Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion

În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână.
După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.
Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!
În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.
Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul  le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.
Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.
La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale… . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa.
Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.
După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus:  Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…

Traducere și adaptare: Lucian Filip

Sursa: http://www.johnsanidopoulos.com

Comentarii Patristice – Fuga în Egipt

Duminica după Nașterea Domnului (Fuga în Egipt – Ev. Matei 2, 13-23)

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul şi Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghiţite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze şi să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aştepte însutitele Sale daruri. Aşadar, a chemat din Babilon pe cei înţelepţi şi a trimis Sfânta Familie în Egipt. Am fost avertizaţi de la început să fim atenţi la ispite şi comploturi și le observăm încă de când a venit în scutece. Deci vezi încă de la naşterea Domnului Iisus un tiran furios care se împotriveşte, o familie care fuge şi o plecare dincolo de hotar. Deoarece nu a fost vorba despre vreo fărădelege pentru care familia Sa a fost exilată.

Şi tu, dacă ai probleme şi suferi numeroase încercări, nu trebuie să te tulburi. Să nu te aştepţi să fii răsplătit sau încoronat imediat pentru necazurile tale. Ci mai vârtos să ţii în minte exemplul suferinţei îndelungate a Maicii Pruncului, suportându-le pe toate cu nobleţe, ştiind că asemenea viaţă în pribegie este potrivită cu orânduirea lucrurilor duhovniceşti. Tu împărtăşeşti aceeaşi muncă nevoitoare pe care Fecioara Maria însăşi a gustat-o. Acelaşi lucru l-au făcut şi magii. Şi Fecioara Maria, şi magii doreau să se retragă în taină în rolul smerit al pribeagului. (Credincioşii sunt învăţaţi să ţină minte, în mijlocul ispitelor şi smintelilor, fuga Sfintei Familii în Egipt şi întoarcerea magilor pe alt drum – n.tr.)

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Fuga Sa nu a fost determinată de frică, ci de către ceea ce a venit prin taina profeţiei. Evanghelia a răsădit sămânţa, când a spus: Ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt. Şi mai departe, ca să se împlinească cele scrise: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).

Hristos a fugit pentru a întări adevărul Legii, credinţa în profeţie şi în mărturia psalmistului. Domnul Însuşi spune: Trebuia să se împlinească de către Mine toate cele scrise în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44). Hristos a fugit pentru noi, nu pentru El Însuşi. Hristos a fugit pentru ca, la timpul cuvenit, să slujească ca un iconom al Sfintei Liturghii. Hristos a fugit ca, prin dăruirea iertării Sale, să distrugă sursa abuzurilor venite şi să arate credinţa celor care vor să creadă. Şi, în final, Hristos a fugit pentru a ne dărui nouă credinţă statornică, chiar şi atunci când suntem nevoiţi să fugim, ştiind că în faţa persecuţiilor este mai bine să fugim, decât să ne lepădam de credinţă. Căci Petru pentru că nu a dorit să fugă de aceea s-a lepădat de Hristos iar Ioan, ca nu cumva să se lepede de Hristos, a fugit.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Irod a fost cel care căuta Pruncul sau oare diavolul a lucrat prin Irod? Când Irod însuşi s-a întâlnit cu magii, şi-a imaginat că aceştia au fugit de sub guvernatorii lor. Deoarece Hristos, deşi limitat de cerinţele vârstei Sale, hrănit la pieptul mamei Sale, stând liniştit, tăinuindu-Și cuvintele, incapabil să meargă, totuşi, a schimbat pe magi (care erau purtători ai stindardului diavolului) în cele mai evlavioase slugi. Diavolul a realizat imediat ce lucrare va înfăptui Hristos la vârsta deplină. Aşadar, a întors pe evrei împotriva Lui, viclean fiind, a îndemnat pe Irod să se ridice împotriva Pruncului Hristos. Acesta a sperat să-L priveze de viitoarea putere a Sa, a Crucii, stindardul marii biruinţe pentru lume. Diavolul a înţeles că Hristos în curând va restaura viaţa lumii întregi cu învăţătura şi cu puterea Sa. Chiar şi atunci când scâncea ca prunc, Iisus a luat în stăpânire această lume, de la cap la coadă. Aşa cum spunea şi profetul: căci, înainte ca băiatul să zică tată şi mamă, va lua toată bogăţia Damascului şi prada Samarie (Isaia 8, 4). Evreii înşişi dovedesc aceasta când spun: Iată cum toată lumea merge după El (Ioan 12, 19).

(Petru Hrisologul, Predici 150, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Mergi în pământul Egiptului.Căci Domnul, ca un doctor, a fugit în Egipt pentru a-l cerceta, deoarece lâncezea în greşeli, nu pentru că ar fi vrut să rămână acolo. La prima vedere, se presupune că El a fugit în Egipt de furia lui Irod. Înţelesul tălmăcit este că a fugit în vederea alungării demonilor din Egiptul întunecat de greşeli, aşa cum Isaia mărturiseşte când spune: Iată Domnul ajunge în Egipt, aşezat pe nor uşor, iar idolii Egiptului vor cădea (Isaia 19, 1).

Nu vezi că mai apoi nu dorea să evite moartea, ci ajunge în Egipt pentru a distruge idolii ucigași? Acesta este singurul moment când Domnul a călătorit în Egipt. Trebuie menţionat, de altfel, de ce a fugit în Egipt în timpul nopţii şi s-a întors în timpul zilei. Aceasta pentru că, atunci când a fugit, a fugit de persecuția lui Irod iar de întors a făcut-o după ce Irod a murit. Noaptea simbolizează întinderea furiei persecuţiei, pe când ziua reprezintă o liniştire a acesteia.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Sfintei Fecioare Maria, care nu a trecut niciodată dincolo de pragul casei sale, i-a fost poruncit să sufere această încercare pentru binele binecuvântatei naşteri şi pentru neîncetatul ei urcuş duhovnicesc. Nu este copleşitor? Pe când Palestina complotează şi încearcă să ducă la capăt o conspiraţie împotriva lui Iisus, Egiptul este cel care Îl primeşte şi Îl protejează pe Cel pentru care sunt planificate comploturile! Aceasta este amintită de Patriarhul Iacob, care de asemenea a căutat ajutor în Egipt (Facerea 45, 25 – 46, 7), anticipând venirea Domnului nostru în acest pământ.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Hristos a făgăduit că se va întrupa, că va trece prin viaţă, că va propovădui slava împărăţiei cerurilor, că va propovădui credinţa şi că, prin puterea cuvântului Său, va alunga pe demoni. A făgăduit că va da orbilor vedere, umblare şchiopilor, vorbire muţilor, auzire surzilor iar morţilor iertare de păcate şi înviere. Toate aceste lucruri le-a făgăduit prin Lege şi profeţi. Aşadar, trebuia ca Hristos, când avea să devină adult, să nu fugă de moartea pe care a evitat-o ca Prunc.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Există şi altceva valoros de remarcat, un prim fapt cu privire la magi şi altul referitor la Prunc. Întrebarea este: de ce magii nu au rămas cu Pruncul? Şi de ce Pruncul nu a rămas în Betleem? Toţi au fost obligaţi să fugă imediat după ce au fost primiţi cu bucurie: magii în Persia şi Sfânta Familie în Egipt. De ce? Aceasta merită o analiză mai profundă. Minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu nu prezenta încredere dacă nu se întrupa Fiul lui Dumnezeu. Dacă Iisus cădea în mâinile lui Irod, viaţa Sa putea fi îndepărtată prin ucidere. Multe circumstanțe au fost hotărâte providenţial în istoria umanităţii. Chiar dacă trupul Pruncului Hristos era în pericol, unii au îndrăznit să gândească că Acesta nu şi-a asumat trupul nostru uman şi că venirea Lui a fost ca a unei fantome. Aceste idei lipsite de credinţă îi distrug în cele din urmă pe cei care nu mărturisesc că Dumnezeu a venit la noi în trup, acesta devenind trupul dumnezeirii Sale.

Conform celor înţelepţi, magii au fost trimişi repede în patria lor, însărcinaţi să transmită învăţătura în pământul perşilor, zădărnicind nebunia regelui. Acestuia din urmă i s-a permis ocazia să înţeleagă faptul că punea la cale lucruri imposibile, împotriva profeţiei şi că, în cele din urmă, trebuia să îşi înăbuşe furia şi să renunţe la complotul să nebun. Este în puterea Domnului nu doar să-şi supună duşmanii, ci să o facă cu atât de multă uşurinţă, inducând în eroare pe cei vicleni într-un mod specific doar atotputerniciei lui Dumnezeu. În acelaşi mod, şi egiptenii au fost duşi în eroare odinioară (în vremea lui Moise – n.tr.; cf. I Samuel 6, 6 LXX), averea lor a fost cedată în secret şi din iconomia şi cu puterea lui Dumnezeu s-a săvârşit minunea cu ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Lui Iosif, prin urmare, i s-a poruncit să îngăduie acest copil despre care Isaia a spus: Căci Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umerii Lui (Isaia 9, 6).

El spunea un Fiu s-a dat nouă pentru că Hristos Domnul s-a născut prunc şi a fost numit Fiu al lui Iosif şi al Mariei. Referitor la fuga lor în Egipt, Isaia a profeţit acestea când a spus: Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt (Isaia 19, 1). Prin aceste cuvinte, făgăduinţa întrupării Domnului a fost limpede descoperită şi dată pe faţă. De vreme ce Domnul Însuşi este invocat ca Răsăritul cel de Sus, Soarele Dreptăţii, (Maleahi 3, 20; Luca 1, 78) este subînțeles că vine pe nor uşor. Prin aceasta, Isaia se referă la faptul că El vine într-un trup preschimbat, trup fără de păcat şi prin care şi-a acoperit lumina slavei Sale în învelişul norului trupului Său.

Osea, de asemenea, marchează acest moment când spune: Regele lui Israel va pieri. Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam. Şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 10, 15-11, 1).

După ce, în perioada Egiptului Antic, păcatul s-a înmulţit, după multe încercări îngăduite de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, înduioşat de credinţa poporului faţă de El, a trimis pe Fiul Său în Egipt. A făcut acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, poate acum să-L primească pe Hristos, nădejdea mântuirii noastre. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu arătată prin venirea Fiului Său!

Egiptul vechi, care sub Faraon, a stat împotriva lui Dumnezeu cu încăpăţânare, devine acum martorul şi casa lui Hristos. Milostivirea lui Dumnezeu faţă de Egipt a fost arătată asupra magilor care au dorit să-l cunoască pe Hristos Domnul. Pentru că, deşi magii au îndrăznit să se împotrivească bunătății divine, în vremea lui Moise, acum, văzând doar o singură stea pe cer, au crezut în Fiul lui Dumnezeu. Magicienii mândri erau daţi spre pedepsire pentru lipsa lor de credinţă. Ceilalți au fost duşi spre slavă prin credinţă, din moment ce au crezut că Dumnezeu s-a întrupat, Dumnezeu pe care magii de origine egipteană nu doreau să-L recunoască în măreţia Sa divină.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Din dorinţa de a-L distruge pe Mântuitorul lumii, Irod a trimis cuvânt la Betleem şi a poruncit ca toţi copiii de doi ani şi mai în jos să fie ucişi, reprezentând vârsta pe care a auzit-o de la magi. A bănuit că prin porunca sa îl va ucide pe Domnul însuşi, izvorul vieţii. Sfântul Duh cunoştea această răutate a lui Irod. Solomon, vorbind poporului credincios, spune: Care va da pe fratele meu, cel care suge la sânul mamei sale? (Cântarea Cântărilor 8, 1) Mai mult, prin: „Care va da?” subliniază că Irod nu avea nici o putere asupra Lui, El fiind Domnul şi împăratul puterilor. Aşadar, Domnul a vorbit în chip adevărat când a mărturisit despre El prin acelaşi Solomon, care zice: „Atunci mă vor căuta, dar nu mă vor afla. Pentru că au urât înţelepciunea şi n-au luat aminte la Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au dispreţuit” (Pildele lui Solomon 1, 28-30).

Regele David, luminat de Duhul Sfânt, spunea: Tu eşti singurul care m-ai născut, eşti nădejdea mea, din pântecele maicii mele…Tu eşti acoperitorul meu (Psalmul 70, 6).

Moise spune, de asemenea, că Hristos Domnul, prunc fiind, nu putea fi ucis. A mărturisit aceasta cu cuvintele sale: Să nu fierbi iedul în laptele mamei Sale (Ieşirea 23, 19). Prin această afirmaţie, Moise relevă perspectiva că Hristos Domnul nostru este adevăratul Miel al Domnului, care va să sufere la vremea rânduită.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De ce Hristos a făcut aceasta? El este judecătorul gândurilor şi cercetătorul cugetului nostru. De ce i-a părăsit pe cei căutaţi din cauza Lui, fapt ştiut de El că vor fi ucişi, pentru El? El s-a născut rege, împăratul tuturor – cum, dar, a neglijat pe cei care purtau stindardul nevinovăției Sale? De ce a desconsiderat o armată de copii de aceeaşi vârstă cu El? De ce, aşadar, i-a abandonat pe acei care, din acelaşi leagăn cu el, au fost tăiaţi precum o pradă? S-a întâmplat aceasta pentru ca El, care va deveni singurul împărat să se întoarcă împotriva forţelor tuturor duşmanilor? Fraţilor, Hristos nu a dispreţuit pe cei din acelaşi leagăn cu El, însă le-a grăbit viaţa şi le-a garantat că vor merge pe calea slavei înainte de a-şi trăi viaţa. El le-a dat posibilitatea să guste slava fără a se osteni. Le-a dăruit cununa înainte ca trupurile lor să crească. A fost dorinţa lui Hristos să evite păcatele în cinstea virtuţii, să se bucure de Rai înaintea petrecerii vieţii pe pământ şi să fie părtaşi la viaţa cerească imediat. Aşadar, Hristos a fost cel care a trimis ostaşii înainte. Nu i-a abandonat. El i-a adunat în rândurile Sale. Nu i-a lăsat în urmă.

(Petru Hrisologul, Predici 152, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

În Betleem, prin urmare, toţi copiii au fost ucişi. Copiii nevinovaţi care au murit atunci pentru binele lui Hristos au devenit primii martiri. David se referă la ei când spune: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Psalmul 8, 2). … Căci în această persecuţie, chiar şi pruncii mici şi cei care alăptau au fost ucişi pentru Hristos şi au ajuns la lauda desăvârşită a martiriului. Nelegiuitul Irod, între timp, a fost omorât, omul care a pus mâna pe regat ca să se apere de Împăratul cerului. Aşadar, acei copii binecuvântaţi au meritul deplin faţă de alţii. Au fost primii care au fost vrednici să moară în numele lui Hristos.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Irod a dat poruncă ca nu doar copii din Betleem, ci şi cei din împrejurimile oraşului să fie ucişi, gândind că printre mulţimea acelora ucişi se va găsi şi cel căutat. Acesta a poruncit să fie ucişi cei de doi ani şi mai în jos. El a calculat cât timp a trecut de la întruparea Domnului, luând în considerare timpul petrecut de magii în călătoria lor şi cel pe care l-a petrecut pe tron. Însă Hristos a fost luat din Betleem odată ce noaptea sosise. Nu poate fi posibil ca naşterea Domnului să fie cauza uciderii pruncilor. Însă, divulgarea uciderii pruncilor de către Irod a marcat începutul unui lung lanţ de nelegiuiri. Chiar şi cei care L-au răstignit pe Hristos nu erau atât de înrăiţi în momentul arestării lui Hristos. Mai curând, au devenit astfel în momentul când s-au angajat să-L ucidă pe Hristos. Şi totuşi, pentru binele lui Hristos, pruncii vor primi răsplată prin martiriul lor.

(Teodor de Mopsuestia, Fragment 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 17-18) Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.

Glas s-a auzit în Rama(Ieremia 31, 15; 40, 1). Rama a fost oraşul lui Saul. Saul era din seminţia lui Veniamin, fiul Rahelei, al cărei mormânt se află în Betleem, unde aceste fapte nelegiuite s-au săvârşit. Prin urmare, pruncii au fost ucişi în Betleem, unde dăinuieşte mormântul Rahelei. De aceea, Rahela este înfăţişată ca plângând pe copii (Facerea 35, 16-20). Înțelesul „plânsului” se descoperă a fi lacrimile pruncilor; apoi, înțelesul „plânsului” se arată a fi jalea mamelor. Copiii plângeau pentru că au fost separaţi de propriile lor mame. Acestea se tânguiau pentru că au fost lipsite de copii, inima fiindu-le străpunsă pentru despărţirea de ei. Şi este posibil de observat o mai mare amărăciune a mamelor care au rămas decât a copiilor ucişi. Pentru că pruncii au suferit un singur moment de durere, fiind separaţi de mamele lor, nu pentru că au fost conduşi spre moarte. Aceştia nu au simţit teama de moarte. Mamele însă, au experimentat o suferință dublă: în primul rând, şi-au văzut proprii copii daţi la moarte, iar în cel de-al doilea rând, copiii au fost smulşi din braţele mamelor. Pentru copii, moartea a adus binecuvântare durerii lor, pentru mame însă, memoria pruncilor continuă să înnoiască tânguirea.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 19) După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt.

După moartea lui Irod, Iosif a fost înştiinţat de înger să se întoarcă în Iudeea cu pruncul şi mama Sa. Când s-a întors, a auzit că domneşte Arhelau, fiul lui Irod. S-a temut să meargă, dar îngerul Domnului l-a îndemnat să treacă în părțile Galileii şi au locuit în oraşul Nazaret… Iosif se aseamănă cu apostolii lui Hristos, cărora le-a încredinţat sarcina răspândirii veştii despre El. Asemănător a ceea ce s-a întâmplat cu Iosif, după moartea lui Irod, apostolii au trebuit să facă faţă aceluiași gen de oameni care au cauzat suferinţă Domnului Hristos. Apostolilor le-a fost poruncit să predice iudeilor, trimişi fiind pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Însă, când au văzut că puterea rămânea în mâinile necredinţei moştenite (hereditariae infidelitatis– n.tr.), s-au temut şi s-au retras.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 2, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 20, 21-22) Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.

Poţi observa de ce Iosif nu a fost ales soţul Mariei, ci însoţitorul acesteia? Când s-a dus şi s-a întors din Egipt, cine ar fi însoţit-o în aceste grele încercări, dacă nu era căsătorită? Pentru că într-adevăr, la prima vedere, Maria avea grijă de prunc şi Iosif o supraveghea. De fapt, însă, Pruncul avea grijă de mamă şi Iosif era supravegheat… Nici nu era binecuvântarea Fiului de a avea o aşa mamă, ci binecuvântată era ea, de a avea un aşa Fiu. Fecioara Maria îşi spunea: Iată, de cum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

Poţi să remarci alternarea între detaşare şi tensiune? Iosif a lăsat pământul străin şi s-a întors în pământul strămoşilor lui, văzând uciderea pruncilor în faptă. Părăsind casa din Betleem, el constată din nou urmele pericolului anterior. Aude că fiul tiranului Irod este viu şi domneşte ca rege. Cum era posibil ca Arhelau să fie rege al Iudeii când Ponţiu Pilat era la putere? Moartea lui Irod se produsese recent, iar regatul nu fusese încă împărţit. Dar, înainte ca Irod să moară, fiul său i-a luat locul la putere…dar dacă Iosif s-a temut să meargă în Iudeea, spun ei, din pricina lui Arhelau, trebuia să fie prevăzător în egală măsură în Galileea din cauza lui Irod Antipa. Dar să lăsăm necercetat de acum restul întrebării privitoare la schimbarea locului reşedinţei sale, pentru că fiecare impuls i-a dus departe de Betleem şi hotarele sale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

După uciderea pruncilor, tânărul Arhelau era convins că nu va avea de ce să se teamă. Pruncii din Betleem şi Cel pe care îl căutau au fost eliminaţi prin ucidere. După ce a văzut modul cum a murit tatăl său, Arhelau a devenit mai conştient de ceea ce s-a petrecut şi mult mai sârguincios în lupta cu fărădelegea. De aceea, Iosif, datorită pericolului, a lăsat Iudeea pentru Nazaret, dar, în acelaşi timp, avea multă dragoste pentru casa sa. Şi, pentru a fi mai sigur, a primit poruncă de la înger despre aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Dacă acest verset putea fi găsit în Scriptură, el nu ar fi zis: „pentru că s-a spus de profeţi”, dar putea spune mai clar: „Pentru că s-a spus de un profet”. În cazul nostru, vorbind despre profeţi în general, ne-a arătat că nu a luat cuvintele din Scriptură, ci mai curând a făcut aluzii la sensul din Scriptură. „Nazarinean” are înţeles de „sfânt”. Fiecare carte din Scriptură atestă că Domnul era „sfânt”. Putem vedea în alt mod ceea ce s-a scris… în evreieşte, la Isaia: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei, un nazarinean din rădăcinile lui (Isaia 11, 1).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1, 2, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Domnul şi Mântuitorul nostru este numit „nazarinean” ca şi numele locului, oraşul Nazaret, ca şi ritualul Legii. Cei care sunt numiţi nazirei, conform Legii, făgăduiesc Domnului fecioria vieţii, menţinând jurământul prin pletele capului, pe care autoritatea Legii îi obligă să le ofere ca jertfă (Numeri 6). Prin urmare, pentru că Hristos este Stăpânul şi conducătorul fiecărui act de sfinţenie şi credinţă, Cel care a spus prin prooroc: Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7), nu era nedrept să fie numit „nazireu”. El a fost Cel care, urmând adevărul din Lege, a oferit ca ofrandă Tatălui, propriul Său Trup. David psalmistul vorbeşte despre această ofrandă când a spus despre Domnul, Cum s-a jurat Domnului şi a făgăduit Dumnezeului lui Iacob (Psalmul 131, 2). Domnul s-a arătat El Însuşi ca nazireu la timpul când s-a întrupat.

(Cromațius, Tratat la Matei 7, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Rădăcina cuvântului „nazarinean” poate fi interpretată ca însemnând „sfânt” sau, conform unora, „floare”, aceasta fiind denumirea găsită în mai multe locuri. Căci Daniil Proorocul îl numeşte pe El „Sfânt” sau Sfântul sfinţilor. De asemenea, găsim în Isaia cuvintele: O mlădiţă din tulpina lui Iesei va ieşi şi un lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11, 1). Chiar şi Domnul spune despre El în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea din câmpie, crinul din văi” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Când spune „prin profeţi” nu „printr-un profet”, el clarifică un termen nederivat de la vreo autoritate profetică precisă. El vorbeşte în urma tuturor înţelesurilor presupuse pe care le-a adunat de la profeţi. Căci Iisus a fost denumit „nazarinean” de toţi profeţii, pentru că este sfânt sau poate a citat alţi profeţi făcând aceste aserţiuni, pe care nu-i recunoaştem drept canonici. Şi, având în vedere că s-a profeţit acest lucru, Sfântul Apostol Filip subliniază clar aceasta, când îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Aşadar, ştiind că a fost profeţit, răspunsul lui Natanael a fost o confirmare a acestui lucru: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

Duminica după Nasterea Domnului – Sfântul Nicolae Velimirovici

„După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată, pentru că nu sunt”.

După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, şi i-a zis: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”.

Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema”. Matei 2:13-23

“Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea faţei Lui şi inima egiptenilor se topeşte în ei.” (Isaia 19:1). Marele prooroc Isaia descrie în acest chip întâmplarea care se află în Evanghelia de astăzi. Aceasta este fuga dinaintea sabiei lui Irod, fuga Domnului dinaintea slugii Sale, a întregii înţelepciuni dinaintea păcatului, a celui puternic dinaintea celui slab.

Pe cine ar trebui să vedem noi ca fiind acest “nor uşor” pe care vine Domnul în Egipt? Pe Maica Domnului. Ea era uşoară prin lipsa păcatului, prin lipsa blestemului, pentru frumuseţea întregii înţelepciuni şi a bogatei binecuvântări a lui Dumnezeu. În trup, dar parcă nu era în trup; ca un nor, dar un nor uşor. Dumnezeu a mers înaintea iudeilor ca un stâlp de nor (Ieşirea 13:22), ducându-Şi poporul afară din Egipt; şi iată, acum Dumnezeu merge pe un nor uşor către Egipt, fugind de sabia aceluiaşi popor.

De ce fuge Dătătorul de viaţă dinaintea oamenilor muritori? Nu s-ar putea rândui lucrul acesta într-un chip mai grabnic şi mai simplu? N-ar putea Dumnezeu, Domnul vieţii şi al morţii, să poruncească unui înger să ia sufletul Împăratului Irod, în loc să-i poruncească lui Iosif să fugă de Irod tocmai în Egipt? Atotputernicul Dumnezeu ar fi putut face aceasta, dar ce ar fi folosit? Poate ar fi fost mai lesnicios de înţeles pentru mintea noastră omenească înceată, dar ar fi încălcat cea mai înţeleaptă rânduială a mântuirii noastre.

Cum ar fi putut vădi Evanghelia stricăciunea firii omului din pricina păcatelor şi să arate lămurit trebuinţa mântuirii omului prin lucrarea nemijlocită a lui Dumnezeu, dacă, în acea noapte, Dumnezeu ar fi pus capăt lucrărilor celor rele ale lui Irod prin moarte? Prăpastia păcatului în care căzuseră oamenii, înstrăinându-se de adevăratul Dumnezeu, cum ar fi putut să lămurească pe orbii cei duhovniceşti, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Însuşi Dumnezeu să fugă dinaintea oamenilor?

Îndată ce dreptmăritorii din depărtări, craii de la răsărit, plecaseră din Betleem, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerii Domnului veghează neîncetat, păzind pe sfântul Prunc, ca să nu se întâmple Lui un astfel de rău. Ei, care I-au slujit Lui de la zidirea lumii în Împărăţia veşnică, Îi slujesc Lui şi acum, în împărăţia cea vremelnică. Ei se minunează într-una cum, Domnul cel fără de moarte a binevoit să Se îmbrace în trup muritor, liber în faţa miilor de primejdii; cum Împăratul S-a făcut rob – chip de rob luând (Filipeni 2:7).

Iată, îngerii vin iarăşi printre oameni şi viază printre ei, dar ei sunt nevăzuţi şi în sensul nostru, fără de trup. Şi atunci când ei se arată întrupaţi în faţa oamenilor, arătarea lor este de scurtă şi trupul lor ceresc nu este la fel ca trupul nostru pământesc, care poate fi rănit sau ucis. Cu toate acestea, Hristos S-a născut într-un trup adevărat, pământesc, care poate fi rănit şi ucis. Aşadar El fuge dinaintea sabiei, de aceea putem vedea că El era într-adevăr om şi nu o viziune, după cum socoteau unii eretici. Şi de aici, arătarea repetată a îngerilor şi de aici, ocrotirea cu mare purtare de grijă a Lui, ca Prunc neputincios.

“Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă”.

Îngerul vorbeşte despre viitor. Aceasta înseamnă că Irod nu s-a apucat încă de nici o lucrare împotriva Pruncului celui viu. Dar Irod poartă în inima sa frică neschimbată faţă de Prunc, şi are de gând să-L ucidă. Totuşi, nimeni din lume nu-i cunoaşte încă gândul ascuns, dar gândurile oamenilor sunt o carte deschisă pentru Dumnezeu, pe care El o citeşte cu lesniciune. Numai Dumnezeu ştie ce are Irod în minte împotriva lui Iisus. El singur poate să arate ascunzişul minţii bolnave a lui Irod. Dumnezeu i l-a făcut cunoscut lui Iosif prin îngerul Lui şi Iosif, cu ascultare, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a fugit în Egipt, ca să se împlinească cele spuse de către proorocul:

“Din Egipt am chemat pe Fiul meu”. (cf. Osea 11:1).

Desigur, aceasta nu s-a întâmplat din pricină că proorocul Osea a spus că aşa va fi; el a spus aceasta fiindcă a văzut mai înainte aceasta, fiind insuflat. De aceea, Evanghelistul spune acum: Ca să se împlinească ca şi cum ar zice că s-a împlinit. Aşa cum nimic din Sfânta Evanghelie nu este la întâmplare, Evanghelistul foloseşte dinadins un chip sau altul de a grăi. Este Voia lui Dumnezeu ca să dăm crezare Proorocilor Săi bineplăcuţi şi râvnitori din Vechiul Testament.

Este Voia lui Dumnezeu ca să aflăm noi că El împlineşte rugăciunea plăcuţilor Lui, aşa cum ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi Voia Lui. Atunci când oamenii Îl ascultă pe Dumnezeu şi Dumnezeu îi ascultă pe oameni. Nici un om muritor nu-L poate întrece pe Dumnezeu în slujirea supusă a oamenilor, când oamenii slujesc lui Dumnezeu întru ascultare.

Ceea ce au spus proorocii despre Hristos de mult, aceasta a spus chiar Dumnezeu. Ei au luat ceea ce era de la Dumnezeu şi au dat lumii. Ei nu au spus nimic de la ei şi nu şi le-au socotit ca ale lor, pentru că le primiseră de la Dumnezeu.

De aceea Dumnezeu a dat aceasta slujitorilor Săi credincioşi şi de aceea El acum îi preamăreşte pe ei, insuflându-l pe Evanghelist ca să scrie ceea ce Proorocul a spus ca să se împlinească. În felul acesta scriu Apostolii şi Evangheliştii Noul Testament. Dumnezeu Se bucură aducând bucurie slujitorilor Săi ascultători: Dumnezeu Se slăveşte slăvind pe slujitorii Săi râvnitori şi smeriţi.

“Ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt” îi porunceşte lui Iosif îngerul lui Dumnezeu. De ce tocmai în Egipt? De ce spune că anume în Egipt? De ce nu în vreo ţară care era mai la îndemână, cum ar fi Siria? Damascul nu se afla în împărăţia lui Irod. Sau către Moab? Sau în vreo provincie din preajmă, unde nu putea să ajungă Irod? Egiptul se află la mare depărtare. Astăzi, pentru a ajunge de la Ierusalim până la hotarul cu Egiptul, se merge cu trenul o zi de vară întreagă şi se mai merge o jumătate de zi pe deasupra până la Cairo unde, după Predanie, s-a aşezat sfânta Familie.

Câte zile întregi le-or fi trebuit pentru a traversa pustiul nisipos de la Gaza până la istm, unde se află astăzi canalul? Cineva ar putea călători până în Siria şi înapoi, de câteva ori, în timp ce altcineva cu greu ar putea să ajungă pe jos până la Cairo. De ce Dumnezeu nu i-a dat înştiinţare Proorocului ca să afle adăpost pentru Mântuitor cât mai aproape cu putinţă de Iudeea? De ce a trebuit să împlinească întocmai spusele Proorocului Său? De ce a îngăduit Pruncului Iisus şi mamei Sale, pe care tocmai Îl adusese pe lume, să pornească într-o călătorie atât de lungă?

Atât de repede gândim cu mintea noastră şi punem întrebări fără rost! Punând asemenea întrebări, uităm că rânduiala mântuirii oamenilor a fost făcută chiar de către Sfânta Treime şi nici o greşeală nu se poate afla în această rânduială. Împlinind cele spuse de Proorocul, Dumnezeu nu împlineşte cuvântul Proorocului, ci pe al Său. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, Dumnezeu a avut în vedere mai multe scopuri, aşa cum se întâmplă cu tot ceea ce face El.

Noi, oamenii, atunci când facem ceva, rareori avem în vedere mai mult de un singur scop, iar Dumnezeu rareori are în vedere un singur scop, atunci când săvărşeşte o lucrare. Putem spune deschis că El, în înţelepciunea Sa atotcuprinzătoare, are multe scopuri în fiecare dintre lucrările Sale. Trimiţându-L pe Iisus în Egipt, scopul lui Dumnezeu a fost, înainte de orice altceva, să apere viaţa Fiului Său de uciderea care urma să înceapă în Betleem.

Pe lângă aceasta, Dumnezeu a avut în vedere multe alte lucruri. Când fiii lui Iacov, din zavistie, au vrut să-l ucidă pe fratele lor Iosif, atunci Iosif nu a aflat adăpost în Egipt? Acum, când Irod, tot din zavistie, vrea să-L ucidă pe Iisus, El află adăpost tot în Egipt. În felul acesta, Dumnezeu a căutat să repete aceeaşi lecţie pentru iudeii cei cu inima învârtoşată.

Mândrindu-se cu neprihănirea şi cu credinţa lor într-un singur Dumnezeu Cel viu, iudeii se grăbesc, din zavistie, să-l ucidă pe cel mai curat dintre cei curaţi şi El fuge de ei şi află, ca şi Iosif înaintea Lui, un adăpost lipsit de primejdii pentru vieţuirea Sa în Egipt, un loc atât de urât şi defăimat de către iudei. Doamne, Egiptul cel urât şi batjocorit primeşte sub acoperiş pe Mesia, pe care Ierusalimul cel mândru şi “prea înţelept” se grăbeşte să-L ucidă cu sabia. Dumnezeu a dat iudeilor această lecţie prima dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, prin tânărul şi înţeleptul Iosif, şi acum El o repetă ca să arate neîndreptarea poporului iudeu. În Egiptul cel stricăcios, unde oamenii se închinau crocodililor, întreaga înţelepciune şi curăţia şi-au aflat ascunziş de prigoana bărbaţilor din Ierusalim, care se mândreau cu credinţa lor în Dumnezeul Cel Preaînalt. Situaţia a fost aceeaşi atât în zilele strămoşului nostru Iacov, cât şi acum, în zilele lui Irod. Dumnezeu caută să arate aceasta iudeilor, trimiţând Pruncul să afle adăpost în Egipt. Şi astfel El Îl trimite în Egipt şi nu în Damasc sau în altă parte.

(Zigabenus spune: “El a fost trimis în Egipt căci Babilonul şi Egiptul, mai mult decât oricare alte părţi din lume, erau mistuite de stricăciune. De aceea El trimite craii de la răsărit şi merge El Însuşi în Egipt, dorind să întoarcă pe calea adevărului pe fiecare. În felul acesta, El îi învaţă şi pe ei, şi pe noi, că cel credincios trebuie, chiar dintru început, să se aştepte la suferinţă.”)

Se mai poate face o altă asemănare plină de învăţăminte, între binefăcătorul Iosif şi Domnul Iisus. Aşa cum Iosif, care a fost mai înainte prigonit pentru curăţia sa, se face, cu ajutorul lui Dumnezeu, ocrotitorul Egiptului şi al vrăşmaşilor săi, pentru care s-a făcut ca un frate, tot aşa şi prigonitul Iisus va fi ocrotitorul şi Dătătorul Pâinii vieţii, atât în Egipt, cât şi în Israel şi peste tot în lume. Acum Ierusalimul Îl ucide cu pietre, dar, la vremea Sa, El va răsplăti Ierusalimul cu pâine.

Mai este încă o învăţătură. Faraon poruncise odinioară să fie ucişi toţi pruncii iudei de parte bărbătească. Dar pe cel pe care Dumnezeu îl alesese să fie cârmuitorul poporului iudeu şi eliberatorul lor, Moise după nume, Faraon nu numai că nu a putut să-l ucidă, ci, fără ştirea lui, l-a luat la curtea sa, unde l-a hrănit şi l-a învăţat. Acum Irod porunceşte uciderea tuturor pruncilor din Betleem, pentru a-L ucide pe Pruncul Iisus. Dar Dumnezeu L-a făcut pe Iisus Cârmuitorul poporului Său, şi Împăratul lor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.

Nu numai că mâna lui Irod nu a fost în stare să-L atingă pe Cel pe care voia să-L ucidă, dar Irod împreună cu iudeii fără de Dumnezeu din Ierusalim, se făcuseră deja ţărână când Domnul Iisus Cel înviat era slăvit în cer şi pe pământ ca Împărat al împăraţilor… Şi aceasta poate fi o lecţie pentru noi că, atunci când ne punem sub paza lui Dumnezeu, mâna omului nu ne poate atinge.

Şi mai este încă o lecţie. Odinioară, Dumnezeu l-a trimis pe Israel să caute hrană în Egipt. Dar poporul lui Israel s-a făcut nemulţumitor şi neascultător, şi a început să părăsească curăţia credinţei lor şi să primească păgânismul egiptean, căzând pradă întunecimii Egiptului şi desfrânării egiptene. Dumnezeu Şi-a scos poporul Său din Egipt, dându-le un cârmuitor în persoana lui Moise şi făcând minuni fără de număr în priveliştea poporului Său.

Dumnezeu le-a dat mâncare şi băutură în pustie şi vreme de 40 de zile poporul a cârtit împotriva lui, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Dumnezeu a dus poporul Său în Pământul Făgăduinţei, scoţând afară pe toţi vrăjmaşii lor şi punând rânduială, pregătindu-l şi îmbogăţindu-l. Dar fiii lui Israel au cârtit într-una împotriva lui Dumnezeu, cu nerecunoştinţă şi neascultare. Domnul Iisus, dimpotrivă, a fugit prin deşert către Egipt, fără nici o tânguire, a vieţuit în sărăcie în acest pământ străin, şi S-a întors prin pustie în Israel fără nici o tânguire, fără vreun gând de împotrivire faţă de Tatăl ceresc.El, împreună cu Preasfânta Lui Mamă şi cu dreptul Iosif, au strâns într-o vreme scurtă întreaga istorie a suferinţelor iudeilor cu inimile pline de recunoştinţă, dragoste şi ascultare faţă de Prea-Înaltul, ca o mustrare pentru poporul lui Israel, cel îndărătnic şi neascultător, şi ca un exemplu pentru noi toţi.

La urma urmei, există o pricină însemnată din punct de vedere general, omenesc, pentru care Domnul Iisus a mers în Egipt şi nu în vreo altă ţară. El nu Şi-a început menirea pământească doar la vârsta de treizeci de ani, când Şi-a deschis sfânta Sa gură şi a început să propovăduiască. El şi-a început menirea Sa la zămislire. La zămislirea Sa de către Duhul Sfânt, El avea deja un următor. Acest următor era Maica Domnului cea sfântă. Crezuse Iosif în Hristos înainte de naşterea Lui? Naşterea Lui nu a deschis cerul păstorilor şi nu a pus în craii de la răsărit adevăr, rugăciune şi nemurire din destul? Nu s-a despărţit Irod şi nu a stat împotriva Lui împreună cu cârmuitorii învârtoşaţi şi cu cărturarii Ierusalimului, pe când El Se afla încă în iesle?

Chiar de la zămislire, El s-a făcut piatra din capul unghiului pentru palatul mântuirii şi o piatră de încercare pentru alţii. Chiar de la zămislire, oamenii din jurul său au început să se împartă în oi şi capre. Mai presus de toate, Maria şi Iosif au avut despre El păreri diferite pentru scurtă vreme. În timp ce Maria ştia că El era rodul Duhului Sfânt, Iosif a crezut că El era rodul păcatului. Aceste păreri potrivnice au fost pentru puţină vreme. Dar împărţirea care s-a făcut la naşterea Sa între, pe de o parte, păstorii şi craii de la răsărit, şi Irod şi înţelepţii Ierusalimului, pe de altă parte, nu a ajuns niciodată la un sfârşit.

El a venit să semene şi în acelaşi timp să risipească. Şi El a început aceasă lucrare de la zămislirea Sa în trup omenesc, până la moartea şi Învierea Sa slăvită, şi de la Învierea Sa până astăzi, şi din această zi până la Judecata de Apoi. El nu a venit în lumea aceasta pentru a fi gânditor. El a intrat în drama vieţii omului, la fel ca şi în întunecimea Egiptului, pentru a fi lumină şi cârmuitor, cugetător şi lucrător, jertfă şi biruitor. Cu adevărat, El Şi-a început lucrarea în lume în clipa în care vestitorul Său, marele Arhanghel Gavriil, a coborât la Nazaret şi I-a anunţat venirea.

Şi astfel trebuie să se vadă, în fuga Sa în Egipt, nu numai o fugă pentru a Se mântui pe Sine, ci una îndreptată mai mult către mântuirea tuturor oamenilor – către o mare lucrare în planul mântuirii generale. Care este această lucrare? Este cunoaşterea, cunoaşterea nemijlocită a neamului hamitic. El S-a născut în neamul semiţilor; totuşi, menirea Sa nu a fost numai pentru un singur neam, ci pentru toţi oamenii. El trebuia să cunoască toate cele trei neamuri principale de oameni; şi aşa a făcut. Semiţii se aflau în Iudeea. Hamiţii se aflau în Egipt. Unde a cunoscut El cel de-al treilea neam – iafetiţii? Romanii – iafetiţii după neam – nu stăpâneau în Egipt? Şi toată Asia Mică şi Africa din vremea lui Alexandru cel Mare şi după aceea, nu erau pline de greci? În afară de aceasta, tot Vechiul Testament nu era scris într-o limbă iafetită – în limba greacă? Şi Pilat, care L-a osândit la moarte, şi căpetenia gărzii de pe Golgota, care L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu – nu erau şi ei iafetiţi? Hamiţii au fost blestemaţi de către strămoşul nostru Noe pentru păcatul lui Ham, că nu l-a respectat pe tatăl său (Facerea 9:22-27), dar semiţii şi iafetiţii au fost binecuvântaţi.

Dar, când El a venit în lume, Domnul nu a făcut nici o deosebire între cei blestemaţi şi cei binecuvântaţi, fiindcă toţi oamenii de pe pământ se află sub blestem şi toţi au fost prinşi în cursa păcatului şi a morţii. În afară de această cunoaştere nemijlocită cu hamiţii de la începutul copilăriei Sale, Hristos a mai avut legătură cu ei mai târziu, ca învăţător şi tămăduitor, în provinciile Tirului şi Sidonului (Marcu 7:24; cf. Marcu 3:8).

Dacă cineva s-ar fi întrebat cum ar fi fost de folos Pruncul Iisus urmaşilor lui Ham din Egipt, pe vremea când El nici nu era în stare să vorbească, nici să facă minuni, s-ar putea ivi întrebarea: a fost măcar o singură clipă la începutul vieţii lui Iisus în care El nu vorbea – nu întotdeauna este nevoie să se vorbească cu limba – dar făcea minuni? Soarele nu are limbă, dar el spune o mulţime de lucruri în fiecare zi celor care sunt în stare să audă; şi nu are mâini ca să facă minuni, dar face minuni în fiecare zi pentru cei care sunt în stare să vadă. Noi muritorii nu putem măsura sau preţui întreaga înrâurire, pe care a avut-o Pruncul Iisus asupra Egiptului, dar fără nici o îndoială că înrâurirea Sa era de nemăsurat.

N-a primit tămăduire femeia cu scurgere de sânge doar prin atingerea veşmintelor Sale? Atunci, cum s-ar fi putut să nu aibă o înrâurire nemăsurată asupra oamenilor din Egipt, adevăratele minuni pe care le săvârşea El? Mai presus de toate, vedem lămurit influenţa venirii Sale pe pământul lui Ham, în istoria mai târzie a creştinismului. În Egipt a înflorit monahismul cel mai minunat din Biserica Creştină, ale cărui temelii au fost puse de Sfântul Antonie. În Egipt s-a vărsat sângele multor mucenici neprihăniţi.

Nu este destul să pomenim numai sfintele fecioare Varvara şi Ecaterina? Egiptul ne-a dat teologi şi gânditori creştini renumiţi. Creştinii Egiptului au avut o luptă cumplită cu Arie, cel mai rău eretic creştin, ruşinându-l şi biruindu-l, şi, prin aceasta, au îmbogăţit Biserica cu o biruinţă nemăsurată. Crezul sub chipul egiptean, a fost adoptat de către Sinodul Ecumenic de la Niceea şi Sfântul Atanasie de Alexandria a strălucit ca un soare în pământul care era uneori întunecat, al lui Faraon.

Desigur, noi nu credem că toate aceste pricini pentru ascunderea Domnului de Irod în Egipt au fost istovitoare. Dimpotrivă, noi recunoaştem că nu am numărat încă toate pricinile care se află în puterea oamenilor muritori, ca să nu mai vorbim despre toate acelea care sunt tăinuite ca minuni, în comoara adâncă a Voii lui Dumnezeu.

Dar să ne întoarcem la facerea-de-rău a lui Irod şi să vedem de ce este în stare, când patima poftei pentru putere îl schimbă într-o fiară sălbatică.

Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De fapt, magii de la răsărit nu l-au înşelat pe Irod. Ei nu-i făgăduiseră nimic. Evanghelia spune: Iar ei ascultând pe rege au plecat. (Matei 2:9). Dar tiranul Irod era obişnuit ca oricine îi asculta voia lui să i-o împlinească negreşit, astfel că, el a socotit că magii l-au înşelat că nu s-au întors la Ierusalim ca să-i dea veşti despre Pruncul cel sfânt.
Şi astfel, el s-a mâniat foarte. Mânia era aerul pe care el îl respira în fiecare zi, aşa cum se întâmplă, fără vreo deosebire, cu oamenii care sunt robii patimilor lor. Putem cerceta acest lucru în noi înşine: cu cât ne lăsăm în voia vreunei patimi, cu atât ne simţim că suntem copii ai mâniei. Şi mânia este mama uciderii, căci mânia duce în cele din urmă la ucidere.

Cain şi-a ucis fratele, Abel, din mânie (Facerea 4:8); Saul s-a mâniat straşnic pe fiul său Ionatan şi a repezit suliţa în el ca să-l ucidă (I Regi 20:30-33). Împăratul Nabucodonosor s-a umplut de mânie faţă de Şadrac, Meşac şi Abednego şi a poruncit să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător(Daniel 3:19-20). Cel mai înalt arhiereu iudeu împreună cu cărturarii s-au mâniat şi au scrâşnit din dinţi asupra Arhidiaconului Ştefan cu dinţii lor şi au aruncat în el cu pietre (Fapte 7:54-58).

Irod, robul tuturor patimilor urâtoare de Dumnezeu de pe pământ, era plin de urgie şi, în mânia sa, şi-a trimis toţi călăii să ucidă toţi pruncii din Betleem şi din toate împrejurimile, care erau de doi ani şi mai jos. Ceea ce a făcut Faraon pruncilor din Egipt, a făcut şi Irod acum copiilor din Betleem. Ni se întâmplă adesea să săvârşim păcatul pe care îl urâm la alţii. Nu se spune că săvârşitorii au ucis pruncii, ci că Irod a făcut-o. Evanghelistul vrea în felul acesta să arunce întreaga vinovăţie pentru această faptă sângeroasă asupra celui ce a poruncit-o – asupra lui Irod – şi nu asupra celor care au dus-o la îndeplinire. În faţa lui Dumnezeu, Irod era responsabil pentru aceasta, nu călăii. O asemenea punere la cale satanică nu se poate să fi apărut călăilor – să ucidă atât de mulţi copii nevinovaţi, pentru a ucide pe Unul care le stătea în cale. Irod era singurul vinovat.

Evanghelistul caută prin aceasta să ne înveţe să ne păzim să facem rău cu ajutorul altora. Dacă îndemnăm pe cineva să ucidă, noi am ucis şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să mintă, noi am minţit şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să fure, noi am furat şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească adulter, noi am făcut aceasta şi nu el; dacă îndemnăm pe cineva să săvârşească orice fel de păcat, noi suntem păcătoşii, nu acela.

Dacă Evanghelistul ar fi trecut în istorie păcatul unui om pe care noi l-am îndemnat să-l săvârşească, el ar fi pus numele nostru, nu pe al aceluia, aşa cum, în cazul acesta, el vorbeşte numai de Irod ca ucigător şi nu de călăii pe care nici nu-i numeşte. Irod a trimis şi a ucis. El nu spune pe cine a trimis Irod, ci numai că a trimis. Nu este important pe cine a trimis, pentru că, la judecata lui Dumnezeu, numai Irod va fi chemat să răspundă pentru această ucidere.

Că mulţi au fost pruncii care au fost ucişi în această faptă de sânge a lui Irod, se vede din aceea că Evanghelistul întăreşte în chip deosebit faptul că au fost toţi pruncii şi din toate împrejurimile. El putea să fi spus: “şi a ucis pruncii din Betleem şi din ţărmurile de acolo”, dar el întăreşte cu osebire: toţi pruncii şi toate ţărmurile. Fiindcă Betleem era oraş şi în regiunea dimprejur erau multe sate, este limpede că au fost ucişi mulţi prunci.

Astfel, copiii au fost primii mucenici pentru Hristos. Moartea lor înainte de vreme, mucenicească, este urmarea adâncimilor păcatului omenesc şi se îndreptăţesc prin primirea cununilor de slavă şi viaţă veşnică în Împărăţia lui Hristos. Ei, pe care Hristos i-a iubit cel mai mult, au fost cei dintâi care au suferit pentru El. Cei pe care El i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat (Marcu 10:16), au fost cei dintâi, care au fost părtaşi la mucenicia Noului Testament. În Vechiul Testament, proorocii au murit pentru Dumnezeu; în Noul Testament, copiii şi toţi cei care erau curaţi ca şi copiii, au murit pentru Dumnezeu. Căci una dintre învăţăturile Noului Testament este “de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18:3).

Şi toţi cei care se pocăiesc şi ajung precum pruncii, îşi vor găsi Irozii lor, vărsători de sânge, într-o măsură mai mare sau mai mică, care, din zavistie, îi vor bate, îi vor prigoni şi chiar îi vor ucide. Nici un mucenic al lui Hristos nu va fi fără cununa sa în Împărăţia lui Hristos, nici măcar un singur Irod nu va scăpa fără să fie aspru pedepsit, tot aşa cum împăratul Irod nu a putut scăpa, nici pe pământ şi nici în cer.

Într-adevăr, fiecare păcătos, oricât de puternic s-ar înarma, se înşeală negrăit de mult, dacă crede că el este mai puternic decât un prunc neprihănit. Nimic nu este mai puternic în lume decât întreaga înţelepciune şi curăţia, deoarece îngerii lui Dumnezeu stau în spatele curăţiei şi a întregii înţelepciuni cu săbii de foc. Noi toţi ne înşelăm deseori când, orbiţi de păcat, credem că noi, cu puterea, tăria şi armele noastre, suntem mai puternici decât un copilaş neputincios de doi anişori. Trebuie să auzim doar mărturisirea unui ucigător de prunc ca să ne înspăimântăm.

Trebuie doar să auzim cum pruncii ucişi îşi urmăresc ucigaşii zi şi noapte, în vise şi în viziuni, nedându-le pace deloc, până când îi aduc la pocăinţă – ori ucigaşii se spânzură. Cel ce ucide om nevinovat, se ucide pe sine însuşi. Cel ce moare în întreagă înţelepciune este mântuit şi este biruitor. Împăraţii nu sunt puternici, dar copiii sunt. Împăraţii nu sunt biruitori, dar copiii sunt. Acestea sunt veşti mari pentru lumea veche. Aceasta este cea mai însemnată învăţătură a Lumii Noi a lui Hristos. Primul exemplu al blestemului tiranului şi al binecuvântării copiilor mucenici din Noua Zidire, este dat de Irod şi de copiii ucişi ai Betleemului. Zi după zi, din vremea când Noul Testament a fost citit pentru prima oară, Irod este blestemat şi victimele nevinovate sunt binecuvântate.

Şi ce a dobândit Irod prin fapta sa cea rea? Nimic din ceea ce a dorit şi totul din ceea ce a meritat. Prin Voia lui Dumnezeu, pedeapsa îl ajunge uneori pe răufăcător îndată după ce săvârşeşte uciderea şi alteori mai târziu, dar întotdeauna vine pe neaşteptate. Căci Dumnezeu răzbună sângele vărsat. El Îşi aduce aminte; El nu uită strigătul celui nevinovat (cf. Psalm 9:12). Când tatăl cel rău al Sfintei Varvara şi-a dus fiica la locul de ucidere, tăierea capului ei cu mâna lui, pentru că ea venise la credinţa în Domnul Hristos, un trăsnet a căzut peste casa lui chiar în acea zi şi l-a ucis. Când împăratul Irod a ucis pruncii neprihăniţi din Betleem, nu a fost nici un trăsnet care să cadă îndată peste el, dar ceea ce i s-a întâmplat lui, a fost cu mult mai îngrozitor decât un trăsnet. Foarte degrabă, el a căzut la pat şi a fost cuprins de o boală cumplită şi îndelungată: febră, friguri, gută, răni deschise şi sângerări. Dar cea mai îngrozitoare a fost boala mădularelor ascunse. După cum povesteşte despre el Flavius Iosif, mădularele lui cele ascunse putrezeau din pricina stricăciunii şi erau pline cu viermi.

Ucigătorul de prunci a fost pedepsit cu cea mai cumplită suferinţă a acelor părţi ale corpului omenesc, cu care a fost împodobit de Dumnezeu pentru facerea copiilor. Duhoarea care se răspândea de la Irod, îndepărta pe toată lumea de la curte. Şi aşa de singur, cu durere trupească şi în cele din urmă nebun, Irod şi-a lepădat sufletul său cel negru ca să-şi ducă mai departe chinurile, din care moartea îi slobozise trupul.

Şi astfel începe Noua Zidire, nu numai cu bucuria îngerilor şi a păstorilor din Betleem, ci şi cu scrâşnetul pruncilor, plânsul mamelor şi facerea de rău a unui tiran plin de urgie. “Glas se aude în Rama, bocet şi plângere amară. Rahila îşi pânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt”. (cf. Ieremia 31:15).

Aceşti copii sunt urmaşii Rahilei, străbuna seminţiei lui Veniamin, care s-a aşezat în Iudeea dimpreună cu seminţia lui Iuda. Vechea istorie omenească a început cu sânge şi cu fapte rele: cu acestea şi fără nici o bucurie. Frate şi-a ucis fratele: Cain l-a ucis pe Abel. Omenirea a căzut din ce în ce mai jos, din păcat în păcat, dintr-un rău în alt rău, până când a căzut în cele mai adânci străfunduri ale păcatului.

De ce a îngăduit Dumnezeu să se continue savârşirea facerii de rău în Noua Zidire? De ce nu a oprit El uciderea copiilor de către Irod? Pentru a arăta căderea îngrozitoare a omenirii şi pentru a dezvălui adâncurile prăpastiei din care Mesia trebuia să ridice lumea. Are calea largă şi alunecoasă a stricăciunii mai puţină durere şi mai puţine lacrimi decât calea îngustă şi spinoasă a mântuirii? În cele din urmă, Dumnezeu nu va mai îngădui nici un fel de suferinţă să cadă asupra păcătoşilor, fără ca Domnul Iisus, cel fără de păcat, să-l ia asupra Lui. Pruncii au fost ucişi de către Irod care se afla sub păcat şi sub blestemul lui Adam. Mielul lui Dumnezeu, Domnul Iisus, va fi ucis, deşi El este fără de păcat şi liber de blestem, izvorul bunătăţii şi al fericirii.

După moartea lui Irod, a venit la Iosif un înger al Domnului şi i-a poruncit să se întoarcă acasă dimpreună cu Pruncul şi cu sfânta Fecioară, “căci”, a spus el, “au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului”. Îngerul vorbeşte aici la plural, ceea ce înseamnă că nu numai Irod murise, ci şi alţii care căutaseră să-L ucidă pe Pruncul Hristos. Cine erau aceşti alţii? Bineînţeles că erau unii înţelepţi şi cărturari ai Ierusalimului, care au fost tulburaţi şi înfricoşaţi la vestea naşterii unui nou împărat (Matei 2:2-3).

Astfel au început alte călătorii grele pentru Domnul Iisus peste pustiul de nisip şi cel al oamenilor. Prima dintre aceste călătorii a fost din Egipt în Iudeea. Dar fiul lui Irod, Athelau, domnea în Iudeea, un vlăstar rău al unei rădăcini putrede. Aşadar, înainte ca sfânta Familie să ajungă la Ierusalim, îngerul lui Dumnezeu i-a trimis în îndepărtata Galilee. Apoi, a doua călătorie grea, a fost din Iudeea în Galileea, în Cetatea Nazaret, împlinind astfel încă o dată cuvintele: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-şi plece capul.”(Matei 8:20).

Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean se va chema.

În cărţile proorocilor care s-au păstrat, nu găsim nicăieri că Domnul Iisus Se va numi Nazarinean. Este posibil ca această proorocire să fi fost în vreo carte care să se fi pierdut în mutările dese ale israeliţilor, sau în ruinele jefuite ale Ierusalimului, sau poate era o predanie nescrisă, dusă din neam în neam. Mai sunt locuri în Noul Testament în care Apostolii vorbesc despre citate prooroceşti ca şi cum acestea ar fi foarte cunoscute, dar care nu se găsesc în Vechiul Testament (de exemplu, Iuda 1:9, 14). Fiecare popor are mai multă proorocie nescrisă decât scrisă; aşa că de ce n-ar trebui să fie la fel şi cu iudeii? Aşadar, Îl vedem pe Domnul nostru Iisus din nou în Nazaret.

Plecase din Nazaret când era în pântecele maicii Sale şi acum se întoarce acolo în braţele maicii sale. Câte lucruri nedesluşite şi povăţuitoare s-au întâmplat între plecarea şi întoarcerea Lui! Plecarea Sa din Nazaret s-a făcut în ascultare faţă de o poruncă dată de om; fuga în Egipt a fost pricinuită de urgia omului; întoarcerea în Iudeea a urmat morţii celor care au căutat viaţa Lui; noi oameni răi au dus la fuga din Iudeea şi în cele din urmă la întoarcerea în Nazaret.

Oamenii sunt lucrători pretutindeni, dar pretutindeni Prea Înaltul Dumnezeu împlineşte Voia Sa şi planul Său de mântuire. Nu a trecut multă vreme de la plecarea până la întoarcerea în Nazaret, dar s-a împlinit o menire mare, Dumnezeiască. Înainte de a începe propovăduirea, Hristos, în scurta Sa vreme, a arătat oamenilor nenumărate minuni, dându-le lecţii înfricoşătoare şi le-a dezvăluit firea atotcuprinzătoare a puterii Sale Dumnezeieşti.

El a răspuns chemării Cezarului şi a mers la Betleem pentru înscriere, dând prin aceasta Cezarului ceea ce este al Cezarului, dând astfel şi exemplu de supunere faţă de legea şi de puterile vremii. El S-a născut într-o peşteră, dând prin aceasta un exemplu de smerenie nesfârşită şi o lecţie lămurită, că preţuirea unui om nu depinde de locul unde se naşte, ci de duhul care se află în el. Prin naşterea Lui, El a deschis larg porţile cerului şi a făcut îngerii să cânte deasupra pământului plin de păcate şi să vorbească cu păstorii.

Păstorii au fost primii care I-au adus slavă şi a arătat prin aceasta că, în Împărăţia Sa, oamenii nu vor fi aleşi după naşterea lor aleasă, după bogăţia, învăţătura sau puterea lor din lume, ci pentru sufletele lor cu întreagă înţelepciune, pentru inimile lor curate şi cugetele lor cu frică de Dumnezeu. El a adus la Sine pe cei mai învăţaţi oameni din răsărit – craii – şi i-a slobozit de închinarea la stele, învăţându-i să aducă slavă Dumnezeului Celui viu şi atotputernic în Sfânta Treime. El a dat la iveală, în Irod şi în cărturarii Ierusalimului, întreaga prăpastie a firii stricăcioase a omului, tulburată de păcat şi înrobită de patimi.

Prin mucenicia copiilor din Betleem, El a lămurit calea suferinţei pe care urmează să meargă foarte mulţi următori de-ai Săi, şi a mai arătat în scurta Sa vreme, că întreaga înţelepciune este mai tare decât războiul şi că Irod, de fapt, nu a ucis pruncii, ci pe sine însuşi. El a fost prigonit de Ierusalim, pentru că El urma să sufere şi să fie slăvit în Ierusalim. Oamenii aleşi ai Egiptului l-au adăpostit de prigonire şi, prin aceasta, a repetat o lecţie mare şi limpede pentru Israel. El a trăit printre hamiţi în Egipt, ca să-i mişte cu arătrea Sa tămăduitoare, îndemnându-i pe calea mântuirii, aşa cum făcuse cu celelalte două neamuri de oameni, semiţii şi iafetiţii, ca să-Şi arate dragostea Sa atotcuprinzătoare pentru întreaga lume. El a împlinit această mare menire întreagă, sub tăcere, sub acoperământul maicii Sale. Când menirea Sa s-a împlinit, El S-a întors în Nazaret, ca să Se pregătească pentru una nouă. El nu a petrecut nici măcar o singură clipă pe pământ, fără să o împodobească cu fapte minunate pentru mântuirea oamenilor. Plugul Său, o dată ce a fost pus în mişcare în câmpul lumii, nu s-a oprit nici o clipă, nici brazda Sa nu a fost de adâncimi felurite. Toate acestea pentru mântuirea oamenilor. Şi astfel, Biserica Îi aduce slavă şi laudă ca singurului Iubitor de oameni, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia

Ecumenism: Secta anglicană din Belgrad a sărbătorit Crăciunul într-o biserică ortodoxă

În noaptea de 24 decembrie 2018, Pseudo-Patriarhul Irineu al Serbiei a permis comunității anglicane locale să folosească o un lăcaș de cult ortodox (biserică) din Belgrad, asistând totodată la “slujba” de Crăciun a acestora. Actualul “Patriarh” al Serbiei este cunoscut pentru viziunile și practicile sale ecumeniste, precum participarea la rânduielile evreilor.

*

Sfântul Nichifor Mărturisitorul:”Vă sfătuim, că în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o simplă casă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să se aprindă candele și lumânare.”

Canonul 45 al Sfinților Apostoliprecizează: „Episcopul sau preotul sau diaconul, dacă numai s-ar ruga împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit acestora să săvârșească ceva ca și clerici (să săvârșescă cele sfinte) să se caterisească.”

Cuviosul Ghenadie Scholarul: ”Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat cugetul Dreptei Credințe.”

Sfântul Valsamonarată că de eretici: ”trebuie să ne scârbim ca și de niște întinăciuni și să nu avem legături cu ei.”

Sfântul Chiril, Patriarhul Ierusalimului: ”Fugi, dar, de necucernicie și nici măcar să nu-l saluți pe unul ca acesta ca să nu fi părtaș la faptele cele neroditoare ale întunericului(Efeseni V, 11); și nici să nu te amesteci (cu ereticii), nici să nu voiești să intri în discuție cu ei.”

Canonul 33 Al Sinodului de la Laodiceea (SE OPREȘTE RUGĂCIUNEA CU ERETICII ȘI SCHISMATICII): ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii și cu schismaticii.”

Canonul 37 Al Sinodului de la Laodiceea (ESTE OPRIT A PETRECE CU NECREDINCIOȘII ȘI ERETICII): “Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu ei.”

“Nicidecum, omule, nu se îndreaptă cele bisericești prin vreo cale de mijloc. Între Adevăr și minciună nu este nimic. Ci după cum ceea ce este în afara luminii neapărat este întuneric , așa cel ce se abate puțin de la Adevăr, cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună,[…] cei cinstiți și înălțați mai presus de vrednicia lor de către Biserica lui Dumnezeu au necinstit-o și au nesocotit-o, amestecând-o cu cei tăiați de multă vreme de la ea și putreziți și puși sub mii de anateme și întinând prin împărtășirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos,[…] Nu încape pogorământ în cele de credinţă.”(Sfântul Marcu Evghenicul, Opere Vol I, pag 129)

Ziua Sfantului Arhidiacon Stefan

Inainte de întoarcerea sa la credință Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei credincioși, prigonea pe Apostoli, și a ajutat la uciderea sfântului Ștefan, și nu cruța nici bărbați nici femei. Ascultă, cum vorbește de aceasta ucenicul său Sf. Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor: „Pavel strică Biserica, mergând prin case si trăgând bărbați și femei îi da la temniță” (Fapt. VIII, 3).

Așadar lui nu-i ajungeau locurile publice, el străbătea încă și prin case.
Luca zice răspicat, nu că Pavel „scotea pe bărbați și pe femei”, ci că „ii trăgea afară”, spre a arăta, că furia lui se aseamănă unei fiare sălbatice. Și nu numai bărbați, ci și femei trăgea afară, căci el nesocotea firea, nu cruță nici sexul, și nu simțea compătimire către slăbiciune, însă ceea ce il împingea la aceasta nu era ura, ci o râvnă mincinoasă.
Pentru aceasta alți iudei care făceau aceeași, erau mai vrednici de osândă decât dânsul, căci ei o făceau din ură sau din dorul slavei, ca să-și câștige un nume mare în popor; el însă făcea aceasta din râvnă către Dumnezeu, negreșit din o râvnă mincinoasă și fără de minte.
Aceia nu prindeau femeile dintre cei credincioși, ci numai pe bărbați, pentru că ei vedeau, că prin faptele și prin minunile acelora ei își pierdeau stima, ce avusese până atunci; Pavel dimpotrivă, tocmai pentru că lucra din râvnă, s-a înfuriat asupra tuturor. Sfântul Luca știa toate acestea. Văzând el însă, că setea lui Pavel de sângele creștinilor nu s-a potolit încă, de aceea povestește el mai departe: „Pavel suflă cu groază și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului” (Fapt. IX, 1).
Moartea lui Ștefan și prigonirea Bisericii, urmată după aceea, nu l-au îndestulat pe dânsul, ci el a mers mai departe și furia lui nu avea margini, pentru că el era mânat de râvna cea oarbă. Abia întors de la uciderea Sfântului Ștefan, el prigonea pe Apostoli, și se asemăna cu un lup furios, care năvălind într-un staul si răpind și sfâșiind un miel, prin aceea se face mai furios și mai lacom de sânge. Tocmai așa a năvălit Saul asupra cetei bărbaților apostolici, a răpit de acolo un mielușel al lui Hristos, adică pe Sf. Ștefan, l-a sfâșiat, și prin aceasta s-a făcut mai cumplit decât înainte. De aceea zice istoria Apostolilor: „Pavel încă suflând cu îngrozire”, s.c.
A cui sete de sânge nu s-ar fi săturat cu moartea Sfântului Ștefan? Pe cine nu a fi împăcat blândețea celui ucis? Pe cine n-ar fi muiat rugăciunea lui pentru ucigași, când el a strigat: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapt. VII, 5, 9). Dar tocmai pentru că Domnul n-a socotit păcatul acesta, de aceea din gonaci s-a făcut încă un propovăduitor al Evangheliei. Adică curând după moartea lui Ștefan, Pavel s-a întors la credință, și Dumnezeu a ascultat rugăciunea aceluia, în adevăr, Ștefan merită să fie ascultat, atât pentru viitoarea însemnătate a Apostolului Pavel, cât și pentru cuprinderea cea slăvită a rugăciunii sale, căci în ea se zice: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”!
Această rugăciune trebuie să o asculte toți cei ce au vrăjmași, și sunt jigniți de dânșii. Când ți-ar fi făcut vrăjmașii tăi mii de jigniri, totuși nu te-au ucis cu pietre, ca pe Ștefan. Dar uită-te, ce s-a întâmplat. S-a astupat un izvor al creștinătății, adică Sfântul Ștefan, dar s-a deschis în locu-i un altul, care a curs în mii de pâraie și râuri.
Când a amuțit gura lui Ștefan, a răsunat trâmbița Sfântului Pavel. Așa Dumnezeu nu părăsește nici odinioară pe cei ce năzuiesc la dânsul, ci le dăruiește mai mult, decât le-ar fi luat vrăjmașii. Adevărat, iudeii prin uciderea Sfântului Ștefan au răpit un luptător slăvit din oastea creștinească, dar Hristos l-a înlocuit cu altul și mai slăvit, adică cu Sfântul Pavel.
Cu toate acestea, „Pavel încă sufla cu îngrozire”. Acest „încă” ne duce la o altă gândire mai departe. Pe când el încă se înfuria, pe când el încă turba și era la culmea zgomotului său, pe când el gândea încă la ucidere și omor, Hristos l-a atras la sine. N-a așteptat, până ce patima lui se va domoli, sau furia lui să se potolească, sau urgia lui să se îmblânzească. Nu l-a atras la sine după ce s-ar fi liniștit, ci l-a îmblânzit tocmai, când acela era mai tare înfuriat, spre a arăta puterea sa prin aceea, că el pe prigonitorul cel mai grozav l-a biruit și l-a învins în mijlocul zgomotului și al turbării sale.
Noi mai mult admirăm pe un doctor, când el poate birui puterea frigurilor, în timpul când acelea sunt mai cumplite. Tocmai aceasta s-a întâmplat la Pavel. Pe când el era în fierbințeala cea mai mare a frigurilor, s-a pogorât glasul Domnului ca o rouă asupra lui, și l-a slobozit cu totul din boala lui.

„Pavel încă sufla cu îngrozire și cu ucidere asupra ucenicilor Domnului”. El acum a lăsat mulțimea cea mare în liniște și s-a repezit asupra căpeteniilor Bisericii. Precum cel ce voiește să dezrădăcineze un arbore, lasă ramurile să stea, dar taie rădăcinile, așa a năvălit Saul asupra Apostolilor și cu aceasta voia să smulgă rădăcinile propovăduirii Evangheliei, însă el a rătăcit; căci adevăratele rădăcini ale Evangheliei nu erau ucenicii Domnului, ci Domnul ucenicilor.
De aceea el a zis: „Eu sunt butucul viei, iar voi vițele” (Ioan. XV, 5). Cu cât vițele se taie mai mult, cu atâta odrăslesc altele noi, și încă în număr mai mare decât înainte. Ștefan s-a tăiat, iar Pavel a odrăslit în locul lui, și împreună cu dânsul toate miile, care au crezut El.

Istoria Apostolilor povestește mai departe: „Și a fost, când s-a apropiat Saul de Damasc, fără de veste a strălucit peste el lumină din cer. Și căzând la pământ, a auzit glas zicându-i: Saule, Saule, de ce mă prigonești? (Fapt. IX. 3,4).
Pentru ce însă n-a venit glasul mai întâi? Pentru ce a trebuit să strălucească mai înainte lumina? Pentru ca el să poată auzi glasul în liniște. Căci un om, care cu totul a pironit gândirea sa la un lucru și totodată este înfuriat, nu se poate lăsa de obiceiul său, chiar de ar striga la dânsul mii de glasuri. El este cu totul cuprins de obiceiul său. Deci pentru ca să nu se întâmple aceasta și cu Saul, și pentru ca el, zăpăcit de smintirea faptelor sale de până acum, să nu audă glasul său, să-l nesocotească, căci toată țintirea lui era îndreptată la stârpirea Bisericii lui Hristos; de aceea Domnul mai întâi i-a răpit vederea ochilor, a liniștit prin aceasta duhul lui cel întărâtat, a alinat furtuna sufletului său, și a restatornicit odihna și liniștea în duhul lui.
Atunci a venit glasul de sus, pentru ca el, curățit de mândria cea deșartă, să socotească cu mintea trează și cugetătoare cuvintele cele mai departe ale Domnului. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Acestea mai nu seamănă a fi cuvintele unui pedepsitor, ci mai vârtos ale unuia, care voiește să se îndrepteze. „Ce mă gonești”? Aceasta vrea să zică: despre ce lucru mare sau mic ai tu să te jeluiești asupra mea? De ce ai tu să te tânguiești asupra mea? Poate pentru că eu am sculat morții voștri, am curățit leproșii voștri, am izgonit duhurile cele rele? Dar pentru aceasta eu trebuie să fiu închinat, iar nu prigonit! „Saule, Saule, ce mă gonești? Iată tu acum zaci la pământ și ești legat fără lanțuri. Ca și când un stăpân prinde pe robul său cel fugar, care a făcut multe rele, poruncește să-l lege, si apoi zice către dânsul: „Ce trebuie să fac eu acum cu tine? Iată acum ai căzut în mâinile mele”: așa a grăit acum Hristos către Pavel, când acesta prins, zăcea pe pământ, plin de frică și de tremur, lipsit de toată puterea și mișcarea. „Saule, Saule, ce mă gonești”? Ce o să iasă din această pornire a ta? Ce vrea această turbare? La ce slujește această râvnă fără de vreme? Ce alergi tu pretutindeni, ca să duci pe oameni legați la Ierusalim? (Fapt. IX. 2). De ce această nebunie? Iată acum tu nu te mai poți mișca, nici măcar a vedea pe cei ce îi prigonești! Tu, care cutreieri pretutindeni cu atâta râvnă, acum singur ai nevoie de un conducător, și fără dânsul nu poți merge un pas! Așadar Hristos de aceea a zis către dânsul: „Ce mă gonești”? pentru ca Saul să cunoască, că tot ce făcuse el înainte împotriva credincioșilor, Hristos numai a îngăduit; cele dinainte nu sunt dovadă de slăbiciune, întâmplarea cea de față nu este semn al asprimii Domnului, ci întru cele de mai înainte el a arătat îndelungă-răbdare și păsuială, în cele de față îngrijirea sa pentru Saul.
Ce a făcut acum Pavel? El a zis: „Doamne cine ești tu”? (Fapt. IX, 5). Din îngăduința cea de mai înainte și din orbirea sa cea de acum el a cunoscut că este Domnul; era convins acum despre puterea lui, și zicea: „cine ești tu, Doamne”?
Vezi tu felul cel bun al sufletului său și duhul lui cel slobod? Vezi tu inima lui cea sinceră? El nu se împotrivește, nu se oțărăște, ci îndată cunoaște pe Domnul. El nu face ca iudeii, care, când vedeau morți sculați, orbi cu vederea dobândită, și leproși curățiți, nu numai nu alergau la marele făcător de minuni, ci încă îl porecleau înșelător, și în mii de chipuri căutau a-L vătăma. Pavel n-a făcut așa, el îndată s-a întors.
Dar ce zice acum Hristos către dânsul: „Eu sunt Iisus, pe care tu gonești”. (Fapt. IX, 5). Pentru ce nu zice El: „Eu sunt Iisus cel înviat, Iisus cel ce sade de-a dreapta Tatălui”? Pentru ce zice El: „eu sunt Iisus, pe care tu gonești”?
Pentru ca să atingă inima lui, și să frângă sufletul lui. Ascultă pe însuși Sfântul Pavel, cum el încă după mulți ani, după ce el săvârșise nenumărate fapte mari, pururea vedea înfrângerea și căința sa si zicea: „Eu sunt mai micul apostolilor, si nu sunt vrednic a mă chema Apostol, pentru că am gonit Biserica lui Dumnezeu” (1 Cor. XV, 9).
Dacă el și după un timp atât de îndelungat, și după ce săvârșise atâtea fapte mari, totuși pururea se pâra pe sine, ce trebuie oare să fi suferit el în acea clipă, când Domnul a atins inima lui și a frânt sufletul lui, atunci când el nu avea în conștiința sa nici o faptă bună, ci numai prigonirea sa cea înfricoșată?
Cu toate acestea unii ne aruncă împotrivire si zic: „Ce minune mare este aceasta, că Pavel s-a întors, când Dumnezeu i-a aruncat acel glas așa zicând ca o funie pe grumaz și l-a tras la sine cu de-a sila”? Rogu-vă îngăduiți-mi luare aminte a voastră. Această împotrivire o fac oamenii cei ce vor a-și dezvinovăți necredința lor. Așadar ce zice reclama lor? „Cu de-a sila, zic ei, a tras Dumnezeu pe Pavel la sine, și dacă s-ar întâmpla și cu noi aceasta, și noi am crede și ne-am îmbunătăți”. Dar spune mie, o omule, cu ce de-a sila a tras Dumnezeu la sine pe Pavel? „L-a chemat din cer”, zici tu. Bine, dar Dumnezeu te cheamă si pe tine astăzi, tocmai prin cuvintele, pe care le-ai auzit; totuși tu nu asculți.
Vezi tu că aici nu este vorba de nici o silă? Căci dacă Dumnezeu ar sili, și tu ar trebui să asculți. Iar dacă neascultarea ta vine de la voia cea slobodă, tot așa slobodă trebuie să fi fost și ascultarea lui Pavel. Dar ca să vedeți, că strigarea ce a venit la Pavel, deși a confăptuit mult la mântuirea lui, el însă totuși de bună voia sa s-a lipit de Domnul, voiesc să vă arăt aceasta și din altă întâmplare, încă și iudeii au auzit odinioară un glas din cer, și încă glasul Tatălui, care la Iordan public a declarat pe Hristos de Fiu al Său cu cuvintele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am bine-voit” (Mat. III, 17).
Dar măcar că iudeii au auzit aceasta, totuși ziceau: „Acesta este un înșelător și amăgitor” (Mat. XXVII, 63). Așadar ei s-au împotrivit Insuși lui Dumnezeu și au grăit împotriva glasului celui dumnezeiesc.
Spre a asculta de acest glas, se cerea o inimă bine formată și sinceră, și un suflet, care să nu fi fost mai dinainte cuprins de patimi. Aici a venit glas din cer, și acolo glas din cer, însă cu deosebire, că Pavel a ascultat de acest glas, iar iudeii i s-au împotrivit. Ba încă ei n-au auzit numai glasul, ei au văzut încă și pe Sfântul Duh în chip de porumb, și au auzit mărturia lui Ioan, care zicea: „Eu nu sunt vrednic, ca să dezleg cureaua încălțămintelor Lui” (Ioan. l, 27; Luc. III, 16). Ei totuși nu au crezut. Cu totul altminterea a urmat Apostolul Pavel. El numai o singură dată a auzit glasul Aceluia, pe care el Il gonea, și îndată a alergat la Dânsul, îndată a ascultat și s-a întors din toată inima.
Dacă veți voi să-mi mai hărăziți luare-amintea voastră, aș vrea să vă mai aduc și o altă întâmplare. Și iudeii au auzit o dată glasul a Insuși Fiului, și tocmai așa ca Pavel, și în asemenea împrejurări, și totuși nu au crezut întru El. Pavel a auzit glasul în timpul, când el se înfuria, când el se turba, când el gonea. Tocmai așa s-a întâmplat și cu iudeii. Cum și când? Ei s-au dus noaptea, cu făclii, cu felinare și cu arme, ca să-L prindă (Ioan. XVIII, 3). Ei socoteau că năvălesc asupra unui om simplu. Dar când Hristos a voit să le arate puterea Sa, și să le dovedească, că El este Dumnezeu și că ei calcă împotriva boldului (Fapt. IX, 5), așa a grăit către dânșii: „pe cine căutați”? (Ioan XVIII, 4). Ei sta cu totul aproape de El și nu-L vedeau. El Insuși, pe care ei căutau, i-a adus la Sine, pentru ca ei să poată vedea, că El de bunăvoie se supune patimilor, și că ei nu L-ar fi putut prinde, dacă El Insuși n-ar fi voit.
Sau cum L-ar fi putut ei prinde, dacă ei nu-L puteau afla? Ce zic eu: nu-L puteau afla? Ei nu putuse nici să-L vadă, când El sta înaintea lor. Ba chiar și când El vorbea cu dânșii, ei încă nu știau, cine stă înaintea lor.
Așa de tare lovise El ochii lor cu orbire. Dar glasul său a putut încă mai mult, că a aruncat pe prigonitorii săi la pământ. Adică, când El a zis: „Eu sunt”, ei s-au tras îndărăt și au căzut la pământ (Ioan XVIII, 6). Precum glasul cel din cer a răsturnat pe Pavel, tot așa El a aruncat la pământ pe toți acești iudei, și precum Pavel nu putea să vadă pe acela, pe care el prigonea, tot așa nu puteau nici ei să vadă pe acela, pe care Il căutau.
Precum Pavel a fost lovit cu orbire tocmai în timpul furiei sale, așa au fost și ei loviți cu orbire în mijlocul turbării lor. Lui i s-a întâmplat aceasta, când se ducea să prindă pe ucenicii lui Hristos, iar lor li s-a întâmplat, când ei voiau să prindă pe Insuși Hristos.
Acolo erau legături, și aici legături, acolo prigonire, și aici prigonire, acolo orbire, și aici orbire, acolo glasul Domnului, și aici glasul Domnului, dovada puterii lui Hristos este aceeași aici și acolo, aceleași mijloace mântuitoare pentru întoarcerea prigonitorilor s-au întrebuințat în amândouă întâmplările, dar nu în amândouă întâmplările au urmat aceeași îndreptare.
Căci chiar între bolnavi era o foarte mare deosebire. Din toate acestea tu poți trage încheierea, că Pavel n-a fost silit la credință și la întoarcere, ci aceasta a venit din felul cel bun al sufletului său și din inima lui cea sinceră. Așadar voi știți, că Dumnezeu nu face silă celor ce nu vor să vină la Dânsul, dar trage la sine pe cei ce au bunăvoință la aceasta.
Dumnezeu nu silește pe nimeni la mântuire cu puterea, dar el voiește ca toți să se mântuiască.
Aceasta o spune de-a dreptul Apostolul Pavel în întâia sa Epistolă către Timotei cu cuvintele: „Dumnezeu voiește, ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie” (l Tim. II, 4). Dar cum se întâmplă, că nu toți se mântuiesc, când totuși Dumnezeu voiește ca toți să se mântuiască? Aceasta vine de acolo, că nu fiecare voință omenească urmează voinței lui Dumnezeu, iar el nu silește pe nimeni cu puterea.
Așa zice și Domnul către Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, și nu ați voit”, însă ce adaugă el la aceasta? „Iată se lasă casa voastră pustie”. (Luc. XIII. 34, 35). Așadar vezi tu, că noi pierim, chiar când Dumnezeu voiește a ne mântui, noi însă nu voim a alerga la Dânsul.
Scriind noi acestea, să gândim la bunătatea Domnului nostru, și după putere să căutăm a face viața noastră vrednică de harul său, pentru ca să dobândim mântuirea cea veșnică. De care fie ca să ne împărtășim prin harul si prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine lauda si slava, acum, și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Sfantul Ioan Gură de Aur

Icoana Maicii Domnului „Ostrobramsk Vilnius” – 26 decembrie (15 februarie)

Icoana Maicii Domnului „Ostrobramsk Vilnius” este prăznuită pe 26 decembrie și 15 februarie.

În anul 1363, Marele Duce Algirdas Gediminovici (fiul lui Gediminas) din Lituania a ocupat orașul Chersonesus (Korsun). Printre obiectele luate ca pradă de război era și icoana Maicii Domnului, pe care Cneazul a oferit-o soției sale Iuliana, care a așezat-o în Mănăstirea „Sfânta Treime” (nou construită).
În secolul al XV-lea, în jurul orașului Vilna (Vilnius) a fost construit un zid de piatră, iar deasupra porții principale de intrare (Poarta Ostrý) a fost ridicată o capelă unde au așezat icoana Maicii Domnului din Korsun.
Cu timpul, numele de Icoana Maicii Domnului din Korsun a fost uitat, iar sfânta icoană a început să fie numită Icoana Maicii Domnului „Ostrobramskaya” (de la numele Ostrý și Brama care înseamnă poartă în limba poloneză).
În secolul al XVII-lea, icoana a fost preluată de uniați, iar după aceea de către călugării din Ordinul Carmelit. În 1773, Papa Clement al XVI-lea a desemnat-o drept protectoare a pontificatului său. După aceea, tipul acestei icoane a fost încorporat în iconografia Maicii Domnului din Biserica Romano-Catolică.
Icoana are dimensiunile de 200×162 cm și este pictată pe opt scânduri de stejar. Nu este exclusă nici varianta ca icoana să fi stat cândva pe catapeteasmă, ca parte a compoziţiei Bunei Vestiri. Ea o reprezintă pe Maica Domnului singură, cu mâinile încrucişate pe piept. Este încoronată şi are un cerc de stele în jurul capului. Un alt aspect neobişnuit este voalul foarte mare al Fecioarei, care îi acoperă îmbrăcămintea. Forma de semilună, din partea de jos a icoanei, este unică şi reprezintă un dar din partea unui credincios care a primit ajutor în urma rugăciunilor săvârșite înaintea sfintei icoane. Coroana dublă este un alt semn distinctiv al icoanei din Vilnius.

Icoana originală nu a avut podoabe de aur şi argint. Abia din 1670 s-a început decorarea ei, ca semn al cinstirii sale. Ferecătura este decorată cu cel puţin zece tipuri diferite de flori. Ele simbolizează puritatea Maicii Domnului şi pururea fecioria ei („grădina închisă” din Cântarea Cântărilor). În afară de ferecătură, icoana este împodobită cu bijuterii primite de la credincioşi, în semn de recunoştinţă pentru minunile săvârșite.

Comentarii patristice – Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Ev. Mt. 2, 13-23)

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

De ce pruncul Hristos a fost trimis în Egipt? Textul face referire clară la acest lucru: trebuia să se împlinească ceea ce Dumnezeu a zis prin profet: Din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 11, 1). De aici înainte, putem vedea că nădejdea mântuirii este descoperită lumii întregi. Babilonul şi Egiptul reprezintă lumea întreagă. Chiar dacă ele au fost înghiţite de nelegiuire, Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că dorea să le corecteze şi să le schimbe. Dumnezeu a dorit ca întreaga lume să aştepte însutitele Sale daruri. Aşadar, a chemat din Babilon pe cei înţelepţi şi a trimis Sfânta Familie în Egipt. Am fost avertizaţi de la început să fim atenţi la ispite şi comploturi și le observăm încă de când am venit în scutece. Deci vezi încă de la naşterea Domnului Iisus un tiran furios care se împotriveşte, o familie care fuge şi o plecare dincolo de hotar. Deoarece nu a fost vorba despre vreo fărădelege pentru care familia Sa a fost exilată.

Şi tu, dacă ai probleme şi suferi numeroase încercări, nu trebuie să te tulburi. Să nu te aştepţi să fii răsplătit sau încoronat imediat pentru necazurile tale. Ci mai vârtos să ţii în minte exemplul suferinţei îndelungate a Maicii Pruncului, suportându-le pe toate cu nobleţe, ştiind că asemenea viaţă în pribegie este potrivită cu orânduirea lucrurilor duhovniceşti. Tu împărtăşeşti aceeaşi muncă nevoitoare pe care Fecioara Maria însăşi a gustat-o. Acelaşi lucru l-au făcut şi magii. Şi Fecioara Maria, şi magii doreau să se retragă în taină în rolul smerit al pribeagului. (Credincioşii sunt învăţaţi să ţină minte, în mijlocul ispitelor şi smintelilor, fuga Sfintei Familii în Egipt şi întoarcerea magilor pe alt drum – n.tr.)

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Fuga Sa nu a fost determinată de frică, ci de către ceea ce a venit prin taina profeţiei. Evanghelia a răsădit sămânţa, când a spus: Ia Pruncul şi pe mama Sa şi fugi în Egipt. Şi mai departe, ca să se împlinească cele scrise: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).

Hristos a fugit pentru a întări adevărul Legii, credinţa în profeţie şi în mărturia psalmistului. Domnul Însuşi spune: Trebuia să se împlinească de către Mine toate cele scrise în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44). Hristos a fugit pentru noi, nu pentru El Însuşi. Hristos a fugit pentru ca, la timpul cuvenit, să slujească ca un iconom al Sfintei Liturghii. Hristos a fugit ca, prin dăruirea iertării Sale, să distrugă sursa abuzurilor venite şi să arate credinţa celor care vor să creadă. Şi, în final, Hristos a fugit pentru a ne dărui nouă credinţă statornică, chiar şi atunci când suntem nevoiţi să fugim, ştiind că în faţa persecuţiilor este mai bine să fugim, decât să ne lepădam de credinţă. Căci Petru pentru că nu a dorit să fugă de aceea s-a lepădat de Hristos iar Ioan, ca nu cumva să se lepede de Hristos, a fugit.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 11, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Irod a fost cel care căuta Pruncul sau oare diavolul a lucrat prin Irod? Când Irod însuşi s-a întâlnit cu magii, şi-a imaginat că aceştia au fugit de sub guvernatorii lor. Deoarece Hristos, deşi limitat de cerinţele vârstei Sale, hrănit la pieptul mamei Sale, stând liniştit, tăinuindu-Și cuvintele, incapabil să meargă, totuşi, a schimbat pe magi (care erau purtători ai stindardului diavolului) în cele mai evlavioase slugi. Diavolul a realizat imediat ce lucrare va înfăptui Hristos la vârsta deplină. Aşadar, a întors pe evrei împotriva Lui, viclean fiind, a îndemnat pe Irod să se ridice împotriva Pruncului Hristos. Acesta a sperat să-L priveze de viitoarea putere a Sa, a Crucii, stindardul marii biruinţe pentru lume. Diavolul a înţeles că Hristos în curând va restaura viaţa lumii întregi cu învăţătura şi cu puterea Sa. Chiar şi atunci când scâncea ca prunc, Iisus a luat în stăpânire această lume, de la cap la coadă. Aşa cum spunea şi profetul: căci, înainte ca băiatul să zică tată şi mamă, va lua toată bogăţia Damascului şi prada Samariei (Isaia 8, 4). Evreii înşişi dovedesc aceasta când spun: Iată cum toată lumea merge după El (Ioan 12, 19).

(Petru Hrisologul, Predici 150, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 13) După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă.

Mergi în pământul Egiptului.Căci Domnul, ca un doctor, a fugit în Egipt pentru a-l cerceta, deoarece lâncezea în greşeli, nu pentru că ar fi vrut să rămână acolo. La prima vedere, se presupune că El a fugit în Egipt de furia lui Irod. Înţelesul tălmăcit este că a fugit în vederea alungării demonilor din Egiptul întunecat de greşeli, aşa cum Isaia mărturiseşte când spune: Iată Domnul ajunge în Egipt, aşezat pe nor uşor, iar idolii Egiptului vor cădea (Isaia 19, 1).

Nu vezi că mai apoi că nu dorea să evite moartea, ci ajunge în Egipt pentru a distruge idolii ucigași? Acesta este singurul moment când Domnul a călătorit în Egipt. Trebuie menţionat, de altfel, de ce a fugit în Egipt în timpul nopţii şi s-a întors în timpul zilei. Aceasta pentru că, atunci când a fugit, a fugit de persecuția lui Irod iar de întors a făcut-o după ce Irod a murit. Noaptea simbolizează întinderea furiei persecuţiei, pe când ziua reprezintă o liniştire a acesteia.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Sfintei Fecioare Maria, care nu a trecut niciodată dincolo de pragul casei sale, i-a fost poruncit să sufere această încercare pentru binele binecuvântatei naşteri şi pentru neîncetatul ei urcuş duhovnicesc. Nu este copleşitor? Pe când Palestina complotează şi încearcă să ducă la capăt o conspiraţie împotriva lui Iisus, Egiptul este cel care Îl primeşte şi Îl protejează pe Cel pentru care sunt planificate comploturile! Aceasta este amintită de Patriarhul Iacob, care de asemenea a căutat ajutor în Egipt (Facerea 45, 25 – 46, 7), anticipând venirea Domnului nostru în acest pământ.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 14) Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt.

Hristos a făgăduit că se va întrupa, că va trece prin viaţă, că va propovădui slava împărăţiei cerurilor, că va propovădui credinţa şi că, prin puterea cuvântului Său, va alunga pe demoni. A făgăduit că va da orbilor vedere, umblare şchiopilor, vorbire muţilor, auzire surziloriar, morţilor iertarea de păcate şi învierea morţilor. Toate aceste lucruri le-a făgăduit prin Lege şi profeţi. Aşadar, trebuia ca Hristos, când avea să devină bărbatadult, să nu fugă de moartea pe care a evitat-o ca Prunc.

(Petru Hrisologul, Predici 150, 10, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Există şi altceva valoros de remarcat, un prim fapt cu privire la magi şi altul referitor la Prunc. Întrebarea este: de ce magii nu au rămas cu Pruncul? Şi de ce Pruncul nu a rămas în Betleem? Toţi au fost obligaţi să fugă imediat după ce au fost primiţi cu bucurie: magii în Persia şi Sfânta Familie în Egipt. De ce? Aceasta merită o analiză mai profundă. Minunatul plan de mântuire al lui Dumnezeu nu prezenta încredere dacă nu se întrupa Fiul lui Dumnezeu. Dacă Iisus cădea în mâinile lui Irod, viaţa Sa putea fi îndepărtată prin ucidere. Multe circumstanţecircumstanțe au fost hotărâte providenţial în istoria umanităţii. Chiar dacă trupul Pruncului Hristos era în pericol, unii au îndrăznit să gândească că Acesta nu şi-a asumat trupul nostru uman şi că venirea Lui a fost ca a unei fantome. Aceste idei lipsite de credinţă îi distrug în cele din urmă pe cei care nu mărturisesc că Dumnezeu a venit la noi în trup, acesta devenind trupul dumnezeirii Sale.

Conform celor înţelepţi, magii au fost trimişi repede în patria lor, însărcinaţi să transmită învăţătura în pământul perşilor, zădărnicind nebunia regelui. Acestuia din urmă i s-a permis ocazia să înţeleagă faptul că punea la cale lucruri imposibile, împotriva profeţiei şi că, în cele din urmă, trebuia să îşi înăbuşe furia şi să renunţe la complotul să nebun. Este în puterea Domnului nu doar să-şi supună duşmanii, ci să o facă cu atât de multă uşurinţă, inducând în eroare pe cei vicleni într-un mod specific doar atotputerniciei lui Dumnezeu. În acelaşi mod, şi egiptenii au fost duşi în eroare odinioară (în vremea lui Moise – n.tr.; cf. I Samuel 6, 6 LXX), averea lor a fost cedată în secret şi din iconomia şi cu puterea lui Dumnezeu s-a săvârşit minunea cu ei.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 8, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 15) Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Lui Iosif, prin urmare, i s-a poruncit să îngăduie acest copil despre care Isaia a spus: Căci Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umerii Lui (Isaia 9, 6).

El spunea un Fiu s-a dat nouă pentru că Hristos Domnul s-a născut prunc şi a fost numit Fiu al lui Iosif şi al Mariei. Referitor la fuga lor în Egipt, Isaia a profeţit acestea când a spus: Iată, Domnul vine pe nor uşor şi ajunge în Egipt (Isaia 19, 1). Prin aceste cuvinte, făgăduinţa întrupării Domnului a fost limpede descoperită şi dată pe faţă. De vreme ce Domnul Însuşi este invocat ca Răsăritul cel de Sus, Soarele Dreptăţii, (Maleahi 3, 20; Luca 1, 78) este subînțeles că vine pe nor uşor. Prin aceasta, Isaia se referă la faptul că El vine într-un trup preschimbat, trup fără de păcat şi prin care şi-a acoperit lumina slavei Sale în învelişul norului trupului Său.

Osea, de asemenea, marchează acest moment când spune: Regele lui Israel va pieri. Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam. Şi din Egipt am chemat pe Fiul Meu (Osea 10, 15-11, 1).

După ce, în perioada Egiptului Antic, păcatul s-a înmulţit, după multe încercări îngăduite de Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, înduioşat de credinţa poporului faţă de El, a trimis pe Fiul Său în Egipt. A făcut acest lucru pentru că Egiptul, care a plătit pedeapsa răutății, în vremea lui Moise, poate acum să-L primească pe Hristos, nădejdea mântuirii noastre. Cât de mare a fost mila lui Dumnezeu arătată prin venirea Fiului Său!

Egiptul vechi, care sub Faraon, a stat împotriva lui Dumnezeu cu încăpăţânare, devine acum martorul şi casa lui Hristos. Milostivirea lui Dumnezeu faţă de Egipt a fost arătată asupra magilor care au dorit să-l cunoască pe Hristos Domnul. Pentru că, deşi magii au îndrăznit să se împotrivească bunătății divine, în vremea lui Moise, acum, văzând doar o singură stea pe cer, au crezut în Fiul lui Dumnezeu. Magicienii mândri erau daţi spre pedepsire pentru lipsa lor de credinţă. Ceilalți au fost duşi spre slavă prin credinţă, din moment ce au crezut că Dumnezeu s-a întrupat, Dumnezeu pe care magii de origine egipteană nu doreau să-L recunoască în măreţia Sa divină.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Din dorinţa de a-L distruge pe Mântuitorul lumii, Irod a trimis cuvânt la Betleem şi a poruncit ca toţi copiii de doi ani şi mai în jos să fie ucişi, reprezentând vârsta pe care a auzit-o de la magi. A bănuit că prin porunca sa îl va ucide pe Domnul însuşi, izvorul vieţii. Sfântul Duh cunoştea această răutate a lui Irod. Solomon, vorbind poporului credincios, spune: Care va da pe fratele meu, cel care suge la sânul mamei sale? (Cântarea Cântărilor 8, 1) Mai mult, prin: „Care va da?” subliniază că Irod nu avea nici o putere asupra Lui, El fiind Domnul şi împăratul puterilor. Aşadar, Domnul a vorbit în chip adevărat când a mărturisit despre El prin acelaşi Solomon, care zice: „Atunci mă vor căuta, dar nu mă vor afla. Pentru că au urât înţelepciunea şi n-au luat aminte la Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au dispreţuit” (Pildele lui Solomon 1, 28-30).

Regele David, luminat de Duhul Sfânt, spunea: Tu eşti singurul care m-ai născut, eşti nădejdea mea, din pântecele maicii mele…Tu eşti acoperitorul meu (Psalmul 70, 6).

Moise spune, de asemenea, că Hristos Domnul, prunc fiind, nu putea fi ucis. A mărturisit aceasta cu cuvintele sale: Să nu fierbi iedul în laptele mamei Sale (Ieşirea 23, 19). Prin această afirmaţie, Moise relevă perspectiva că Hristos Domnul nostru este adevăratul Miel al Domnului, care va să sufere la vremea rânduită.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

De ce Hristos a făcut aceasta? El este judecătorul gândurilor şi cercetătorul cugetului nostru. De ce i-a părăsit pe cei căutaţi din cauza Lui, fapt ştiut de El că vor fi ucişi, pentru El? El s-a născut rege, împăratul tuturor – cum, dar, a neglijat pe cei care purtau stindardul nevinovăției Sale? De ce a desconsiderat o armată de copii de aceeaşi vârstă cu El? De ce, aşadar, i-a abandonat pe acei care, din acelaşi leagăn cu el, au fost tăiaţi precum o pradă? S-a întâmplat aceasta pentru ca El, care va deveni singurul împărat să se întoarcă împotriva forţelor tuturor duşmanilor? Fraţilor, Hristos nu a dispreţuit pe cei din acelaşi leagăn cu El, însă le-a grăbit viaţa şi le-a garantat că vor merge pe calea slavei înainte de a-şi trăi viaţa. El le-a dat posibilitatea să guste slava fără a se osteni. Le-a dăruit cununa înainte ca trupurile lor să crească. A fost dorinţa lui Hristos să evite păcatele în cinstea virtuţii, să se bucure de Rai înaintea petrecerii vieţii pe pământ şi să fie părtaşi la viaţa cerească imediat. Aşadar, Hristos a fost cel care a trimis ostaşii înainte. Nu i-a abandonat. El i-a adunat în rândurile Sale. Nu i-a lăsat în urmă.

(Petru Hrisologul, Predici 152, 7, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

În Betleem, prin urmare, toţi copiii au fost ucişi. Copiii nevinovaţi care au murit atunci pentru binele lui Hristos au devenit primii martiri. David se referă la ei când spune: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător (Psalmul 8, 2). … Căci în această persecuţie, chiar şi pruncii mici şi cei care alăptau au fost ucişi pentru Hristos şi au ajuns la lauda desăvârşită a martiriului. Nelegiuitul Irod, între timp, a fost omorât, omul care a pus mâna pe regat ca să se apere de Împăratul cerului. Aşadar, acei copii binecuvântaţi au meritul deplin faţă de alţii. Au fost primii care au fost vrednici să moară în numele lui Hristos.

(Cromațius, Tratat la Matei 6, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 16) Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.

Irod a dat poruncă ca nu doar copii din Betleem, ci şi cei din împrejurimile oraşului să fie ucişi, gândind că printre mulţimea acelora ucişi se va găsi şi cel căutat. Acesta a poruncit să fie ucişi cei de doi ani şi mai în jos. El a calculat cât timp a trecut de la întruparea Domnului, luând în considerare timpul petrecut de magii în călătoria lor şi cel pe care l-a petrecut pe tron. Însă Hristos a fost luat din Betleem odată ce noaptea sosise. Nu poate fi posibil ca naşterea Domnului să fie cauza uciderii pruncilor. Însă, divulgarea uciderii pruncilor de către Irod a marcat începutul unui lung lanţ de nelegiuiri. Chiar şi cei care L-au răstignit pe Hristos nu erau atât de înrăiţi în momentul arestării lui Hristos. Mai curând, au devenit astfel în momentul când s-au angajat să-L ucidă pe Hristos. Şi totuşi, pentru binele lui Hristos, pruncii vor primi răsplată prin martiriul lor.

(Teodor de Mopsuestia, Fragment 9, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 17-18) Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: „Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”.

Glas s-a auzit în Rama(Ieremia 31, 15; 40, 1). Rama a fost oraşul lui Saul. Saul era din seminţia lui Veniamin, fiul Rahelei, al cărei mormânt se află în Betleem, unde aceste fapte nelegiuite s-au săvârşit. Prin urmare, pruncii au fost ucişi în Betleem, unde dăinuieşte mormântul Rahelei. De aceea, Rahela este înfăţişată ca plângând pe copii (Facerea 35, 16-20). Înțelesul „plânsului” se descoperă a fi lacrimile pruncilor; apoi, înțelesul „plânsului” se arată a fi jalea mamelor. Copiii plângeau pentru că au fost separaţi de propriile lor mame. Acestea se tânguiau pentru că au fost lipsite de copii, inima fiindu-le străpunsă pentru despărţirea de ei. Şi este posibil de observat o mai mare amărăciune a mamelor care au rămas decât a copiilor ucişi. Pentru că pruncii au suferit un singur moment de durere, fiind separaţi de mamele lor, nu pentru că au fost conduşi spre moarte. Aceştia nu au simţit teama de moarte. Mamele însă, au experimentat o suferință dublă: în primul rând, şi-au văzut proprii copii daţi la moarte, iar în cel de-al doilea rând, copiii au fost smulşi din braţele mamelor. Pentru copii, moartea a adus binecuvântare durerii lor, pentru mame însă, memoria pruncilor continuă să înnoiască tânguirea.

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 19) După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt.

După moartea lui Irod, Iosif a fost înştiinţat de înger să se întoarcă în Iudeea cu pruncul şi mama Sa. Când s-a întors, a auzit că domneşte Arhelau, fiul lui Irod. S-a temut să meargă, dar îngerul Domnului l-a îndemnat să treacă în părțile Galileii şi au locuit în oraşul Nazaret… Iosif se aseamănă cu apostolii lui Hristos, cărora le-a încredinţat sarcina răspândirii veştii despre El. Asemănător a ceea ce s-a întâmplat cu Iosif, după moartea lui Irod, apostolii au trebuit să facă faţă aceluiași gen de oameni care au cauzat suferinţă Domnului Hristos. Apostolilor le-a fost poruncit să predice iudeilor, trimişi fiind pentru oile pierdute ale casei lui Israel. Însă, când au văzut că puterea rămânea în mâinile necredinţei moştenite (hereditariae infidelitatis– n.trad.), s-au temut şi s-au retras.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 2, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 20, 21-22) Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel.

Poţi observa de ce Iosif nu a fost ales soţul Mariei, ci însoţitorul acesteia? Când s-a dus şi s-a întors din Egipt, cine ar fi însoţit-o în aceste grele încercări, dacă nu era căsătorită? Pentru că într-adevăr, la prima vedere, Maria avea grijă de prunc şi Iosif o supraveghea. De fapt, însă, Pruncul avea grijă de mamă şi Iosif era supravegheat… Nici nu era binecuvântarea Fiului de a avea o aşa mamă, ci binecuvântată era ea, de a avea un aşa Fiu. Fecioara Maria îşi spunea: Iată, de cum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

Poţi să remarci alternarea între detaşare şi tensiune? Iosif a lăsat pământul străin şi s-a întors în pământul strămoşilor lui, văzând uciderea pruncilor în faptă. Părăsind casa din Betleem, el constată din nou urmele pericolului anterior. Aude că fiul tiranului Irod este viu şi domneşte ca rege. Cum era posibil ca Arhelau să fie rege al Iudeii când Ponţiu Pilat era la putere? Moartea lui Irod se produsese recent, iar regatul nu fusese încă împărţit. Dar, înainte ca Irod să moară, fiul său i-a luat locul la putere…dar dacă Iosif s-a temut să meargă în Iudeea, spun ei, din pricina lui Arhelau, trebuia să fie prevăzător în egală măsură în Galileea din cauza lui Irod Antipa. Dar să lăsăm necercetat de acum restul întrebării privitoare la schimbarea locului reşedinţei sale, pentru că fiecare impuls i-a dus departe de Betleem şi hotarele sale.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 22) Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii.

După uciderea pruncilor, tânărul Arhelau era convins că nu va avea de ce să se teamă. Pruncii din Betleem şi Cel pe care îl căutau au fost eliminaţi prin ucidere. După ce a văzut modul cum a murit tatăl său, Arhelau a devenit mai conştient de ceea ce s-a petrecut şi mult mai sârguincios în lupta cu fărădelegea. De aceea, Iosif, datorită pericolului, a lăsat Iudeea pentru Nazaret, dar, în acelaşi timp, avea multă dragoste pentru casa sa. Şi, pentru a fi mai sigur, a primit poruncă de la înger despre aceasta.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 9, 4, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Dacă acest verset putea fi găsit în Scriptură, el nu ar fi zis: „pentru că s-a spus de profeţi”, dar putea spune mai clar: „Pentru că s-a spus de un profet”. În cazul nostru, vorbind despre profeţi în general, ne-a arătat că nu a luat cuvintele din Scriptură, ci mai curând a făcut aluzii la sensul din Scriptură. „Nazarinean” are înţeles de „sfânt”. Fiecare carte din Scriptură atestă că Domnul era „sfânt”. Putem vedea în alt mod ceea ce s-a scris… în evreieşte, la Isaia: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei, un nazarinean din rădăcinile lui (Isaia 11, 1).

(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1, 2, 23, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Domnul şi Mântuitorul nostru este numit „nazarinean” ca şi numele locului, oraşul Nazaret, ca şi ritualul Legii. Cei care sunt numiţi nazirei, conform Legii, făgăduiesc Domnului fecioria vieţii, menţinând jurământul prin pletele capului, pe care autoritatea Legii îi obligă să le ofere ca jertfă (Numeri 6). Prin urmare, pentru că Hristos este Stăpânul şi conducătorul fiecărui act de sfinţenie şi credinţă, Cel care a spus prin prooroc: Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt (Levitic 11, 44; 19, 2; 20, 7), nu era nedrept să fie numit „nazireu”. El a fost Cel care, urmând adevărul din Lege, a oferit ca ofrandă Tatălui, propriul Său Trup. David psalmistul vorbeşte despre această ofrandă când a spus despre Domnul, Cum s-a jurat Domnului şi a făgăduit Dumnezeului lui Iacob (Psalmul 131, 2). Domnul s-a arătat El Însuşi ca nazireu la timpul când s-a întrupat.

(Cromațius, Tratat la Matei 7, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Rădăcina cuvântului „nazarinean” poate fi interpretată ca însemnând „sfânt” sau, conform unora, „floare”, aceasta fiind denumirea găsită în mai multe locuri. Căci Daniil Proorocul îl numeşte pe El „Sfânt” sau Sfântul sfinţilor. De asemenea, găsim în Isaia cuvintele: O mlădiţă din tulpina lui Iesei va ieşi şi un lăstar din rădăcinile lui va da (Isaia 11, 1). Chiar şi Domnul spune despre El în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt floarea din câmpie, crinul din văi” (Cântarea Cântărilor 2, 1).

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragment 16, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)

*

(Mt. 2, 23) Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

Când spune „prin profeţi” nu „printr-un profet”, el clarifică un termen nederivat de la vreo autoritate profetică precisă. El vorbeşte în urma tuturor înţelesurilor presupuse pe care le-a adunat de la profeţi. Căci Iisus a fost denumit „nazarinean” de toţi profeţii, pentru că este sfânt sau poate a citat alţi profeţi făcând aceste aserţiuni, pe care nu-i recunoaştem drept canonici. Şi, având în vedere că s-a profeţit acest lucru, Sfântul Apostol Filip subliniază clar aceasta, când îi spune lui Natanael: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, Fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan 1, 45). Aşadar, ştiind că a fost profeţit, răspunsul lui Natanael a fost o confirmare a acestui lucru: Din Nazaret poate fi ceva bun? (Ioan 1, 46).

(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 2, traducere pentru Doxologia.ro de Alexandra Zurba)