Pilda samarineanului milostiv

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Preaiubiti si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Cu acelasi fior sacru, divin, deschidem dumnezeiasca Evanghelie, cu constiinta ca ori-de-cate-ori il auzim si implinim cuvantul, Sfantul Duh lumineaza in noi tot mai adanci intelesuri; caci dumnezeiescul cuvant ne-a fost dat pentru a-l avea ca lumina, ca putere a iubirii si a vietii pana la sfarsitul veacurilor. Acelasi cuvant deschide neincetat noi si noi intelesuri si asa noi crestem mereu prin dumnezeiescul cuvant. Niciodata sa nu socoteasca cineva ca daca asculta aceeasi Evanghelie mereu, mereu, nu mai are ce invata. Doamne! Ea este adancul de taina negrait, si noi neincetat ne zidim, ca sa ajungem, cum spune dumnezeiescul Pavel, „la masura barbatului desavarsit”, adica la chipul lui Hristos.

Si rogu-va sa ascultam cuvantul dumnezeiestii Evanghelii de astazi (Luca 10, 25-37), pe care o vom relua, in constiinta ca noi primim aici Icoana desavarsita, modelul divin, pe Hristos; iar Hristos Mantuitorul vrea sa ne zideasca in El, dupa chipul Lui, al vesniciei Lui si al vesniciei noastre.
Acum, sa ne recunoastem pe noi in acel moment in care Hristos Se afla in mijlocul multimii. Erau in jurul Lui, pe langa cei doisprezece, si ceilalti saptezeci de ucenici pe care ii trimisese El spre propovaduire, si care veneau acum sa-I istoriseasca ce au facut. Si spuneau: „Pana si demonii se pleaca inaintea noastra cand rostim numele Tau”. Iar Iisus le-a raspuns: „Nu va bucurati (doar) ca demonii se pleaca inaintea voastra (nu aceasta sa-ti fie bucuria, ca se pleaca cineva inaintea ta, fie chiar si demonii), ci ca numele voastre sunt scrise in ceruri”. Altfel spus, tu insuti, in numele tau, te impartasesti cu lumina si iubirea divina care e in ceruri si care coboara de sus asupra ta, impartasindu-te, iar tu sa o impartasesti apoi semenilor. Important este nu ca altii se pleaca tie, ci tu sa te pleci lor si sa te impartasesti cu lumina si iubirea divina, cereasca, singura care da viata.
Si asa rostind, referindu-Se la demonii care se pleaca inaintea lor, Iisus descopera acel moment originar, tainic, pe care numai El il putea descoperi, rostind: „Vazut-am pe satana ca un fulger cazand din cer”. A cazut atunci din pricina trufiei lui, a pacatului lui (Nu voi l-ati doborat pe satana, care se pleaca inaintea voastra).
Si Iisus S-a bucurat in Duhul Sfant si, ridicandu-Si glasul, a zis: „Te slavesc pe Tine, Parinte, Doamne al cerului si al pamantului, ca ai ascuns acestea (tainele tainelor) de cei intelepti (adica de cei ce se socoteau intelepti – cu o intelepciune a lor) si de cei priceputi si le-ai descoperit pruncilor”. Mantuitorul se referea aici nu numai la cei din leagan, de varsta alaptarii (si pe cei mari ii hranesti tot cu lapte; oricat de mari s-ar socoti, sarmanii, inca au nevoie de lapte), ci la cei care sunt curati ca pruncii, nevinovati, frumosi la inima si la trup ca pruncii; pentru ca nu si-au intinat viata si trupul, si mai ales pentru ca sunt ochi si urechi catre cei care privesc la dansii. Pruncilor insetati de cunostinta, de adevar, acelora le descoperea Hristos.
O, Doamne, ajuta-ne sa fim ca pruncii, curati si luminati, pastrandu-ne frumusetea Ta, cea a Ta, Doamne, nu cea pe care noi vrem s-o dobandim prin – iertati-mi cuvantul – cosmetice. Ci frumusetea Ta divina, Doamne, si mai ales da-ne setea sa Te ascultam pe Tine si, prin cuvantul pe care il auzim de la Tine Doamne, la Tine sa ne inaltam cu sufletul. Sa simtim aievea ca Tu ne vorbesti, si in clipa aceasta Tu esti in mijlocul nostru, asa cum ai zis prin Evanghelia Ta: „Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor”. Esti in mijlocul nostru Doamne, ca Tu ne vorbesti si noi Te ascultam pe Tine.
Si Iisus multumea Tatalui ca a descoperit pruncilor taina tainelor, adica dumneavoastra, care sunteti aici in clipa aceasta, sunteti pruncii de care vorbeste Mantuitorul. „Si asa Parinte, asa a fost inaintea Ta, bunavointa Ta”. Si iarasi a rostit un cuvant de taina, negrait. Sa-l auzim: „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste cine este Fiul decat numai Tatal, si cine este Tatal, decat numai Fiul, si caruia voieste Fiul sa-i descopere”. E o taina negraita, caci Hristos insusi descopera aici cu adevarat dumnezeirea Lui, rostind acest cuvant: „Nimeni nu-L cunoaste pe Fiul decat numai Tatal”. Dumnezeirea Lui din veci se dezvaluie aici. Si Il mai cunoaste pe El acela caruia va voi Fiul sa-i descopere. Si El ne descopera si ni Se descopera, pentru ca vrea sa fim asemenea Lui, caci dupa chipul Lui am fost ziditi. Si toata curgerea Evangheliei va merge catre acest inteles negrait de adanc, in care El, de la Tatal, prin El, in Duhul Sfant, revarsa in noi lumina si iubirea Lui.
Si auzind acest cuvant pe care l-a rostit Iisus: „Toate Mi-au fost descoperite Mie de la Tatal”, vedem in el o marturie unica in fata celor ce-L ascultau, intr-o inaltare, elevatie. Unul din invatatorii de lege, care se afla in multime, si care de buna seama de multe ori Il cauta si venea langa Mantuitorul, avand dor de Dumnezeu (asa cum, de buna seama, multi dintre dumneavoastra demult vin la biserica cu acest dor), prinzand momentul cand Iisus a rostit aceste cuvinte, L-a intrebat: “”nvatatorule, ce sa fac sa am viata de veci?” (Viata de veci, cea fara de sfarsit, nu o zdreanta de timp, cateva zeci de primaveri pe care toamna le ofileste si iarna le ingheata. Viata vesnica! Nu spusese Inteleptul: „Doamne, ai pus in noi si gandul vesniciei”? – adica purtam in noi gandul, dorul, ideea de vesnicie, de sfarsit al mortii). Atunci, Iisus, ascultandu-l, ii raspunde: „Ce este scris in Lege? Cum citesti?” Legiuitorul, raspunzand, a zis (el stia Legea; mai mult, veti observa ca o rezuma in toata esenta ei, nu reproduce cele zece porunci, ci esenta lor): „…Scrie: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Era, repet, esenta intregului Vechi Testament. Pentru ca in cele zece porunci nici nu este mentionat cuvantul iubire, dar in celelalte porunci date prin Moise gasim intocmai aceste doua porunci. La Levitic 19,18, gasim cuvintele aidoma: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”; iar la Deuteronom 6,5, gasim: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata taria sufletului, inima ta, cu tot cugetul tau!” Deci amandoua erau cuprinse in Vechiul Testament. Si acest legiuitor, care inseamna ca citise intreg Vechiul Testament, nu numai Legea, a stiut sa concentreze toate poruncile in acestea. Macar de am sti noi, cei din veacul XX asa cum stiau legiuitorii de atunci! Deci toti legiuitorii de astazi sa ia aminte la acest fapt – ca legiuitorul stia nu numai cele zece porunci, ci si sinteza lor. Avea o viziune de ansamblu si de esenta.
Si dupa ce a rostit legiuitorul aceste cuvinte, Iisus ii raspunde: „Drept ai grait (ai spus adevarul). Fa aceasta!” (Implineste aceasta; implineste iubirea). Vedeti, el a raspuns prin iubire, toate concentrandu-le in iubire – esenta. Iubeste si vei fi viu!… Oare nu iubirea este principiul, izvorul vietii? Din iubirea lui Dumnezeu s-a ivit lumea, din iubirea si vointa Lui creatoare. Din iubire se naste viata. „Fa aceasta…” – traieste astfel, si in iubire se lumineaza viata in vesnicia ei.
Dar legiuitorul, vrand sa se indrepte pe sine mai mult, altfel spus sa adanceasca intelesul acestor cuvinte, sa-si justifice dorinta lui mai intemeiat, si ravnitor a se arata ca vrea in plinatate sa cunoasca si sa traiasca adevarul, L-a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Rogu-va sa retineti intrebarea in elementele ei esentiale; din modul in care a intrebat el se va deslusi un inteles tot mai adanc.
Mantuitorul i-a raspuns cu parabola atat de cunoscuta de noi toti, a samarineanului milostiv. Si a grait Mantuitorul catre legiuitor, catre lumea de atunci si catre noi acum, caci cuvantul lui Dumnezeu ramane in veci si e „mereu acelasi, ieri, azi si in veci”. Si a zis Mantuitorul: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat, ca sa-l fure, sa jefuiasca ce avea la el, l-au ranit, l-au lovit, l-au lasat abia rasufland; aproape mort. Si au plecat.
Calea dintre Ierusalim si Ierihon e de vreo douazeci si sapte de kilometri si, in afara de Betania, cand treci de la Ierusalim in sus, spre Ierihon, nu mai sunt alte localitati, pana in ziua de azi. Si pana in ziua de azi e renumita, din nefericire, spun cercetatorii, in locuri de talharie si alte asemenea primejdii. De observat ca tot intre Ierusalim si Ierihon se afla Campia Carantaniei, unde a fost ispitit Mantuitorul. Deci va inchipuiti, daca diavolul s-a aflat si a lucrat pe acolo, si pe nefericitii acestia de talhari, tot el i-a pus la cale. Daca a indraznit diavolul la Mantuitorul, dar la niste prieteni de-ai lui – talharii?…
Si iata, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l pe sarman cazut, aproape mort, abia rasufland, a trecut pe alaturi. De asemenea si un levit, ajungand in acel loc, a trecut pe alaturi. Un preot si un levit. De buna-seama era un preot al Legii vechi. Sa ne gandim si in ziua de astazi: Eu, bunaoara, sunt preot; pot sa trec si eu, sa vad un om cazut, doborat. Ce fac? Una din intrebari: Daca mergea la slujba sau nu. Dar nu, preotul cobora de la Ierusalim la Ierihon, deci nu mergea la slujba. Despre levit nu spune daca mergea ori nu la slujba, la slujba divina. Dar chiar si in aceasta situatie, mergand la slujba divina, sau la orice slujba, avand un program precis, o ora cand eu trebuie sa ajung negresit… Dar, intalnind in calea mea un nenorocit, un cazut, ce fac? Poate sa-mi fie ruda. Poate a plecat tata la piata si, iata, ori l-a lovit cineva, ori – stim cum se intampla – a umblat cineva cu mana pe la spatele lui si l-a furat si, in zbuciumul acela cade. Eu merg mai departe? Merg sau ma opresc? Intrebare care se pune si preotului si oricaruia dintre noi.
Mantuitorul ce a spus? Amintiti-va ce le spunea fariseilor, cei care calculau sarcina pe care o aveau la templu, ca si milostenia, iubirea sau rugaciunea. Mantuitorul le spune: „Pe acestea trebuie sa le faceti, pe celelalte sa nu le lasati”. Dar in unitatea aceasta; mai ales aici e taina: in unitatea negraita intre rugaciune (comunicarea cu Dumnezeu) si comunicarea cu aproapele. Caci, vedeti, cele doua porunci merg impreuna: „Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta, din tot cugetul tau, puterea, virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti”; deci in unitate negraita trebuie sa stea. Atunci tu trebuie sa unesti acestea doua, care numai impreuna merg. Si, ca o dovada, sa ne amintim cuvintele Mantuitorului, care de atatea ori i-au tulburat pe unii: „Cel ce iubeste pe mama, pe tata, pe frate, pe sora, pe copil, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine”. Cum Doamne? (s-au intrebat mai ales sarmanii putin credinciosi care voiau sa raspunda impotriva Evangheliei) Sa Te iubesc intai pe Tine, pe Care nu Te vad (din pricina slabiciunii, pacatului, intunericului meu), si sa nu iubesc pe fratele meu pe care-l vad?
Dar o, Doamne, frumusete a tainei ce ne dezvaluie cum sa unim rugaciunea (comuniunea cu Dumnezeu) cu iubirea de aproapele! Daca iubirea mea catre aproapele pleaca de la mine, vai de iubirea mea! Vai de iubirea fratelui care isi ucide fratele! Cine sa ma invete pe mine iubirea? Sfantul Isaac Sirul spune vorba aceasta: „Iubirea se naste din rugaciune”. E mai intai rugaciunea si de acolo se invata iubirea. Cum adica?! Cand ma rog lui Dumnezeu, cand comunic cu El, atunci se poate intelege iubirea, care inseamna daruire, inseamna a trai viata celuilalt. Comunicand cu Dumnezeu in rugaciune, El imi da viata Lui, imi da iubirea Lui, imi da lumina Lui. Si atunci, din rugaciune eu ies transfigurat dumnezeieste, si prin transfigurarea mea ii transfigurez pe altii. Cati oameni sfinti – mitropoliti, patriarhi – n-au fost vazuti in timpul rugaciunii, in timpul Sfintei Liturghii, cu fetele transfigurate, impartasind in chipul acesta multimilor, dumnezeirea ce se raspandea din ei! Dar aceasta numai atunci cand te impartasesti din iubirea dumnezeiasca, prin rugaciune, si iti implinesti chemarea ta in rugaciune.
Asa trebuie sa gandim toti acum, ca am venit la biserica si ne-am rugat pentru a ne impartasi din Dumnezeu, pentru ca apoi sa impartasim iubirea catre semeni: catre mama, tata, frate, sora, copii, sotie si ceilalti. Cat ar trebui sa cugetam la acest fapt de adancime negraita! Toti, in clipa aceasta, asa trebuie sa gandim: Doamne, aici am venit sa ne impartasim din iubirea Ta dumnezeiasca, din lumina Ta, si sa iesim de aici transfigurati, schimbati in har si adevar, din aceasta daruire divina.
Aceasta a vrut sa spuna Mantuitorul prin cuvintele: „Cel ce iubeste pe frate, mama, sora, tata, mai mult decat pe Mine, nu-i vrednic de Mine” – adica nu te invrednicesti precum El, Cel Care a coborat din slava cereasca si a luat chipul robului, suferind moarte pe cruce; acest chip de moarte la care erau trimisi doar robii; numai ei erau osanditi si executati prin acest fel oribil, de rastignire pe cruce.
…Atunci, pe cei doi Mantuitorul ni-i da ca pe o pilda rea; preotul si levitul, trecand prin acel loc unde erau atat de prezenti demonii, trec pe langa cel cazut. Merg mai departe. Prin aceasta au dezbinat iubirea divina. Eugen Ionesco spunea ca iadul este crima impotriva iubirii. Au rupt in doua iubirea divina, pentru ca ei, mergand catre un tel al lor, in loc sa uneasca acest tel (chiar de era si slujba dumnezeiasca) cu iubirea fata de aproapele, au trecut pe langa el: N-au inteles taina omului; taina omului in Hristos, in Dumnezeu, iubitilor!
Acest adevar doresc sa-l spun sufletului meu si apoi dumneavoastra. Noi trebuie sa intelegem ce inseamna a fi om dupa chipul lui Dumnezeu, plecand de la realitatea intima, a noastra. Spune Evanghelia: si preotul si levitul au privit, l-au vazut pe cel cazut si au mers mai departe. Au privit, au vazut, au avut lumina ochilor ca sa vada ca acolo este un prabusit. Au avut lumina; n-au avut iubirea. De ce unesc lumina cu iubirea? Caci aici, in acestea doua se talcuieste taina lui Dumnezeu si taina omului. Sa nu uitam! Cand zice dumnezeiescul apostol si evanghelist Ioan: „Dumnezeu este lumina” (I Ioan 1,5) si „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8), in acestea doua se deschide, se descopera taina lui Dumnezeu. Taina lui Dumnezeu si taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu. A fi dupa chipul lui Dumnezeu inseamna a fi de-o data, impreuna si nedespartit, lumina si iubire. Lumina adevarului si iubirea. Iubire luminoasa si lumina iubitoare, aceasta este taina lui Dumnezeu si taina mea, taina zidirii mele (daca sunt constient ca chipul lui Dumnezeu este in adancul din mine). Si cand ma analizez pe mine, eu trebuie sa constat ca trasaturile, dimensiunile, insusirile fundamentale ale mele, toata fiinta mea, asa cum se desfasoara, toate sunt constituite in lumina si iubire. Lumina ochilor, auzul urechilor, bratele mele, picioarele mele, toata faptura mea, toate sunt orientate si se definesc prin lumina si iubire. Lumina am zis intai, si iubire; impreuna lucrand.

Ochii sunt dati sa priveasca dincolo de mine. Un psihiatru spune ca ochii celui care se vede pe el insusi, sunt bolnavi. Pentru ca firea ochilor mei nu este sa ma privesc pe mine; sa-mi port de grija sau sa ma idolatrizez. Ochii, precis, imi sunt dati sa privesc dincolo de mine, sa intru in comuniune cu lumea. Urechile mele exista nu pentru a ma auzi pe mine. Doar stim prea bine ca nu ma aud pe mine cu aceste urechi, ci cu cele duhovnicesti. Ele sunt pentru semenul meu, sa-l ascult pe el. Picioarele mele sunt pentru a ma indrepta catre celalalt; mainile mele, pentru a-l imbratisa pe el. Mirosul meu, mireasma mea, gustul meu, toate celelalte, sunt dincolo de mine, din comuniunea mea cu creatia, cu lumea.
Deci toata faptura mea, observati, e construita si orientata de la Dumnezeu, Care coboara. In definitiv, Dumnezeu, creand lumea, nu tot la fel, din El insusi a iesit si a creat o alta lume? Ori, asemenea lui Dumnezeu, eu ies din mine si comunic. Aceasta e fiinta mea, si aceasta fiinta a mea imi da viata. Viata de veci aceasta este. Daca eu ma cunosc pe mine si traiesc dupa chipul lui Iisus , asa cum mi S-a descoperit mie, am impartasire din viata vesnica; de aici de pe pamant, o gust, am anticiparea ei. E un fel de preludiu al vietii de veci.
Cei doi, sarmanii, preotul si levitul, n-au inteles taina aceasta. O, sarmanii! Ei au trecut pe alaturi; pe alaturi nu numai de bolnav, ci pe alaturi de viata de veci, pe alaturi de Hristos, pentru ca in bolnav era Hristos. Ei trebuiau sa gaseasca sensul existentei in acel bolnav, pentru ca Hristos e sensul vietii mele. Au trecut pe alaturi de viata, de sensul existentei. Deci eu totdeauna cand voi trece pe langa unul care striga la mine, oricat ar fi el de ticalos, pacatos, trebuie sa-i raspund. Sa-i raspundem, iubitilor!
Pe Sfantul Ioan cel Milostiv cineva l-a pus, de doua-trei ori, la incercare. A venit imbracat in felul lui si i-a cerut niste bani. Sfantul Ioan i-a raspuns insotitorului sau: „Da-i un ban”. La putina vreme a revenit, schimbat cu alta haina. Iarasi a cerut un gologan. Sfantul iarasi a zis: „Da-i un gologan!”. A treia oara iar a venit: „A lui va fi osanda, nu a mea” a zis sfantul si i-a dat si a treia oara.
Deci oricine ar fi, ceea ce pot, dau. Un om sarman nu mai avea nici un ban la el in buzunar. Era un om intelept, un om credincios. Si i-a cerut cineva de pomana; iar el, neavand nimic, i-a spus: „Omule, n-am nimic. Dar uite, iti dau mana mea. Mana mea si dragostea mea”. Si atunci sarmanul a spus: „Nimeni, de cand sunt eu cersetor, nu mi-a facut un dar asa de pret ca dumneata; sa-mi dea mana si sa ma socoteasca asemenea lui; nu sa ma vada un cersetor, un dispretuit, un lepadat”.
Dar sa ne intoarcem la parabola. Iata ca vine un samarinean (Cei doi erau slujitori ai templului, si preotul si levitul). Era o inveninare intre iudei si samarineni, din timpul exilului babilonic. Daca ranitul era pe drumul acela, de buna-seama ca era dintre iudei. Dar samarineanul n-a luat seama la aceasta, ci l-a vazut si s-a apropiat, i s-a facut mila de el. S-a desteptat in el dumnezeiescul. In el mila nu era inabusita, adica lumina si iubirea divina. Nu. Dimpotriva, s-au dezvaluit deodata, chiar daca si el era spre un tel, avea si el un drum, un program, o ora la care trebuia sa ajunga. El s-a apropiat. Probabil ca era calator mai departe, caci isi luase diverse lucruri cu el. Si i-a oblojit ranile cu untdelemn si cu vin (untdelemnul, care inmoaie, usureaza durerea, si vinul care, de buna-seama, in grade mai mari, dezinfecteaza). Ce avea si el la indemana. Si probabil ca avea cu el ceva panza, caci i-a pansat ranile si apoi l-a suit pe asinul lui si l-a dus la un han. Daca era calator, cunostea diversele raspantii si hanuri, locuri unde mai gazduia si el, probabil, in drumul lui. L-a dus la o casa de oaspeti, l-a dat in seama, a dat si doi banuti la plecare – doi dinari. O paine, cum spun cercetatorii, costa in vremea aceea cam o zecime dintr-un dinar. Deci i-a dat o suma frumusica si i-a spus gazdei: „Poarta-i de grija! Cand ma voi intoarce, daca ai cheltuit in plus, eu iti voi da inapoi tot”. Apoi, dupa ce si-a implinit chemarea de iubire fata de semen a plecat in drumul lui. Exact cum spune Mantuitorul si cum am repetat: una o faci, alta n-o lasi.
Si ascultand legiuitorul acest cuvant dumnezeiesc, ramane uimit, intrebator. El, care pusese intrebarea: „Cine e aproapele meu?” Iar Mantuitorul trebuia sa-i raspunda la intrebare; dar dupa ce i-a dat parabola, dupa ce i-a dat istoria aceasta, raspunsul trebuia sa reiasa. Asa cum procedeaza si profesorii nostri cand predau religia. Folosesc intai o parabola, o istorioara, nu? Si dupa aceea trag o concluzie, o idee fundamentala care sa se intipareasca in constiinta copilului. „Cine este aproapele meu?” intrebase legiuitorul. Mantuitorul intreaba si El, il provoaca, cum ne provoaca pe noi toti: „Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut in mana talharilor?”. Cum vi se par cele doua intrebari? Sunt identice? Sunt amandoua puse in aceeasi cumpana, in aceeasi viziune? Nu. Si intelegerea acestui mod adevarat de a pune intrebarea, e mantuitoare. Te instituie in adevar. Deci modul de a pune intrebarea este cheia.
Legiuitorul a intrebat: „Cine este aproapele meu?” Accentul cade pe eul meu posesiv. Este cum as spune in clipa aceasta: Fratilor, dintre toti care sunteti de fata, cine imi este aproape? Nu numai aproape de inima mea, ci aproapele meu, cu privire la mine, avand grija de mine. Aceasta era preocuparea celui ce a pus intrebarea: Eu sunt centru, iar voi, ceilalti, priviti spre mine.
Sub un alt aspect, trebuie stiut ca la iudei, in vremea aceea, aproapele nu era oricine. Fariseii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau asemenea lor, farisei. Altii nu-i socoteau aproapele pe cei ce nu erau de un neam cu ei. Or, aici pentru prima oara se extinde viziunea in universal a Mantuitorului. De aceea raspunde altfel de cum a pus intrebarea legiuitorul, care a centrat intrebarea pe eul lui (al meu esti pentru ca tii la mine). La Mantuitorului este invers: eul posesiv dispare si Mantuitorul asa intreaba: „Care din cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?” Cel care s-a dus la aproapele si s-a lipit de aproapele. Altfel spus, preotul si levitul, ca si legiuitorul, cautau ca aproapele sa vina la ei. Or eu ma duc la aproapele, nu astept ca aproapele sa vina la mine. Caci asa am fost construit, ca eu sa ies din mine, si toata faptura mea sa fie orientata in afara de mine, de eul meu, de egocentrismul meu; inchizandu-ma in mine nu pot avea decat un raspuns: moartea. Daca ma inchid in mine, in eul meu, de unde am viata? De la mine? Chiar la modul cel mai concret, viata o am de la parintii mei, iar parintii mei mai departe, din generatie in generatie… in ultima instanta, de la Dumnezeu.
Daca eu sunt orientat catre viata, deci in afara de mine, in afara de eul meu, eu ma inscriu atunci in eternitatea iubirii si a luminii dumnezeiesti. Dar daca ma inchid in mine, ma inchid in mine ca intr-un mormant, cum spunea cineva, desi nu cad din bratele lui Dumnezeu.
Aici e taina vietii: in lumina si iubire. In lumina privesti lumea, in iubire o imbratisezi, inaintezi spre lume. Caci, repet, intreaga mea faptura asa este construita, ca sa merg catre altul. Trebuie sa ma cunosc pe mine; tragedia insa, este ca nu ne cunoastem pe noi insine. Daca ne-am analiza mai adanc am descoperi ca nu ne putem regasi decat in Hristos. Atunci am avea o schimbare adanca a fiintei noastre si egocentrismul nostru ar disparea. Orientandu-ne neincetat in adevar, lumina si iubire divina, noi am fi, pe de o parte salvati si, mai mult, am gusta viata, adevarul ei viu, etern, nemuritor. De aceea au zis Parintii: „In aproapele tau sta viata si moartea”. In a iubi pe aproapele. Nimeni nu se poate scuza ca uneori nu poate sa daruiasca ceva. Ati vazut cum cel fara bani i-a intins mana si i-a daruit dragostea celui necajit. Dar trebuie sa simt traind in mine aceasta lumina, aceasta iubire divina, traind-o printr-o transformare, printr-o schimbare din adancul fiintei mele catre bine, catre adevar, catre frumusete divina, catre semenul meu, catre lumea mea, catre neamul meu, catre toate neamurile.
Asa cum Mantuitorul dezvaluie iubirea fara margini in spatiu si in timp, atunci tu poti iesi dincolo de spatiu si de timp, impartasindu-te din lumina cea pururea fiitoare, cea neinserata, a Dumnezeirii.
Atunci intelegem ce inseamna parabola aceasta dumnezeiasca, ca si raspunsul legiuitorului la cuvantul Mantuitorului: “Care dintre cei trei ti se pare ca a fost aproapele?” “”Cel care a facut mila cu dansul”. Si Mantuitorul spune: „Mergi si fa si tu asemenea lui!”
Sa facem asemenea, sa facem aceasta schimbare, transformare divina, si vom fi vii in Hristos Iisus Domnul nostru, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

Invierea fiicei lui Iair Duminica a XXIV-a dupa Rusalii

 

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Vrednici de iubire si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!
Zice o marturie sfanta, pe care o citim noi la inceputul Sfintei Liturghii, dupa Ectenia a III-a: “… Dandu-ne in veacul de acum cunostinta adevarului, iar in cel ce va sa fie, viata vesnica”. Asa incepe orice infaptuire: intai cunostinta, gandirea, sensul faptului, apoi implinirea; cunostinta adevarului, apoi viata vesnica. Iei cunostinta de adevar si apoi il implinesti in viata. Asa si in Liturghie: in prima parte se citeste Evanghelia, apoi se savarseste jertfa, cand auzim insusi cuvantul Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Prin cuvantul Lui si prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, in altar: “Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri si fa adica painea aceasta cinstit trupul Hristosului Tau si ce este in potirul acesta scumpul sange al Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant”.

Creatia, viata, toate asa se implinesc. De aceea cuvantul rostit, predica, e inainte de dumnezeiasca Impartasanie. Si corul a pregatit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide si gura noastra va grai lauda Ta” – din cuvantul Psalmistului. Asa ne rugam si acum: sa deschida bunul Dumnezeu buzele noastre si gura noastra sa graiasca lauda Lui; iar inimile sa asculte.
Dupa ce Mantuitorul scosese legiunile de demoni din barbatul (sau barbatii, in Evanghelia dupa Matei) din tinutul Gherghesenilor, si caruia ii spusese: “Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu”, a plecat din tinutul lor, vestind in toata cetatea cel ramas acolo cate facuse Iisus. Iar Iisus, trecand marea inapoi (Marea Galileii, Ghenizaretul), acum de la rasarit spre apus, L-a primit multimea pe tarmul de aici. Toti Il asteptau. Urmeaza acum Evanghelia de astazi:
“Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa Lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezce ani, si ea era pe moarte. Si, pe cind se ducea El, multimile Il impresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de sange (copila de doisprezece ani, femeia de doisprezece ani in suferinta ei) si cheluise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea singelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El, au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace. Si inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si venind in casa n-a lasat pe nimeni sa intre cu El, decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme (luati aminte, fiecare cuvant e descoperitor de taina!). Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubitilor, fiecare cuvant al Mantuitorului sa ne fie de adevar dumnezeiesc, de ultimul si cel mai inalt adevar al vietii! Si asa sa luam aminte. Deci tocmai scosese autorul mortii – pe demon – din acei barbati care umblau prin morminte – caci demonul este ispititorul, aducand moartea; el este ucigasul. Dumnezeu n-a facut moartea. Si, intorcandu-se pe malul celalalt al Ghenizaretului, multimea Il astepta. Iar in multime – mai-marele sinagogii din cetatea de la malul marii (de buna seama, credem ca e vorba de Capernaum, acolo unde adesea poposea Iisus). Caci iata, un barbat, cum am auzit, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, cazand la picioarele Lui Il ruga sa intre in casa lui. Avea o fiica de doisprezece ani care era pe moarte. Dupa ce izgonise autorul mortii din demonizat, in fata Lui apare opera demonului dintr-o copila de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt in Duhul Sfant impartasite, inscrise in taina si adevar. Iair cade in genunchi, cum spune si Sfantul Evanghelist Marcu, si se roaga pentru copila, si Il roaga sa vina in casa lui. Era mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinarile de suprafata dispar, adesea, in fata situatiilor de hotar, limita – suferinta, moartea. Iair intelege o realitate mai adanca decat dezbinarea.
Se vorbeste, in termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoaca dezbinarea; distinctele se unesc. In Sfanta Treime e unitate si distinctie: Dumnezeu cel Unul in Treime. Unul, deci, nu singur, ci in Treime preamarit, cum ne rugam in dumnezeiasca Liturghie: “Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, intrucat e Treime. Caci un solitar, un insingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distinctie este intre persoanele Sfintei Treimi, distinctie este si intre barbat si femeie, dar in unitate. Asadar, sa nu se confunde opozitia cu distinctia.
Iair avea constiinta ca la suprafata e dezbinare intre farisei si Iisus – Domnul adevarului. Dar dincolo de dezbinare mergea adanc, la distinctie. El intelegea taina aceasta: ca in Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar si unit cu noi. De aceea el cade in genunchi in fata lui Iisus, trecand peste orice dezbinare. Oricine, in orice fel de dezbinare ar fi in lumea din afara, in adanc e unirea lui Dumnezeu. Il roaga sa vina in casa lui. Si Iisus merge spre casa lui.
De curand il poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de atunci – un sutas roman. Deci, iata, un roman si un evreu. Sluga sutasului era bolnava, chinuindu-se cumplit. Mantuitorul ii spune: “Venind, il voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic sa intri in casa mea, spune sutasul . Zi numai un cuvant”. Iisus Se minuneaza. Se bucura Dumnezeu sa se uimeasca si El de noi, nu numai noi de El. Si a zis doar atat: “Mergi, dupa credinta ta fie tie!”, si s-a vindecat slujitorul in ceasul acela; prin cuvant numai, de departe.
La Iair, insa, merge, ca sa se vada semnul si de departe, si de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, sa vada ca Dumnezeu numai prin cuvant savarsea, cum prin cuvant s-au zidit si cerurile si pamantul; de aproape, caci Dumnezeu S-a facut si om, lucrand si prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alaturi, inaintand spre casa lui.

Si tot atunci, in acea vreme sfanta, a petrecerii pamantesti a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea multime, strecurandu-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mantuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sange. Viata se scurgea din ea. Atat suferinta, cat si statutul ei de femeie o tin in aceasta si mai adevarata smerenie, in sfiala. Si isi zicea: “Macar de vesmintele Lui de ma voi atinge, si ma voi vindeca”.
Ce intelegere uimitoare, adanca! Cat de patrunzator a lucrat in ea cugetarea, gandirea ei, in acesti doisprezece ani de suferinta, cunostinta adevarului.

Acest numar de doisprezece ne duce cu gandul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu marturia adevarului (si ceilalti patriarhi ai Vechiului Testament) si la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelatia .
Iar femeia s-a atins de vesmintele Lui. De aceea poporul se apropie de vesmintele preotilor, de cele care i-au invesmantat pe sfinti: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O data cu trupul indumnezeit al Mantuitorului, si vesmintele Lui, si cuvantul Lui; tot vazduhul si toata creatia, caci prin El toate s-au facut. Asa intelegem si Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei si a Impartasaniei: Harul se raspandeste in apa in care se boteaza pruncul sau omul, in mirul cu care se pecetluieste cel botezat, in mainile preotului care te ating la spovedanie, in impartasirea cu trupul si sangele Domnului: “Paine a vietii vesnice sa-mi fie trupul Tau si scumpul Tau sange spre iertarea pacatelor”. Observati cum toate se leaga. Cum a zis femeia: “…macar de vesmintele Lui sa ma ating”; dar cu atat mai mult de trupul si de sangele Lui. Si asa a facut, s-a atins si a incetat curgerea sangelui.
Iar Iisus, pentru ca femeia era intr-o parte, intreaba, dar nu pentru ca nu ar fi stiut, ci ca sa auda si sa inteleaga toti: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii raman nedumeriti. Petru, ca intotdeauna, luand cuvantul in numele lor, raspunde: “Invatatorule, te-mpresoara lumea, te imbulzeste, si mai intrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toti s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva si fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatal a rasadit in fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare raspunde in unicitatea lui. Nu spre osanda sau judecata; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogatia, frumusetea noutatea negraita a creatiei. Caci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odraslire, Dumnezeu creeaza mereu si fiecare e un cineva, e o unicitate, iubitilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atat de puternic subliniate, marturisite.
In cazul de fata, nu toti s-au atins cum s-a atins acea femeie. Si, cutremurandu-se cu un fel de spaima, de uimire ca a fost descoperita, a iesit si, in fata tuturor a rostit marturia ei si cum, atingandu-se doar de vesmantul Lui, s-a vindecat indata. A incetat acea curgere a sangelui spre ruina vietii. Si i-a dat viata Cel care ne-a dat si noua sangele Lui ca sa avem viata. Iisus i-a spus: “Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit (credinta in El). Mergi in pace”.
Unde-i pacea? In credinta ta, aceea care a primit raspunsul. Iisus era, doar, de fata, si e etern de fata. El este totodata de fata si acum. Caci asa a coborat: “nu dupa loc, ci dupa fire”. Si fiind de fata, cu noi, ne inconjoara. Iar daca gandirea noastra cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum sa nu cuprinda tot? Deci dupa fire e de fata si dupa timp este intr-un neincetat acum. Deopotriva si timpul si spatiul. El sa fie pururea si in fata fiecaruia si intr-un acum cu fiecare. Numai de noi tine sa raspundem. Acesta era si suspinul Psalmistului: “Arata-Ti, Doamne, fata Ta si vino sa ne mantuiesti pe noi!” (Ps. 79) – fata Ta sa o vedem in acest loc, in acest timp. Spatiul nostru se rasfira in miliarde de locuri; si timpul nostru, de asemeni, se risipeste. Dar in fata lui Dumnezeu, Moisi s-a rugat fata catre fata si vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, insa, i-a spus: “Nu vei vedea fata Mea, ci spatele” – urmele, sau dupa Mine.
La fel in Evanghelie si sarmana femeie, pe la spate se apropie, nu in fata. Si asa sa te rogi sa-l simti pe Dumnezeu – Care este pururea, neimpartit si nedespartit, pretutindeni in spatiu si timp – fara nici un fel de departare. Aproape de tine, in gura ta este cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul si in inima ta. Acea femeie s-a simtit asa. Si i-a raspuns, pentru ca ea a simtit dumnezeirea Lui.
A simti pe Dumnezeu e darul tau originar, caci asa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiasca de viata nu din lume, nu din pamant, ci de la El. A rasadit in tine sufletul tau, ca vas al luminii dumnezeiesti. Si atunci, adevarul tau este, cum spunea Sfantul Calist, ca Dumnezeu Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, se face “suflet al sufletului tau”. Dar tu sa fii cu luare aminte! Din adanc asa suntem ziditi: sa fim in consens si in consimtire cu Dumnezeu, dar liberi. In consens, adica in sensul luminii, ca El ne da sensul vietii, sa existam dupa chipul Lui, si in consimtire, pentru ca ne da viata. Sa fim cu El, dar liberi, pentru a raspunde. Pentru care Sfantul Maxim zice: “Sufletul nu se poate intinde niciodata dupa cunostinta lui Dumnezeu daca nu se va atinge Dumnezeu de el, facand pogoramant, si nu-l va ridica spre Sine. Caci nu poate strabate mintea omeneasca atata cale incat sa ajunga la perceperea vreunei iluminari dumnezeiesti, daca nu o atrage insusi Dumnezeu cat e cu putinta mintii omenesti sa fie atrasa, si nu o lumineaza cu razele dumnezeiesti.”
Pe acea femeie razele dumnezeiesti au luminat-o, prezenta lui Iisus a atins-o, atingand credinta ei. A raspuns atunci, si, in durerea ei de doisprezece ani, parca a strigat cu toti profetii si cu toti apostolii, simtind atingerile dumnezeiesti. Si harul lui Dumnezeu s-a coborat.
“Credinta ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credinta. Si tocmai in aceasta stare, in care Iisus vindeca o durere, o boala.
Acum urmeaza sa vindece moartea. Pentru ca in Evanghelie e vorba de doua suferinte: de boala acestei femei si de moartea copilei. Cutremurati sa intelegem: doua rele stapanesc lumea: boala, cu toti puisorii vicleni ai ei, si moartea. Vindecata fiind biata femeie, dobandind pacea, de la casa lui Iair vin neputinciosii vestitori. Vestitorii mortii: “Nu mai supara pe Invatatorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, si se va izbavi”. Cuvantul e uluitor, ca fiecare cuvant al Mantuitorului. Intai: “Nu te teme” – nici in fata bolii, nici in fata mortii. Temere e in Vechiul Testament numai: “Inceputul intelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice Solomon. Teama de pacat; iar plata pacatului, cum a talcuit luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de pacat, teama de moarte a stapanit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, cand a aparut teama? Atunci cand a aparut moartea. Dar sa nu confundam adevarul cu realiatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevar. Orice cuvant sa-l rostim la rostul si talcul lui. Iisus, Cel care a biruit pacatul si moartea, mereu va spune: Nu va temeti!
Si, iubitilor, aici iarasi ne rugam bunului Dumnezeu sa ne lumineze. Iata, in fata suferintelor, a bolilor si a mortii. Spuneam cuvantul acesta, al dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, atat de luminos: “Adam a pus un nou inceput zidirii”. Caci zidirea este Da al lui Dumnezeu si pe toti ne-a adus ca pe unii ce nu existam, si prin da al lui Dumnezeu existam. Talcuiam cu parintele coleg Stefan: Aceasta e talcuirea cea mai adanca, iubitilor. Nici aceea dintru nefiinta la fiinta. DE la faptul ca nu existam, Dumnezeu ne-a adus sa existam. DUMNEZEU creeaza. Caci prin fiecare suflet e o noua creatie si innoieste creatia. Si Dumnezeu e Creatorul. O spun si savantii, si stiinta, Paulescu: El e cauza, Dumnezeu, si cauza fiecarui suflet omenesc si cauza creatiei intregi, cauza primara.
Iar Adam a pus un alt inceput: a pus inceputul placerii. Si el vrea o infinita placere, pentru ca este dupa chipul Fiului lui Dumnezeu, cel infinit. Iar infinitul placerii de trup, de el insusi si de lume aduce stricaciune. Si durere, pe care Dumnezeu a ingaduit-o, pentru ca in ea e biruita placerea. Dar ce se descopera aici? Un adevar negrait – sa-l pastram cu sfintenie: Pacatul, prin placere, a produs durerea si moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luand, in pogoramantul Lui, in smerenia Lui pana la chipul robului, si moartea insasi, a inviat, a indumnezeit insusi trupul, faptura. A pus cu adevarat un nou inceput Creatiei indumenezeind trupul, materia. Ca dovada, sarmana femeie s-a vindecat numai atingandu-se de vesminte, nici macar de trup, pentru ca Dumnezeu toate le indumnezeieste. Si aici e talcul, mai ales pentru cei care merg la aceasta profunzime.
Iubitilor, omul, prin pacat, a rasturnat aceasta ordine a existentei. Sensul existentei este Dumnezeu, este binele, adevarul, frumusetea, viata. Celelalte – hrana, bautura, imbracamintea, adapostul – tot ceea ce ne da lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a rasturnat ordinea firii. A facut din mijloace scopul vietii – din mancare si bautura, din confort, din placere. Pentru ca la radacina pacatului sta orgoliul (“Veti fi ca niste dumnezei” ) – tu sa fii dumnezeu, cunoscand binele si raul, decizand ce-i bine si ce-i rau. Iar binele il confunzi cu placerea. Prin mijloace am transformat existenta. Moartea insasi am facut-o sensul existentei. Nu observam rasturnarea grava, capitala: sensul este viata, iar noi am facut moartea ca sens, ca sfarsit?
Dar Iisus ii sune lui Iair: Crede numai, si se va izbavi fetita ta! Atunci, adancul adancurilor nu e moartea, in nici un chip. In Hristos se rastoarna total: sensul e viata, nu moartea! Dumnezeu a folosit suferinta (urmarea placerii) si moartea ca mijloc de a birui pacatul si moartea. Iar noi am facut din mijloc sens. Toti filosofii sa inteleaga taina aceasta, daca vrem sa ajutam la mantuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu si Sfinti Parinti. Ei ne invata. De aceea, in orice stare te vei afla: bolnav, la capatai, crede in viata!
Mergea cu Iair alaturi, iar Iair se cutremura. Si inaintand spre casa lui, cei de acolo plangeau si se tanguiau. Ajungand, i-a rugat pe ceilalti sa iasa afara, si au ramas numai Petru, Ioan si Iacov, cei trei ucenici de taina, impreuna cu tatal si mama copilei. Si le-a zis: “Nu plangeti, n-a murit, ci doarme”.
In greaca este cuvantul acesta: κατεύδο, care inseamna un somn asemanator mortii. Observati, in Scriptura cuvintele sunt cu dreapta cumpanire. Cand e vorba de moartea in pacat, cum au fost Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; cand e vorba de Sfantul Stefan, zice: “a adormit”. Moartea credinciosilor nu e moarte, iubitilor. E capitala starea in care pleci de aici. Credinta te uneste cu Cel in care este viata, cum s-a intamplat cu acea femeie bolnava. Nimic nu e sfarsit. Finalul, intotdeauna, in Hristos, in Dumnezeu, e viata.
Apoi Iisus a intins mana, si mana Lui s-a atins de copila; a prins-o cu mana. Si a zis, in limba aramaica, cum aflam de la Sfantul Marcu: “Talita kumi – Copila, tie iti zic, scoala-te!”. Si a inviat copila. Tot Marcu spune ca s-a dat jos si umbla prin incapere. Iar Luca spune ca a zis: “Dati-i sa manance” – adica viata.
Si parca simti aievea acest adevar: Spune Psalmistul: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mainile Tale, adica ale Tatalui – Fiul si Duhul Sfant, care sunt, tot Psalmistul spune, vistieria Tatalui, scumpetea Tatalui, cum spunem in popor. Fiul si Duhul Sfant sunt scumpetea Parintelui Ceresc. Si iata cum lucreaza aceasta scumpete a Parintelui Ceresc, Scumpii Lui in fata copilei, in fata mortii. Acolo, in fata mortii, Fiul intinde mana, dar cu Duhul Sfant, caci unde e Fiul e si Duhul Sfant. Si prind copila mainile Tatalui si o inviaza. Asa cum ne zideste, asa ne si inviaza – prin Fiul si prin Duhul Sfant. Iar parintele Staniloae talcuieste: “vistieria din launtrul nostru (“Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul si cuvantul lui Dumnezeu, primiti la botez de fiecare”.
Doamne, fa-ne vrednici sa cautam vistieria inimii noastre, data de Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant – Mainile Lui care ne-au facut si ne-au zidit! Mainile Lui care au inviat pe copila. Puterea, iubirea, viata pe care ai revarsat-o. De doisprezece ani o cauta femeia aceea (care I-a ridicat Mantuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un monument, care il reprezenta pe Mantuitorul si pe ea in genunchi, in fata Lui, primind bucuria vindecarii. De acest monumen Eusebiu al Cezareii stia, la trei sute de ani dupa Hristos). Orice bolnav, orice mama si tata si oricine dintre noi, in fata bolii, in fata mortii, sa nu uite: Mantuitorul a luat pacatul nostru si a rastignit moartea, daruindu-ne viata. Sensul existentei este invierea si viata, traita de aici ca arvuna, iar atunci ca implinire.
Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale acelei femei, Doamne, fa-ne pe toti vrednici, in genunchi inaintea Ta, sa primim vindecare si viata! Tu esti sensul vietii noastre. Si ca sens esti adevar, inviere si viata. Amin.
Parintele Constantin Galeriu