ARHIM. ROMAN BRAGA – la 40 de zile de la mutarea la vesnicie. MARTURII COPLESITOARE DESPRE UN PARINTE CARE A TRAIT BUCURIA SFINTENIEI TRAIND LAUNTRIC RAIUL INCA DE AICI. Plus: ultimul sau amplu interviu testamentar

“Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa… Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi…”

Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie”.
***
“Inainte de comunism eram superficiali. In persecutie ne-am maturizat, si vazand diavolul lucrul acesta — rolul lui nu este sa umple Cerul cu martiri, dimpotriva, este sa goleasca Cerul de martiri! — atunci a inventat democratia, care nu-i numai americana, este si europeana…”

 

***

FAMILIA ORTODOXA, nr. 6 (77)/ iunie 2015:

Arhimandritul Roman (Braga) – chip luminos al „Rugului Aprins”

(†28 aprilie 2015)


La sfarsit de aprilie, dupa o indelungata patimire trupeasca de pe urma unui cancer, s-a mutat in lumina nezidita a Imparatiei Arhimandritul Roman (Braga). Nascut in 1922 in Basarabia si atras de mic de lumea monahala, Parintele a fost ultimul reprezentant al acelei generatii de aur a Ortodoxiei romanesti faurita in miscarea de innoire isihasta a „Rugului Aprins” si incercata in topitoarea prigoanelor – lucrare proniatoare a Domnului Secerisului, pe care o numea
„un vulcan mistic si o reactie intr-un moment de criza; nu o miscare de mase, ci o convertire a persoanei, o revolutie interioara“.
Caci
„unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului?“
Şi iata ca
„aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu“.
Lectia „grupului de la Antim“, ramasa la fel de actuala – ca Rugaciunea lui Iisus este o metoda de vindecare a nebuniei omului modern, care fuge de sine, de confruntarea cu Dumnezeu si isi varsa toata energia in lucrurile cele din afara — a fost inteleasa prea bine si de stapanirea atee, care s-a temut de ea mai mult decat de rezistenta armata din Fagaras si s-a straduit pe toate caile sa o zadarniceasca, pentru ca primejduia din teme­lii „instaurarea oranduirii socialiste“. Astfel, in 1959, toti membrii acestei miscari duhovnicesti primesc condamnari grele (Parintele Roman, optsprezece ani!) si sunt aruncati in „macinatoarea” universului concentrationar comunist.
parintele-roman-bragaPutini au stiut ca Parintele a fost unul din supravietuitorii iadului „reeducarii” de la Pitesti si ai „mormantului reactiunii” de la Canal, din pricina preaplinului de discretie in privinta patimirilor sale, despre care rostea doar paradoxalul
„Privind acum in urma, pot spune ca inchisoarea a fost o binecuvantare“.
Taina supravietuirii, ace­easi atunci ca si acum?
„Acolo, daca-L aveai pe Dumnezeu in inima, nu sufereai, nu erai com­promis“.
Căci
„fenomenul acesta nu a fost nu­mai in inchisoare, este si astazi in afara inchisorilor, in lumea de dupa comunism, si in Romania, si aici, in America. Diavolul vrea ca noi sa ne murdarim – si, dupa aceea, putem sa murim“.
Dupa unsprezece ani de inchisoare, insu­mati in doua perioade de detentie, Patriarhul Iustinian mijloceste in 1968, pentru a-l scapa de hartuielile regimului (care-l considera un „element nedorit”), plecarea Parintelui Roman din tara. Astfel ajunge in Brazilia, la Sao Paulo, si apoi in Statele Unite ale Americii, unde, din 1988, s-a retras la Manastirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction. Acolo s-a ne­voit, a slujit si a povatuit obstea si poporul lui Dumnezeu pana la fericita sa adormire.
Am incercat in cele ce urmeaza sa schitam chi­pul iconic al acestui incercat dascal al Rugaciunii prin cuvintele celor care l-au cunoscut indea­proape, si nu mai putin prin cele ale sale.

                         ***

Dr. Dan Hinshaw:
O icoana vie a invataturii lui Hristos


In instructiunile date de Parintele Roman pri­vind moartea si ingroparea sa, a lasat anume sa nu se tina nici un cuvant de pomenire. Dar, ca unul dintre multii sai fii duhovnicesti care indrageau sa-l auda dand „cuvant” la sfarsitul Liturghiei, as dori si eu, unul din doctorii sai, sa ofer smerit, cu dragoste si adanca recunos­tinta, cateva cuvinte, drept marturie pentru „cuvantul de pe urma” pe care ni l-a dat in preajma mortii sale.
Parintele Roman ne-a indemnat mereu sa intelegem rugaciunea ca pe o convorbire continua si nesfarsita cu Dumnezeu; nimic, nici o activitate, oricat de banala ar parea, nu ramane in afara proniei dragostei si grijii lui Dumnezeu pentru fapturile Sale. Asa a si fost in decursul acestui indelung pas final al calatoriei sale spre Imparatie. Viata sa, pana la moarte, a fost o ne­incetata rugaciune. Mereu inainte, ca un far ca­lauzitor in aceste luni indelungate de declin si suferinta, i-a stat povata pe care o rostea adesea duhovnicul tineretilor sale. Parintele Cleopa de la Sihastria:
„Rabdare, rabdare, rabdare”.
A fost literalmente o icoana vie a invataturii lui Hristos din Evanghelia Sfantului Luca:
„Intru rabdare veti dobandi sufletele voastre“ (Luca 21: 19).
In aceeasi Evanghelie, Domnul nostru mai spune si ca
„fericiti sunt cei saraci…” (Luca 6:20).

Parintele Roman, ca monah, primise deja de bunavoie sfanta saracie, dar in acesti ultimi doi ani de viata a primit harul de a incerca abso­luta saracie a celui ce moare, o kenoza deose­bit de inceata, o desertare de sine pana la capat, asemenea Domnului sau Cel rastignit. N-a aratat sovaiala, nici impotrivire sau tocmeala – doar primirea deplina a tot ce avea sa vina asu­pra sa, cu toate incertitudinile si suferintele. La implinirea varstei de 93 de ani, cu doar cateva saptamani inainte sa moara, a fost intrebat daca e de acord sa i se cante traditionalul „Multi ani traiasca“. Raspunsul sau e chintesenta vietii crestine ortodoxe:

„Nu! Am inceput, in cele din urma, sa invat a muri“.
Cand era intrebat ce mai face, raspundea adesea cu un zambet: „Astept“- Acest simplu „Astept” trebuie pus in contextul daruirii sale disciplinate si pline de credinta pentru randu­iala zilnica de rugaciune, care l-a sustinut si l-a inaltat in decursul acestei lungi incercari. Cu adevarat, e putin probabil sa fi trait atat de mult, devorat (in adevaratul inteles al cuvan­tului) de boala, daca n-ar fi avut o disciplina a vietii de rugaciune. Nu doar ca traia intr-o continua convorbire cu Dumnezeu, ci si aseza aceasta relatie tamaduitoare in cadrul vietii comunitare si sacramentale a Bisericii. Inarmat cu deprinderea rugaciunii, a putut infrunta pier­derea treptata, mai intai, a putintei de a sta in picioare si a sluji ca preot in altar, apoi a pu­tintei de a lua parte la Liturghie in scaunul cu rotile si, in cele din urma, chiar a putintei de a se ridica din pat pentru a-si implini randuiala zilnica de rugaciune. Şi totusi a continuat sa se roage, imobilizat la pat, cu rugaciunea esentiala a crestinului ce se pocaieste: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Cand, in cele din urma, l-a parasit si putinta de a vorbi, isi facea pe mai departe semnul Crucii, caci dobandise tacerea, „graiul Raiului”.
In preocuparea sa necontenita pentru cei­lalti, ca un dascal desavarsit ce era, se oprea uneori din adancurile luptelor sale ca sa ne in­vete. Nici o fapta, nici o bunatate aratata, oricat de mica, nu trecea neobservata de el. Chiar si cand parea adormit de epuizare sau adancit in rugaciune, spunea intotdeauna „Multumesc” – iar cei ce-l ingrijeau se minunau de fiecare data si, in taina, se umpleau de tot mai multa recu­nostinta. Cand nu s-a mai putut deplasa, in loc sa se planga, a zis doar:
„Nu-mi mai pot folosi picioarele, asa ca trebuie sa ma sprijin mai mult pe Dumnezeu”.
Iar cand a fost silit sa-si intre­rupa vechea sa randuiala monahala de ruga­ciune, a zis:
„Pur si simplu, nu mai pot s-o fac. Dumnezeu trebuie sa preia de aici!”
Moartea e o adevarata corvoada. Aproape de capatul in­delungatului sau declin, Parintele Roman a exprimat aceasta realitate zicand:
„E atat de ane­voie sa mori!“
A depasit insa aceasta greutate a mortii prin randuiala monahala de primire cu bucurie a ultramundanului. S-a luptat cu plictiseala, cu durerea si frustrarea pierderii trep­tate a abilitatilor sale prin imbratisarea micilor bucurii. Nici unul din cei ce i-am vazut bucu­ria copilareasca de-a manca o inghetata nu se va mai gandi vreodata la acest desert fara sa­-si aminteasca de cuvintele sale:
„Calugarii sunt niste copii cu barba!”
Este un dar urias al lui Dumnezeu sa fii de fata la suferinta unui om pe moarte, mai ales cand acel om raspandeste dragostea lui Dumnezeu. Se naste atunci un dor de a-l urma pe cel iubit pana la capat – si totusi fiecare moarte este, pana la urma, o experi­enta solitara.

Cu bunatate, Parintele Roman ne-a ingaduit sa-i fim impreuna-calatori si martori ai patimirii sale prin moarte catre viata cea adevarata. Paradoxul suferintei este ca nu patimim doar singuri, ci si impre­una. Dragostea e puntea care ne uneste. Slava Domnului, omul acesta, care atat a suferit in tinerete, a fost inconjurat de o comuniune a dragostei, plina de alinare, la sfarsitul drumu­lui sau pamantesc.

Indelunga si inceata stingere a Parintelui Roman din ultimii doi ani a fost un fel de Liturghie, precum cea de-a doua parte a Dumnezeiestii Liturghii, in care, potrivit propriului ritm duhovnicesc, partasia sa cu Dumnezeu s-a facut desavarsita in suferinta sau, dupa cuvintele Sfantului Pavel,
„puterea lui Dumnezeu intru neputinte s-a desavarsit“ (cf. 2 Corinteni 12:9).

Sanatatea sa duhovniceasca si ta­maduirea sa deplina s-au aratat in adanca-i smerenie si daruirea pentru Euharistie, cand spunea:

„Nu sunt vrednic a ma apropia de Tine, Doamne, dar fara Tine nu pot trai”.
Parintele Roman a facut la un moment dat o observatie profunda:
„Suferinta este izvorul culturii“.
Felul in care noi, crestinii, suferim, poate fie sa creasca, fie sa micsoreze esenta sau „sufletul” culturii noastre. De aceea cautam catre sfintii din vechime, ca si catre acei martori contemporani precum Parintele Roman ca la niste pilde si povatuitori in propria noastra suferinta.
Iti multumim, Parinte Roman, ca ne-ai fost dascal pana la sfarsit. Cerem pe mai departe rugaciunile tale, pentru toti fii duhov­nicesti si pentru intreaga Biserica!

***

Maica Benedicta (Zoe-Dumitrescu Busulenga):

„Un om al lui Dumnezeu“                        *

Am invatat, cu trecerea anilor, ca intalnirile nu sunt intamplatoare, ca punerea fata in fata a oa­menilor nu tine decat foarte putin de vointa lor si ca o anume rabdare a asteptarii poate fi raspla­tita, oricat de tarziu, cu vederea a ceea ce ar parea imposibil.
Cand, prin anii ’70, venerabila maicuta Benedicta Braga imi vorbea, in chi­lia preacuviosiei sale de la Varatec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat in Statele Unite, Parintele mi se parea un personaj de poveste hagiografica. Atata durere razbatea dinspusele maicutei despre suferintele grozave in­durate de fratele sau mai mic in inchisoare, apoi de incercarile grele prin care trecuse in Mato Grosso si care-i zdruncinasera amarnic sanata­tea, incat ma copleseau si pe mine tristetea si o mila nesfarsita fata de calugarul de departe. Mi-l inchipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoana bizantina. Nici nu-mi inchipu­iam sa am vreodata bucuria de a-l vedea in carne si oase pe Parintele Roman.
Dar deodata, in vara anului 1992, au inceput a umbla prin Varatec vorbe despre o neasteptata venire a Parintelui in Romania si chiar la casa sa (si a maicutei Benedicta) din manasrirea nemteana. Zvonurile veneau, se duceau, noi nu indrazneam sa speram. Oricum, fierberea era mare. Şi, intr-o buna zi, iata ca minunea s-a produs.
In amurg, intr-un amurg din acelea de tainica maretie, cum numai Varatecul are, vazuram suind pe cararea dinspre vale o silueta monahala. Venea repejor, cu pas tineresc pe scarile destul de nume­roase, neinsotit. Dar maicutele noastre i-au iesit cu o nemaipomenita graba in cale, fericite sa-i pri­measca blagoslovenia pentru intaia oara in chip di­rect. Plecaciuni, sarutari de maini refuzate de mo­destia Parintelui au incetinit ritmul suisului sau.

Cand a ajuns la capul scarii, l-am intampinat cu o emotie greu stavilita. Ne aflam, in sfarsit, in fata aceluia la care ne gandeam si pe care-l asteptam de ani si ani. Şi am ramas muti de ui­mire, caci imaginea pe care ne-o facusem des­pre sfintia sa nu coincidea defel cu cea adevarata. Chipul sau nu era mohorat si brazdat de urmele durerilor. O calda si luminoasa bucurie radia din figura blanda a Parintelui, inconjurata de o barba alba ca neaua care intregea parca un nimb neva­zut. Ne-a imbratisat si ne-a binecuvantat cu o dra­goste adevarata, desi ne vedea pentru intaia oara. L-am poftit sub nucul cel vechi. L-am intrebat cat ramane la noi si greu l-am convins sa ramana, fiindca se temea sa nu stinghereasca. Dar cand, in sfarsit, l-am hotarat sa poposeasca in asezarea care-i apartinea intru totul, am pornit spre nuc. Atunci am vazut ca mersul Parintelui e putin ciudat, ca se misca repede, insa picioarele aveau o calcatura care trada o lipsa si, probabil, o durere.
Ne-am asezat si am inceput sa vorbim de una, de alta. La inceput au fost vorbe de circumstanta, schimburi de politete. Dar, cu­rand, firescul si franchetea Parintelui ne-au fa­cut sa ne simtim in largul nostru si am pornit sa dialogam ca si cand ne-am fi cunoscut de cand lumea. Sfintia sa era mai tanar decat noi, dar apartinea aceleiasi generatii. Traisem aceeasi istorie vitrega, aveam radacinile de intelect, de suflet si de spirit comune. Evocam oameni pe care ii cunoscusem, imprejurari prin care trecu­sem toti trei. Ne entuziasmam si faceam sa retra­iasca viata, tineretea noastra. Şi tot timpul eram fascinati de-a dreptul de vorbele Parintelui.
Cu o eleganta de o simplitate surprinzatoare, sfintia sa povestea despre lucruri din trecut si lu­cruri prezente, dandu-ne o imagine limpede asu­pra celor traite. Judecatile sale aveau o obiectivitate rar intalnita, intemeiata pe o cunoastere dreapta si adanca a faptelor. Fie ca atingea un subiect de isto­rie, de politica, de cultura, ca sa nu vorbim de cele religioase, o facea intr-o perspectiva atat de adeva­rata, incat parea ca ai in fata un istoric din cei mai patrunzatori, un om politic cu experienta unei vieti intregi, un om de cultura plin de toate cartile, de toata cunoasterea lumii. La sine facea prea putine referiri si cu atat mai putin la suferintele prin care trecuse. In treacat, si doar ca raspuns la o intrebare, a pomenit de Pitesti, de Turcanu, de felul in care acela, lovindu-l cu biciul, lasa sa-i sara sangele si puroiul pana-n tavan. Atunci a pome­nit si de smulgerea oaselor (metatarsienelor) si am inteles pricina mersului sau mai special. Il priveam incremeniti despre ce chinuri infernale vorbea si cu cat zambet curat, cu cata iertare isi aducea aminte de ele, ca si cum inchisoarea ar fi fost un loc de placuta aducere-aminte iar persoana care fu­sese supusa acelor torturi n-ar fi fost sfintia sa…

Parintele Roman Braga, în mijlocul credincioşilor români, la vizita în ţară din 1992Şi despre nimeni nici un cuvant negativ, nici o carteala, nici o tagada. In furnicarul nostru romanesc care colcaia de resentimente, de critici neinduratoare la adresa oamenilor si faptelor, de violente anarhice ale cuvantului, gandului si actiunilor, Parintele Roman ne arata un mo­del de monah crestin care starpise din fiinta sa negatia insasi. Pastrator al tuturor randuielilor legate de institutiile nationale, traind in toata fiinta sa continuitatea neamului, sfintia sa pri­vea, cu ochiul inrourat de iubire hristica, viitorul romanesc ortodox. Fara nici o emfaza, dincolo de orice ostentatie, insufletit de o smerenie ne­maiintalnita de noi la un om atat de cultivat, ne vorbea bland, cu dulceata, luminand parca seara care se lasase, cu chipul acela care raspandea atata dragoste si atata caldura duhovniceasca.
Am stat impreuna pana noaptea tarziu si ne­-am simtit inaltati si purificati de acea intalnire. A fost uimitoare noaptea aceea. O noapte de re­velatie, intr-adevar, ca o eufonie. Acest preot, cu figura de icoana, cu parul alb, cu barba alba-colilie si un zambet nesters pe fata, de o inteligenta stralucita, la curent cu fiecare problema politica europeana, americana, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era intru Hristos, totul era admirabil, totul era nadejde, totul era cre­dinta si totul era posibil. O astfel de faptura, cu totul, cu totul speciala, ar trebui multiplicata pentru vindecarea ranilor noastre. Fusese intr-adevar o intalnire cu un om al lui Dumnezeu.

Dinu Cruga:


„Un traitor in Duh si Adevar“
Este nespus de greu sa descrii pe un traitor in Duh si Adevar cum este Parintele Arhimandrit Roman Braga. Cuvintele noastre nu-l pot cu­prinde. Cu greu se lasa cuprins de propriile cu­vinte. Şi aceasta numai in taina. Invataturile Parintelui? Trairea duhovniceasca. Are cateva lo­curi din Sfanta Scriptura la care revine in orice imprejurare. Indeosebi
„Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine“ (Galateni 2: 20).
Sau:
„Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15: 5).
Randuiala vorbirii ii este simpla, nespus de simpla si directa. Este prieten cu toti Sfintii Parinti; cunoaste teologhisirile pe oricare din fetele lor, dar fuge de ispita cugetarii si le aduna pe toate in rugaciune. Lumea din jurul sfintiei sale ii cauta sfatul, in­drumarea si mangaierea. Şi daca este uneori lesne sa afli ce l-a indemnat si ce l-a staruit in randu­iala calugariei, nu este la fel de lesne sa afli cum a crescut duhovnicia in el, in ce suflare a Duhului Sfant s-a aflat, cand a inceput sa respire odata cu Duhul, pe ce cruce a dragostei de Dumnezeu si de semeni s-a suit de bunavoie — pentru ca sa nu mai traiasca el, ci Hristos sa traiasca in el…

Arhimandritul Roman (Braga):
„Taina vietii mele este bucuria“
Eu iubesc foarte mult fapturile lui Dumnezeu si natura. Il vad pe Dumnezeu in fiecare lucrusor din jurul nostru si mai ales in oameni. Nu exista oameni rai pentru mine. Daca m-as intalni acuma cu capitanul Lefter care m-a chinuit atata in inchisoare, l-as saruta si m-as interesa sa aflu daca Il intelege pe Dumnezeu sau nu. Eu traiesc o mare bucurie. Sunt un optimist de nelecuit. Traiesc o bucurie, nu stiu de ce, dar aceasta bu­curie ma insoteste in toate cate le vad in jurul meu – si cred pana la urma ca Dumnezeu ne va da marea bucurie a mantuirii, atat individuala cat si a neamului nostru romanesc.
Imi iubesc tara foarte mult, dar nu politic. As dori ca neamul romanesc sa inteleaga ratiunea pentru care Dumnezeu l-a creat pe pamant si l-a facut ortodox si i-a dat manastiri si calugari im­bunatatiti, si sa inteleaga ca nu ne putem realiza decat pe verticala spirituala. Dumnezeu ne vrea pe noi sa fim noi insine. Nu suntem mai grozavi de­cat altii. Fiecare neam trebuie sa-si dezvolte specifi­cul si personalitatea lui, dar putina frica totusi am cand ii aud pe politicieni vorbind. Sa nu ne pier­dem specificul nostru pentru care Dumnezeu ne-a adus pe pamant. Se reflecta chipul lui Dumnezeu nu numai in indivizi, ci si intr-o natiune intreaga – si pentru aceasta trebuie sa fim constienti, sa ne cu­ratim de racilele pacatelor, de crime, avorturi, desfranari, de toate purtarile potrivnice firii noastre si lui Dumnezeu in primul rand.
Nu cred ca Dumnezeu ne-a menit sa fim exemplu pentru alte neamuri. Aceasta e o pros­tie. Nu as vrea de aceea sa ne mandrim ca noi suntem mai grozavi decat altii. Sa ne vadim ceea ce este autentic in noi, esenta vietii noastre. Asa dupa cum si ungurii sunt sigur ca au o esenta a vietii lor si un fel al lor pentru care Dumnezeu i-a creat pe pamant si trebuie sa se dezvolte ca atare.
Numai atunci vom putea sa traim intr-o ar­monie universala, inclusiv politica, cand ne vom vedea unul in altul asa cum ar trebui sa ne ve­dem – ca persoane, chipul lui Dumnezeu unul in altul; tot asa si ca natiune trebuie sa vedem cum se reflecta Dumnezeu in fiecare neam.
Daca vreti taina vietii mele, ea este bucuria, si la toti le-as spune sa se bucure, deoarece nu este nici un motiv pentru tristete cand noi sun­tem ai Domnului si El ne iubeste atat de mult ca nu-si ia ochii de la noi. Asa cum o mama nu-si poate lua ochii de la prunc. Asa vrea ca toata lumea sa se bucure. „Bucurati-va in Domnul“, cum spune Psalmistul.
Sa nu credeti ca sunt un calugar bun. Imi pare rau ca nu mai sunt copil. Eu inca ma con­sider la inceputul vietii calugaresti si nu cred ca mai am vreme sa realizez ce au realizat marii calugari. Dar un lucru stiu: i-am iubit mult pe calugari si omul in general, si vad in om, si in special in roman, trasatura aceasta a renuntarii. Romanul are capacitatea sa se rupa din bucuriile exterioare, bucuriile pamantesti, seculare. Sa ma rup din aceste bucurii si sa traiesc in saracie, in simplitate. A te rupe din bucuriile pamantesti — asta este inca o bucurie. Este culmea bucuriei.
Material realizat de

Radu Hagiu

Sursa

PATIMIRILE SI MARTURISIREA PARINTELUI ROMAN BRAGA, torturat cumplit pentru iubirea lui Hristos in iadul reeducarii de la Pitesti (†29 aprilie 2015)

*

Fericiti cei prigoniti:

„Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul, mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru”
 de Nicholas Dima


Tot ceea ce s-a imaginat vreodată de o minte bolnavă a fost folosit pentru a îngenunchea spiritul de neînfrânt al acelora care au respins rânduiala comunistă, și îndeosebi pe aceia care credeau în Dumnezeu. Fiecare frântură de informație a fost folosită pentru a obține și mai multă informație, iar pentru orice inconsistență se administrau bătăi crâncene.
Deținuții au fost siliți să-și denunțe și să-și condamne părinții, pentru că i-au crescut în spiritul unor valori morale înalte și cu credința în Dumnezeu. Oamenii au fost torturați fiindcă nu stăteau în poziție de drepți, nu vorbeau cu respect de „reeducatorii” lor, sau pentru că nu dormeau într-o poziție „disciplinată”. […] O cruzime deosebită s-a folosit împotriva acelora care au arătat sau care erau cunoscuți că au o puternică credință în Iisus. Torționarii erau furioși de a nu fi în stare să controleze în totalitate viețile și mințile acestor oameni, care – grație credinței în Dumnezeu – părea că sunt capabili să evadeze din realitate în acel ceva pe care torționarii lor nu puteau să-l înfrunte și nici să-l înțeleagă.

Unul dintre năpăstuiții care a fost expus la toată această grozăvie, a fost părintele Roman Braga, pe care l-am întâlnit mai târziu în Statele Unite. Ca tânăr absolvent de teologie, el s-a chinuit cu hotărârea ce drum să aleagă în viață. Pe de o parte, era atras de multe lucruri lumești, dar pe de altă parte, simțea cu putere o chemare către preoție. Ura caracterul ateist al statului comunist și spera că va fi doar o trecere de scurtă durată în viața poporului român. A fost arestat pentru că s-a opus pe față regimului. După judecată a fost trimis la penitenciarul Pitești pentru „reeducare” și a fost cu încetul atras în acest proces. Au urmat lungi perioade de tortură și chin.
Am avut privilegiul de a mă întâlni cu el în câteva ocazii la Mănăstirea Schimbării la Față din Ellwood City, Pennsylvania, unde este călugăr și preot al mănăstirii. Convorbirile noastre au fost foarte lungi și m-au mișcat profund.
Într-o după amiază caldă de septembrie, în 1983, am stat în biblioteca mănăstirii și el mi-a povestit multe din suferințele sale. După tot ce auzisem și văzusem, nu mai credeam că ar mai putea să mă afecteze ceva, dar povestea spusă de acest preot cu un timbru cald, liniștit, curat, al cărui singur țel în viață a fost și este să-L slujească pe Dumnezeu, m-a cutremurat din nou. Am putut să înțeleg de ce ziaristul american care venise să-i ia un interviu a fost cu desăvârșire incapabil să sesizeze și să creadă că povestea sa, nepublicând în consecință niciodată, nimic.
– Ca un seminarist, părinte, și ca un om care crede profund în Dumnezeu, ați fost tratat altfel decât ceilalți? L-am întrebat eu.
– Într-un fel, da. Ei au vrut să-mi frângă credința în Dumnezeu și Iisus cu orice preț.
Părintele Braga mi-a povestit cum prigonitorii l-au despuiat pe unul din codeținuți în fața lui și l-au silit pe el să îngenuncheze în dreptul organelor genitale ale celuilalt nefericit, să-și facă semnul crucii și să pupe spurcăciunea omului, spunând că aceea ar fi fost Iisus. Torționarii au inventat de asemenea o nouă versiune a rugăciunii Tatăl Nostru care era atât de vulgară și dezgustătoare încât aș face aici un sacrilegiu ca ea să fie repetată.
– Dar, părinte, am întrebat, privind la acest preot care trăia acum în liniște și bună împăcare atât cu Dumnezeu cât și cu lumea, ce s-ar fi întâmplat dacă dumneavoastră nu v-ați fi supus acestor criminali?
– Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul; mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru. Nu mai puteam să rabd. Mă băteau întruna, mă torturau zile întregi. Voiam să-i aduc reproșuri lui Dumnezeu pentru a scăpa de acest chin, însă ori de câte ori deschideam gura să rostesc acele cuvinte, ele pur și simplu nu veneau. Era peste puterea omenească.
Îmi aduc aminte că odată am fost bătut cu brutalitate și nu am fost în stare să scot un cuvânt. Nu voi uita niciodată că în acel moment, Țurcanu mi-au spus calm și indiferent că, în definitiv, lui prea puțin îi pasă de convingerile sau ideile mele; tot ce dorea el, era de fapt să mă compromită. Aceasta este, în fond, adevărata natură a comunismului: să găsească un punct slab și să-i compromită pe oameni.
– Întregul proces pornea cu un șoc incredibil ca să te sperie de moarte. Pe neașteptate, după ce în prealabil se împrietenea cu tine și te trata cu bunăvoință, o bandă de câțiva „reeducați” te bătea în chip sălbatic și îți cerea să mărturisești totul. În același timp, luni de-a rândul ni se punea un medicament în hrană care ne făcea să ne aducem aminte de multe ori lucruri uitate. Ne forțau totodată să stăm ore în șir, din zi, pe dunga patului, cu spatele drept și, palmele pe genunchi. Asta numeau ei poziția de reflecție. Negreșit, unii specialiști îi instruiseră cu privire la această postură și rezultatul era că, în chip ciudat, îți aminteai aproape totul de la vârsta de trei sau patru ani. O dată ce storseseră ultima mărturisire de la tine, coroborau totul după cum le convenea și te torturau pentru alte mărturisiri.
– Era iadul, frate, a murmurat părintele Braga. Până atunci nu am știut ce înseamnă o ființă omenească. Am văzut oameni pe care îi consideram tari și îi respectam mult, căzând nesperat de ușor când au fost față în față cu suferința, dar i-am văzut și pe acei care erau umili și retrași, care păreau că nu vor rezista niciodată, dovedindu-se mai puternici decât și-ar fi putut închipui cineva. Am văzut oameni cu chipuri de sfinți căzând în iad, și aparent, oameni slabi înălțându-se ca martirii cu mare credință și putere. Vezi, frate Nicholas, noi nu știm ce se află în spatele unei fațade, în spatele unei fețe politicoase zâmbitoare, sau în spatele uneia înverșunate, încruntate, până când ele nu trec prin proba de foc.
– Și credeți că au schimbat ei personalitatea adâncă, interioară a celor supuși acestei acțiuni? am întrebat eu cu teamă.
– O, nu, m-a liniștit din nou blândul preot din Ellwood City. Ei au reușit să omoare câțiva și să facă să-și piardă mințile pe încă alți patruzeci de codeținuți de care mi-aduc eu aminte, deținuți care nu și-au mai recăpătat niciodată sănătatea, dar nu au reușit să schimbe natura umană. Vedeți, aici se înșeală comuniștii. Ei Îl neagă pe Dumnezeu și cred că omul e doar un animal, un sac de oase și reflexe ce pot fi ușor abrutizate și reprogramate. Dar noi am fost făcuți de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi. Prin ce am trecut noi la Pitești, și în alte câteva închisori românești, este opera lui satana. Dintr-un anumit motiv Dumnezeu i-a dat lui satana libertate, așa că noi nu-l putem învinge prin noi înșine. Dându-i-se timp și libertate, satana poate face multă stricăciune, și el lucrează de fapt cu sârg să ne îndepărteze de Dumnezeu. Noi trebuie să ne legăm pe noi înșine de Dumnezeu, frate Nicholas. Aceasta este singura noastră speranță. […]
Comentariul final al părintelui Braga a fost:
– Ca adevărați creștini noi trebuie să-i iertăm pe aceia care au greșit împotriva noastră, dar ca oameni va trebui să cercetăm întâmplarea și pe cei implicați, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și pentru a evita astfel de acte abominabile în viitor, oriunde în lume.
(Nicholas Dima – Călătorie spre libertate. Întâlnire cu destinul, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 84-88)
***


Pătimirile studentului Roman Braga după reeducare

Doamne, cum mai strigă uneori, în somn, Roman Braga! Fostul student în teologie, chinuit cu drăcească perseverență la Pitești, interiorizat, atât de răvășit și obsedat de nălucirile-i nocturne, nu uită dimineața să-și ceară iertare pentru că ne-a tulburat somnul în noaptea care a trecut[1].
După eliberarea sa, a absolvit teologia, s-a călugărit și, fiind cuprins în grupul mistic de la Mănăstirea Antim ”Rugul aprins al Maicii Domnului”, a mai făcut o repriză de închisoare din 1958 și până în 1964. Acum este arhimandrit și duhovnic la Mănăstirea Jacksonville – S.U.A., unde a fost stareță Maica Alexandra.
(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, p. 158)
1. O dovadă a delicateții de suflet de suflet.

                      ***

Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu

– interviu cu părintele Roman Braga

Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.
Nicolae Iuga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări?
Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.
N. I..: 2000 de preoţi ortodocşi….
R. B.: Ortodocşi, da, pentru că prea mult se face tapaj că numai preoţii greco-catolici au făcut puşcărie. Nimeni nu vrea să spună că 13 episcopi ortodocşi români au fost daţi afară şi Sinodul schimbat după ce a venit guvernul comunist la putere. Închisorile ca închisorile. Dar după aceea nu mi-au mai dat voie să stau nici în Bucureşti, nici în Iaşi, unde eram preot înainte. M-au exilat, ca să spun aşa, din fericire, în Ţara Oaşului, la Negreşti.
N. I.: Aţi spus că “din fericire” aţi venit în Oaş. De ce din fericire?
R. B: Pentru că eu m-am ocupat foarte mult de creştinismul pre-creştin al poporului român. Impresia mea a fost că poporul român are o trăsătură ascetică. Şi sunt călugăr, sunt foarte sensibil la viaţa monastică. Am descoperit că dacii, strămoşii noştri sunt pe Columna lui Traian, cu sumanele lor fără mâneci, cu toate obiceiurile lor.
N. I.: Concret, unde aţi trăit?
R. B.: Am fost exilat, pot să spun, pe postul doi de preot, la Negreşti, pe când era protopop Ioan Ursu. N-am putut să stau mult la Negreşti, pentru că am înfiinţat un cor de copii. După toate puşcăriile, nu m-am lăsat de educaţie. M-au chemat la raionul de partid, dar nu m-am dus niciodată. Eu i-am invitat; sunt o instituţie şi, dacă vor să vorbească cu mine să vină la biserică. Până când, într-o noapte m-au răpit. Au tăiat telefonul protopopului, au venit cu un camion, mi-au încărcat bagajele şi m-am trezit în comuna Sârbi, dintre Oradea şi Marghita, unde, tot aşa, am reparat o biserică neterminată. Şi m-am trezit cu un paşaport, ca să plec în Brazilia.
N. I.: Aţi fost expulzat deci din România…
R. B.: Expulzat, da, din ţară. Asta s-a întâmplat în 1968. Am plecat în Brazilia.
N. I.: Anterior aţi fost implicat într-un proces şi condamnat. În care proces şi cu cine?
R. B.: Eu n-am stat numai în închisoare, ci am stat şi într-un fel de concediu de 5 ani de zile. În prima închisoare am stat pentru că am fost profesor de literatura română la Liceul “Titu Maiorescu” din Bucureşti. În 1948, când a venit guvernul comunist, am primit nişte directive ca sa interpretăm toată literatura română în sens marxist. N-am vrut să mint copiii şi nu m-am supus. Atunci m-au luat. Am fost la Canal şi la Piteşti. Am trecut prin toată urgia Piteştiului.
N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?
R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat. Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’‘ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.
N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?
R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.
N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?
R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de “poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.
N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…
R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a făcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.
N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?
R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt: “Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.
N. I.: Cât timp aţi fost închis, în total?
R.B.: În total, 11 ani : cinci în prima şi şase în a doua închisoare.
N. I.: În S.U.A. când aţi ajuns?
R. B.: Am stat patru ani în Brazilia la două colonii româneşti: Rio de Janeiro şi Sao Paulo. M-a chemat Valerian Trifa, care era episcopul românilor din America, nepotul lui Iosif Trifa, întemeietorul “Oastei Domnului”. M-a chemat pentru că avea nevoie de mine; şi am stat 7 ani cu dânsul şi cu IPS Nathaniel, la “Vatra Românească”. De acolo am fost la câteva parohii până când am ieşit la pensie şi m-am retras la mănăstire.
N. I.: V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi memoriile?
R. B.: Ăsta e un păcat al meu: când întreabă cineva, vorbesc mult, prea mult. Dar când scriu… m-am gândit că ar trebui. Dar am un proiect care e în sertar: “Prolegomene la o teologie românească” pentru că noi avem nişte trăsături româneşti în ortodoxie, care este universală, dar care e trăită de fiecare neam prin dimensiunile existenţiale ale neamului respectiv.
N. I.: Nu ar fi mai practic să staţi la o discuţie şi să se înregistreze?
R. B.: Mai practic, dar dacă ar fi cineva inteligent să-mi pună întrebări, ar fi mai folositor.
Primul volum care a apărut a fost făcut aşa. Era un călugăr teolog, Dinu Kruger, Dumnezeu să-l ierte, care ştia să pună întrebări. Şi primul volum care a fost remarcat în lume a fost “Descoperirea universului înterior”. Este un dialog între mine şi acest mare teolog, care era mai mic ca vârstă decât noi, cei din jurul “rugului aprins” – 1945-1948.
N. I: Cum ar fi structurată o prolegomenă la o teologie românească?
R. B.: Vedeţi, Tertulian, un mare apologet din nordul Africii, spunea că omul este născut să fie creştin. Sufletul este creştin de la natură. Rădăcinile noastre creştine sunt împăgânite totuşi: Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu trebuie să dispreţuim nici un popor. Am început cu istoria noastră precreştină, cu proto istoria românească în care părinţii noştri erau monoteişti. Arheologii nu au descoperit nici o statuie a vreunui zeu în toată Ţara Românească. Nu l-au reprezentat pe Dumnezeu ca idol. Ei au crezut într-un singur Dumnezeu. Îl adorau pe vârful munţilor, cum s-a văzut la Grădiştea. Marele preot, cum era Deceneu, era un ascet, trăia într-o peşteră. Pe urmă istoria spune că i-ar fi urmat lui Burebista la tron, iar preoţii erau celibatari, nu erau căsătoriţi. Trăiau o viaţă spirituală intensă. Credeau în viaţa viitoare. Trimiteau soli la Dumnezeu prin suliţi…
Ei bine, toate lucrurile acestea s-au transmis în istoria creştină. Cel mai mare mister al istoriei românilor este că ei nu ştiu când au devenit creştini. Aşa s-a potrivit de bine religia proto părinţilor noştri cu creştinismul, încât au devenit creştini pe nesimţite. Ascetismul nostru este ascetismul dacilor care aveau pustnici ce trăiau în munţi, în peşterile noastre carpatine. Aşa că aceasta este o continuare a tradiţiilor în formă creştină. Aceasta ar fi o idee, să zicem, care ar însemna un capitol.
N. I.: Alt capitol?
R. B.: Alt capitol este, sigur, folclorul român creştin. Tradiţia noastră creştină care se găseşte de fapt la sat. Intelectualul este un om sofisticat şi mentalitatea lui este mentalitatea universală a intelectualului. Dar ţăranul român păstrează într-însul o mare adâncime a credinţei în Dumnezeu, exprimată în formă folclorică, şi în forma mitului. A apărut de curând “Mitologia românească” a lui Mircea Olinescu. Este ideea noastră, a poporului român, despre mântuire, despre îngeri, despre neamuri, despre Ileana Cosânzeana şi Muma Pădurii. Toate lucrurile acestea, deşi sunt populare, în basmele noastre, se găseşte adevărata concepţie a românilor despre Dumnezeu. Viaţa fără moarte se găseşte în basmele şi poeziile noastre, în balade. O să-i blesteme Dumnezeu pe folcloriştii români dacă nu le reînvie. Şi nu le aduc din nou, pentru că tot ce avem noi intelectual creat, dacă nu este inspirat din popor, dacă nu are rădăcinile în spiritualitatea populară, nu este autentic. Eu îl admir pe Enescu, dar nimeni nu se interesează de Oedip, pentru că este o temă tratată de mulţi. Dar noi prin Enescu am pierdut o ocazie. Dacă ne dădea un Burebista, un Deceneu, ceva al nostru, rămânea în istorie cu mult mai mult.
N.I.: Dintre ideile pe care le discutăm acum, ce aţi scris, ce aţi publicat?
R. B.: Numai articole izolate. În al doilea volum pe care l-am scris sunt articole izolate pe care le-am publicat în presa română, în special în “Cuvinte româneşti” de la Toronto.
N. I.: Nu v-aţi gândit la o sinteză care să fie tipărită şi difuzată în ţară?
R. B.: Dacă mă ajută mintea, că eu sunt la 82 de ani, şi le spun la maicile unde sunt, că dacă o iau razna să nu vă mai uitaţi la mine, dar desigur că, dacă mă ajută mintea, m-am gândit la o sinteză. Cum spuneam, e mai bine dacă mă întreabă cineva, decât să le scriu eu.
N. I.: Noi dorim să vă dea Dumnezeu sănătate, dorim să vă duceţi acest proiect la capăt.
Şi, poate, când o să reveniţi în ţară, o să ne mai întâlnim. Vă mulţumim.
(Interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 841-844

Sursa

DUMINICA MIRONOSITELOR, ZIUA FEMEII CRESTINE: “Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Despre starea de moarte a duhului omenesc

  • fragment din Predica Sf. Ignatie Briancianinov la Duminica Mironositelor –
  • (de mentionat ca Sfantul a murit chiar intr-o zi cand Biserica praznuia Duminica Mironositelor, in anul 1867)

“Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?”

Aceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume inteles de taina. El e atat de ziditor ca dragostea de aproapele si dorinta ca el sa capete folos duhovnicesc nu ne ingaduie sa-l trecem sub tacere.
Mormantul este inima noastra. Inima a fost candva biserica; ea s-a facut mormant. In el intra Hristos prin taina Botezului ca sa salasluiasca intru noi si sa lucreze intru noi. Atunci inima este sfintita ca biserica a lui Dumnezeu. Noi ii rapim lui Hristos putinta de a lucra atunci cand dam viata omului nostru celui vechi, cand lucram mereu dupa imboldul vietii noastre cazute, al ratiunii noastre otravite de minciuna. Hristos, Care a fost adus prin Botez in suflet, continua sa ramana in noi, dar este ca ranit si omorat de purtarea noastra. Biserica nefacuta de mana a lui Dumnezeu se preface in mormant stramt si intunecos.

La intrarea acestuia este pravalita o piatra mare foarte. Vrajmasii lui Dumnezeu pun la mormant straja, pecetluiesc deschizatura astupata cu piatra, legand prin pecete piatra de stanca pentru ca, in afara greutatii, si pecetea sa nu ingaduie nimanui a se atinge de piatra. Vrajmasii lui Dumnezeu vegheaza ei insisi asupra pazei mortului! Ei au nascocit si au randuit toate piedicile cu putinta pentru a preintampina Invierea, pentru a o impiedica, pentru a o face cu neputinta. Piatra este acea boala a sufletului prin care se pastreaza neatinse toate celelalte boli, si pe care Sfintii Parinti o numesc nesimtire. “Ce fel de pacat este acesta? Nici nu am auzit de el”, vor spune multi. Dupa definitia Parintilor, nesimtirea este starea de moarte a simturilor duhovnicesti, este moartea nevazuta a duhului omenesc in ce priveste lucrurile duhovnicesti, el fiind totodata viu fata de lucrurile materiale. Se intampla uneori ca, in urma unei indelungate boli trupesti, sa se cheltuiasca toate puterile, sa paleasca toate calitatile trupului: atunci boala, neafland hrana, inceteaza sa mai sfasie trupul; ea il paraseste pe bolnav, lasandu-l istovit, ca mort, neinstare sa faca nimic din pricina istovirii de catre suferinte, din pricina cumplitei, mutei stari bolnavicioase care nu se vadeste prin nicio suferinta aparte. Acelasi lucru are loc si in sufletul omenesc.
Viata nepasatoare petrecuta vreme indelungata in mijlocul imprastierii statornice, in mijlocul pacatelor statornice savarsite de buna voie, in uitare de Dumnezeu, de vesnicie, in neluare-aminte sau in luarea-aminte cat se poate de superficiala la poruncile si invatatura Evangheliei: ei bine, aceasta viata rapeste duhului nostru impreuna-simtirea fata de lucrurile duhovnicesti, il omoara in privinta lor. Fara a inceta sa mai fiinteze, acestea sunt pentru el ca si cum n-ar fi, intrucat viata lui in ce le priveste a incetat: toate puterile lui sunt indreptate numai spre material, spre vremelnic, spre desertaciune, spre pacat. Oricine vrea sa cerceteze fara impatimire si in chip temeinic starea sufletului sau va vedea cat de mare este insemnatatea ei, va vedea cat de grea este ea, va recunoaste ca ea este vadire si marturie a starii de moarte a duhului.
Cand vom vrea sa ne indeletnicim cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu, ce plictiseala ne va apuca! Ce greu de inteles, ce putin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim sa scapam mai repede de aceasta lectura! De ce? Pentru ca nu avem impreuna-simtire fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Cand ne sculam la rugaciune, ce uscaciune, ce raceala simtim! Cum ne grabim sa terminam rugaciunea noastra superficiala, plina de imprastiere! De ce? Fiindca suntem straini de Dumnezeu: credem in existenta lui Dumnezeu cu o credinta moarta; El nu exista pentru simtirea noastra. Pentru ce am uitat de vesnicie? Suntem cumva scosi din randul celor ce trebuie sa intre in necuprinsul ei taram? Oare nu ne asteapta moartea, asa cum ii asteapta si pe ceilalti oameni? Si atunci, pentru ce am uitat de vesnicie? Fiindca ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindca niciodata nu ne gandim si nu vrem sa ne gandim la vesnicie, fiindca am pierdut pretioasa ei presimtire si am dobandit un fel mincinos de a simti pribegia noastra pamanteasca. Acest fel mincinos de a simti ne infatiseaza ca nesfarsita viata noastra pamanteasca. Suntem atat de amagiti si atrasi de el incat randuim potrivit lui toate faptele noastre, aducand puterile sufletului si trupului jertfa stricaciunii, neingrijindu-ne deloc de lumea cealalta, care ne asteapta: si, totusi, va trebui negresit sa devenim vesnici locuitori ai acelei lumi.
De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea desarta, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osandirea aproapelui, batjocurile muscatoare? De ce petrecem multe ceasuri in cele mai desarte distractii fara a simti nicio greutate, de ce nu ne mai saturam de ele, de ce ne straduim sa trecem de la o indeletnicire desarta la alta si nu vrem sa dam macar cateva clipe cercetarii pacatelor noastre, plansului pentru ele? Fiindca am dobandit impreuna-simtire fata de pacat, fata de tot ce este desartaciune, fata de tot lucrul prin care intra pacatul in om si prin care se pastreaza pacatul in om; fiindca am pierdut impreuna-simtirea fata de toate indeletnicirile prin care intra in om virtutile cele iubite de Dumnezeu, prin care acestea se inmultesc si se pastreaza in om. Nesimtirea este sadita in suflet de lumea cea vrajmasa lui Dumnezeu si de ingerii cazuti cei vrajmasi lui Dumnezeu, cu impreuna-lucrarea slobodei noastre voi. Ea creste si se intareste prin vietuirea dupa principiile lumesti; ea creste si se intareste atunci cand omul urmeaza propriei sale ratiuni si voi cazute, cand el paraseste slujirea lui Dumnezeu si cand slujeste lui Dumnezeu cu nepasare.
Cand nesimtirea se atinge de suflet si devine insusire a lui, lumea si stapanitorii acestea lumi pun pe piatra pecetea lor. Aceasta pecete sta in impartasirea duhului omenesc cu duhurile cazute, in insusirea de catre duhul omenesc a intiparirilor lasate in el de catre duhurile cazute, in supunerea fata de silnica inraurire si stapanire a duhurilor lepadate. Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Intrebarea este plina de grija, intristare, nedumerire. Simt aceasta grija, aceasta intristare, aceasta nedumerire acele suflete care s-au indreptat spre Domnul, care au parasit slujirea lumii si pacatului. Inaintea privirii lor se descopera, in toata infricosatoarea sa cuprindere si insemnatate, boala nesimtirii. Ele doresc si sa se roage cu strapungere, si sa se indeletniceasca cu citirea Cuvantului lui Dumnezeu in afara oricarei alte citiri, si sa isi vada necurmat pacatosenia, sa se indurereze pentru ea fara incetare: intr-un cuvant, doresc sa devina ale lui Dumnezeu. Si aceste suflete intampina inauntrul lor o impotrivire neasteptata, necunoscuta de catre slujitorii lumii: nesimtirea inimii. Inima, pe care viata nepasatoare dinainte a ranit-o de moarte, nu da niciun semn de viata. In zadar aduna mintea ganduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre multimea pacatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfatarile raiului; in zadar se straduieste mintea sa loveasca in inima cu aceste ganduri: inima ramane fara impreuna-simtire fata de ele, de parca nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dumnezeu, nici pacatele, nici starea de cadere si pierzare nu ar avea cu ea nicio legatura. Ea doarme somn adanc, somn de moarte: ea doarme, adapata si imbatata cu otrava pacatului.
Cine ne va pravali noua piatra de pe usa mormantului? Piatra aceasta e mare foarte. Dupa povata Sfintilor Parinti, pentru nimicirea nesimtirii se cere din partea omului o lucrare statornica, rabdatoare, neincetata impotriva ei, o viata statornica, evlavioasa, de trezvie. Numai cu propriile silinte ale omului nu poate fi omorata aceasta moarte a duhului omenesc: nesimtirea este nimicita prin lucrarea harului dumnezeiesc. Acest fel de lupta impotriva vietii de nesimtire – insa, la porunca lui Dumnezeu, ingerul Lui se pogoara in ajutorul sufletului ostenit si impovarat, pravaleste piatra impietririi de la inima, umple inima de umilinta, vesteste sufletului Invierea, care este urmare obisnuita a umilintei statornice.
Umilinta este primul semn al invierii inimii fata de Dumnezeu si de vesnicie. Ce este umilinta? Umilinta este simtirea de catre om a milei si impreuna-patimirii fata de sine insusi, fata de starea sa nenorocita, fata de starea sa de cadere, fata de starea sa de moarte vesnica. Despre ierusalimitenii care au fost adusi la aceasta asezare sufleteasca prin propovaduirea Sfantului Apostol Petru si au primit crestinismul, Scriptura spune ca s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37). Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul pretios al mironositelor. Prin Inviere, el a luat-o inaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumparand mirul din timp, mergand dis-de-dimineata, o data cu primele raze ale soarelui, la mormantul de viata purtator, neluand in seama straja care pazea mormantul si pe Cel ingropat in el, au aratat si dovedit cu fapta asezarea inimii lor fata de Domnul. Darul lor s-a aratat a fi de prisos insa el a fost rasplatit insutit prin aratarea ingerului nemaivazut de catre femei, prin vestea – ce nu putea fi data decat unor oameni preaplini de credinta – a Invierii Dumnezeu-Omului si a invierii, o data cu El, a omenirii.
N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu sa-I inchinam viata noastra, sa inchinam toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neaparata nevoie de aceasta. Sa le aducem ca pe un mir la mormantul Domnului. Sa cumparam din vreme mir – aplecarea cea buna a voii noastre. Din tineretile noastre sa ne lepadam de toata aducerea de jertfe pacatului: cu acest pret sa cumparam mirul – aplecarea cea buna a voii noastre. Slujirea pacatului nu poate fi imbinata cu slujirea lui Dumnezeu: prima o nimiceste pe a doua! Sa nu ingaduim pacatului sa omoare in sufletul nostru impreuna-simtirea fata de Dumnezeu si fata de tot ce este dumnezeiesc! Sa nu ingaduim pacatului sa ne pecetluiasca cu pecetile sale, sa capete asupra noastra stapanire silnica. Cine a inceput sa slujeasca lui Dumnezeu din zilele tineretii nestricate si a ramas cu statornicie in aceasta slujire, acela e supus neincetatei inrauriri a Sfantului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceti care purced din El, dobandeste la vremea potrivita cunoasterea cu lucrul a Invierii lui Hristos, invie in Hristos cu duhul, se face, prin alegerea si porunca lui Dumnezeu, propovaduitor al Invierii inaintea fratilor sai. Cine s-a robit pacatului din nestiinta sau tarat de pacat, a intrat in impartasire cu duhurile cazute, s-a alaturat lor, a pierdut in duhul sau legatura cu Dumnezeu si cu locuitorii cerului, acela sa se tamaduiasca prin pocainta. Sa nu amanam tamaduirea noastra de pe o zi pe alta, ca sa nu vina fara veste moartea, sa nu ne rapeasca pe neasteptate, ca sa nu ne aratam neinstare a intra in salasurile nesfarsitei odihne si praznuiri, ca sa nu fim aruncati, ca niste neghine netrebnice, in focul iadului, ce arde vesnic si nu mistuie niciodata.
Tamaduirea bolilor invechite se savarseste nu atat de grabnic si nu atat de lesne cum isi inchipuie nestiinta. Nu fara temei ne daruieste milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocainta; nu fara temei toti sfintii il rugau pe Dumnezeu sa li se daruiasca vreme de pocainta. Este nevoie de vreme pentru stergerea intiparirilor pacatoase, pentru ruperea pecetilor pacatului; este nevoie de vreme ca sa ne pecetluim cu pecetile Sfantului Duh; este nevoie de vreme ca sa ne curatim de intinaciune; este nevoie de vreme ca sa ne imbracam in hainele virtutilor, ca sa ne impodobim cu insusirile placute lui Dumnezeu cu care sunt impodobiti toti locuitorii cerului. In omul pregatit pentru aceasta invie Hristos, si mormantul – inima- se preface iar in biserica a lui Dumnezeu. Invie, Doamne, mantuieste-ma, Dumnezeul meu (Ps. 3,7): in aceasta tainica si totodata adevarata Inviere a Ta sta mantuirea mea. Amin”.
(in: Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008).

Sursa

Potirul comun este o mare minciună!

1

Potirul comun este o mare minciună! O folosesc preoții care nu vor să întrerupă pomenirea. Toate canoanele vorbesc despre rugăciunea în comun cu ereticii ca motiv de despărțire de Biserică;

-Cei morți pot fi duși la preoții pomenitori pentru slujba înmormântării, dacă acolo s-au îmbisericit. Pot merge și cei care s-au îngrădit de aceștia (precizăm că la slujba de înmormântare nu este pomenit ierarhul). Adevărata problemă este: ce facem înainte de moarte?!;

-Este adevărat că Biserica fără episcop nu poate fi înțeleasă. De aceea, prin îngrădirea de erezie și apărarea Ortodoxiei, Biserica se îngrijește să aibă episcopi (ortodocși, nu falși sau mincinoși);

Puțin spus, Biserica deja a pierdut din grație, înaintea lui Dumnezeu, datorita renovărilor sau adăugarea altor lucrări in Biserică cu bani europeni, bani spurcați de la ECUMENIȘTI. La mine s-a intâmplat acest lucru și s-a șters Sfânta Icoană cu Adam și Eva, Protopărinții noștri, pe care este fondată Biserica. Știu că ecumeniștii zic despre acest lucru, „că este o metaforă… utopie…!”

*

1

De ce Mănăstirea Paltin Petru Voda a fost aleasă ca acțiunea de „albire” a lui Teofan Savu?

Iată cum conducerea Mănăstirii Paltin Petru Vodă distrug ctitoria antiecumenistă a părintelui Iustin Pârvu.

Părintele Justin a spus următoarele despre arhiereii romani:

” Din ăștia nu mai faci oameni.”

– despre Teofan: ”Din asta mai bun nu poți face, dar mai rău, da.”
– este eretic ecumenist, filopapist si filomonofozit. Niciodată nu a retractat in public la cele doua erezii:

1 – ”Același Hristos se afla pe sfintele mese ale Bisericii Ortodoxe si ale bisericii romano-catolice.”

2 – ”Este o absurditate sa susțină cineva ca este deținătorul adevărului absolut.”

A semnat in ascuns recunoașterea monofiziților ca Biserica mântuitoare, argumentând cu următoarea hula: ”Sf. Părinți nu au avut suficienta dragoste când au dat anatemei pe monofiziți.”

*

1

Acum este trimis ca sa reeduce mai mult obștile de călugări si maici de la Petru-Voda si Paltin. Sa se asigure ca nimeni nu va face probleme in marșul triumfal al ecumeniștilor spre intronizare lui antihrist.
Minciuno-episcopul teofan te executa pe la spate, amăgind multa lume cu masca evlaviei.Nici un călugăr sau maica nu va mișca in front. Care mișca…Afara. Cei mai mari vrăjmași ai lui Hristos sunt acest soi de arhierei ecumeniști. Cel mai bun pentru stilul fățarnic si fals al antihristului ( afișat la început pentru cucerirea puterii mondiale ) este domnul Teofan Savu. Il depășește pe Daniel in vicleșug si fățărnicie. Nici nu m-am dus la slujbele lui, nu mai iau binecuvântare de la el si nici nu-l mai pomenesc datorita ereziei ecumenismului , nici pe el si nici pe un arhiereu ecumenist pana la ieșirea lor publica din CMB si din toate organismele ecumeniste. Doamne, scăpa Biserica de ecumeniști.

*

1

Cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Orthodoxiei?
Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.
Un teolog ca Ierotheos Vlachos nu cunoaste viața si lucrările sfântului Vasile cel Mare. Ce urmareste acest CAL TROIANpregatit special pentru aceste timpuri.

*

1

Mitropolitul Ierotheos Vlachos calul troian pregatit pentru a sparge rezistența antiecumenistă din România

Suspiciunea este că Ierotheos Vlachos este în ograda apostaziei şi doar pozează în anticretan şi antiecumenist, spre păcălirea unor reali antiecumenişti şi anticretani. Adică, e omul pregătit pentru rolul de a-i duce în derivă pe cei care se preconiza că nu vor înghiţi gogoşile pentru proştii învederaţi– a căror înecare în marea apostaziei cretane a fost plănuită pe două căi principale:

În Creta nu s-a întâmplat nimic, nu s-a schimbat nimic, deci nici nu are rost să vă informaţi sau să vă informăm;

„Sfântul şi Marele Sinod”, la care totul a fost ortodox, iar cine se opune este ultraortodox şi trebuie eliminat.

Previzibil, nu chiar toţi oamenii puteau fi amăgiţi prin variantele facile, adică 1 şi 2, ci era evident că va exista şi o grupare refractară la ortodoxia sinodului şi suspicioasă la adresa bunelor intenţii ale ierarhilor adunaţi acolo. Este vorba tocmai de cei pentru care a fost conceput punctul 22, acela cu represaliile şi osândirea celor care se vor opune sinodului, deci e clar că artizanii apostaziei au ştiut la ce să se aştepte.

*

1

O singura intrebare ar trebui pusa lui minciuno-mitropolitului Ierotheos Vlachos: De ce esti sarlatan si umbli a prostii oamenii?

Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.

*

1

Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.

Cum este cu putinţă pentru [pseudo]ierarhii cei de o împreună-cugetare cu acesta, care clar, constant şi cu convingere – ceea ce nu este făcut deloc din slăbiciune de caracter – tăgăduiesc exclusivitatea ecleziologică şi soteriologică a Bisericii celei Una (şi Singura), anume, cea Ortodoxă, să fie altcumva decât caterisiţi?
Mai mult, cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Orthodoxiei?

În Tradiţia Ortodoxă, ierarhii eretici, chiar încă neosândiţi de către un sinod, au fost socotiţi dintotdeauna caterisiţi: în afara comuniunii de Credinţă şi în afara Bisericii.
Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.
Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare?
Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).

Mai târziu, episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare, “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).

*

1

”Pâinea Euharistiei (=Sfintei Împărtășanii) nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” (Biserica)…

Taina Euharistiei ”se numește Împărtășanie fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare și cu adevărat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtașia la Trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci pentru că ne împărtășim dintr-o singura pâine, ne facem cu toții un trup și un sânge al lui Hristos, și unii altora mădulare, ajungând de un trup cu Hristos. Pentru aceea cu toată puterea să ne păzim a nu lua împărtășanie de la eretici, nici să le-o dăm. Nu dați cele sfinte câinilor, zice Domnul, și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri și osândei lor.”

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor dumnezeiești-omenești al ortodocșilor (Sfântul Teodor Studitul) vestește tuturor oamenilor:

a) ”Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului”.

b) În Euharistie, ”pâinea ereticilor nu este trupul lui Hristos“.

c) ”După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa este și deosebirea dintre împărtășania drept-slăvitoare (ortodoxă) și cea eretică: cea drept-slăvitoare luminează, cea eretică întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide“.

d) ”Împărtășania din mâna eretică este otravă, nu simplă pâine“.

*

1

Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserica, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserica eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mântuitoare: fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (II Corinteni 6:14).

Întâiul vârf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: ”De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te” (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic“, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfânta Împărtășire, se mai găsește oare în sfânta credință Apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, ”să nu-l primiți în casă” (II Ioan 1:10).

Ereziile nu sunt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfânta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este dumnezeiesc-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine și îndeosebi în Sfânta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iuda; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii dumnezeiești-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei Una.

*

1

In învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta Dumnezeu-omeneasca și atotcuprinzătoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu exista și nici nu pot să existe “Taine”; așadar, nu poate exista nici o “între-împărtășire” (“inter-communio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor și nu invers.
Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gândite în afară de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor taine în afară de ea, nici nu le socotește taine, până la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Câtă vreme cineva rămâne în afară de Biserica, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserica eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mântuitoare: fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (II Corinteni 6:14).

Predicile Sfantului Luca al Crimeei si Parintelui Sofian Boghiu: Cum putem merge pe calea sfintelor femei?

Sfantul Luca al Crimeii – Predica rostita in Duminica Femeilor Mironosite

“Astăzi Sfânta Biserică pomeneşte şi preamăreşte pe sfintele femei mironosiţe, primele martore ale invierii lui Hristos. A binevoit Domnul ca anume ele să-L vadă primele Inviat din morţi. Cine au fost aceste sfinte femei? De ce sunt numite mironosiţe? Acestea au fost femeile care L-au iubit cu toată inima pe Domnul Iisus Hristos, care I-au slujit cu multă grijă in toate nevoile vieţii Lui in trup, care impreună cu Apostolii invăţau, ascultând sfintele Lui cuvântări, pe care putem să le numim chiar femei-apostoli.

1Pe una dintre ele si cea mai inflăcărată, Maria Magdalena, o numesc intocmai cu Apostolii. Când citim că Domnul Iisus Hristos S-a arătat mai intâi femeilor mironosiţe, apare o intrebare firească: de ce nu S-a arătat intâi de toare Preasfintei Sale Maici? In Evanghelie nu găsim nici o menţiune că Domnul S-ar fi arătat ei. Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, spunea că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu era in rândul acelor femei mironosiţe cărora li S-a arătat Domnul, fiindcă în Evanghelia de la Marcu se spune că a venit la mormântul Domnului Maria Magdalena şi altă Maria; şi Sfântul Dimitrie al Rostovului spune că cealaltă Marie era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Putem să fim de acord cu o astfel de tâlcuire a marelui sfânt? Nu, necătând la profunda noastră dragoste si respect faţă de dânsul. Pentru că aţi auzit in Evanghelia de ieri de la priveghere cuvintele Sfântului Apostol Marcu, despre faptul că Domnul odată inviat S-a arătat prima dată Mariei Magdalena. Dacă aşa vorbeşte Sfântul Apostol, inseamnă că aşa a si fost.

De ce S-a arătat Domnul mai intâi femeilor mironosiţe, iar nu Preacuratei Sale Maici? De ce nu S-a arătat Sfinţilor Săi Apostoli?

Pentru că Domnul cunoştea inima femeiască. Ştia că ea este extrem de sensibilă si plină de dragoste, atinge tot ce este măreţ, tot ce este tainic, tot ce este sfânt, mult mai uşor decât o fac inimile mai dure ale bărbaţilor, fiindcă acestora le este propriu să primească totul cu multă reflecţie, să creadă intâi de toate raţiunii minţii lor.
La femei nu este aşa. Ele nu reflectă atât de mult cum o fac bărbatii. Acestea cuprind cu inimile lor curate toata dreptatea, tot adevarul rapid si usor. Există două feluri de cunoaştere — cunoaşterea cu mintea si cunoaşterea cu inima, acea cunoastere cu inima pe care filosofii o numesc cunoaştere intuitivă. Cu inima se cunoaşte ce este mai important — ceea ce nu poate cunoaşte mintea. Inima este organul cunoaşterii superioare, a comuniunii noastre cu Dumnezeu, cu toată lumea nevăzută. Inima de femeie intr-o măsură mult mai mare decât cea de bărbat dispune de această capacitate a cunoaşterii intuitive, a cunoaşterii nemijlocite, fără multe raţionamente. In aceasta constă marele avantaj al femeilor faţă de bărbaţi.

Anume de aceea bisericile noastre sunt pline de femei. Femeile, cu inima lor, se adresează mai uşor Domnului Iisus Hristos, mai uşor primesc si cunosc tot ce este sfânt. Mărire femeilor!

Astăzi este marea sărbătoare creştină a femeilor, zi în care în persoana sfintelor femei mironosiţe se preamăreşte si se preaînalţă inima femeiască. Există ziua de 8 martie dedicată femeilor. Dar ziua creştină a femeilor este mult mai importantă. De ce oare? Pentru că noi sărbătorim cel mai sfânt dintre toate drepturile omeneşti, pe care l-au primit femeile de la insuşi Domnul Iisus Hristos: dreptul tuturor femeilor la atingerea celei mai inalte demnităţi omeneşti, sfinţenia; dreptul la cea mai apropiată prietenie cu Domnul Iisus Hristos, dreptul de a fi inălţate mai presus de orice. Pentru că, spuneţi-mi, cine este mai mare decât sfintele muceniţe, decât cea intocmai cu Apostolii Maria Magdalena sau Nina, luminătoarea Georgiei? Cine este mai inaltă decât ceata cuvioaselor femei?

Ele sunt vârful demnităţii omeneşti. Si această demnitate au primit-o femeile astăzi in persoana femeilor mironosiţe.

Să ne intoarcem acum la acea intrebare pe care am pus-o la inceput: de ce Domnul Iisus nu S-a arătat intâi de toate Preacuratei Sale Maici, după cum ar fi dorit inimile noastre?

Noi vom da o explicaţie diferită decât cea pe care a dat-o Sfântul Dimitrie al Rostovului: de aceea nu S-a arătat Domnul Iisus Hristos Preacuratei Sale Maici, pentru că toate apariţiile Lui de după Inviere au avut un singur scop: să le incredinţeze pe mironosiţe, să-i incredinţeze pe Apostoli, iar printr-inşii toată lumea creştină de adevărul Invierii Sale.
Dar să ne gândim: oare avea nevoie Hristos s-o convingă de veridicitatea invierii Lui pe Preacurata Sa Maică? Sigur că nu, pentru că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost mult mai apropiată de Fiul Său decât femeile mironosiţe si Apostolii.
Aţi auzit in Evanghelia care s-a citit că Preasfânta Fecioară. Maria, după Naşterea lui Hristos, a auzit cuvinte minunate despre Dânsul de la Ingeri, văzând inchinarea magilor, auzind cuvinte neobişnuite pe care le vorbea Copilul Iisus in templul din Ierusalim in1mijlocul cărturarilor si fariseilor si păstra toate acestea in inima ei. Aici s-au intipărit adânc cuvintele lui Hristos, care mărturiseau despre Dumnezeirea Lui. Ea niciodată nu s-a indoit de Invierea Lui, primea toate cuvintele lui Hristos cu credinţă deplină in veridicitatea lor. Dacă se spune despre Sfinţii Apostoli că nu inţelegeau când Domnul Iisus Hristos le vorbea că va fi dat in mainile păcătoşilor, văzând inchinarea magilor, auzind cuvinte neobişnuite pe care le vorbea Copilul Iisus in templul din Ierusalim in mijlocul cărturarilor si fariseilor si păstra toate acestea in inima ei. Aici s-au intipărit adânc cuvintele lui Hristos, care mărturiseau despre Dumnezeirea Lui. Ea niciodată nu s-a indoit de Invierea Lui, primea toate cuvintele lui Hristos cu credinţă deplină in veridicitatea lor. Dacă se spune despre Sfinţii Apostoli că nu inţelegeau când Domnul Iisus Hristos le vorbea că va fi dat in mainile păcătoşilor, că Îl vor bate şi Îl vor ocăra, Îl vor răstigni pe cruce, atunci desigur, nu la fel se poate spune despre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ea a primit deplin aceste cuvinte, ştia că Îl va vedea pe Fiul Său chinuit pe Crucea de pe Golgota.

In faţa ochilor ei stătea mereu imaginea strălucind de lumina cerească a Invierii lui Hristos. Ea ştia că va fi aşa cum a spus Hristos; ştia că El nu doar va fi răstignit, dar va si invia a treia zi. De ce trebuia să fie ea convinsă, când nu se indoia de aceasta?

Toate arătările lui Hristos, repet, au avut scopul să-i convingă pe oameni de veridicitatea Invierii Lui. Iată de ce, după cum presupunem noi, Domnul Iisus Hristos nu S-a arătat Intai Preasfintei Sale Maici.
In Evanghelii nu sunt scrise multe din cele pe care le-a săvârşit Hristos, nici din cele pe care le-a invăţat El. Dacă In Evanghelie nu găsim nicăieri scris despre faptul că Domnul S-a arătat după Inviere Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, inseamnă că aceasta nu s-a petrecut. Neindoielnic că in iubirea Lui atotcuprinzătoare de Fiu S-a arătat Maicii Sale si a avut cea mai profundă comuniune cu ea după Invierea Sa. De acest fapt nu se poate indoi nici o inimă creştină. Să nu se tulbure nimeni de faptul că Domnul Iisus Hristos S-a arătat primul Mariei Magdalena si in urma ei altor femei mironosiţe.
Ştiţi că pe toţi sfinţii, pe toţi ucenicii Săi apropiaţi, Domnul i-a dat pentru noi exemplu si model. Sfinţilor Apostoli le urmează toată lumea creştină. Sfintelor femei mironosiţe trebuie să le urmeze toate femeile creştine, trebuie să meargă pe aceeaşi cale pe care au mers mironosiţele — pe calea celei mai fierbinţi supuşenii, celei mai pline de abnegaţie iubiri faţă de Domnul Iisus Hristos.
Toate femeile care trăiesc in prezent trebuie să ia exemplu de la sfintele femei mironosiţe, care I-au slujit Domnului cu tot ce-au putut — cu grija de El cu munca lor, cu dragostea fierbinte.
Domnul Iisus Hristos nu este acum cu noi. El este cu Tatăl Său pe Scaunul Slavei. Nu puteti nemijlocit sa-I aduceti Lui grijile voastre, cum i le aduceau sfintele femei mironosiţe.

Dar oare n-aţi auzit ce vorbea Domnul Iisus Hristos despre cei lipsiţi, despre cei săraci, despre toţi cei care suferă? Oare nu ştiţi că Domnui in persoana fiecărui sărac stă in faţa voastră, aşteptând grija dumneavoastră?

In cuvântarea Sa despre infricoşătoarea Judecată, El i-a condamnat pe oamenii nemiloşi pentru că nu L-au hrănit când era flămând, nu L-au imbrăcat cand era gol, nu L-au vizitat când era in temniţă. Si când cu uimire L-au intrebat pe El păcătoşii: Doamne! Când Te-am văzut flămând, sau gol, sau bolnav, sau in temniţa si nu Ti-am slujit Tie? — El le-a răspuns: Pentru ca n-aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut!

1Dacă este aşa, inseamnă că şi in prezent fiecare inimă de femeie, care doreste să verse dragostea asupra lui Hristos, are posibilitate să facă aceasta. Oricare dintre voi poate să reverse dragostea sa, darurile sale asupra fraţilor mai mici ai lui Hristos. Aceasta va fi la fel cu slujirea pe care au dus-o sfintele femei mironosiţe. Ele duceau vasele de alabastru cu mir, ele duceau aromatele ca să ungă trupul mort al Domnului Iisus Hristos. De aceea sunt numite: mironosiţe. Iar vouă vi se cade să-I aduceţi Domnului Iisus Hristos căţui de aur, pline de tămâia milostivirii voastre faţă de săraci, de dragostea voastră, de compătimirea voastră.

Mergeţi pe calea sfintelor femei spre Hristos, mergeţi după sfintele femei mironosiţe — si veţi ajunge acolo unde se bucură şi ele cu bucurie veşnică fara sfârşit!”

20 mai 1945

(Sfantul Luca al Crimeei, Predici, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Parintele Sofian: Cuvant la Duminica Mironositelor

fragment

“(…) Se ştie că cea mai sfântă şi cea mai firească chemare a femeii este chemarea de soţie şi de mamă. Cum sunt soţiile, aşa devin şi soţii lor. Femeia are foarte multă influenţă in1căminul ei. Dacă este rea, căminul este compromis. Dacă este bună, face rugăciune tot timpul vieţii sale, incât să aibă o lumină şi o faţă bună cu intreaga ei familie. Cum sunt mamele, aşa sunt şi copiii lor, şi aşa este şi societatea în care trăim. Cei mai mulţi şi cei mai mari oameni nu au credinţa pe care o invaţă din carte, ci credinţa pe care le-o sădeşte in suflet mama in copilărie, cei şapte ani de acasă. Venise intr-o bună zi aici un tânăr, era inginer şi intreb: “De unde sunteţi?“, imi spune că din partea de nord a Moldovei. „Câţi copii aţi fost“?

„Părinte, am fost doisprezece copii la părinţi. Toţi trăim, avem o stare bună fiecare, câte un titlu academic, incat suntem toţi aranjaţi. Ne-a fost bucuria“, spunea el, „că in casa părintească niciodată de când ţin eu minte, de când eram prunc, nu am auzit certându-se mama cu tata. Era o armonie desăvârşită intre ei. Si astfel ne-au ajutat şi pe noi, ca acum când trăim fiecare in familia [noastră], acelaşi duh să fie la fiecare in familie. Nu ne certăm. Chiar dacă avem nişte nedumeriri, intre patru ochi ne explicăm lucrurile şi ducem o viaţă liniştită, ca să fie pildă pentru copii“.

Un inginer din zilele noastre…

Copilul, chiar când ajunge mare, trăieşte viaţa mamei. Vede cu ochii mamei, vorbeşte adeseori cu vorbele mamei, simte cu inima mamei… Mama este jumătatea copiilor, cum spune un mare filozof din vechime, Aristotel, şi de aceea rolul ei în creşterea copiilor nu-l poate înlocui nici o şcoală nici un pedagog. De râvna lor, ca soţii şi mame, atârnă buna creştere a copiilor, sănătatea şi bunăstarea familiei şi insuşi viitorul şi valoarea poporului în care sunt asemenea mame şi soţii vrednice.
Era un mare filozof şi un orator păgan, în timpul marilor Părinţi din veacul al patrulea, se chema Libanius, era orator vestit şi se prezentau [la el] studenţi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Grigorie Teologul şi alţi mulţi studenţi iluştri, creştini. S-a informat (…), a aflat că toţi erau creştini şi mamele erau creştine. Si a spus intr-un avânt de admiraţie: „Ce admirabile mame au creştinii! Cresc asemenea copii…“! Aşa ar trebui să spunem şi noi [despre] neamul românesc: „Ce admirabile mame are acest neam, de se ridică asemenea vlăstare, frumoase, luminoase, cinstite, cu toate insuşirile unui Om adevărat, scris cu O mare“!
Se spune că bărbatul are intâietatea minţii şi a inteligenţei. Femeia are intâietatea inimii, a sentimentului, are suflet simţitor şi delicat, făcut parcă pentru a mângâia, a alina, a pătimi, a dărui. Si aşa este. Folosiţi din plin aceste alese insuşiri cu care v-a invrednicit şi v-a inzestrat Dumnezeu!
Se spune de asemenea că femeia intrece pe bărbat in evlavie şi se ştie că in toată lumea 1şi în toate timpurile, femeile au ocupat şi ocupă cele mai multe locuri din biserici, ele fiind mai credincioase şi mai dispuse pentru jertfelnicie. Folosiţi din plin şi aceste daruri, căci prin evlavie sinceră şi prin rugăciune stăruitoare către Dumnezeu şi către toate puterile cereşti, vă veţi putea intări puterile trupeşti şi sufleteşti, veţi dobândi o anumită linişte şi o pace lăuntrică, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da în cel mai inalt grad. Vă veţi imbogăţi astfel sufletele cu smerenia, cu credinţa, cu nădejdea, cu buna cuviinţă, cu bunătatea inimii, atât de necesare şi nouă, şi celor dimprejurul nostru. Dobândind asemenea daruri, veţi putea impărţi din ele şi celor care nu le au. Si mai ales străduiţi-vă ca asemenea virtuţi şi daruri să rodească din plin în familiile dumneavoastră.
Fraţi şi surori creştine, sfintele femei purtătoare de mir, prietene duhovniceşti cu Maica Domnului, şi toate cele care au urmat exemplul sfintei sale vieţi, s-au hrănit din plin din aceste daruri care sunt roade ale Duhului Sfânt, şi de aceea s-au invrednicit de mare cinste, şi din partea oamenilor, şi din partea lui Dumnezeu, mai ales. Astăzi, în ziua pomenirii lor, privind la frumuseţea duhovnicească a vieţii lor, să urmăm credinţa lor neşovăielnică, să râvnim a face bine cu râvna lor neobosită, să trăim în evlavie curată, in smerenie şi in bunătatea inimii, aşa cum au trăit şi ele. Ca să vă invredniciţi şi dumneavoastră, soţii şi mame creştine, şi să ne invrednicească Dumnezeu şi pe noi pe toţi, binecuvântându-ne cu binecuvântarea Celui răstignit şi înviat, Iisus Hristos Domnul, să ne puteam bucura din plin de bucuria sfintei Sale Invieri. Şi astfel pacea Lui va sălăşlui în inimile noastre, in familiile noastre, în societatea noastră, în ţara noastră şi în toată lumea. Amin.”

Rostit la 18 mai 1986

(Parintele Sofian, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

1

O alta predica a Parintelui Sofian Boghiu: Sfintele mironosiţe şi femeile creştine de azi

“Dupa cum stiti, Duminica a treia dupa Inviere este Duminica femeilor Mironosite, a credincioaselor, a gospodinelor, celor care intretineti viata in familie si in lume. Trebuie sa fiti fericite ca aveti din partea lui Dumnezeu o atentie deosebita. Si iata, prin Maica Domnului si prin sfintele femei purtatoare de mir, si dumneavoastra aveti cinstea aceasta de a avea o Duminica in an, in care sunteti cinstite in chip deosebit. Dumnezeu sa va inmulteasca harul si darul Sfantului Duh si darul dragostei crestine sa fie cu adevarat cu dumneavoastra, ca sa fiti ce trebuie sa fiti, sa intretineti caldura crestina in familie si buna intelegere. Pentru ca in familie cunoasteti ce dezastru este astazi. Nu le mai amintim pentru ca stiti dumneavoastra mai bine decat mine.
De aceea, cei care veniti la biserica, care va rugati lui Dumnezeu si aici la biserica si acasa la dumneavoastra, daca va rugati cu luare aminte, cu dragoste, cu smerenie si cu staruinta, veti avea ajutor permanent din partea lui Dumnezeu si veti fi mangaiate in necazurile dumneavoastra. S-a vorbit si vorbim si astazi despre Duminica aceasta a sfintelor femei purtatoare de mir. Nu uitati ca dumneavoastra, toate femeile crestine ortodoxe si fiicele dumneavoastra sunteti mironositele Bisericii Ortodoxe de astazi si din toate timpurile.
Copilele si tinerele fiice aduc Mir lui Hristos viata lor curata, fecioria, rugaciunea si ascultarea de parinti. Studentele si tot tineretul feminin care vin regulat la biserica, aduc si ele Mantuitorului Hristos, ca un Mir cu buna mireasma, ravna lor pentru toata fapta buna, milostenia catre cei din suferinta si ascultarea de parintele lor duhovnicesc. Mamele crestine aduc Stapanului Hristos cel mai pretios Mir crestin, adica nasterea, cresterea si educarea copiilor lor in frica de Dumnezeu. Iar mamele in varsta, bunicile si vaduvele care sunt nelipsite din sfintele biserici, aduc lui Dumnezeu mirul lacrimilor, al rugaciunilor si pastreaza cu sfintenie evlavia ortodoxa pe care o mostenim din mosi stramosi…
Iata deci ca si dumneavoastra, fiicele Bisericii Ortodoxe de astazi, sunteti urmasele mironositelor din vremea lui Hristos si purtati in inima buna mireasma a credintei, a rugaciunii si a iubirii crestine. Numai de veti alerga cu evlavie la biserica impreuna cu copiii dumneavoastra, precum alergau odinioarii sfintele mironosite la Mormantul lui Hristos.

1Despre sfintele femei va mai pot spune ca au fost momente in viata Mantuitorului Hristos, cind ele erau mai curajoase decat Apostolii. De pilda, in momentul prinderii Mantuitorului in Gradina Ghetsimani, Apostolii toti L-au parasit, afara de Sfantul Evanghelist Ioan, iar Petru Il si tradeaza si se jura de trei ori ca nu-L cunoaste pe Iisus Hristos. Insa femeile, il urmau de departe, atat la sinedriu cat si pe drumul Golgotei. Il insotesc cand Mantuitorul cade sub povara Crucii, iar mironosita Veronica Il sterge cu mahrama, care devine prima icoana cu chipul lui Hristos. Toate mironositele privesc cum Il bat in cuie si-L rastignesc intre cei doi talhari; aud ultimele cuvinte ale Mantuitorului si plang cu lacrimi amare cand Hristos isi da duhul, zicand: Savarsitu-s-a!
Dupa rastignire, cand Apostolii erau ascunsi de frica iudeilor, femeile, cu noaptea in cap, se apropie de Sfantul Mormant ca sa unga trupul Domnului, cum era obiceiul la evrei. Si tocmai atunci cand ajung la acolo si cautau trupul Domnului, gasesc mormantul Lui deschis si gol, iar un inger le spune ca Hristos a inviat, si le arata giulgiul infasurat alaturi.

Maria Magdalena, aceasta mironosita barbatoasa careia Iisus ii scoate sapte duhuri din fiinta ei si o face cea mai apriga aparatoare a crestinismului si marturisitoare a lui Hristos, plangea la mormant cand celelalte femei plecasera. Ea cauta trupul Domnului, insa mormantul era gol. Apoi intalneste pe cineva la mormant si credea ca este gradinarul. De accea il intreaba: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi ridica (Ioan 20, 15).

Atunci acel gradinar, Care era Iisus Hristos, ii spune pe nume: Maria! Tonul pe care l-a 1folosit Iisus Hristos, accentul cu care a spus, au facut ca Maria sa-L recunoasca. Desi era acelasi Iisus Hristos in carne si oase, cum Se arata El mai tarziu catre Apostoli, insa avea ceva schimbat. Fara indoiala era infatisarea Sa dumnezeiasca, chipul Sau transfigurat. De aceea nu era recunoscut decat de cei care aveau cu adevarat inima curata si ochi inimii luminati.

Atunci Maria L-a recunoscut si a cautat sa se apropie de El. Si Iisus i-a spus: Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru!

Nu dupa mult timp, Mantuitorul se arata ucenicilor Sai in Galileea, pe muntele Eleonului. Acolo avea sa-i gaseasca Iisus pe Apostoli adunati dupa inviere.

Iata deci, ca aceste sfinte femei au fost in preajma lui Iisus cel inviat, care Se arata din cand in cand, ca sa-i obisnuiasca pe toti cu trupul Sau inviat, pentru ca era o mare minune, caci pana atunci nimeni nu vazuse un trup inviat. Este vorba despre Hristos, Care a fost mort cu trupul si dovedit ca mort, pentru ca a fost rastignit pe Cruce. Apoi s-a facut aceasta verificare, impungand ostasii cu sulita in coasta Lui, din care a iesit sange si apa, cum spune Sfantul Evanghelist Ioan (Ioan 19, 34). Semnele mortului te lasa convins ca era mort. De aceea au predat trupul lui Hristos, in mainile lui Iosif si Nicodim ca sa-L ingroape.

Ei Il pun in mormant pe Iisus Hristos, pecetluiesc mormantul cu o lespede foarte grea, ca sa nu poata nici un apostol sa-L caute si sa-I fure de acolo. Dar, cu toate aceste masuri, Iisus razbeste pietrele groase si grele si, prin inviere, iese afara cu dumnezeiasca Sa putere, incat ii incredinteaza, in timp de patruzeci de zile, pe Apostoli si pe femeile mironosite si pe alte sute de persoane, ca Iisus Hristos a inviat din morti. Astfel Hristos, prin inviere, este o garantie a invierii noastre. Pentru ca asa cum Iisus Hristos a inviat din morti, cum spune Sfantul Apostol Pavel, asa si noi vom invia din morti.

Desi mergem cu trupul in mormant si ne acopera cu tarana si ne mananca viermii, incat trupul se transforind in praf si pulbere, aceasta pulbere va invia si se va reface trupul nostru si vom fi ca si acum, aceleasi persoane; si ne vom uni cu sufletul viu si vom forma acelasi om, acelasi barbat, aceeasi femeie care am fost si pe pamant. Si, dupa faptele noastre bune sau rele, vom trece dincolo, la judecata lui Dumnezeu, si vom petrece vesnicia intreaga asa cum ne-am dus viata in aceasta lume”.

(Ne vorbeste Parintele Sofian, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

1

Canoanele sunt lepădate, credinţa batjocorită, iar tu zici că nu este vădit neadevărul şi că trebuie aşteptat un sinod? Făţarnicule!

„Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui” –  Sf. Iosif Voloţki
Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.

Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. După cum ne arată clar canonul, întâi de toate trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, ca să ştie toată lumea că învățătura propovăduită de unul ca acesta nu este sănătoasă, ci pierzătoare de suflet, procedând astfel după cuvântul apostolului care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8). Astfel, nu persoana episcopului este criteriul după care se întrerupe sau nu pomenirea lui, ci credinţa propovăduită de acest episcop, iar, prin urmare, pentru a întrerupe pomenirea trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, iar nu numaidecât episcopul eretic.

Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.

Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.

Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și nefirești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.

Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mântuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.
| Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
Părintele Adrian Făgeţeanu vorbind despre Patriarhul Daniel la Mânăstirea Lainici, în aprilie 2008:

‘’Până-n prezent, niciodată Biserica noastră n-a fost condusă de eretici […]

Deci erezia Patriarhului Daniel ne duce pe toţi la dezastru… Dacă ascultăm de el, nimeni nu se va mântui. Aţi înţeles? De toate păcatele te poţi pocăi, de erezie nu. […]

Eu vă dau următorul sfat: să nu bravaţi! Ce înseamnă „a brava”? Să spui ca Apostolul Petru „Doamne, dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, Dumnezeu ce i-a răspuns: „Nu va cânta cocoşul a doua oară şi te vei lepăda de mine de trei ori”. Ci să spui cu smerenie „Binecuvântate Doamne, învaţă-mă; Stăpâne, înţelepţeşte-mă să înţeleg; Binecuvântate Sfinte, luminează-mă! Doamne Dumnezeul nostru, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, întăreşte-mă să nu Te părăsesc şi să rămân cu Tine şi cu Biserica strămoşească, Biserica Ortodoxă, să nu trec la erezia Patriarhului”. E clar?

„Dacă nu ceri de la Dumnezeu să te întărească, să te lumineze, degeaba îţi spune cineva verbal şi să te apuci tu singur să faci ceva. „Doamne, Tu învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă şi întăreşte-mă, ajută-mă, să nu Te părăsesc, să rămân în ortodoxie, să nu mă las păcălit de acest diavol care e Patriarhul ecumenismului”.
Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/canoanele_sunt_lepadate_credinta_batjocorita/2017-04-25-406

Mitropolitul Ierótheos Vlachos la Iaşi – Prilej de a-i pune întrebări despre apostazia continuă a mitropolitului Teofan


Site-ul Doxologia, ne anunță că editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei vă invită vineri, 28 aprilie 2017, începând cu ora 18.30, în Sala „Iustin Moisescu” din cadrul Ansamblului Mitropolitan – Iași, la lansarea cărților „Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Vol. II” și „Vechea și Noua Romă. De la Tradiția ortodoxă la tradițiile Apusului”, în prezența autorului, Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului. Întâlnirea va fi moderată de Pr. Dr. Roger Coresciuc, asistent universitar în cadrul Facultatăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Staniloae” din Iași.

De asemenea, duminică, 30 aprilie 2017, de la ora 18.30, Înaltpreasfințitul Ierótheos Vlachos va susține conferința „Viața duhovnicească a creștinului în societatea actuală”, moderată de Ierom. Dr. Nathanael Neacșu, în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

Sâmbătă și Duminică va merge la mănăstirea Paltin – Petru Vodă, unde va oficia sfânta liturghie.

În funcție de cum vă este mai aproape, mergeți și puneti-i următoarele întrebări mitr. Vlachos:

  • Ce părere aveți de faptul că mitr. Teofan Savu declară în pastorala de Paști la aproape un an după pseudo-sinodul din Creta
    că nu au fost erori doctrinare?
  • Ce spuneți de faptul că mitr. Teofan îi numește „dușmani ai Ortodoxiei” pe cei care nu acceptă hotărârile luate în Creta?
  • Care să fie lupta ortodocșilor împotriva ereziei, cu un astfel de ierarh?

Vizita Patriarhului Ecumenic Bartolomeu la Taize

  

                        *

*

Pe 25 aprilie 2017, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a vizitat pentru prima data comunitatea de la Taize. In aceasta vizita Patriarhul a participat la rugaciunea comuna in biserica „Reconcilierii”, in prezenta fratilor si reprezentatilor diferitelor comunitati crestine a tinerilor reuniti la Taize. De asemenea, el a binecuvantat 2 icoane si s-a recules la mormantul fratelui Roger, fondatorul comunitatii de la Taize , dupa cum ne informeaza Radio Vatican.

1

Cu o zi inainte, 24 Aprilie 2017, Patriarhul Bartolomeu a tinut un discurs la o reuniune a Consiliului Mondial al Bisericilor, in care face niste reflexii in viziunea Patriarhiei Ecumenice legate de Sinodul din Creta.

Fratele Benoît: -Este o vizita istorica, pentru ca legaturile sunt vechi cu Patriarhia Ecumenica. Sunt frati si calugari care care au trait[aici] in anii ’60, dar n-a fost niciodata o astfel de vizita, a celui mai inalt reprezentant al acestei Patriarhii si, deci, ne bucuram ca el vine si este partas rugaciunii comune cu toti fratii si Credinciosii care sunt prezenti aceasta saptamana.

Patriarhul Ecumenic : – In moartea si in Invierea Sa, Hristos ne-a impacat cu Dumnezeu. In momentul in care cantam imnurile pascale, Orient si Occident crestini impreuna, continuam sa ne rugam pentru ca lumina Invierii sa ne conduca pe calea unitatii si a comuniunii.

Fratele Alois: Este un simbol pe care vrem sa-l partajam, reconcilierea care ne-a fost adusa de Hristos. Si faptul de a ne ruga impreuna, ca Patriarhul vine sa se roage aici, impreuna cu noi, este ca o anticipare a acestei reconcilieri pe care Hristos a dat-o deja umanitatii, dar pe care nu o traim destul de deplin.

Reporter: Il vom intalni pe Patriarhul Bartolomeu alaturi de Papa Francisc, in vizita sa la Cairo, vinerea si sambata viitoare …

RUGĂCIUNI ÎMPREUNĂ CU ERETICII

(Fotografii de pe Pagina Patriarhiei Ecumenice)

A schimbat modul de viață al Bisericii pentru a-l aduce mai aproape de modul de viață al comunităților eretice, reforma calendaristică


Cea de-a doua Epistolă Îndurerată a Mitropolitului Filaret Vosnejenski adresată tuturor Întâistătătorilor Bisericii.

Prin aceste epistole a răsunat încă o dată cuvântul cu putere al Adevărului într-un veac din ce în ce mai întunecat și mai păcătos, încercând să atragă atenţia asupra apostaziei din biserica ortodoxă oficială manifestată prin erezia ecumenistă și să tragă semnalul de alarmă al devierii subtile și treptate de la ortodoxie a acesteia. Glasul epistolelor strigă și astăzi în pustiul împietrit al inimilor noastre…

Sfinţiilor Lor şi Preafericirilor Lor,
Întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe,
Înaltpreasfinţiţi Mitropoliţi, Arhiepiscopi şi Episcopi

Oamenii Domnului care locuiesc în Eparhia lui îi sunt încredinţaţi Episcopului, şi de la el se va cere să dea socoteală pentru sufletele lor, conform celui de-al 39-lea Canon Apostolic. Cel de-al 34-lea Canon Apostolic rânduieşte că un Episcop poate să facă numai acele lucruri care privesc propria sa Eparhie şi teritoriile care îi aprţin.
Există însă situaţii în care evenimentele sunt de o aşa natură încât influenţa lor se extinde şi dincolo de graniţele unei Eparhii, sau chiar şi de cele ale uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimente cu un astfel de carcter global nu pot fi ignorate de nici un Episcop Ortodox care, în calitate de urmaş al Apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale împotriva feluritelor ispite. Viteza fulgerătoare cu care se pot răspândi ideile în zilele noastre face o asemenea oblăduire cu atât mai imperativă acum.

Îndeosebi turma noastră, aparţinând părţii libere a Bisericii Rusiei, este răspândită în toată lumea. Prin urmare, ceea ce tocmai a fost menţionat, i se ptriveşte foarte bine.

În consecinţă, Episcopii noştri, când se întrunesc în Sinoadele lor, nu-şi pot limita discuţiile la hotarele restrânse ale problemelor preoţeşti şi administrative care apar în Eparhiile lor respective, ci trebuie în plus să-şi îndrepte atenţia către probleme de o importanţă generală pentru întreaga Lume Ortodoxă, căci suferinţa uneia dintre Biserici este ca „o suferinţă asupra tuturor, atrăgând plângerea tuturor“(Filipeni 4, 14-16). Şi dacă Sfântul Pavel Apostolul a fost slab cu cei care erau slabi şi înflăcărat cu cei care erau umiliţi, atunci cum putem noi, Episcopii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători la înflorirea rătăcirilor care ameninţă mântuirea sufletelor multor fraţi de-ai noştri întru Hristos?

Tocmai în spiritul unei astfel de conştiinţe ne-am adresat deja o dată tuturor Episcopilor Sfintei Biserici Ortodoxe cu o Epistolă Îndurerată. Ne-am bucurat să aflăm că, în asentiment cu chemarea noastră, mai mulţi Mitropoliţi din Biserica Greciei au făcut de curând rapoarte către Sinodul lor, supunându-i atenţiei necesitatea de a socoti Ecumenismul ca erezie şi recomandarea de a reexamina problema participării în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Asemenea reacţii sănătoase împotriva răspândirii ecumenismului ne îngăduie să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruţată de această nouă urgie care o ameninţă.

Cu toate acestea, s-au scurs doi ani de când a fost distribuită Epistola noastră Îndurerată, şi, vai nouă!, deşi în Biserica Greciei am văzut noile declaraţii privind ecumenismul ca ne-Ortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu şi-a anunţat retragerea din CMB.

În Epistola Îndurerată am zugrăvit în culori vii măsura în care statutul Bisericii Ortodoxe de membru organic în acel Consiliu întemeiat pe principii pur Protestante este contrar însuşi temeiului Ortodoxiei. În această Epistolă, fiind împuternicit de Sinodul nostru de Episcopi, vom dezvolta şi extinde mai mult avertismentul nostru, arătând că participanţii la Mişcarea Ecumenică (ME) sunt implicaţi într-o erezie profundă împotriva însuşi fundamentului Bisericii.

Esenţei acestei mişcări i-a fost dată o definire clară prin declaraţia teologului Romano-Catolic Ives M. J. Congar. El scrie că „aceasta este o mişcare care îndeamnă Bisericile Creştine să dorească refacerea unităţii pierdute, şi în acest scop să aibă o adâncă înţelegere a ei, şi înţelegere între ele.“ El continuă: „Ea este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau practicile, adunările sau conferinţele, ceremoniile, manifestaţiile şi publicaţiile care sunt conduse să pregătească reunirea într-o nouă unitate nu numai a Creştinilor (despărţiţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent.“ De fapt, continuă el, „cuvântul ecumenism, care e de origine Protestantă, înseamnă acum o realitate concretă: totalitatea tuturor celor menţionate anterior, puse pe baza unei anumite atitudini şi a unei anumite cantităţi de convingere foarte hotărâtă (chiar dacă nu întotdeauna foarte clară şi categorică). Nu este o dorinţă sau o încercare de a-i uni pe aceia care sunt consideraţi separaţi într-o unică Biserică care ar fi socotită ca singura adevărată. El începe exact în punctul în care se acceptă că, în starea actuală, nici una din credinţele Creştine nu deţine deplinătatea Creştinismului, şi chiar dacă una dintre ele este autentică, totuşi, ca credinţă, ea nu conţine întregul adevăr. Există valori Creştine în afara ei, aparţinând nu numai Creştinilor care sunt separaţi de ea prin crez, ci şi altor Biserici şi credinţe ca atare.“ (Chretiens Desunis /Creştini Despărţiţi, Editura Unam Sanctam, Paris, 1937, pp. XI-XII). Această definire a ME făcută de un teolog Romano-Catolic acum 35 de ani continuă să fie la fel de exactă chiar şi acum, cu deosebirea că, în anii care s-au scurs de atunci, această mişcare a continuat să se dezvolte mai departe, cu un scop mai nou şi mai primejdios.
În prima noastră Epistolă Îndurerată, am scris detaliat despre cât de incompatibilă cu Ecleziologia noastră este participarea Ortodocşilor în CMB, şi am prezentat exact esenţa batjocoririi Ortodoxiei cauzate prin participarea Bisericilor noastre la acel Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acelui Consiliu sunt incompatibile cu doctrina Ortodoxă a Bisericii. De aceea noi am protestat împotriva acceptării acelei rezoluţii la Conferinţa Pan-Ortodoxă de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost proclamată membru organic al CMB.

Vai nouă! Aceşti ultimi câţiva ani sunt copleşiţi cu dovezi că, în dialogurile cu heterodocşii, unii reprezentanţi Ortodocşi au adoptat o ecleziologie pur Protestantă care aduce după ea o abordare Protestantă a problemelor vieţii Bisericeşti, şi din care răsare acum-popularul modernism.

Modernismul constă în acea coborâre, acea aliniere a vieţii Bisericii după regulile vieţii obişnuite şi slăbiciunile omeneşti. L-am văzut în Mişcarea Renovaţionistă şi în Biserica Vie din Rusia în anii douăzeci. La prima întrunire a fondatorilor Bisericii Vii, de pe 29 mai 1922, ţelurile ei erau stabilite ca „o revizuire şi schimbare a tuturor faţetelor vieţii Bisericeşti, care sunt cerute de trebuinţele vieţii curente“ (The New Church / Noua Biserică, Prof. B. V. Titlinov, Petrograd-Moscow, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de transformare adaptată la impunerile condiţiilor dintr-un stat comunist. Modernismul aşează acea conformare la slăbiciunile naturii umane, deasupra impunerilor morale şi chiar dogmatice ale Bisericii. În aceeaşi măsura în care lumea abandonează principiile Creştine, modernismul degradează nivelul vieţii religioase din ce în ce mai mult. În interiorul confesiunilor Vestice vedem că s-a ajuns la o desfiinţare a postirii, o scurtare radicală şi o banalizare a slujbelor religioase, şi, în sfârşit, la totala pustiire spirituală, chiar până la punctul de manifestare a unei atitudini tolerante şi permisive faţă de vicii împotriva firii, despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că este ruşinos chiar să şi vorbeşti.

Tocmai modernismul a fost cel care a constituit baza Conferinţei Ortodoxe de tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident nu fără oarecare influenţă a experimentului renovaţionist din Rusia. Ulterior acelei Conferinţe, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au fost introduse acolo, au adoptat calendarul Vestic, şi chiar, în unele cazuri, Pascalia Vestică. Prin urmare acesta a fost primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care modul Ei de viaţă a fost schimbat pentru a-l aduce mai aproape de modul de viaţă al comunităţilor eretice. Astfel, din acest punct de vedere, adoptarea Calendarului Vestic a fost o încălcare a unui principiu ferm în Sfintele Canoane, în care există obiectivul de a îngrădi duhovniceşte pe Credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu încuraja apropierea de aceştia în viaţa noastră de rugăciune. (Tit 3,10; Canoanele Apostolice: al 10-lea, al 45-lea şi al 65-lea; Canoanele din Laodiceea: al 32-lea, al 33-lea, şi al 37-lea, etc.). Urmarea nefericită a acestei reforme a fost stricarea unităţii vieţii de rugăciune a Creştinilor Ortodocşi din diferite ţări. În timp ce unii dintre ei sărbătoreau Crăciunul împreună cu ereticii, alţii încă posteau. Uneori o astfel de împărţire a avut loc în aceeaşi Biserică locală, şi uneori Paştile au fost sărbătorite conform calculului Pascaliei Vestice. Aşadar, de dragul de a fi mai aproape de eretici, este încălcat acel principiu, expus de Primul Sinod Ecumenic, ca toţi Creştinii Ortodocşi, în acelaşi timp, cu o singură gură şi o singură inimă, să se bucure şi să slăvească Învierea lui Hristos peste tot în lume.
Această pornire de a introduce reforme, indiferent de hotărârile generale anterioare şi practica întregii Biserici, cu încălcarea Canonului al 2-lea al celui de-al Şaselea Sinod Ecumenic, creează numai confuzie. Sfinţia Sa Patriarhul Serbiei, Gavriil, de slăvită amintire, a exprimat în mod elocvent acest sentiment la Conferinţa Bisericească ţinută la Moscova în 1948.

„În ultimele decenii“, a zis el, „au apărut în Biserica Ortodoxă diverse tendinţe care evocă o dreaptă înţelegere pentru puritatea dogmelor Ei şi pentru Unitatea Ei dogmatică şi canonică.“

„Convocarea de către Patriarhul Ecumenic a Conferinţei Pan-Ortodoxe şi a Conferinţei de la Vatopedu, care au avut ca scop principal pregătirea Prosinodului, a încălcat unitatea şi colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Pe de o parte, absenţa Bisericii Rusiei de la aceste întruniri, şi pe de alta, acţiunile unilaterale şi pripite ale unor Biserici locale şi acţiunile nechibzuite ale raprezentanţilor lor au introdus haos şi anomalii în viaţa Bisericii Ortodoxe Răsăritene.“

„Introducerea unilaterală a Calendarului Gregorian de către unele dintre Bisericile locale, în timp ce Vechiul Calendar era ţinut în continuare de altele, a zguduit unitatea Bisericii şi a provocat grave disensiuni între acelea dintre ele care au introdus cu atâta uşurinţă Noul Calendar.“ (Acts of the Conferences of the Heads and Representatives of the Autocephalic Orthodox Churches / Acte ale Conferinţelor Capilor şi Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale, Moscova, 1949, Vol. II, pp. 447-448).

Recent, Prof. Theodorou, unul din reprezentanţii Bisericii Greciei la Conferinţa de la Chambesy din 1968, nota că în Grecia reforma calendarului a fost nechibzuită, şi remarca mai departe că Bisericile de acolo suferă chiar şi acum de pe urma schismei pe care aceasta a provocat-o. (Journal of the Moscow Patriarchate / Gazeta Patriarhiei Moscovei, 1969, No. 1, p. 51)

Nu poate scăpa conştiinţelor sensibile ale multor fii ai Bisericii faptul că, în cadrul reformei calendarului, s-a pus deja temelia pentru o revizuire a întregii ordini a vieţii Bisericii Ortodoxe care a fost sfinţită de Tradiţia multi-seculară şi adeverită de hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Deja la Conferinţa Pan-Ortodoxă din 1923 de la Constantinopol, pe lângă alte chestiuni, a fost pusă şi problema celei de a doua căsătorii a clericilor. Şi recent, Arhiepiscopul grec al Americilor de Nord şi Sud, Iacov, a făcut o declaraţie favorabilă unui episcopat căsătorit (The Hellenic Chronicle / Cronica Elenă, 23 Decembrie, 1971).

Puterea Ortodoxiei a stat întotdeauna în faptul că Ea a păstrat principiile Tradiţiei Bisericeşti. Cu toate acestea, există unii care încearcă să includă pe ordinea de zi a unui viitor Mare Sinod nu discutarea celor mai bune căi de a garanta aceste principii, ci dimpotrivă, modalităţi de a înfăptui o revizuire radicală a întregului mod de viaţă din Biserică, începând cu desfiinţarea posturilor, căsătoria a doua a clericilor, etc., astfel încât modul Ei de viaţă să se apropie de cel al comunităţilor eretice.

În prima noastră Epistolă Îndurerată, am arătat detaliat cât de mult contravin principiile CMB dogmelor Bisericii Ortodoxe, şi am protestat împotriva hotărârii luate în Geneva la Conferinţa Pan-Ortodoxă de a declara Biserica Ortodoxă ca find membru organic al acestui consiliu. Apoi am reamintit tuturor că „otrava ereziei nu este prea periculoasă când este predicată numai din afara Bisericii. Cu mult mai primejdioasă este acea otravă când este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de către cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie ucigaşi ci tămăduitori de suflete.“

Vai nouă! În ultima vreme vedem semnele unei dezvoltări atât de puternice a ecumenismului cu participarea Ortodocşilor, încât a devenit o ameninţare gravă, conducând la distrugerea completă a Bisericii Ortodoxe prin dizolvarea Ei într-un ocean de comunităţi eretice.

Problema unităţii nu se discută acum la nivelul la care se obişnuia să fie considerată de către Sfinţii Părinţi. Pentru ei, unirea cu ereticii îi obliga pe aceştia să accepte întreaga doctrină Ortodoxă şi să revină în obştea Bisericii Ortodoxe. Prin prisma ME insă, se înţelege că ambele părţi, în egală măsură, au şi n-au dreptate; asta se aplică atât Romano-Catolicilor cât şi Protestanţilor. Patriarhul Atenagoras a exprimat clar acest lucru în discursul său de primire a Cardinalului Willebrands la Constantinopol pe 30 Noiembrie 1969. Patriarhul şi-a exprimat dorinţa ca acţiunile Cardinalului să „marcheze o nouă eră de progres nu numai cu privire la cele două Biserici ale noastre, ci şi pentru toţi Creştinii.“ Patriarhul a dat definirea unei noi abordări a problemei unităţii prin faptul că a spus: „Nici unul din noi nu îl cheamă pe celălalt la sine, ci, asemenea lui Petru şi Andrei, amândoi ne îndreptăm noi înşine spre Iisus, Domnul unic şi comun, Care ne reuneşte întru unitate“. (Tomos Agapis, Roma-Istanbul, Document Nr. 274, pp. 588-589).

Recentul schimb de scrisori dintre Paul al VI-lea, Papă al Romei, şi Patriarhul Atenagoras detaliază şi dezvoltă în continuare această ide ne-Ortodoxă, spre marea noastră supărare. Încurajat de diverse afirmaţii ale Întâistătătorului Bisericii din Constantinopol, Papa i-a scris pe 8 Februarie 1971: „Amintim credincioşilor adunaţi în Biserica Sfântului Petru în Săptămâna Unităţii, că între Biserica noastră şi venerabilele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune aproape deplină, deşi nu în totalitate, rezultând din participarea noastră comună la tainele lui Hristos şi ale Bisericii Sale“(Tomos Agapis, pp. 614-615).

În aceste cuvinte este conţinută o doctrină nouă pentru Romano-Catolicism, dar de multă vreme acceptată de Protestantism. Conform ei, separările existente între Creştinii de pe pământ sunt de fapt iluzorii – ele nu ajung până la ceruri. Aşa încât nu se ţine seamă de cuvintele Mântuitorului nostru cu privire la pedepsirea celor ce nu ascultă de Biserică (Matei 8, 18), ci sunt considerate ca neavând valabilitate. O astfel de doctrină este nouă nu numai pentru noi Ortodocşii, ci în aceeaşi măsură şi pentru Romano-Catolici, a căror concepţie despre această chestiune, atât de diferită de cea din prezent, a fost exprimată în 1928 în enciclica Mortalium Animos a Papei Pius al XI-lea. Deşi Romano-Catolicii fac parte dintre cei „din afară“ (1 Corinteni 5, 13), şi nu suntem direct preocupaţi de orientările schimbătoare din părerile lor, apropierea lor de ecleziologia Protestantă ne interesează numai în măsura în care ea coincide cu acceptarea simultană a unor atitudini similare de către Constantinopol. Ecumenişti de formaţie Ortodoxă şi ecumenişti de formaţie Protestanto-Romano-Catolică ajung la unanimitate de păreri în aceeaşi erezie.

Patriarhul Atenagoras a răspuns sus-citatei scrisori a Papei pe 21 Martie 1971, într-un duh asemănător. Când îi vom cita cuvintele, vom evidenţia cele mai importante fraze. În timp ce Papa, care nu este interesat de armonia dogmatică, îl invită pe Patriarh „să facă tot ce e posibil să grăbească acea mult dorită zi când, la finalul unei slujbe comune, vom fi învredniciţi să ne împărtăşim împreună din acelaşi Potir al Domnului”(ibid.), Patriarhul răspunde în acelaşi duh, adresându-se Papei ca unui „frate mai mare“ şi spunând că, „… urmând dorinţa sfântă a Mântuitorului Care vrea ca Biserica Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea, noi în mod constant şi susţinut ne abandonăm pe noi înşine spre călăuzire Sfântului Duh, pentru continuarea fermă şi îndeplinirea acum-pornitei şi aflate în derulare munci sfinte începute cu Dumneavoastră, în Sfânta noastră dorinţă comună de a face vizibilă şi vădită în lume Biserica lui Hristos cea una, sfântă, universală şi apostolică“(ibid., pp. 618-619).

În continuare Patriarhul scrie: „Cu adevărat, chiar dacă Biserica – şi cea din est şi cea din vest – au fost înstrăinate una de alta pentru abateri cunoscute numai de către Domnul, ele nu sunt efectiv despărţite de comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“(ibid., pp. 620).

Patriarhul menţionează cu amărăciune că „noi am fost înstrăinaţi de dragostea reciprocă, şi binecuvântatul dar al mărturisirii într-un singur cuget a credinţei lui Hristos a fost luat de la noi.“ El spune că: „am fost lipsiţi de binecuvântarea de a urca împreună la altarul cel unul … şi de deplina şi împreună-împărtăşirea cu acelaşi cinstit Trup şi Sânge euharistic, chiar dacă n-am încetat să recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ (ibid.). Totuşi, în acest moment, Patriarhul remarcă: „suntem fără îndoială chemaţi să procedăm la unirea finală în împreună-slujire şi împărtăşire cu cinstitul Sânge al Lui Hristos din acelaşi sfânt potir“ (ibid., pp. 620-623).

În această scrisoare sunt exprimate multe idei ne-Ortodoxe care, dacă sunt urmate până la sfârşitul lor logic, ne conduc la cele mai dezastruoase concluzii. Din cuvintele citate rezultă că ecumeniştii conduşi de Patriarhul Atenagoras nu cred în Biserica aşa cum a fost Ea întemeiată de Mântuitor. Contrar Cuvântului Lui (Matei 16, 18), acea Biserică nu mai există pentru ei, iar Papa şi Patriarhul împreună vor face „vizibilă şi vădită“ o nouă biserică ce va cuprinde întreaga omenire. Nu e îngrozitor să auzi aceste cuvinte, „vizibilă şi vădită“, din gura unui Patriarh Ortodox? Nu cumva este o renunţare la Biserica existentă a lui Hristos? Este oare posibil să faci o nouă biserică vizibilă fără să renunţi mai întâi la Însăşi Biserica ce a fost creată de Domnul? Dar pentru cei care îi aparţin Ei şi cred în Ea, nu este nevoie să fie făcută vizibilă şi vădită nici o Biserică nouă. Încă şi „vechea“ Biserică a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi este prezentată de către Papă şi Patriarh într-o manieră deformată astfel încât să creeze în mintea cititorului iluzia că Ea este cumva conectată cu noua biserică pe care ei doresc s-o creeze. În acest scop ei încearcă să prezinte separarea dintre Ortodoxie şi Romano-Catolicism ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântului Petru, Patriarhul Atenagoras şi Papa Paul al VI-lea au declarat că ei se consideră pe ei înşişi deja uniţi „în vestirea aceleiaşi Evanghelii, în acelaşi Botez, în aceleaşi taine şi harisme“ (ibid., p.660).

Dar chiar dacă Papa şi Patriarhul au declarat nule şi neavenite Anatemele care au existat vreme de nouă secole, înseamnă oare aceasta că motivele pentru pronunţarea lor, care sunt cunoscute tuturor, au încetat să mai existe? Înseamnă oare aceasta că nu mai există rătăcirile Latinilor, de care li se cerea să se lepede pentru a intra în Biserică? Biserica Romano-Catolică, cu care Patriarhul Atenagoras doreşte neapărat să stabilească comuniunea liturgică, şi cu care, prin acţiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului şi ale altora, Patriarhia Moscovei a intrat deja în comuniune, nu este nici măcar aceeaşi biserică cu care Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul Marcu al Efesului a refuzat să intre în uniune. Această biserică e încă şi mai îndepărtată de Ortodoxie acum, prin faptul că a introdus şi mai multe doctrine noi şi că a acceptat din ce în ce mai mult principiile reformării, ale ecumenismului şi modernismului.
În mai multe hotărâri ale Bisericii Ortodoxe, Romano-Catolicii au fost socotiţi eretici. Chiar dacă, din când în când, ei erau primiţi în sânul Bisericii într-un mod asemănător celui aplicat Arienilor, trebuie să menţionăm că vreme de multe secole, şi chiar în zilele noastre, Bisericile Greceşti i-au primit prin Botez. Dacă după secolele următoare anului 1054 Latinii au fost primiţi în sânul Bisericilor Greacă şi Rusă prin două ritualuri, cel al Botezului sau cel al Mirungerii, aceasta a fost fiindcă, deşi toată lumea îi recunoştea ca eretici, o regulă generală pentru întreaga Biserică cu privire la mijlocul de primire a lor nu era încă stabilită. De pildă, când la începutul secolului al XII-lea, Prinţul Serbiei şi tatăl lui Ştefan Nemania a fost forţat să-l supună botezului Latin pe fiul său, la întoarcerea lui ulterioară în Rasa, el l-a botezat în Biserica Ortodoxă. (Short Outline of the Orthodox Churches, Bulgarian, Serbian and Romanian /Scurt rezumat al Bisericilor Ortodoxe Bulgară, Sârbă şi Română, E. E. Golubinsky, Moscova, 1871, p. 551). Într-o altă lucrare monumentală, The History of the Russian Church / Istoria Bisericii Ruse (Vol. I/II, Moscova, 1904, pp. 806-807), Profesorul Golubinsky, în descrierea poziţiei luate de Biserica Rusă în privinţa Latinilor, prezintă multe împrejurări care arată că, prin aplicarea diverselor metode de a-i primi pe Latini în obştea Bisericii Ortodoxe, uneori botezându-i şi alteori mirungându-i, atât Bisericile Greceşti cât şi cele Ruseşti îşi asumau faptul că ei sunt eretici.

De aceea, declaraţia că, de-a lungul acelor secole, „noi n-am încetat să recunoaştem, fiecare în celălalt, validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei Dumnezeieştii Împărtăşanii“ este absolut incompatibilă cu faptul istoric. Separarea dintre noi şi Roma a existat şi există; mai mult, ea nu e iluzorie, ci reală. Separarea pare iluzorie numai celor care nu dau nici o însemnătate cuvintelor Mântuitorului, spuse Apostolilor Săi, şi prin ei urmaşilor lor: „Adevărat grăiesc vouă; Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18,18).

Mântuitorul spune „Adevărat grăiesc vouă“, şi Patriarhul Îl contrazice şi declară cuvintele Lui ca fiind neadevărate. Din spusele Patriarhului trebuie să conchidem că, chiar dacă Latinii erau consideraţi eretici de către întreaga Biserică Ortodoxă, chiar dacă nu puteau primi Sfânta Împărtăşanie, chiar dacă erau primiţi în sânul Bisericii, timp de multe secole, prin Botez – şi nu cunoaştem nici o hotărâre în Est care să revoce această poziţie – totuşi ei continuau să fie membri ai Trupului lui Hristos şi nu erau separaţi de tainele Bisericii. Într-o asemenea afirmaţie nu există nici o logică. Ea dovedeşte o pierdere a contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne dă un exemplu de aplicare în practică a doctrinei Protestante conform căreia excomunicarea din Biserică din cauza unor rătăciri dogmatice nu îl împiedică pe cel excomunicat să-I rămână membru. Cu alte cuvinte, înseamnă că „comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus“ nu depinde în mod necesar de apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Într-o încercare de a găsi vreo justificare pentru teoria lor ecumenică, ei încrearcă să ne convingă că apartenenţa la Biserică fără deplinul acord dogmatic cu Ea era permis în trecut. În declaraţia lui oficială la Fanar, făcută când scrisoarea sa către Papă a fost publicată, Patriarhul Atenagoras a încercat să ne convingă că, fără a se împotrivi realităţilor prezentate anterior, Biserica Estică nu a rupt comuniunea ei cu Roma nici chiar când deosebirea dogmatică a fost evidentă.

Într-adevăr, se pot găsi câteva exemple singulare de comuniune. În unele locuri, chiar şi după 1054, unii ierarhi Estici e posibil să nu se fi grăbit să înfiereze drept erezii diverse doctrine greşite apărute în Biserica Romei.

Dar o suferinţă îndelungată înainte de moarte este totuşi o boală, şi moartea pe care o cauzează rămâne moarte, oricât de mult a durat până să se petreacă. În cazul Romei, acest proces era deja evident pe vremea Sfântului Fotie, dar numai mai târziu, în 1054, el a devenit o separare definitivă.

Schimbul de scrisori dintre Patriarhul Constantinopolului şi Papa de la Roma ne-a făcut în mod necesar să stăruim nu puţin asupra relaţiei Bisericii Ortodoxe cu Latinii. Dar Patriarhul Atenagoras merge încă şi mai departe, egalizând Papismul cu Ortodoxia. Vorbim aici despre afirmaţia sa către Roge Schutz, un pastor al Bisericii Protestante Reformate a Elveţiei. „Doresc să vă fac o mărturisire“, a spus el. „Sunteţi preot. Eu aş putea primi din mâinile dumneavoastră Trupul şi Sângele lui Hristos.“ În următoarea zi a adăugat „M-aş putea spovedi la dumneavoastră.“(ziarul Le Monde, 21 Mai 1970).

Ecumenişti de formaţie Ortodoxă vor să submineze chiar şi autoritatea Sinoadelor Ecumenice pentru a realiza comuniunea cu ereticii. Aşa ceva s-a petrecut în timpul dialogului cu Monofiziţii. La întâlnirea cu ei de la Geneva, o poziţie Ortodoxă clară a fost susţinută cu adevărat numai de unul sau doi dintre participanţi, în timp ce restul au manifestat pornirea tipic ecumenistă de a înfăptui intercomuniunea cu orice preţ, chiar fără realizarea unui deplin acord dogmatic între Ortodocşi şi Monofiziţi. Rev. Dr. Ioan Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost perfect îndreptăţit să afirme următoarele despre membrii Ortodocşi de la Conferinţă: „Am fost tot timpul ţinta unei tehnici ecumeniste care vizează înfăptuirea intercomuniunii sau comuniunii sau uniunii fără un acord asupra Sinoadelor Ecumenice Calcedon, al 5-lea, al 6-lea şi al 7-lea.“ (Procesul Verbal al Conferinţei de la Geneva, The Greek Orthodox Theological Review / Revista Teologică Ortodoxă Greacă, Vol. XVI, p. 30). Ca rezultat al unor asemenea tactici, una din rezoluţiile acestei conferinţe este de fapt un acord de a cerceta posibilitatea întocmirii unei formule de Convenţie care nu ar fi o declaraţie dogmatică la nivelul unei mărturisiri de credinţă, ci mai degrabă ar servi ca o bază pe care Ortodocşii şi Monofiziţii ar putea purcede spre unirea într-o Euharistie comună. (ibid., p. 6).

În pofida declaraţiilor categorice din partea Monofiziţilor, că în nici un caz ei nu vor accepta Sinodul de la Calcedon şi restul Sinoadelor Ecumenice următoare, delegaţia Ortodoxă a semnat o rezoluţie, recunoscând-o ca şi cum nu e necesar ca Anatemele să fie ridicate, sau ca şi cum Ortodocşii îi primesc pe Dioscor şi Sever ca sfinţi, sau ca şi cum Monofiziţii îl recunosc pe Papa Leon ca fiind sfânt. Dar refacerea comuniunii va aduce cu ea consecinţa că Anatemele de ambele părţi vor înceta să aibă efect. (ibid., p. 6).

La încă o conferinţă din Addis Abbeba, declaraţile ne-Ortodoxe ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe au fost sprijinite de Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi de Rev. V. Borovoi, având drept rezultat o rezoluţie ca anatemele reciproce să fie pur şi simplu uitate. „Ar trebui oare să existe o declaraţie sau o ceremonie oficială în care anatemele să fie ridicate? Mulţi dintre noi am simţit că e mult mai simplu să abandonăm aceste anateme în mod paşnic, aşa cum au început să o facă unele Biserici“ (ibid., p. 211).

Aici vedem din nou în practică conceptul Protestant al ecleziologiei, în care excomunicarea cuiva pentru rătăcire dogmatică nu împiedică ereticii să aparţină Bisericii. Rev. Vitali Borovoi exprimă desluşit această atitudine în lucrarea sa „Recunoaşterea Sfinţilor şi Problema Anatemelor“, prezentată la conferinţa de la Addis Abbeba, afirmând clar că şi Monofiziţii şi Romano-Catolicii sunt membri desăvârşiţi ai Trupului lui Hristos. El pretinde că Ortodocşii, Romano-Catolicii şi Monofiziţii au „o singură Sfântă Scriptură, o singură Tradiţie Apostolică şi origine sfântă, aceleaşi taine, şi, în esenţă, o singură evlavie şi o singură cale de mântuire“ (ibid., p. 246). Cu asemenea atitudini, e oare vreo surpriză că compromisul domneşte suveran în relaţia dintre promotorii Ortodocşi ai ecumenismului şi Romano-Catolici, Protestanţi şi Anti-Calcedonieni?

Întrecându-l chiar şi pe Patriarhul Atenagoras, Mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, a dat împărtăşania clericilor Romano-Catolici în Catedrala Sfântului Petru pe 14 Decembrie 1970. El a slujit acolo Sfânta Liturghie, deşi erau încălcate Canoanele, un cor de studenţi ai Colegiului Pontifical a cântat, şi clericii Latini au primit împărtăşania din mâinile lui. (Diakonia No. 1, 1971)

Mai mult, în spatele acestor manifestări practice ale aşa-numitei ME, sunt desluşibile alte scopuri mai cuprinzătoare, care conduc la desfiinţarea totală a Bisericii Ortodoxe.

Atât CMB cât şi dialogurile între felurite confesiuni Creştine şi chiar cu alte religii (cum ar fi, de exemplu, Islamul şi Iudaismul) sunt verigi într-un lanţ care, în viziunea ecumeniştilor, trebuie să crească pentru a include întreaga omenire. Această direcţie este deja evidentă la Adunarea CMB de la Uppsala din 1967.

Conform ecumeniştilor, toate acestea pot fi îndeplinite printr-un Sinod special, care în ochii lor ar fi cu adevărat „ecumenic“, fiindcă ei nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-adevăr aşa. Formula este dată în gazeta ecumenistă Romano-Catolică Irenicon, şi este următoarea:

1. Înfăptuirea de gesturi de împăcare, pentru care ridicarea Anatemelor din 1054 dintre Roma şi Constantinopol poate servi ca exemplu.

2. Comuniunea în Euharistie; cu alte cuvinte, o soluţie pozitivă la problema intercomuniunii.

3. Acceptarea unei înţelegeri clare că noi toţi aparţinem unei entităţi universale (Creştine) care ar trebui să dea loc la diversitate.

4. Acel Sinod ar trebui să fie o dovadă a unităţii oamenilor în Hristos. (Irenicon, Nr. 3, 1971, pp. 322-323).

Acelaşi articol declară că Secretariatul Romano-Catolic pentru Unire lucrează la obţinerea aceluiaşi rezultat, cum a spus Cardinalul Willebrands la Evian. Şi Adunarea pentru Credinţă şi Rânduială şi-a ales ca temă principală „Unitatea Bisericii şi Unitatea Omenirii“. Conform unei noi definiri, totul se raportează la ecumenism, „care este legat de înnoirea şi reunirea Bisericii, ca ferment pentru creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu în lumea oamenilor care-şi caută unitatea“ (Service d’information/ Serviciul de informare, Nr. 9, Februarie, 1970, pp. 10-11). La Conferinţa Comitetului Central de la Addis Abbeba, Mitropolitul George Khodre a făcut un raport care de fapt tinde să lege într-un fel Biserica cu toate religiile. El vede insuflarea Sfântului Duh chiar şi în religiile ne-Creştine, astfel încât, după părerea lui, când noi ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos, suntem uniţi cu toţi cei pe care Domnul nostru îi îmbrăţişează în dragostea Sa pentru omenire. (Irenikon, 1971, No. 2, pp. 191-202).

Aici este târâtă Biserica Ortodoxă! Pe dinafară, această mişcare e manifestată prin “dialoguri“ interminabile; reprezentanţii Ortodocşi sunt angajaţi în dialoguri cu Romano-Catolicii şi Anglicanii; ei rând pe rând sunt în dialog unii cu alţii, cu Luterani, alţi Protestanţi, şi chiar cu Iudei, Mahomedani şi Budişti.

Chiar de curând, Exarhul Patriarhului Atenagoras în Americile de Nord şi Sud, Arhiepiscopul Iacov, a luat parte la un dialog cu Evreii. El a remarcat că, după câte ştia, în nici o altă perioadă din istorie un asemenea „dialog teologic cu Evreii nu a avut loc cu sponsorizarea Bisericii Greciei“. În afara problemelor cu caracter naţional, „grupul a fost de acord şi să analizeze liturghia cu erudiţi Ortodocşi Greci angajându-se să-şi revizuiască textele liturgice, în condiţiile îmbunătăţirii referirilor la Evrei şi Iudaism, acolo unde ele sunt găsite negative sau ostile“. (Religious News Service/ Serviciul de Informaţii Religioase, 27 Ianuarie, 1972, pp. 24-25) Aşadar, Patriarhul Atenagoras şi alţi ecumenişti nu îşi limitează planurile lor la unirea cu Romano-Catolicii şi Protestanţii; planurile lor sunt şi mai ambiţioase.

Am citat deja cuvintele Patriarhului Atenagoras, că Domnul doreşte ca „Biserica Lui să fie Una, vizibilă întregii lumi, astfel ca întreaga lume să încapă în Ea.“ Un teolog grec şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Atena, scrie în aproximativ acelaşi stil. În dezvoltarea ideii ecumeniste de Biserică, gândirea lui ajunge la aceleaşi concluzii cuprinzătoare. El afirmă că duşmanii ecumenismului se împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi primeşte pe toţi oamenii de pe planeta noastră ca membri ai Bisericii Sale Una ieri, azi şi mâine, ca plinătate a acelei Biserici. (Bulletin Typos Bonne Presse, Atena, Martie-Aprilie 1971).

Chiar dacă este evident pentru orice om cu cunoştinţe elementare de dogmatică a Bisericii Ortodoxe că o asemenea concepţie despre Biserică se deosebeşte enorm de aceea a Sfinţilor Părinţi, considerăm necesar să subliniem adâncimea acestei contradicţii.

Unde şi când a promis Domnul că întreaga lume va putea fi unită în Biserică? O astfel de aşteptare nu e nimic altceva decât o aşteptare hiliastă fără fundament în Sfintele Evanghelii. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire; dar nicidecum nu răspund toţi. Hristos a vorbit despre Creştini ca despre cei din lume daţi Lui (Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru acei oameni daţi Lui din lume. Şi Sfântul Apostol Ioan învaţă că Biserica şi Lumea sunt în opoziţie una cu alta, şi îi povăţuieşte pe Creştini, zicând: „Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el.“ (1 Ioan 2, 15). Privitor la fiii Bisericii, Mântuitorul a spus, „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume“ (Ioan 17, 16). Prin persoana Apostolilor, Mântuitorul a avertizat Biserica despre faptul că în lume va avea necazuri (Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte“ (Ioan 15, 19). Prin urmare, vedem că în Sfintele Scripturi este făcută o distincţie clară între fiii Bisericii şi restul omenirii. Adresându-se Credincioşilor în Hristos şi deosebindu-i de necredincioşi, Sfântul Petru scrie: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt“ (1 Petru 2, 9).

În nici un fel nu suntem asiguraţi în Scriptură de triumful adevărului pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Nu există nici o făgăduinţă că lumea va fi transformată într-o biserică unind întreaga omenire, cum cred ecumeniştii înfocaţi, ci mai degrabă există avertizarea că în zilele din urmă religia va lipsi şi Creştinii vor suferi mare asuprire şi ură din partea tuturor neamurilor pentru numele Mântuitorului nostru ( Matei 24, 9-12). Chiar dacă întreaga omenire a păcătuit prin întâiul Adam, prin cel de-al doilea Adam, Hristos, numai acea parte a umanităţii care „se naşte de sus“ este unită întru El (Ioan 3, 3; 7). Şi chiar dacă în lumea materială Dumnezeu „face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“(Matei 5, 45), El nu-I primeşte pe cei nedrepţi în Împărăţia Lui. Mai degrabă El li se adresează cu aceste cuvinte ameninţătoare: „Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri“(Matei 7, 21). Fără îndoială că Mântuitorul nostru se adresează ereticilor când spune: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am prorocit, şi nu în numele Tău am scos demoni, şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea“(Matei 7, 22-23).

Aşadar Domnul le spune ereticilor „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi“, dar Patriarhul Atenagoras încearcă să ne convingă că ei nu sunt efectiv despărţiţi de „comuniunea întru taina lui Dumnezeu-omul Iisus şi întru Biserica Sa Divino-umană“. Această credinţă în reînnoirea întregii umanităţi în cadrul bisericii celei noi şi universale împrumută ecumenismului caracterul unei erezii hiliaste, care devine din ce în ce mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe toţi, neţinând cont de adevăr şi rătăcire, şi în pornirea lor de a crea nu numai o nouă biserică, ci şi o nouă lume. Cei ce propagă această erezie nu vor să creadă că pământul şi tot ceea ce este pe el va arde, cerurile vor pieri şi stihiile se vor topi de căldura arzătoare. (2 Petru 3, 1-12). Ei uită că numai după aceea un Cer nou şi un Pământ nou, în care va locui adevărul, vor apărea prin cuvântul creator al lui Dumnezeu – nu prin sforţările organizaţiilor omeneşti. De aceea eforturile Creştinilor Ortodocşi nu trebuie îndreptate spre înfiinţarea de organizaţii, ci către scopul de a deveni locuitori ai noii Creaţii după Judecata de Apoi, prin trăirea unei vieţi evlavioase în adevărata Biserică cea Una. Între timp, activităţile care au ca scop construirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ printr-o unire şarlatanească a diverselor confesiuni, fără respect pentru Adevărul care este păstrat numai în cadrul Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe, nu vor face decât să ne îndepărteze de Împărăţia lui Dumnezeu, ducându-ne în împărăţia lui Antihrist.

Trebuie înţeles faptul că împrejurarea care L-a făcut pe Mântuitorul nostru să Se întrebe dacă la A Doua Sa Venire va mai găsi încă Credinţă pe pământ este cauzată nu numai de propagarea directă a ateismului, ci şi de răspândirea ecumenismului.

Istoria Bisericii dă mărturie că Creştinismul nu a fost răspândit prin compromisuri şi dialoguri între Creştini şi necredincioşi, ci prin mărturisirea adevărului şi respingerea fiecărei minciuni şi fiecărei rătăciri. Trebuie remarcat că, în general, nici o religie nu a fost vreodată răspândită de aceia care se îndoiau de adevărul ei deplin. Noua, atot-cuprinzătoarea “biserică“ ce este înălţată de către ecumenişti este de tipul acelei Biserici din Laodiceea prezentate în Apocalipsă: ea este căldicică, nici caldă nici rece faţă de Adevăr, şi acestei noi “biserici“ îi pot fi aplicate acum cuvintele adresate Îngerului Bisericii din Laodiceea din vechime: „Astfel fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea“(Apocalipsa 3,16). Astfel, pentru că ei n-au primit „dragostea ca să poată fi mântuiţi“, în locul unei renaşteri a religiei, această “biserică“ arată lucrul despre care am fost avertizaţi de către Apostol: „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni; ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 11-12).

Prin urmare, din motivele expuse mai sus, Prea Cucernicii Membri ai Sinodului nostru de Episcopi, în unanimitate, au fost de acord să recunoaştem ecumenismul ca o erezie primejdioasă. Observându-i răspândirea, ei ne-au rugat să comunicăm părerea noastră tuturor Fraţilor Episcopi din întreaga lume.

Îi rugăm înainte de toate să se roage ca Domnul să cruţe Biserica Sa Sfântă de urgia care va fi cauzată de această nouă erezie, deschizând ochii duhovniceşti ai tuturor, spre înţelegerea adevărului în faţa rătăcirii.

Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm Adevărul în puritatea în care ne-a fost încredinţat nouă, nepângărit, şi să ne hrănim turmele întru credinţa şi evlavia lui.

Mitropolitul Filaret
Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

Stmaryofegypt.orgtraducere Mihaela Leontescu

Călugărul bețiv

„Omul este ceea ce ramane dupa judecata lui Hristos…nu dupa judecatile oamenilor.” Pr. Rafail Noica
Trăia odată în Muntele Athos un călugăr, care locuia în Karyes. El bea şi se îmbăta în fiecare zi, scandalizând pelerinii.
În cele din urmă a murit, iar acest lucru i-a uşurat pe o parte dintre credincioşi, ei mergând şi spunându-i încântaţi părintelui Paisie Aghioritul că s-a rezolvat în cele din urmă această problemă uriaşă. Părintele Paisie le-a răspuns că şi el ştia despre moartea călugărului, după ce a văzut un batalion întreg de îngeri care au venit să ridice sufletul acestuia. Pelerinii au fost uimiţi, iar unii au protestat şi au încercat să-i explice mai bine părintelui, gândindu-se că bătrânul nu a înţeles.

Stareţul Paisie le-a explicat: „Acest călugăr s-a născut în Asia Mică, la scurt timp înainte de distrugerea de către turci, atunci când au adunat toţi băieţii. Deci, ca să nu-l ia de la părinţii lui, ei îl luau cu ei la seceriş, şi astfel pentru a nu plânge, au pus raki (rachiu) în laptele lui pentru ca el să doarmă. Prin urmare, el a crescut şi a ajuns un alcoolic. Acolo el a găsit un bătrân care i-a declarat că a fost şi el alcoolic. Bătrânul i-a spus să facă metanii şi rugăciuni în fiecare noapte şi s-o implore pe Maica Domnului să-l ajute să taie câte un pahar de băutură.

După un an, cu pocăinţă şi luptă, a reuşit să ajungă de la 20 de pahare de băutura la 19 pahare. Lupta a continuat pe parcursul anilor şi a ajuns la 2-3 pahare, cu care el tot se îmbată.

Lumea a văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerinii, dar Dumnezeu a văzut un luptător, care a dus o bătălie lungă cu patima să.

Fără să cunoaştem ce fiecare încearcă să facă şi ceea ce vrea să facă,ce drept avem noi să judecăm efortul său?