arhiereul, luandu-o inainte, a scos din gura celor adunati hotararea, atragandu-i pe toti de partea lui prin sfarsierea hainelor. Si L-au dus la Pilat ca pe unul ce fusese osandit. Astfel arhiereul a facut totul. Lui Pilat nu i-a spus nici una din invinuirile aduse.

– Dar ce i-a spus?

„De n-ar fi fost acesta facator de rele, nu L-am fi dat tie!”

Voiau sa-L omoare punandu-I in spate crime obstesti.

– Dar pentru ce nu L-au ucis pe ascuns?

– Pentru ca voiau sa-I atace si slava lui. Multi auzisera de El, multi il admirau si se minunau de El, de aceea arhiereii si-au dat toata silinta sa-L ucida pe fata, inaintea tuturora. Hristos nu i-a impiedicat, ci S-a slujit de rautatea lor spre vadirea adevarului, pentru ca moartea Lui sa ajunga cunoscuta. A iesit cu totul altceva decat ce voiau arhiereii. Voiau sa-L faca de ocara, sa-L faca de rusine prin osandirea aceasta. Hristos insa tocmai prin aceasta a stralucit mai mult. Si dupa cum spuneau: „Sa-L omoram, ca nu cumva sa vina romanii si sa ne ia cetatea si neamul” si dupa ce L-au omorat s-a intamplat ce-au spus, tot asa si acum; si-au dat toata silinta sa-L rastigneasca in fata intregii lumi, ca sa-I vatame slava; dar a iesit cu totul dimpotriva. Iudeii aveau si ei puterea sa-L ucida – asculta ce le spune Pilat:

„Luati-L voi si dupa legea voastra judecati-L.”

Dar n-au voit, pentru ca sa para ca a fost ucis ca un calcator al legilor statului, ca unul ce a vrut sa ia puterea, ca un razvratit impotriva ordinei de stat. De aceea L-au si rastignit impreuna cu talharii; de aceea au si spus: „Nu scrie: Acesta este imparatul iudeilor”, ci: „El a spus!”. Toate acestea s-au facut pentru adevar, pentru ca iudeii sa nu aiba nici macar o umbra de nerusinata aparare. La fel si cu mormantul! Pecetile si paza au facut sa straluceasca si mai mult adevarul. Acelasi lucru l-au facut si batjocoririle, bataile de joc si ocarile. Asa e minciuna. Pe acolo se descopera, pe unde se unelteste. Asa s-a intamplat si acum. Cei ce pareau biruitori, aceia mai ales au fost facuti de rusine, aceia au fost biruiti si au pierit, iar Cel Ce parea invins, Acela mai cu seama a stralucit si a invins cu tarie.

„Atunci L-au scuipat in obraz si L-au batut cu pumnii, iar altii ii dadeau palme, zicand: „Profeteste-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit!””

– Pentru ce au mai facut asta, odata ce aveau sa-L omoare? Pentru ce mai era nevoie de batjocura aceasta?

– Ca sa afli, din tot ce s-a petrecut atunci, cat de rai la suflet erau judecatorii Lui. Ca si cum ar fi dat peste un animal de vanat, asa erau de salbataciti, asa erau de innebuniti; au facut petrecere din chinuirea Lui, au tabarat asupra Lui cu bucurie, dandu-si la iveala firea lor cea ucigasa.

Tu insa minuneaza-te de filozofia ucenicilor! Cu cata amanuntime, cu cat adevar istorisesc totul! Se vede de aici firea lor iubitoare de adevar. Istorisesc asa cum s-au petrecut cele ce pareau o ocara; nu ascund nimic, nu se rusineaza de nimic, ci socotesc cea mai mare slava – dupa cum si este – ca Stapanul lumii a primit sa sufere unele ca acestea pentru noi.

Lucrul acesta arata si purtarea de grija cea nespusa a lui Hristos, dar si rautatea de neiertat a acelora care au indraznit acestea fata de Cel atat de linistit si bland, fata de Cel Care le-a incantat urechile cu cuvinte care ar fi fost in stare sa faca din leu miel. Lui Hristos nu I-a lipsit blandetea, dar nici acelora, ocara si salbatacia in tot ce faceau, in tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis si profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte si aratand intr-un cuvant toata aceasta ocara: „in chipul in care multi se vor minuna de Tine, spune Isaia, in acelasi chip va fi necinstit chipul Tau de oameni si slava Ta, de fiii oamenilor”. Ce poate egala, oare, ocara aceasta? Au scuipat si au palmuit obrazul acela de care marea s-a dat inapoi cand L-a vazut, de care soarele si-a tras inapoi razele sale cand L-a privit pe cruce. L-au lovit in cap, innebuniti de nebunia lor cumplita. L-au ranit cu rani pline de ocara, ca L-au batut cu pumnii si L-au palmuit, iar la ranile acestea au mai adaugat si ocara scuipatului. Au rostit apoi si cuvinte pline de batjocura, spunand: „Profeteste-ne, Hristoase,cine este cel ce Te-a lovit!”

Il batjocoresc asa, pentru ca multi spuneau ca e profet. Alt evanghelist spune ca faceau asta acoperindu-I fata cu haina, ca si cum ar fi avut in fata lor un om de nimica, un om de trei parale. Si nu numai oamenii liberi, ci si sclavii fusesera cuprinsi atunci de aceasta nebunie. Pe acestea sa le citim des, pe acestea sa le ascultam cum trebuie, pe acestea sa le scriem in mintea noastra, ca acestea sunt cinstea noastra. Cu acestea ma laud tare, ma laud nu numai cu miile si miile de morti pe care i-a inviat, ci si cu patimile pe care le-a patimit. Pe acestea Pavel neincetat le aminteste: crucea, moartea, patimile, ocarile, insultele, batjocoririle. Uneori spune: „Sa iesim la El purtand ocara Lui”, alteori: „Care, in locul bucuriei ce-I sta inainte, a rabdat crucea, dispretuind rusinea.”

„Iar Petru sedea afara in curte, si s-a apropiat de el o slujnica, zicand: Si tu erai cu Iisus Galileanul. Iar el s-a lepadat inaintea lor, a tuturor zicand: Nu stiu ce zici! Iesind el la poarta, l-a vazut pe el alta si a zis: Si acesta era acolo cu Iisus Nazarineanul. Si iarasi s-a lepadat cu juramant. Iar dupa putin, apropiindu-se de cei ce stateau, au zis lui Petru: Cu adevarat si tu esti dintre ei, ca si graiul te vadeste. Atunci a inceput sa se blesteme si sa se jure: Nu stiu pe omul acesta. Si indata a cantat cocosul. Si si-adus aminte Petru de cuvantul lui Iisus, care spusese: Mai inainte de a canta cocosul, te vei lepada de Mine de trei ori. Si iesind afara a plans cu amar.”

O, noi si straine lucruri! Cand Petru L-a vazut pe invatator numai prins atat de tare clocotea ca a scos sabia si a taiat urechea slugii arhiereului, dar acum, cand ar fi trebuit sa se revolte si mai mult, sa se inflacareze si mai mult, sa arda si mai mult – doar auzea cum il ocarasc pe Domnul – acum Petru se leapada de El.

– Dar pe care om nu l-ar fi scos din minti cele petrecute atunci?

– Da, e drept, dar ucenicul, biruit de frica, nu numai ca nu se revolta, dar se si leapada; ii este frica si de amenintarea unei slujnice sarmane si neinsemnate; si nu numai o data, ci de doua si de trei ori, in scurta vreme, si nu in fata judecatorilor; era doar afara, in curte. L-au intrebat cand a iesit pe poarta; si nici asa nu si-a dat seama indata de caderea lui. Evanghelistul Luca spune ca Hristos S-a uitat la el, aratand ca Petru nu numai ca s-a lepadat de Domnul, dar ca nici nu si-a adus singur aminte, desi a cantat cocosul, ci a fost nevoie sa i-o aminteasca tot invatatorul, iar privirea Lui a fost in locul glasului. Atat de speriat era. Evanghelistul Marcu spune, la randul sau, ca Petru sa lepadat intaia oara atunci cand cocosul a cantat intaia oara; iar cand s-a lepadat a treia oara, cocosul a cantat a doua oara. Marcu istoriseste mai cu de-amanuntul slabiciunea lui Petru si ne arata ca era mort de frica. Pe toate acestea Marcu le stia de la dascalul sau, ca a fost ucenicul lui Petru. Aceasta mai cu seama trebuie sa ne uimeasca! Ca Marcu nu numai ca n-a ascuns greseala dascalului sau, ci a si istorisit-o mai lamurit decat ceilalti evanghelisti, pentru ca a fost ucenicul lui Petru.

Poate ca cineva m-ar intreba:

– Cum pot fi adevarate spusele evanghelistilor, cand Matei spune ca Domnul a zis: „Amin zic tie, ca mai inainte de a canta cocosul te vei lepada de Mine de trei ori”, iar Marcu spune ca dupa ce s-a lepadat a treia oara cocosul a cantat a doua oara.

– Spusele evanghelistilor sunt cu totul adevarate si nu se contrazic. Pentru ca de obicei cocosul canta la fiecare cantat de trei ori si de patru ori, Marcu ne vorbeste despre aceste cantece repetate ale cocosului, ca sa arate ca nici glasul cocosului nu l-a oprit pe Petru de la cadere si nu i-a adus aminte. Asa ca sunt adevarate si spusele lui Matei si ale lui Marcu. Inainte de a termina cocosul intaiul sau cantat, Petru s-a lepadat de trei ori. Si nici dupa ce i-a adus aminte Hristos de pacatul lui n-a indraznit sa planga inaintea tuturora, ca sa nu-l dea de gol lacrimile, ci „a iesit afara si a plans cu amar”.

„Iar daca s-a facut ziua, L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat.”

Pentru ca arhiereii voiau sa-L omoare si pentru ca nu puteau sa faca ei aceasta din pricina sarbatorii, L-au dus la guvernator.

Tu insa uita-mi-te cum s-au amestecat lucrurile, ca uciderea Lui sa aiba loc in timpul sarbatorii Pastelui. Asa fusese randuit de sus.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cuvânt la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – a fiului risipitor – Sfântul Ioan Gură de Aur

Păstorul cel bun a căutat oaia cea pierdută, în pilda cea dinainte, fiul cel rătăcit s-a întors singur; însă păstorul a alergat după oaia cea rătăcită, iar când a aflat-o, a luat-o pe umerii săi şi s-a bucurat pentru dânsa mai mult decât pentru celelalte, care nici când nu se pierduseră (Lc. 15, 5).
„Aşa va fi bucurie în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc. 15, 7).
Omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să nu fie leneş şi uşuratic la minte. Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amandoua acestea ne-ar duce la pieire.
Adica deznadajduirea ne impiedica de a ne scula din caderea in pacate, iar usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa se poticneasca si sa cada. Aceasta, asadar, ne rapeste binele pe care il posedam, iar aceea, adica deznadajduirea, nu ne lasa a ne elibera de relele sub care noi suspinam.
Usuratatea mintii ne impinge iarasi afara din cer, unde noi ne aflam, iar deznadajduirea ne arunca in bezna rautatii. Daca noi insa nu deznadajduim, putem curand sa scapam de aceasta bezna. Socoteste acum puterea amandurora, atat a usuratatii de minte, cat si a deznadajduirii!
Satana a fost la inceput un inger bun, clar fiindca din capul locului a fost usuratic la minte si apoi a deznadajduit, de aceea a cazut asa de adanc, incat niciodata nu se va mai scula. Cum ca el la inceput a fost un inger bun, invatam din cuvintele Sfintei Scripturi, unde se zice: „Vazut-am pe Satana ca un fulger din cer cazand” (Lc. 10, 18).
Aceasta asemanare cu fulgerul ne arata atat stralucirea cea dinainte a Satanei, cat si repeziciunea caderii sale. Sfantul Apostol Pavel a fost la inceput un hulitor al lui Iisus Hristos, prigonitor si vrajmas al credinciosilor. Dar pentru ca nu a deznadajduit dupa ce a cunoscut ratacirea sa cea grozava, de aceea el s-a facut asemenea ingerilor.
Iuda dimpotriva, dintai inceput a fost Apostol, dar pentru ca era usuratic la minte, s-a lasat smintit de pacat si s-a facut vanzator al Dumnului. Insa talharul cel de pe cruce, macar ca savarsise asa de multe pacate, nu a deznadajduit si de aceea a intrat in rai.
Fariseul, usuratic fiind la minte, s-a bizuit prea mult pe faptele sale cele bune si de aceea a cazut in pieire; vamesul, dimpotriva, nu a deznadajduit si de aceea s-a inaltat asa, intrecandu-i pe altii.
Trebuie oare sa va mai arat ca aceasta s-a intamplat si unei cetati intregi? Toata cetatea cea mare Ninive s-a mantuit, pentru ca nu a deznadajduit, macar ca hotararea cea dumnezeiasca ii luase toata nadejdea. Adica proorocul nu zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; ci el zisese de-a dreptul: „Inca 40 de zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Insa cu toate ca Dumnezeu ii amenintase, cu toate ca proorocul le vestise aceasta, iar cuvintele lui nu cuprindeau nici amanare, nici conditii, ei totusi nu au deznadajduit, nu au parasit increderea.
Dumnezeu nu le pusese conditii, iar proorocul nu le zisese: „Daca va veti pocai, va veti mantui”; si el n-a facut aceasta pentru ca si noi, cand auzim asemenea hotarare a lui Dumnezeu, sa nu ne indoim si sa nu parasim nadejdea, ci sa privim la exemplul Ninivei. Nici o sageata a Satanei nu este asa de tare si primejdioasa ca deznadajduirea si cand noi deznadajduim, ii facem chiar mai multa bucurie decat cand pacatuim.
Dumnezeu, insa, totdeauna este gata a ierta si pe cel mai mare pacatos, daca ei da prilej de a fi crutat, adica daca vine la pocainta.
Vreau sa va arat cum insusi Domnul ne asigura si ne fagaduieste aceasta, printr-o pilda. Au fost doi frati care erau mostenitori ai tatalui lor. Unul dintre dansii a ramas in casa, iar celalalt, care a cheltuit toata mostenirea sa, s-a dus in strainatate, pentru ca nu putea suferi ocara saraciei.
Eu va amintesc aceasta pilda, ca sa vedeti ca pacatele noastre se iarta numai daca deschidem ochii asupra starii noastre. Eu insa zic aceasta, nu spre a face pe cineva usuratic la minte, ci mai vartos pentru a feri pe oricine de deznadajduire, caci deznadajduirea este inca si mai rea decat usuratatea mintii.
Fiul cel pierdut este icoana pacatosului. Dar ce a grait acest fiu, cand se afla in cea mai mare ticalosie? „Intoarce-ma-voi la tatal meu”, a zis el (Lc. 15, 18). Tatal nu-1 oprise de a se duce in strainatate, pentru ca el sa invete, din incercare, cat de norocit era fiul care ramasese acasa.
Adica adeseori Dumnezeu oranduieste asa, ca noi, cand nu ne folosesc cuvintele, sa ne invatam si sa ne facem mai cu minte printr-o incercare amara. Aceasta a spus-o insusi Dumnezeu iudeilor, prin profetul Ieremia.
Cand profetii de mii de ori sfatuisera si indemnasera pe acest popor, iar el nu urma si nu asculta, Dumnezeu le-a trimis certari si profetul le-a zis: „Cerceta-te-va viclenia ta si rautatea ta te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Adica fiindca ei erau atat de nebuni, incat nu ascultau sfatuirile si mustrarile lui Dumnezeu si petreceau in pacatele lor, de aceea El i-a predat nenorocirii, pentru ca sa se certe si iarsi sa se invredniceasca de Dansul.
Deci, in acelasi chip, fiul cel trecut prin o amara incercare, a invatat sa cunoasca cat de rau este a pierde casa parinteasca, drept care el acum s-a intors indarat. Iar tatal n-a pomenit ratacirea lui, ci 1-a primit cu bratele deschise.
Pentru ce a facut el aceasta? Pentru ca el era tata al lui, iar nu judecator. De aceea, el a poruncit sa se faca sarbatoare de bucurie si ospat si toata casa sa serbeze si sa se veseleasca.
Ce gandesti tu? Pacatul oare se rasplateste asa? Nu, nu pacatul, ci reintoarcerea; nu calcarea de lege, ci indreptarea. Iar cand fratele cel mare s-a suparat ele toate acestea, tatal 1-a linistit cu cuvintele: „Tu in toata vremea esti cu mine, acesta insa era pierdut si s-a aflat, era mort si a inviat” (Lc. 15, 31-32).
Cu acestea el vrea sa zica: cand este vorba de a mantui pe un pierdut, nu este locul de a-i face judecata si a porni aspra cercetare asupra lui, ci trebuie cineva sa fie milostiv si sa ierte. Aceasta este ca la doctor. Cand cineva s-a imbolnavit din pricina unei vieti fara randuiala, doctorul nu-i face mustrari in loc de a-i da doctorii, nici nu-1 pedepseste in loc de a-1 tamadui.
Cata vreme a fost departat de la noi, gandeste parintele, el a fost lasat foamei, rusinii si celor mai infricosate ticalosii de tot felul. De aceea zice el: „A fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat”. El prin aceasta voieste sa zica celuilalt fiu: „Uita-te nu la cele de fata, ci cumpaneste marimea ticalosiei lui celei de dinainte. Tu ai acum inaintea ta un frate, nu un strain”!
El s-a intors la tatal si acesta nu-si mai poate aminti cele de dinainte, ci isi mai aminteste numai de acele ce il misca la compatimire, la indurare, la pogoramant si crutare. De aceea el si vorbeste numai ele cele ce patimise fiul sau, nu insa si de cele ce facuse el. Nu pomeneste ca acela cheltuise in destrabalari toata averea sa, ci numai ticalosia cea inmiita cu care avusese a se lupta.
Cu aceeasi ravna, ba chiar cu mai mare, pastorul cel bun a cautat oaia cea pierduta, in pilda cea dinainte, fiul cel ratacit s-a intors singur; insa pastorul a alergat dupa oaia cea ratacita, iar cand a aflat-o, a luat-o pe umerii sai si s-a bucurat pentru dansa mai mult decat pentru celelalte, care nici cand nu se pierdusera (Lc. 15, 5).
Dar socoteste cum a adus el indarat oaia cea pierduta. El n-a certat-o, nici n-a pedepsit-o, ci a luat-o pe umerii sai si a adus-o el insusi la turma indarat.
Deci, stiind noi ca Dumnezeu pe pacatosii ce se intorc la El nu numai ca nu-i respinge, ci ii primeste tot asa de prietenos ca si pe cei drepti si nu numai ca nu-i pedepseste, ci El insusi umbla dupa dansii si-i cauta si aflandu-i se bucura de ei mai mult decat de cei drepti; stiind noi acestea, de suntem pacatosi, sa nu deznadajduim, iar, pe de alta parte, nici de faptele cele bune ale noastre sa nu ne inchipuim nimic.
Sa tremuram pentru noi, ca nu cumva prin bizuinta sa cadem in pacat; iar daca am cazut, sa aducem pocainta.
Precum am zis de la inceput, doua lucruri ne arunca in pierzare, adica bizuirea noastra cea falsa, cand ne semetim si deznadajduirea, cand am cazut. De aceea, Sfântul Apostol Pavel, spre a-i face atenti pe cei ce cred a sta neclintiti, zice: „Celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada”(I Cor. 10, 12).
Iar pentru a scula iarsi pe cei cazuti si spre a destepta in ei o ravna noua mai mare, scrie el catre Corinteni: „Voi plange pe multi [dintre voi], care au pacatuit si nu s-au pocait” (II Cor. 12, 21). El socoteste prin aceasta ca aceia care nu s-au pocait sunt mult mai de jelit decat cei ce au pacatuit.
Iar profetul Ieremia a zis: ,,Oare cel ce cade nu se scoala; sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8, 4). La fel ne sfatuieste David, cand zice: „O de I-ati auzi glasul care zice: Sa nu va invartosati inimile voastre…” (Ps. 104, 8).
Asadar, sa nu deznadajduitii, ci sa avem nadejde tare la Dumnezeu, sa gandim la noianul cel nemasurat al harului Sau si al iubirii de oameni, sa ne scapam de constiinta cea rea si cu toata ravna si osardia, sa ne sarguim la fapta cea buna, facand pocainta sincera si serioasa; pentru ca noi inca de aici sa lepadam toate pacatele cele savarsite, ca sa ne putem infatisa la scaunul judecatii lui Hristos si sa dobandim imparatia cea cereasca, careia fie ca noi toti sa-i fim partasi prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine cinstea si marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.