MOARTEA si JUDECATA DE APOI. “Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte… Ca este judecata si rasplatire” Predicile SFANTULUI EFREM SIRUL si ale CUIVIOSULUI IUSTIN DE LA CELIE la Duminica lasatului sec de carne

Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos. Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii…”

judecata-de-apoi

Cuvant al Sfantului Efrem Sirul despre a doua venire si despre judecata

Ati auzit, frati iubiti, cati Sfantul Botez ati luat, cum vom fi judecati, si cum iese sufletul din trup. Pentru aceea zicea Proorocul:

„Pentru ce ma tem in ziua cea rea? Faradelegea cal­caiului meu ma va inconjura”.

Ca va veni ziua si ceasul, frati­lor, cand va lasa omul pe toate si pe toti si se va duce singur sin­gurel, gol, fara de ajutorare, fara de ocrotire, fara de insotire, negatit, fara de indrazneala, in ziua in care nu nadajduieste si in ceasul in care nu stie, cand se desfata, cand agoniseste, cand benchetuieste, cand nu se ingrijeste. O noapte adanca, intune­coasa si dureroasa, si se duce ca un osandit unde toata firea oamenilor care au primit Sfantul Botez se duce. De multi povatuitori ai trebuinta atunci, o, omule, de multi ajutatori, de mul­te rugaciuni, de multi impreuna calatori, de multe fapte bune in ceasul despartirii sufletului de trup! Mare va fi atunci starea si mare frica si cutremurul; mare taina, mare inconjurarea; mare trecerea trupului catre lumea de acolo, cand se duce catre vea­cul cel nemarginit, de unde nimeni nu s-a mai intors. Singur ceasul acela, si nu alt ceas. Singura calea aceea, si nu alta cale.

Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti printr-insa vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti pe dansul, si nu pe altul il vom bea.

Cumplita este trecerea, dar toti printr-insa vom trece. Stramta si necajita este calea, dar toti printr-insa vom calatori. Amar si greu este paharul, dar toti pe dansul, si nu pe altul il vom bea. Mare si nearatata este taina mortii, si nimeni nu poate sa o povesteasca. Groaznice si infricosate sunt acelea pe care atunci sufletul le patimeste, dar nici unul dintre noi pe acestea nu le stie, fratilor iubiti. Nu mai vedem nimic din viata aceasta. Ori­ce am stiut, orice am lucrat, aceasta intelegem. Iata, ne ducem si nu stim unde vom fi. Orice bine am lucrat acum, pe acesta l-am dobandit. Si orice am trimis inainte, acela ma va si intam­pina. Si orice pe pamant am agonisit, acesta imi va fi mie acum folosul. De am miluit pe cineva, in ceasul acesta ma voi milui.

De am acoperit pe cineva, acum ma voi acoperi. Ca stramt imi este mie si greu ceasul acesta de acum, al iesirii sufletului, ca nepregatit m-a apucat. Intunecata imi este mie noaptea aceasta de acum, ca fara de rod m-ati taiat. Grea imi este mie calea de acum, ca nici o merinde nu am pentru dansa. Ci lacrimati pen­tru mine cu amar si plangeti impreuna cu mine, patimiti si va rugati, ca sa aflu acolo putina rasuflare. Nu cer multe, caci am pacatuit mult. De ce imi aprindeti lumanari; eu nu mi-am aprins candela sufletului meu? De ce ma puneti pe mine sicriu ca pe cuviosii a caror viata si obiceiuri nu le-am urmat? Vai mie, cum pe mine insumi m-am amagit! Cum pe mine insumi m-am batjocorit,zicand:

„Tanar sunt, sa ma indulcesc cu dez­mierdarile vietii; cu indestulare sa ma desfatez in dulcetile lumii, sa-mi ingrijesc trupul, si pe urma ma voi pocai. Ca iubi­tor de oameni este Dumnezeu, si negresit ma va ierta pe mine”.

Acestea gandindu-le in fiecare zi, viata mea am cheltuit-o. Ma invatam, si aminte nu luam. Ma sfatuiam, si radeam. Auzeam Sfintele Scripturi si nu credeam, si iata acum nepregatit m-a apucat. Auzeam despre judecata si luam totul in batjocura. Au­zeam despre moarte si ca un nemuritor petreceam. Iata acum nepocait am ajuns, si nu este cine sa ma izbaveasca. Caut aju­tatori, si nimeni nu este sa-mi ajute. Iata ma osandesc, si nu este cine sa ma mantuiasca. Dreapta este judecata lui Dumne­zeu. De cate ori mi-am fagaduit sa ma pocaiesc, si iarasi mai rau am lucrat! De cate ori am cazut inainte-I, si iarasi m-am lepadat.

Acestea vorbindu-le catre noi cel ce se savarseste de na­prasna, i se leaga limba lui; i se schimba ochii; ii tace gura; i se opreste glasul, cand stapanitoarele puteri ii vin; cand infrico­satele osti se pogoara; cand dumnezeiestii zapcii cheama sufle­tul sa iasa din trup; cand ingerul cel nemilostiv cere ca la divan pe noi sa ne traga, pe care si vazandu-l ticalosul om, macar imparat de-ar fi, macar silnic, macar stapanitor de toata lumea, tot se clateste, tot tremura, tot se tulbura, tot se spaimanteaza, vazand puteri infricosatoare, vazand chipuri straine, vazand fete aspre si posomorate, vazand randuieli pe care niciodata nu le-a vazut. Si intru sinesi gandind si zicand: Bine este cu­vantat Cel singur nemuritor; bine este cuvantat Cel singur Imparat vesnic si judecator netrecut, si Imparat nemostenit;si munca este vesnica. Ce este catre acestea imparatia cea paman­teasca? Ce este stapanirea oamenilor cea vremelnica?

Iata cu adevarat Osti Ceresti; iata chipuri infricosate ale partii celei in­fricosate; iata ostasi tari ai Dumnezeului Celui tare; iata puter­nici ai Celui singur puternic. Acestea atunci cel ce moare le vede; iar pe noi nu ne mai vede, ci la puterile cele ce il cheama priveste. Si toti oamenii care sunt de fata, spaimantati facandu-se, zic unii catre altii:

„Taceti, taceti, si nu suparati de aceea pe cel ce doarme, nu strigati, ca sa nu il galceviti, nu plangeti ca pe dansul sa-l tulburati. Rugati-va ca in pace sa-i iasa sufle­tul; intru mare lupta acum se afla. Socotiti aceasta, ca si voi o veti patimi. Cautati si taina aceasta sa nu o uitati; rugati-va ca ingeri iubitori de oameni sa aiba. Cadeti la rugaciune, ca milostiv si bland pe Stapanul sa-L afle. Cautati si de ceasul acesta ingrijiti-va. Caci ce este omul? Vierme, tarana, umbra, vis. Iata a trecut, iata s-a dus, iata a tacut, iata a incetat, iata s-a linistit, iata s-a domolit. Leul cel mult si nebiruit, tiranul, silnicul, inaltul, cel tuturor infricosat acum zace. Si a trecut cel aratat ca un nearatat, cel nascut ca un nenascut, cel mult decat multi s-a facut un nimeni: Cel ce stapanea se stapaneste; cel ce lega s-a legat: Si iata, se duce unde il duc ducatorii.

„In ziua aceea vor pieri toate gandurile lui”.

Toll-houses & St Theodora 2

Atunci, luandu-i ingerii sufletul, prin vazduh se duc, intru care stau incepatoriile, stapaniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti si luatorii de seama si zapcii in vazduh intampinandu-l, cer seama si il iscodesc si aduc inainte paca­tele omului si zapisele cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele prin lucruri, cele prin ganduri, cele prin aducere aminte.

Multa este frica acolo; mult cutremu­rul ticalosului suflet. Nepovestita nevoia pe care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, tinandu-se de dansii, frangandu-se, clevetindu-se, impingandu-se, oprindu-se ca sa nu se salasluiasca intru lumina, ca sa nu intre in latura celor vii. Insa sfintii ingeri, pe suflet luandu-l, il duc. Iar noi trupul ca pe un strain si nemernic din casa luandu-l, la mor­mant cu sarguinta il ducem. Si vedem acolo alta taina mai mare si mai infricosata. Si ca vedem morti mici si mari impa­rati si prosti, tirani si robi, toti cenusa facuti, o tarana, un praf, o rea putoare, o putreziciune, un vierme. Precum este arapul, asa si incuviintatul; precum cel tanar, asa si cel batran; precum cel slabanog, si cel puternic. Cu un chip, cu o forma in mor­mant zacand. Si zicem unii catre altii:

„Iata cutare si cutare. Acesta este cutare imparat si acesta este cutare tiran, iar acesta este cutare voievod. Acesta este nepotul cutaruia si aceasta este fiica cutaruia. Aceasta este tanara care odata se nalucea si se trufea; acesta este tanarul ce mai inainte se impodobea”.

Acestea de multe ori cu suspinuri zicandu-le la mormanturi, lacrimam vazand taina cea mare si infricosata. Vazand ca toata tineretea acolo este necunoscuta, vazand ca toata varsta acolo s-a risipit, vazand ca toata frumusetea acolo s-a schim­bat, vazand ca tot ochiul acolo s-a stins, vazand ca dintii acolo s-au risipit, vazand ca toate au cazut si toata osteneala si truda lumii acesteia au cazut. Si graim si nimeni nu este sa ne auda. Plangem, si nimeni nu ia aminte. Pe nume ii strigam pe cei ce zac in mormanturi, si zicem:

„Unde v-ati dus, fratii nostri? Cum petreceti, cum va aflati, cum pe noi asa degraba ne-ati parasit? Dati-ne noua vreun cuvant precum graiati oarecand, graiti-ne noua; raspundeti-ne noua. Si praful acesta, zic ei, care este inaintea ochilor vostri in mormant, tarana aceasta pe care o vedeti, reaua aceasta putoare, oasele acestea putrezite, vier­mii acestia necurati sunt trupul acela al tinerilor si al tinerelor pe care le iubeati. Ţarana aceasta este trupul acela cu care va impleticeati si pe care cu inversunare il sarutati. Tina aceasta este fata aceea cu care noapte si zi fara de sat va dezmierdati. Viermii acestia si curgerea aceasta intinata sunt trupul acela cu care impleticindu-va pacatuiati.

Vedeti si infricosati-va; cu­noasteti ca atunci cand, in paturi pe sotiile voastre lasandu-le, cu curvele va impleticeati, atunci in tarana si in tina aceasta va tavaleati. Cunoasteti ca toate madularele lor sunt tina si rea putoare. Nu va amagiti, o, tineri si tinere fara de minte, nepri­ceputi fara de omenie. Ca este judecata si rasplatire. Auzi si muncile: este iad, este munca fara de sfarsit, este intuneric ne­luminat si este gheena nemangaiata si este vierme neadormit, este plans netacut, este scrasnire neincetata, este scarba netamaduita, este judecata necautatoare in fata si sunt slujitori ne­iertatori, este plangere amara si vesnica”.

Si cand din morti ne vom scula toti, si inainte stand seama ni se va cere si ne vom marturisi inaintea marelui

last_judgment_slider
aceluia si infricosatului si nepovestitului divan al Judecatorului, cand din cer va veni sa judece toata lumea de la rasariturile soarelui si pana la apusuri, cand glasurile acelor infricosate trambite vor rasuna, cand zidirea cu frica si cu cutremur se va clati si se va tulbura, cand mormanturile se vor deschide si tot trupul se va scula, goi si impilati, cand toata gura se va astupa si toata lim­ba se va marturisi, cand raul de foc va curge pe dinaintea Ju­decatorului pentru care zice Daniil:

„Priveam pana ce scaunele s-au pus si Cel Vechi de Zile a sezut. Scaunul Lui, para de foc; rotile Lui, foc arzand; mii si mii stau inaintea Lui si milioane de milioane ii slujeau Lui. Judecata a sezut si cartile s-au des­chis”.

Aceea este ziua si acela ceasul pentru care zice David: „Pen­tru ce ma tem in ziua cea rea“; pe ziua aceea a blestemat-o Iov zicand: “Sa o blesteme pe dansa cel ce a bestemat ziua aceea, care pe chitul cel mare il va strica si-l va supune, adica pe diavolul”.

Pentru ziua aceea si alt prooroc a zis:

„Iata, vine Domnul; si cine va rabda ziua intrarii Lui? Cand Dumnezeu aratat va veni, Dumnezeul nostru si nu va tacea, si imprejurul Lui vifor mare va fi. Chema-va Cerul de sus si pamantul ca sa aleaga pe norodul sau. Atunci tot trupul va sta inaintea acelui infricosat divan ca un osandit: toti legati, toti goi, tremurand, tulburandu-se, ingrijindu-se, socotind fiecare ce va zice sau ce va ras­punde Imparatului imparatilor, Domnului Dumnezeului nos­tru. Unde va fi acolo nalucirea imparatilor? Unde stapanirea boierilor? Unde impodobirea hainelor? Unde caii cei cu fraie de aur? Unde sunetul argintului? Unde desfatarea? Unde benchetuirea? Unde vor fi cei ce mananca si zic: „Sa mancam si sa bem, ca maine vom muri?”

Nu ati auzit dumnezeiestile Scripturi, ca va fi judecata si rasplatire, ca sa rasplateasca fiecaruia dupa lucrurile lui? Atunci va zice imparatul celor de-a dreap­ta:

„Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea gatita voua de la intemeierea lumii”,

iar celor de-a stanga:

„Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel mai din afara, cel gatit diavolului si ingerilor lui”.

Si se vor duce acestia in munca vesnica, iar dreptii in viata vesnica.

Caruia se cuvine slava impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

(din: Cuvinte folositoare si de suflet mantuitoare ale Sf. Efrem Sirul si ale altor Sfinti Parinti, Ed. Bizantina, 2004)

lastjudgment_5x10

***

Iubirea lui Hristos

Predica SFANTULUI IUSTIN POPOVICI la Duminica infricosatoarei Judecati

Evanghelia iubirii se incheie cu infricosatoarea Judecata! Domnul Hristos este Dumnezeul Iubirii si iata, incheie istoria lumii, istoria tuturor popoarelor cu infricosatoarea Judecata. Va judeca toate popoarele si pe fiecare om in parte (2 Timotei 4,1; 1 Petru 4, 5). Acesta este sfarsitul istoriei noastra omenesti, acesta este sfarsitul meu si al tau si al fiecarei fapturi omenesti. La infricosatoarea Judecata, Bunul Domn, sosit in slava Sa, ii va judeca pe toti. Dumnezeul Iubirii, totodata si al Dreptatii, iata, va rosti ultima sentinta pentru mine si pentru tine. Ce ai facut cu aceasta viata pe care ti-a daruit-o El, ce ai facut cu fratii tai, oamenii, pe pamant, ce ai facut cu Evanghelia?

El a venit in aceasta lume – pentru ce? A venit ca sa ne arate cum trebuie sa traim si cum prin aceasta existenta vremelnica sa dobandim Viata cea vesnica. Ati auzit din Sfanta Evanghelie de astazi: la infricosatoarea Judecata, inaintea Tronului celui infricosator al Domnului Slavei doar doua cai se deschid pentru faptura omeneasca:calea care duce in Imparatia Cerurilor si calea care duce in focul cel vesnic. O a treia cale nu exista. Şi fiecare dintre noi trebuie sa o apuce pe una dintre aceste cai.

Ce este omul? Omul este faptura cu chipul lui Hristos, omul este alcatuit din suflet si trup; trupul este din pamant, iar sufletul de la Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu, icoana vie a lui Dumnezeu – aceasta este sufletul fiecarui om, nu numai al crestinului, ci al fiecarui om indeobste, chiar si al paganului. Domnul a creat un om, pe Adam si Eva, si din ei intreg neamul omenesc. Pe Adam si Eva i-a facut dupa chipul si asemanarea Sa (Facerea 1, 27; 2, 7). Astfel faptura omeneasca este chipul lui Hristos, chipul lui Dumnezeu, este fiinta purtatoare de Dumnezeu.Aceasta este fiecare om, fiecare om fara exceptie.

peter-vamesul

In marea si slavita cetate a Alexandriei, acum o mie cinci sute de ani, a trait un vames cu numele Petru, care mai inainte era un om nemilostiv, iar apoi a devenit foarte milostiv – dupa ce a vazut in vis cum trecea sufletul sau din lumea aceasta in cea de dincolo si cum sufletele celor nemilostivi erau date in seama ingerilor negri. El si-a venit in fire si a inceput de atunci sa implineasca Evanghelia lui Hristos si sa faca milostenii. Intr-o zi, Petru cel mult-milostiv a intalnit pe strada maretei cetati a Alexandriei un naufragiat, care era aproape gol, si si-a scos haina stralucitoare, mantaua cusuta cu fir de aur si a daruit-o celui aflat in nevoie. Dupa cateva ore, Petru cel milostiv, intorcandu-se acasa, a trecut prin targ si si-a vazut acolo mantaua pusa la vanzare. A plecat trist acasa, parandu-i rau ca s-a purtat astfel cu acel nefericit. Noaptea i s-a aratat Domnul imbracat cu acea manta si i-a spus:

Petre, tu pe Mine M-ai imbracat”.

Atunci Sfantul Petru a inteles limpede ce se intampla cu cele pe care le daruim nevoiasilor sau celor ce cer.

Tu pe Mine M-ai imbracat… Astfel Domnul ne face cunoscuta taina fiintei omenesti. Ce este important pentru noi, oamenii? Important este sufletul, importanta este aceasta icoana vie a lui Dumnezeu, aceasta icoana a chipului lui Hristos, aceasta icoana a chipului lui Dumnezeu. Şi tu, vietuind in aceasta lume pamanteasca printre oameni, iata, traiesti intr-un minunat iconostas al lui Dumnezeu. Fiecare om este o Evanghelie vie a lui Hristos. Domnul, venind in aceasta lume si facand cunoscuta minunata, atotdesavarsita Sa Evanghelie, cui a facut-o cunoscuta? I-a facut-o cunoscuta omului care deja Il purta pe Hristos intru sine, Il purta pe Dumnezeu intru sine. Şi tu, ia aminte ce faci cu ei (cu oamenii). Poarta-te intotdeauna cu ei ca si cu fapturile intru care viaza Hristos.

Fiecare om este, precum am spus, un mic Hristos, un mic Dumnezeu, in facere. Ia aminte cum te porti, ce cuvinte rostesti, ce fapte savarsesti, cum te comporti cu oamenii. Vei da raspuns la infricosatoarea Judecata pentru fiecare fapta. Ia aminte ce raspuns vei da. De aceea, poarta-te fata de oameni ca fata de fapturile lui Dumnezeu, si nu ca fata de urmasii maimutelor, nu ca fata de animale, asa cum invata astazi multi lipsiti de minte. Priveste-l pe fiecare om ca pe fratele tau intru Hristos, priveste-l ca pe fiul lui Dumnezeu, priveste-l ca pe zidirea lui Dumnezeu, si atunci vei fi gata si in stare sa implinesti orice fapta buna, orice fapta evanghelica.

Atunci cand Domnul a venit in aceasta lume cu Evanghelia Sa, El nu a venit la straini, ci a venit la ai Sai (Ioan 1, 10-12), a venit la fapturile Sale, in sufletele carora dintru inceput stralucea Evanghelia, chipul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos. De aceea ii este usor fiecarui om sa fie crestin, caci poruncile lui Hristos raspund firii noastre, sufletelor noastre, fiintei noastre omenesti. De aceea si Dumnezeu S-a facut Dumnezeu-Om, ca sa arate cat ii este de asemanator omul lui Dumnezeu, omul cel unit cu Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia Domnului Hristos. Aceasta este ceea ce cere si asteapta ea de la noi.

Sfanta Evanghelie de astazi, despre infricosatoarea Judecata, ne spune care este cea mai importanta dintre virtuti. Care virtute este, pentru fiecare om, diploma cu care pleaca in Imparatia Cerurilor, care? Iubirea lui Hristos. Iubind omul, iubindu-l ca pe creatia lui Dumnezeu, ca pe icoana vie a lui Hristos, tu Il iubesti pe Hristos. Facandu-i bine, tu Ii faci bine Domnului Hristos.Aceasta este iubirea lui Hristos.

page-14-works-of-mercy_webFiecare fapta pe care i-o faci omului, se raporteaza la Hristos, Care este intru el. De aceea este, fratele meu, iubirea lui Hristos cea mai importanta virtute. Iubirea lui Hristos! Naste una dupa alta toate celelalte sfinte virtuti evanghelice. Atunci omului nu ii este greu sa implineasca poruncile lui Hristos, poruncile Sfintei Sale Evanghelii, caci el simte si stie ca prin acestea intra in Imparatia Cerurilor. Slujind altora, el slujeste in cele din urma vesnicei sale mantuiri.

Slujeste sufletului celui asemenea lui Dumnezeu, pe care i l-a daruit Dumnezeu, chipului lui Dumnezeu, chipului lui Hristos, ca astfel, cu ajutorul Sau, sa se indrepte catre Imparatia Cerurilor, sa traiasca pentru Imparatia Cerurilor, sa o traiasca si sa o mosteneasca in ziua infricosatoarei Judecati.

In minunatele rugaciuni si cantari bisericesti de astazi, iubirea lui Hristos este numita imparateasa virtutilor, dupa care vin toate celelalte virtuti.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa ne trezeasca pe noi toti, pe toti oamenii, pe crestini si pe necrestini, ca toti sa simta si sa vada ce este omul: ca omul este icoana vie a lui Hristos, si a sluji omului inseamna sa slujesti lui Dumnezeu Care este intru om, ca astfel sa dobandesti Imparatia Cerurilor, cu frumusetile si bucuriile ei negraite. Fie ca Bunul Dumnezeu, daruindu-ne ajutorul Sau ceresc, sa sporeasca intru noi toti aceasta sfanta virtute, iubirea lui Hristos, ca si noi, oamenii, slujind pe pamant, sa fim purtatori de Hristos, purtatori de Dumnezeu, iar in ziua infricosatoarei Judecati sa stam de-a dreapta Imparatului Ceresc si sa auzim glasul Sau linistit bland si dulce:

Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii (Matei 25, 34).

Atunci lumea isi va incheia istoria si fiecare faptura omeneasca si fiecare popor isi vor incheia istoria, ascultand cuvintele Atotdreptului Dumnezeu si Judecator, ale Domnului Iisus Hristos. Dreptii vor merge la Viata vesnica, iar pacatosii, pacatosii nepocaiti, in chinurile vesnice. Amin.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Sursa”Cuvântul Ortodox
i.26

Cuvant al Preacuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul, de suflet folositor

Sa nu-ti cheltuiesti toata vremea vietii tale intru grija trupului tau. Ci, cand va flamanzi trupul si hrana va cere, adu-ti aminte ca si sufletul tau de aceeasi hrana are trebuinta. Si, precum trupul, daca nu se va impartasi de hrana cea trupeasca, moare, asa si sufletul, daca nu se va impartasi de cea duhovniceasca. Ca indoit este omul: si cu suflet si cu trup. Si pentru aceasta zicea Iisus: „Deci, tu, iconomule, da pe cele ale sufletului, sufletului, si pe cele ale trupului, trupului.” Nu numai pe trupul tau sa-l hranesti, iar pe suflet sa-l lasi lipsit si mort de foame. Pentru acest fel suflet zice Apostolul: „Iar vaduva care se ospateaza numai cu trupul, moarta este de vie.” (Tim. 5, 6). Deci, sa nu lasi sufletul tau sa moara de foame deci hraneste-l pe el cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi si cu laude si cu cantari duhovnicesti, cu citirile dumnezeiestilor scripturi, cu ajunari si cu privegheri, cu lacrimi si cu milostenii; cu nadejdea si cugetarea bunatatilor celor ce vor sa fie, celor vesnice si nestricacioase. Acestea si cele asemenea acestora sunt hrana si viata sufletului.

Pentru care si marele Prooroc zicea: „Facutu-mi-s-au lacrimile mele painea ziua si noaptea” (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David, incaperea si salasul Sfantului Duh ! In fiecare zi si noapte plangea. Iar noi nici macar un ceas nu voim sa ne umilim si sa ne pocaim. O, cata bucurie se face in cer, cand omul pacatos pe pamant va lacrima si va lepada obiceiul cel rau si va uri pacatul si va zice: „Spre toate poruncile Tale m-am indreptat, toata cale nedreapta am urat.” (Psalm 118, 128). Sa nu fii obraznic, ca sa nu fii urat de toti sa nu-ti pricinuiesti semetie, sa nu dai odihna niciodata trupului tau, ca sa nu se faca greutate sufletului tau, defaimarea sa nu-ti rapeasca dorinta ta, deznadajduirea sa nu-ti incuie pocainta ta, trufia sa nu te traga in jos de la ceruri, sa nu vadeasca grairea cele ascunse ale tale, invidia ta, sa nu intunece pe cineva. Nebunia sa nu orbeasca priceperea ta. Sa nu intunece trandavia intelepciunea ta, sa nu domneasca prostia peste mintea ta, nesocotinta sa nu schimbe chibzuinta ta, nici altceva din cele oprite, tainuindu-se de minte, sa intre pe ascuns in inima ta si sa te fure de la Imparatia lui Dumnezeu. Ci, trezeste-te, dupa cum este scris, cugetand ziua si noaptea, ca nu cumva cel rau sa afle mintea ta desarta de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu si sa-si semene, intru dansa, samanta sa.

Vrednic de jale si ticalos este cela ce este departe de dragoste, caci visand si batjocorind, isi trece zilele lui. Cine nu va plange pe omul acela, care este departe de Dumnezeu? Ca zic voua, fratilor, ca cela ce nu are dragoste de Dumnezeu, vrajmas al lui este. Ca nemincinos este cela ce a zis: „Oricine uraste pe fratele sau, este ucigas de oameni.”(loan 3, 15). Caci cela ce nu are dragoste este prieten al diavolului, vas al trufiei, impreuna vorbitor al celor ce graiesc de rau, al mandriei lucrator si, pe scurt, unealta este a diavolului. Vrednic de jale si ticalos este acela ce nu a castigat rabdare, caci el se vantura de vant, ocara nu sufera, in necazuri este lenes, la supunere cartitor, la ascultare impotrivitor, la rugaciune trandav, la intrebari pregetator, la schimb de cuvinte viteaz. Cela ce nu are rabdare, multe pagube patimeste si a se apuca de fapta cea buna, unul ca acesta nu poate. Ci, mai vartos, se impotriveste si pe cei ce sporesc ii pizmuieste. Iar fericit este omul acela care nu se manie cu inlesnire, si mania n-o primeste, cela ce duhul iutimii nu-l are si pe Duhul cel Sfant nu-l intarata. Unul ca acesta de toti se slaveste, este laudat de ingeri si de Hristos iubit este. Trupul acestuia si sufletul lui totdeaua sunt sanatoase. Iar cela ce de duhul iutimii este tinut, de multe ori, din lucru de nimic, se manie si cu adevarat vrednic de jale si ticalos este. Cela ce se manie isi ucide sufletul.

Mai inalta decat toate lucrurile cele bune si decat toate faptele bune, este dragostea, tot asa, decat toate pacatele mai grea este ura de frate. Caci, cela ce uraste pe fratele sau, petrece in moarte. Si cela ce opreste plata si cela ce uraste pe fratele sau se vor osandi in locul cel cumplit de chin al ucigasilor. Deci, cand vei pacatui, sa nu astepti invinuirea si mustrarea de la altul, ci, inainte de a fi invinuit si certat, prihaneste-te tu insuti de cele facute de tine. Si la marturisire alearga si sa nu te rusinezi, caci ai lucrat cele ce te rusineaza, si nu te-ai rusinat, si acum te rusinezi de graiurile, care te indrepteaza pe tine? Spunele aici, ca sa nu le spui acolo, nevrand. Ca marturisirea pacatelor se face piezare greselilor. Ca, oare, pentru ca nu le stie, vrea Dumnezeu sa le cunoasca? Nu. Ci vrand ca noi, intru simtirea celor gresite sa venim, prin marturisire. Oare, vreun lucru greu si impovarator cere de la noi Dumnezeu? El cere zdrobirea inimii, umilinta gandurilor, marturisuea greselilor, staruinta dureroasa si cu toata puterea, iar dupa marturisire si iertarea pacatelor, iti cere si pazirea de pacate, de aici inainte. Ca mai bun lucru este, adica, a plange si a te tangui, aici, in aceasta scurta si vremelnica viata, decat, aici, sa razi si apoi sa te duci acolo si sa fii chinuit in veacul veacului. Te rusinezi, insa, si te inrosesti sa-ti spui pacatele ? Dar rusine este, mai vartos, a pacatui si a nu marturisi. Zii gandului tau ca, daca acum nu se va marturisi, atunci si acolo le vei marturisi toate in mijlocul privelistii a toata lumea, cand mai multa este osanda, cand mai mare este vladirea si mustrarea; deci, cand este trebuinta de marturisire, sa nu ne rusinam; nici sa intarziem. Ca nu este rusine cand ne marturisim pacatele, ci indreptare si fapta buna, ca de n-ar fi asa, n-ar avea plata marturisirea. Asculta ce se zice: „Spune-ti, dar, tu intai pacatele, ca sa te indreptezi, ca nu pentru a te chinui iti porunceste tie sa te marturisesti, ci ca sa fii iertat.”

Deci, sa facem marturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci si pentru graiuri si ganduri. Si sa ne sarguim dupa asemanarea greselilor si pocainta sa o aratam. Sa intrebam cugetul si mult sa il certam ca sa nu indrazneasca, dupa indreptare, sa cada, iarasi, in acea prapastie a pacatului, temandu-se de osanda ranii celei dintai. Deci sa ai o carte a cugetului, in care sa scrii pacatele cele din fiecare zi, si, in fiecare zi, pune-ti inainte cartea si socoteste lucrul cel bun si cel rau, pe care l-ai lucrat. Si adu-ti aminte de raul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca, prin frica muncilor, lucrul cel bun sa-l adaugi, iar pe cel rau sa-l scazi. Sa lacrimam mai inainte de vreme, ca sa nu scrasnim din dinti, intru acea vreme. Sa plingem vremelnic, ca prin aceasta jertfa sa fim placuti lui Dumnezeu. Cu apa aceasta adapandu-se, omul aduce roada. Cu apa aceasta tarina se spala, cu apa aceasta focul se stinge, intunericul se lumineaza, legaturile se dezleaga, cei rataciti se intorc, toti se mantuiesc, Dumnezeu se proslaveste. Cu apa aceasta si Petru si-a spalat intinaciunile facute de dansul, ca, iesind afara, a plans cu amar. Dumnezeului nostru, slava!

1

Imnul al III-lea al Sfântului Efrem Sirul despre Post

Cine a privit şi a văzut pe Adam şi Eva şi pe şarpele viclean care, cu amăgirea în inimă şi cu pacea pe buze, se sârguia să-i linguşească? Adam era neştiutor şi Eva era naivă. Pomul înflorea şi rodul lui strălucea; mare a fost păcatul, sfântă şi puternică dreptatea. Binecuvântat fie Cel ce a amestecat valul milostivirii în judecata Sa cea dreaptă şi s-a îndurat de cei vinovaţi!

Cine ar putea suferi înfăţişarea celor doi dintr-o dată dezbrăcaţi şi coborâţi din înalt? Cel rău stătea privind cu bucurie; Cel Bun vedea şi urmărea din ochi. Cine n-ar fi plâns văzând pe marele Adam umilit şi ruşinat cosându-şi frunzele pentru a-şi acoperi goliciunea? Binecuvântat fie Cel ce S-a milostivit de el în frunzele lui şi a trimis veşmânt de slavă pentru goliciunea sa.
Cine ar putea tâlcui pomul care i-a tulburat pe iscoditori? Căci este o ţintă ascunsă care, nevăzută pentru ochi, istoveşte arcaşii; pom al cunoştinţei este precum şi al neştiinţei: pricină a cunoştinţei prin care omul a cunoscut care a fost darul pe care l-a pierdut, şi care pedeapsa venită pentru aceasta. Binecuvântat fie rodul care a amestecat cunoştinţa pomului vieţii în cei muritori!
Şarpele a privit şi a văzut porumbiţa în rai (pe Eva)… căci o poftea… S-a prefăcut în porumbiţă…, el, şarpele, cel cu totul blestemat. A luat din ea, ca şi aceasta să ia din el. S-a îmbrăcat în culorile ei, ca şi ea să se îmbrace în urâciunea lui. A cântat pentru ea un cântec vesel, ca să rătăcească jelind. Binecuvântat fie glasul Tatălui, Care S-a pogorât, a mângâiat şi a nimicit întristarea maicii noastre!
Să nu fie postul nostru ospăţ pentru cel rău, prin aceea că ne muşcăm semenii! Căci s-a rânduit post şi Nabot a fost ucis cu pietre. Cel rău s-a bucurat de postul lor. O, postitorii aceştia! În loc de pâine au mâncat carne de om şi în postul lor au lins sânge. Pentru că au mâncat carne de om, au ajuns hrană câinilor (III Regi cap. 21). Binecuvântat fie Cel ce Şi-a dat trupul Său gurii noastre înfuriate, ca să înceteze a mai muşca!
Cel Milostiv a privit, a văzut sufletul în adânc şi a găsit o cale ca să-l scoată de acolo. Măcar că un singur semn al Său ar fi fost n stare să-l scape de acolo, El a întipărit iubirea Sa peste lucrul Său: S-a înverşunat în firea omenească, a dobândit neştiinţa ei, pentru ca să o aducă la ştiinţă. A cântat la harfa Sa cântări smerit, ca ea să vină la înălţare; a ridicat crucea Sa în înalt, ca fiii Evei să se poată înălţa spre cele cereşti!
Sursa: doxologia.ro

SFANTUL EFREM SIRUL – Cuvinte duhovnicesti trezitoare extrase din EVERGHETINOS

Bucuria din ceruri si slava gatita sfintilor sunt mai presus de gand si, de aceea, se cuvine sa le ravnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.
Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.
Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.
Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?
Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.
Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.
Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?
Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“
(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/)

Trebuie sa avem pururi pomenirea mortii si a judecatii ce va sa fie; caci cei care nu cugeta si nu le asteapta neîncetat pe acestea, cad usor prada patimilor

“Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.
De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”
Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: „Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel”. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: „ Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: „Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui.”. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său”.
[N.n.: Acest gen de exprimare, obisnuit in scrierile sfintilor, nu inseamna ca trebuie intrat in dialog cu diavolul, ceea ce Sfintii Parinti ne sfatuiesc, mai ales pe credinciosii obisnuiti si necercati, sa nu facem niciodata, ci sa folosim acest gen de ganduri pentru a ne convinge si a ne intari pe noi insine atunci cand suntem ispititi.]
Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.
Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând: Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?”Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia“.
(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/30/everghetinos-5-2/)

Trebuie sa facem binele in clipa de fata si nu sa il lasam pentru mai tarziu. Dupa moarte nu exista indreptare

“Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.
Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.
Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji”.
(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/24/everghetinos-2/)

Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca vreodata, chiar daca a pacatuit mult, ci cu pocainta sa aiba nadejde în mantuire

“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul”.
(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/20/everghetinos-1-5/)

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Sfântului Efrem Sirul

Cu toate că Sfântul Efrem nu a fost călugăr, este ştiut că a practicat o viaţă ascetică severă, crescând permanent în sfinţenie. În vremea sa, monahismul era la începuturile sale în Egipt. Se pare că facea parte dintr-o comunitate urbană, strâns unită, de creştini care „conveniseră” împreună să slujească şi să se abţină de la relaţii sexuale. Unii dintre termenii siriaci folosiţi de Efrem să-şi descrie comunitatea au fost ulterior folosiţi pentru descrierea comunităţilor monahale, dar afirmaţia că a fost călugăr este nefondată.
Popular, Efrem este creditat cu câtevă călătorii. Într-una din acestea l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare. Acest fapt îl apropie pe Efrem Siriacul de Părinţii Capadocieni, şi constituie un pod teologic important între vederile spirituale ale celor doi, care aveau multe în comun. În plus, Efrem este creditat şi cu vizitarea lui Abba Bishoi (Pisoes) aflat în mănăstirile din Wadi Natun, Egipt. Ca şi vizita legendară făcută Sfântului Vasile cel Mare, această vizită constituie un pod teologic între originile monahismului şi răspândirea lui în biserică..
Cel mai popular apelativ pentr Efrem este „Harpa Duhului” (siriacă Kenârâ d-Rûhâ). Mai este cunoscut ca „Diaconul din Edesa”, „Soarele Sirienilor” şi ca „Stâlpul bisericii”.
În cadrul tradiţiei bisericii, Efrem demonstrează că poezia nu este numai un mijloc adecvat pentru teologie, şi chiar superior în multe feluri discursului teologic.În plus, el încurajrază citirea Sfintei Scripturi într-un mod care îşi are rădăcinile mai mult în credinţă decât în analiza critică. Efrem arată un simţ adânc al legăturilor dintre toate fiinţelor create, ceea ce face ca unii să vadă în el un „sfânt ecologist”.( Sursa )

„Am văzut case şi m-am gândit la arhitect; am văzut lumea şi am înţeles Pronia; am văzut corabia fără cârmaci scufundânduse; am văzut oamenii neisprăvind nimic fără Dumnezeu; (…) am înteles că toate există prin rânduiala Domnului. ”

„Pentru orice lucru bun, Dumnezeu Se bucură.”

„Unde se termină rugăciunea, începe păcatul.”
Nu locul îl mântuieşte pe om, ci voinţa lui. Adam a căzut chiar în rai, în timp ce Lot s-a păzit chiar în Sodoma.”

„Apropie-te de cei drepţi si, prin ei, te vei apropia de Dumnezeu.”

„Când mintea va părăsi scopul cel bun, toate faptele bune nu mai folosesc”

„Dacă Dumnezeu nu îţi îndeplineşte imediat rugăciunea, nu deznădăjdui! Dumnezeu este mai înţelept decât tine.”

„Celor ce îţi au mintea permanent la lucruri lumeşti, măcar dacă ar şi auzi, nu vor crede, şi urăsc pe cei ce le-ar spune „

„Deci, noi, ţinând neabătută credinţa lui Hristos cu uşurinţă vom birui puterea tiranului. Gând neschimbat să ne câştigăm şi bună statornicie şi se va departa de la noi neputinciosul, neavând ce să facă.”
( Cuvinte şi învăţături, (2), Edituta Bunavestire, Bacău, 1998 )

„E mai bine să tai mânia printr-un zâmbet, decât să te înfurii ca o fiară neîmblânzită”

„Cel ce rabdă îndelung totdeauna este vesel şi bucuros”

„Fericit lucru, cu adevărat, este a nu păcătui, iar dacă vreunii vor păcătui, să nu deznădăjduiască, ci să plângă pentru cele în care au păcătuit, ca prin plâns, iarăşi, să dobândească fericirea. „

„Saltă, suflete! Cântă, cu buzele-ţi leneşe, sfinte melodii! Căci Harul a voit a-ţi lumina mintea cea întunecată şi a-i insufla melodia Lui cea sfântă.”

„Vino-ţi în sineţi, suflete! Teme-te de Dumnezeu! Slujeşte-I Lui întru toate faptele bune, ca să nu primeşti din mana Lui îndoite muncile! Doreşte pe Dumnezeul tău şi umblă în calea Lui cu cinste!”

„Pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut. „

„Nu spune: „Astăzi voi păcătui, iar mâine mă voi pocăi !” Mai bine e să ne pocăim astăzi, pentru că nu ştim de vom trăi până mâine. „

„Cel ce nu rabdă nu e credincios; cine nu are nădejde nu mai poate stărui în rugăciune”

„Cel cu adevărat fericit este acela care şi-a agonisit îndelunga răbdare”

„Am văzut case şi m-am gândit la arhitect; am văzut lumea şi am înteles Pronia; am văzut corabia fără cârmaci scufundându-se; am vazut oamenii neisprăvind nimic fără Dumnezeu; (…) am înteles că toate există prin rânduiala Domnului.”

„Hrana focului sunt lemnele, iar hrana celui mânios este mândria minţii”

„Mânia este în om o groapă pentru el; cine şi-a frânt mânia, acela a trecut această groapă”

„Cel ce se mânie îşi omoară sufletul”

„Cine vrea să mişte o piatră din loc nu pune pârghia deasupra, ci dedesubt, şi atunci rostogoleşte uşor piatra. Aceasta este o icoană a smeritei cugetări.”

„Fii templu şi preot lui Dumnezeu, slujeştelui Dumnezeu în templul tău, după cum El a fost pentru tine şi preot şi jertfă şi junghiere. De aceea, fii şi tu pentru El templu şi preot şi jertfă. Întrucât duhul tău este templu, să nu îngădui în el nici o necurăţie.”

„Celor ce isi au mintea permanent la lucruri lumesti, macar daca ar si auzi, nu vor crede, si urasc pe cei ce le-ar spune”

„Ca mare arma este rugaciunea. Comoara nelipsita, bogatie care niciodatat nu se cheltuieste, liman neinvaluyit, pricina de alinare, si radacina de nenumarate bunatati…”
„…Dă-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…!”

“O, tâlharule, şi al raiului tâlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!”

„Dacă vrei să biruieşti mândria, orice ai face să nu spui că din munca mea am făcut, sau din puterea mea am izbutit. Chiar şi dacă posteşti sau priveghezi, sau cânţi, sau ajuti spune: “Dumnezeu m-a ajutat, nu puterea şi munca mea”.

„Blândeţea constă în aceea de a nu te lăsa stăpânit de nici o pornire de mânie, în a trăi mereu în pace”

„Sârguiţi-vă să căpătaţi blândeţea, pentru că cel blând se împodobeşte cu toată fapta bună, dacă este ofensat se bucură, dacă este mâhnit se bucură”

„Fericit este acela care are în faţa ochilor ziua ieşirii din trup a sufletului şi care urăşte mândria înainte de a fi dată pe faţă micimea firii omeneşti, prin putrezirea în groapă.”

„Prin post ne putem întoarce din nou în raiul din care am fost scoşi… Cea dintâi poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului a fost postul. Cât timp a păzit-o, el a fost fericit, când a nesocotit-o, a ajuns nenorocit”

„Când mintea a părăsit scopul blagocestiei, adică a dreptei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc. Şi fachirii cei din India, şi bonzii şi yoghinii postesc şi se roagă, dar pentru cine? Pentru satana, nu pentru Hristos. Nu primeşte Dumnezeu nici o faptă bună dacă nu se face după dreptarul Ortodoxiei.”

„Biserica este locul în care se salvează, se mântuiesc cei ce pier, cei condamnaţi la moarte“

„Dacă pe pământ, trecând dintr-o ţară în alta, avem nevoie de o călăuză, cu cât mai vârtos ne este de trebuinţă o călăuză pentru a trece de la această viaţă la viaţa veşnică!”

„Cu succesele să nu te lauzi şi nici în vremea greşelilor să nu te deznădăjduieşti” (din cartea „Viaţa în duh filocalic.”Antologie filocalică, Editată de Mănăstirea Pissiota, Bucureşti, 1999, p. 19)

„Rugăciunea fără dragoste nu este ascultată, pentru că numai dragostea deschide uşile rugăciunii „

„Însemnează-te cu semnul crucii. Acoperă-te cu el ca un scut. Nu înceta, creştine, a purta aceasta armă în tot locul şi în toată vremea. Nimic să nu faci fără cruce. Înarmează-ţi toate membrele tale cu acest semn şi de nimic nu te vei înfricoşa”.

„Plângeţi-mă, cei ce dragostea cea desăvârşită către Dumnezeu şi către aproapele o aveţi, pe mine, care numai cuvintele iubesc, dar cu lucrurile stau departe de adevărata dragoste.”

„Dorul de-a grăi către Tine, Doamne, mă sileşte să-Ţi vorbesc, dar nevrednicia şi păcătoşenia mea îmi poruncesc să tac.”

„Cine îşi adună în visteria sa rugăciuni şi milostenii acela se îmbogăţeşte în Dumnezeu. Alţii îşi adună bani; dar tu adună-ţi rugăciuni şi milostenii. Alţii se veselesc cu fluiere şi muzică, dar tu veseleşte-te cu psalmodierea şi cu preaslăvirea lui Dumnezeu. Unii îşi găsesc veselia în plăceri; dar tu găseşte-ţi veselia în Dumnezeu, Care ţie şi tuturor celor ce-l iubesc pe El v-a pregătit cununa slavei.”

„Cel nepăsător se gândeşte în timpul rugăciunii la sfârşitul ei, să audă : amin; iar cel ce se roagă cu mintea trează nu este împovărat de durata slujbei.”

„Pe un frate înainte de priveghere gândul îl îndemna, zicând: astăzi acordă-ţi odihna şi nu te scula la priveghere. Însă el îi răspundea gândului: gândeşte-te că mâine nu te vei mai scula , de aceea este mai bine să te scoli azi.”

„Roagă-te lui Dumnezeu, vărsând lacrimi înaintea harului Său; atunci rugăciunea ta va fi ca tămâia”

„Conductele de apă sunt folosite în timpul incendiului, iar lacrimile – în timpul ispitelor. Apa stinge flăcările, iar lacrimile în timpul rugăciunii sting poftele rele”

„În fiecare zi să cerem de la Domnul lacrimi de pocăinţă ca, atunci când începem să plângem pentru păcatele noastre, sufletul nostru să înfloreasacă, izbăvindu-se de uscăciunea păcatului.”

„Minunată este rugăciunea săvârşită cu suspine şi lacrimi, mai ales dacă lacrimile le vărsăm în tăcere. Cine se roagă cu ştiinţă şi cu credinţă, acela Il vede inaintea sa pe Domnul, deoarece în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fapte 17, 28 )”

„Dacă ţi s-a împietrit inima, plângi înaintea Domnului ca El să reverse asupra ta lumina cunoştinţei.”

„Nu conteni să întrebi până ce nu afli totul întocmai, nu înceta să sari în ajutorul cunoscuţilor, ca să afle şi ei. Căci celor ce au cunoştinţă, cu uşurinţă le va fi cunoscută venirea lui.”

sursa

Comuniunea dintre îngeri și oameni din cadrul Bisericii în viziunea Sfântului Efrem Sirul

Chiar dacă de cele mai multe ori este nesesizată de oameni, activitatea îngerilor nu este una izolată, proprie acestora și fără nicio legătură cu oamenii, ci este întotdeauna legată de evenimentele cele mai de seamă din istoria oamenilor. Astfel, Sfântul Efrem scoate în mod deosebit în evidență momentele Nașterii și Botezului Domnului marcate de o activitate îngereasca fără precedent:

„Chiot de bucurie s-a înaltat în Bethleem la Nașterea Fiului; căci îngerii [veghetorii] s-au pogorât și lăudau acolo [Lc 2,13]. Tunet puternic erau glasurile lor. La glasurile lor de laudă au venit și cele mute [dobitoacele] și au lăudat pe Fiul.”[1]„Cerurile s-au despicat, veghetorii au fost uimiți și au dat slavă că Acela Care pe toate le curățește a fost botezat.”[2]

Să fie oare toate aceste manifestări îngerești un semn ceresc că aceste evenimente vor fi imortalizate într-un timp sfânt în cadrul instituției divino-umane care va fi Biserica, instituție în care se creează nu numai comuniunea oamenilor cu Domnul, ci și comuniunea dintre oameni și îngeri întru slujirea Domnului? Se pare că Sfântul Efrem tocmai acest aspect a dorit să-l scoată în evidență. Sfântul subliniază comuniunea dintre oameni și îngeri nu numai în timpul petrecerii evenimentului în sine, ci mai ales în timpul eternizării lui în cadrul sărbătoririi acestor praznice împărătești în Biserică:

„Veghetorii [îngerii – Dn 4,10.14] s-au bucurat astăzi, căci Veghetorul a venit să ne trezească; cine va dormi în noaptea aceasta în care toată făptura veghează?”[3]

„Gurile veghetorilor [îngerilor] și ale celor ce veghează au strigat săltând: „Pace!” Vestea cea bună a veghetorilor, pe care au adus-o, a ajuns la cei ce veghează. Cine va dormi în noaptea aceasta care a trezit făptura? Caci ei au vestit „Pace” acolo unde domnea vrajmășia. (…)Veghetorii [îngerii] s-au amestecat cu veghetorii; și se bucurau de mântuirea lumii.”[4]

„Fericita ești Biserică; pentru că de praznicele tale se bucură veghetorii [îngerii]. Căci o noapte au laudat ei pe pământul care restrânge și refuză lauda. Fericite sunt cântările tale care sunt semănate, secerate și adunate în hambare în ceruri! Gura ta e o cădelniță, iar cântarile tale se înalță ca tămâia de praznicele tale.”[5]

„Căpetenia îngerilor ți-a dat [,Marie,] salutul păcii ca zălog al sfințeniei. Pământul s-a facut cer nou în care veghetorii [îngerii- Dn 4,10.14] s-au coborât și au cântat laude. Fiii înalțimii au înconjurat sălașul tău din pricina Fiului Împăratului Care se sălășluise întru tine. Prin cetele veghetorilor [îngerilor] casa ta pământeasca ai facut-o asemenea cerului de sus.”[6]

În timpul Sfântului Efrem, Sărbătoarea Nașterii Domnului se ținea în Biserică pe data de 6 ianuarie împreună cu cea a Botezului Domnului, un mare prilej pentru botezarea celor care doreau să se creștineze. Descriind bucuria și însemnătatea acestor evenimente, Sfântul nu numai că accentuează importanța comuniunii dintre oameni și îngeri în cadrul Bisericii, ci, prin îndemnurile sale, militează chiar pentru realizarea acestei comuniuni. În concepția Sfântului Efrem, oamenii, care prin botez își mor vieții lor păcătoase de mai înainte și se dedică slujirii Domnului Iisus Hristos, sunt chemați să ia ca model viețuirea îngerilor și să încerce să se unească, prin modul viețuirii, cu aceștia. Astfel veghetorii-oameni care au vegheat împreună cu veghetorii îngeri în noaptea sărbătorii Nașterii Domnului sunt chemați, prin botez, spre o unire mai deplină cu aceste făpturi tocmai pentru că viețuirea îngerească este modelul pentru viețuirea omenească dedicata scopului slujirii Domnului:

„Coborâți, fraților; îmbrăcați-vă în scăldătoare în Duhul Sfânt și uniți-vă cu făpturile duhovnicești (îngerii) care slujesc Dumnezeirii. (…) Botezul e mai puternic decât Iordanul, micul pârâu, căci valurile lui de Apă și Untdelemn spală păcatele fiecăruia.”[7]

Astfel, Sfântul Efrem menționează, pe lângă caracterul divino-uman al Bisericii, și caracterul ei divino-angelic, ceea ce conduce în cele din urmă la o trăsătură comunitară de factură divino-umano-angelică a Bisericii, văzută, prin prisma persoanelor care participă în cadrul ei, ca loc sfânt de comuniune al Persoanelor divine ale Sfintei Treimi, al persoanelor umane și al persoanelor angelice. Într-adevar, Sfântul nu-i neglijează pe îngeri. Slujitori ai Domnului și ai omului, îngerii se află deja în Biserica Triumfătoare împreună cu sfinții care le-au urmat modelul de viețuire, bucurându-se și suferind odată cu Biserica pentru izbânzile și eșecurile oamenilor din Biserica Luptătoare, fiind în permanență gata ca, la porunca Domnului, să sară în ajutorul omului:

„Veghetorii [îngerii] se bucură pentru cei născuți din Duh și apă. Făpturile de foc și duh se bucură astăzi că făpturile trupești s-au făcut duhovnicești. Serafimii care strigă „Sfânt, Sfânt, Sfânt” se veselesc că s-a înmulțit numărul celor ce strigă „sfânt” împreună cu ei. Dacă îngerii se bucură chiar și pentru un singur păcătos care se pocăiește [Lc 15,10], cât de mult trebuie să se bucure acum, căci în toate bisericile de praznicele dumnezeiești Botezul naște făpturi noi făcute cerești din pământești!”[8]

„Doar Biserica este de acord cu veghetorii în ambele: ea suferă pentru cei păcătoși, dar se bucură pentru cei care se pocăiesc.”[9]

1 I Nast 7, 1, p. 60
2 I Virg 15, 1, p. 326
3 I Nast 1, 61, p. 21
4 I Nast 21, 10-11, p. 104
5 I Nast 25, 2, p. 124
6 I Nast 25, 17, p. 128
7 I Epif 5, 1;5, p. 156 Pentru simbolistica botezului la Sfântul Efrem vezi si articolul lui Joseph Obeid,
L’onction baptismale d’apres HdE III de Saint Ephrem, Pd’O 17, 1992, p. 7-36
8 I Epif 6, 7-8, p. 159
9 I vs Iul 1, 8, p. 229

Theodor Leontescu – Teză de doctorat – Teologia creației în opera Sfântului Efrem Sirul pag. 217-219

g.s.

Despre folosul sufletesc

Temeţi-vă fraţilor, de vorbele cele vătămătoare şi nefolositoare de suflet, ca în linişte să fie sufletele voastre. Că mai bine este a arunca o piatră, din nebăgare de seamă, decât a zice un cuvânt deşert. Veselia drepţilor este dreptatea, iar căile lor sunt milostive şi cel ce face milostenie va află viaţa.

Să nu ai prietenie cu cel mai mare al locului, ascultă-i cuvintele, dar faptele lui rele să nu le faci. Să nu iubeşti a merge la târg, şi să nu zici că ochiul meu este curat, căci ţi-l vei face duşman. Să nu bei vin, ca să nu ţi se întoarcă inima spre dulceţile trupeşti. Să nu mănânci prea mult, ca să nu ţi se întunece mintea.

Să nu-ţi închizi uşile tale, faţă de străini, ca să nu-şi închidă Domnul uşile Sale, faţă de tine. Cu ce măsură veţi măsura, vouă. Să cercetezi pe cei bolnavi, ca şi Dumnezeu să te cerceteze pe tine. Să nu dormi mult, ci te roagă cu dinadinsul lui Dumnezeu, să-ţi fie ţie de ajutor, ca să scapi că o pasăre din laţ.

Să mergi de-a pururi la biserica lui Dumnezeu. „Pe cei ce Mă proslăvesc pe Mine, îi voi proslăvi.” Aceasta făcând-o, tu însuţi te vei mântui, şi totdeauna pe cei ce sunt ca tine. Şi orice vei cere de la Dumnezeu, degrabă vei lua, ca unul curat cu sufletul.

Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi. A Căruia este slava, cinstea şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Sfântul Efrem Sirul