Despre Sobornicitatea (Catholicitatea) Bisericii lui Hristos după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul(Jean-Claude Larchet)

sf-maxim-marturisitorul

A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos[1], fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura prorocului:  „nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18 :3)
Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)
Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă şi unitatea sa ţine de mărturisirea Unicei şi adevăratei Credinţe. (pag.172)

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)

Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinţei Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) şi din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturiseşte cu toate celelalte biserici o credinţă eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparţină Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conştiinţa credincioşilor care mărturisesc încă Dreapta Credinţă. (pag.188)

Bisericile care Mărturisesc Credinţa Ortodoxă aparţin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găseşte acolo unde este mărturisită Credinţa Ortodoxă şi fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credinţe. (pag.196)

Ceea ce determină unirea şi comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, iar ceea ce cauzează şi menţine ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credinţe eterodoxe (eretice). (pag. 198)

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. (pag. 200)

Dreapta Credinţă ca şi criteriu al apartenenţei la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul şi de credincioşii ei, ci de întreaga Tradiţie a Bisericii Universale. Criteriul Credinţei Ortodoxe este acordul cu Tradiţia, aşa cum este ea exprimată de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Dar, chiar şi Sinoadele trebuiesc primite şi aprobate în relaţie cu Credinţa Ortodoxă, aşa cum este ea definită în Tradiţie în toate componentele ei. (pag. 201)

Mărturisirea adevăratei credinţe condiţionează apartenenţa la Biserică, împărtăşirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos şi apartenenţa la Trupul Său. Ea ne priveşte, deci, pe toţi în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credinţe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuţie de dogmatică abstractă, ci o problemă de viaţă şi de moarte. (pag. 203)

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Soborniceşti şi lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinţei sau a dogmei, fidelitatea Bisericii faţă de întreaga Tradiţie primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuşi inclusă, într-un oarecare sens.

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)

Mărturisind şi apărând Credinţa Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conştiinţa faptului că apără şi mărturiseşte ”Dogma comună Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti)”, adică credinţa pe care Apostolii, Părinţii, Sinoadele, Clerul şi credincioşii au mărturisit-o mereu şi pretutindeni. Cel care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) şi în comuniunea sa. Cel care propovăduieşte o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credinţă se exclude singur din  Biserica Sobornicească şi chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)

Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)
(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

***
Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)

Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite.  Aşadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

***
„Mă jur înaintea Sfintei şi Deofiinţă şi Închinatei Treimi, fără nici un vicleşug, să nu cuget şi să nu primesc nimic în afară de ceea ce învaţă Sfânta Biserică Sobornicească şi să nu mă împărtăşesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturiseşte Dreapta Credinţă.” (pag. 63)

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credinţă” Ed. Doxologia,  Iaşi 2015)
***

Omul se sfinţeşte prin mărturisirea corectă a Credinţei. Cel care are Credinţa nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeieşti.    Fără Credinţa nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credinţa şi să sufere martiriu, nu are harisme şi nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi…şi, deci, dezbinaţi de Biserică, schismatici sunt toţi cei care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii.

Unde nu există „Adevărul şi moştenirea Mărturisirii de Credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – şi, implicit, nici Preoţie, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul
[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία
Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

Sursa

Parintii aghioriti si parintii semnatari de la sinaxa de la Roman nu sunt sustinatori ai ideilor de tip schismatic, nici ai ereziei prezbiteriane, dupa cum in mod fals afirma unii teologi adepti ai compromisului

Nota redactiei: Acest articol il semneaza parintii aghioriti impreuna cu parintii semnatari de la sinaxa de la Roman, carora li s-au alaturat si alti parinti care nu au fost prezenti la sinaxa.
Nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor”.(Sf. Maxim Mărturisitorul)

Parintele Theodoros Zisis, impreuna cu parintele Matei Vulcanescu si altii de un cuget cu ei vor neaparat sa demonstreze in mod mincinos ca parintele Sava si parintii aghioriti si romani in acelas cuget cu el sunt in schisma, pentru a se indreptati pe ei insisi pentru faptul ca au adoptat atitudinea compromisului fata de ierarhii ecumenisti.
Prin urmare, tinem sa precizam:

  • 1. Parintele Theodoros Zisis si cei care cugeta la fel ca el se contrazic pe ei insisi cand spun pe de o parte ca episcopii nu se contamineaza de erezie prin faptul ca se afla in comuniune cu cei care au legiferat ecumenismul la pseudo-sinodul din Creta, si pe de alta parte spun ca “îngrădirea de erezie are rolul de a nu încuraja în erezia lui pe episcopul ce învață erezia, de a protesta și de a nu fi părtași la învățătura lui eretică”. Recunosc ca ingradirea de erezie are rolul de a ne feri de partasie cu erezia, dar spun ca episcopii care se afla in comuniune cu ereticii nu se contamineaza de erezie, adica nu au partasie cu erezia. Contrazicerea este flagranta, si oricine a citit epistolele Sfantului Teodor Studitul, poate vedea cu usurinta ca are loc contaminarea de erezie pentru toti cei care sunt in comuniune cu ereticii, indiferent daca ereticii au fost sau nu condamnati de un sinod, deoarece stim ca episcopii care au legiferat sinodul adulter din vremea Sfantului Teodor Studitul, nu fusesera condamnati inca de un de sinod.
  • 2.Fragmentele din scrisorile Sfantului Teodor Studitul sunt foarte elocvente, aratand ca orice comuniune cu erezia nu are indreptatire. Iata numai un exemplu:

„Să intri singur în comuniune cu ereticii este o lucrare de bună voie, iar dacă cineva a făcut asta din frică –aceasta fiind întrebarea ta – nici în acest caz el nu poate avea îndreptăţire. Căci spus este: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” (Mt. 10:28), ci temeţi-vă de Dumnezeu, Care poate şi trupul, şi sufletul să-l arunce în gheena focului veşnic. Aţi auzit? Cu adevărat întreaga lume nu este vrednică de un suflet care se păzeşte pe sine a nu fi părtaş nici la comuniunea eretică, nici la toată răutatea.” [Epistola 32(91). Către fiul Taleleu]

  • 3.Mai mult, Sfantul Teodor Studitul, in acelas cuget cu alti Sfinti Parinti, ne arata foarte clar ca unii ca acestia (care au comuniune cu eretici, fie ei si necondamnati de un sinod) nu sunt decat niste vrajmasi ai lui Dumnezeu.

Nu noi ii numim asa, faptele lor ii arata.
„Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş​”.

  • 4.Nu suntem adepti ai ereziei prezbiteriane, intrucat noi nu sustinem ca Biserica trebuie sa fie formata doar din preoti, fara episcopi. Ii vom sustine cu toata convingerea pe viitor (daca se vor arata) pe acei episcopi care marturisesc pana la capat, chiar daca asta ar putea sa insemne ca vor fi alungati si prigoniti pentru marturisirea lor. Nu sustinem ca nu trebuie sa ascultam de ierarhi, ci din contra, dar trebuie sa ascultam de aceia care marturisesc ortodoxia, dar nu doar cu vorba, ci si cu fapta.

“Așadar, dacă monahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fapte. Iar fapta monahului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând înaintea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie și pentru împărtășirea cu ereticii, spre a lor pierzanie.“ – [Epistola 39. Către egumenul Teofil]
Vom asculta de acei episcopi, daca ei exista, desi deocamdata pot fi nestiuti de noi, daca vor iesi in fata, sa marturiseasca. Daca nu, dupa modelul Sfantului Maxim Marturisitorul, noi doar vrem sa ne ferim de intinare si sa marturisim. Nicidecum nu facem schisma, intrucat noi doar aplicam Canonul 15.

  • 5.Daca ierarhii pe care ei ii numesc luptatori si marturisitori (Serafim de Pireu, Onufrie, Longhin*  etc.) fac compromisuri neingaduite cu ereticii, noi ce vina avem ca atragem atentia ca nu e bine ce fac?

Un alt episcop , considerat un mare  marturisitor de catre de neo-ecumenisti este Damianos, Arhiepiscopul Sinaiului. Trebuie sa luam aminte insa, ca, desi el a semnat de curand o marturisire ortodoxa foarte buna in principiu, totusi, cu cateva luni inainte, a luat parte la lucrarile adunarii reprezentantilor de frunte ai tuturor religiilor lumii chiar in manastirea sa, Manastirea Sfanta Ecaterina din Sinai. Vedeti imaginile din articolul:
https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/02/07/priviti-ce-fel-de-marturisitor-este-episcopul-damianos/ .
Arhiepiscopul Damianos nu poate fi in niciun caz un mare marturisitor. Deocamdata suntem rezervati in privinta lui din cauza abordarilor contradictorii fata de erezia ecumenista. Trebuie sa fim atenti pe viitor, sa vedem daca este marturisitor autentic, sau doar fatareste ortodoxia. Mai mult, cineva, vrand sa-l disculpe pe Damianos, a afirmat ca in interiorul manastirii este si o geamie, unde a slujit un timp un imam, tocmai pentru a rezista acea manastire in mijlocul musulmanilor, sub pretextul ca altfel stapanirea va da manastirea coptilor. Un astfel de compromis nu este ingaduit, intrucat pana si batranii si copiii s-au opus in trecut patrunderii turcilor in satele din Farasa. Vedeti mai pe larg aici. Cu atat mai mult trebuia sa se opuna un episcop ortodox! Ce incredere putem sa avem in arhiepiscopul Damianos dupa toate acestea? Ar trebui sa dea dovada de o cainta adevarata si o reparare a greselilor sale, proportional cu gravitatea lor.

  • 6.Cum vor condamna sinodul din Creta si pe eretici, acei episcopi considerati de catre unii mari marturisitori, daca acestia pastreaza comuniunea cu ecumenistii?
  • 7.Ei sunt cei care incheie compromisuri si intelegeri cu ecumenistii (“Vai acelora!” – ne atentioneaza Sfantul Efrem Sirul), si tot ei sunt cei care ne prigonesc, desi nu sustinem altceva decat au sustinut Sfintii Parinti, adica sa ne ferim de a intra in comuniune cu erezia.
  • 8.Parinte Theodoros Zisis, sustineti cumva hula ca Sfantul Maxim a fost adept al ereziei prezbiteriane atunci cand a marturisit ca nu va fi in comuniune cu nicio patriarhie si niciun episcop, deoarece la vremea aceea cu totii erau intinati de erezia monotelita?
  • 9.Cel care vrea sa marturiseasca credinta pana la capat se fereste de orice partasie cu erezia.
  • 10.Comparati ierarhii actuali despre care spuneti ca sunt marturisitori (desi in practica nu se vede) cu Sfintii Parinti care si-au primejduit viata pentru a nu avea nicio partasie si pentru a nu face niciun compromis care sa contribuie la dainuirea invataturilor pierzatoare de suflet.
  • 11.Tot Sfintii Parinti spun ca ereticii de multe ori pe fata spun ceva si fataresc ortodoxia, iar prin faptele lor sustin erezia, avand o atitudine fatarnica, duplicitara, pentru a castiga diferite favoruri din partea stapanirii si slava oamenilor. Iata un citat de la Sfantul Atanasie cel Mare, care ne invata sa fugim de unii ca acestia:

„Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”

  • 12.Cu privire la episcopii si Bisericile Locale care nu au fost la sinodul din Creta, atragem atentia ca degeaba au respins sinodul din Creta ca panortodox, daca nu l-au respins ca eretic.

Prezentam mai jos situatia Bisericilor Locale care nu au participat la Creta, dar spun ca resping sinodul ca nefiind panortodox, fara sa il condamne ca eretic.
Episcopii bulgari slujesc constant cu episcopii romani care au aprobat unanim (pe fata sau tacit) sinodul din Creta. Patriarhul Neofit incheie intelegeri cu papistasii.
Patriarhul Georgiei il primeste pe Papa Francisc.
Episcopi antiohieni impreuna cu episcopi georgieni si episcopi din patriarhia Alexandriei au semnat acorduri cu ereticii monofiziti si cu Papa Francisc
Patriarhul Ierusalimului participa la diferite manifestari ecumeniste, este adept al ecumenismului total, inclusiv al ratacirilor dracesti orientale ale lui Dalai Lama si pe deasupra aproba sionismul.
Sinodul Rusiei reunit recent a ratificat inca o data Declaratia eretica de la Havana, care se vrea a fi un pas spre “restabilirea unitatii pierdute a crestinilor” (adica a ortodocsilor cu ereticii) si desi se prevede respingerea uniatiei, pentru ca ecumenismul sa imbrace o masca cat mai ascunsa, se admite ca aceasta declaratie a contribuit la restabilirea pacii si salvarea de vieti omenesti in Orientul Mijlociu. Unde s-a mai vazut ca Sfintii Parinti sa faca intelegeri cu ereticii si sa stea la masa cu acestia pentru vreo intelegere de orice fel?

Multi vor spune ca astfel de acorduri cu ereticii se faceau si inainte de sinodul din Creta, si atunci erau foarte grave, dar dupa sinodul din Creta, acesti episcopi si Biserici Locale care nu au participat, trebuiau sa respinga sinodul din Creta si sa il condamne ca eretic, marturisind in primul rand cu fapta, prin dezicerea de orice fel de mainfestari ecumeniste. Ori ei, prin acest ecumenism halucinant pe care il sesizam cu totii, demonstreaza contrariul, si anume ca aplica si sunt in acelasi cuget cu deciziile sinodului din Creta, desi in mod mincinos se fac ca il resping. Ce schisma facem oameni buni cand constatam ca ierahii nostrii fac acorduri cu ereticii? Cu ce gresim aratand aceste fapte?

*Cateva precizari despre Prea Sfintitul Longhin:
Ce indreptatire are Prea Sfintitul Longhin sa il pomeneasca in sobor arhieresc pe acest eretic si inainte-mergator al antihristului Kirill? Dar si Onufrie este ecumenist, doar stim ca participa la rugaciuni interconfesionale si nu se dezice de acestea. Ce vina avem noi daca acestea sunt faptele lor, nu noi i-am pus sa faca ceea ce fac.
Daca Prea Sfintitul Longhin se va ingradi de erezie si de orice partasie cu ea, va fi cu adevarat un episcop vrednic. In situatia de fata, faptele arata contrariul. Prea Sfintitul Longhin a fost ridicat la rang de arhiepiscop de un ierarh ecumenist, cu incuviintarea ereziarhului Kirill. Onufrie este ecumenist, chiar daca uneori spune mincinos ca apara credinta, actiunile sale ecumeniste concretizate prin ecumenismul interconfesional si impreuna-slujirile cu Kirill sunt dovezi zdrobitoare.
Adeptii compromisului au facut din iconomie regula, desi iconomia aceasta nu este obligatorie, dupa cum am demonstrat, ba mai mult se poate transforma intr-o rea iconomie, daca se face prilej de toleranta, incurajare si raspandire a ereziei.

Concluzie: Nu avem de ce sa ne temem de acesti “talcuitori” si “inovatori” ai predaniei. Adevarul este invederat si usor de constatat. Hristos va fi intotdeauna cu aceia care se feresc pe sine de orice partasie cu erezia.

“ -Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi. Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze. Apoi a continuat:
-Dacă de dragul iconomei credința mântuitoare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.

Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă (Galateni 1,8).”
Fragmente din procesul Sfantului Maxim Marturisitorul

Sursa

Sfantul Maxim Marturisitorul. Un stalp al Ortodoxiei si aparator al dogmelor.

1

Sau cum sa refuzi „pacea” in minciuna atunci cand e atacat adevarul.

Teodosie răspunse: „Împăratul şi patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te uneşti cu scaunul Constantinopolului?” Grăit-a Maxim: „Ştiţi înnoirile ce s-au făcut şi care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite şi întărite de scaunul Constantinopolului şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întîi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sînt ştiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, şi să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflînd eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cît timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, pînă atunci nici un fel de cuvînt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dînşii vreodată”.

Sfantul Maxim a preferat adevarul decat o falsa pace:

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetînd gîlceava, iarăşi să şadă; şi astfel cu nenumărate cuvinte rele şi cu negrăite dosădiri ocărînd pe sfîntul au şezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime şi mînie a zis către Sfîntul: „Spune-ne nouă, răule bătrîn şi îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca nişte eretici ne socoteşti pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creştini sîntem decît tine şi pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască şi omenească şi suflet înţelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are şi voie şi lucrare; pentru că vieţii firească îi este mişcarea şi minţii firească îi este voia şi ştim pe Domnul avînd puterea voinţei, nu numai dumnezeiască, ci şi omenească; mai ales că pe cele două voinţe şi lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă sileşti să mă împărtăşesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?” Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înţeles, ca să nu se vatăme popoarele de nişte cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfinţeşte prin mărturisirea credinţei”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voinţe în Hristos, ci porunceşte a tăcea, ca toţi cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvîntul, este a-l lepăda, fiindcă grăieşte Sfîntul Duh prin proorocul: Nu sînt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audăPentru aceasta, de nu se grăieşte vreun cuvînt, cuvîntul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voieşti, nimeni nu te opreşte”. Grăit-a Sfîntul Maxim: „Pe a tuturor mîntuire nu a hotărît-o Dumnezeu în inima unui om, zicînd: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învaţă, zicînd: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mîntuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu şi dumnezeieştii prooroci, cum şi Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele şi cu glasurile taina credinţei, care aduce la toată lumea mîntuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuţineze mîntuirea oamenilor”.

Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtăşeşti cu scaunul Constantinopolului?” Grăit-a sfîntul: „Nu mă voi împărtăşi”.

Aceştia au zis: „Pentru ce?”. Sfîntul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria şi din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum şi prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de faţă, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos şi s-au blestemat singuri pe sine de atîtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sînt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sînt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvîrşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?” Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mîntui, iar ceilalţi toţi vor pieri?”

Grăit-a lor sfîntul: „Cînd toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinţi tineri n-au osîndit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din buna credinţă cea adevărată. Asemenea şi Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osîndit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta şi se îngrijea despre sine şi voia mai bine să moară, decît să greşească lui Dumnezeu şi să se mustre de conştiinţa sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea şi mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mîntui.Însă pe cît pot, voiesc mai bine a muri, decît să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face cînd romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu patriarhul din preacuratele Taine.” Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dînsul, pentru că ştiu că Duhul Sfînt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducînd ceva nou în credinţă”

Iata calea Sfintilor Parinti. In saptamana de spurcaciune ecumenica e pomenit marele sfant, care nu a vrut cu nici-un chip sa fie in comuniune cu ereticii. Iar „ortodocsii” de azi se roaga cu ei.

Sursa

Despre cunostinta de Dumnezeu si iconomia Fiului lui Dumnezeu

1

Ale celui dintre sfinti, Parintele nostru,

Maxim Marturisitorul

1. Dumnezeu este unul, fara de inceput, necuprins, avand toata puterea de-a exista. El exclude pe „cand” si „cum”, intrucat e cu totul inaccesibil si nu poate fi cuprins de nici una dintre fapturi, prin vreo descoperire fiintiala a Sa.

2. Dumnezeu nu este in si pentru Sine insusi (cat ne este cu putinta sa stim) nici inceput nici mijloc, nici sfarsit, nici altceva din cele ce sunt cugetate in chip natural ca existand dupa El. Caci este nedeterminat, nemiscat si infinit, ca Cel ce e infinit mai presus de toata fiinta, puterea si lucrarea (realizarea).

3. Toata fiinta, purtandu-si in sine determinarea proprie, este izvorul (principiul, inceputul) miscarii sale, ce se cugeta existand in ea in mod virtual. Toata miscarea naturala spre realizarea unei lucrari presupune inainte de ea fiinta; dar pe de alta parte, fiind cugetata ca fiinta lucrarii, ea detine locul de mijloc, aflandu-se in chip natural intre amandoua, ca intermediara. Si toata lucrarea (realizarea), definita dupa sensul ei natural, este sfarsitul miscarii fiintiale, ce e cugetata ca aflandu-se inainte de aceea.

4. Dumnezeu nu este fiinta, in sens de fiinta pur si simplu, sau de fiinta determinata in oarecare fel, ca sa fie si principiu (inceput, izvor), nici putere, in sens de putere pur si simplu, sau de putere in oarecare fel determinata, ca sa fie si mijloc, nici lucrare (realizare), in sens de lucrare pur si simplu, sau de lucrare in oarecare fel determinata, ca sa fie si sfarsit al miscarii fiintiale, gandita ca existand mai inainte ca virtualitate. Ci este entitate de viata facatoare si suprafiintiala; si temelie de putere facatoare si mai presus de toata puterea; si aptitudine lucratoare si fara de sfarsit;” scurt vorbind, e entitate facatoare a toata fiinta.”

5. Inceputul (principiul), mijlocul si sfarsitul sunt insusirile celor pe care le imparte timpul;” ba ar putea zice cineva, fara sa greseasca, ca sunt ale celor privite la un loc in veac. Caci timpul, avand miscarea masurata, se circumscrie prin numar: iar veacul, fiind cugetat in existenta lui impreuna cu categoria lui „cand” (cu timpul), implica intervalul, intrucat isi are un inceput al existentei. Iar daca timpul si veacul nu sunt fara de inceput, cu atat mai mult cele cuprinse in ele.

6. Dumnezeu este cu adevarat si pururea Unul si singur dupa fire, cuprinzand in Sine, in tot chipul toata existenta propriu zisa, ca Unul ce, propriu zis, e mai presus chiar si decat existenta. Iar daca e asa, Cel ce are existenta propriu zisa nu are nici cand si nici unde nimic din al celor ce se spun ca exista. Prin urmare, nimic din ceea ce este dupa fiinta deosebit nu poate fi cugetat impreuna ca El din veci: nici veac, nici timp, nici ceva din cele ce se petrec in acestea. Caci nu se pot intruni laolalta niciodata ceea ce este propriu zis si ceea ce nu exista in mod propriu.

7. Nici un inceput, nici un mijloc si nici un sfarsit nu exclud insusirea de-a atarna, prin relatie, de altceva, Dumnezeu insa, fiind de infinite ori infinit cu totul mai presus de orice relatie, ca drept cuvant nu e nici inceput, nici mijloc, nici sfarsit, si peste tot nici altceva din acelea in care poate fi privit vreun predicat al relatiei fata de ceva.

8. Toate existentele se numesc inteligibile, intrucat principiile cunoasterii lor pot fi demonstrate. Dumnezeu, insa, e numit neintelesul, pentru ca e crezut numai ca exista, pe baza celor ce pot fi intelese. De aceea, nimic din cele ce pot fi intelese nu se compara cu El in nici un chip.

9. Cunostintele lucrurilor isi au ratiunile proprii, impreunate in mod natural cu ele, spre demonstrarea lor. Prin acestea ele primesc in chip natural definitia lor. Dumnezeu insa este crezut numai ca exista, pe baza ratiunilor din lucruri. Dar El daruieste celor evlaviosi o credinta in existenta Lui, mai intemeiata decat orice demonstratie. Caci credinta este o cunostinta adevarata, intemeiata pe principii ce nu pot fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte si de ratiune.

10. Inceputul (principiul), mijlocul si sfarsitul existentelor este Dumnezeu ca Cel ce le face, dar nu celelalte, prin cate le numim. Este inceput, ca Facator; mijloc, ca Proniator, si sfarsit ca Cel ce le circumscrie. Caci „din El, zice, si prin El si spre El sunt toate”.

11. Nu este suflet rational mai cinstit dupa fiinta decat alt suflet rational. Caci Dumnezeu Cel bun, facand tot sufletul dupa chipul Sau, il aduce la existenta inzestrat cu capacitatea de-a se misca prin sine. Dar fiecare prin hotarare libera isi alege de bunavoie cinstea, sau isi agoniseste prin fapte necinstea.

12. Dumnezeu este, precum s-a scris, „Soarele dreptatii”, revarsand peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotararea libera a voii lui sau ca ceara, prin iubirea fata de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pamantesti. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se inmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pamant si de lume, indemnat fiind de Dumnezeu si impotrivindu-se, prin hotararea voii sale, se invartoseaza ca lutul si se impinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se inmoaie ca ceara si primind formele si intiparirile dumnezeiesti, se face lacasul lui Dumnezeu in duh.

13. Cel ce si-a luminat mintea cu intelesurile dumnezeiesti si si-a obisnuit ratiunea sa-L laude pe Facator neincetat prin cantari dumnezeiesti, iar simtirea si-a sfintit-o prin imagini curate, acela adauga la bunatatea naturala a „chipului” bunatatea voita a „asemanarii” cu Dumnezeu.

14. Isi pazeste cineva sufletul fara pata pentru Dumnezeu, daca se sileste sa-si indrepte cugetarea numai spre Dumnezeu si spre insusirile Lui, sa-si faca ratiunea talmacitoare dreapta a virtutilor si sa-si deprinda simturile sa priveasca si sa-si imagineze in chip evlavios lumea vazuta si cele din ea, vestind sufletului maretia ratiunilor din ele.

15. Dumnezeu, care ne-a slobozit pe noi din robia amara a dracilor ce ne asupreau, ne-a daruit ca jug iubitor de oameni si cinstitor de Dumnezeu smerita cugetare. Prin aceasta se imblanzeste toata puterea draceasca, se zideste tot binele in cei ce au ales-o si se pazeste nevatamat.

16. Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smereste; cel ce se smereste se imblanzeste, dobandind deprinderea de a-si linisti miscarile cele potrivnice firii ale iutimii si poftei; cel bland pazeste poruncile; iar cel ce pazeste poruncile se curateste; cel ce s-a curatit, se lumineaza; iar cel ce s-a luminat se invredniceste sa se salasluiasca in camara tainelor cu Mirele-Cuvantul.

17. Precum plugarul, cautand un loc potrivit unde sa rasadeasca niscai pomi salbatici, da peste o comoara neasteptata, la fel cel ce se nevoieste cu cuget smerit si neprefacut si cu suflet curatit de hatisul celor pamantesti, asemenea preafericitului Iacob, intrebat fiind de tatal despre modul in care a ajuns la cunostinta („Cum ai aflat aceasta asa de repede, fiule?”), raspunde zicand: „Fiindca mi-a dat-o Domnul Dumnezeu inainte”. Caci atunci cand Dumnezeu ne da din intelepciunea Sa vederile intelepte fara osteneala noua care nu ne-am asteptat, sa socotim ca am aflat asa deodata o comoara. Fiindca nevoitorul (ascetul) incercat este si el un plugar duhovnicesc, care transplanteaza contemplatia indreptata spre cele vazute de simturi, ca pe un pom salbatic, in pamantul celor spirituale, unde afla, ca pe o comoara, descoperirea prin har a intelepciunii din lucruri.

18. Cunostinta vederilor dumnezeiesti, venindu-i nevoitorului, care nu se asteapta, deodata, pentru smerenia lui, frange rationamentul celui ce o cauta prin aceasta cu osteneala si cu durere, ca sa se mandreasca cu ea, dar nu o afla, si naste in cel nebun pizma desarta impotriva fratelui si gand de ucidere, impreuna cu multa intristare, fiindca e lipsit de ingamfarea din laude.

19. Cei ce cauta cunostinta cu osteneala si nu reusesc, nu izbutesc sau din pricina necredintei, sau poate pentru ca planuiesc sa se ridice prosteste cu cearta impotriva celor ce cunosc, ca norodul de odinioara impotriva lui Moise. De acestia zice Legea cu dreptate ca „grabindu-se oarecare, s-au suit in munte si a iesit Amoreul cel ce locuia in muntele acela si i-a zdrobit pe ei”. Caci e sigur ca cei ce se imbraca in chipul virtutii, ca sa se faleasca, nu numai ca nu vor reusi in viclesugul lor impotriva evlaviei, ci vor fi zdrobiti de constiinta.

20. Cel ce doreste cunostinta pentru a se fali cu ea si nu o dobandeste, sa nu pizmuiasca pe aproapele, nici sa se intristeze, ci sa-si faca pregatirea in vecinatatea ei, precum s-a randuit; adica sa se osteneasca intai cu faptele in trup, spre a pregati sufletul pentru cunostinta.

21. Cei ce se apropie de lucruri cu evlavie si nu nascocesc nici un prilej de-a se mandri vor afla intelesurile prea luminoase ale lor venindu-le intru intampinare si sadind intre ei intelegerea cea mai deplina a lor. Catre acestia zice Legea: „Intrand ati mostenit cetati mari si frumoase si case pline de toate bunatatile, pe care nu le-ati zidit, si lacuri sapate, pe care le-ati sadit”.
Caci cel ce nu traieste siesi, ci lui Dumnezeu, sa se umple de toate darurile dumnezeiesti, care nu s-au aratat mai-nainte din pricina patimilor, care apasau cu povara lor.

22. Cuvantul „simtire” are doua intelesuri. Printr-unul se arata simtirea ca aptitudine si deprindere ce se afla in noi si cand dormim, chiar daca nu percepem nici un lucru. De acesta n-avem nici un folos, cand nu tinde spre o lucrare. Printr-al doilea inteles se arata simtirea ca lucrare. Prin ea percepem lucrurile supuse simturilor. Tot asa si cunostinta este de doua feluri. Una are caracter de stiinta, adunand prin simpla deprindere ratiunile lucrurilor. Ea nu e de nici un folos, daca nu tinde spre lucrarea poruncilor. Iar cealalta este practica si lucratoare, procurandu-ne prin experienta lucrurilor insasi intelegerea adevarata a lor.

23. Fatarnicul, pana isi inchipuie ca e acoperit, e linistit, vanand slava din aparenta ca e drept. Dar cand e dat pe fata, scoate cuvinte purtatoate de moarte, inchipuindu-si ca-si ascunde uratenia proprie prin ocarile impotriva altora. Pe unul ca acesta Scriptura, asemanandu-l cu puiul de naparca, ca pe un fatarnic ce e, il indeamna sa faca roade vrednice de pocainta adica sa-si schimbe dispozitia ascunsa a inimii dupa purtarile vazute.

24. Spun unii ca tot ce e socotit de lege necurat dintre vietuitoarele din aer, de pe pamant si din mare, e fiara salbatica, chiar daca pare bland la purtare. Dar Scriptura da numele acestor fiare fiecarui om, dupa patima ce o are.

25. Cel ce ia infatisarea prieteniei spre vatamarea aproapelui este lup ce-si ascunde rautatea in piele de oaie. Acesta cand afla pe careva dintre ai lui Hristos, comportandu-se cu simplitate sau rostind vremi cuvant naiv, il rapeste si il sfasie, varsand nenumarate ocari asupra acelora peste ale caror cuvinte si chipuri de purtare da navala, ca un „iscoditor al slobozeniei fratilor in Hristos”.

26. Cel ce face pe tacutul de dragul rautatii planuieste videsug impotriva aproapelui. Neizbandind intru acesta, se departeaza, adaugand durere la patima sa. Dar cel ce tace pentru folos sporeste prietenia si se departeaza bucurandu-se, ca unul ce a luat lumina ce imprastie intunericul.

27. Cel ce intrerupe cu obraznicie pe cel ce graieste in adunare nu se poate ascunde ca boleste de slava desarta. Stapanit de acesta, pune nenumarate piedici propunerilor, voind sa taie sirul celor ce spun.

28. Inteleptul, fie ca invata pe altii, fie ca primeste invatatura, vrea sa invete pe altii si sa invete el insusi numai cele de folos. Dar cel intelept numai la parere, si cand intreaba si cand e intrebat scoate inainte numai lucrurile curioase.

29. Bunurile de care s-a impartasit cineva prin harul lui Dumnezeu e dator sa le impartaseasca si altora, cu inima larga. „In dar ati luat, zice, in dar sa dati”. Caci cel ce ascunde darul in pamant barfeste pe Stapan ca e aspru si-si cruta trupul, ocolind vitutea. Iar cel ce vinde dusmanilor adevarul, pe urma, neputand suporta rusinea, ca unul ce e chinuit de slava desarta, se spanzura.

30. Cei ce inca se tem de razboiul cu patimile si de navala vrajmasilor nevazuti trebuie sa taca, adica sa nu ia asupra lor insarcinarea de-a raspunde pentru virtute, ci sa lase lui Dumnezeu, prin rugaciune, grija pentru ei, in „Iesirea” se zice catre acestia: „Domnul va lupta pentru voi si voi veti tacea”. Iar cei ce, dupa surparea prigonitorilor, cerceteaza chipurile virtutilor spre a le invata cu recunostinta, trebuie sa aiba numai deschisa urechea intelegerii. Catre acestia zice: „Asculta israele”. In sfarsit, celui ce doreste cu putere cunostinta dumnezeiasca, din pricina curateniei, i se potriveste indrazneala cucernica. Catre el se zice: „Ce strigi catre tacere i se cuvine sa-si caute scaparea numai la Dumnezeu; celui ce i se porunceste sa asculte i se cade sa fie gata spre ascultarea poruncilor dumnezeiesti; in sfarsit, celui ce se indeletniceste cu cunoasterea i se cuvine sa strige neincetat, rugindu-se pentru departarea relelor si multumind pentru bunatatile de care s-a impartasit.

31. Sufletul nu se poate intinde niciodata dupa cunostinta lui Dumnezeu, daca nu se va atinge Dumnezeu de el, facand pogoramant, si nu il va ridica spre Sine. Caci nu poate strabate mintea omeneasca atata cale, incat sa ajunga la perceperea vreunei iluminari dumnezeiesti, daca nu o atrage insusi Dumnezeu (cat e cu putinta mintii omenesti sa fie atrasa), si nu o lumineaza cu razele dumnezeiesti.

32. Cel ce imita pe ucenicii Domnului nu se sperie de Farisei sa faca Sambata drumul printre semanaturi si sa smulga spice; ci dupa straduintele cu fapte ajungand la starea de nepatimire. culege ratiunile fapturilor, nutrindu-le in chip evlavios cu stiinta dumnezeiasca despre existente.

33. Dupa Evanghelie, cel ce este numai credincios, muta muntele rautatii lui prin faptuire, scuturand de la sine afectiunea de mai inainte fata de lucrurile ce sunt prinse in suvoiul nestatornic al celor ce cad sub simturi. Cel ce poate insa sa fie invatacel, primind in mainile sale de la Cuvantul faramiturile painilor cunostintei, hraneste mii, aratand cu fapta inmultirea puterii cuvantului. Iar cel ce poate sa fie si Apostol vindeca toata boala si toata neputinta, scotand draci, adica alungand puterea patimilor, vindecand bolnavi, adica readucand prin nadejde la deprinderea evlaviei pe cei lipsiti de ea si trezind prin cuvantul despre judecata pe cei molesiti de lenevie. Caci cel ce a dat putere ucenicilor sa calce peste serpi si peste scorpii, nimiceste atat inceputul cat si sfarsitul pacatului.

34. Apostolul si invatacelul este, desigur, si credincios. Invatacelul insa nu e sigur si Apostol, dar este credincios. Iar cel ce e numai credincios nu e nici invatacel, nici Apostol. Dar prin viata si contemplare, al treilea poate sa fie mutat pe treapta si la vrednicia celui de­al doilea, iar al doilea intr-a celui dintai.

35. Cate se produc in timp, potrivit cu legea timpului, cand s-au desavarsit se opresc la capatul cresterii lor naturale. Cate se fac insa din virtute, prin stiinta lui Dumnezeu, cand s-au desavarsit, se misca iarasi spre o noua crestere. Caci sfarsiturile lor alcatuiesc inceputurile altora. Asa cel ce face sa inceteze in sine, prin virtutile cu fapta, ipostasul celor stricacioase, a pus inceputul altor modelari mai dumnezeiesti. Caci Dumnezeu niciodata nu inceteaza de-a impartasi din bunatatile Sale, care nu au nici inceput. Fiindca precum e propriu luminii sa lumineze, tot asa e propriu lui Dumnezeu sa faca bine. De aceea in Lege, care descrie existenta si desavarsirea in timp a celor supuse facerii si stricaciunii, se cinsteste Sambata prin inactivitate. in Evanghelie insa, care infatiseaza (introduce) stadiul celor spirituale, Sambata e luminata prin savarsirea de fapte bune, chiar daca se tulbura cei ce inca nu stiu ca Sambata s-a facut pentru om si nu omul pentru Sambata si ca „Fiul Omului Domn este si al Sambetei”.

36. In Lege si Prooroci se vorbeste de Sambata, de Sambete si de Sambetele Sambetelor, precum se vorbeste de taierea imprejur si de taierea taierii imprejur; si tot asa de seceris si de secerisul secerisului, dupa cum s­-a spus: „Cand secerati secerisul vostru”. „Sambata” este
sfarsitul filosofiei active, naturale si teologice. „Sambetele” sunt sfarsitul facerii (al devenirii) si al ratiunilor ei. Iar „Sambetele Sambetelor” intrarea la ratiunile mai duhovnicesti cu simtirea si cu mintea, si gustarea fericita a lor. Iar aceasta se petrece in chip intreit cu fiecare din cele spuse, ca sa cunoasca cel ce se indeletniceste cu cunostinta (gnosticul), ratiunile pentru care Moise, murind, se odihneste (sabatizeaza) afara de pamantul sfant, Iisus Navi, trecand Iordanul, savarseste taierea imprejur, iar cei ce mostenesc pamantul cel bun aduc lui Dumnezeu prinos din prisosinta secerisului indoit.

37. Sambata este nepatimirea sufletului rational, care prin fapture a lepadat cu totul semnele pacatului.

38. Sambetele inseamna slobozenia sufletului rational, care a lepadat chiar si lucrarea dupa fire a simturilor, prin contemplatia naturala in duh.

39 Sambetele Sambetelor inseamna odihna duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea chiar si de la ratiunile mai dumnezeiesti din lucruri si si-o leaga cu totul numai de Dumnezeu in extazul iubirii, si prin teologia mistica (cunoasterea tainica a lui Dumnezeu) o face cu desavarsire neclintita de la Dumnezeu.

40. Taierea imprejur este lepadarea afectiunii patimase a sufletului pentru cele ce se nasc si pier.

41. Taierea imprejur a taierii imprejur este lepadarea si taierea desavarsita chiar si a pornirilor firesti ale sufletului spre cele ce se nasc si pier.”

42. Secerisul sufletului rational este culegerea si cunoasterea priceputa a ratiunilor mai duhovnicesti, fie ale virtutii, fie ale naturii.

43. Secerisul secerisului este intelegerea total inaccesibila a lui Dumnezeu, ce se iveste in minte in chip necunoscut, dupa contemplarea tainica a celor inteligibile; pe aceasta o aduce dupa cuviinta Domnului, cel ce lauda pe Ziditor cu vrednicie din cele vazute si nevazute.

44. Dar mai este si un alt seceris mai duhovnicesc despre care se spune ca este al lui Dumnezeu insusi; si o alta taiere irnprejur mai tainica; si o alta Sambata mai ascunsa, in care se odihneste Dumnezeu, oprindu-se din lucrurile Sale. Caci zice Scriptura; „Secerisul este mult, iar lucratorii putini” si „taierea imprejur a inimii in duh”, si: „A binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o pe ea, ca in acesta s-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care a inceput Dumnezeu sa le faca.

45. Secerisul lui Dumnezeu este salasluirea si asezarea totala intru El a celor vrednici, lucru ce va avea loc la sfarsitul veacurilor.

46. Taierea imprejur a inimii in duh este inlaturarea totala a lucrarilor naturale ale simtirii si mintii, indreptate spre cele sensibile si inteligibile, preface in intregime sufletul si trupul in ceea ce este mai dumnezeiesc.

47. Odihna de Sambata a lui Dumnezeu (sabatismul lui Dumnezeu) este revenirea deplina a tuturor celor facute la El, cand lucrarea Lui atotdumnezeiasca, ce se savarseste in chip negrait, se va odihni de lucrarea naturala din ele. Caci Dumnezeu se va odihni de lucrarea naturala din fiecare faptura, prin care se misca in chip natural fiecare, atunci cand fiecare, primind dupa masura sa lucrarea dumnezeiasca, va fi ajuns la granita lucrarii sale naturale indreptata spre Dumnezeu.

48. Cei ce se straduiesc trebuie sa cerceteze care sunt lucrurile de care se cuvine sa gandim ca Dumnezeu a pus un inceput facerii lor; si care sunt acelea carora nu le-a pus nici un inceput? Caci daca „Dumnezeu se odihneste de toate lucrurile pe care a inceput sa le faca”, vadit este ca nu se odihneste de acelea pe care n-a inceput: sa le faca.

Lucruri ale lui Dumnezeu, care au inceput sa existe in timp, sunt toate acelea care exista prin participare. Asa sunt de pilda diferitele esente ale lucrurilor. Caci ele au neexistenta mai batrana decat existenta lor. A fost o data cand lucrarile care exista prin participare nu erau. Iar lucruri ale lui Dumnezeu, care n-au inceput sa existe in timp, sunt cele participate, la care participa prin har cele care se impartasesc.

Asa este de pilda bunatatea si tot ce se cuprinde in ratiunea bunatatii. Si, simplu vorbind, toata viata, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea si infinitatea, si cate sunt cugetate ca existand fiintal in preajma lui Dumnezeu. Acestea sunt si lucruri ale lui Dumnezeu, dar si neincepute temporal. Caci n-a fost neexistenta mai veche ca virtutea, nici ca altceva din cele spuse, desi cele care participa la ele, in ele insele, au inceput sa existe in timp. Caci fara de inceput este toata virtutea, neavand timpul mai batran decat ea, ca una ce are pe Dumnezeu din veci ca singurul Parinte nascator al existentei ei.

49. Dumnezeu este de infinite ori infinit deasupra tuturor lucrurilor (a celor ce sunt), atat a celor care partidpl cat si a celor participate. Caci tot ce are existenta ca predicat este lucru al lui Dumnezeu, chiar daca unul a inceput sa existe temporal prin facere, iar altul e sadit dupa har in cele ce s-au facut, ca o oarecare putere innascuta, vestind limpede pe Dumnezeu, care exista in toate.

50. Toate cele nemuritoare si insasi nemurirea, toate cele ce vietuiesc si insasi viata, toate cele sfinte si insasi sfintenia, toate cele virtuoase si insasi virtutea, toate cele bune si insasi bunatatea, toate cele ce exista si insasi existenta, e vadit ca sunt lucrurile opera lui Dumnezeu. Dar unele au inceput sa existe in timp, caci a fost data cand nu erau, iar altele n-au inceput sa existe in timp, caci n-a fost vreodata cand nu era virtute sau bunatate, sfintenie si nemurire. Si cele care au inceput in timp, sunt si se numesc ceea ce sunt si se numesc, prin participare la cele ce n-au inceput in timp. Caci Dumnezeu este Ziditorul a toata viata, nemurirea, sfintenia si virtutea. Iar El este deasupra fiintei tuturor celor ce sunt cugetate si numite.

51. Ziua a sasea, dupa Scriptura, arata implinirea celor ce sunt sub fire; a saptea pune capat (circumscrie) miscarii temporale; iar a opta inchipuieste felul starii celei mai presus de fire si de vreme.

52. Cel ce traieste ziua a sasea numai in spiritul Legii. fugind de tirania patimilor care tulbura sufletul in mod activ, trece prin mare fara fiica in pustiu, unde serbeaza nuniai Sambata nelucrarii patimilor. Dar cel care a trecut si Iordanul, parasind chiar si starea de nelucrare a padinilor, a venit la mostenirea virtutilor.

53. Cel ce traieste ziua a sasea in duhul Evangheliei, omorand mai intai primele miscari ale pacatului, trece prin virtuti la starea de nepatmure. pustie de tot pacatul, odihnindu-se cu mintea (serband Sambata), chiar si de simpla inchipuire a patimilor. Iar cel ce a trecut Iordanul se muta in tara cunostintei, in care nuntea, fiind zidita tainic de puterea pacii, devine locas al lui Dumnezeu in duh.

54. Cel ce si-a umplut siesi ziua a sasea, in chip dumnezeiesc, cu fapte si cu ganduri cuviincioase si si-a ispravit cu Dumnezeu, bine, lucrurile sale, a trecut cu intelegerea dincolo de toata realitatea celor aflatoare sub fire si sub vreme, si s-a mutat la contemplatia tainica a veacurilor si a celor vesnice, odihnindu-se (serband Sambata) cu mintea in chip nestiut, prin parasirea si depasirea tuturor existentelor. Iar cel ce s-a invrednicit si de ziua a opta a inviat din morti, adica din toate cele ce sunt dupa Dumnezeu, sensibile si inteligibile, ratiuni si idei, si a trecut la viata fericita a lui Dumnezeu, care singur este si se zice cu adevarat si propriu „Viata”, devenind si el insusi, prin indumnezeire, dumnezeu.

55. Ziua a sasea este ultima implinire a faptelor naturale ale virtutii; a saptea este ispravirea si oprirea cugetarilor contemplative naturale ale cunostintei negraite; iar a opta este trecerea si stramutarea celor vrednici la starea de indumnezeire. Domnul vrand sa arate ca nu este ceva mai tainic decat ziua a saptea si a opta. le-a munit ziua si ceasuldesavarsirii.338 ca cele ce circumscriu tainele si ratiunile tuturor. Aceste zile nu le va putea cunoaste in nici un chip nici una din Puterile ceresti si pamantesti. inainte de-a le incerca prin experienta, afara de fericita Dumnezeire care le-a facut pe acestea.

56. Ziua a sasea indica ideea existentei simple a fapturilor; a saptea insenineaza modul existentei fericite a Ion iar a opta indica taina negraita a vesnicei existente
fericite a fapturilor.

57. Cunoscand ca ziua a sasea este simbolul lucrarii practice, sa implinim in ea toata datoria faptelor virtutii ca sa se spuna si despre noi: „Si a vazut Dumnezeu toate cate le-a facut si iata erau bune foarte.

58. Iar datoria bunei lucrari, laudata de Duninezeit si-o implineste cel ce se osteneste cu trupul sa pregateasca sufletului podoaba bogata si felurita a virtutilor.

59. Cel ce a ispravit „pregatirea” faptelor dreptatii a trecut la odihna contemplatiei cunoscatoare, ca adunand prin ea in chip demn de Dumnezeu ratiunile lucrurilor, sa se odihneasca apoi cu mintea de miscarea in jurul ei.

60. Cel ce s-a facut partas de odihna zilei a saptea a lui Dumnezeu, luata asupra Sa pentru noi, se va impartasi si de lucrarea Lui indumnezeitoare, intreprinsa de asemenea pentru noi. din ziua a opta, adica de invierea cea tainica, parasind si el in mormant giulgiul si stergarul de pe cap, pe care vazandu-le vreun oarecare Petru si Ioan, cred ca a inviat Domnul.

61. Mormantul Domnului este sau hunea aceasta, sau inima fiecaruia dintre credinciosi; giulgiurile sunt ratiunile lucrurilor. impreuna cu modalitaiile virtutilor: iar stergand cunostinta simpla si nefelurita a celor inteligibile, impreuna cu teologia, cata ne este cu putinta. Prin aceasta m se face cunoscut mai intai Cuvantul, caci fara de acesta intelegerea Lui cea mai presus de aceasta, ne ramane necuprinsa.

62. Cei ce inmormanteaza cu cinste pe Domnul il vor vedea si inviind cu slava. Dar nu poate fi vazut de nimenea din cei care nu sunt din acestia. Caci nu mai poate fi prins de cursele vrajmasilor, nemaiavand vesmintele de din afara, prin care parea ca vrea sa fie prins de cei ce umblau sa-l prinda, si primea sa patimeasca pentru mantuirea tuturor.

63. Cel ce inmormanteaza cu cinste pe Domnul este cinstit de cei iubitori de Dumnezeu, caci L-a scapat pe El dupa cuviinta de ocara multimii, nelasand ca motiv de hulire celor necredinciosi pironirea Lui pe lemn. Iar cei ce pecetluiesc mormantul si randuiesc ostasi sunt vrednici de ura; acestia si cand inviaza Cuvantul, il defaimeaza ca a fost furat, cumparand cu argint pe ostasi pentru a-L batjocori pe Mantuitorul cel inviat, precum au cumparat pe mincinosul ucenic (adica chipul inselator al virtutii), pentru a li-L vinde. Cel ce se indeletniceste cu cunoasterea (gnosticul), cunoaste intelesul celor spuse. El stie cum si de cate ori se rastigneste Domnul, se inmormanteaza si invie, omorand gandurile patimase, aduse de draci in inima, ganduri care si-au impartit intre ele in vremea ispitelor, ca pe niste haine, chipurile bunei purtari morale, si ridicandu-se ea deasupra unor peceti, peste semnele pacatelor de mai-nainte, intiparite in suflet.

64. Tot iubitorul de argint, fatarind virtutea prin evlavie, cand afla materia pe care doreste sa si-o agoniseasca, inlatura infatisarea prin care era socotit mai inainte ucenic al Domnului.

65. Cand vezi pe unii ingamfati ca nu rabda sa fie laudati aceia care sunt mai buni, ci cauta sa inabuse adevarul care se graieste, impiedicandu-l prin tot felul de incercari si clevetiri necuviincioase, intelege ca Domnul e rastignit si inmormantat din nou de acestia si pazit de ostasi si de peceti. Dar Cuvantul, rasturnandu-i la pamant, invie iarasi, aratandu-se cu atat mai luminos cu cat este mai combatut, intarindu-se in nepatimire prin patimiri. Caci este mai tare ca toti, ca Cel ce este si se numeste Adevarul.

66. Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai-nainte.

67. Toate cele vazute (fenomenele) se cer dupa cruce, adica dupa deprinderea de-a stavili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi pnn simturi spre ele. Iar cele inteligibile (noumenele) toate au trebuinta de mormant, adica de nemiscarea totala a celor ce sunt purtati spre ele de minte. Caci impreuna cu afectiunea si cu miscarea aceasta fiind inlaturata si lucrarea si miscarea naturala indreptata spre cele create, rasare Cuvantul singur, existand de sine, ca ridicat din morti, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai e legat de El prin relatie naturala, caci dupa har, dar nu dupa fire se efectueaza mantuirea celor ce se mantuiesc.

68. Si veacurile si timpurile si locurile sunt din cele ce exista pentru ceva (sunt relative); caci fara de acestea nu este nimic din cele ce sunt gandite impreuna cu ele. Dumnezeu, insa, nu este din cele ce exista pentru ceva; Caci nu are nimic, care sa fie impreuna gandit cu El. Daca, prin urmare, insusi Dumnezeu este mostenirea celor vrednici, cel ce se va invrednici la acest har va fi mai presus de toate veacurile, timpurile si locurile, avand ca loc pe insusi Dmnnezeu, dupa cum s-a scris: „Fii mie Dumnezeu ocrotitor si loc intarit, ca sa ma mantuiesti pe mine” (Ps. 70, 3).

69. Tinta nu are nimic asemanator mijlocului, caci atunci n-ar fi tinta. Iar mijloc sunt toate cele de dupa inceput, care sunt departe de tinta. Daca prin urmare toate veacurile, timpurile si locurile, cu cele impreuna cugetate cu ele sunt dupa Dumnezeu, care este inceputul fara de inceput, si sunt departe de El, ca tinta nesfarsita, nu se deosebesc intru nimic de mijloc. Iar daca tinta celor ce se mantuiesc este Dumnezeu, cand acestia ajung la tinta cea mai de pe urma, nu mai trebuie cugetat nimic din cele ale mijlocului ca aflandu-se in ei.

70. Intreaga lume, hotarnicita (definita, determinata) prin ratiunile ei, este si se numeste loc si veac al celor ce se afla in ea. Avand ca moduri ale intelegerii naturale pe cele concrescute cu ea, acestea pot harazi celor ce o locuiesc o cunoastere partiala a intelepciunii lui Dumnezeu, raspandita in toate. Pana ce oamenii se folosesc de aceste moduri ale intelegerii, nu se pot afla in afara de mijloc si de cunoasterea din parte. Dar cand va inceta ceea ce e din parte, prin aratarea a ceea ce e desavarsit, si vor trece toate oglinzile si ghiciturile, venind Adevarul fata catre fata, atunci cel ce se mantuieste, desavarsindu-se dupa Dumnezeu, va fi mai presus de toate lumile, de toate veacurile si de toate locurile, prin care era condus mai-nainte, ca prunc.

71. Pilat este tipul legii firii; iar gloata jidovilor este tipul legii scrise. Cel ce nu s-a ridicat deci prin credinta peste acestea doua nu poate primi Adevarul mai presus de fire si de ratiune, ci rastigneste singur pe Cuvantul, fie socotind Evanghelia sminteala, ca iudeul, fie nebunie, ca elinul.

72. Cand vezi pe Irod si pe Pilat imprietenindu-se pentru omorarea lui Iisus, gandeste-te la intalnirea intr-un gand a dracului desfranarii si al slavei desarte pentru a omori ratiunea virtutii si a cunostintei. Caci dracul iubirii de slava desarta, fatanicindu-se ca iubeste cunostinta duhovniceasca, o trimite dracului desfranarii. Iar cel al desfranarii, fatarnicind curatenia prin renuntare, o trimite dracului slavei desarte. De aceea: „imbracand, zice, Irod, haina stralucita, a trimis pe Iisus inapoi lui Pilat”.

73. Bine este a nu ingadui inimii sa zaboveasca in cele trupesti si in patimi. Caci „nu culeg, nici din ciulini smochine”, adica din patimi virtuti, „nici din scaieti struguri”, adica din trup cunostinta care da bucuria.

74. Ascetul incercat prin rabdarea necazurilor, curatit prin disciplinarea si strunirea trupului si desavarsit prin indeletnicirea cu vedenie (contemplatiile) inalte, se invredniceste de mangaierea dumnezeiasca. Caci „Venit-a Domnul zice Moise, din Sinai”, adica din incercari, „si s-a aratat noua din Seir”, adica din osteneli trupesti; „si s-a grabit din muntele Faran, impreuna cu zeci de mii de sfinti”, adica din muntele credintei, cu zeci de mii de sfinte cunostinte.

75. Irod are intelesul cugetului trupesc; Pilat al perceptiei prin simturi; Cesarull al celor ce cad sub simturi; iar iudeii au intelesul gandurilor sufletesti. Sufletul, alipindu-se din nestiinta de cele ce cad sub simturi, preda Cuvantul (Ratiunea), simturilor spre moarte, intarind impotriva lui, prin proprie marturisire, imparatia celor stricacioase. Caci zic iudeii: „Nu avem imparat decat pe Cezarul”.

76. Irod tine locul lucrarii patimilor. Pilat pe al deprinderii amagita de ele; Cezarul pe al intunecatului stapanitor al lumii; iudeii pe al sufletului. Cand deci sufletul, supunandu-se patimilor, preda virtutea deprinderii pacatoase, respinge imparatia lui Dumnezeu si trece sub stapanirea aducatoare de stricaciune a diavolului.

77. Nu ajunge sufletului pentru dobandirea bucuriei duhovnicesti sa-si supuna patimile, daca nu dobandeste virtutile prin implinirea poruncilor. „Nu va bucurati ca vi se supun dracii”, adica lucrarile patimilor, „ci ca numele voastre au fost scrise in cer”, fiind trecute la locul nepatimirii de harul infierii, dobandit prin porunci.

78. Cel ce a ajuns la treapta cunoasterii are neaparata trebuinta de bogatia virtutilor cu fapta. „Cel ce are, zice, punga”, adica cunostinta duhovniceasca, „sa-si ia, de asemenea si traista”, adica bogatia virtutilor cu fapta, care nutreste din belsug sufletul. „Iar cel ce nu are (punga si traista, adica cunostinta si virtute) sa-si vanda haina si sa-si cumpere sabie”. Sa-si predea adica cu ravna trupul sau ostenelilor virtutilor si sa intreprinda, cu intelepciune, razboiul cu patimile si cu dracii, pentru pacea lui Dumnezeu, spre a dobandi deprinderea de-a deosebi cu cuvantul lui Dumnezeu ceea ce este rau de ceea ce este bun.

79. Domnul se arata in lume cand are treizeci de ani, invatand in chip ascuns pe cei ce stravad prin acest numar tainele privitoare la El. Caci numarul treizeci, inteles tainic infatiseaza pe Domnul ca Facator si Proniator al timpului, al firii si al celor inteligibile de deasupra firii vazute. Al timpului, prin numarul sapte; caci timpul este inseptit. Al firii, prin cinci; caci firea este incincita, impartindu-se pentru simturi in cinci. Al celor inteligibile, prin opt; caci cele inteligibile sunt mai presus de perioada masurata a timpului. Iar Proniator este prin zece, pentru decada sfanta a poruncilor, care calauzeste pe oameni spre fericire, si pentru ca Domnul si-a facut ca inceput al numelui, in chip tainic, aceasta litera, cand s-a facut om. Adunand asadar pe cinci cu sapte, cu opt si cu zece, avem treizeci. Deci cel ce stie sa urmeze bine Domnului, ca unei Capetenii, va cunoaste pricina pentru care va aparea si el la treizeci de ani, putand vesti Evanghelia imparatiei.

Caci cand va zidi fara greseala, ca pe o fire vazuta, lumea virtutilor cu fapta, neschimband perioada care se deapana in suflet, asemenea timpului, prin intamplari contrare, iar prin contemplatie va secera cunostinta celor inteligibile fara sminteala si va putea sa sadeasca proniator aceeasi deprindere si in altii, atunci si el, orice varsta trupeasca ar avea, va fi de treizeci de ani in duh, aratand lucrarea darurilor proprii si in altii.

80. Cel slabanogit prin placerile trupului, nu e in stare nici de lucrarea virtutilor si nu se misca usor nici spre cunostinta. De aceea nu are nici om, adica gand intelept, ca atunci cand se tulbura apa sa-l arunce in scaldatoare, adica in virtutea capabila de cunostinta, care vindeca toata boala. Caci suferind de moleseala si de nepasare, tot amana aceasta si astfel e luat pe dinainte de altul, care-l impiedica sa ajunga la vindecare. De aceea zace treizeci si opt de ani in boala. Caci cel ce nu priveste creatiunea vazuta spre slava lui Dumnezeu, ca sa-si urce gandul cu evlavie spre cea inteligibila, ramane cu adevarat bolnav atatia ani cati s-au amintit mai sus. Fiindca numarul treizeci, inteles natural, insemneaza firea sensibila, precum privit practic, insemneaza virtutea cu fapta. Iar numarul opt, inteles natural, arata firea inteligibila a celor netrupesti, precum privit gnostic, arata teologia atotinteleapta. Cel ce nu e miscat de acestea spre Dumnezeu, ramane olog pana cand, venind Cuvantul, il invata pe scurt chipul vindecarii zicand: „Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla”, adica ii porunceste sa-si ridice mintea din iubirea de placere ce o leaga si sa-si ia trupul pe umerii virtutilor si sa plece la casa sa, adica la cer. Caci e mai bine ca ceea ce este inferior sa fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decat ca ceea ce este superior sa fie purtat de moleseala celui inferior spre iubirea de placeri.

81. Pana nu am iesit, in chip curat, cu intelegerea din fiinta noastra si a tuturor celor ce sunt dupa Dumnezeu, inca n-am dobandit deprinderea staruintei neclintite in virtute. Dar cand vom dobandi aceasta vrednicie prin iubire, vom cunoaste puterea fagaduintei dumnezeiesti. Caci trebuie sa credem ca cei vrednici staruiesc sa ramana neclintiti acolo unde mintea si-a inradacinat de mai inainte prin iubire puterea sa. Deci cel ce n-a iesit din sine si din toate cate pot fi gandite in orice fel si nu s-a statornicit in tacere mai presus de intelegere (cugetare) nu poate fi cu totul slobod de schimbare.

82. Orice act de cugetare cuprinde mai multe lucrari, sau cel putin doua. Caci este o relatie care mijloceste intre doua capete, legandu-le intreolalta: pe cel ce cugeta si ceea ce e cugetat. La randul lor nici una din acestea nu e simpla. Caci cel ce cugeta este un suport care poseda puterea de a cugeta. Iar ceea ce e cugetat este un suport sau intr-un suport, adica o substanta cu posibilitatea de a fi cugetata. Caci nu exista ceva din cele create, care sa fie prin sine sau substanta, sau cugetare simpla, ca sa fie astfel o unitate neimpartita.

Dar Dumnezeu, daca ii spunem fiinta (substanta), nu are unita cu sine in chip natural posibilitatea de a fi cugetat, ca sa fie compus; iar daca ii zicem cugetare, nu are in chip natural ca suport o fiinta (substanta) capabila de cugetare. Ci Dumnezeu este dupa fiinta insasi cugetare si intreg, cugetare si numai cugetare; si dupa cugetarea insasi este fiinta si intreg, fiinta si numai fiinta si intreg este mai presus de fiinta, si intreg mai presus de cugetare, deoarece este unitate neimpartita, fara parti si simpla. Prin urmare cel ce mai cugeta in vreun fel oarecare inca n-a iesit din dualitate. Iar cel ce a parasit cugetarea cu totul a ajuns intrucatva in unitate, lepadand, prin depasire suprema, puterea de a cugeta (de a intelege).

83. Intre cele multe domneste diversitate, neasemanare si deosebire. Dar in Dumnezeu, care este cu adevarat unul si singur, este numai identitate si simplitate. Deci nu este lucra cuminte sa ne apropiem de contemplarea lui Dumnezeu. inainte de a ie vi din cele multe. O arata aceasta Moise, care infige intai conul cugetarii in afara de tabara si abia dupa aceea intra in convorbire cu Dumnezeu. Caci este primejdios a incerca sa exprimi pe cel negrait prin cuvantul rostit. Pentru ca orice cuvant rostit este o dualitate sau si mai mult. Iar a contempla pe Cel ce este. tara grai. numai cu sufletul e tot ce e mai bun. Caci Acela este o unitate neiinpanita si nu o niuluplititate. Arhiereul caruia i s-a randuit sa intre abia o data pe an in Sfanta Sfintelor. inauntrul catapetesmei. arata si el ca numai acela trebiue sa se apropie, cu mintea dezbracata si golita, de inchipuirile referitoare la Dumnezeu, care a trecut prin curte si prin Sfanta si a ajuns la Sfanta Sfintelor, adica acela care a lasat in urma toata firea celor sensibile si inteligibile si s-a facut curat de tot ce este propriu lucrurilor care se nasc si pier.

84. Marele Moise, infigand afara de tabara cortul sau, adica fixand afara de cele vazute vointa si cugetarea sa, incepe sa se inchine lui Dumnezeu. Apoi intrand in intuneric, adica in locul lipsit de forma si de materie al cunostintei, ramane acolo initiindu-se in sfintele randuieli.

85. Intunericul este starea fara forma, fara materie si fara trup, care are cunostinta modelelor lucrurilor. Cel ce ajunge inlauntrul ei, ca un alt Moise, contempla cu firea muritoare cele nevazute. Prin aceasta, zugravind in sine frumusetea dumnezeiestilor virtuti ca pe un desen usor de imitat, in care se rasfrange frumusetea originara, coboara, infatisandu-se pe sine celor ce vor sa-i imite virtutea si aratand prin aceasta dragostea de oameni si belsugul harului de care s-a impartasit.

86. Cei ce se ocupa fara pata cu filosofia cea dupa Dumnezeu afla cel inai mare castig din stiinta ei: sa nu-si mai schimbe aplecarea voii deodata cu lucrurile, ci cu tarie statornica sa si-o potriveasca fara sovaire dupa ratiunile vinutii.

87. Cei ce ne-am botezat prin Duh in cea dintai nestricaciune a hu Hristos dupa trup asteptam in duh nestricaciunea cea de pe urma a Lui. pazind prin staruinta in fapte bune si prin mortificarea de bunavoie, pe cea dintai nepatata. Dintre cei ce o au pe aceasta^ nici unul nu se teme de pierderea bunurilor pe care le are.

88. Voind Dumnezeu sa trimita celor de pe pamant harul virtutii dumnezeiesti din cer. pentru mila Sa cea catre noi. a pregatit simbolic cortul sfant si toate cele din eL care este rasfrangere, un chip si o imitare a intelepciunii.

89. Harul Noului Testament era ascuns tainic in litera Vechiulul. De aceea zice Apostolul ca „legea este duhovniceasca”. Prin urmare Legea dupa litera se invecheste, imbatraneste si inceteaza: dar dupa duh e totdeauna tanara silucratoare.377 Caci harul niciodata nu se invecheste.

90. Legea este umbra Evangheliei; iar Evanghelia este icoana bunurilor viitoare. Cea dintai opreste savarsirea celor rele; cea de a doua porunceste faptele cele bune.

91. Intreaga Sfanta Scriptura zicem ca se imparte „in trup si in duh, fiind ca un om duhovnicesc. Cel ce zice, asadar, ca cuvantul Scripturii este trup, iar intelesul ei duh sau suflet, nu pacaluieste fata de adevar. Dar intelept este cu adevarat cel ce lasa la o parte ceea ce e stricacios si se alipeste intreg de ceea ce e nestricacios.

92. Legea este trupul omului duhovnicesc, care este Sfanta Scriptura; Proorocii sunt simtirea (perceptia simtuala); Evanghelia, sufletul mintal care lucreaza prin trupul legii si prin simtirea Proorocilor si prin aceste lucrari isi arata puterea ei.

93. Legea era umbra, iar Proorocii icoana bunurilor dumnezeiesti si duhovnicesti din Evanghelie. Evanghelia insa ne-a aratat prin litere insusi adevarul venit la noi, preumbrit prin Legea si preinchipuit prin Prooroci.

94. Cel ce implineste legea prin viata si purtare pune capat numai urmarilor pacatului, jertfind lui Dumnezeu lucrarea patimilor nerationale, si se multumeste cu atata pentru mantuire, din pricina prunciei lui duhovnicesti.

95. Cel calauzit de cuvantul proorocesc, pe langa lepadarea lucrarii patimilor, scoate de la sine si invoirile cu ele, aflatoare in suflet, ca nu cumva, retinandu-se cu ceea ce e inferior, adica cu trupul, de la pacat, sa uite sa se retina si cu ceea ce e superior, adica cu sufletul si sa-l savarseasca din belsug.

96. Cel ce imbratiseaza din inima viata evanghelica a taiat de la sine si inceputul si sfarsitul pacatului si cultiva toata virtutea cu fapta si cu cuvantul si cu ratiunea. Acesta aduce jertfe de lauda si de marturisire, scapat de toata supararea lucrarii patimilor si slobod de lupta mintii impotriva lor. El nu mai are decat placerea nesaturata a nadejdii bunurilor viitoare, care-i nutreste sufletul.

97. Celor ce se indeletnicesc cu mai multa sarguinta cu dumnezeiestile Scripturi, Cuvantul Domnului le apare in doua forme: intr-una comuna si mai simpla, care e vazuta de cei multi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „L-am vazut pe El si n-avea nici chip nici frumusete”, iar in alta mai ascunsa si numai de putini cunoscuta, de cei ce au devenit ca sfintii Apostoli Petru, Iacob si Ioan, inaintea carora Domnul s-a schimbat la fata, imbracandu-se in slava care a biruit simturile. Dupa aceasta este „mai frumos la infatisare ca fiii oamenilor”. Dintre aceste doua forme, cea dintai se potriveste celor incepatori; a doua e pe masura celor desavarsiti in cunostinta, atata cat este cu putinta oamenilor. Cea dintai este icoana primei veniri a Domnului, la care se refera litera Evangheliei si care curateste prin patimiri pe cei de pe treapta fapturii; a doua este preinchipuirea celei de a doua veniri intru slava, la care se refera duhul Evangheliei si care preface prin intelepciune pe cei de pe treapta cunoasterii, ridicandu-i la starea de indumnezeire. Acestia, in temeiul schimbarii la fata a Cuvantului in ei, oglindesc cu fata descoperita slava Domnului.

98. Cel ce rezista neclintit in lupte si necazuri pentru virtute are in sine lucratoare cea dintai venire a Cuvantului, care-l curateste de toata pata. Iar cel ce si-a mutat mintea prin contemplatie in starea ingerilor are in el puterea celei de a doua veniri, care lucreaza in el nepatimirea, ca sa nu poata fi biruit.

99. Simtirea intovaraseste pe cel ce se afla pe treapta fapuirii si care dobandeste virtutile prin osteneala; iar lipsa de simtire pe cel ce se afla pe treapta cunoasterii, care si-a retras mintea de la trup si de la lume, indreptandu-si-o spre Dumnezeu. Cel dintai, luptandu-se prin faptuire sa-si desfaca sufletul de legaturile afectiunii naturale fata de trup, isi simte dispozitia voii continuu atinsa de dureri. Dar cel ce a smuls piroanele acestei afectiuni, prin contemplatie nu mai este retinut de nimic, facandu-se curat de tot ce-l facea sa patimeasca si sa fie stapanit de catre cei ce voiau sa-l biruiasca.

100. Mana data lui Israel in pustie este Cuvantul lui Dumnezeu, care harazeste toata placerea duhovniceasca celor ce-l mananca si se potriveste cu orice gust, dupa deosebirea poftelor celor ce-L mananca. Caci are calitatea oricarei mancari duhovnicesti. De aceea celor ce s-au nascut de sus, din samanta nestricacioasa prin Duh, li se face lapte duhovnicesc neinselator: celor slabiti leguma care reface puterea suferinda a sufletului: celor care prin deprindere si-au exercitat simturile sufletului in deosebirea binelui de rau se da pe Suie ca mancare vartoasa. Dar Cuvantul lui Dumnezeu are si alte puteri nemarginite, pe care nu le poate incapea nimeni in veacul de aici. Cand insa moare cineva si se face vrednic sa fie asezat peste multe sau peste toate, va pimi si acele puteri ale Cuvantului, toate sau unele din ele, fiindca a fost aici credincios peste putine. Caci orice culme a darurilor dumnezeiesti date noua aici, este de tot mica si smerita in asemanare cu cele viitoare.

A aceluiasi. A doua suta a capetelor gnostice

1. Unul este Dumnezeu, pentru ca una este dumnezeirea: Unitate fara de inceput, simpla, mai presus de fiinta, fara parti si neimpartita. Una si aceeasi este unitate si Treime; aceeasi intreaga unitate, si aceeasi intreaga Treime; aceeasi intreaga unitate dupa fiinta, si aceeasi intreaga Treime dupa ipostase. Caci dumnezeirea e Tata, Fiu si Duh Sfant, si dumnezeirea este in Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Aceeasi e intreaga in intreg Tatal; si Tatal e intreg in aceeasi intreaga. Si aceeasi e intreaga in intreg Fiul; si Fiul e intreg in aceeasi intreaga. Si aceeasi e intreaga in intreg Duhul Sfant; si Duhul Sfant e intreg in aceeasi intreaga. Intreaga e Tata si in Tatal intreg; si intreg Tatal e in ea intreaga, si intreg Tatal e ea intreaga. Si aceeasi intreaga e intreg Fiul; si aceeasi intreaga in intreg Fiul; si intreg Fiul este ea intreaga si in ea intreaga. Si aceeasi intreaga este intreg Duhul Sfant si in intreg Duhul; si intreg Duhul Sfant este ea intreaga, si intreg Duhul Sfant este in aceeasi intreaga.

Caci nu este dumnezeirea numai in parte in Tatal, sau Tatal numai in parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai in parte in Fiul, sau Fiul numai in parte Dumnezeu; nici nu este dumnezeirea numai in parte in Duhul Sfant, sau Duhul Sfant numai in parte Dumnezeu. Caci nu se imparte dumnezeirea, nici nu este Dumnezeu nedesavarsit Tatal sau Fiul sau Duhul Sfant. Ci intreaga este aceeasi, desavarsita, in chip desavarsit, in Tatal cel desavarsit; si intreaga aceeasi, desavarsita, in chip desavarsit, in Fiul cel desavarsit; si intreaga aceeasi, desavarsita, in chip desavarsit, in Duhul Sfant cel desavarsit. Caci Tatal este intreg in intreg Fiul si in intreg Duhul Sfant in chip desavarsit: si intreg este Fiul in intreg Tatal si in intreg Duhul Sfant. in chip desavarsit: si intreg este Duhul Sfant in intreg Tatal si in intreg Fiul. in chip desavarsit. De aceea Tatal. Fiul si Duhul Sfant sunt un Dumnezeu. Caci una si aceeasi este fiinta, puterea si lucrarea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, nefiind si neintelegandu-se nici unul fara celalalt.

2. Orice cugetare este (o sinteza) a celor ce cugeta si a celor cugetate. Dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugeta: nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Caci altfel s-ar circumscrie, ca subiect ce cugeta avand lipsa de relatia cu ceea ce cugeta, iar ca obiect cugetat cazand, datorita relatiei. In chip firesc sub vederea celui ce cugeta. Urmeaza asadar ca pe Dumnezeu nu trebuie sa-L socotim nici ca cugeta, nici ca este cugetat. El este mai presus de a cugeta si de a fi cugetat. Caci e propriu si firesc celor dupa El sa cugete si sa fie cugetate.”

3. Orice cugetare, precum isi are baza intr-o fiinta, fiind o calitate a ei, tot asa isi are miscarea indreptata spre o fiinta. Caci nu e cu putinta sa il socotim ca ceva cu totul desfacut si simplu. Dumnezeu insa este simplu in amandoua chipurile, fiind fimta care nu alcatuieste suportul a ceva, si cugetare care nu are ceva ca suport. Astfel El nu este dintre cele care cugeta si sunt cugetate, aflandu-se adica mai presus de fiinta si de cugetare.

4. Precum in centrul de unde pornesc liniile in directie dreapta, acestea sunt vazute cu desavarsire neimpartit, la fel cel ce se invredniceste sa ajunga in Dumnezeu cunoaste toate ratiunile fapturilor preexistente in el, printr-o cunostinta simpla si neimpartita.

5. Cugetarea modelandu-se dupa obiectele cugetate, cugetarea cea una se preschimba in multe idei, luand forma fiecaruia dintre obiectele cugetate. Cand insa trece dincolo de multimea lucrurilor sensibile si inteligibile, care ii intiparesc forma lor si devine astfel, cu totul fara forma, si-o ataseaza Cuvantul cel mai presus de cugetare, desfacand-o de lucrurile care o alterau prin formele ideilor. Iar cel ce a patimit aceasta „s-a odihnit si el de lucrurile sale, precum Dumnezeu de ale Lui”.

6. Cel ce a ajuns la desavarsirea ingaduita aici oamenilor rodeste lui Dumnezeu dragoste, bucurie, pace, indelunga rabdare, iar pentru viata viitoare ne stricaciune, vesnicie si cele asemenea acestora. Cele dintai se cuvin celui ce s-a desavarsit intru faptuire, iar cele de al doilea celui ce prin cunostinta adevarata a iesit din cele create.

7. Precum rodul neascultarii este pacatul, asa rodul ascultarii este virtutea; si precum neascultarii ii urmeaza calcarea poruncilor si dezbinarea de Cel ce a poruncit, asa ascultarii ii urmeaza pazirea poruncilor si unirea cu Cel ce a poruncit. Prin urmare, cel ce prin ascultare a pazit o porunca si a savarsit dreptatea, a pastrat si unirea nedezbinata cu Cel ce a poruncit: iar cel ce a calcat prin neascultare o porunca si a savarsit pacatul s-a desfacut de sine si din unirea dragostei cu Cel cea poruncit.

8. Cel ce se reculege din dezbinarea adusa de calcarea poruncilor se desparte mai intai de patimi, apoi de gandurile patimase, apoi de fire si de ratiunile firii, apoi de idei si de cunostintele aduse de ele, si la urma, strabatand dincolo de varietatea ratiunilor Providentei, ajunge in chip nestiut la insasi ratiunea Monadei. Abia in lumina acesteia isi contempla mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face sa se bucure cu o bucurie negraita. Caci a pnmit pacea lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea si pazeste neincetat de orice cadere pe cel ce s-a invrednicit de ea.

9. Frica de gheena face pe incepatori sa fuga de pacat; dorul de rasplata bunatatilor daruieste celor inaintati ravna virtutilor cu lucrul; iar taina dragostei, ridicand mintea deasupra tuturor celor create, o face oarba fata de toate cele ce sunt dupa Dmnnezeu. Caci Domnul intelepteste numai pe cei ce au devenit orbi fata de toate cele de dupa Dumnezeu, aratandu-le cele ce sunt mai dumnezeiesti.

10. Cuvantul lui Dumnezeu, asemenea grauntelui de mustar, pare foarte mic inainte de a-l cultiva. Dar dupa ce a fost cultivat cum trebuie, se arata asa de mare incat se odihnesc in el ratiunile marete ale fapturilor sensibile si inteligibile, ca niste pasari. Caci ratiunile tuturor incap in El; iar El nu poate fi incaput de nici una din fapturi. De aceea a zis Domnul ca „cel ce are credinta cat un graunte de mustar poate muta muntele” cu Cuvantul, adica poate alunga stapanirea diavolului de la noi si sa o mute de pe temelia ei.

11. Graunte de mustar este Domnul, asemanat prin credinta in duh, in inimile celor ce-L primesc. Cel ce il cultiva cu grija prin virtuti muta muntele cugetului pamantesc, departand de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stapaneste si da odihna in sine, ca unor pasari ale cerului, ratiunilor si modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeiesti.

12. Zidind pe Domnul ca pe o temelie a credintei, edificiul inalt al virtutilor, sa asezam in el aur, argint, pietre scumpe, adica cunostinta curata si neintinata despre Dumnezeu (teologie), viata stravezie si stralucita, ganduri dumnezeiesti si idei luminoase. Sa nu asezam nici lemne, nici iarba, nici trestie, adica nici idolatrie sau alipire la cele sensibile, nici viata nesocotita, nici ganduri patimase si lipsite de intelegerea intelepciunii, ca niste spice goale.

13. Cel ce doreste cunostinta si-a asezat temeliile sufletului neclintite lansa Domnul, cum zice Dumnezeu lui Moise: „Iar tu stai aici cu Mine!”. Dar trebuie sa se stie ca si intre cei ce stau langa Domnul exista deosebiri, daca nu se citeste in zadar de catre iubitorul de invatatura cuvantul: „Sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Caci nu tuturor celor ce stau langa El li se arata Domnul totdeauna intru slava; ci celor incepatori li se arata in chip de rob. iar celor ce pot sa-L urineze, urcandu-se pe muntele inalt al Schimbarii Sale la fata, li se arata in infatisarea lui Dumnezeu. in care a fost mai-nainte de-a fi hunea. Deci este cu putinta ca Domnul sa nu se arate in acelasi fel tuturor celor ce stau langa El; ci unora intr-un fel, altora altfel, schimbandu-si aratarea dupa masura credintei din fiecare.

14. Cand Cuvantul lui Dumnezeu se face in noi clar si luminos si fata lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (ratiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac stravezii si clare nemaiavand nimic acoperit. Ba apar langa El si Moise si Ilie, adica ratiunile (intelesurile) mai duhovnicesti ale Legii si ale Proorocilor.

15. Precum va veni Fiul Omului, cum s-a scris, cu ingerii Sai intru slava Tatalui, asa dupa fiecare inaintare in virtute se schimba la fata pentru cei vrednici Cuvantului lui Dumnezeu, venind cu ingerii Sai intru slava Tatalui. Iar ratiunile mai duhovnicesti din Lege si Prooroci, pe care le inchipuiesc Moise si Ilie, aratandu-se cu Domnul la Schimbarea la fata a Lui, se dezvaluie proportional cu slava de care se impartasesc acestia, descoperind atata inteles cat pot cuprinde cei vrednici.

16. Cel initiat intrucatva in invatatura despre Monada (unitate), a cunoscut in orice caz si ratiunile Providentei si ale Judecatii, care apar impreuna cu aceea. De aceea celor ce li se arata li se si pare ca este bine sa faca trei colibe, cum a propus Petru, adica sa-si zideasca cele trei deprinderi, prin care se dobandeste mantuirea: a virtutii, a cunostintei si a cunostintei de Dumnezeu (a teologiei).

Prima are lipsa de barbatia si cumpatarea cu fapta, al caror fericit chip a fost Ilie; a doua de dreptatea contemplatiei naturale, pe care a aratat-o prin sine marele Moise; iar a treia de desavarsirea nestirbita a intelepciunii, pe care a aratat-o Domnul. Iar colibe au fost numite acestea pentru faptul ca sunt si alte locasuri mai bune si mai stralucite decat ele, care vor primi in viitor pe cei vrednici.

17. Cel ce se afla pe treapta faptuirii se zice ca petrece ca un strain in trup, ca unul ce si-a taiat prin virtute afectiunea sufletului fata de trup si a smuls din sine inselaciunea celor materiale. Cel ce se afla pe treapta cunoasterii se zice ca locuieste ca un strain chiar si in virtute, ca unul ce priveste inca adevarul in oglinzi si ghicituri. Caci inca nu i s-au aratat chipurile de sine statatoare ale bunatatilor, asa cum sunt, ca sa se bucure de ele fata catre fata. Fiindca orice sfant calatoreste avand in fata icoana bunatatilor, care-l cheama spre viitor. El striga: „Strain si calator sunt pe acest pamant ca toti parintii mei”.

18. Cel ce se roaga nu trebuie sa se opreasca vreodata din urcusul spre inaltime, care duce la Dumnezeu. Caci precum ca un urcus din putere spre putere trebuie inteleasa inaintarea in lucrarea virtutilor si ca un si mai mare urcus din slava in slava sporirea in cunostintele duhovnicesti ale contemplatiei si trecerea de la litera Sfintei si dumnezeiestei Scripturi la duhul ei, tot asa trebuie sa faca si cel ce a ajuns in locul rugaciunilor: sa-si ridice mintea de la cele omenesti si cugetul sufletului spre cele mai dumnezeiesti; ca mintea sa poata urma Celui ce a strabatut cerurile, lui Iisus Fiul lui Dumnezeu, Celui ce este pretutindenea si toate le strabate din grija pentru noi, ca si noi, urmandu-I Lui, sa strabatem toate cele de dupa El si sa ajungem la El. Si vom izbandi in aceasta, de-L vom intelege nu dupa putinatatea pe care a aratat-o coborandu-Se pentru noi, ci dupa maretia nemarginirii Sale firesti.

19. Bine este sa ne indeletnicim pururea cu Dumnezeu si sa-L cautam pe El. precuni m s-a poruncit. Caci chiar daca in viata de fata nu putem ajunge, prin aceasta cautare, la capatul adancului lui Dumnezeu, poate totusi, apropiindu-ne putin de aces: adanc, ajungem sa contemplam lucruri tot mai sfinte din cele sfinte si tot mai duhovnicesti din cele duhovnicesti. Aceasta o arata prin inchipuire Arhiereul, care intra de la cele Sfinte, care sunt mai sfinte decat curtea, la Sfintele Sfintelor, care sunt mai sfinte ca Santele.

20. Orice cuvant al lui Dumnezeu nu e vorba multa, nici vorbarie, ci e unuL alcatuit din diferite vederi (contemplam), fiecare fiind o parte a cuvantului. De aceea cel ce graieste pentru adevar, chiar de-ar putea vorbi asa incat sa nu lase nimic afara din ceea ce vrea sa spuna, n-a spus decat un singur cuvant al lui Dumnezeu?

21. In Hristos, care este Dumnezeu si Cuvantul Tatalui, „locuieste, dupa fiinta, toata plinatatea dumnezeirii”. Iar in noi locuieste plinatatea dumnezeirii dupa har, atunci cand adunam in noi toata virtutea si intelepciunea, nemailipsindu-ne in nici un chip, dupa cat e cu putinta omului, nimic din imitarea adevarata a modelului. Caci nu este lucru necuvenit ca prin stradania noastra sa locuiasca
si in noi plinatatea dumnezeirii, alcatuita din diferite vederi (contemplatii) duhovnicesti.

22. Precum cuvantul nostru, pornind dupa fire din minte, este vestitorul (ingerul) miscarilor ascunse ale mintii, la fel Cuvantul lui Dumnezeu, care cunoaste dupa fiinta pe Tatal – asa cum cunoaste Cuvantul Mintea care L­-a nascut -, pe care nu-L poate cunoaste nici una dintre fapturi fara de El, descopera pe Tatal pe care L-a cunoscut, ca Cel ce este cuvantul Lui dupa fire; de aceea i se zice
„inger -vestitor- al marelui sfat”.

23. Marele sfat al lui Dumnezeu si Tatal este taina ce-a tacuta si nestiuta a iconomiei pe care, implinind-o prin intrupare Fiul cel Unul Nascut a descoperit-o, facandu-Se inger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu si Tatal. Tot asa se face inger al marelui sfat dinainte de veci al lui Dumnezeu si Tatal cel ce cunoaste ratiunea (intelesul) tainei si se inalta fara de sfarsit prin fapta si rapune peste toate atat de mult, pana ce ajunge la Cei ce s-a coborat atat de mult.

24. Daca Cuvantul lui Dumnezeu s-a coborat pentru noi din iconomie pana la cele mai de jos para ale pamantului si s-a inaltat mai presus de toate cerurile, El care este dupa fire cu totul nemiscat, infaptuind cu anticipatie in Sine ca om, dupa iconomie, cele ce vor fi, cel ce iubeste cunostinta sa se gandeasca cu bucurie tainica ce minunat va fi sfarsitul fagaduit celor ce-L iubesc pe Domnul.

25. Daca pentru aceea s-a facut Fiu al Omului si Om, Dumnezeu Cuvantul Fiul lui Dumnezeu si Tatal, ca sa faca dumnezei si fii ai lui Dumnezeu pe oameni, sa credem ca vom ajunse acolo unde este acum insusi Hristos, capul intregului trup, care s-a tacut pentru noi inainte mergator la Tatal, prin ceea ce este ca noi. Caci in adunarea dumnezeilor, adica a celor ce se mantuiesc va sta Dumnezeu in mijloc, impartind rasplatile fericirii de acolo, nemaifiind nici o distanta intre el si cei vrednici.

26. Cel ce implineste inca poftele patimase ale trupului locuieste, ca un inchinator si facator de idoli, in pamantul chaldeilor. Dar cand a inceput sa deosebeasca putin lucrurile si sa dobandeasca astfel simtirea modunlor de purtare la care-l indatoreaza firea, a parasit pamantul chaldeilor si a venit in Haranul Mesopotmiei, adica la starea dintre virtute si pacat, care inca nu s-a curatit de inselaciunea simtirii. Caci aceasta este Haran. In sfarsit, cand se ridica si peste aceasta intelegere masurata a binelui, la care a ajuns prin simtire, se grabeste spre pamantul cel bun, adica spre starea cea sloboda de tot pacatul si nestiinta, pe care nemincinosul Dumnezeu arata si fagaduieste ca o va da ca pe o cununa a virtutii celor ce­L iubesc pe El.

27. Daca Cuvantul lui Dumnezeu „s-a rastignit pentru noi din neputinta si s-a ridicat din puterea lui Dumnezeu”, vadit este ca o face si o patimeste aceasta pentru noi pururea, ca Unul ce se face tuturor toate, ca pe toti sa-i mantuiasca. Deci bine le spune dumnezeiescul Apostol corintenilor, care se afla intru neputinta, ca nu a socotit de bine sa stie nimic, decat pe Iisus Hristos, si pe Acesta rastignit; iar efesenilor, care sunt desavarsiti ca: „Dumnezeu ne-a ridicat si ne-a asezat pe noi impreuna cu dansul in cele ceresti, intru Hristos Iisus”. El spune prin acestea ca Cuvantul lui Dumnezeu se face fiecaruia, dupa masura puterii lui. Astfel se rastigneste in cei care incep viata de evlavie prin fapte, pironind prin frica de Dumnezeu lucrarile patimase ale lor; si invie si se inalta la ceruri in cei ce au dezbracat intreg omul vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si au imbracat pe intreg cel nou, pe cel ce se zideste prin duhul dupa chipul lui Dumnezeu, si s-au apropiat de Parintele harului din ei: „mai presus de toata incepatoria, stapania, puterea si domnia, si de tot numele ce se numeste, fie in veacul acesta, fie in cel viitor”. Caci toate cele de dupa dumnezeiesti. Aceasta venire o infaptuieste El pururea, preschimband prin virtuti pe cei vrednici din trup in duh, dar o va infaptui si la sfarsitul veacului, descoperind in chip vadit cele ce erau mai inainte ascunse tuturor.

30. Cata vreme eu sunt nedesavarsit si nesupus, neascultand de Dumnezeu prin lucrarea poruncilor si nedesavarsindu-ma in cugetare prin cunostinta, imi apare si Hristos ca om nedesavarsit si nesupus din pricina mea. Caci necrescand impreuna cu El dupa duh, il micsorez si-L ciuntesc si pe El, ca unul ce sunt trup al lui Hristos si madular din parte.

31. „Rasare soarele si apune soarele”, zice Scriptura. Deci si Cuvantul, cand e socotit sus, cand jos,
dupa vrednicia si dupa ratiunea si modul de comportare al celor ce cultiva virtutea si se straduiesc dupa cunostinta dumnezeiasca. Fericit insa cel ce tine, ca Iisus Navi, neapus in sine Soarele dreptatii in cursul intregii zile a vietii de acum, nehotarnicit de seara pacatului si a nestiintei, ca sa poata zdrobi si fugari dupa lege pe dracii cei vicleni, care se ridica impotriva lui.

32. Inaltandu-se in noi Cuvantul lui Dumnezeu prin faptuire si contemplatie „atrage la Sine” toate gandurile si ratiunile noastre; si sfinteste insasi madularele trupului si simtirile prin virtute si cunostinta, punandu-le sub jugul Lui. Deci vazarorul celor dumnezeiesti sa urce cu sarguinta. urmand Cuvantului, pana va ajunge la locul unde este El. Caci acolo ii atrase, cum zice Ecclesiastul -„si spre locul Sau atrage”-. ” pe cei ce-I unneaza Lui, ca rnarelui Arhiereu, care-i duce in Sfanta Sfintelor, unde insusi a intrat ca om, facandu-Se inaintemergator pentru noi.

33. Cel ce cultiva in chip evlavios filosofia si lupta impotriva puterilor nevazute sa se roage sa ramana in el puterea naturala de discernamant (care are o lumina masurata) si haruli luminator al Duhului. Caci cea dintai calauzeste trupul spre virtute prin fapte: iar cel de al doilea lumineaza mintea pentru a alege mai presus de toate tovarasia intelepciunii, prin care „surpa intaritunle pacatului si orice culme ridicata impotriva cunoasterii lui Dumnezeu”. Aceasta o arata prin rugaciune Iisus Navi care se roaga „sa stea soarele deasupra Ghibeonului” adica sa-i fie pazita neapusa lumina cunostintei lui Dumnezeu pe muntele contemplatiei mintale; si „luna deasupra vaii”, adica sa-i ramana puterea naturala de discernamant in neputinta trupului, neabatuta de la virtute.

34. Ghibeon este mintea inalta; iar valea este trupul care s-a smerit prin mortificare. Soarele este Cuvantul care lumineaza mintea, ii harazeste puterea vederilor (contemplarii) si o izbaveste de toata nestiinta. Iar luna este legea firii, care indupleca trupul sa se supuna dupa lege duhului, spre a primi jugul poruncilor. Caci luna e simbolul firii, fiindca e schimbacioasa. Dar in sfinti ea ramane neschimbacioasa, pentru deprinderea lor neclintita in virtute (pentru habitul neschimbacios al virtutii).

35. Domnul nu trebuie cautat in afara de cei ce-L cauta; ci in ei insisi trebuie sa-L caute cei ce-L cauta, prin credinta aratata in fapte. Caci s-a zis: „Aproape de tine este Cuvantul, in gura ta si in inima ta; adica Cuvantul credintei”. Iar Cuvantul cautat este Hristos insusi.

36. Cand cugetam la inaltimea nesfarsita a lui Dumnezeu, sa nu ne pierdem nadejdea in iubirea de
oameni a Lui, ca si cand n-ar ajunge pana la noi din pricina inaltimii; iar cand ne gandim la adancul nesfarsit al caderii noastre din pricina pacatului, sa nu ne pierdem credinta in invierea virtutii noastre omorate. Caci amandoua sunt cu putinta la Dumnezeu: si sa coboare ca sa lumineze mintea noastra prin cunostinta, si sa invie iarasi virtutea in noi ca sa ne inalte impreuna cu Sine, prin faptele dreptatii. „Sa nu zici, spune Scriptura, in inima ta: Cine se va sui la cer? Ca sa coboare adica pe Hristos, Sau: Cine se va cobori in adanc? Ca sa ridice adica pe Hristos toate cele de dupa Dumnezeu, in care Cuvantul lui Dumnezeu coboara intreg tuturor, prin Providenta, ca viata ce strabate prin toate cele ce sunt moarte. Caci moarte sunt toate cele ce vietuiesc numai prin impartasirea de viata. Iar „cerul” inseamna aici ascunsul natural al lui Dumnezeu, datorita caruia nu poate fi cuprins de nimic si de nimeni. Iar daca cineva ar mai spune ca „cerul” este cunostinta despre Dumnezeu (teologia), iar „adancul” taina iconomiei nu va gresi dupa parerea mea. Caci amandoua sunt cu anevoie de patruns pentru cei ce incearca sa le cerceteze prin demonstratii: mai bine zis, sunt cu totul de nepatruns, cand sunt cercetate fara credinta.

37. In cel ce se afla pe treapta faptuirii, Cuvantul, ingrosandu-se prin chipurile (modalitatile) virtutii, se face trup; in cel contemplativ insa, subtiindu-se prin cugetarile duhovnicesti, se face precum era la inceput, Dumnezeu-Cuvantul.

38. Cel ce infatiseaza invatatura morala a Cuvantului prin pilde si cuvinte mai ingrosate, potrivit cu intelegerea ascultatorilor, face Cuvantul trup. Iar cel ce expune Teologia mistica (cunostinta tainica despre Dumnezeu) prin vederi inalte face iarasi Cuvantul duh.

39. Cel ce vrea sa cunoasca pe Dumnezeu in mod afirmativ din afirmari face Cuvantul trup, neputand sa cunoasca pe Dumnezeu drept cauza din alta parte decat din cele vazute si pipaite. Iar cel ce vrea sa-L cunoasca in mod negativ prin negatii face Cuvantul duh, cunoscand cum se cuvine pe Cel supra-necunoscut, ca pe Cel ce era la inceput Dumnezeu si era la Dumnezeu, dar nu din ceva din cele ce pot fi cunoscute.

40. Cel ce a invatat sa sape prin fapte si contemplatie, fantanile virtutii si ale cunostintei din sine, asemenea Patriarhilor, va afla inlauntru pe Hrisros, izvorul Vietii, din care ne indeamna intelepciunea sa bem, zicand: „Bea apa din vasele tale si din izvorul fantanilor. Facand aceasta, vom afla inlauntrul nostru comorile ei.

41. Cei ce traiesc dobitoceste, numai pentru simturi, se primeidiuesc pe ei, facand Cuvantul trup, ca unii ce abuzeaza de fapturile lui Dumnezeu spre a sluji patimilor, si nu patrund intelesul intelepciunii care se arata in toate, pentru a cunoaste si a slavi pe Dumnezeu din fapturile Lui, si a intelege de unde, ca ce si spre ce scop am fost facuti si in ce directie avem sa ne lasam calauziti de cele vazute. Ci umbland in veacul acesta in intuneric, pipaie cu amandoua mainile numai nestiinta cand e vorba de Dumnezeu.

42. Cei ce se tin numai de litera Sfintei Scripturi si coboara demnitatea sufletului robind-o slujirii trupesti a legii isi fac loru-si, in chip vrednic de ocara, Cuvantul trup, socotind ca Dumnezeu se multumeste cu jertfe de animale. Curatindu-se pe din afara, toata grija lor le este pentru trup. Dar de frumusetea sufletului nu au grija, ci o lasa sa fie intinata de petele pacatului, desi pentru suflet a fost adusa la existenta toata ordinea celor vazute si pentru el s-a dat tot cuvantul dumnezeiesc si Legea.

43. Sfanta Evanghelie zice ca Domnul „a fost pus spre caderea si ridicarea multora”. Prin urmare sa bagam de seama de nu cumva e pus spre caderea celor ce privesc creatia vazuta numai cu simturile si se tin numai de litera Sfintei Scripturi, ca unii ce nu pot strabate spre duhul cel nou al harului, pentru nebunia lor; si spre ridicarea celor ce privesc duhovniceste fapturile lui Dumnezeu si asculta duhovniceste cuvintele Lui si se ingrijesc prin purtarile cuviincioase numai de chipul dumnezeiesc al sufletului.

44. Cuvantul ca Domnul „a fost pus spre caderea si spre ridicarea multora in Israel”, inteles numai in sens bun, inseamna ca e pus spre caderea patimilor si gandurilor rele din fiecare credincios si spre ridicarea virtutilor si a tot gandul iubitor de Dumnezeu.

45. Cel ce socoteste pe Domnul ziditor numai al celor ce sunt supuse nasterii si stricaciunii il ia in chip gresit drept un gradinar, asemenea Mariei Magdalena. De aceea spre folosul aceluia se fereste Domnul de atingerea lui, intrucat pentru el inca nu s-a putut sui la Tatal. Astfel zice: „Nu ma atinge”. Caci stie ca cel ce se apropie de El cu o asemenea prejudecata coborata se vatama.

46. Cei ce de fiica iudeilor sed intr-un foisor din Gaiileia cu usile incuiate, adica cei ce, de frica duhurilor rautatii, petrec in regiunea descoperirilor pe inaltimea vederilor (contemplatiilor) dumnezeiesti, incuind pentru siguranta simturile ca pe niste usi, primesc in chip neinteles pe Cuvantul lui Dumnezeu, care vine la ei si li se arata iara lucrarea simturilor. Iar venind El, le daruieste starea de nepadmire, spunandu-le „pace voua”, si impartirile Duhului Sfant sufland asupra lor; de asemenea le da „putere” asupra duhurilor rele si le arata simbolurile tainelor Sale.

47. Pentru cei care cerceteaza dupa trup invatatura despre Dumnezeu, Domnul nu se suie la Tatal; dar pentru cei care o cerceteaza dupa duh, prin vederi (contemplatii) inalte, se suie la Tatal. Sa nu tinem asadar pentru totdeauna jos pe Cel ce a coborat jos pentru iubirea de oameni; ci sa ne suim sus la Tatal impreuna cu El, parasind pamantul si cele ale pamantului, ca sa nu ne spuna si noua, ceea ce s-a spus iudeilor care au ramas neindreptati: „Ma duc unde voi nu puteti veni”. Caci fara Cuvantul, e cu neputinta a ajunge la Tatal Cuvantului.

48. Pamantul chaldeilor este viata patimasa in care se fauresc si se cinstesc idolii pacatelor. Iar Mesopotamia (tara dintre rauri) este vietuirea ce se misca intre cele potrivnice. Pamantul fagaduintei este starea umpluta de tot binele, de toate virtutile. Prin urmare tot cel ce nu are grija de aceasta deprindere, asemenea vechiului Israel, e tarat iarasi in robia patimilor, lipsindu-se de slobozenia primita.

49. De insemnat ca de nici unul dintre sfinti nu se spune sa fi coborat de bunavoie in Babilon. Caci nu e ingaduit, nici nu tine de judecata inteleapta ca sa aleaga cei ce iubesc pe Dumnezeu cele rele in locul celor bune. Iar daca unii dintre ei au fost dusi acolo cu sila dimpreuna cu poporul, prin acestia intelegem pe cei ce nu de voia lor, ci din nevoie, pentru mantuirea celor ce au lipsa de povatuire, parasesc rostul mai inalt al cunostintei si coboara la invatatura despre patimi. Pentru acest motiv si marele Apostol socotea ca e mai de folos sa fie in trup, adica sa se ocupe cu invatatura morala, desi tot dorul lui era sa se desfaca de invatatura morala si sa fie cu Hristos, prin contemplatia supralumeasca si simpla a mintii.

50. Precum fericitul David linistea pe Saul cel chinuit de duhul rau, cantandu-i din chitara, la fel tot cuvantul duhovnicesc, indulcit prin vederile (contemplatiile) cunostintei, odihneste mintea muncita, slobozind-o de constiinta rea, care o chinuieste.

51. Balai cu ochi frumosi este, ca si marele David, cel in care cunostinta luminoasa se insoteste cu stralucirea vietii dupa Dumnezeu. Iar acestea sunt faptuirea si contemplatia. Cea dintai straluceste prin chipurile virtutilor; a doua lumineaza prin cugetarile dumnezeiesti.

52. Domnia lui Saul este chipul slujirii trupesti a legii, pe care Domnul a desfiintat-o, ca pe una ce n-a desavarsit nimic. „Caci legea, zice, n-a desavarsit nimic”. Iar domnia marelui David este preinchipuirea slujirii evanghelice; caci ea cuprinde in chip desavarsit toate voile din inima lui Dumnezeu.

53. Saul este legea naturala, care a primit la inceput de la Domnul sa stapaneasca peste fire. Dar cand a calcat porunca prin neascultare, crutand pe Agag, regele lui Amalec, adica trupul, si a alunecat in patimi, a fost scos din domnie, ca sa ia David pe Israel, adica legea duhului, care naste pacea ce zideste lui Dumnezeu templul maret al contemplatiei.

54. Samuel se talmaceste „ascultare de Dumnezeu”. Deci pana ce preoteste in noi Cuvantul prin ascultare, chiar de va cruta Saul pe Agag,449 adica cugetul trupesc, il va ucide pe acesta cu toata ravna Cuvantului preot, si va rusina cu mustrari mintea iubitoare de pacat, ca pe una ce a calcat drepturile lui Dumnezeu.

55. Cand mintea, semetindu-se, inceteaza sa intrebe, prin cuvenita cercetare, pe Cuvantul datator de invatatura, care a uns-o impotriva patimilor, despre cele ce trebuie sa faca si sa nu faca, cade in chip sigur sub puterea patimilor din pricina nestiintei. Acestea, despartind-o treptat de Dumnezeu, o fac sa se intoarca in vreme de stramtoare spre draci si sa-si indumnezeiasca pantecele, vrand sa
primeasca de la acestea mangaiere in necazuri. Sa te incredinteze despre aceasta Saul, care neluand in toate pe Samuel ca sfetnic, este dus cu sila la slujirea idolilor si intreaba de sfat pe vrajitoarea ventriloga, ca pe un Dumnezeu.

56. Cel ce se roaga sa primeasca painea cea spre fiinta nu o primeste desigur intreaga, cum e painea insasi, ci precum o poate el primi. Caci Painea vietii se da pe sine tuturor celor ce o cer, pentru iubirea de oameni, dar nu la fel tuturor, ci celor ce au savarsit mari fapte ale dreptatii, mai mult, iar celor mai mici in acestea mai putin. Fiecaruia dupa cat poate primi cu vrednicia mintii.

57. Domnul in parte e absent, in parte e de fata. E absent pentru privirea fata catre fara; e de fata pentru privirea in oglinda si ghicitura.

58. Domnul e de fata prin virtuti in cel ce se afla pe treapta faptuirii; iar de cel ce nu pretuieste intru nimic virtutea e departe. Si iarasi in cel ce se afla pe neapta contemplatiei e de fara prin cunostinta adevarata a lucrurilor; dar de cel ce e lipsit de aceasta in vreo privinta e departe.

59. E departe de trup cel ce s-a mutat de la aptitudinea faptuirii la cea a cunoasterii, fiind rapit de cugetarile mai inalte ca in nori, in vazduhul straveziu al vederii tainice (al contemplatiei mistice), in care va putea a cu Domnul totdeauna. Si e departe de Domnul cel ce nu poate inca privi (contempla) intelesurile cu mintea curata, fara lucrarile simturilor, atat cat e omului cu putinta, si nu poate cuprinde fara ghicituri ratiunea simpla a Domnului.

60. Cuvantul lui Dumnezeu se numeste trup nu numai fiindca S-a intrupat, ci si fiindca Dumnezeu-Cuvantul cel simplu; care era la inceput la Dumnezeu si Tatal si avea in Sine limpezi si dezvaluite modelele tuturor, necuprinzand asemanari si ghicituri, nici istorii alegorice, cand vine la oameni, care nu pot sa se apropie cu mintea dezbracata de cele inteligibile dezbracate, desfacandu-se de cele obisnuite lor, se face trup, imbracandu-se si multiplicandu-se in varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemanarilor si cuvintelor intunecoase. Caci la prima intalnire mintea noastra nu sesizeaza Cuvantul dezvaluit, ci Cuvantul intrupat, adica in felurimea cuvintelor, fiind Cuvant prin fire, dar trup la vedere. Asa incat celor multi li se pare ca vad un trup si nu Cuvantul, desi dupa adevar este Cuvantul. Fiindca intelesul Scripturii nu este acela care li se pare celor multi, ci altul decat acela care li se pare. Caci Cuvantul se face trup prin fiecare din cuvintele scrise.

61. Inceputul uceniciei oamenilor in evlavie e legat de trup. Caci la prima apropiere de cinstirea lui Dumnezeu vorbim dupa litera nu dupa duh. Dar inaintand pe incetul in duh si razuind grosimea cuvintelor prin vederile (contemplatiile) mai subtiri, ajungem in chip curat in Hristos cel curat, pe cat e cu putinta oamenilor. Atunci putem zice ca Apostolul: „Desi am cunoscut pe Hristos dupa trup, dar acum nu-L mai cunoastem”. Aceasta datorita apropierii simple a mintii de Cuvantul, prin inlaturarea acoperamintelor de pe El. Astfel am inaintat de la cunoasterea Cuvantului dupa trup, la slava Lui, ca a Unuia Nascut din Tatal.

62. Cel ce isi traieste viata in Hristos s-a ridicat deasupra dreptatii legii si a firii. Aratand aceasta, dumnezeiescul Apostol zice: „Caci in Hristos Iisus nu mai este nici taiere imprejur, nici netaiere imprejur”. Prin taierea imprejur a aratat dreptatea legala; iar prin netaierea imprejur a aratat dreptatea naturala.

63. Unii se renasc din apa si din duh, altii primesc botezul in Duh Sfant si foc. Dar aceste patru, adica: apa, duhul focul si Duhul Sfant, sunt unul si acelasi Duh al lui Dumnezeu. Caci unora Duhul Sfant le este apa, intrucat ii spala de intinaciumle din afara ale trupului; altora numai duh, intrucat lucreaza in ei bunurile virtutii: altora iarasi foc, intrucat le curata petele dinlauntru, din adancul sufletului: si in sfarsit altora, ca marelui Daniil, le este Duh Sfant, intrucat le daruieste intelepciune si cunostinta. Caci dupa deosebirea lucrarilor din subiecte, primeste unul si acelasi Duh diferite numiri.

64. Legea a randuit Sambata: „ca sa se odihneasca boul tau de jug si sluga ta”. Amandoi acestia arata pnn ghicituri trupul. Caci trupul este vita de jug a mintii lucratoare, fiind nevoit sa poarte de sila povara virtutilor prin fapte. Tot el este si sluga nuntii contemplative, intrucat slujeste in chip rational poruncilor mintii, care a ajuns la cunostinta, ca unul ce s-a patruns si el de ratiune prin contemplatiile nuntii. Sambata este sfarsitul amandurora, harazind fiecaruia odihna cuvenita de bunurile carora le slujesc prin faptuire si contemplatie.

65. Cel ce lucreaza virtutea cu cuvenita cunostinta are ca bou de jug trupul, pe care il mana la implinirea datoriilor cu ratiunea, iar ca sluga modul de infaptuire a virtutii, pe care il cumpara cu judecatile dreptei socoteli, care tin loc de bani. Iar Sambata este starea de pace si de nepatimire intru virtute a sufletului si a trupului, sau deprinderea neschimbacioasa.

66. Cuvantul lui Dumnezeu le este celor a caror grija se invarteste mai mult in jurul virtutilor trupesti paie si fan, nutrind partea patimitoare (pasionala) a sufletului lor spre lucrarea virtutilor. Dar celor ce s-au ridicat prin contemplatie adevarata la intelegerea celor duhovnicesti le este paine care le nutreste partea mintala a sufletului spre desavarsirea dupa chipul lui Dumnezeu. De aceea vedem pe Patriarhi hranindu-se la drum pe ei cu paine iar vitele cu nutret. Iar levitul din Judecatori zice batranului, care l-a primit ca oaspete: „Avem si noi paini si vitele noastre paie si nu avem trebuinta de nici una din slugile tale”.

67. Cuvantul lui Dumnezeu se numeste si este si „roua” si „apa” si „izvor” si „rau” precum s-a scris, fiind si facandu-se acestea dupa puterea ce se afla in cei ce-L primesc. Unora le este noua, intrucat le stinge fierbinteala si lucrarea patimilor, care le incinge trupul de din afara. Celor ce sunt scuturati in adanc de frigurile veninului rautatii le este apa nu numai intrucat nimiceste printr-o insusire contrara ceea ce este opus, ci si intrucat le daruieste putere de viata pentru o existenta fericita. Iar izvor le este celor ce au in ei ca o tasnire necontenita deprinderea a contemplatiei intrucat le daruieste intelepciune. In sfarsit rau le este celor ce varsa ca un rau invatatura cucernica, dreapta si mantuitoare, intrucat adapa din belsug oameni, dobitoace, fiare si plante. Si o face aceasta ca oamenii sa se indumnezeiasca, inaltandu-se prin intelesurile celor graite: cei indobitociti de patimi sa-si primeasca din nou puterea ratiunii naturale, redobandindu-si omenia prin aratarea sarguincioasa a chipurilor virtutii; cei insalbaticiti prin deprinderile si faptele lor ticaloase sa se inmoaie prin indemnurile dulci si line si sa revina la blandetea firii, iar cei deveniti nesimtitori fata de cele bune, asemenea plantelor, subtiindu-se prin strabaterea cuvantului in adancime, sa dobandeasca simtirea spre aducere de roade, iar puterea cuvantului sa le fie ca o seva care-i nutreste.

68. Cuvantul lui Dumnezeu este cale celor ce strabat bine si in chip sustinut drumul virtutii prin fapte si nu se abat nici la dreapta prin slava desarta, nici la stanga prin aplecarea spre patimi, ci-si indreapta pasii spre Dumnezeu.
Acest lucru nepazindu-l pana la sfarsit Asa, regele din Iuda, se zice ca la batranete suferea de picioare, fiindca slabise in pasirea pe drumul lui Dumnezeu.

69. Cuvantul lui Dumnezeu se zice usa, fiindca introduce la cunostinta pe cei ce-au strabatut bine toata calea virtutilor pe drumul cel fara de prihana al faptelor si fiindca le arata ca o lumina comorile mult stralucitoare ale intelepciunii. Caci unul si acelasi este si cale si usa si cheie si imparatie: Cale, ca cel ce calauzeste; cheie, ca cel ce deschide si se deschide celor vrednici de cele dumnezeiesti; usa, ca cel ce duce inlauntru; imparatie, ca cel ce e mostenit, si se da prin impartasire tuturor.

70. Domnul se zice: lumina, viata, inviere si adevar. Lumina, ca cel ce da stralucire sufletelor, alunga intunericul nestiintei, lumineaza mintea spre intelegerea lucrurilor tainice si arata tainele care nu pot fi vazute decat de cei curati cu inima; viata, ca cel ce da sufletelor ce iubesc pe Domnul puterea de a se misca spre cele dumnezeiesti; inviere, ca cel ce ridica mintea din alipirea moarta de cele materiale, curatind-o de toata stricaciunea si amortirea; adevar, ca cel ce daruieste celor vrednici deprinderea neschimbacioasa a celor bune.

71. Cuvantul lui Dumnezeu si al Tatalui se afla tainic in fiecare dintre poruncile Sale; iar Dumnezeu si Tatal se afla intreg nedespartit in intreg Cuvantul Sau in chip firesc. Cel ce primeste prin urmare porunca dumnezeiasca si o implineste primeste pe Cuvantul lui Dumnezeu aflator in ea. Iar cel ce a primit pe Cuvantul prin porunci a pnrnit torodara prin El pe Tatal care se afla in El in chip firesc, si pe Duhul Sfant, care se afla in El in chip firesc. Caci a zis: „Amin zic voua, cel ce primeste pe Cel ce-l voi trimite pe Mine ma primeste: iar cel ce ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Asadar cel ce a primit o porunca si a implinit-o pe ea a primit tainic pe Sfanta Treime.

72. Slaveste pe Dumnezeu in sine nu cel ce-L lauda pe Dumnezeu in cuvinte, ci cel ce rabda, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, patimiri, dureri si osteneli. Acesta e slavit la randul sau de Dumnezeu cu slava aflatoare in Dumnezeu, primind prin impartasire harul nepatimirii ca o incoronare a virtutii. Caci tot cel ce slaveste pe Dumnezeu in sine prin patimiri pentru virtute in decursul faptuirii, se slaveste si el in Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeiesti intr-o contemplatie libera de patima. Caci zice Domnul venind la patima Sa: „Acum s-a preamarit Fiul Omului si Dumnezeu S-a preamarit intru El. Iar daca Dumnezeu S-a preamarit intru El si Dumnezeu il va preamari pe Ei intru Sine. Si indata il va preamari pe El”. De aici se vede limpede ca patimirilor pentru virtute le urmeaza darurile dumnezeiesti.

73. Pana ce vedem pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat in litera Sfintei Scripturi, in chip felurit prin ghicituri, inca n-am vazut spiritual pe Tatal Cel netrupesc, simplu, unul si singur, cum se afla in Fiul Cel netrupesc, simplu, unul si singur, dupa cuvantul: „Cel ce ma vede pe Mine vede pe Tatal”; sau „Eu sunt intru Tatal si Tatal intru Mine”. E nevoie asadar de multa stiinta ca, inlaturand mai intai cu grija valurile literelor care acopera Cuvantul, sa putem privi cu mintea dezvaluita pe Cuvantul insusi, stand de Sine si aratand in Sine limpede pe Tatal, atata cat e cu putinta oamenilor. De aceea e de trebuinta ca cel ce cauta cu evlavie pe Dumnezeu sa nu fie retinut de nici o litera, ca nu cumva sa primeasca in locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adica sa imbratiseze in chip gresit, fara sa-si dea seama in locul Cuvantului literele Scripturii. Caci Cuvantul scapa mintii, care crede ca prin valuri a prins pe Cuvantul cel netrupesc, asa cum Egipteanca n-a apucat pe Iosif, ci vesmintele lui; sau asa cum cei de demult, ramanand nuinai la podoaba celor vazute, n-au bagat de seama ca slujesc faptuirii si nu Facatorului.

74. Cuvantul Sfintei Scripturi dupa ce s-a dezbracat treptat de adaosurile trupesti asezare asupra lui. prin iesirea la iveala a intelesurilor lui mai inalte, se arata mintii mai stravazatoare ca aflandu-se intr-o adiere subtire. E vorba adica de acea minte care: parasind total lucrarile ei firesti, e in stare sa primeasca numai simtirea acelei simplitati care-L anunta intrucatva pe Cuvantul, asa cum marele Hie s-a invrednicit in pestera dm Horeb de aceasta vedere. Horeb se talmaceste noutate si indica deprinderea virtutilor in duhul cel nou. Iar pestera este ascunzisul intelepciunii in minte, in care ajungand cineva va simti tainic cunostinta cea mai presus de sunare. in care se zice ca se afla Dumnezeu. Deci tot cel ce cauta cu adevarat pe Dumnezeu, ca marele Ilie, nu va fi numai in Horeb, adica in deprinderea virtutilor, ca cel de pe treapta faptuirii, ci si in pestera din Horeb, adica in ascunzisul intelepciunii, aflatoare numai in deprinderea virtutilor, ca un contemplativ.

75. Cand mintea se va scutura de multele pareri despre lucruri ce s-au asezat asupra ei, i se va descoperi limpede Cuvantul adevarului, dandu-i temeiurile cunostintei adevarate si departand prejudecatile ei de mai-nainte, ca pe niste solzi de pe puterile vazatoare, cum s-a intamplat cu dumnezeiescul si marele Apostol Pavel. Caci parerile care se nasc din atentia indreptata numai la litera Scripturii si socotintele patimase ce se ivesc din privirea celor vazute numai cu simturile sunt cu adevarat solzi asezati pe puterea stravazatoare a sufletului, care impiedica strabaterea la Cuvantul nestirbit al adevarului.

76. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice ca are numai din parte cunostinta Cuvantului.481 Iar marele Evanghelist Ioan zice ca a vazut slava Lui: „Am vazut, zice, slava Lui, slava ca a Unuia Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”. Sfantul Pavel a spus ca are numai din parte cunostinta Cuvantului ca Dumnezeu. Caci se cunoaste numai intr-o masura oarecare din lucrari. Deoarece cunoasterea Lui dupa fiinta si ipostas nu e cu putinta in nici un fel nimanui, fiind la fel de inaccesibila tuturor ingerilor si oamenilor. Sfantul Ioan insa, care a cunoscut ratiunea intruparii Cuvantului in chip desavarsit, atat cat e cu putinta oamenilor, a spus ca a vazut slava Cuvantului ca trup, adica a vazut ratiunea sau scopul pentru care Dumnezeu s-a facut om, plin de har si de adevar. Caci nu intrucat e Dumnezeu dupa fiinta si de o fiinta cu Dumnezeu Tatal a fost danut cu har Unul Nascut, ci intrucat s-a facut dupa iconornie prin fire om si de o fimta cu noi. a fost daruit cu bar pentru noi care avem trebuinta de har si din plinirea Lui primim necontenit, la orice inaintare a noastra, hanii pe masura noastra. Prin urmare cel ce pazeste in sine nepatat cuvantul (ratiunea) Cuvantului lui Dumnezeu care s-a intrupat pentru noi. va primi slava plina de har si de adevar a Celui ce S-a slavit si S-a sfintit pe Sine pentru noi ca om in timpul petrecerii Lui intre noi. „Caci cand se va arata Acela. zice. asemenea Lui vom fi”.

77. Pana cand sufletul trece din putere in putere si din slava in slava, adica inainteaza din virtute in virtute mai mare si urca din cunostinta in cunostinta mai inalta, nu inceteaza de a fi departe de patria sa. precurn s-a spus: „De mult neinennceste sufletul meu”. Caci lunga este distanta si mare e multimea cunostintelor pe care trebuie sa le strabata „pana ce va ajunge la locul cortului minunat, pana la casa lui Dumnezeu. in das de bucurie si de marturisire si in sunet de sarbatoare”. El adauga la cuvintele pline de inteles alte cuvinte pline de inteles in inaintarea sa in contemplatiile dumnezeiesti, sporind totodata in veselia mintii pentru cele vazute, adica in bucuria si multumirea corespunzatoare. Caci toti cei ce au primit Duhul harului le sarbatoresc acestea, strigand in inimile lor: „Avva Parinte!”.

78. „Locul cortului minunat” este deprinderea nepatimasa si nestirbita a virtutilor. Cuvantul lui Dumnezeu, coborandu-se in aceasta deprindere, impodobeste sufletul ca pe un cort, cu feluritele frumuseti ale virtutilor. Iar „casa lui Dumnezeu” este cunostinta alcatuita din multe si felurite vederi – contemplatii. Dumnezeu, salasluindu-se prin ea in suflet, il umple de belsugul intelepciunii. „Glasul de bucurie” este saltarea sufletului pentru bogatia virtutilor. Iar „glasul de marturisire” este multumirea pentru participarea plina de slava la ospatul intelepciunii. In sfarsit „sunetul” este doxologia tainica si neintrerupta, alcatuita din amestecarea amandurora, a bucuriei si a marturisirii.

79. Cel ce a luptat vitejeste cu patimile trupului si a razboit cu tarie duhurile necurate si a alungat din tinutul sufletului sau gandurile lor sa se roage sa i se dea inima curata si sa i se innoiasca duh drept intru cele dinlauntru, adica sa fie golit cu desavarsire de gandurile intinate si sa fie umplut prin har de gandurile dumnezeiesti, ca sa devina astfel in chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, stralucita si mare alcatuita din vederi, contemplatii – morale, naturale si teologice.

80. Cel ce si-a facut inima curata cunoaste nu numai ratiunile celor inferioare si de dupa Dumnezeu, ci priveste intru catva si in Dumnezeu insusi, dupa ce a trecut peste toate; iar acesta este capatul cel mai de pe urma al bunatatilor. In aceasta inima venind Dumnezeu, binevoieste sa-si sape in ea prin duh trasaturile proprii, ca in niste table ale lui Moise. Si aceasta in masura in care acea inima a sporit prin faptuire si contemplatie, dupa cuvantul ce porunceste tainic: „Sporeste!”

81. Inima curata poate se numeste aceea care nu mai are in nici un fel nici o miscare naturala spre nimic. In aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desavarsita, isi inscrie legile Sale ca intr-o tablita bine netezita.

82. Inima curata este aceea care isi infatiseaza memoria sa lui Duinnezeu cu totul fara forma si fara chip, gata sa se lase insemnata numai de intiparirile Lui, prin care obisnuieste sa se faca aratate.

83. Mintea lui Hristos, pe care o primesc Sfintii, dupa cuvantul: „Iar noi avem mintea lui Hristos”, nu vine in noi ca sa ne lipseasca de puterea noastra mintala, nici ca sa intregeasca mintea noastra, ci ca sa lumineze, prin calitatea ei, puterea mintii noastre si sa o duca la aceeasi lucrare cu a Lui. Caci mintea lui Hristos eu zic ca o are cel ce cugeta ca El si prin toate il cugeta pe El.

84. Trup al lui Hristos ni se zice ca suntem, dupa cuvantul: „Iar noi suntem trupul lui Hristos si madulare in parte”, nu fiindca ne-am lipsi de trupurile noastre si ne­am face trupul Lui, nici fiindca Acela s-ar preschimba in noi dupa ipostas, sau s-ar taia in madulare, ci fiindca lepadam stricaciunea pacatului, dupa asemanarea trupului Domnului. Caci precum Hristos era dupa fire om fara de pacat, avand trup si suflet, asa si noi, cei ce-am crezut in El si ne-am imbracat in El in duh, putem fi pnn voia libera fara de pacat in El.

85. In Scriptura sunt veacuri temporale, apoi de acelea care cuprind sfarsitul altor veacuri, dupa cuvantul: „Ci acum la sfarsitul veacurilor” si urmatoarele. Si iarasi alte veacuri, slobode de natura temporala, dupa veacul din timpul de fata, care e la sfarsitul veacurilor, potrivit cuvantului: „Ca sa se arate in veacurile ce vor veni bogatia Lui covarsitoare” si cele urmatoare. Mai aflam in Scriptura si nume de veacuri trecute,prezente si viitoare. Iar unele veacuri sunt veacuri ale veacurilor: apoi e veacul veacului, timprii vesnice si neamuri legate de veacuri. Nu vom spune acum ce vrea sa indice Scriptura prin veacuri temporale, ce prin timpuri si neamuri vesnice, care sunt simplu veacurile si care veacurile veacurilor ce este veacul si ce veacul veacului. Caci daca am face-o aceasta, am lungi mult peste intentie cuvantul nostru. De aceea vom lasa celor iubitori de invatatura sa cerceteze acestea si ne vom intoarce la scopul pentru care am scris acestea.

86. Stim ca, dupa Scriptura, este ceva mai presus de veacuri. Ca este aceasta, a spus-o Scriptura. Dar ce este aceasta nu a aratat. Se zice adica in ea: „Domnul imparateste in veac si dupa aceea”. Deci este ceva mai presus de veacuri: imparatia adevarata a lui Dumnezeu. Caci nu e ingaduit a spune ca imparatia lui Dumnezeu a inceput, sau ca ea cade sub veacuri si timpuri. Iar aceasta credem ca este mostenirea celor ce se mantuiesc, lacasul si locul lor, precum ne invata cuvantul cel adevarat; ea e tinta celor ce sunt miscati de dorinta spre ultimul lucru dorit si la care ajungand, primesc incetarea oricarei miscari, intrucat nu mai este vreun timp sau vreun veac pe care trebuie sa-l strabata. Caci ei au ajuns dupa toate la Dumnezeu, care este inainte de toate veacurile si la care nu poate ajunge firea veacurilor.

87. Cata vreme este cineva in viata aceasta, chiar de ar fi desavarsit dupa starea de aici si in fapte si in contemplatie, are numai in parte cunostinta, proorocia si arvuna Duhului, dar nu plinatatea insasi. Dar cand va ajunge, dupa ispravirea veacurilor, la sfarsitul desavarsit, cand se va arata celor vrednici fata catre fata insusi Adevarul de sine statator, nu va mai avea numai o parte din plinatate, ci va primi prin impartasire insasi plinatatea harului. „Caci vom ajunge toti, zice Apostolul (adica cei mantuiti) la starea barbatului desavarsit, la masura plinatatii lui Hristos” in care sunt „ascunse comorile stiintii si ale intelepciunii”. Aratandu-se aceasta, ceea ce e din parte va inceta.

88. Intreaba unii cum va fi starea celor ce se invrednicesc de desavarsire in imparatia lui Dumnezeu?
Va fi una de inaintare si de stramutare, sau de identitate nemiscata? Apoi cum trebuie sa intelegem ca vor fi trupurile si sufletele? La acestea ar putea raspunde cineva, dandu-si cu parerea, ca precum in viata trupeasca rostul mancarii este indoii, unul pentru crestere, iar altul pentru sustinerea celor ce se hranesc (caci pana ajungem la desavarsirea staturii trupesti, ne hranim in vederea cresterii, iar dupa ce trupul se opreste din sporirea in marime, nu se mai nutreste pentru crestere, ci pentru sustinere), asa si in privinta sufletului, rostul nutririi este indoit. Caci se nutreste inaintand in virtuti si contemplatii, pana cand, strabatand toate lucrurile, ajunge la masura plinatatii lui Hristos. Ajungand insa la aceasta, se opreste din inaintarea in crestere si sporire prin cele ce sunt la mijloc, nutrindu-se nemijlocit cu ceea ce e mai presus de intelegere si de aceea poate mai presus de crestere. De aici inainte, primind un soi de hrana nestricacioasa spre pastrarea desavarsirii deiforme ce i-a fost daruita si impartasindu-se de dulceata nesfarsita a acelei hrane, prin care primeste puterea de a fi vesnic la fel de fericit, devine Dumnezeu prin impartasire de harul dumnezeiesc, odihnindu-se de toate lucrarile mintii si ale simtirii si deodata cu aceasta dand odihna si tuturor lucrarilor naturale ale trupului, care se indumnezeieste si el impreuna cu sufletul, prin impartasirea de indumnezeire pe potriva lui. Asa incat nu se mai vede decat Dumnezeu atat prin suflet cat si prin trup, insusirile naturale fiind biruite prin covarsirea slavei.

89. Intreaba unii dintre cei iubitori de invatatura: in ce va consta deosebirea dintre locasurile si fagaduintele vesnice? Se vor deosebi dupa asezarea locala, sau dupa calitatea si cantitatea duhovniceasca proprie fiecarui locas? Unora li se pare adevarata prima parere, altora cea de-a doua. Dar cel ce a cunoscut ca „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrull vostru” si ca „la Tatal multe locasuri sunt”, socoteste mai adevarata parerea a doua.

90. Intreaba unii: care este deosebirea intre imparatia lui Dumnezeu si imparatia cerurilor? Se deosebesc in substanta, sau numai in idee? Catre acestia trebuie spus ca se deosebesc, dar nu in substanta. Caci amandoua sunt una dupa substanta. Deci se deosebesc pentru cugetare. Caci imparatia cerurilor este posesiunea cunostintei curate a lucrurilor dupa ratiunile lor din Dumnezeu, iar imparatia lui Dumnezeu este impartasirea prin bar de bunatatile pe care le are Dumnezeu prin fire. Cea dintai e la sfarsitul lumii create, iar cea de-a doua, deosebita de prima in idee, dupa sfarsitul lumii.

91. Cuvantul: „S-a apropiat imparatia cerurilor” nu insemneaza, pe cat socotesc, o scurtare a timpului. „Caci nu vine in chip vazut, nici nu vor spune: iat-o aici, sau iat-o acolo”. Ci ea este afectiunea launtrica a celor vrednici fata de ea. Caci „imparatia lui Dumnezeu, zice, inlauntrul vostru este”.

92. Imparatia lui Dumnezeu si Tatal este in potenta in toti cei ce cred; iar in lucrare, in cei ce au lepadat din dispozitia lor toata viata dupa fire a sufletului si a trupului si au dobandit numai pe cea a duhului, incat pot zice: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20).

93. Unii spun ca imparatia cerurilor este petrecerea celor vrednici in cer; altii starea asemenea cu ingerii a celor mantuiti; iar altii insusi chipul frumusetii dumnezeiesti; pe care-l au aceia care poarta icoana Celui ceresc. Dupa cat mi se pare, toate trei parerile consuna cu adevarul. Caci harul viitor se da tuturor, dupa masura dreptatii lor calitative si cantitative.

94. Pana ce strabate cineva barbateste prin luptele dumnezeiesti ale filosofiei lucratoare, tine in sine
Cuvantul, care a venit in lume de la Tatal, prin porunci. Dar dupa ce a lasat in urma luptele cu fapta impotriva patimilor, dovedindu-se biruitor al patimilor si al dracilor, si a trecut la filosofia cunoasterii prin contemplatie, ingaduie Cuvantului, in chip tainic, sa paraseasca iarasi lumea si sa mearga la Tatal. De aceea zice Domnul ucenicilor: „Voi m-ati iubit pe Mine si ati crezut ca de la Dumnezeu am iesit. Eu de la Tatal am iesit si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal”. Lume numeste, poate, lucrarea ostenitoare a virtutilor cu fapta. Iar Tata, starea mintii cea mai presus de lume si sloboda de tot cugetul pamantesc, de la care Cuvantul lui Dumnezeu vine in noi, punand capat luptei impotriva patimilor si a dracilor.

95. Cel ce a putut omori prin fapte madularele cele de pe pamant si birui prin Cuvantul din porunci lumea patimilor in el nu va mai avea nici un necaz, o data ce a parasit lumea si se afla in Hristos, care a biruit lumea patimilor si daruieste toata pacea. Caci cel ce n-a lepadat impatimirea dupa cele materiale va avea pururea necaz, schimbandu-si inclinarile voii, deodata cu cele ce se schimba prin firea lor. Dar cel ce a ajuns in Hristos nu se va mai resimti in nici un fel de schimbarea si stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: „Acestea le-am grait voua, ca in Mine pace sa aveti. in lume necazuri veti avea; dar indrazniti, Eu am biruit lumea”. Cu alte cuvinte: in Mine, Cuvantul virtutii, aveti pace, izbaviti fiind de vartejul si de tulburarea produsa de patimi si de lucrurile materiale; dar in lume, adica in impatimirea dupa cele materiale, aveti necazuri, pentru schimbarea si stricarea neincetata a lor. Caci necazuri au amandoi: atat cel ce savarseste virtutea, pentru osteneala si durerea impreunata cu ea, cat si cel ce iubeste lumea, pentru nedobandirea statornica a celor materiale. Dar cel dintai are necazuri mantuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricatoare si pierzatoare. Amandurora le este Domnul usurare: celui dintai, pentru ca-l odihneste in Sine de ostenelile virtutii, ridicandu-l la contemplatie prin nepatimire; celui de-al doilea, pentru ca-i smulge impatimirea dupa cele stricacioase, prin pocainta.

96. Scrisoarea din titlul vinei Mantuitorului L-a aratat pe Cel rastignit ca imparat si Domn al filosofiei practice, naturale si teologice. Caci zice ca s-a scris in latineste, elineste si evreieste. Prin latineste inteleg filosofia practica, deoarece imparatia romanilor a fost randuita, dupa Daniel, sa fie cea mai barbateasca dintre toate imparatiile de pe pamant; iar propriu intelepciunii practice, mai mult decat orice, este barbatia. Prin elineste, contemplatia naturala, deoarece neamul elinilor s-a ocupat, mai mult ca ceilalti oameni, cu filosofia naturala. Iar prin evreieste, cunostinta tainica despre Dumnezeu, deoarece acest popor a fost inchinat in chip vadit lui Dumnezeu, pentru parintii lui.

97. Trebuie sa fim nu numai omoratorii patimilor trupesti, ci si pierzatorii gandurilor patimase din suflet, dupa Sfantul care zice: „in dimineti am ucis pe toti pacatosii pamantului, ca sa pierd din cetatea Domnului pe toti cei ce savarsesc faradelegea”, adica patimile trupului si gandurile nelegiuite ale sufletului. Iarasi cele trei trepte ale urcusului.

98. Cel ce pazeste calea virtutilor, nevatamata, cu evlavie si dreapta cunostinta, fara aplecarea intr-o parte sau intr-alta, isi va da seama de venirea la el a lui Dumnezeu, prin nepatimire. „Canta-voi si voi intelege in calea cea fara prihana de unde vei veni la mine”. Cantarea arata faptuirea virtuoasa; iar intelegerea cunostinta care se adauga la virtute, prin care sunte venirea lui Dumnezeu, cel ce asteapta pe Domnul, priveghind prin virtuti.

99. Incepatorul in evlavie nu trebuie sa fie dus la implinirea poruncilor numai de bunatate, ci trebuie sa fie si razboit adeseori cu asprime, ca sa-si aminteasca dreptatile dumnezeiesti: pentru ca nu mumai sa iubeasca cu dor cele dumnezeiesti, ci sa se si retina cu frica de la pacat: „Canta-voi: zice, mila si judecata Ta, Doamne” (Ps. 100. 1). El trebuie sa cante lui Dumnezeu cu dragoste, desfatandu-se, dar sa deschida gura spre cantare cu frica.

100. Cel ce si-a adaptat trupul sufletului, prin virtute si cunostinta, s-a facut chitara a lui Dumnezeu si flaut si biserica. Chitara, fiindca pazeste bine armonia vinurilor; flaut, pentru ca primeste prin vederile (contemplarile) dumnezeiesti insuflarea Duhului: biserica, deoarece, pentru curatenia mintii, s-a facut locas al Cuvantului.

1

​Sfantul Maxim Marturisitorul – podoaba Bisericii lui Hristos si pilda de lupta impotriva ereziei

Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).
Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.
„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece
Dumnezeu n-a limitat la inima intreaga mantuire atunci cand a spus: Cel care Ma va marturisi inaintea oamenilor si Eu il voi marturisi inaintea Tatalui Meu Cel din ceruri
(Matei 10,32)

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul.
Trimis intr-un al treilea exil, pe coasta orientala a Marii Negre, Sfantul Maxim ramane simplu monah pana la sfarsitul vietii si trece la Cel mult iubit de el la anul 662, epuizat de batranete si de chinurile suferite la inaintata varsta de 82 de ani.
Asa de mult a crescut in iubirea indumnezeitoare incat, imbratisat de Dumnezeul-Om cel Inviat si Inaltat la cer, Sfantul Maxim a inviat cu El si a fost inaltat la cer impreuna cu El pentru a se odihni vesnic in sanul preasfant al Iubirii treimice. Centrul cugetarii sale l-a constituit Hristos si lucrarea Sa mantuitoare, ca cea mai coplesitoare revelatie posibila a iubirii „nebune” a lui Dumnezeu fata de faptura Sa. Mai mult, iubirea Lui e atat de mare incat nu numai ca Se salasluieste prin virtuti in fiinta umana, dar Se si uneste cu ea, ridicandu-o la comuniunea desavarsita cu El, la indumnezeire. Dragostea care coboara din Dumnezeu prin Hristos in Duhul si se inalta iarasi catre Dumnezeu uneste pe om asa de intim cu Hristos, incat nimeni si nimic nu-l mai pot desparti de El. Din ea tasneste daruirea totala pana la sacrificiu si implinirea voii lui Dumnezeu cu orice pret.

Iubirea lui Hristos este insa inseparabila de iubirea de aproapele, iar iubirea de aproapele e totodata iubire de Hristos. Comunitatea de viata crestina – Biserica – devine o comunitate de iubire universala a membrelor Trupului lui Hristos intreolalta. Iubirea agapica arata pe cel angajat efectiv in ea fiu al lui Dumnezeu dupa har si frate al tuturor semenilor sai, fie ei buni sau rai, drepti sau nedrepti, caci, iubind dumnezeieste, nu se poate sa nu iubeasca la fel pe toti oamenii, din moment ce poarta in el pe Dumnezeu care este Insasi Iubirea. Aceasta este formula ideala a realizarii unitatii in diversitate intre om si Dumnezeu, intre oameni laolalta, intre om si natura si elementele naturii sale, cu alte cuvinte dinamizarea ascendenta a intregii existente spre plinatatea autentica de viata.
Mesajul faptic si scriptic al acestui Mare Marturisitor al Bisericii din secolul VII, se dovedeste a fi acum, la agitatul sfarsit de secol XX, de o surprinzatoare actualitate si universalitate, date fiind neintelegerile iscate in insusi sanul crestinismului (nn. vezi cazul celor doua mitropolii ortodoxe din Basarabia), intre frati de aceeasi credinta sau intre frati de acelasi sange. Forta reconciliatoare a iubirii nu o gasim insa, ne avertizeaza Sfantul Maxim, decat in „Tinta” si „Masura” tuturor lucrurilor, care este Hristos – Dumnezeul-Om. Dar cand omul se proclama dumnezeu (nn. vezi papa de la Roma), dezintrupandu-L pe Hristos, se face de bunavoie semanator al discordiei si al urii, ucenic al diavolului, sclav al pacatului si al mortii.
Sa alergam, asadar, la Unica noastra Tinta adevarata, cu „arcul” Iubirii agapice in „mana”, gata sa ne razboim cu toate puterile intunericului care cauta sa dezbine poporul lui Dumnezeu. Si ca sa ne fie usor: sa privim la Sfantul Maxim!

sursa

Sfântul Maxim Marturisitorul

1

    Omul fiind facut la început de Dumnezeu si asezat fiind în Rai, a calcat porunca si prin aceasta a cazut în stricaciunea mortii. Pe urma, fiind cârmuit prin Providenta felurita a lui Dumnezeu generatie dupa generatie, a staruit totusi sa sporeasca în rau, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, pâna la deznadejdea de viata. Din aceasta pricina Fiul cel unul nascut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatal, izvorul vietii si al nemuririi, ni s-a aratat noua celor ce sedeam în întunericul si în umbra mortii. Întrupându-se din Duhul Sfânt si din Fecioara Maria, ne-a aratat chipul unei vietuiri de forma dumnezeiasca.
ˇ         Domnul a spus dupa înviere Apostolilor: „mergând învatati toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, învatându-i sa pazeasca toate cânte v-am poruncit voua”. Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele Treimii Dumnezeiesti si de viata facatoare, trebuie sa tina toate câte a poruncit Domnul. Din aceasta pricina Domnul a împreunat pazirea tuturor poruncilor cu dreapta credinta, stiind ca nu e cu putinta sa-i aduca omului mântuirea numai una dintre ele, despartita de celelalte. De aceea si David, având credinta cea dreapta, a zic catre Dumnezeu: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toata calea cea nedreapta am urât-o”. Caci toate poruncile Domnului ni s-au daruit noua împotriva a toata calea cea nedreapta. De vom nesocoti asadar fie si numai una, ni se va deschide îndata calea pacatului, opusa ei.
ˇ         Nimeni din cei robiti de materia lumii nu poate sa imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: „Iata noi am lasat toate si am urmat Ţie”, acestia primesc puterea sa-L imite pe El si sa împlineasca toate poruncile Lui. Zice fratele: Toata puterea? Raspunse batrânul: Auzi-L pe El zicând: „Iata v-am dat voua puterea sa calcati peste serpi si scorpii si peste toata puterea vrajmasului; si nimic nu va va vatama pe voi”. Aceasta putere si stapânire primind-o, Pavel zice: „Faceti-va urmatorii mei precum si eu al lui Hristos”. Sau iarasi: „Nu este acum osânda asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umbla dupa trup, ci dupa duh”. Sau iarasi: „Iar de sunt ai lui Hristos, au rastignit trupul împreuna cu patimile si cu poftele lui”. Si iarasi: „Mie lumea mi s-a rastignit, ca si eu lumii”. Despre aceasta stapânire si ajutor proorocind David a zis: „Cel ce locuieste întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperamântul Dumnezeului cerului. Si va zice Domnul: ajutorul meu esti si scaparea mea, Dumnezeul meu, si întru El voi nadajdui”. Iar putin dupa aceea: „Peste aspida si vasilisc vei pasi si vei calca peste leu si balaur, caci va porunci îngerilor Sai pentru tine, ca sa te pazeasca pe tine în toate cararile tale”. Iar cei ce se lipesc de trup si iubesc materia lumii, asculta, ce aud de la Acela: „Cel ce iubeste pe tatal sau, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!” Iar dupa putin: „Cel ce nu ia crucea sa ca sa-mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine”. Si: „Cel ce nu se va lepada de toate avutiile sale nu poate sa îmi fie ucenic”. Asadar cel ce vrea sa se faca ucenicul Lui si sa se afle vrednic de El si sa primeasca de la El putere împotriva duhurilor rautatii se desface de toata legatura trupeasca si se goleste de toata împatimirea dupa cele materiale si asa ia lupta cu vrajmasii nevazuti pentru poruncile Lui, precum însusi Domnul ni S-a facut pe Sine pilda, ispitit fiind în pustie de catre capetenia lor, iar dupa ce a venit în lume, de catre cei stapâniti de acela.
ˇ         De aceea as vrea sa aud un cuvânt scurt ca, tinându-ma de el, sa ma mântuiesc prin el. Si a raspuns batrânul: Cu toate ca sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau din toata puterea ta si din tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine însuti”. Cel ce se straduieste sa tina acest cuvânt împlineste toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfacut, precum s-a zis mai-nainte, de împatimirea dupa cele materiale, nu poate sa iubeasca cu adevarat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. caci este cu neputinta ca cineva sa se lipeasca si de cele materiale si sa iubeasca si pe Dumnezeu. aceasta este ceea ce zice Domnul: „Nimeni nu poate sa slujeasca la doi Domni!” Sau: „Nimeni nu poate sa slujeasca lui Dumnezeu si lui Mamona”. Caci în masura în care mintea noastra se alipeste de lucrurile lumii, e robita de ele si nesocoteste porunca lui Dumnezeu, calcând-o.
ˇ         Si zise fratele: Iata, Parinte, eu am lasat toate, familie, avutie, desfatari si slava lumii, si nu mai am nimic în viata decât trupul. Dar pe fratele care ma uraste si ma ocoleste nu-l pot iubi, desi ma silesc în fapt sa nu rasplatesc raul cu rau. Spune-mi deci ce trebuie sa fac, ca sa pot sa-l iubesc din inima, chiar daca ma necajeste si-mi întinde tot felul de curse. Raspunse batrânul: Este cu neputinta sa iubeasca cineva pe cel ce-l necajeste, chiar daca se arata a se fi lepadat de materia lumii, daca nu cunoaste cu adevarat scopul Domnului. Iar daca din darul Domnului va putea sa-l cunoasca si se va sili sa umble potrivit cu el, va putea sa iubeasca din inima pe cel ce-l uraste si-l necajeste, precum si Apostolii, cunoscându-l, l-au iubit.
ˇ         Stiind asadar Domnul ca toata legea si prorocii atârna în aceste doua porunci ale legii: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine însuti”, s-a grabit sa le pazeasca întocmai ca un om de la început pâna la sfârsit. Dar diavolul, care a amagit de la început pe om si avea de aceea stapânirea mortii, vazându-L marturisit la botez de Tatal si primind ca om pe Duhul înrudit din ceruri si mergând în pustie ca sa fie ispitit de el, a pornit împotriva Lui tot razboiul, doar va putea cumva sa-L faca si pe El sa puna materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Stiind prin urmare diavolul ca trei sunt lucrurile în jurul carora se învârteste tot ce-i omenesc, adica mâncarile, avutia si slava, prin care a pravalit totdeauna pe om în prapastia pierzarii, cu aceste trei l-a ispitit si pe El în pustie. Dar Domnul nostru, aratându-se mai presus ca ele, a poruncit diavolului sa plece îndarat.
ˇ         Diavolul îndemna pe nelegiuitii Farisei si Carturari la feluritele mestesugiri împotriva Lui, ca neputând rabda încercarile, cum credea el, sa înceapa a urî pe cei ce-i întindeau viclenii si asa sa-si ajunga ticalosul scopul lui, facându-L sa calce porunca iubirii de-aproapelui.

Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât pe Fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o, fiind prin fire bun?), ci prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el nu înceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i osândeasca, sa-i plânga ca pe unii ce puteau sa nu se lase purtati de el, ci rabdau de bunavoie sa fie purtati din pricina nepasarii. Blestemat de ei se purta cu îndelunga rabdare, patimind se arata îngaduitor si le arata toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl batea cu iubirea de oameni fata de cei purtati de el. O, minunat razboi! În loc de ura arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. În acest scop, rabdând atâtea rele de la ei, sau mai adevarat vorbind pentru ei, s-a straduit pâna la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii si, dobândind biruinta deplina împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi. Acestea este ceea ce zice dumnezeiescul Apostol: „Aceasta sa o cugetati întru voi, ceea ce si în Hristos Iisus…” s.a.m.d. Acesta a fost asadar scopul Domnului, ca pe de o parte sa asculte de Tatal pâna la moarte, ca un om, pentru noi, pazind porunca iubirii, iar pe de alta sa biruiasca pe diavol, patimind de la el, prin Carturarii si Fariseii pusi la lucru de el. Astfel prin faptul ca s-a lasat de bunavoie învins, a învins pe cel ce nadajduia sa-L învinga, si a scapat lumea de stapânirea lui. În felul acesta „Hristos a fost rastignit din neputinta”, neputinta prin care a omorât moartea si „a surpat pe cel ce avea stapânirea mortii”, în telul acesta era si Pavel slab prin el însusi si „se lauda întru neputintele, ca sa se salasluiasca în el puterea lui Hristos”. Cunoscând chipul acestei biruinte, el zicea scriind Efesenilor: „nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva începatoriilor, stapâniilor … s. a. m. d. „ Si le porunceste „sa îmbrace platosa dreptatii, coiful nadejdii, pavaza credintei si sabia Duhului”, ca cei ce poarta razboiul cu vrajmasii nevazuti sa poata atinge toate sagetile cele aprinse ale vicleanului. Aratând cu fapta chipul razboirii zice: „Eu deci asa alerg si nu orbeste. Asa ma lupt, nu batând vazduhul, ci strunesc si supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu însumi sa ajung de lepadat”. Si iarasi: „Pâna în ceasul de fata, flamânzim si însetosam, goi umblam si primim batai”. Sau iarasi: „În osteneala si în munca, în privegheri prin adesea, în frig si dezbracati, lasând la o parte cele din afara”. Astfel lupta împotriva dracilor, care lucreaza în trup placerile, alungându-i prin neputinta trupului sau. El ne arata însa prin fapte si chipul biruintei împotriva dracilor care lupta ca sa aduca pe credinciosi la ura si de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebagatori de seama, ca ispititi fiind prin acestia, sa-i urasca si sa calce porunca iubirii. Zice asadar Apostolul: „Ocarâti fiind, binecuvântam; prigoniti noi rabdam; huliti, noi mângâiem; ca niste lepadaturi ale lumii ne-am facut, ca gunoiul tuturor pâna astazi”. Dracii au pus la cale ocarârea, hulirea si prigonirea lui, ca sa-l miste la ura celui ce-l ocaraste, îl huleste si-l prigoneste, având ca scop sa-l faca sa calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocarau, rabda pe cei ce-l prigoneau si mângâia pe cei ce-l huleau, ca sa departeze pe dracii care lucrau acestea si sa se uneasca cu bunul Dumnezeu. iar pe dracii care lucrau acestea îi batea prin acest chip al luptei, biruind pururi raul prin bine, dupa asemanarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toata lumea de sub puterea dracilor si a unit-o cu Dumnezeu el si ceilalti Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nadajduiau sa învinga. Daca deci si tu, frate, vei urmari acest scop, vei putea sa iubesti pe cei ce te urasc. Iar de nu, este cu neputinta.
ˇ         Dar te rog, Parinte, sa-mi spui cum pot sa dobândesc trezvia atentiei? Si raspunse batrânul: Negrija totala de cele pamântesti si ocuparea neîntrerupta cu Sfânta Scriptura aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atentiei. Atunci sufletul începe sa vada pe dracii care îl razboiesc prin gânduri si începe sa se apere. Despre aceasta a zis David: „Si a strabatut ochiul meu în vrajmasii mei”. Spre aceasta fapta îndemnând si Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: „Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautând pe cine sa înghita; caruia stati-i împotriva, vârtosi în credinta”. De asemenea Domnul ne spune: „Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita”. Ecleziastul înca zice: „Daca se va urca peste tine duhul stapânitorului, sa nu-ti parasesti locul tau”. Iar locul mintii este virtutea, cunostinta si frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie si vitejie, zice: „Umblând în trup, nu ne ostim trupeste. Caci armele cu care luptam nu sunt trupesti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca sa darâme întariturile; noi surpam cugetarile si orice înaltare care se ridica împotriva cunostintei lui Dumnezeu, si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; si gata suntem sa pedepsim orice neascultare”. Daca asadar vei imita si tu pe sfinti si desfacându-te de toate vei sluji cu osteneala numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atentiei.
ˇ         Parinte, spune-mi ce însemneaza a avea îndelunga rabdare? Si raspunse batrânul: A sta neclintit în împrejurari aspre si a rabda relele; a astepta sfârsitul încercarii si a nu da drumul iutimii la întâmplare, a nu vorbi cuvânt neîntelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinator al lui Dumnezeu. Caci zice Scriptura: „Pâna la o vreme va rabda cel cu îndelunga rabdare si pe urma i se va rasplati lui cu bucurie; pâna la o vreme va ascunde cuvintele lui, si buzele multora vor spune întelepciunea lui.” Acestea sunt semnele îndelungii rabdari. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii rabdari mai este si a se socoti pe sine pricina încercarii. Si poate ca asa si este de fapt. Fiindca multe dintre cele ce ni se întâmpla, ni se întâmpla spre îndrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute, sau spre îndreptarea neatentiei prezente, sau spre ocolirea pacatelor viitoare. Cel ce socoteste asadar ca pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se razvrateste când e lovit, mai ales daca e constient de pacatul sau, nici nu învinovateste pe acela prin care i-a venit încercarea, caci fie prin acela fie prin altul, si a avut sa bea paharul judecatilor dumnezeiesti. Ci el priveste spre Dumnezeu si-I multumeste Lui care a îngaduit încercarea, si se învinovatesc pe sine si primeste certarea cu inima buna, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu sotia sa. Nebunul însa roaga pe Dumnezeu sa-l miluiasca; dar mila nu o primeste, fiindca nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor socotit ca e de folos. Si de aceea se face nepasator si se tulbura si uneori se razboieste aprins cu dracii, alteori huleste pe Dumnezeu; astfel aratându-se nemultumit, nu primeste decât bâta.
ˇ         Caci placerea si saturarea de mâncari si bauturi încalzeste stomacul si aprinde dorinta spre pofta de rusine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuita. Acesta nu mai este atunci decât ochi nerusinati, mâna desfrânata, limba vorbitoare de lucruri care nu desfata auzul, ureche care primeste cuvinte desarte, minte dispretuitoare de Dumnezeu si suflet care desfrâneaza cu întelegerea si stârneste trupul spre fapta neîngaduita.
ˇ         Si zise fratele: Dar cum poate mintea sa se roage neîncetat? Caci cântând si cetind, întâlnindu-ne mai multi si slujind, o tragem spre multe gânduri si vederi. Si raspunse batrânul: Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta, caci si Apostolul cânta, cetea si slujea si totusi se ruga neîncetat. Rugaciunea neîntrerupta sta în a avea mintea alipita de Dumnezeu cu evlavie multa si cu dor si a atârna pururi cu nadejdea de El si a te încrede în El în toate, orice ai face si ti s-ar întâmpla. Aflându-se în aceasta dispozitie, Apostolul zicea: „Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea7”… s. a. m. d. Si dupa putin: „Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii”. Sau iarasi: „În toate obijduiti, dar nu striviti, în mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti, dar nu napastuiti, trântiti jos, dar nu nimiciti. Totdeauna purtam în trup moartea Domnului Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru muritor”. În astfel de dispozitie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Caci în toate cele ce facea si i se întâmpla, atârna cu nadejdea de Dumnezeu. De aceea toti Sfintii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca sa dobândeasca aptitudinea dragostei. Si de aceea zicea Apostolul: „Deci cu dulceata ma voi lauda întru neputintele mele, ca sa locuiasca întru mine puterea lui Hristos”. Iar putin mai departe: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dar vai noua, netrebnicilor, ca am parasit calea Sfintilor Parinti si de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc.
ˇ         Cel ce iubeste pe Dumnezeu pretuieste cunostinta Lui mai mult decât toate cele facute de El si staruieste pe lânga ea neîncetat cu mare dor.
ˇ         Daca viata mintii este lumina cunostintei, iar aceea e nascuta de dragostea catre Dumnezeu, bine s-a zis ca nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiasca.
ˇ         Cel ce îsi pastreaza trupul nesupus placerii si sanatos îl are împreuna slujitor spre lucrarea celor bune.
ˇ         Cel ce fuge de toate poftele lumesti se aseaza pe sine mai presus de toata întristarea lumeasca.
ˇ         Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împartasirea cuvântului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca.
ˇ         Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca.
ˇ         Când vei fi ocarât de cineva, sau dispretuit în vreo privinta oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despartindu-te de dragoste din pricina supararii, sa te asezi în tinutul urii.
ˇ         Când vei suferi pentru vreo ocara sau necinste, sa stii ca te alegi cu un folos. Caci prin ocara e alungata de la tine slava desarta.
ˇ         Nepatimirea este o stare pasnica a sufletului, care face ca sufletul sa se miste cu anevoie spre rautate.
ˇ         Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda îndelung, a fi cu îngaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata.
ˇ         Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu întristeaza pe nimeni si nu se întristeaza pentru cele vremelnice. Întristeaza si se întristeaza însa cu singura întristare mântuitoare, cu care si fericitul Pavel s-a întristat si a întristat pe Corinteni.
ˇ         „Iar Eu zic voua: sa nu stati împotriva celui rau, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept, întoarce-i si pe celalalt; si celui ce vrea sa se judece cu tine ca sa-ti ia haina, lasa-i lui si camasa; si celui ce te sileste sa mergi cu el o stadie, mergi cu el doua” de ce? Ca pe tine sa te pazeasca nemânios, netulburat si neîntristat, iar pe acela sa-l îndrepteze prin rabdarea ta, si pe amândoi sa va aduca, ca un Bun, sub jugul dragostei.
ˇ         Lucrurile fata de care am simtit vreodata vreo patima ne fac sa le purtam dupa aceea închipuirile patimase. Cel ce a biruit asadar închipuirile patimase dispretuieste desigur si lucrurile ale caror închipuiri le purta. Caci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasa, ca lupta cu lucrurile însesi, cu cât este mai usoara pacatuirea cu cugetul, ca cea cu fapta.
ˇ         Mai anevoie de biruit sunt patimile iutimii decât ale partii poftitoare. De aceea a si dat Domnul, ca o doctorie mai tare împotriva ei, porunca dragostei.
ˇ         Toate patimile tin sau numai de iutimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea rationala, cum e uitarea sau nestiinta. Dar moleseala, facându-se stapâna peste toate puterile patimile. De aceea este si cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice asadar Domnul, când da doctoria împotriva ei: „întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”.
ˇ         Sa nu lovesti vreodata pe vreunul dintre frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdând jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducându-ti pururea întristare în vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca îndraznire.
ˇ         Smerenia si reaua patimire slobozesc pe om de tot pacatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arata facând-o si fericitul David, când se roaga lui Dumnezeu zicând: „Priveste la smerenia mea si la osteneala mea, si iarta poate pacatele mele”.
ˇ         Prin porunci Domnul face nepatimasi pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeiestile dogme le daruieste luminarea cunostintei.
ˇ         Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zabovind, se stârneste patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasa afara, încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârsit, la pacatul cu fapta. Prea înteleptul Apostol, scriind catre cei din neamuri, porunceste asadar ca mai întâi sa despartim rezultatul pacatului, apoi, pasind pe rând spre început, sa sfârsim cu pricina pacatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai înainte, lacomia, care naste si face sa creasca patima. Si socot ca aici este aratata lacomia pântecelui, care este maica si doica curviei. Caci lacomia nu este rea numai când se îndreapta spre avutie, ci si când se îndreapta spre mâncari, precum si înfrânarea nu e buna numai când se retine de la mâncari, ci si când se retine de la avutie.
ˇ         Daca mintea e curata când primeste întelesurile lucrurilor, acestea o stârnesc spre contemplarea duhovniceasca a lor. Dar daca din trândavie s-a facut necurata, ramâne simplu la întelesuri, când e vorba de alte lucruri; iar când e vorba de oameni, le preface în gânduri spurcate si viclene.
ˇ         Când sufletul începe sa-si simta sanatatea proprie, începe sa vada si nalucirile din visuri ca niste lucruri desarte ce nu-l mai tulbura.
ˇ         Mare lucru este sa nu fii cuprins de patima fata de lucruri. Dar cu mult mai mare este sa ramâi fara patima si fata de nalucirile lor. Caci razboiul dracilor împotriva noastra prin gânduri e mai cumplit ca razboiul cel prin lucruri.
ˇ         Cel ce a dobândit virtutile si s-a îmbogatit în cunostinta, privind de aici înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta jucata, nealunecând nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum întrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai.
ˇ         Prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbraca de patimi; prin contemplarea duhovniceasca a celor vazute, se dezbraca si de întelesurile patimeste ale lucrurilor. În sfârsit, prin cunoasterea celor nevazute, leapada si contemplarea celor vazute. Iar de acestea se dezbraca prin cunostinta Sfintei Treimi.
ˇ         Precum soarele, rasarind si luminând lumea, se arata si pe sine si arata si lucrurile luminate de El, tot asa si Soarele dreptatii, rasarind mintii curate, se arata si pe sine, dar arata si ratiunile tuturor celor ce au fost facute sau vor fi facute de El.
ˇ         Semnul celei mai depline nepatimiri sta în aceea ca totdeauna se urca la inima numai întelesurile simple ale lucrurilor, fie în vremea de veghe a trupului, fie în vreme de somn.
ˇ         Nu ajunge faptuirea morala pentru a se slobozi mintea cu desavârsire de patimi, ca sa poata sa se roage neîmprastiat, daca nu vin în ea unele dupa altele contemplatiile duhovnicesti. Caci aceea slobozeste mintea numai de neînfrânare si de ura, pe când contemplatiile duhovnicesti o izbavesc si de uitare si de nestiinta. Si numai asa va putea sa se roage cum trebuie.
ˇ         Daca pe unii îi urasti, pe altii nici nu-i iubesti nici nu-i urasti, pe altii iarasi îi iubesti dar potrivit, si în sfârsit pe altii îi iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavârsita, care cere sa iubesti pe tot omul dimpotriva.
ˇ         „Fugi de rau si fa binele”, adica razboieste pe vrajmas ca sa-ti micsorezi patimile, apoi tine-te treaz ca sa nu creasca. Si iarasi: lupta ca sa dobândesti virtutile, si dupa aceea tine-te treaz, ca sa le pastrezi. Aceasta înseamna a lucra si a pastra.
ˇ         Cei ce ne ispitesc cu îngaduinta lui Dumnezeu, sau încalzesc partea poftitoare, sau tulbura iutimea, sau întuneca partea rationala, sau înveselesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de cele trupesti.
ˇ         Dracii sau ne ispitesc prin ei însisi, sau înarmeaza împotriva noastra pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei însisi ne ispitesc când vietuim despartiti de oameni, ca pe Domnul în pustie; prin oameni, când ne aflam împreuna cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, cautând la Cel ce ne este pilda, sa-i respingem din amândoua partile.
ˇ       

1

  Când începe mintea sa înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci si dracul hulirii începe sa o ispiteasca, si-i sopteste astfel de gânduri, pe care nu le poate nascoci nici un om, ci numai diavolul, tatal lor. Iar aceasta o face pentru ca pizmuieste pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca aceasta, venind la deznadejde, pentru ca a cugetat unele ca acestea, sa nu mai îndrazneasca sa se avânte catre Dumnezeu prin rugaciunea obisnuita. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticalosul pentru scopul sau, ci si mai tari ne face. Caci razboiti fiind de el si razboindu-ne împotriva lui, ne aflam mai cercati si mai adevarati în dragostea lui Dumnezeu „Iar sabia lui va intra în inima lui si sagetile lui se vor zdrobi”.
ˇ         Sau iarasi pacatosenia este o judecata gresita cu privire la întelesurile lucrurilor, careia îi urmeaza reaua întrebuintare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pilda când e vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la împreunare trebuie sa vada scopul ei în nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea greseste în judecata, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Asadar unul ca acesta face rea întrebuintare (abuzeaza) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si întelesuri.
ˇ         Când dracii scot mintea ta din neprihanire, învaluind-o în gânduri de curvie, striga cu lacrimi catre Domnul: „Scotându-ma afara, acum m-au înconjurat”. Facând asa, vei fi mântuit.
ˇ     

1 Apasator este dracul curviei si napraznic navaleste asupra celor ce lupta împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu bagare de seama la felul de hrana si în întâlnirile cu femeile. Furând pe nebagate de seama mintea prin vraja placerii, pe urma navaleste prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul si înfatisând mintii felurite forme, îndemnându-l astfel sa consimta la pacat. Daca nu vrei sa zaboveasca acestea în tine, apuca-te de post, de osteneala, de priveghere si de buna isihie unita cu rugaciune staruitoare.

ˇ         Slujba de diacon împlineste cel ce-si gateste mintea pentru luptele sfinte si departeaza cugetarile patimase de la ea; slujba de preot cel ce o lumineaza spre cunoasterea lucrurilor si alunga cunostinta mincinoasa; iar slujba de episcop cel ce o desavârseste prin sfântul Mir al cunostintei sfintei si închinatei Treimi.
ˇ         Vrând sa cunosti pe Dumnezeu, sa nu cauti ratiunile din El (caci nu le va afla vreo minte omeneasca), dar nici pe ale altei existente de dupa Dumnezeu, ci cerceteaza-le pe cele din jurul Lui, atât cât se poate; de pilda pe cele privitoare la vesnicie, nemarginire si nehotarnicie, la bunatate si întelepciune, ca si pe cele privitoare la puterea creatoare proniatoare si judecatoare a fapturilor. Caci acela este între oameni mare teolog care afla ratiunile acestora întrucâtva.
ˇ         Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile patimase din patimile aflatoare în suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel biruitor fiind, o duc la pacatul cu cugetul. Iar acest pacat savârsindu-se, o duc în sfârsit, ca pe o roaba, la fapta. Dupa aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se departeaza împreuna cu ele si ramâne în minte numai idolul pacatului, despre care zice Domnul: „Când veti vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce ceteste sa înteleaga” ca loc sfânt si biserica a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, dupa ce au pustiit sufletul prin gânduri patimase, au asezat idolul pacatului. Iar ca acestea s-au petrecut si istoriceste, cred ca nu se va îndoi nici unul dintre cei ce au cetit cartile lui Iosif. Unii însa zic ca acestea se vor întâmpla si pe timpul lui Antihrist.
ˇ         Trei sunt iarasi cele ce ne misca spre cele rele: Patimile, dracii si hotarârea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva ratiunii, de pilda mâncare fara vreme si fara trebuinta, femeie fara scopul nasterii de prunci, sau nelegitima; sau iarasi când ne mâniem sau ne suparam fara sa se cuvina, ca de pilda atunci când, din neatentia noastra, folosind prilejul, stârnesc deodata cu multa furie patimile pomenite si cele asemenea lor. Iar hotarârea cea rea când, cunoscând binele, alegem raul.
ˇ         Dracul mândriei e plin de o îndoita rautate: caci sau îndupleca pe monah sa puna în socoteala sa ispravile si nu în ale lui Dumnezeu, este si datatorul celor bune si ajutatorul spre izbutirea în ele, sau, neputându-l îndupleca la aceasta, îi insufla gândul sa dispretuiasca pe cei mai putin desavârsiti dintre frati. Iar cel ce primeste acest gând nu-si da seama ca si pe el îl face sa se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Caci daca dispretuieste pe aceia, ca pe unii ce nu sunt în stare de ispravile lui, vadit este ca se socoteste pe sine ca unul ce-a înfaptuit asemenea ispravi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimeni, caci însusi Domnul a zis: „Fara de Mine, nu puteti face nimic!”. Fiindca slabiciunea noastra, miscata spre cele bune nu poate ajunge la tinta, fara Datatorul celor bune.
ˇ         Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a facut experienta puterii dumnezeiesti. Iar unul ca aceasta – izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se sa izbuteasca, nu va dispretui niciodata pe nici un om. Caci stie ca precum i-a ajutat lui si l-a slobozit din multe si grele patimi, poate sa ajute tuturor daca vrea, si mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, desi pentru anumite judecati nu izbaveste pe toti deodata de patimi, ci, ca un doctor bun si de oameni iubitor, vindeca pe fiecare dintre cei ce se straduiesc, la timpul sau.
ˇ         Când patimile îsi înceteaza lucrarea, fie pentru ca se ascund pricinile lor, fie pentru ca se departeaza dracii în chip viclean, se strecoara mândria.
ˇ         Aproape tot pacatul se face dragul placerii. Iar desfiintarea lui se face prin reaua patimire si întristare, fie de bunavoie, fie fara de voie, prin pocainta, sau prin vreo certare adusa de Providenta dumnezeiasca. „Caci daca ne-am judeca pe noi însine, n-am fi judecati; iar judecati fiind de Domnul ne pedepsim ca sa nu fim osânditi împreuna cu ea”.
ˇ         Când îti va veni vreo încercare pe neasteptate, nu învinovati pe cel prin care a venit; ci întreaba pentru ce a venit? Si vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, trebuie sa bei amaraciunea judecatii lui Dumnezeu.
ˇ         Daca ai purtari rele, nu ocoli reaua patimire, ca smerindu-te prin ea, sa versi trufia din tine.
ˇ         Unele ispite aduc oamenilor placeri, altele întristari, si iarasi altele dureri trupesti. Caci dupa pricina patimilor aflatoare în suflet, aduce si doctorul sufletelor prin judecatile Lui.
ˇ         Necazurile încercarilor sunt aduse peste unii pentru stergerea pacatelor savârsite, peste altii pentru oprirea celor ce vor avea sa le faca. Dar afara de acestea mai sunt si cele ce vin pentru dovedire, ca de pilda cele venite asupra lui Iov.
ˇ         Omul cuminte, gândindu-se la puterea tamaduitoare a judecatilor dumnezeiesti, poarta cu multumire necazurile care-i vin prin ele, nefacând pe nimeni vinovat pentru ele decât pacatele sale. Iar cel nebun, necunoscând Providenta atotînteleapta a lui Dumnezeu, pacatuieste si când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.
ˇ         Sunt unele lucruri care opresc patimile din miscarea lor si nu le lasa sa sporeasca în crestere; si sunt altele care le împutineaza si le duc spre micsorare. De pilda postul, osteneala si privegherea nu lasa pofta sa creasca; iar singuratatea, contemplatia, rugaciunea si dragostea de Dumnezeu o împutineaza si o sting cu totul. La fel se întâmpla cu mânia. De pilda îndelunga rabdare, nepomenirea raului si blândetea o opresc si nu o lasa sa creasca; iar iubirea, milostenia, bunatatea si iubirea de oameni o micsoreaza.
ˇ         Daca mintea cuiva cauta pururi spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creste covârsitor dupa dragostea dumnezeiasca, iar iutimea i se întoarce întreaga spre iubirea dumnezeiasca. Caci prin însotirea îndelungata cu stralucirea dumnezeiasca, omul a ajuns întreg chip de lumina. Acela, strângând la sine partea patimitoare a sa, s-a întors spre iubirea dumnezeiasca neîncetata, mutându-se cu totul de la cele pamântesti spre cele dumnezeiesti.
ˇ         Cel ce nu pizmuieste si nu se mânie pe cel ce l-a întristat si nu tine minte raul de la el, prin aceasta înca nu are si dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau chiar daca nu are înca dragoste, pentru ca asa e porunca. Dar înca nu poate rasplati raul cu bine fara sila. Caci a face bine din îndemn launtric celor ce ne urasc este propriu numai dragostei duhovnicesti desavârsite.
ˇ         Când vezi mintea ta ocupându-se cu placere cu cele materiale si zabovind pe lânga chipurile lor, cunoaste ca le iubesti pe acestea mai mult decât pe Dumnezeu. „Caci unde este comoara ta, acolo e si inima ta”, zice Domnul.
ˇ         Dragostea catre Dumnezeu îndupleca pe cel ce se împartaseste de ea sa dispretuiasca toata placerea trecatoare si toata osteneala si întristarea. Convinga-te despre acestea toti sfintii, care au patimit atâtea pentru Hristos.
ˇ         Patima iubirii de sine insufla monahului gândul sa-si miluiasca trupul si sa îndrazneasca la bucate peste ceea ce se cuvine. Si o face aceasta aducând ca motiv buna grija si chivernisire ca, atragându-l putin câte putin, sa-l faca sa cada pâna la urma în prapastia iubirii de placeri. Iar mireanului îi insufla ca grija de trup sa si-o prefaca în pofta.
ˇ         Precum noptile urmeaza zilelor si iernile verilor, la fel si întristarile si durerile urmeaza slavei desarte si placerii, fie în timpul de fata, fie în cel viitor.
ˇ         Precum mintii celui flamând i se naluceste numai pâine, iar celui însetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mâncari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câstiguri, celui ce tine minte raul razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului necazuri venite asupra celui pizmuit, si asa mai departe în toate celelalte patimi. Caci mintea tulburata de patimi primeste cugetari patimase, fie ca vegheaza trupul, fie ca doarme.
ˇ         Partea poftitoare a sufletului, întarita mai des, aseaza în suflet deprinderea anevoie de clintit a iubirii de placere; iar iutimea tulburata continuu face mintea fricoasa si fara barbatie. Pe cea dintâi dintre acestea o tamaduieste nevointa statornica cu postul, privegherea si cu rugaciunea; pe cea de-a doua bunatatea, iubirea de oameni si mila.
ˇ         Lucrurile sunt afara de minte, dar ideile lor stau înauntru. În minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rau de ele. Caci folosirea gresita a ideilor este urmata de reaua întrebuintare a lucrurilor.
ˇ         Prin acestea trei primeste mintea întelesuri patimase: prin simtire, prin schimbari în starea organica si prin amintire. Prin simtire, când lucrurile de care suntem împatimiti, venind în atingere cu ea, o misca spre gânduri patimase. Prin schimbari în starea organica, când mustul trupului, schimbându-si amestecarea printr-o hrana neînfrânata, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boala, misca mintea iarasi spre gânduri patimase sau împotriva Providentei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legatura cugetarile sale cu lucrurile fata de care am simtit vreo patima, de asemenea misca mintea spre gânduri patimase.
ˇ         Nu întrebuinta rau ideile, ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. Caci de nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul.
ˇ         De vrei sa afli calea ce duce la viata, caut-o în „Cale” si acolo o vei afla pe ea, adica în „Calea” care a zis: „Eu sunt Calea, viata si adevarul”. Dar caut-o cu mare osteneala, caci „putini sunt care o afla pe ea”; si nu cumva ramânând pe din afara celor putini, sa te afli cu cei multi.
ˇ         Unele dintre gânduri sunt simple, altele complicate. Simple sunt cele nepatimase. Iar compuse sunt cele patimase, ca unele ce constau din patima si idee. Asa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep sa fie miscate spre pacatul cu mintea. Sa luam de pilda aurul. În amintirea cuiva s-a iscat gând patimas despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt si la savârsirea pacatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndata amintirea pungii, a laditei, a vistieriei si cele urmatoare. Amintirea aurului era compusa, caci avea în ea patima. Dar a pungii, a laditei si a celor urmatoare era simpla. Caci mintea nu nutrea nici o patima fata de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava desarta, cu femeia si cu celelalte. Caci nu toate gândurile care urmeaza gândului patimas sunt si ele patimase, cum am aratat mai sus. Din acestea putem cunoaste care sunt întelesurile patimase si care cele simple.
ˇ         Unii spun ca dracii, atingându-se în somn de anumite parti ale trupului, stârnesc patima curviei. Pe urma patima stârnita aduce în minte forma femeii, prin amintire. Iar altii zic ca aceia se arata mintii în chip de femeie si atingând partile trupului, stârnesc dorinta, si asa se ivesc nalucirile. Altii iarasi spun ca patima, care domneste în dracul ce se apropie, stârneste patima si asa se aprinde sufletul spre gânduri, aducând înainte formele prin amintiri. De asemenea despre alte naluciri patimase, unii spun ca se produc într-un fel, altii într-alt fel. Dar în nici unul din modurile amintite nu pot dracii sa miste nici un fel de patima, daca se gasesc în suflet iubirea si înfrânarea, fie ca se afla trupul în stare de veghe, fie în stare de somn.
ˇ         Unele dintre poruncile legii trebuie pazite si trupeste si duhovniceste; altele numai duhovniceste. De pilda: sa nu curvesti, sa nu ucizi, sa nu furi si cele asemenea, trebuie pazite si trupeste si duhovniceste. Iar duhovniceste în chip întreit. Dar taierea împrejur, pazirea Sâmbetei, junghierea mielului si mâncarea azimei cu laptuci amare si cele asemenea, numai duhovniceste.
ˇ         Trei sunt starile morale cele mai generale la monahi. Cea dintâi sta în a pacatui cu lucrul. A doua, în a nu zabovi în suflet gândurile patimase. Iar a treia, în a privi cu mintea formele femeilor si ale celor ce i-au întristat, fara patima.
ˇ         Sarac este cel ce s-a lepadat de toate avutiile si nu mai are nimic pe pamânt afara de trup; iar de acesta nu-l mai leaga nici o afectiune, ci toata grija de sine a încredintat-o lui Dumnezeu si crestinilor evlaviosi.
ˇ         În ce priveste lucrurile posedate, unii le poseda fara patima; de aceea când le pierd nu se întristeaza. Asa sunt cei ce primesc cu bucurie rapirea bunurilor lor. Altii le poseda cu patima; de aceea la gândul ca le vor pierde se întristeaza, ca bogatul din Evanghelie, „care a plecat întristat”; iar când le pierd de fapt, se întristeaza pâna la moarte. Prin urmare pierderea lor da pe fata atât dispozitia celui fara patima cât si a celui patimas.
ˇ         Dracii razboiesc pe cei ce se ridica pe cea mai înalta treapta a rugaciunii, ca sa nu primeasca simple întelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoasterea, ca sa zaboveasca în ei gândurile patimase; iar pe cei ce se nevoiesc cu faptuirea, ca sa-i înduplece sa pacatuiasca cu lucrul. În tot felul îi razboiesc pe toti, ca sa îi desparta, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.
ˇ         Cei ce se nevoiesc în viata acestora spre evlavie sub îndrumarea Providentei dumnezeiesti sunt probati prin aceste trei ispite: sau li se daruiesc cele placute, ca sanatate, frumusete, belsug de prunci, bogatie, slava si cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avutie si de slava; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri si cele asemenea. Catre cei dintâi zice Domnul: „De nu se va lepada cineva de toate câte le are, nu va putea sa fie ucenicul Meu”. Iar catre cei de-al doilea si de-al treilea: „Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre”.
ˇ         Acestea patru zic unii ca schimba starea organica a trupului si dau mintii prin ea gânduri, fie patimase, fie fara patimi: Îngerii, dracii, aerul si hrana. Îngerii, zic, o schima prin cuvânt, (ratiune); dracii prin atingere; aerul prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurite mâncarilor si bauturi lor, prin înmultirea sau împutinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbarile care se ivesc prin amintire, auz si vedere, când patimeste întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare sau de bucurie. Patimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimba starea organica a trupului. Cele mai înainte însirate, însa, schimba întâi starea organica, iar aceasta insufla apoi mintii gândurile.
ˇ         Moartea înseamna propriu zis despartirea de Dumnezeu. Iar boldul mortii este pacatul, pe care primindu-l Adam a fost izgonit si de la pomul vietii si din Rai si de la Dumnezeu. Acestei morti i-a urmat în chip necesar si moartea trupului. Caci viata este propriu zis Cel ce a zis: „Eu sunt viata”. Acesta coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarasi la viata.
ˇ         „Locul pasunii” este virtutea lucratoare; iar „apa odihnei”, cunostinta lucrurilor.
ˇ         „Umbra mortii” este viata omeneasca. Daca prin urmare cineva este cu Dumnezeu si Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede: „Chiar de voi umbla în mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti”.
ˇ         Mintea curata vede lucrurile drepte; ratiunea exercitata aduce cele vazute sub privire; iar auzul clar le primeste. Cel lipsit însa de acestea trei ocaraste pe cel ce îi vorbeste de ele.
ˇ         „Toiagul” spun unii ca însemneaza Judecata lui Dumnezeu; iar „varga” Providenta. Cel ce s-a împartasit de cunostinta lor poate sa zica: „Toiagul si varga Ta, acestea m-au mângâiat”.
ˇ         Folosindu-ne cu dreapta judecata de întelesurile lucrurilor, dobândim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem în necumpatare, ura si nestiinta.
ˇ         „Gatit-ai înaintea mea masa”… si cele urmatoare. „Masa” aici însemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos „împotriva celor ce ne necajesc”. Iar „untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. „Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvântul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin întruparea Lui, ne „urmareste în toate zilele”, pâna ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar „casa” însemneaza Împaratia în care sunt reaŗezati toti sfintii. În sfârsit „îndelungarea de zile” este viata vesnica.
ˇ         Pacatele ne vin prin reaua întrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzuinta vin din reaua întrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatare din reaua întrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna întrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta, iubirea si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si cumpatarea. Daca e asa, nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau.
ˇ         Raul din draci sta în acestea, zice fericitul Dionisie: în mânia fara judecata, în poftirea fara minte, în închipuirea pripita. Iar lipsa de judecata, lipsa de minte si pripirea la fiintele rationale sunt scaderi ale ratiunii, ale mintii si ale chibzuirii. Scaderile însa vin dupa aptitudini. Asadar a fost odata când era în ei ratiune, minte si chibzuiala cuviincioasa. Iar daca-i asa, nici dracii nu sunt prin fire rai, ci prin reaua întrebuintare a puterilor firesti s-au facut rai.
ˇ         Unele dintre patimi pricinuiesc necumpatare; altele ura; si iarasi altele si ura.
ˇ         Multa mâncare si mâncarea cu placere sunt pricini de necumpatare; iubirea de argint si slava desarta sunt pricini de ura fata de aproapele. iar maica acestora: iubirea trupeasca de sine este pricina a amândoura.
ˇ         „Nimeni, zice Apostolul, nu si-a urât trupul sau”, dar „îl struneste si târaste robit”, nedându-i nimic mai mult afara de hrana si îmbracaminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinta pentru a trai. Asa îsi iubeste cineva fara patima si-l hraneste ca pe un slujitor al celor dumnezeiesti si-l încalzeste numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinta.
ˇ         Daca pazesti deplin porunca dragostei fata de aproapele, pentru ce lasi sa ne nasca în tine amaraciunea întristarii? Vadit este ca, facând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice si pe acestea le cauti, luptând împotriva fratelui.
ˇ         Nu din trebuinta e atât de râvnit aurul de catre oameni, cât pentru faptul ca multimea îsi împlineste prin el placerile.
ˇ         Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de placere, slava desarta si necredinta. Cea mai rea dintre acestea este necredinta.
ˇ         Iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-si procure dezmierdari printr-însul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-însul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temându-se de foamete, de batrânete, de boala, sau de ajungerea între straini. Acesta nadajduieste mai mult în argint decât în Dumnezeu, Facatorul tuturor lucrurilor si Proniatorul tuturor, pâna si al celor mai de pe urma si mai mici vietati.
ˇ         Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte si cel econom. Dar numai acesta se îngrijeste în chip drept, ca sa nu înceteze adica niciodata de-a ajuta pe fiecare la trebuinta.
ˇ         Toate gândurile patimase sau atâta partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea), sau întuneca pe cea rationala. De aceea orbesc mintea, împleticind-o de la contemplarea duhovniceasca si de la calatoria prin rugaciune. Din aceasta pricina monahul si mai ales cel ce se linisteste este dator sa ia aminte la gânduri si sa cunoasca si sa taie pricinile lor. Astfel poate cunoaste, de pilda, cum partea poftitoare a sufletului e atâtata de amintirile patimase ale femeilor si cum pricina acestora este necumpatarea la mâncari si bauturi si întâlnirea deasa si nerationala cu femeile însesi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea si retragerea în singuratate. Iutimea e tulburata de amintirile patimase ale celor ce ne-au suparat. Iar pricina acestora este iubirea de placere, slava desarta si iubirea de cele materiale. Caci pentru acestea se supara cel patimas, fie ca le-a pierdut, fie ca nu le-a dobândit. Si le fac pe acestea dispretuirea si nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.
ˇ         Necuratia mintii consta întâi în a avea o cunostinta mincinoasa; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omeneasca, caci Îngerului îi e propriu sa nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri patimase; iar al patrulea, în a consimti cu pacatul.
ˇ         Iubeste linistea si singuratatea (isihia) cel ce nu se împatimeste de lucrurile lumii. Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc. Si are cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti cel ce nu se sminteste de cineva, fie ca greseste, fie ca nutreste gânduri banuitoare.
ˇ         Mare virtute este sa nu te împatimesti de lucruri. Dar cu mult mai mare decât aceasta este sa ramâi fara patima fata de întelesurile (chipurile) lor.
ˇ         Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu lupta împotriva lucrurilor, nici împotriva întelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu întelesurile. De pilda nu lupta împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a suparat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele.
ˇ         Tot razboiul monahului împotriva dracilor urmareste sa desparta împletite cu ele.
ˇ         Altceva este lucrul, altceva întelesul lui, si altceva patima. Lucrul este de pilda: barbat, femeie, aur si asa mai departe. Întelesul (chipul) este amintirea simpla a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea nerationala sau ura fara judecata a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimii.
ˇ         Virtutile despart mintea de patimi; contemplatiile duhovnicesti de întelesurile simple; în sfârsit, rugaciunea curata o înfatiseaza lui Dumnezeu însusi.
ˇ         De vom iubi pe Dumnezeu cu adevarat, vom lepada patimile prin însasi aceasta iubire. Iar iubirea fata de El sta în a-l pretui pe El mai mult decât lumea si sufletul mai mult decât trupul si în a dispretui lucrurile lumesti si a ne îndeletnici cu El pururi prin înfrânare, dragoste, rugaciune, cântare cu psalmi si cele asemenea.
ˇ         De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungata si vom avea grija de partea patimitoare (pasionala) a sufletului, nu vom mai fi atrasi de momelile gândurilor, ci întelegând mai exact pricinile lor si taindu-le de la noi, vom deveni mai stravazatori si asa se va împlini cu moi cuvântul: „Si a vazut ochiul meu în dusmanii mei; si între cei vicleni ce se scoala asupra mea va auzi urechea mea”.
ˇ         Când vezi mintea ta petrecând cu evlavie si cu dreptate în ideile lumii, cunoaste ca si trupul tau ramâne curat si fara de pacat. Dar când vezi mintea îndeletnicindu-se cu pacatele si nu o opresti, cunoaste ca nu va întârzia nici trupul sa alunece în ele.
ˇ         Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Caci vede în gând forma trupului propriu, amestecata cu forma femeii. De asemenea se razbuna în gând cu chipul celui ce l-a suparat, prin chipul trupului propriu. Si acelasi lucru se întâmpla si cu alte pacate. Caci cele ce le face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face si mintea în lumea gândurilor.
ˇ         Nu trebuie sa ne cutremuram, sa ne miram si sa ne uimim cu mintea de faptul ca Dumnezeu si Tatal nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o „Fiului”. Caci zice Fiul: „Nu judecati ca sa nu fiti judecati, nu osânditi ca sa nu fiti osânditi”. Iar Apostolul la fel: „Nu judecati ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul”, si: „Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine însuti”. Dar oamenii, lasând grija de a-si plânge pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osândesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. „Cerul s-a uimit de aceasta si pamântul s-a cutremurat”. Ei înca nu se rusineaza, ca niste nesimtiti.
ˇ         Iubirea trupeasca de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor patimase. Caci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lacomiei pântecelui, al iubirii de argint si al slavei desarte. La rândul lor, din lacomia pântecelui se naste gândul curvie; din iubirea de argint gândul lacomiei si al zgârceniei; iar din slava desarta, gândul mândriei. Si toate celelalte gânduri izvorasc din aceste trei: al mândriei, al întristarii, al pomenirii raului, al deznadejdii, al pizmei, al bârfirii, si celelalte. Aceste patimi leaga mintea de lucrurile materiale si o tin la pamânt, stând cu toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai usoara si mai sprintena ca focul.
ˇ         Începutul tuturor patimilor este iubirea trupeasca de sine, iar sfârsitul este mândria. Iubirea trupeasca de sine este iubirea nerationala fata de trup. Cine a taiat-o pe aceasta, a taiat deodata toate patimile care se nasc din ea.
ˇ         Precum parintii trupurilor sunt împatimiti de dragostea fata de cei nascuti din ei, la fel si mintea se alipeste prin fire de cuvintele sale. Si precum celor mai împatimiti dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privintele cei mai de râs, li se vor parea cei mai dragalasi si mai frumosi dintre toti, la fel mintii nebune îi vor parea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prostesti, cele mai întelepte dintre toate. Înteleptului însa nu-i apar asa cuvintele sale, ci când i se va parea ca e mai sigur în judecata lui. El ia pe alti întelepti ca judecatori ai cuvintelor si gândurilor sale, ca „sa nu alerge sau sa nu fi alergat în desert”; si prin ei primeste întarirea.
ˇ         Când birui vreuna din patimile mai necinstite, de pilda lacomia pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lacomia, îndata se repede asupra ta gândul slavei desarte. Iar de birui si pe acesta, îi urmeaza cel al mândriei.
ˇ         Toate patimile necinstite, când stapânesc sufletul, alunga din el gândul slavei desarte. Iar când toate cele mai înainte însirate sunt biruite, îl trimit pe acela.
ˇ         Slava desarta, fie ca e alungata, fie ca e de fata, naste mândria. Când e alungata, naste parerea de sine; când e de fata, îngâmfarea.
ˇ         Slava desarta e alungata de faptuirea într-ascuns; iar mândria de vointa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate ispravile.
ˇ         Cel ce s-a învrednicit de cunostinta lui Dumnezeu si se împartaseste de dulceata ei cu adevarat dispretuieste toate placerile nascute din pofta.
ˇ         Cel ce pofteste cele pamântesti, sau poftele mâncari, sau cele ce satisfac pe cele de sub pântece, sau slava omeneasca, sau bani, sau altceva din cele ce urmeaza acestora. Si daca nu afla mintea ceva mai înalt decât acestea la care sa-si mute pofta, nu poate fi înduplecata sa le dispretuiasca pe acestea pâna la capat. Dat mai buna decât acestea fara de asemanare este cunostinta lui Dumnezeu si a celor dumnezeiesti.
ˇ         Cei ce dispretuiesc placerile le dispretuiesc datorita sau fricii, sau nadejdii, sau cunostintei, sau dragostei de Dumnezeu.
ˇ         Cunostinta fara pasiune a celor dumnezeiesti înca nu îndupleca mintea sa dispretuiasca pâna la capat cele materiale, ci ea se aseamana întelesului simplu al unui lucru ce cade sub simturi. De aceea se gasesc multi dintre oameni, care au multa cunostinta, dar care se tavalesc în patimile trupului ca niste porci în mocirla. Caci curatindu-se pentru putina vreme cu sârguinta si dobândind cunostinta, nemaiavând pe urma nici o grija se aseamana lui Saul, care învrednicindu-se de Împaratie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepadat cu mânie înfricosata din ea.
ˇ         Precum întelesul simplu al lucrurilor omenesti nu sileste mintea sa dispretuiasca cele dumnezeiesti, asa nici cunostinta simpla a celor dumnezeiesti nu o îndupleca deplin sa dispretuiasca cele omenesti, deoarece adevarul se afla acum în umbre si ghicituri. De aceea este nevoie de fericita pasiune a sfintei iubiri, care leaga mintea de vederile (contemplatii) duhovnicesti si o îndupleca sa pretuiasca cele nemateriale mai mult decât pe cele materiale si cele inteligibile si dumnezeiesti mai mult decât pe cele supuse simturilor.
ˇ         Cel ce a taiat patimile de la sine si si-a facut gândurile simple prin aceasta înca nu le-a întors spre cele dumnezeiesti, si poate sa nu fie împatimit nici de cele omenesti nici de cele dumnezeiesti. Aceasta se întâmpla însa numai celor aflatori pe treapta faptuirii, care nu s-au învrednicit înca de cunostinta si care se retin de la patimi mai mult de frica chinurilor, decât din nadejdea Împaratiei.
ˇ         „Prin credinta umblam, nu prin vedere”; si în oglinzi si în ghicituri avem cunostinta. De aceea avem lipsa de multa îndeletnicire cu aceasta ca, prin îndelungata cercetare si patrundere a lor, sa ne câstigam o deprindere anevoie de abatut de la aceste vederi (contemplatii).
ˇ         Daca taiem pricinile patimilor pentru putin timp si ne îndeletnicim cu vederile duhovnicesti, dar nu petrecem în de-a pururi, ocupându-ne anume cu acest lucru, cu usurinta ne întoarcem iarasi la patimile trupului, nedobândind alt rod de-acolo decât cunostinta simpla împreunata cu parerea de sine. Iar sfârsitul acesteia este întunecarea treptata a cunostintei si totala abatere a mintii spre cele materiale.
ˇ         Patima de ocara a dragostei ocupa mintea cu lucrurile materiale; iar patima de lauda a dragostei o leaga de cele dumnezeiesti. Caci în care lucruri zaboveste mintea, în acelea ce si largeste. Si cu lucrurile în care se largeste, cu acelea îsi nutreste si pofta si iubirea, fie cu cele dumnezeiesti si proprii si inteligibile, fie cu lucrurile si cu patimile trupului.
ˇ         Dumnezeu a zidit si lumea nevazuta si pe cea vazuta; deci El a facut si sufletul si trupul. Daca lumea vazuta este asa de frumoasa, cu cât mai mult nu va fi cea nevazuta? Iar daca aceea este mai frumoasa si mai buna decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândoua Dumnezeu, care le-a facut pe ele? Daca prin urmare Facatorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele facute, pentru care pricina paraseste mintea pe Cel ce e mai bun decât toate si se ocupa cu cele mai rele decât toate, adica cu patimile trupului? E vadit ca pentru faptul ca a petrecut si s-a obisnuit cu trupul de la nastere, iar experienta Celui mai bun si mai presus de toate înca n-a facut-o desavârsit. Daca prin urmare printr-o deprindere îndelungata cu înfrânarea de placeri si printr-o îndeletnicire cu cele dumnezeiesti rupem putin câte putin aceasta legatura si afectiune, mintea se largeste în cele dumnezeiesti, înaintând treptat în ele, si-si descopera demnitatea proprie. Iar sfârsitul este ca îsi muta tot dorul spre Dumnezeu.
ˇ         De vrei sa fii cu patrundere si cu dreapta masura si sa nu slujesti patimii închipuirii de sine, cauta totdeauna sa cunosti ce ascund lucrurile bune pentru cunostinta ta. Si aflând foarte multe si felurite cunostinte ascunse de tine, te vei mira de nestiinta ta si-ti vei înfrâna cugetul. Iar cunoscându-se pe tine, vei întelege multe mari si minunate lucruri. Fiindca socotinta ca stii nu te lasa sa sporesti în a sti.
ˇ         Slava desarta si iubirea de argint se nasc una pe alta. Caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se îmbogateasca; iar cei ce s-au îmbogatit doresc sa fie slaviti. Dar aceasta se întâmpla la mireni. Caci monahul tocmai când e sarac sufera mai mult de slava desarta, iar când are argint îl ascunde, rusinându-se ca are un lucru nepotrivit cu schima.
ˇ         Propriu slavei desarte a monahului este ca se întemeiaza pe virtute si pe cele ce urmeaza acesteia. Propriu mândriei lui este ca se faleste cu biruintele sale morale, punându-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe altii îi dispretuieste. Iar propriu slavei desarte si mândriei mireanului este ca se faleste cu frumusetea, cu bogatia, cu puterea si chibzuinta lui.
ˇ         Izbânzile mirenilor sunt decaderile monahilor; iar izbânzile monahilor sunt decaderile mirenilor. De pilda izbânzile mirenilor sunt bogatia, slava, puterea, desfatarea, bunastarea trupeasca, belsugul de prunci si cele asemenea, la care ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteste o mare decadere, fiind adeseori chiar în primejdie sa se spânzure, cum s-au si spânzurat unii.
ˇ         Mâncarile s-au facut pentru doua pricini: pentru hrana si pentru tamaduire. Prin urmare cei ce se împartasesc de ele în afara de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfatarilor, folosind rau cele date de Dumnezeu spre trebuinta. Si în toate lucrurile reaua folosire este pacat.
ˇ         Altceva este a lupta împotriva gândului simplu, ca sa nu se stârneasca patima; si altceva este a lupta împotriva gândului patimas, ca sa nu se produca consimtirea. Dar nici unul din aceste doua feluri de lupta nu lasa gândurile sa zaboveasca în suflet.
ˇ         Daca îti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare, despartind, prin rugaciune, supararea de amintirea raului ce ti l-a facut. Iar devenind iubitor de oameni, vei sterge cu totul patima din suflet. Daca însa altul tine minte raul de la tine, fii îndatoritor si smerit fata de el si stai cu dragoste în preajma lui si-l vei zabovi de patima lui.
ˇ         Supararea celui ce te pizmuieste o vei alina prin osteneala. Caci el îsi socoteste pricina de nenorocire ceea ce pizmuieste la tine. De aceea nu poti sa-l alini astfel, decât ascunzând-o aceasta de la el. daca aceasta le foloseste multora, iar pe acela îl întristeaza, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinta, desigur, sa fii de folos celor multi, dar, dupa putere, nici pe acela sa nu-l nesocotesti. Sa nu te lasi înrâurit de rautatea patimii lui. Caci nu te razbuni pe patima, ci pe patimas. Drept aceea socoteste-l întru smerenie pe acela mai presus de tine si în toata vremea, în tot locul si lucrul da-i lui mai multa cinste. Iar pizma ta o poti alina, daca te bucuri împreuna cu cel pizmuit de cele ce se bucura el si te întristezi împreuna cu acela de cele ce se întristeaza el, împlinind cuvântul Apostolului: „Bucurati-va cu cei ce se bucura si plângeti cu cei ce plâng”.
ˇ         Sfintele Puteri ne îndeamna spre cele bune, iar semintele naturale si hotarârea cea buna ne ajuta. La rândul lor (momelile) dracilor sunt ajutate de patimi si de hotarârea cea rea.
ˇ         Nu ne mâniem pentru toate câte ne întristam. Caci sunt mai multe cele ce ne pricinuiesc întristare, decât cele ce ne pricinuiesc mânie. De pilda s-a spart vasul acesta, s-a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne întristam. Pentru celelalte însa ne si întristam si ne si mâniem, dovedindu-ne lipsiti de întelepciune.
ˇ         Primind mintea chipurile lucrurilor, îsi schimba forma dupa fiecare chip; iar privindu-le duhovniceste, se modifica în chip fericit dupa fiecare vedere. Ajungând însa în Dumnezeu, devine cu totul fara chip si fara forma. Caci contemplând pe Cel uniform, devine uniforma si întreaga luminoasa.
ˇ         Sufletul se misca cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a patruns de înfrânare, iutimea staruie în dragoste, întorcându-se de la ura, iar ratiunea se îndreapta spre Dumnezeu, prin rugaciune si contemplatie duhovniceasca.
ˇ         Cele ce desfac dragostea dintre prieteni sunt acestea: a pizmui sau a fi pizmuit; a pagubi sau a fi pagubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gândurile banuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai facut sau ai facut sau ai patimit vremea din acestea si de aceea esti despartit de dragostea prietenului?
ˇ         Ţi-a venit vreo ispita de la fratele si supararea te-a dus la ura? Nu te lasa biruit de ura, ci învinge ura în dragoste. Si vei învinge în chipul acesta: rugându-se pentru el cu adevarat lui Dumnezeu, primind apararea lui, sau chiar iscodindu-i tu apararea si socotindu-te pe tine cauza a ispitei si fiind cu îndelunga rabdare pâna va trece norul.
ˇ         „Barbatul îndelung rabdator este cu mare întelepciune”, fiindca toate cele ce-i vin asupra le aduce în legatura cu sfârsitul; si asteptându-l pe acesta, rabda întâmplarile suparatoare; iar „sfârsitul este viata vesnica”, dupa dumnezeiescul Apostol. „Iar viata vesnica aceasta este, ca sa te cunoasca pe Tine Unul adevaratul Dumnezeu si pe Cel ce L-ai trimis, Iisus Hristos”.
ˇ         Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc si virtuos, nu-l socoti azi rau si viclean, pentru ura care s-a ivit în tine din ispita celui rau, ci prin dragostea îndelung rabdatoare gândeste-te la lucrurile bune de ieri si alunga ura de astazi din suflet.
ˇ         Pe fratele ce-l laudai ieri ca bun si-l vesteai ca virtuos, nu-l bârfi astazi ca rau si viclean, facând din defaimarea fratelui motiv de aparare a urii viclene din tine, în urma mutarii tale de la dragoste la ura. Ci staruie în aceleasi laude chiar daca esti înca stapânit de suparare si usor te vei întoarce la dragostea mântuitoare.
ˇ         Lauda obisnuita pe care o aduci fratelui sa nu o patezi, în întâlnirea cu ceilalti frati, din pricina supararii ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defaimarea în cuvintele tale, ci foloseste în întâlniri lauda curata si roaga-te sincer pentru el ca pentru tine. În chipul acesta te vei izbavi repede de ura pierzatoare.
ˇ         Sa nu zici: nu urasc pe fratele meu, în vreme ce te scârbesti de pomenirea lui. Ci asculta pe Moise, care zice: „Sa nu urasti pe fratele tau în cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau în cugetul tau; cu mustrare vei mustra pe fratele tau si nu vei lua pentru el pacat”.
ˇ         Daca vreun frate, ispitit fiind, staruie în a te vorbi de rau, nu te lasa scos din starea dragostei, rabdând câta vreme acelasi diavol rau cauta sa-ti tulbure cugetul. Si nu vei fi scos din ea, daca, ocarât fiind, vei binecuvânta si pândit cu gânduri rele, te vei purta cu bunavointa. Caci aceasta este calea întelepciunii dupa Hristos. Si cel ce nu merge pe ea nu va locui împreuna cu El.
ˇ         Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ti aduc vorbe care produc în tine suparare si ura împotriva fratelui, chiar daca s-ar parea ca spun adevarul. Ci întoarce-te de la unii ca acestia, ca de la niste serpi care omoara, ca lor sa le retezi vorbirea de rau, iar sufletul tau sa-l izbavesti de rautate.
ˇ         Nu întepa cu vorbe acoperite pe fratele tau, ca nu cumva primind si tu cele asemenea de la el, sa alungi de la amândoi starea dragostei. Ci mergi si mustra-l pe el cu îndraznire iubitoare, ca împrastiind pricinile supararii sa te izbavesti si pe tine si pe el de tulburare si de suparare.
ˇ         Cerceteaza-ti constiinta cu de-amanuntul, ca sa vezi nu cumva din pricina ta nu e împacat fratele tau? Si nu o nesocoti, caci ea cunoaste cele ascunse ale tale si te va pâri în vremea iesirii, iar în vremea rugaciunii ti se va face piedica.
ˇ         Nu aminti în vreme de pace cele spuse de fratele tau în vreme de suparare, fie ca au fost spuse acele lucruri suparatoare în fata ta, fie ca au fost spuse catre altul, iar tu le-ai auzit dupa aceea. Aceasta pentru ca nu cumva, staruind în tinerea de minte a raului, sa te întorci la ura pierzatoare a fratelui.
ˇ         Sufletul rational care nutreste ura fata de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, datatorul poruncilor. „Caci de nu veti ierta, zice, oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru cel ceresc nu va ierta greselile voastre”. Iar daca acela nu vrea sa se împace, pazeste-te macar pe tine de ura, rugându-te pentru el sincer si negraindu-l de rau fata de cineva.
ˇ         Nu umbla sa-ti placi tie, si nu vei urî pe fratele tau; si nu fii iubitor de trupul tau, si vei fi iubitor de Dumnezeu.
ˇ         De ti-ai ales sa vietuiesti cu cei duhovnicesti, leapada la porti voile tale. Caci nu vei putea în alt chip sa traiesti în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei împreuna vietuitori.
ˇ         Nu mica lupta se cere pentru a te izbavi de slava desarta, si se izbaveste cineva de aceasta prin lucrarea ascunsa a virtutilor si prin rugaciunea deasa. Iar semnul izbavirii sta în a nu mai tine minte raul de la cel ce te-a defaimat sau te defaimeaza.
ˇ         De vrei sa fii drept, da fiecarei parti din tine, adica sufletului si trupului, cele de care sunt vrednice. Partii rationale a sufletului da-i citiri, vederi duhovnicesti si rugaciune; iutimii da-i dragoste duhovniceasca ce se opune urii; partii poftitoare da-i cumpatare si înfrânare; iar trupului hrana si îmbracaminte, atâta cât sunt de trebuinta.
ˇ         În aceste trei sta filosofia crestinului: în porunca, în dogme si în credinta. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunostinta fapturilor; iar credinta la contemplarea Sfintei Treimi.
ˇ         Unii dintre cei ce se nevoiesc resping numai gândurile patimase; altii însa taie si patimile însesi. Gândurile patimase se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugaciune, fie prin înaltarea mintii spre cer, sau prin alta oarecare desfacere de lucruri si de loc. iar patimile le fac, nesocotind acele lucruri fata de care le nutresc.
ˇ         Lucrurile spre care putem nutri vreo patima sunt de pilda acestea: femeia, banii, darurile si cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, când, dupa retragerea din lume, îsi vestejeste si trupul cum trebuie, prin înfrânare. Banii, când îsi convinge cugetul ca în toate sa se multumeasca cu ceea ce are. Iar slava, când iubeste lucrarea ascunsa a virtutilor, aratata numai lui Dumnezeu. În privinta celorlalte trebuie facut la fel. Cel ce nesocoteste acestea nu va ajunge niciodata la ura împotriva cuiva.
ˇ         Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveala de abia atunci când se arata lucrurile.
ˇ         Cineva poate sa nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bucurându-se de-o partiala nepatimire; când însa se arata lucrurile, îndata rapesc patimile mintea.
ˇ         Nu socoti ca ai ajuns la nepatimirea desavârsita, câta vreme lipseste lucrul. Când se arata însa si te lasa nemiscat atât lucrul cât si amintirea lui de dupa aceea, sa stii ca ai intrat în hotarele ei. Totusi nici atunci sa nu dispretuiesti grija, deoarece numai virtutea prelungita omoara patimile, pe când cea neglijata le scormoneste iarasi.
ˇ         De obicei cunostinta e însotita de închipuirea de sine si de pizma, mai ales la început. Închipuirea de sine vine numai dinlauntru; iar pizma si dinlauntru si din afara. Dinlauntru, ca sa se îndrepte împotriva celor ce au cunostinta; iar din afara, de la cei ce de asemenea au cunostinta. Dar dragostea le împrastie pe toate trei: închipuirea de sine, întrucât nu se îngâmfa; pizma dinlauntru, întrucât nu pizmuieste; iar cea din afara, întrucât îndelung rabda si se milostiveste. E de trebuinta deci ca cel ce are cunostinta sa dobândeasca si dragostea, ca sa-si pazeasca mintea întru toate neranita.
ˇ         Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlauntru este cumpatat, rabda îndelung, se milostiveste si cugeta smerit. Dar nu numai atâta, ci si contempla, teologhiceste si se roaga. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: „În duh sa umblati” si cele urmatoare.
ˇ         Cel ce nu stie sa umble pe calea duhovniceasca nu e cu grija la gândurile patimase, ci toata preocuparea lui se misca numai în jurul trupului. Iar urmarea e ca sau petrece în lacomia pântecelui, în neînfrânare, în suparare, în mânie si în pomenirea raului si prin aceasta i se întuneca mintea, sau se da la o nevointa fara masura si-si tulbura întelegerea.
ˇ         Daca „Hristos locuieste în inimile noastre prin credinta”, dupa dumnezeiescul Apostol, pe de alta parte „toate comorile întelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse în El”, atunci toate comorile întelepciunii si ale cunostintei sunt ascunse în inimile noastre. Si se vor face cunoscute inimii pe masura curatirii fiecaruia prin porunci.
ˇ         Aceasta este comoara ascunsa în tarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o înca din pricina nelucrarii. Caci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate si fi cumparat tarina aceasta. Dar acum, fiindca ai parasit tarina, te îngrijesti de cele din jurul tarinei, în care nu se afla nimic altceva decât spini si palamida.
ˇ         Dragostea de Dumnezeu se împotriveste poftei, caci îndupleca mintea sa se înfrâneze de la placeri. Iar cea catre aproapele se împotriveste mâniei; caci o face sa dispretuiasca slava si avutia. Acestia sunt cei doi dinari, pe care Mântuitorul i-a dat îngrijitorului casei de oaspeti, ca sa îngrijeasca de tine. Deci sa te arati nerecunoscator, însotindu-te cu tâlhari, ca nu cumva sa fii ranit iarasi si de asta data sa nu te afli numai pe jumatate mort, ci mort de-a-binelea.
ˇ         Cine te-a luminat pe tine în credinta Sfintei, celei de o fiinta si închinatei Treimi? Sau cine ti-a facut cunoscuta iconomia întruparii Unuia din Sfânta Treime? Cine te-a învatat ratiunile privitoare la fiintele netrupesti, sau cele privitoare la facerea si sfârsitul lumii vazute, sau cele privitoare la învierea din morti si viata vesnica, sau la slava Împaratiei Cerurilor si la înfricosata Judecata? Nu harul lui Hristos, care salasluieste în tine si care este arvuna Duhului Sfânt? Ce este mai mare decât acest har, sau ce e mai bun ca aceasta întelepciune si cunostinta? Sau ce este mai mult ca fagaduintele? Drept aceea, de suntem nelucratori, zabavnici si fara grija si nu ne curatim de patimile ce ne împiedica si ne orbesc mintea noastra, ca sa putem vedea ratiunile privitoare la acestea mai luminos ca soarele, ne învinovatim pe noi însine, dar nu tagaduim locuinta harului în noi.
ˇ         Multi suntem cei ce vorbim, dar putini cei ce facem. Dar nimeni nu trebuie sa strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci sa-si marturiseasca neputinta sa, nu sa ascunda adevarul lui Dumnezeu. aceasta pentru ca nu cumva sa ne facem vinovati, pe lânga calcarea poruncilor, si de rastalmacirea cuvântului lui Dumnezeu.
ˇ         Când ne vad dracii ca dispretuim lucrurile lumii, ca sa nu mai urâm pentru ele pe oameni si sa cadem din dragoste, stârnesc împotriva noastra defaimari, ca nerabdând supararea sa urâm pe cei ce ne defaima.
ˇ         Nu este durere mai grea a sufletului decât defaimarea, fie ca-ti defaima cineva credinta, fie ca viata. Si nimeni nu poate sa o dispretuiasca, decât numai cel ce cauta la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate sa ne izbaveasca din nevoi, ca si pe aceea, si sa le descopere oamenilor adevarul, ca si în cazul acela, si sa mângâie sufletul cu nadejdea.
ˇ         Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaima, cu atât Dumnezeu le arata adevarul celor ce se smintesc.
ˇ         Poruncile Domnului ne învata sa folosim cu buna judecata lucrurile de mijloc. Caci întrebuintarea cu buna judecata a celor de mijloc curateste starea sufletului. Iar starea curata naste puterea de discernamânt ( dreapta socoteala). Puterea de discernamânt, la rândul ei, naste nepatimirea, din care se naste dragostea desavârsita.
ˇ         Înca nu a ajuns la nepatimire acela care, pentru vreo încercare întâmplatoare, nu e în stare sa treaca cu vederea scaderea prietenului, fie ea numai paruta. Caci numai fiindca s-au tulburat patimile care zaceau în suflet, i s-a orbit întelegerea si nu o lasa sa patrunda la razele adevarului, nici sa dobândeasca binele de rau. Deci unul ca acesta nu a dobândit nici dragostea desavârsita, care arunca afara frica judecatii.
ˇ         Patru sunt felurile generale ale parasirii: Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin paruta parasire cei parasiti sa se mântuiasca. Alta spre dovedire, cum este la Iov si Iosif, ca sa se arate unul stâlp al barbatiei, altul al neprihanirii. A treia spre povatuire duhovniceasca, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se în cugetare, sa pastreze covârsirea harului. În sfârsit a patra este lepadarea, ca la Iudei, ca pedepsiti fiind, sa fie încovoiati spre pocainta. Dar toate felurile sunt mântuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
ˇ         Numai cei ce pazesc întocmai poruncile si cunosc adevarat judecatile dumnezeiesti nu parasesc pe prietenii încercati prin îngaduinta lui Dumnezeu. dar cei ce dispretuiesc poruncile si nu cunosc judecatile dumnezeiesti, când îi merge prietenului bine, se bucura împreuna cu el, iar când e încercat si patimeste, îl parasesc. Ba uneori se dau chiar cu dusmanii.

     Prietenii lui Hristos iubesc din inima pe toti. Dar nu sunt iubiti de toti. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toti, nici nu sunt iubiti de toti. Prietenii lui Hristos pastreaza dragostea neîntrerupta pâna la sfârsit; ai lumii, pâna ce se ciocnesc întreolalta din pricina lucrurilor lumii.

ˇ         Noi nu putem învata si nu ne lasam învatati nici prin cuvinte, nici prin fapte. Dar totusi vrem sa învatam prin cuvinte si sa ne facem altora doftori, când noi însine suntem plini de rani. Gândeste-te si la aceea ca: „Nu toate sunt usor de înteles celor ce vreau sa înteleaga, chiar daca se pare ca da”. Deci cine nu se va mira de cei ce fagaduiesc, cu toata seriozitatea, sa învete acestea chiar si pe muierustile ce traiesc în desfatari si pe prunci.
ˇ         Zabovind gândul simplu, se stârneste patima, iar zabovind cel patimas, se produce învoirea.
ˇ         Dumnezeu este, precum s-a scris, „Soarele dreptatii”, revarsând peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotarârea libera a voii lui sau ca ceara, prin iubirea fata de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pamântesti. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pamânt si de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu si împotrivindu-se, prin hotarârea voii sale, se învârtoseaza ca lutul si se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara si primind formele si întiparirile dumnezeiesti, se face lacasul lui Dumnezeu în duh.
ˇ         Cunostinta vederilor dumnezeiesti, venindu-i nevoitorului, care nu se asteapta, deodata, pentru smerenia lui, frânge rationamentul celui ce o cauta prin aceasta cu osteneala si cu durere, ca sa se mândreasca cu ea, dar nu o afla, si naste în cel nebun pizma desarta împotriva fratelui si gând de ucidere, împreuna cu multa întristare, fiindca e lipsit de îngâmfarea din laude.
ˇ         Cel ce întrerupe cu obraznicie pe cel ce graieste în adunare nu se poate ascunde ca boleste de slava desarta. Stapânit de acesta, pune nenumarate piedici propunerilor, voind sa taie sirul celor ce spun.
ˇ         Înteleptul, fie ca învata pe altii, fie ca primeste învatatura, vrea sa învete pe altii si sa învete el însusi numai cele de folos. Dar cel întelept numai la parere, si când întreaba si când e întrebat scoate înainte numai lucrurile curioase.
ˇ         Bunurile de care s-a împartasit cineva prin harul lui Dumnezeu e dator sa le împartaseasca si altora, cu inima larga. „În dar ati luat, zice, în dar sa dati”. Caci cel ce ascunde darul în pamânt bârfeste pe Stapân ca e aspru si-si cruta trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde dusmanilor adevarul, pe urma, neputând suporta rusinea, ca unul ce e chinuit de slava desarta, se spânzura.
ˇ         Taierea împrejur este lepadarea afectiunii patimase a sufletului pentru cele ce se nasc si pier.
ˇ         Taierea împrejur a taierii împrejur este lepadarea si taierea desavârsita chiar si a pornirilor firesti ale sufletului spre cele ce se nasc si pier.
ˇ         Taina întruparii Cuvântului cuprinde în sine întelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormântului a înteles ratiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut întelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte.
ˇ         Când vezi pe Irod si pe Pilat împrietenindu-se pentru omorârea lui Iisus, gândeste-te la întâlnirea într-un gând a dracului desfrânarii si al slavei desarte pentru a omorî ratiunea virtutii si a cunostintei. Caci dracul iubirii de slava desarta, fatarnicindu-se ca iubeste cunostinta duhovniceasca, o trimite dracului desfrânarii. Iar cel al desfrânarii, fatarnicind curatenia prin renuntare, o trimite dracului slavei desarte. De aceea: „îmbracând, zice, Irod, haina stralucita, a trimis înapoi pe Iisus înapoi lui Pilat”.
ˇ         Irod are întelesul cugetului trupesc; Pilat al perceptiei prin simturi; Cezarul al celor ce cad sub simturi; iar Iudeii au întelesul gândurilor sufletesti. Sufletul, alipindu-se din nestiinta de cele ce cad sub simturi, preda Cuvântul (Ratiunea), simturilor spre moarte, întarind împotriva lui, prin proprie marturisire, împaratia celor stricacioase. Caci zic Iudeii: „Nu avem împarat decât pe Cezarul”.
ˇ         Cel slabanogit prin placerile trupului, nu e în stare nici de lucrarea virtutilor si nu se misca usor nici spre cunostinta. De aceea nu are nici om, adica gând întelept, ca atunci când se tulbura apa sa-l arunce în scaldatoare, adica în virtutea capabila de cunostinta, care vindeca toata boala. Caci suferind de moleseala si de nepasare, tot amâna aceasta si astfel e luat pe dinainte de altul, care-l împiedica sa ajunga la vindecare. De aceea zace treizeci si opt de ani în boala. Caci cel ce nu priveste creatiunea vazuta spre slava lui Dumnezeu, ca sa-si urce gândul cu evlavie spre cea inteligibila, ramâne cu adevarat bolnav atâtia ani câti s-au amintit mai sus. Fiindca numarul treizeci, înteles natural, însemneaza firea sensibila, precum privit practic, însemneaza virtutea cu fapta. Iar numarul opt, înteles natural, arata firea inteligibila a celor netrupesti, precum privit gnostic, arata teologia atotînteleapta. Cel ce nu e miscat de acestea spre Dumnezeu, ramâne olog pâna când, venind Cuvântul, îl învata pe scurt chipul vindecarii zicând: „Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla”, adica îi porunceste sa-si ridice mintea din iubirea de placere ce o leaga si sa-si ia trupul pe umerii virtutilor si sa plece la casa sa, adica la cer. Caci e mai bine ca ceea ce este inferior sa fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ca ceea ce este superior sa fie purtat de moleseala celui inferior spre iubirea de placeri.
ˇ         Cel ce se reculege din dezbinarea adusa de calcarea poruncilor se desparte mai întâi de patimi, apoi de gândurile patimase, spoi de fire si de ratiunile firii, apoi de idei si de cunostintele aduse de ele, si la urma, strabatând dincolo de varietatea ratiunilor Providentei, ajunge în chip nestiut la însasi ratiunea Monadei. Abia în lumina acesteia îsi contempla mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face sa se bucure cu o bucurie negraita. Caci a primit pacea lui Dumnezeu, care covârseste toata mintea si pazeste neîncetat de orice cadere pe cel ce s-a învrednicit de ea.
ˇ         Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea grauntelui de mustar, pare foarte mic înainte de a-l cultiva. Dar dupa ce a fost cultivat cum trebuie, se arata asa de mare încât se odihnesc în el ratiunile marete ale fapturilor sensibile si inteligibile, ca niste paseri. Caci ratiunile tuturor încap în El; iar El nu poate fi încaput de nici una din fapturi. De aceea a zis Domnul ca „cel ce are credinta cât un graunte de mustar poate muta muntele” cu Cuvântul, adica poate alunga stapânirea diavolului de la noi si sa o mute de pe temelia ei.
ˇ         Graunte de mustar este Domnul, asemanat prin credinta în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce îl cultiva cu grija prin virtuti muta muntele cugetului pamântesc, departând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stapâneste si da odihna în sine, ca unor paseri ale cerului, ratiunilor si modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeiesti.
ˇ         Când Cuvântul lui Dumnezeu se face în noi clar si luminos si fata lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (ratiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac stravezii si clare nemaiavând nimic acoperit. Ba apar lânga El si Moise si Ilie, adica ratiunile (întelesurile) mai duhovnicesti ale Legii si ale Proorocilor.
ˇ         Cuvântul lui Dumnezeu si al Tatalui se afla tainic în fiecare dintre poruncile sale; iar Dumnezeu si Tatal se afla întreg nedespartit în întreg Cuvântul Sau în chip firesc. Cel ce primeste prin urmare porunca dumnezeiasca si o împlineste primeste pe Cuvântul lui Dumnezeu aflator în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodata prin El pe Tatal care se afla în El în chip firesc, si pe Duhul Sfânt, care se afla în El în chip firesc. Caci a zis: „Amin zic voua, cel ce primeste pe Cel ce-l voi trimite pe Mine ma primeste; iar cel ce ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Asadar cel ce a primit o porunca si a împlinit-o pe ea a primit tainic pe sfânta Treime.
ˇ         Slaveste pe Dumnezeu în sine nu cel ce-L lauda pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabda, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, patimiri, dureri si osteneli. Acesta e slavit la rândul sau de Dumnezeu cu slava aflatoare în Dumnezeu, primind prin împartasire harul nepatimirii ca o încoronare a virtutii. Caci tot cel ce slaveste pe Dumnezeu în sine prin patimiri pentru virtute în decursul faptuirii, se slaveste si el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeiesti într-o contemplatie libera de patima. Caci zice Domnul venind la patima Sa: „Acum s-a preamarit Fiul Omului si Dumnezeu S-a preamarit întru El si Dumnezeu îl va preamari pe El întru sine. Si îndata îl va preamari pe El”. De aici se vede limpede ca patimirilor pentru virtute le urmeaza darurile dumnezeiesti.
ˇ         Cel ce a putut omorî prin fapte madularele cele de pe pamânt si birui prin Cuvântul din porunci lumea patimilor în el nu va mai avea nici un necaz, odata ce a parasit lumea si se afla în Hristos, care a biruit lumea patimilor si daruieste toata pacea. Caci cel ce n-a lepadat împatimirea dupa cele materiale va avea pururi necaz, schimbându-si înclinarile voii, deodata cu cele ce se schimba prin firea lor. Dar cel ce a ajuns în Hristos nu se va mai resimti în nici un fel de schimbarea si stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: „Acestea le-am grait voua, ca în Mine pace sa aveti. În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti, Eu am biruit lumea”. Cu alte cuvinte: în Mine, Cuvântul virtutii, aveti pace, izbaviti fiind de vârtejul si de tulburarea produsa de patimi si de lucrurile materiale; dar în lume, adica în împatimirea dupa cele materiale, aveti necazuri, pentru schimbarea si stricarea neîncetata a lor. Caci necazuri au amândoi: atât cel ce savârseste virtutea, pentru osteneala si durerea împreunata cu ea, cât si cel ce iubeste lumea, pentru dobândirea statornica a celor materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricatoare si pierzatoare. Amândurora le este Domnul usurare: celui dintâi, pentru ca-l odihneste în Sine de ostenelile virtutii, ridicându-l sa contemplatie prin nepatimire; celui de-al doilea, pentru ca-i smulge împatimirea dupa cele stricacioase, prin pocainta.

 
     Cum trebuie sa întelegem în mod cucernic cuvântul Evangheliei: „Tatal nu va judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului”? Si de ce zice în alt loc: „Eu nu voi judeca pe nimeni, ci cuvântul pe care l-am grait, acela îl va judeca”. Ca Dumnezeu, nici Tatal, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Caci nici omul nu se face judecator al celor necuvântatoare, ci al oamenilor. Deci Tatal a dat toata judecata Fiului, nu întrucât Fiul este Dumnezeu, ci întrucât s-a facut om. Iar acesta va judeca pe toti, comparând vietuirea sa ca om cu a noastra. Iar „cuvântul Lui care va judeca” este învatatura pe care a aratat-o prin fapte, dupa cum s-a scris: „Cele ce a început Iisus sa le faca si sa le învete”.
  SURSA

Despre Sobornicitatea (Catholicitatea) Bisericii lui Hristos după învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul(Jean-Claude Larchet)


A trece sub tăcere cuvântul(Adevărului) este totuna cu a te lepăda de Hristos[1], fiindcă Duhul Sfânt grăieşte prin gura prorocului:  „nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.” (Ps.18 :3)
Hristos a numit Sobornicească (Catholicească) Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă. (Καθολική Εκκλησία /katholiki ekklisia[2] = Biserica Sobornicească)
Biserica Sobornicească (Catholică) este cea care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă şi unitatea sa ţine de mărturisirea Unicei şi adevăratei Credinţe. (pag.172)

Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea. Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181)
Autoritatea bisericească se întemeiază pe Mărturisirea Credinţei Ortodoxe … Pe de altă parte, orice pomenire în diptice a unui patriarh eretic înseamnă autoexcluderea din Biserica Sobornicească (Catholică) şi din comuniunea cu ea. (pag.183-184)

Biserica Universală (Catholicească) este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El, Dumnezeul a toate. Dacă Roma mărturiseşte cu toate celelalte biserici o credinţă eterodoxă (eretică), atunci înseamnă că nici o biserică din Pentarhie (cele cinci Patriarhii) nu poate pretinde să aparţină Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi să se identifice cu ea, să fie cu adevărat Biserică. Biserica pământească nu mai este prezentă prin urmare decât în conştiinţa credincioşilor care mărturisesc încă Dreapta Credinţă. (pag.188)
Bisericile care Mărturisesc Credinţa Ortodoxă aparţin, sau mai precis sunt Biserica Sobornicească (Catholicească), iar cele care nu o mărturisesc sunt în afara acesteia. Biserica Sobornicească (Catholicească) se găseşte acolo unde este mărturisită Credinţa Ortodoxă şi fiecare Patriarh sau Episcop care este în fruntea unei biserici trebuie să fie garantul acestei credinţe. (pag.196)
Ceea ce determină unirea şi comuniunea cu Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea Credinţei Ortodoxe, iar ceea ce cauzează şi menţine ruptura de această comuniune este mărturisirea unei credinţe eterodoxe (eretice). (pag. 198)
Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. (pag. 200)

Dreapta Credinţă ca şi criteriu al apartenenţei la Biserică nu este definită de o biserică oarecare, de  clerul său,  de Patriarhul şi de credincioşii ei, ci de întreaga Tradiţie a Bisericii Universale. Criteriul Credinţei Ortodoxe este acordul cu Tradiţia, aşa cum este ea exprimată de învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor, Sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi. Dar, chiar şi Sinoadele trebuiesc primite şi aprobate în relaţie cu Credinţa Ortodoxă, aşa cum este ea definită în Tradiţie în toate componentele ei. (pag. 201)
Mărturisirea adevăratei credinţe condiţionează apartenenţa la Biserică, împărtăşirea, primirea Sfântului Duh, unirea cu Hristos şi apartenenţa la Trupul Său. Ea ne priveşte, deci, pe toţi în mod vital. Iar mântuirea noastră depinde de aceasta. De aceea, apărarea Dreptei Credinţe nu reprezintă pentru Sfîntul Maxim doar o discuţie de dogmatică abstractă, ci o problemă de viaţă şi de moarte. (pag. 203)

Biserica Sobornicească (Catholicească) este Biserica zidită de Dumnezeu. Biserica Sobornicească (Catholicească) este Mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. (pag. 204) Cei care mărturisesc doctrine eretice se opun Bisericii Soborniceşti şi lucrează pentru nimicirea ei. (pag. 206)

Termenul de Biserică Sobornicească (katholiki ekklisia) nu este folosit în sens cantitativ, pentru a desemna expansiunea geografică a Bisericii, ci mai curând intergitatea Credinţei sau a dogmei, fidelitatea Bisericii faţă de întreaga Tradiţie primară. Katholikos (καθολικός) nu înseamnă universal (Οικουμενικός/ Oikoumenikós), catholic însemnând mai degrabă „orotodox” decât „universal”. Catholicitatea este de fapt distinctă de universalitate, care este totuşi inclusă, într-un oarecare sens.

Dacă Biserica Sobornicească (Catholicească) este Universală, universalitatea ei nu este o universalitate geografică, nici jurisdicţională sau de autoritate, ci o universalitate care înglobează, în timp şi spaţiu, ansamblul adevărurilor care totdeauna şi pretutindeni constituie Credinţa Ortodoxă…, şi, de asemenea, pe toţi cei care oriunde şi oricând continuă să mărturisească această Credinţă. Numai prin această Mărturisire comună a aceleiaşi Credinţe în aceeaşi Treime şi acelaşi Hristos, Bisericile Locale şi credincioşii lor sunt uniţi în aceeaşi Biserică Sobornicească (Catholicească). Doar prin această Mărturisire care uneşte creştinii de peste tot din lumea întreagă şi de peste timp, Biserica Sobornicească adună „tot pământul de sub cer…” şi a arătat că unul este sufletul şi una limba tuturor de la o margine a pământului la alta prin Duhul Sfânt, în unitatea de cuget şi de grai a Credinţei. (pag 207-209)

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209)

Mărturisind şi apărând Credinţa Ortodoxă, Sfîntul Maxim are conştiinţa faptului că apără şi mărturiseşte ”Dogma comună Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti)”, adică credinţa pe care Apostolii, Părinţii, Sinoadele, Clerul şi credincioşii au mărturisit-o mereu şi pretutindeni. Cel care mărturiseşte Credinţa Ortodoxă se integrează sau se reintegrează în Biserica Sobornicească (Catholicească) şi în comuniunea sa. Cel care propovăduieşte o doctrină care nu este conformă cu  Dreapta Credinţă se exclude singur din  Biserica Sobornicească şi chiar trebuie exclus din aceasta. (pag. 209-210)

Acest principiu este valabil pentru persoane  dar şi pentru biserici. Ele aparţin Bisericii Soborniceşti sau, mai curând se identifică cu aceasta în măsura în care mărturisesc Dreapta Credinţă şi sunt excluse din ea (din Biserică) – chiar dacă ele continuă   din punct de vedere instituţional să fie biserici şi să poarte numele de biserică – dacă mărturisesc dogme străine Credinţei Ortodoxe, aşa cum a fost ea definită de Apostoli, Părinţi şi Sinoade. (pag. 210)

Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211)

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)
(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2010)

***
Mărturisirea Dreptei Credinţe condiţionează apartenenţa sau neapartenenţa la Biserică, excluderea din Biserică sau reprimirea în Biserică, şi, deci, comuniunea sau lipsa de comuniune cu ea. Acest principiu este valabil pentru persoane în raportul lor cu Biserica, dar şi pentru Bisericile Locale în raport cu Biserica Sobornicească (Catholicească). (pag. 262)
Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite.  Aşadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)

(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)

***
„Mă jur înaintea Sfintei şi Deofiinţă şi Închinatei Treimi, fără nici un vicleşug, să nu cuget şi să nu primesc nimic în afară de ceea ce învaţă Sfânta Biserică Sobornicească şi să nu mă împărtăşesc cu cel ce crede altfel, adică care nu mărturiseşte Dreapta Credinţă.” (pag. 63)

(Sursa: Sfîntul Ioan Damaschin – „Cuvânt despre Dreapta Credinţă” Ed. Doxologia,  Iaşi 2015)

Omul se sfinţeşte prin mărturisirea corectă a Credinţei. Cel care are Credinţa nefalsificată în Hristos, acela are în el în întregime toate harismele dumnezeieşti.    Fără Credinţa nefalsificată nu poate nimeni să mărturisească Credinţa şi să sufere martiriu, nu are harisme şi nu se poate mântui. (Mitropolitul Hierotheos Vlachos)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi…şi, deci, dezbinaţi de Biserică, schismatici sunt toţi cei care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii.

Unde nu există „Adevărul şi moştenirea Mărturisirii de Credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – şi, implicit, nici Preoţie, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
[1] Din procesul Sfântului Maxim Mărturisitorul
[2] Μία Αγία Καθολική και Αποστολική Εκκλησία
Mía Agía Katholikí kai Apostolikí Ekklisía
Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică

Sursa