Moartea lui Dumnezeu si invierea omului

Moartea lui Dumnezeu este una din temele centrale nu numai ale filozofiei si ale literaturii occidentale contemporane, dar si ale teologiei insesi. In acesti ultimi ani s-au scris despre moartea lui Dumnezeu mii de pagini, s-au montat piese de teatru, s-au turnat filme. Tema nu mai este rezervata „specialistilor”. Intereseaza marele public. Acest studiu ar vrea mai intai sa prezinte in general si sa explice fenomenul, apoi, dupa ce l-a situat pornind de la criterii ortodoxe, sa incerce sa schiteze contributia pe care ar putea-o aduce la aceasta dezbatere Ortodoxia.
In filozofie tema a fost abordata pentru prima oara de Nietzsche. Se stie ca pentru Nietzsche moartea lui Dumnezeu e manifestata de rasturnarea tuturor valorilor  (nevazutul, ideile, idealurile) si totodata se identifica cu aceasta rasturnare. Pentru Nietzsche unica valoare, valoarea suprema ramane omul, „supraomul”: „Unde este Dumnezeu? – scrie el in 1882. Va voi spune. Noi l-am omorat. Noi toti suntem ucigasii Lui… Dumnezeu este mort… Dumnezeu va ramane mort. Ce sunt Bisericile daca nu cavourile si mormintele lui Dumnezeu?”

In timpul sau Nietzsche se vedea obligat sa puna aceste cuvinte in gura unui nebun. Vorbind insa in cursul unei reuniuni publice la Geneva indata dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Sartre reia linistit aceleasi cuvinte: „Domnilor, Dumnezeu este mort. Va anunt moartea lui Dumnezeu.”
Ce inseamna moartea lui Dumnezeu pentru filozofia existentialista atee ne-o arata limpede literatura legata de aceasta filozofie. Din moment ce Dumnezeu nu exista, exista numai viata biologica. Cu o jubilatie dionisiana Camus celebreaza in primele sale lucrari grandoarea si bucuria acestei vieti: frumusetea unei zile insorite la marginea marii; o noapte de iarna cand familia e adunata in jurul focului. Dar viata biologica e o viata care se descompune. Si, foarte curand, Camus insusi descopera in interiorul vietii viermele care o roade, care-i rapeste bucuria, care-i stoarce substanta nelasand decat un gust searbad si absurditate, si iscand in om senzatia de vid si de haos, stare de lucruri descrisa cu o atata intensitate in Strainul [L’Etranger] si pe care in lucrarea cu acelasi nume Sartre o numeste atat de just Greata [La Nausee].
Existentialismul concepe moartea nu drept ceva indepartat, ceva care-l asteapta pe om la sfarsitul vietii, ci drept ceva aflat inauntrul sau. Sabia lui Damocles a mortii este incontinuu suspendata deasupra lui si ii mutileaza visurile, ii intrerupe eforturile cele mai nobile, ii reduce pana la sufocare limitele existentei. Una atare om, spune Camus, e un Sisif fortat sa-si poarte pe culmea muntelui piatra pretioasa a vietii lui, dar abia ajuns la capat aceasta piatra ii scapa si se rostogoleste in prapastie. Se simte abandonat, pustiu. Condamnat sa vada, intelege, e constient ca viata e absurda. Heidegger marturiseste ca, fara sa o fi cautat, se gaseste aruncat, abandonat, intr-un ungher al universului, si constrans sa traiasca.
Cu acest gust al vidului in suflet, omul contemporan primeste propovaduirea crestinismului occidental care de secole ii propune drept solutie la relele vietii pamantesti promisiunea fericirii vietii dupa moarte si care priveste viata prezenta exclusiv drept spatiu in care prin fapte (romano-catolicii) sau prin credinta (protestantii) omul devine vrednic sau nu sa mosteneasca vesnicia.
Omul contemporan nu resimte insa decat aversiune pentru o astfel de viziune care distinge excesiv timpul si vesnicia, viata pamanteasca si viata cereasca, relativizand cu disperare sensul celei dintai. „Daca exista un pacat impotriva vietii, scrie Camus, acesta nu este atat acela de a dispera de ea, cat de a spera intr-o alta viata, si de a lasa grandoarea nemiloasa a unei vieti pretins vesnice sa instraineze iubirea noastra de viata reala.” Si in numele vietii reale si palpabile, Camus refuza sa creada intr-o alta care, oricat de frumoasa si vesnica, ar fi in orice chip o alta viata.
Sartre este aici si mai categoric. Tocmai credinta intr-o alta viata e ceea ce aduce moartea in viata prezenta. Ea echivaleaza cu o sinucidere. Si impingand respingerea pana la Dumnezeu insusi, el sustine ca un Dumnezeu care nu ia in serios viata prezenta a omului, care nu se intereseaza de problemele sale istorice reale, ci ii impune existenta umana drept o perioada de expiere si satisfacere a dreptatii divine, un astfel de Dumnezeu poate fi fara indoiala drept, dar cu siguranta el nu iubeste omul. E un parinte egoist si sadic, caruia ii place sa-si vada copilul chinuit si implorand, pentru a avea El insusi bucuria de a-i oferi mantuirea atunci cand va voi. Dar pentru omul contemporan, pentru omul matur, cum se caracterizeaza el insusi, o atare mantuire e inacceptabila si un atare tata este inutil. De aceea e mai bine pentru copil sa rupa orice relatie cu tatal si sa se sileasca sa se salveze singur. Iata de ce Sartre, care n-a cunoscut invatatura Bisericii Ortodoxe Rasaritene asupra sinergiei divino-umane (credinta neoprimand, ci dezvoltand si implinind omul), afirma categoric ca credinta intr-un Dumnezeu drept, dar sadic, degradeaza, injoseste si instraineaza pe om.
Deci logic, pentru ca omul sa fie liber si autentic, trebuie ca Dumnezeu sa nu existe. Intr-o piesa de teatru foarte dura a lui Sartre cu titlul ironic Diavolul si bunul Dumnezeu [Le Diable et le Bon Dieu], dupa o cautare angoasata a fericirii la diavol si la Dumnezeu, eroul central conchide: „Eu sunt cel care exist. Eu singur. Tot acest timp am cerut un semn. Dar n-am primit nici un raspuns. Cerul ignora pana si numele meu. M-am intrebat in fiecare clipa ce as putea sa fiu in ochii lui Dumnezeu. Acum stiu: Nimic. Dumnezeu nu ma vede. Dumnezeu nu ma intelege. Dumnezeu nu ma cunoaste. Vezi golul de deasupra capetelor noastre? E Dumnezeu. Acest loc macinat in usa? E Dumnezeu. Aceasta gaura in pamant? E Dumnezeu. Tacerea, e Dumnezeu. Abisul, e Dumnezeu. Singuratatea oamenilor, e Dumnezeu. In tot acest timp eu singur existam. Eu am decis raul. Eu singur am gasit binele. Eu am pacatuit. Eu am facut lucrurile bune pe care le-am facut. Eu ma acuz astazi pe mine insumi. Eu singur pot sa ma iert. Eu, omul. Daca Dumnezeu exista, omul nu exista. Dar Dumnezeu nu exista. Bucurie, lacrimi de bucurie. Aliluia. Dumnezeu nu exista.” Si vazand-o intrand pe scena pe Hilda, o femeie pe care inainte nici nu indraznea sa o priveasca de teama sa nu pacatuiasca, a luat-o de mana si i-a zis: „Dumnezeu e mort. Nu mai avem martor. Eu singur pot sa-ti vad parul si fruntea. Cat de adevarata esti inaintea mea acum ca Dumnezeu nu exista. In sfarsit suntem singuri.”
Aceste texte arata limpede ca o mare parte din filozofia si literatura existentiala contemporana se straduieste sa faca din om o fiinta independenta sau adversara a lui Dumnezeu, lucru cauzat, vom vedea, de idea falsa ca Dumnezeu nu se intereseaza de om si nu-l iubeste, ci il pedepseste si il degradeaza. Faptul ca aceste texte au hranit noua generatie europeana nu este evident lipsit de consecinte. Si in America de astazi aceeasi opozitie fata de Dumnezeul crestinilor si fata de viata religioasa conventionala a suscitat intr-un mod mult mai biologic, am putea spune, tineretul hippy care proclama: „Domnilor, Dumnezeul de care vorbiti nu este viu. Viata voastra insasi este moarta. Un Dumnezeu care nu atinge existenta noastra, care nu intra in legatura cu trupul nostru, nu serveste la nimic. L-am putea accepta pe Iisus care a vorbit de iubire. Dar Dumnezeul vostru e util in masura in care acest lucru va aranjeaza. Va serviti de El cum vi se pare mai bine; asa cum noi ne servim de marijuana. Daca Dumnezeu exista, sa vina sa ne caute acolo unde suntem. Altfel, Dumnezeu nu exista.”
Aceasta provocare a omului contemporan a bulversat fireste Bisericile romano-catolica si protestanta. Teologia occidentala s-a silit sa-i raspunda. Miscarea, de altfel promitatoare pe care au initiat-o unii teologi, mai ales francezi, in scopul revenirii la izvoare si, situand in centrul cercetarilor lor teologice simtul istoriei sfinte, de a crea in profunzime o reinnoire biblica, liturgica si patristica, nu s-a putut impune. Aceasta miscare a fost depasita, se pare, de modernisti care, atrasi de curentele contemporane, au ramas legati de suprafata lucrurilor si, in legatura cu filozofia si literatura contemporana, au creat ceea ce se numeste „teologia mortii lui Dumnezeu”.
Aceasta scoala are doua directii fundamentale. Prima este linia lui Bultmann, care sub influenta lui Heidegger vede esenta crestinismului in relatia dintre Dumnezeu si om, relatie care poarta sau, mai bine zis, care este mantuirea. Dimensiunea istorica a crestinismului devine atunci cu totul secundara. Persoana istorica a lui Iisus, viata, minunile, insasi invierea lui Hristos sunt mituri, cu alte cuvinte una din numeroasele expresii care pot sa-i imbrace esenta. Si pentru ca astazi expresia, limbajul lumii, civilizatia s-au schimbat, e necesara si schimbarea expresiei esentei crestinismului. E faimoasa teorie a „demitologizarii”.
A doua directie impinge aceasta linie pana la consecintele ei extreme. Pentru ca Biserica sa-si poata apropia omul secularizat al lumii actuale, trebuie sa puna mai multe intrebari fundamentale cu privire la sensul lui Dumnezeu. Trebuie sa se intrebe in fine serios asupra realitatii sacramentelor sau sfintelor Taine si asupra realitatii Bisericii si sa gaseasca un raspuns. Daca de acum inainte Dumnezeu nu se mai descopera in gandurile si descrierile pe care le da Evanghelia si in ideile „dogme” ale Bisericii, ci El se descopera in realitatea lumii, atunci sacramentul real astazi, adevarata slujba a poporului, Liturghia crestina contemporana, nu mai trebuie sa fie dumnezeiasca Euharistie, ci iubirea aproapelui, politica si sindicalismul. Pe aceasta problematica s-au scris carti cu titluri suficient de clare: „Dumnezeu fara Dumnezeu”, „Evanghelia crestinismului ateu”, „Noua esenta a crestinismului”, „Moartea lui Dumnezeu si civilizatia epocii postcrestine” etc.
In fata acestui fenomen complex si incarcat de sens al „mortii lui Dumnezeu”, care poate fi atitudinea Bisericii Ortodoxe Rasaritene? Ca intotdeauna, aceasta atitudine trebuie sa fie si aici in acelasi timp critica si constructiva.
Ortodoxul care incearca sa interpreteze fenomenul ateismului nu poate sa descopere aici in esenta decat pacatul lui Adam. Asa cum il reveleaza propriile sale texte, procesul ateismului contemporan repeta in liniile sale mari evenimentul caderii. Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu l-a creat pe Adam destinandu-l unirii cu El. Scopul omului era de a se ridica pana a deveni dumnezeu-om. Dar pentru a ajunge aici, Adam trebuia sa se orienteze in mod corect, sa se situeze pozitiv fata de Dumnezeu si sa mearga pe drumul pe care il conducea Acesta. Diavolul a ajun sa-l convinga insa ca Dumnezeu e gelos pe el si ca vrea sa-l mentina in robie. L-a impins astfel sa se revolte, l-a atras pe un alt drum care trebuia sa-l conduca numaidecat la starea de Dumnezeu si sa faca din el un Dumnezeu intr-un mod autonom. Dar acest drum nu exista cu adevarat. in realitate Adam n-a schimbat drumul. A iesi de pe drum. Si s-a prabusit zdrobit in gol. in pamantul neascultarii, departe de locul in care auzea glasul Cuvantului lui Dumnezeu care aduce viata, omul s-a gasit de acum inainte separat de viata adevarata. A pierdut „suflarea de viata” pe care i-a dat-o Dumnezeu atunci cand l-a creat. A ajuns „pulberea pamantului”.
A cazut in simpla viata biologica, viata supusa stricaciunii, care este moartea. Obscuritatea, intunecimea, dominatia instinctelor, spaima supravietuirii fac ca acum oamenii, ajunsi departe de Dumnezeu, sa se respinga si sa lupte unii cu altii. Cain il omoara pe Abel. Iar umanistul Sartre descopera cu oroare ca „infernul sunt ceilalti”.
Declaratiile umanismului autonom reveleaza astfel ca acest umanism nu este decat o provocare diabolica, care-l impinge pe om sa-L exileze pe Dumnezeu din lumea Sa: „Vreau oameni peste tot, in jurul meu, deasupra mea, oameni care sa-mi ascunda cerul” (Sartre). Dar respingerea lui Dumnezeu lasa inevitabil in lume un gol inspaimantator. „L-am ucis pe Dumnezeu pentru ca ma separa de oameni. Dar moartea lui face definitiva aceasta separatie” (Sartre).
Filantropia medicului din Ciuma [La Peste] lui Camus lasa repede gol locul Strainului indiferent fata de toti si toate. Descrierea golului macabru al mortii culmineaza in Morti fara ingropaciune [Morts sans sepulture], iar descompunerea vietii se reveleaza cu tot tragismul sau in piese de teatru cum sunt Zidul [Le Mur] si Asteptandu-lpe Godot [En attendant Godot].
„- Ce zi este astazi? – intreaba in aceasta ultima piesa unul din vagabonzi.

– Joi.

– A zis ca va veni joi.

– Si daca azi este vineri?

– Dar poate suntem marti.

– Ce zici? Daca revenim maine?

– Da. Dar vom aduce funia.

– Si daca n-a venit?

– Ne vom spanzura.

– Daca a venit?

– Vom fi salvati.”

Si putin mai incolo:

– Nu vom sfarsi niciodata, a zis unul.

– Sa nu ne gandim, raspunde celalalt. Dar gasim mereu ceva care ne da impresia de a exista… Existam, vom exista mereu, acesta-i nenorocirea vesnica.”
„Nu inceteaza sa spuna ca vor pleca, noteaza un critic, dar raman mereu asezati in acest loc pustiu. De altfel a pleca sau a ramane n-are sens. E acelasi lucru. Nu va schimba nimic. Nu exista nimic decat moartea de nemiscat. Nu exista aici decat nemiscarea mortala.”
E limpede deci ca astfel, continuand sa-L omoare pe Dumnezeu, Adam si ateii contemporani nu ajung decat sa-l omoare pe om. Refuzand comuniunea cu Dumnezeu, isi pierd centrul vietii, raman ratacitori, pustii, morti. Chiar si atunci cand vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, propriile lor texte nu arata in realitate decat moartea omului. Pare ca la intrebarea „a fi sau a nu fi” epoca noastra a raspuns: a fi si a nu fi.
Cat priveste eforturile teologiei occidentale de a raspunde la aceasta problema, trebuie sa marturisim sincer ca acest efort ne este simpatic, dar si ca in lumina traditiei ortodoxe solutia data ne apare inexacta si primejdioasa.
Intr-adevar, teologul trebuie sa vorbeasca limba timpului sau. E o datorie primordiala. Traducerea propovaduirii e un drept inalienabil pe care prin sfantul Pavel Hristos l-a dat fiecarei epoci si pe care l-au confirmat Parintii din secolele IV si XIV. Dar credinta in istoricitatea lui Iisus, in faptul ca intr-adevar Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut aievea om pe timpul Cezarului Augustus, ca a fost rastignit, a murit, a inviat si S-a inaltat la cer, iar prin sfintele Taine continua sa ramana cu adevarat, in mod real, istoric, in mijlocul Bisericii, care constituie de-a lungul veacurilor Trupul Sau istoric, aceasta credinta ramane nucleul crestinismului. Or tocmai acest nucleu risca sa-l nege teologii occidentali din scoala „mortii lui Dumnezeu”. Dorinta lor de a merge spre omul areligios de astazi este generoasa si pleaca de la o intentie buna. Dar in loc de a cobori in esential si de a da omului pe adevaratul Dumnezeu, ei se revarsa la suprafata, abandonand ei insisi succesiv religia, Biserica, pe Hristos, si ajung la un Dumnezeu fara Hristos, la un Dumnezeu dezintrupat, la o idee care se inrudeste cu dumnezeul filozofilor, dar nu este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, Dumnezeul care mantuieste. O astfel de teologie se vrea actuala, dar nu propovaduieste mantuirea. Si cu toata simpatia pe care un ortodox poate s-o aiba pentru intentiile ei, trebuie sa spunem: daca aceasta teologie s-ar impune in Occident, ar insemna in mod inevitabil sfarsitul istoric al crestinismului occidental.
In afara de acest risc fundamental trebuie subliniat de asemenea faptul ca teologia acestei scoli este incapabila sa aiba cu ateismul un dialog asupra esentialului. Solutia pe care o propune este in realitate superficiala si teoretica. Nu atinge esenta lucrurilor. Nu ridica cu nimic gravele intelegeri gresite care au condus la revolta umanismului impotriva lui Dumnezeu.
Miscarea existentialista contemporana cere cu insistenta si la modul absolut ca viata sa aiba un sens demn si omul sa aiba o vocatie demna. Dar, in loc de a-l inalta pe om, teologia mortii lui Dumnezeu il secularizeaza pe Dumnezeu si astfel in mod inevitabil il coboara si mai mult pe om. Exista aici un cerc vicios. Miscarea este centrifuga. Ea indeparteaza tot mai mult gandirea filozofica si teologica occidentala de realitatea mantuirii, care este reconstituirea istorica si invierea omului si semnifica, unifica, nemureste ca pe un tot unic viata sa in acelasi timp pamanteasca si cereasca.
Suntem aici in inima a ceea ce face neputinta gandirii occidentale: separarea si opozitia dintre istoric si transcendent, pamantesc si ceresc, vremelnic si vesnic. Ceea ce am spus pana acum a aratat ca teologia occidentala a sfarsit prin a subestima realitatea istorica in folosul transcendentei, ca, la cealalta extremitate, umanismul a respins transcendenta pentru a salva realitatea istorica si, pentru a se apropia de umanism, teologia occidentala moderna predica un Dumnezeu nou aproape in intregime secularizat.
Iar acum falia este mare. Iar interventia Ortodoxiei este mai necesara ca oricand.
Care ar putea fi aportul Ortodoxiei la solutionarea acestei probleme? Limitele unui articol nu ne ingaduie sa raspundem deplin si pe larg la aceasta intrebare. Dar dupa ce am prezentat si explicat fenomenul, putem acum indica o noua directie, o noua perspectiva care sa permita o intelegere mai deplina si un deznodamant mai inalt. Putem sublinia cateva premise fundamentale necesare solutionarii problemei.
Despre aceasta noua perspectiva pe care o propune Ortodoxia se poate spune din capul locului ca ea nu fractioneaza, nu fragmenteaza, ci sintetizeaza si universalizeaza, in loc sa fie separate sau opuse, lucrurile se completeaza si unesc. Este limpede ca aceste trei cupluri antitetice – vesnicie sau timp, viata viitoare sau prezenta, Dumnezeu sau omul -, pe care le-am vazut, sunt la originea problemei mortii lui Dumnezeu si chinuiesc Occidentul in aceste ultime decenii. Aceste vicisitudini ale Occidentului sunt naturale si inevitabile. Caci din clipa in care realitatile care formeaza cuplurile in chestiune se scindeaza si se opun inaintea omului, ele isi pierd autenticitatea si nu mai sunt decat doua abisuri la fel de inspaimantatoare si unul si celalalt, in care omul este inghitit oricare ar fi latura in care prefera sa cada.
In perspectiva ortodoxa, dimpotriva, aceste realitati coexista. Una o arata pe cealalta si este totodata completata de cealalta. Pentru traditia ortodoxa, timpul arata vesnicia. Face vesnicia reala si o reveleaza. Iar vesnicia implineste timpul. Constituie sfarsitul sau, adica scopul si continutul sau. Aceasta relatie este si mai stransa in cel de-al doilea cuplu: viata viitoare si viata prezenta a omului. Pentru Ortodoxie, viata omului este una singura si unica. E viata uneia si aceleiasi persoane care incepe sa existe aici si continua sa existe in cer fara nici o ruptura. Astfel viata viitoare nu striveste, nici nu relativizeaza viata prezenta. Dimpotriva, ii da sens si continuitate: ceea ce facem in aceasta viata nu este intamplator si izolat, ci este menit sa ramana in cealalta. E ceea ce afirma Sfanta Scriptura pentru care omul nu este un suflet inchis intr-un trup, cu alte cuvinte un suflet care va incepe sa traiasca atunci cand va fi eliberat din trup, ci o persoana care incepe prin a vietui in timp si e chemata sa nu mai moara, ci sa vietuiasca vesnic. Se stie ca in limbajul sfintei Scripturi sufletul inseamna viata. „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga, daca isi va pierde sufletul sau?” inseamna: „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga daca si-ar pierde viata sa?” Sau: „Ce ar da omul in schimbul vietii sale?” [Mc 8, 35-37].
Se intelege de la sine ca intr-o atare perspectiva, refuzul lui Camus de a accepta viata viitoare nu mai are nici o ratiune de a fi. Acest refuz, am spus-o, se datoreaza faptului ca Albert Camus nu vede ce relatie poate sa existe intre viata prezenta si viata viitoare. Exclamarea sa dupa ce a citit cartea lui Lossky Teologia mistica a Bisericii Rasaritului este caracteristica in aceasta privinta: „In sfarsit putem discuta cu crestinismul.”
Eficienta acestei perspective universale a Ortodoxiei este si mai evidenta in cel de-al treilea cuplu antitetic – Dumnezeu si omul -, in care ea ridica si suprima orice opozitie si orice contestatie. Invatatura Parintilor ortodocsi vede omul drept „slava”, drept manifestarea chipului lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie omul este cu adevarat si aievea revelarea lui Dumnezeu in timp, dar prin aceasta el nu-si gaseste implinirea si plenitudinea decat in Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om „dupa chipul Sau” inseamna pentru Parintii ortodocsi ca l-a creat cu scopul de a-l uni cu El. Omul, spune sfantul Vasile, este chemat sa fie dumnezeu. Tinde spre Dumnezeu, este chemat sa se ndice la inaltimea lui Dumnezeu, sa devina dumnezeu-om, «caci pentru omul nou (dumnezeul-om) – scrie Nicolae Cabasila in controversa sa cu umanistii din secolul XTV – a fost formata la inceput natura umana. Pentru El a fost omul inzestrat cu inteligenta si dorinta. Am primit gandirea pentru a-L cunoaste pe Hristos. Am primit dorinta pentru a merge spre El. Si avem memorie pentru a-L purta. Caci El este modelul dupa care am fost creati”.
Acesta este motivul pentru care dupa acelasi Parinte, Dumnezeul-om este cel mai inalt „salas al iubirilor omenesti”, dorinta ultima, suprema. Astfel Dumnezeul-om, care in loc de a-i separa, ii uneste acum pe Dumnezeu si pe om in aceeasi Persoana fara contopire si fara impartire, este cea mai deplina revelare a omului si a lui Dumnezeu care poate exista si cheia care ne permite sa intelegem intreg crestinismul ortodox. Dumnezeul-om Hristos implineste omul, il reveleaza pe Dumnezeu, incheie istoria. E criteriul ultim si cel mai inalt al Ortodoxiei.
Hristos Dumnezeul-om este mai intai revelarea adevaratei naturi umane. Este Fiul Omului desavarsit. Este rodul suprem al naturii noastre. Este Omul care apare si se arata in istorie in clipa in care natura noastra isi atinge scopule ultim, in care se uneste cu natura divina in una si aceeasi persoana. Multi atei au sustinut in decursul veacurilor ca omul poate deveni Dumnezeu independent de Dumnezeu. Dar erezia nu este niciodata atat de indrazneata ca adevarul. Nici un eretic n-a atins vreodata indrazneala Parintilor ortodocsi, care subliniaza ca prin harului Dumnezeu omul nu numai ca poate deveni Dumnezeu, dar chiar si sa-L nasca pe Dumnezeu in istorie, cum explica foarte limpede Cabasila in omiliile sale consacrate Maicii lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie, maretia naturii umane este tocmai aceea ca ii e dat sa devina Maica a lui Dumnezeu. Fiul unic al Maicii Domnului reveleaza, asigura si atesta aceasta maretie.
Dar Hristos Dumnezeu-omul reveleaza si natura reala a lui Dumnezeu. Reveleaza iubirea lui Dumnezeu pentru om. Se stie ca Duhul Sfant afirma prin gura lui Ioan Evanghelistul ca „Dumnezeu este iubire”. Aceasta iubire nu este o mila condescendenta, este reala, facuta din respect profund si din pretuire, este o filantropie, iubire de oameni. Desi o poate face, Dumnezeu nu invinge El insusi moartea si pe diavol prin atotputernicia Sa. Nu acorda mantuirea omului din condescendenta. Se face om real, om adevarat. Biruie moartea in om, pentru ca apoi toti oamenii sa o poata birui. Pentru ca omul sa fie curatit, pentru ca sa-si regaseasca lumina vechii frumuseti, Dumnezeu suporta ca un om scuipari si palmuiri. Aratandu-L pe Dumnezeu umilit, Pilat spune acest cuvant revelator: „Iata omul!”.
Mai mult: Dumnezeu coboara cu noi, moare cu adevarat ca omul real care era. Dar El este Dumnezeu. Si invie. Astfel in Hristos omul invie. „Hristos a inviat din morti… si celor din morminte viata daruindu-le.” Scopul pentru care Dumnezeu moare este asadar evident: este invierea omului. Tocmai acest scop vrea Domnul sa-l descopere si sa-l ateste atunci cand, cu cateva zile inainte de moartea Sa, trece prin Betania si-l invie pe Lazar. „Invierea cea de obste mai inainte de patimirea Ta aratand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”, se spune in troparul sarbatorii.
E foarte limpede acum ca perspectiva ortodoxa in care am incercat sa situam tema noastra ne conduce spre inima problemei: moartea istorica reala a lui Iisus Hristos. Si ajunsi in aceasta inima vedem ivindu-se in fata noastra solutia. Natura lucrurilor ne-o descopera drept insasi exigenta Ortodoxiei: raspunsul la vestirea mortii lui Dumnezeu este evanghelia invierii omului.
Acest punct e una din temele centrale ale vestirii celei bune a mantuirii. Mai exact, este mantuirea insasi. „Caci daca mortii nu invie, proclama apostolul Pavel, zadarnica este credinta noastra.” „Dar acum Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti.” Iar sfantul Ioan Hrisostom ii cheama pe oameni sa celebreze aceasta sarbatoare: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacatele sale, caci iertarea din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, caci ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului… Hristos a inviatsi demonii au cazut. Hristos a inviat, sa se bucure ingerii. Hristos a inviat, si viata stapaneste. Hristos a inviat, si nici un mort nu mai este in mormant.”
La aceasta inaltime, unde se situeaza invierea reala si adevarata a omului, intreaga problematica a filozofilor si teologilor mortii lui Dumnezeu nu poate fi decat una secundara, in realitate, am vazut, reprezentantii acestei scoli vorbesc nu de moartea istorica a lui Dumnezeu, ci de moartea unei idei pe care si-au facut-o despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este pentru ei un joc de cuvinte care nu serveste decat acoperirii realitatii gretoase care este moartea omului. O recunosc ei insisi, cum a aratat-o scurta studiere a textelor lor. Dar ceea ce propovaduieste Ortodoxia nu este o ideologie sau filozofie. Ortodoxia propovaduieste o istorie reala: moartea reala si istorica a lui Dumnezeu, care aduce invierea reala si istorica a omului. „Iisus a strigat cu glas mare si si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua… mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat. Si iesind din morminte au intrat in sfanta cetate si s-au aratat multora” [Mt 27, 50-53]-
Teologia ortodoxa poate asadar propovadui moartea lui Dumnezeu mult mai usor decat ateii. In Vinerea Mare, la slujba Prohodului, credinciosii ortodocsi celebreaza tocmai aceasta moarte. Dar chiar atunci cand il ingroapa pe Dumnezeu – minunea Vinerii Mari – ei praznuiesc omorarea mortii si invierea mortilor. „Iadul e lovit in inima primind pe Cel care a fost lovit in coasta cu sulita. Si se tanguie mistuit de focul dumnezeiesc spre mantuirea celor care canta, Dumnezeu Mantuitorule bine esti cuvantat.” „Cand Tu, Puternice, ai fost pus in mormant, ai rupt cu mana Ta incepatoare de viata incuietorile mortii si ai propovaduit celor ce dormeau acolo din veac eliberarea nemin-cinoasa, facandu-Te Cel dintai sculat din morti, Mantuitorul meu.” Hristos a murit deci in mod real. Dar a murit ca sa-l intalneasca pe om acolo unde se gasea, in stricaciune si moarte, in suferinta si disperare, in nonsens si in absurd, si ca sa-l invie.

Daca n-ar fi murit, intruparea Sa n-ar fi fost totala. N-ar fi fost decat aparenta. Dar a murit aievea. Pentru ca a luat in serios conditia noastra muritoare. In toate, afara de pacat, a devenit ceea ce suntem. Omul L-a parasit pe Dumnezeu, s-a abatut in gol, s-a zdrobit in pacat. Si Dumnezeu Se goleste in insusi spatiul pacatului, poarta fara pacat drept trup al Sau trupul pacatului si il sfinteste. Se revarsa ca un parfum in noroiul gretos si ii transforma mirosul greu in buna-mireasma. Traieste viata cotidiana a omului si-i da un sens, o umple de vesnicie. Lucreaza cu mainile, pentru a arata ca truda cotidiana cea mai monotona are un scop si un continut vesnic. Simte suferinta, intristarea, agonia. Nu e nimic in viata omeneasca, nici o forma din aceasta viata pe care sa nu o fi trait El insusi. Si merge pana la moarte. Caci oriunde ne-am gasi vrea sa fie aproape de noi. Daca suntem disperati, trebuie sa stim ca Hristos este alaturi de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Daca suntem nelinistiti, Hristos este alaturi de noi, ca Unul care a cunoscut nelinistea. Daca suntem parasiti, daca suntem singuri, trebuie sa stim ca nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost parasit pe cruce de Tatal Sau. Oricat de jos am cadea, Hristos este mai jos de noi, pentru ca S-a pogorat la iad. Iar cand murim, Hristos ne asteapta in abisul mortii noastre.
Din acest motiv moartea lui Dumnezeu nu-i zdrobeste pe credinciosi, ci, dimpotriva, e consolarea si speranta lor. „Crucea Ta, Doamne, viata si invierea poporului Tau este.” Proclamarea mortii lui Dumnezeu inseamna astfel biruinta si slava nu a necredinciosilor, ci a Bisericii. Moartea lui Dumnezeu se identifica cum invierea lui Hristos. Dumnezeu a murit, dar Hristos a inviat. Intr-o duminica dimineata la Ierusalim, pe timpul lui Pontiu Pilat, Hristos a inviat cu adevarat si in mod real. Caci Hristos inviat a rupt legaturile stricaciunii. L-a eliberat pe om de propriile sale piedici. A tocit acul mortii si a redat omului viata. A surpat zidul despartitor, „a unit ceea ce era despartit”, a adus viata in moarte, vesnicia in timp, cerul pe pamant, pe Dumnezeu in om. „Toate au devenit una.”
Dar cum aceasta inviere a omului este inviere nu numai a sufletului, ci si a trupului sau, este firesc ca ea sa declanseze si invierea faptelor omului, a civilizatiei si a creatiei sale, care sunt prelungiri ale trupului omului. Dupa invierea lui Iisus Hristos, Duhul Sfant se revarsa in toata creatia, painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos. Limitele spatiului si timpului se sparg. Si incepe noul timp liturgic, noul spatiu liturgic: timpurile din urma.
„Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura invierea lui Hristos, prin care s-a intarit.”
„Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura Sioane, iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te, caci Fiul tau a inviat.”
Panayotis Nellas
Extras din „Ortodoxia – divino-umanism in actiune”, Ed. Deisis.

Sfântul Serafim Sobolev – Cuvânt la a II-a zi de Paşti

Despre roadele Învierii lui Hristos şi cel mai important dar – harul Sfântului Duh, a cărui dobândire este scopul vieţii creştine. „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”(Troparul praznicului).

Iată cuvintele troparului pascal, pe care le auzim atât de des în zilele sărbătorii Sfintelor Paşti. Acest tropar este foarte scurt, dar conţinutul lui are pentru noi o importanţă mântuitoare deosebită. Aici se vorbeşte despre biruinţa Domnului asupra morţii, prin slăvită Sa înviere. El a primit ca moartea să se atingă de trupul lui cel sfânt şi să moară, dar în acelaşi timp, prin învierea Sa, să calce moartea, dăruind neamului omenesc nemărginite binefaceri.

Primul este acela că preacuratul Lui trup, pe care l-a împrumutat din Preaneîntinata Lui Maică, după înviere a devenit cu totul duhovnicesc. Domnul se arată ucenicilor Săi prin uşile încuiate (vezi Ioan 20,19-26). Dar, în acelaşi timp, trupul lui Hristos s-a proslăvit mai ales după înălţare, când Domnul a stat cu trupul de-a dreapta Tatălui.

Sfântul Ioan Damaschin, în cartea sa „Credinţa ortodoxă pe scurt”, spune că trupul Lui Hristos, după înălţare, S-a împărtăşit pentru totdeauna cu fericirea şi slava dumnezeiască; Lui i se închină îngerii şi-L proslăvesc. În ce fel de slavă dumnezeiască petrece trupul lui Hristos, despre aceasta mărturiseşte Domnul Sfântului Ioan Teologul, pe insula Patmos, înainte să-i descopere soarta lumii.

Faţa lui Hristos strălucea ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Marele Apostol n-a putut suporta această slavă dumnezeiască şi a căzut ca mort la picioarele lui Hristos(vezi Apocalipsa 1,16-17).

Mărturiseşte despre această slavă a lui Hristos şi arătarea Lui către Sfântul preacuvios Serafim, după Liturghie, în Marea Joi. După această arătare, bineplăcutul lui Dumnezeu nu se putea clinti din loc, stând nemişcat două ore în altar şi simţind în inima sa fericirea Raiului.

Dar este şi alt rod al învierii lui Hristos. Dacă în asemenea slavă petrece trupul în care s-a îmbrăcat Domnul, atunci şi trupurile noastre, la unirea lor cu sufletele noastre în ziua învierii de obşte a morţilor, sunt chemate, în puterea învierii lui Hristos, la o nespusă şi mare slavă dumnezeiască: Hristos s-a sculat din morţi, fiind începătura celor adormiţi (I Corinteni 15,2). Nu se poate arăta prin cuvinte şi acea slavă sau fericire a Raiului, care se va deschide pentru noi, după învierea morţilor şi după înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.

Dorind să arate toată puterea acestei slave, apostolul Pavel a mai putut spune doar atât: „Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8, 18). Sfântul Ioan Teologul, având în vedere slava şi fericirea noastră viitoare, la care suntem chemaţi de Dumnezeu, a spus: „Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, (se înţelege la a doua venire a Domnului) noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3,2). În aceste cuvinte apostolul lui Hristos mărturiseşte că slava noastră viitoare, fericirea noastră viitoare acum nu pot fi cuprinse de mintea omenească.

Dar, în acelaşi timp, marele apostol arată că această slavă, această fericire a noastră vor consta în vederea adevăratului nostru Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, în Fiinţa Lui. Îl vom vedea aşa cum este, se înţelege, nu numai în Fiinţa lui omenească, ci şi în cea dumnezeiască.

Acum noi nu putem să pătrundem însuşirile dumnezeieşti, manifestările Lor în viaţa noastră, despre care şi apostolul Pavel a spus: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui” (Romani 11,33).

Dar atunci Îl vom vedea pe Dumnezeu chiar în Fiinţa Lui. Dacă din contemplarea lui Hristos în trupul Lui proslăvit sfinţii simţeau o asemenea fericire nespusă, atunci ce fericire vom simţi noi contemplându-L pe Hristos în Fiinţa Lui. Mai mult, la această contemplare, la această fericire şi slavă vor participa şi trupurile noastre înviate.

Dar este şi al treilea rod al învierii lui Hristos. Minunată este milostivirea lui Dumnezeu! Şi acum, încă în viaţa lor pământească, sfinţii se împărtăşesc de slava viitoare. Această slavă binecuvântată pătrunde toată fiinţa lor şi chiar se oglindeşte în trapul lor.

De aceea şi trupurile sfinţilor se fac purtătoare de duh şi chiar nesocotesc legile fizice. Din viaţa Sfintei Maria Egipteanca, se vede că ea trecea Iordanul, călcând pe apă ca şi pe uscat. Iar când se ruga pentru toată lumea, în prezenţa cuviosului Zosima, se ridica deasupra pământului.

Aşa se ridica şi se ruga în văzduh şi Sfântul Serafim de Sarov, înainte de a-l tămădui pe tânărul bolnav.

Însă cea mai uimitoare slavă a sfinţilor consta în aceea că erau pătrunşi de o lumină dumnezeiască, iar strălucirea acesteia, nu arareori, era vizibilă oamenilor evlavioşi. Această lumină a plăcuţilor lui Dumnezeu izgonea departe demonii, îi păzea de uneltirile vrăjmaşilor şi era vindecătoare şi îmbucurătoare pentru suferinzi.

În viaţa Sfântului Ambrozie, episcopul Mediolanului, se spune despre un tânăr îndrăcit, pe care îl duceau în Mediolan, să fie tămăduit de Sfântul Ambrozie. Dar acest tânăr a fost lăsat de diavol încă în drum spre Mediolan, căci lumina binecuvântată a marelui plăcut al lui Dumnezeu l-a ars pe demonul care locuia în tânăr şi acesta a ieşit din el.

În America de Nord există oraşul Charleston, unde se află un lăcaş închinat satanei. Un preot ortodox, care a slujit în eparhia rusă a Americii de Nord, îmi povestea că el, datorită slujbei, trebuia să meargă în acel oraş. Dar iată că la cincizeci de kilometri de Charleston, a simţit deodată în inima lui o tristeţe îngrozitoare, care creştea treptat, o dată cu apropierea de oraş. Iar când a intrat în oraş, n-a mai putut suporta această tristeţe şi s-a grăbit să plece de acolo. Când preotul a părăsit oraşul Charleston, tristeţea a slăbit, iar la kilometrul cincizeci a dispărut de tot.

În acest fel, precum de la demoni se revarsă departe păgubitoarea şi ucigătoarea de suflet tristeţe a iadului, aşa de la sfinţi se revarsă departe vindecătoarea şi de viaţă făcătoarea lumină harică, care este izvorul marii bucurii şi slave.

Ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem din tot ce am spus despre binefacerile învierii lui Hristos? Dacă trupul lui Hristos, pentru totdeauna unit cu dumnezeirea Domnului nostru, este atât de proslăvit în ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui; dacă şi trupurile noastre sunt chemate de Dumnezeu la o nespusă slavă cerească şi la o mare fericire, după unirea lor cu sufletele noastre după învierea cea de obşte o morţilor; dacă şi acum trupul în viaţă al sfinţilor, prin Darul Sfântului Duh, se face atât de duhovnicesc şi proslăvit, atunci trebuie să ne păstrăm trupul nostru în toată curăţia şi sfinţenia.

Să ţinem minte întotdeauna cuvintele Apostolului Pavel din prima epistolă către Tesaloniceni: „Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei”… . Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 3-5,7).

Să ne ajute Domnul, pentru învierea Lui, să avem această neprihănire; şi ea va fi moştenirea noastră, dacă întotdeauna ne vom călăuzi prin smerenie şi dragoste, fără de care curăţia noastră nu va depăşi neprihănirea păgânilor, care se pot înălţa doar până la abstinenţa exterioară şi chinuitoare de la patimi.

Ei nu posedă curăţia interioară neprihănită în gânduri şi sentimente, prin care se defineşte desăvârşirea noastră morală. Asemenea neprihănire este specifică doar dreptcredincioşilor şi numai acelora dintre ei, în care lucrează harul interior, renăscător, încălzit în noi tocmai în puterea smereniei şi a dragostei.

Fie ca întotdeauna să se descopere în noi puterea învierii lui Hristos, în toate binefacerile sale şi întotdeauna să se împlinească în viaţă noastră cuvintele lui Hristos: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5,48). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf Nicolae” din Sofia, la 1/14 aprilie 1947)

**

Despre harul Sfântului Duh ca izvor al veşnicei bucurii a Sfinţilor.

„Cerurile după cuviinţă să se veselească, şi pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută; că Hristos s-a sculat, veselia cea veşnică”( Canonul Paştilor, cântarea 1).

Ce fel de veselie veşnică este aceasta pentru care Sfânta Biserică, prin cuvintele Preacuviosului Ioan Damaschin, alcătuitorul canonului pascal, cheamă să sărbătorească şi să se bucure întreaga lume, văzută şi nevăzută?

Această veselie este fericirea noastră viitoare şi veşnică în Rai, împărăţia cerească a lui Hristos, pe care o moştenesc toţi creştinii dreptslăvitori. Ea este cel mai înalt scop al tuturor nevoinţelor noastre, al întregii noastre vieţi.

Această veselie cerească şi veşnică a început pe pământ, o dată cu învierea lui Hristos, în viaţa oamenilor celor mai apropiaţi Lui. Prima dintre toţi oamenii care a încercat această veselie, ca o bucurie dumnezeiască, neauzită, nespusă şi neasemuită a fost Preacurata Maica Domnului, şi aceasta mai ales chiar în momentul învierii.

Nu o dată Domnul vorbea ucenicilor şi chiar şi altor oameni că El, după moartea Sa, va învia a treia zi. Ar fi putut Domnul să nu spună acest lucru Preaiubitei şi Preacuratei Sale Maici şi să o lase fără mângâiere, în cele mai mari chinuri sufleteşti, atunci când Ea a suferit cel mai mult lângă Cruce, privindu-L răstignit şi însângerat?

Potrivit tradiţiei bisericeşti, Maica Domnului, ştiind că Fiul Ei dumnezeiesc va învia a treia zi, nu s-a îndepărtat de mormântul Lui şi de aceea a fost martoră a însăşi învierii lui Hristos. Se cuvenea, precum spune despre acestea sfântul Ioan Gură de Aur, ca Aceea, care mai mult decât oricine îl iubea pe Domnul şi a suferit mai mult decât oricine la Răstignire, să fie prima care să se bucure de vederea lui Hristos cel înviat.

După Ea, această veselie veşnică sau fericirea cerească au încercat-o femeile mironosiţe, apostolii şi toţi ceilalţi ucenici ai lui Hristos, iar Domnul Li s-a arătat timp de patruzeci de zile de la învierea Sa, umplându-i de bucurie dumnezeiască.

Este greu şi chiar imposibil să ne imaginăm întreaga fericire ce decurgea din aceste arătări minunate. Din relatarea Evanghelică despre arătarea Domnului înviat celor doi călători spre Emaus, Luca şi Cleopa, este evident că inimile lor ardeau, erau topite de această fericire, chiar şi atunci când Hristos, apărut în faţa lor, nu era recunoscut încă de ei, ci numai le tâlcuia mărturiile Sfintei Scripturi, că El trebuia să pătimească, să moară şi să învieze a treia zi. Ce fericire au simţit în sinea lor călătorii spre Emaus, atunci când Domnul, invitat de ei la cină, a fost recunoscut de ei când a frânt pâinea, după care s-a făcut nevăzut.

Din cauza bucuriei cereşti ei au uitat de oboseală şi fără a ţine seama de ora târzie, au purces de îndată, în mare grabă, spre Ierusalim, la apostoli, ca să le vestească şi celorlalţi această mare bucurie. Intrând la apostoli cu această veste, i-au auzit pe aceştia spunând cu gura lor: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34-35).

Când călătorii spre Emaus au povestit apostolilor ce li s-a întâmplat, dintr-o dată a stat înaintea lor Domnul înviat, umplându-i pe ei de bucuria Lui dumnezeiască.

Desigur că aceste apariţii extraordinare ale lui Hristos Cel înviat au fost determinate de necesitatea de a întări, o dată pentru totdeauna, credinţa în Biserica lui Hristos, cea care tocmai se născuse pe pământ şi a cărei dogmă de căpetenie era bazată tocmai pe învierea lui Hristos.

Mai târziu, nu a mai fost în mod deosebit nevoie de asemenea arătări dese ale lui Hristos Cel înviat. Cu toate acestea, Domnul şi Mântuitorul nostru nu i-a lăsat pe cei care au urmat Lui să rămână neîmpărtăşiţi de această veşnică veselie, încă în timpul vieţii lor pământeşti. El le-a trimis, întâi prin ucenici, apoi prin urmaşii lor, preoţii Bisericii, de la Tatăl Său ceresc Alt Mângâietor, al cărui Har a început să se reverse asupra noastră în Biserica Ortodoxă, prin Tainele ei.

Acest Har, în diferitele şi minunatele sale manifestări, a devenit izvorul unor mari bucurii cereşti, izvorul aceleiaşi veselii veşnice în viaţa oamenilor sfinţi. Cum ar fi putut, de exemplu, Sfântul Marcu din muntele Fracesc să nu încerce această veselie, când datorită lucrării Harului dăruit lui, s-a mişcat un munte din loc, deşi el nu I-a cerut lui Dumnezeu această minune, ci doar discuta cu un alt cuvios despre faptul că Domnul a fost întotdeauna, este şi va fi cu noi prin puterea Sa dumnezeiască şi atotputernică?!

Putea să fie neatinsă de această veselie veşnică Maria Egipteanca, cea care nu o dată a trecut Iordanul ca şi pe uscat, iar când, la rugămintea bătrânului Zosima, a început să se roage pentru întreaga lume, s-a ridicat în aer?!

Oare mai puţin decât apostolii simţeau în sine o bucurie dumnezeiască oamenii sfinţi, atunci când ei înviau morţii şi prin puterea Harului dumnezeiesc, săvârşeau multe şi mari semne şi minuni, atunci când Domnul îi învrednicea de vedenii şi descoperiri cereşti neobişnuite, cum s-a întâmplat, de pildă, în vieţile Preacuvioşilor Serghie de Radonej şi Serafim de Sarov.

Sfântul Serghie s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului într-o asemenea mare slavă, încât martorul acestei vedenii, ucenicul sfântului Serghie, monahul Miheia, nu a putut suporta această slavă de lumină dumnezeiască şi a căzut la pământ ca mort. Mai târziu, după vedenie, preacuviosul Serghie i-a spus: „Şi în mine sufletul tremură de bucurie cerească”.

De aceeaşi vedenie a Maicii Domnului s-a învrednicit, la Buna Vestire, nu cu mult înainte de sfârşitul său şi preacuviosul Serafim, împreună cu monahia Evpraxia din mănăstirea Diveevo. Aceasta din urmă, de asemenea, nu a putut să suporte lumina cerească în mijlocul căreia s-a arătat în toată slava Sa Preacurata Maică a Domnului, înconjurată de îngeri, de Sfântul Ioan Înaintemergătorul, de Apostolul Ioan Teologul şi de alte douăsprezece fecioare. Ea a căzut, iar Maica Domnului a ridicat-o cu preacuratele Ei mâini. După sfârşitul acestei vedenii, care s-a prelungit mai mult de două ore, preacuviosul Serafim i-a spus monahiei Evpraxia: „Avem de ce să credem în Hristos”.

Altădată, învrednicindu-se asemenea apostolului Pavel, să fie înălţat până în al treilea cer, preacuviosul Serafim a simţit o asemenea fericire, de la vederea lăcaşurilor Raiului şi a slavei locuitorilor cereşti, încât nu a putut apoi să povestească nici un cuvânt despre această descoperire dumnezeiască. Dorind însă să ne arate ce mare şi nespusă fericire ne aşteaptă în veacul viitor, preacuviosul Serafim a putut doar să spună: „Dacă viermii ne-ar fi mâncat carnea trupului nostru în timpul întregii noastre vieţi, atunci ar trebui să acceptăm să fim întru totul gata să răbdăm aceasta, precum şi tot felul de alte grele suferinţe, numai să nu ne lipsim de acea bucurie cerească şi de acea slavă pe care Le-a pregătit-o Domnul tuturor celor care Îl iubesc şi care împlinesc poruncile Lui”.

Acest Har îi renăştea şi îi făcea pe oamenii sfinţi să fie încă din această viaţă locuitori cereşti şi îngeri pământeşti. Prin puterea Lui ei atingeau dragostea desăvârşită pentru Hristos şi prin el, ziua şi noaptea, se umpleau de bucuria pe care o simt cei care se găsesc deja în împărăţia cerească a lui Hristos.

Iată de ce Sfântul Isaac Sirul spunea că dragostea desăvârşită pentru Hristos este Raiul pe pământ cu toate împlinirile fericirii. Nu degeaba Sfântul apostol Pavel spunea că „Harul Sfântului Duh(primit de noi prin Sfânta Biserică) este arvuna moştenirii noastre viitoare”, adică a acelei veselii veşnice, care ni se va descoperi pe deplin în viaţa viitoare, mai ales după înfricoşătoarea Judecata a lui Hristos.

De altfel, sfinţii nu au fost lipsiţi nici în viaţa lor pământeană de această veselie veşnică, pe care altădată au simţit-o Preacurata Maica Domnului, sfintele femei mironosiţe şi apostolii, la arătarea lui Hristos cel înviat.

Domnul a împlinit asupra sfinţilor nemincinoasele Sale cuvinte: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15, 10). „Bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină (adică va fi desăvârşită)(Ioan 15, 11).

Şi mulţi dintre marii slujitori ai lui Dumnezeu se învredniceau de arătarea Domnului în slavă, arătare de care s-a învrednicit acelaşi preacuvios Serafim, la Liturghia din Joia cea Mare, la care a slujit ca ierodiacon.

După Vohodul mic, preacuviosul L-a văzut în văzduh pe Mântuitorul Hristos într-o lumină nespusă, înconjurat de o mulţime fără număr de îngeri. Cuprins de extaz ceresc, preacuviosul Serafim nu mai putea să se mişte din loc, fiind dus de pe amvon în altar de către ierodiaconi, iar timp de două ore a rămas nemişcat, meditând la vedenia dumnezeiască şi desfătandu-se de veselia cerească a acesteia.

Lucruri minunate au fost observate în vieţile sfinţilor. Domnul, nu numai că îi umplea de fericire nepământeană prin Harul Sfântului Duh, de această veşnică veselie a împărăţiei Lui celei Cereşti prin vedeniile şi descoperirile cereşti, dar şi suferinţele sufletesti, care erau atât de numeroase în viaţa lor, le transforma în izvor de bucurii dumnezeieşti.

În timpul acestor suferinţe, Domnul revărsa asupra robilor Săi adevăraţi mila Sa deosebită, iubirea Sa deosebită şi mângâierile Sale. Atunci se împlineau asupra lor cuvintele apostolului Pavel: „Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni 1, 5).

Chiar moartea, care pe noi ne sperie atât de mult şi o considerăm ca pe o culme a nefericirilor, pentru sfinţi era o mare bucurie şi de aceea le era cunoscută dinainte. Cu două ore înainte de moarte, Antonie, Arhiepiscopul Voronejului, apropiat în duh de Preacuviosul Serafim, l-a chemat la el pe episcopul său vicar, Elpidifor şi i-a spus: „Nu simt nici un fel de frică; vreau să mă despart de trup şi să fiu cu Hristos”.

Şi acest lucru este de înţeles pentru sufletele sfinţilor, deoarece din momentul despărţirii de trup, se luminau cu o lumină dumnezeiască şi erau însoţite de îngeri şi cuprinşi de bucurie, se înălţau la tronul Sfintei Treimi, într-o nesfârşita bucurie cerească, pentru veşnica veselie în împărăţia lui Hristos.

Spre această veşnică veselie suntem chemaţi şi noi, iubiţilor întru Hristos ai mei fii. Şi nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât năzuinţa noastră spre această veşnică veselie. Iar această năzuinţă numai atunci o putem realiza, când vom împlini cu sfinţenie şi neabătut toate poruncile dumnezeieşti.

De aceea îl vom ruga pe Domnul nostru Iisus Hristos cel înviat să ne ajute să înfăptuim întotdeauna voinţa Lui cea Sfântă şi mântuitoare pentru noi şi niciodată să nu facem ceva ce nu îi este plăcut Lui şi Sfintei Lui Biserici.

De aceea, Domnul, într-o măsură sau alta, ne va împărtăşi şi pe noi veşnicei veselii a împărăţiei Lui celei cereşti, încă din timpul acestei vieţi pământeşti, iar după moartea noastră se vor împlini pentru noi cuvintele rugăciunii pe care atât de des o auzim după Sfânta împărtăşanie şi în care se exprimă această nădejde: „Şi aşa ieşind dintru această viaţă întru nădejdea vieţii celei veşnice, să ajungem la odihna ceea ce este de-a pururea, unde este glasul lăudătorilor cel neîncetat şi dulceaţa cea fără de sfârsit a celor ce văd frumuseţea cea nespusă a feţei Tale”. Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 20 aprilie/3 mai 1948)

**

Curăţirea inimii de patimi este condiţia obligatorie pentru a vedea Chipul lui Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Aş vrea ca în această mare zi a Luminatei învieri a lui Hristos să vă urez, iubiţilor întru Hristos fiii mei, ceea ce ne urează Sfânta Biserică, în următoarele cuvinte ale canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”.

Prin aceste cuvinte Biserica Ortodoxă arătă întreaga esenţă a creştinătăţii. Şi în primul rând, cuvintele: „să ne curăţim simţirile”, ne spun nouă că viaţa creştină nu este altceva decât marea noastră nevoinţă în lupta cu patimile şi cu păcatele, nevoinţă în păzirea neabătută şi permanentă a tuturor poruncilor dumnezeieşti.

Este evident că pentru mântuirea noastră nu este suficientă numai credinţa în Hristos cel înviat, ci trebuie, de asemenea, să urmăm calea cea îngustă, îndurerată şi spinoasă, de care ne-a vorbit însuşi Hristos: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14).

Greutatea acestei mari nevoinţe creştineşti o conştientizau bine cei care cu sârguinţă se luptau cu patimile lor, fără să-L trădeze pe Mântuitorul nici în gânduri, nici în sentimente şi nici în fapte. La fel de mult o simţeau şi cei ce răbdau în tăcere supărările şi iertau pe vrăjmaşii lor din toată inima; cei care îşi petreceau întreaga lor viaţă în înfrânare şi nevinovăţie, străduinsu-se a fi neadormiţi în rugăciunile lor către Dumnezeu, zi şi noapte, alungând de la ei săgeţile duhurilor viclene.

Pentru asemenea nevoinţă Harul purtător de lumină al Duhului dumnezeiesc, ceea ce este acelaşi lucru cu neapropiată lumină a învierii lui Hristos, îi ilumina pe adevăraţii creştini şi ei săvârşeau mari semne şi minuni în viaţa lor.

Acestea au avut şi au loc în viaţa bine plăcuţilor lui Dumnezeu prin Harul Sfântului Duh. Domnul le-a trimis lor darul vederii dumnezeieşti. Prin puterea acestui Har ei tămăduiau tot felul de boli şi suferinţe la oameni, izgoneau din ei diavolii şi chiar obligau fiarele sălbatice să li se supună, ceea ce însemnă minune a minunilor.

Aşa s-a supus leul, ca o făptură raţională a lui Dumnezeu, preacuviosului Gherasim de la Iordan. Aşa asculta un urs de Preacuviosul Serafim de Sarov, înţelegându-i cuvintele şi mişcările mâinii. Aşa s-au supus lupii marii nevoitoare a Bisericii Ruse, egumena mănăstirii Staroladojsk, Epraksia şi chiar au apărat-o. Unei alte mari nevoitoare din Rusia şi anume Eufrosina, nebuna pentru Hristos, i se supuneau păsările.

Iar când s-a îmbolnăvit grav şi a fost lăsată de oameni fără nici un ajutor, un corb îi aducea zilnic hrană, asemenea celui care altădată făcea acelaşi lucru pentru proorocul Ilie. În cartea, „Lavsaicon”, această culegere de istorii din vieţile Sfinţilor Părinţi, se povesteşte cum odată, în chilia marelui nevoitor şi făcător de minuni Macarie din Alexandria, a intrat o hienă, aruncându-i la picioare puiul ei orb.

Sfântul Macarie l-a luat şi scuipându-l în ochi, a săvârşit o minune. Puiul a văzut de îndată, iar mama, hrănindu-l, a plecat cu el. În ziua următoare, hiena i-a adus fericitului Macarie o piele mare de oaie, s-a lăsat în genunchi şi-a lăsat capul la pământ şi dându-i această piele, părea că-l roagă să o primească în dar, pentru tămăduirea puiului ei. Marele făcător de minuni a primit darul hienei, dar i-a interzis acesteia să nu mai mănânce oi de la oamenii săraci. Pielea sfântul Macarie i-a lăsat-o fericitului şi marelui Atanasie.

În toate aceste minuni neobişnuite oamenii sfinţi îl vedeau pe Hristos strălucind prin manifestările minunate ale Harului. Dar pentru faptul că îşi curăţeau întotdeauna toate simţirile lor de tot ce era pătimaş şi păcătos, pentru nevinovăţia lor sufletească, bine plăcuţii lui Dumnezeu îl vedeau pe Însuşi Hristos în strălucirea întregii Lui Slave Dumnezeieşti şi de la această vedere se umpleau de fericirea Raiului, încă aici pe pământ.

La această vedere minunată şi fericită ne cheamă pe noi, pe toţi şi pe fiecare în parte Sfânta Biserică, prin cuvintele arătate din canonul pascal. Ea ne cheamă să vedem pe Hristos strălucind, atât în manifestările minunate ale Harului Său, cât şi în însăşi înfăţişarea Lui.

Fie ca nimeni să nu caute acest din urmă mare bine – vederea lui Hristos însuşi, chiar aici pe pământ – imposibilă pentru noi, întrucât Domnul a vrut să ne dăruiască această moştenire prin cuvintele: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acelea este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21).

Şi să nu fie această mare chemare a Maicii Bisericii noastre zadarnică pentru noi. Ca nişte copii ascultători ai ei, să răspundem la această chemare din toată inima. Să urmăm, cât nu este prea târziu, calea îngustă şi îndurerată, calea curăţirii neabătute a inimii noastre de patimi şi a împlinirii tuturor poruncilor lui Hristos, în scopul dobândirii mântuirii noastre şi a adevăratei fericiri veşnice.

Atunci Domnul va împlini asupra noastră, în toată puterea lor, cuvintele canonului pascal: „Să ne curăţim simţirile, şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a învierii”, care cuvinte sunt în esenţă cuvintele lui Hristos: „Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5,8). Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din oraşul Sofia, la 12/25 aprilie 1949)

Cuvant la a doua zi de Pasti


Fara indoiala, cea mai mare sarbatoare a crestinilor este sarbatoarea Invierii Domnului, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel ca : “daca Iisus Hristos n-ar fi inviat, zadarnica ar fi propovaduirea noastra, zadarnica ar fi si credinta voastra.”

Imediat dupa ce Sfintii Apostoli si-au dat seama ca Iisus Hristos a inviat din morti erau cuprinsi de un mare entuziasm dar si de frica. Erau unii care se indoiau, de exemplu Apostolul Toma, care intra in istoria Bisericii cu numele de Toma necredinciosul. Dar pogorarea Duhului Sfant peste Apostoli la Rusalii, ii convinge ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, incat hotarasc sa predice adevarul despre Iisus Cel inviat la toata lumea cunoscuta pe atunci.

Toate popoarele din jurul nostru, bulgarii, rusii, polonii, ungurii si sarbii au fost crestinate fiecare de imparati, cneji sau tari la aproape 1000 de ani dupa invierea lui Iisus. Dar poporul roman, care este o insula latina intr-o mare slava s-a nascut crestin. Astfel scriitorul bisericesc Origen, mort la anul 254, scria: “ Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru s-au raspandit in toata lumea, Andrei a primit prin tragere la sorti Scitia Minor “ adica Dobrogea de astazi. Intelegem asadar ca teritoriul tarii noastre a fost calcat cu piciorul de catre unul dintre Apostolii lui Iisus pe nume Andrei numit si „cel intai chemat.”

Sfantul Apostol Andrei a predicat Evanghelia lui Hristos locuitorilor cetatilor Tomis si Callatis de la Marea Neagra adica oraselor Constanta si Mangalia de astazi. A avut o bogata activitate religioasa deoarece a numit preoti si chiar un episcop la Odysos pe ucenicul sau Amplias. Sfantul Apostol Andrei a ajuns pana la poalele muntilor Carpati, localitatea Namaiesti primid numele de la acest Apostol al lui Hristos. 250 de ani mai tarziu la Tomis avem deja un episcop deoarece la 7 martie 304 episcopul Efrem de Tomis este omorat din porunca imparatului Diocletian, iar in anul 323 moare pentru Hristos episcopul Tit din porunca imparatului Liciniu. In anul 1971 la Niculitel a fost descoperita o biserica straveche iar in interiorul ei s-a gasit un mormant pe care scrie: „aici au patimit pentru Hristos, Atalos, Camasis, Filipos si Zoticos.” Moastele acestor 4 martiri crestini se afla astazi la manastirea Cocos din judetul Tulcea. Pe 12 aprilie 372, a cincea zi dupa Pasti, preotul Sansala, in varsta de 38 de ani este inecat in raul Buzau. In anul 1775 s-a descoperit in satul Biertan pe Tarnave o tablita de bronz pe care scrie in limba latina: „ Ego Zenovius votum posui „ adica „ Eu Zenovius am pus ofranda.” Tablita este din secolul IV si cu alte cuvinte ne spune ca acum mai bine de 1700 de ani un oarecare Zenoviu dadea ceva de pomana pentru un membru al familiei sale care trecuse la cele vesnice. In judetul Buzau este sapata in stanca o bisericuta ce dateaza din jurul anului 450, avand desene pe pereti cu chipul Maicii Domnului. S-au gasit pe peretii ei urme de ceara, strabunii nostri lipind lumanarile pe peretii acelei biserici.

Aceste cateva exemple, si mai sunt si altele, ne dovedesc ca in secolele imediat urmatoare dupa Invierea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, stramosii nostri, care erau mai aproape in timp de invatatura lui Iisus si a Apostolilor, venerau pe Fecioara Maria, dadeau de pomana pentru morti si foloseau lumanarile in cult.
Mantuitorul a spus: „ Eu sunt Invierea si Viata, cel care crede in Mine, chiar daca va muri va fi viu.” Si Iisus ne-a dovedit ca are putere asupra mortii pentru ca El Insusi a inviat a treia zi. Credinta in Invierea Domnului a constituit pentru stramosii nostri un izvor nesecat de optimism in viata vesnica. In numele acestei credinte au ridicat biserici si troite care au strabatut veacurile.

Traditia crestina ortodoxa ne pune ordine in viata de familie prin sarbatori care ne umple sufletul de bucurie, prin post, prin obiceiuri, prin rugaciune. Viata noastra ar fi pustie fara sarbatori.

Sarbatoarea Invierii Domnului sa fie pentru fiecare dintre dumneavoastra un prilej de sincera bucurie. Macar azi uitati de necazurile si lipsurile vietii. Eu va doresc sa aveti intelegere si liniste sufleteasca in familiile dumneavoastra, anul acesta sa ne bucuram de un an mai roditor decat anul trecut, si indemnandu-va sa nu uitati niciodata pe Hristos si Biserica Lui, va adresez traditionala urare cu toata convingerea si credinta; „Hristos a inviat!”

Pr. Trusca Nicolae Parohia Negoiesti

30.07.2012