NU PUTEM FACE DIN BISERICĂ UNEALTĂ SAU ARENĂ DE JOC A PATIMILOR NOASTRE

Politica de grup Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce s‐a pierdut savoarea Ortodoxiei, iar Biserica ajunge să fie privită în primul rînd ca o organizație lumească, calitatea de mădular al Trupului tainic al lui Hristos este confundată cu calitatea de membru într‐o grupare administrativ bisericească sau în alta. Atunci, viețile oamenilor pot fi năruite sub pretextul ”curățirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par prielnici organizației. Clerul, mirenii şi monahii sunt ațîțați şi făcuți să nu se încreadă unii în alții, tocmai ca să apere interesele lumeşti ale grupărilor respective. O grupare bisericească poate să se desprindă dintr‐o alta şi să caute să îşi legitimeze poziția cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite grupări pot să se unească, formînd ”supra‐grupări” ca să ajungă să se simtă mai legitime; pot să vorbească de unitatea lor exterioară ca şi cînd aceasta ar reprezenta unitatea duhovnicească adevărată a Bisericii, dar ei vădesc cît de politică este de fapt această unitate cînd resping sau folosesc polemica împotriva acelor grupări ortodoxe care nu s‐au alăturat organizațiilor lor. Cei cu o ”mentalitate partinică” pot pierde însăşi ideea de sfințenie, ridicînd în slavă personalități bisericeşti fie pentru că sunt ”recunoscute” de propria lor grupare, fie pentru că sunt purtătorii ei de cuvînt cei mai de vază. ”Canonicitatea”, o armă majoră în polemica dintre grupări, ajunge a fi mînuită destul de arbitrar şi devine greșit confundată cu ”recunoaşterea” unui grup de către alte grupări. Astfel, cel ce întrebuințează mai eficient propaganda pare să devină mai ”canonic”. Arhiepiscopului Averchie îi era scîrbă de această sferă, ceea ce el numea ”politica de grup”, văzînd că nu are nimic de-a face cu esența Creștinismului. Deși politicile de grup au atins într‐adevăr o extremă în aceste vremuri din urmă cînd ”dragostea multora se va răci” (Matei 24,12), ”mentalitatea de partid” nu este, desigur, nouă pentru timpurile moderne: este o tendință generală a părții căzute, trupeşti a umanității. Chiar şi Sfîntul Pavel a avut de‐a face cu ea cînd îi scria bisericii din Corint: ”Că fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apollo, iar eu al lui Chifa, iar eu al lui Hristos! Au doară S‐a împărțit Hristos? Au Pavel s‐a răstignit pentru voi? Sau întru numele lui Pavel v‐ați botezat? […] Căci cînd zice cineva: Eu sunt al lui Pavel, şi altul: Eu, al lui Apollo, au nu oameni trupeşti sunteți?” (I Corinteni 2, 22‐23; 3,4). Să faci din Biserică o unealtă a intrigilor politice, spunea Arhiepiscopul Averchie, înseamnă să ”le supui pe cele veşnice celor vremelnice, pe cele cereşti celor pămînteşti, pe cele sfinte celor păcătoase”[1]. În articolul său Sfînta rîvnă, a afirmat următoarele: ”Şi în acelaşi chip [ca şi rîvna sfîntă] există o rîvnă falsă, mincinoasă, sub masca căreia se ascunde spumegarea patimilor omenești ordinare ‐ cel mai adesea mîndria, iubirea de stăpînire şi de cinstire, şi interesele unei politici de grup asemenea celeia ce joacă rolul de bază în luptele politice şi pentru care nu poate fi nici un loc în viața duhovnicească, în viața publică bisericească, însă care, din păcate, este adesea întîlnită în vremea noastră şi este principala instigatoare a oricărei imaginabile gîlcevi şi tulburări în Biserică, înșiși instigatorii și conducătorii căreia adeseori se ascund după vreun fel de pretins idealism, însă în realitate își urmează doar scopurile personale, străduindu-se să-I fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci să-și satisfacă mulțumirea de sine, fiind rîvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru slava proprie şi slava colegilor şi a partizanilor din gruparea lor. Toate acestea, evident, sînt profund străine adevăratei rîvne sfinte, sînt potrivnice ei, sînt prea-păcătoase şi criminale, căci ele compromit Sfînta noastră Credință şi Biserică!”[2]. „Biserica ‐ accentua în alt loc Arhiepiscopul Averchie ‐ ne‐a fost dăruită pentru mîntuirea sufletelor noastre şi pentru nimic altceva! Nu o putem face unealtă sau o arenă de joc al patimilor noastre și pentru reglarea conturilor noastre personaleʺ[3]. În opinia Arhiepiscopului Averchie, politicile de grup erau plictisitoare, indiferent care grupare ar fi fost implicată. Nu se merita să-și dedice cineva viața lor – cum a făcut-o atunci cînd a renunțat la ocazia de a avea o soție și familie, devenind monah. În mod ironic, tocmai dezacordul lui cu cei ce aveau ”mentalitate de grup” l‐a făcut să cadă victimă a politicii lor. A fost îndepărtat din calitatea de membru permanent din sinodul lui episcopal, fiindcă a refuzat să se țină de o ”linie de partid” mai degrabă decît de propria sa conştiință. Văzînd că politica de grup a pătruns nu doar în alte grupări, ci şi în obştea sa, i‐a spus odată unuia din foştii lui seminarişti: ”Nu rezultă din aceasta că harul Sfîntului Duh părăseşte soborul nostru?” Totuşi, se poate pune întrebarea de ce Arhiepiscopul Averchie a vorbit aşa de fățiş despre fenomenul ”neinspirant” al politicii de grup. Nu ar fi fost mai bine să ne prefacem doar că toate celelalte grupări ortodoxe nu există şi să ne mărginim atenția la propriul nostru cerc? Nu, pentru Arhiepiscopul Averchie aceasta ar fi fost o eschivare de la răspunderea sa ca Apostol al lui Hristos. Politicile de grup otrăveau misiunea Ortodoxiei în lumea liberă, abătîndu‐i din cale pe noii convertiți şi făcîndu‐i pe credincioşi să se plece mai curînd şoaptelor diavolului decît cuvintelor Vieții. Păstrarea tăcerii ar fi fost o fărădelege de vreme ce, dacă această problemă nu ar fi fost abordată fățiş, cum altfel ar găsi căutătorii celor duhovniceşti esența adevărată a Ortodoxiei, care firesc că este mai presus de politica de grup? Cum ar fi trăit aceştia realitatea vie a Bisericii celei adevărate care, aşa cum spunea Arhiepiscopul Averchie, este „unitatea duhovnicească strînsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristosʺ? ”Numai Rîvna Sfîntă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, scria arhiepiscopul, fără nici un amestec a vreunui fel de șmecherie sau a vreunei politici ambigue şi viclene, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi lucrările noastr”[4]. Sursa: ÎPS Averchie Taușev, Biserica în fața apostaziei, cap. Al treilea nivel al apostaziei, p. 9-10

Traducere din rusă: Dorin Jamba P.S. O altă variantă a traducerii românești din engleză poate fi găsită în cartea Apostazia și Antihristul, edit. Sophia, 2014, p. 103-107. Ea a fost realizată de monahul Coprie conform versiunii engleze a cărții ”One man in the face of Apostasy” (Un om în fața apostaziei) [1] ”Despre cauzele catastrofei rusești”(On the Causes of the Russian Catastrophe) în Stand Fast in the Truth, p. 7. [2] Arhiepiscopul Averchie, ”Sfînta rîvnă” (Holy Zeal) în The Orthodox Word, nr. 62, p. 130-131. [3] The Just Shine like the Stars, p. 51-52 [4] Holy Zeal, p. 131

https://www.aparatorul.md/nu-putem-face-din-biserica-unealta/

Reclame

Este oare astăzi suficientă denumirea de „ortodox”? de Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

sau îndemnul Vlădicăi Averchie: „Să fim ‘Adevăraţi Ortodocşi’!”

1Până nu demult cuvintele “creştin” şi “ortodox” păreau încă limpezi şi lipsite de orice ambiguitate. Astăzi, însă, trăim într-o epocă teribilă, viciată de atâtea greşeli şi iluzii, încât aceste cuvinte prin ele însele nu mai sunt suficiente, ele necesitând lămuriri suplimentare. Cuvintele respective nu mai exprimă demult realitatea, ci mai degrabă sunt înţelese de o manieră subiectivă şi decepţionantă. Numeroasele societăţi şi organizaţii ce se numesc “creştine”, deşi nu există nimic creştinesc în ele, merg adeseori până la respingerea dogmei de căpetenie a creştinismului: Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos (ca de pildă, în cazul celor ce se intitulează “martori ai lui Iehova”, pentru care Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu). În realitate aceste organizaţii nu sunt decât nişte secte străine de adevărata Biserică Creştină, cât şi de învăţătura Sfintelor Evanghelii.
Totodată, cuvântul “ortodox” nu mai exprimă ceea ce ar fi trebuit să exprime, deoarece mulţi dintre cei ce, în fapt, au apostaziat de la Adevărata Ortodoxie, trădând Credinţa Ortodoxă şi Biserica, continuă să se numească pe sine “ortodocşi”. Din rândul acestora fac parte “inovatorii”, cei ce au respins duhul Ortodoxiei şi au devenit potrivnicii sfintelor canoane; “renovatorii” aşa-zisei “Biserici vii”, o biserică ultra-modernă, instalată de autorităţile bolşevice la începutul revoluţiei din Rusia. Sfântul patriarh Tihon a condamnat această biserică (oprind şi reforma calendarului care tocmai începuse); “neo-ortodocşii” contemporani pretind că Ortodoxia ar trebui “renovată”, în realitate “reformată”, întrucât Biserica Ortodoxă este “depăşită” şi “muribundă”! Emisarii lor circulă peste tot, repetând încontinuu aceleaşi idei ale lor şi uitând să-si concentreze atenţia mai curând asupra “renovării” sufletelor lor şi asupra “reformei” firii lor păcătoase, supuse patimilor. Ei doresc cu orice preţ o unire fără unitatea în duh şi adevăr, singura care face posibilă o astfel de unire. În vremurile noastre, dintre aceştia fac parte ultimii patriarhi ai Constantinopolului, care, după ce au recunoscut “Biserica vie” sovietică, acum îl recunosc pe “papa de la Roma”, ca “primat de onoare” în Biserica lui Hristos. Acestora li se întâmplă să-i primească pe papistaşi la Sfânta Împărtăşanie, fără ca aceştia să fi fost în prealabil reprimiţi în Sfânta Biserică Ortodoxă.
Deci aşa procedează cei ce participă la mişcarea numită “ecumenică”, şi care depun mari eforturi să fabrice în grabă mare o pseudo-biserică deosebită de toate confesiunile existente.
Cine oare ne va contesta dreptul de a nu-i recunoaşte pe aceştia în calitate de ortodocşi, deşi ei insistă să se numească ca atare, asumându-şi importante funcţii şi înalte demnităţi în Ortodoxie. Într-adevăr, citim în istoria Bisericii cum au fost osândiţi solemn de Biserică şi depuşi din treaptă numeroşi eretici şi chiar ierarhi de rang înalt, ca de pildă Nestorie, patriarh al Constantinopolului, osândit la Sinodul III ecumenic.

Dar ce vedem astăzi?

Vedem că ne aflăm în perioada unor concesii fără limite şi colaborări dubioase. Acţiuni dintre cele mai heterodoxe nu deranjează pe nimeni. Aproape că nimeni nu mai reacţionează în vreun fel la apostazia eretică şi puţini sunt cei ce se gândesc la aşa ceva!
A cui conştiinţă oare se poate împăca cu situaţia din zilele noastre? Cine poate să-şi închidă ochii la vederea atâtor încălcări, atâtor minciuni, fără a se tulbura câtuşi de puţin?
Pare ciudat când îi auzi pe unii ce se cred ortodocşi şi care ne tratează de “schismatici”, “retrograzi”, “obscurantişti”, pentru că nu mergem în pas cu epoca şi nu părăsim învăţăturile evanghelice ale Sfintei Biserici Ortodoxe.
De fapt, nu suntem noi schismaticii, ci toţi cei ce urmează spiritul schismatic şi se separă de Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, sfidând Credinţa Sfinţilor Părinţi, Credinţa dreptslăvitoare care ţine lumea.
Cât despre unire – noi ne aflăm în unire cu al nostru Cap, Mântuitorul Iisus Hristos, cu sfinţii Săi ucenici şi apostoli, cu Sfinţii Părinţi şi doctori ai Bisericii, cu marii luminători şi stâlpi ai Credinţei şi ai evlaviei, care au trăit în Patria noastră, sfânta Rusie şi în lumea întreagă.

Prin urmare, cine sunt cu adevărat schismatici?

Aceştia, bineînţeles, nu sunt cei ce urmează duhul Ortodoxiei tradiţionale, ci toţi cei ce se îndepărtează de la dreapta Credinţă a lui Hristos şi resping adevăratul duh patristic al evlaviei dreptslăvitoare, chiar dacă vom întâlni printre ei pe cei mai mulţi dintre patriarhii contemporani care au denaturat Ortodoxia Sfinţilor Părinţi…
Şi într-adevăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a promis mântuirea veşnică unui număr mare de oameni, ci dimpotrivă, turmei celei mici, care îi va rămâne credincioasă până la sfârşit, până la ziua de temut a celei de a doua slăvite veniri, când va veni să judece viii şi morţii…
Iată de ce noi propunem să fie reexaminată terminologia acceptată până acum, pentru că nu este îndeajuns să se numească cineva “creştin”, ci s-ar cuveni să i se spună “adevărat creştin”, şi de adăugat “ortodox”, pentru a nu fi confundat cu ortodoxia modernistă.
În prezent, sub masca Ortodoxiei se ascunde non-ortodoxia. Ar fi timpul să se formuleze o nouă denumire pentru ceea ce numim noi Ortodoxie, iar acest lucru nu va fi deloc uşor.
Toţi adevăraţii ziloţi ai Credinţei Ortodoxe, care Îl slujesc numai pe Hristos, Mântuitorul nostru, se numesc Adevăraţi Creştini Ortodocşi.

Cine sunt ei?

Ei sunt în acelaşi timp cei din patria noastră Rusia, captivi ai fraţilor lor, potrivnici lui Dumnezeu. În Rusia aceşti ziloţi au intrat în catacombe asemeni creştinilor din primele veacuri, iar în Grecia, patria noastră soră, Adevăraţii Creştini Ortodocşi au refuzat să accepte nu numai noul calendar, ci şi orice altă inovaţie. Să remarcăm evlavia lor deosebită faţă de acest atlet al Sfintei Ortodoxii, care a fost Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului, cel ce a refuzat falsa unire impusă la Florenţa, în 1439.
În lupta noastră fermă pentru adevărata Credinţă şi Biserică e necesar să nu amestecăm nimic personal – nici un orgoliu, nici o exaltare – care conduc inevitabil la nenumărate greşeli şi chiar la căderi, după cum s-a observat de atâtea ori. Noi nu ne proslăvim pe noi înşine, ci proslăvim curata şi neprihănita Credinţă a lui Hristos. Nu este îngăduit nici un “fanatism”, întrucât orbirea ochilor duhovniceşti a celor ce au “râvnă fără de cunoştinţă”, în loc să întărească în credinţă, nu face decât să îndepărteze de la credinţă.
Important este să conştientizăm că adevăratul creştin ortodox nu este cineva care respectă formal dogmele Ortodoxiei, ci numai acela care, potrivit unei expresii reuşite a Sfântului Tihon de Zadonsk, gândeşte în chip ortodox, trăieşte în chip ortodox şi transpune duhul ortodox în viaţa sa.
Duhul ascetic – această renunţare la lume, susţinută cu atâta claritate în scrierile Sfinţilor Părinţi, sunt combătute de “neo-ortodocşii” care vor cu orice preţ să se ghideze după duhul acestei lumi “care zace în rău” şi a cărui tată, după cuvintele lui Hristos Însuşi, este diavolul.
Ei vor să-i fie pe plac nu lui Dumnezeu, ci prinţului lumii acesteia, diavolului, încetând în acest fel de a fi creştini ortodocşi, chiar dacă continuă să se numească astfel…
Dacă vom cerceta cu seriozitate şi în profunzime problemele respective, ne vom da seama că modernismul ne conduce departe de Hristos şi de adevărata Biserică şi ne vom îngrozi observând cu ce repeziciune progresează apostazia…
Să nu ne fie teamă că vom rămâne în minoritate, departe de posturile şi de titlurile pompoase. Să ne amintim de Caiafa, care deţinea cinul de înalt preot al Dumnezeului Celui Adevărat, şi totuşi, în ce prăpastie a căzut, devenind deicid.
Prin urmare, necăutând la faptul că trăim într-o lume care s-a lepădat de Dumnezeu, să luptăm nu pentru slava lumească, care nu ne va mântui, ci pentru a fi împreună cu mica turmă a lui Hristos.

Să fim ADEVĂRAŢI CREŞTINI ORTODOCŞI!

sursa

SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (I)

Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului



wp-image-591884650

Şi i-a spus: “te voi judeca după cuvintele tale…” (Luca 19:22).


“Căci din cuvintele tale vei fi îndreptăţit şi din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12:37)

“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale.

archbishopaverky

Aceasta este o imagine despre ce va avea loc în punctul culminant al apostaziei lumii, sau al “despărţirii” de Hristos: Judecata finală. Iar aceasta reflectă exact mesajul unui sfânt părinte ale acestor vremuri din urmă, Arhiepiscopul Averchie Taushev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan al Poltavei – părintele său duhovnicesc – a fost în mod direct racordat la linia integră a teologilor ortodocşi care au transmis duhul viu al tradiţiei lor din tată în fiu. O dovadă că este un transmiţător autentic al tradiţiei patristice este faptul că nu s-a gândit niciodată să se numească pe sine “teolog” sau “învăţat patristic”, cu atât mai puţin să recunoască ceea ce este cu adevărat: un profet al apostaziei.
Dacă a vorbit a fost numai datorită dragostei pentru adevărul dătător de viaţă al Ortodoxiei şi pentru turma încredinţată lui de Hristos. Simţea că este de datoria lui să-i avertizeze pe oameni de efectele mai subtile ale apostaziei, care se răspândesc cu atât mai repede cu cât lumea se îndreaptă spre pierzanie. Apostazia, după cum spunea, însemna mai mult decât ceva care se manifesta exterior “acolo” – în lumea seculară orbită de sine şi fără Dumnezeu sau în trupurile creştinilor apostaţi care aproape că au devenit centrul acestei lumi. Nu, rădăcinile apostaziei sunt mult mai adânci. Pot pătrunde chiar în inima omului… Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemeni faptelor falşilor slujitori ai lui Hristos, pe care El i-a respins în fragmentul de mai sus, forma exterioară a Bisericii şi chiar a “adevăratei” şi “tradiţionalei” Ortodoxii poate fi imitată atât de inteligent, atât de precis, încât să fie în stare “să-i înşele şi pe cei aleşi” (Matei 24:24). Acest gând a fost foarte apăsător pentru Arhiepiscop. Lui i-a fost transmisă, în mod direct de la adevăraţii Părinţi ai Ortodoxiei, esenţa acesteia. Pentru a o transmite cu succes generaţiei următoare, trebuia s-o deosebească de surogatele care deveneau din ce în ce mai subtile. Cuvântul vorbit şi scris nu era adecvat pentru această sarcină. Foarte des recurgea la fraza pătrunzătoare a Sfântului Teofan Zăvorâtul: “Creştinismul ortodox îşi pierde sarea” (cf. Matei 5:13). E posibil însă ca cei care puteau resimţi această pierdere să fie numai aceia care deja gustaseră din “savoarea” autentică a Ortodoxiei. Cineva care nu a gustat niciodată din sare nu ar simţi nici o diferenţă dacă i s-ar da un alt condiment şi i s-ar spune că este sare.

Arhiepiscopul Averchie adeseori cita din Sf. Ignatie Briancianinov: “Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui.” Desigur că elevii şi călugării Arhiepiscopului Averchie de la seminarul/mănăstirea Sfânta Treime au apreciat actualitatea avertismentelor sale. Şi totuşi era greu pentru mulţi să înţeleagă motivul pentru această insistenţă şi agăţare constantă de o temă atât de negativă. Odată, când Arhiepiscopul vorbea, ca de obicei, de semnele îndepărtării de Hristos, un elev puse o întrebare: “Cu siguranţă că apostazia este groaznică şi am auzit despre ea, dar de ce atât de mult? Până la urmă suntem păziţi prin faptul că suntem ortodocşi, lipindu-ne de tradiţie. Suntem în diaspora Bisericii Ruseşti – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este desfăşurată de alte jurisdicţii. Suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem în siguranţă? Hristos spunea că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa“. Uitîndu-se pătrunzător la cel care pusese întrebarea, Arhiepiscopul Averchie, îl întrebă la rându-i: “Dar ce-ţi poate da siguranţa că tu eşti în Biserică?” Folosea singularul rusesc “tu” pentru că dorea să se adreseze individual ascultătorilor săi. Toţi elevii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; bărbatul care a pus o astfel de întrebare era propriul lor ierarh, adică legătura lor cu apostolii; nu erau numai din aceeaşi Biserică, dar şi sub aceeaşi “jurisdicţie”. Cum, atunci, putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără a o pune la îndoială şi pe cea proprie?
Întrebarea Înaltului Averchie era încărcată de înţeles. Adeseori le spunea elevilor săi că Antihrist va “recunoaşte”, “legitima” şi astfel va stăpâni partea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile, dogmele, artele, adevărul canonic, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Aşadar, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţie – deşi paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi vor să-l împărtăşească în plinătatea măreţiei sale – nu oferă, după cum spunea “nici o siguranţă”. Întrebîndu-şi elevii ce le dădea siguranţa că erau membrii ai adevăratei Biserici, sublinia necesitatea de a-şi dezvolta interior sentimentul autenticităţii care să-i ajute să identifice duhul creştinismului ortodox adevărat şi să-l deosebească de imitaţiile sale viclene“.

Sursa Cuvântul Ortodox

SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (III)

Continuarea materialului despre invatatura Arhiepiscopului Averchie:


Ce se înţelege prin “Antihrist”?

Ar fi de spus câteva cuvinte despre ce înţelegea Arhiepiscopul Averchie când vorbea de “Antihrist”, pentru că îl vedea pe Antihrist în chip duhovnicesc, fără alt senzaţionalism de tip apocaliptic. Pentru a-l recunoaşte pe Antihrist şi ceea ce încă de acum îi pregăteşte venirea, trebuie privit dincolo de ceea ce pare bine şi rău, drept şi nedrept. Trebuie înţeles principiul care stă în spatele lui Antihrist, care este principiul imitaţiei a tot ce aparţine lui Hristos. Din moment ce numele lui înseamnă “cel care se află în locul lui Hristos” sau “seamănă cu Hristos“,Antihrist va fi încercarea ultimă şi cea mai înşelătoare a Satanei de a “copia” creştinismul, de a face o nouă formă lumească din el.

Antihrist va veni”- scria I.M.Kontzevich – “…nu ca un ateu convins sau ca un epigon al ateismului, bolşevismul, de vreme ce ultimul a arătat lumii toate ororile care au rezultat din ateism”. Ci, mai degrabă, cum spunea Sf. Efrem Sirul,
“va veni ca un fur, astfel încât să-i înşele pe toţi: va fi umil, blând, va urî (cum va spune el însuşi) răul, va dispreţui pe idoli, va fi evlavios, bun, iubitor de săraci, foarte frumos, ferm şi milostiv cu toţii. Va preţui mai ales poporul evreu, de vreme ce eveii îi vor aştepta venirea. Şi pe lângă toate acestea, va arăta semne şi minuni şi privelişti înfricoşătoare cu o mare putere; şi va utiliza mijloace viclene să placă tuturor, aşa încât oamenii să-l iubească imediat. Nu va lua mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea o înfăţişare tristă, ci cu o înfăţişare împodobită va înşela lumea, până va deveni Împărat“.

Cu acest tip de înţelegere filozofic şi patristic a realităţii lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a înţeles că nu trebuie neapărat să trăieşti atunci când el va domni pentru a-l urma (în sens figurat şi totuşi foarte real).

Unii pot fi atraşi de ceea ce Antihrist reprezintă – falsificarea creştinismului – de ceea ce au în comun cu el: absenţa interioară a lui Hristos. Scopul a tot ceea ce oferă Hristos este de a-i pregăti pe oameni pentru Împărăţia Sa cea Cerească, în timp ce scopul lui Antihrist este să lege cât mai bine posibil pe oameni de acest pământ. Această diferenţă, deşi foarte simplă şi clară, poate să fie observată cu dificultate, de vreme ce Antihrist însuşi – ca mulţi din predecesorii săi – va fi în aparenţă foarte “duhovnicesc”, legând pe oameni de cele pământeşti prin chiar manifestarea exterioară a lucrurilor menite să-i ducă în rai. Imitarea creştinismului va fi observată doar de aceia care au păstrat o “simţire” despre ceea ce este intrinsec lumesc şi stricăcios şi ceea ce este ceresc şi veşnic.

“Apostazia” de care vorbea Arhiepiscopul Averchie este chiar pierderea acestui discernământ şi acestei dorinţe. Din nou, Sf. Efrem Sirul scrie că, atunci când va veni într-adevăr Antihrist nu va fi văzut aşa cum este de fapt de cel “care are în minte vicleniile acestei lumi şi iubirea de cele pământeşti… cel care este totdeauna prins de grijile acestei lumi, chiar de va auzi nu va crede şi va dispreţui pe cel care va spune aceste lucruri. Dar drepţii vor fi întăriţi, pentru că ei au dispreţuit toate grijile acestei vieţi“.
Un creştinism fără “sare” este plin de lumescul care se pretinde duhovnicesc. Şi să-i acorzi creştinismului atributul de lumesc, înseamnă să-l faci vulnerabil la chemarea lui Antihrist”.

Sursa-Cuvântul Ortodox

Cuviosul Averchie de Jordanville: Cea mai scumpă pentru noi este anume Sfânta Ortodoxie!

„Nouă ne este scumpă anume Ortodoxia curată, care nu a fost știrbită și pervertită de actualele sofisme ce sunt la modă sau de filosofiile tulburi care cu adevărat sunt ”de la cel viclean”, Ortodoxia cea mărturisită de Sfinții Părinți ai Bisericii!
(…)
Noi dorim, și din tot sufletul ne străduim să mergem pe calea Ortodoxiei Apostolești și a Sfinților Părinți, dar în nici un caz nu ”într-un pas cu timpul”, schimbând Ortodoxia cu părelnica ”dragoste creștinească” față de cei ce au lepădat Ortodoxia – romano-catolicii și protestanții – pe care o propovăduiesc insistent inverșunații dușmani a Bisericii noastre – ”ecumeniștii”, care deja au intrat în comuniune liturgică cu cei dintâi şi prin aceasta au călcat în picioare Ortodoxia lor și s-au lepădat de dânsa.
Noi dorim să păstrăm fecioreasca curățenie a sfintei noastre credințe, la care mai mult ca la orice țineau binecredincioșii noștri strămoși din Sfânta Rusie și de aceea îndepărtăm cu hotărâre orice modernism în acest subiect pe care îl impune duhul necurat de lepădare de Dumnezeu al vremurilor pe care le trăim astăzi.
(…)
Pentru orice om cinstit, care nu s-a viclenit până la capăt, toate aceste lucruri trebuie să fie clare și ”la lumina zilei”!
Și noi suntem convinși că dușmanii noștri înțeleg perfect acest lucru. Dar ceva îi leagă și lipsindu-i de puteri și bărbăție nu le permite să recunoască pe față că anume calea noastră este cea dreaptă şi se află în conglăsuire cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și a Sfintei Biserici, iar ei s-au depărtat pe căi greșite, străine de învățătura Sfintei noastre Biserici, căi care sunt condamnate de Biserică, fiindcă duc la pierire.
(…)
Noi nu putem prieteni și înfrăți cu aprigii dușmani a credinței noastre Sfinte Creștin-Ortodoxe(…) căci vedem în aceasta lepădarea Sfintei Ortodoxii și trecerea în ceata dușmanilor ei. Noi nu putem nici să adaptăm Sfânta Ortodoxie la ”noile cerințe”, cum a făcut-o chiar acum Patriarhia Constantinopolului, care a a aprobat ”noua mărturisire de credință”. Nu putem nici să ne împărtășim cu Sfintele lui Hristos Taine împreună cu ereticii, care pervertesc dogmele Credinței Creștine, și cu moderniștii, care subminează duhul patristic al credinței și al cucerniciei noastre.
Nu noi ne rupem de Biserica Universală, ci ei rup comuniunea cu ea, fiindcă Biserica Universală o compun nu doar cei ce trăiesc pe pământ, dar și sfinții proslăviți în ceruri şi bineplăcuți lui Dumnezeu, care ne-au lăsat poruncă, prin cuvânt și prin exemple din propria lor viață de mărturisitori, să păstrăm fără de schimbare Sfânta Ortodoxie și să nu ne depărtăm de la ea chiar dacă pentru aceasta ne-ar amenința moartea mucenicească.
De dragul necontenitei comuniuni cu aceasta Biserică Universală, biruitoare în ceruri, noi nu putem, având în față conștiința noastră, să mergem pe urmele celor ce s-au lepădat de credință pe pământ, ci putem doar să ne rugăm pentru luminarea și întoarcerea lor la calea pe care au nesocotit-o – a Adevărului lui Hristos, așa cum se roagă pentru întoarcerea tuturor celor rătăciți Sfânta Biserică în Săptămâna Ortodoxiei.”
Comentariu: Despre Arhiepiscopul Averchie, Cuviosul Serafim Rose spunea:” a fost unul dintre ultimii uriași ai ortodoxiei secolului XX, nu numai al Bisericii Ruse și al rușilor de peste hotare, ci al întregii ortodoxii universale din secolul XX.(…) Învățătura lui rămâne cu noi și poate fi lumina călăuzitoare în zilele și mai întunecate care ne așteaptă (…) când Biserica va trebui să pătrundă în pustie așa cum scrie în Cartea Apocalipsei. Pentru cei care sincer însetează să rămână credincioși ortodoxiei, nu mai este niciun glas drept decât acela care iese din gura aurită a Arhiepiscopului Averchie ”
Extras din Viața și opera Părintelui Serafim Rose, trad de prof. Grația Lungu Constantineanu, Apologeticum 2005

Sursa: https://www.aparatorul.md/cuviosul-averchie-de-jordanville-cea-mai-scumpa-pentru-noi-este-anume-sfanta-ortodoxie/

​Cuv. Averchie de Jordanville (†1976): Cea mai scumpă pentru noi este anume sfânta Ortodoxie!

022. Cuv. Averchie TauşevNaționalismul rus și monarhia ne sunt scumpe doar din motiv că de-a lungul istoriei milenare a neamului nostru acestea erau strâns legate duhovnicește de Sfânta noastră Ortodoxie, prin care se sfințeau și din care se inspirau. Ortodoxia și ”rusismul” au devenit pentru noi ca un fel de sinonime, iar conducerea statului, prin persoana Țarului, în conștiința noastră nu poate fi alta decât ortodoxă. ”Țarul ortodox” – așa se cântă în imnul nostru național rusesc și noi nu ne putem închipui un alt fel de Țar decât ortodox, râvnitor, ocrotitor și apărător al sfintei Credinței noastre Ortodoxe și a Bisericii din Patria noastră Ortodoxă. Desigur că și Țarii, fiind tot oameni, puteau avea patimile și neajunsurile lor, cu toate acestea ei rămâneau a fi ortodocși și, dacă greșeau, se pocăiau, așa cum stă în obiceiul tuturor creștinilor ortodocși. Din acest motiv să-i compari pe acești conducători cu cei actuali, care sunt fără de Dumnezeu și luptători împotriva Lui, ar fi o mare greșeală strigătoare la cer, și ar demonstra lipsa unei cugetări sănătoase sau chiar a unei înrăite pervertiri a adevărului de către cei ce încearcă să facă această comparație.

Puţini cunosc astăzi paragrafele 62-64 din Codul de Legi al Imperiului Rus, care spun următoarele: ”Cea de întâi și dominantă credință în Imperiul Rus este credința Creștină Ortodoxă Sobornicească de Răsărit. Împăratul, deținătorul scaunului a toată Rusia, nu poate mărturisi nici o credință afară de cea Ortodoxă. Împăratul, fiind un domnitor Creștin, este cel mai înalt apărător și ocrotitor al dogmelor credinței dominante și păzitor al dreptei credințe și a toată buna orânduire în sfânta Biserică.”

Și Domnitorii noştri, după cum ne mărturisește adevărata istorie (dar nu cea pervertită de clevetitori!), cu adevărat au fost ”Binecredincioși”, după cum i-a și numit Biserica noastră, chiar dacă nu toți dintre aceștia au avut o viață impecabilă, căci un ideal pe pământ nici nu există, iar fără de păcat este doar Unul Dumnezeu.

Îndeosebi acest nume de ”Binecredincios” a fost întărit de ultimul nostru Domnitor, Țarul-Mucenic Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru. El s-a deosebit și printr-o puternică predispoziție personală creștinească și în același timp a fost și un adevărat ocrotitor al Bisericii și a prosperității ei.

În timpul domniei lui numărul bisericilor a crescut cu mai mult de 10 000 și a ajuns la sfârșitul domniei la 57 de mii. Numărul mănăstirilor a crescut cu mai mult de 250 și a atins cifra de 1025. Au fost reconstruite multe biserici vechi, iar Țarul a participat personal la începerea construcției și sfințirea multor noi biserici și a jertfit mult pentru construcția lor din resursele sale personale. Spre exemplu pentru construcția bisericii din New York, care acum este capturată de dușmanii Rusiei Ortodoxe și ai monarhiei, Domnitorul personal a jertfit 5000 ruble – o sumă mare pentru acele timpuri. Pentru multe biserici ortodoxe din toată lumea Domnitorul nostru Binecredincios a dăruit o mulțime de obiecte de preț. Pentru vechea biserică din orașul Bari, situat în Italia, unde se păstrează moaștele Sf. Nicolae Făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, el a transmis mai mult de 20 de candele minunate, turnate de-a întregul din argint și lucrate într-un stil vechi rusesc. Atunci când în exilul nostru noi am ajuns în anul 1920 în orașul Varna din Bulgaria, din întâmplare am atras atenția la iconostasul din catedrala acelui oraș care era lucrat într-un stil grațios și minunat, iar cu litere mici pe el era făcută o inscripție (după obiceiul din Răsărit): «Din grija Binecredinciosului Țar a Rusiei Împăratului Nicolae, fiul lui Alexandru».

În Patria noastră Binecredinciosului Domnitor îi plăcea să viziteze bisericile și mănăstirile din toate colțurile țării, el se închina la sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni, participa la ceremoniile jubiliare în cinstea multor sfinți din pământul Rusiei şi la evenimente bisericești. Mai ales el se îngrijea de ridicarea nivelului de învățământ duhovnicesc și de activitatea misionară: numărul de școli pe lângă parohii în timpul domniei lui a crescut la 37 mii.

Prin mijlocirea directă a Domnitorului s-a petrecut proslăvirea unui șir de noi sfinți bineplăcuți în fața Domnului: 1) Sf. Teodosie de Cernigov (anul 1896), 2) Sf. Serafim de Sarov (anul 1903), 3) Sf. Cneaghinea Ana (Kașinskaia) (anul 1909), 4) Sf. Efrosinia de Poloțk (anul 1910), 5) Sf. Ioasaf de Belgorod (anul 1911), 6) Sf. Ghermoghen, Patriarhul Moscovei (anul 1913.), 7) Sf. Pitirim de Tambov (anul 1914), 8) Sf. Ioan de Tabolik (anul 1916). Ceremoniile acestor proslăviri au avut un imens impact duhovnicesc asupra poporului rus și de aceea au avut și o însemnătate pozitivă imensă.

Chiar și în legătură cu Ioan de Kronștadt, pe care noi acum l-am proslăvit, Binecredinciosul nostru Domnitor a lăsat înscris la moartea acestuia (ceea ce a fost inclus apoi și în testamentul său) ca el să fie proslăvit în viitor (anul 1909). Deosebit de impresionant a fost atunci când Domnitorul a participat personal la proslăvirea Sf. Serafim de Sorov, sosind împreună cu împărăteasa ca niște simpli credincioși, fără vreun fel de escortă, ducând împreună cu alții pe umeri săi racla cu moaștele sfântului.

Sunt fără de număr cazurile când Domnitorul a arătat exemple de o adevărată smerenie creștinească și milă, chiar și la adresa criminalilor.

Doar din cele descrise mai sus se poate înțelege clar de ce îl urau atât de mult pe cu adevărat Binecredinciosul nostru Domnitor toți dușmanii Sfintei Credințe Ortodoxe, ai Bisericii și ai Rusiei Ortodoxe – ai Sfintei Rusii – și de ce, impunându-l să abdice de la tron, i-au gătit un sfârșit atât de groaznic – sfârșit mucenicesc pentru dânsul și familia sa împreună cu curații și nevinovații copii și credincioasele și devotatele lor servitoare.

Noi, fiii credincioși ai Bisericii noastre Ortodoxe și ai Rusiei Ortodoxe, firește nu putem să nu cinstim memoria acestor noi mucenici ai Rusiei, care stau în fruntea unui șir întreg și necuprins de mărturisitori, care la fel au pătimit pentru credința noastră sfântă.

Și cum este posibil ca pentru asta să primim ridicolele învinuiri precum că Biserica noastră face ”politică” și să fim învinuiți cu răutate cum că nouă naționalismul rus și monarhia ne sunt mai scumpe decât Ortodoxia?!

Nouă ne este scumpă anume Ortodoxia curată, care nu a fost știrbită și pervertită de actualele sofisme ce sunt la modă sau de filosofiile tulburi care cu adevărat sunt ”de la cel viclean”, Ortodoxia cea mărturisită de Sfinții Părinți ai Bisericii prin care și cu care a trăit de-a lungul veacurilor patria noastră – Rusia, care nu din întâmplare se numea Sfânta Rusie!

Noi dorim, și din tot sufletul ne străduim să mergem pe calea Ortodoxiei Apostolești și a Sfinților Părinți, dar în nici un caz nu ”într-un pas cu timpul”, schimbând Ortodoxia cu părelnica ”dragoste creștinească” făță de cei ce au lepădat Ortodoxia – romano-catolicii și protestanții – pe care o propovăduiesc insistent inverșunații dușmani a Bisericii noastre – ”ecumeniștii”, care deja au intrat în comuniune liturgică cu cei dintâi şi prin aceasta au călcat în picioare Ortodoxia lor și s-au lepădat de dânsa.

Noi dorim să păstrăm fecioreasca curățenie a sfintei noastre credințe, la care mai mult ca la orice țineau binecredincioșii noștri strămoși din Sfânta Rusie și de aceea îndepărtăm cu hotărâre orice modernism în acest subiect pe care îl impune duhul necurat de lepădare de Dumnezeu al vremurilor pe care le trăim astăzi, după căderea Rusiei Ortodoxe, care a fost unica pavăză puternică a Ortodoxiei în întreaga lume.

Pentru orice om cinstit, care nu s-a viclenit până la capăt, toate aceste lucruri trebuie să fie clare și ”la lumina zilei”!

Și noi suntem convinși că dușmanii noștri înțeleg perfect acest lucru. Dar ceva îi leagă și lipsindu-i de puteri și bărbăție nu le permite să recunoască pe față că anume calea noastră este cea dreaptă şi se află în conglăsuire cu învățătura Cuvântului lui Dumnezeu și a Sfintei Biserici, iar ei s-au depărtat pe căi greșite, străine de învățătura Sfintei noastre Biserici, căi care sunt condamnate de Biserică, fiindcă duc la pierire.

Aceasta este unica și principala cauză, strict principială, a despărţirii între noi, iar nu învinuirea prostească și clevetitoare cum că facem ”politică” și că naționalismul rus și monarhia ne sunt mai scumpe decât Ortodoxia. Nu dorim nici un fel de naționalism rus și monarhie în cazul în care acestea sunt sterilizate duhovnicește, nu se inspiră și nu se sfințesc cu adevărata și Sfânta noastră Ortodoxie. Noi nu putem prieteni și înfrăți cu aprigii dușmani a credinței noastre Sfinte Creștin-Ortodoxe, așa cum fac dușmanii noștri, căci vedem în aceasta lepădarea Sf. Ortodoxii și trecerea în ceata dușmanilor ei. Noi nu putem nici să adaptăm Sf. Ortodoxie la ”noile cerințe”, cum a făcut-o chiar acum Patriarhia Constantinopolului, care a a aprobat ”noua mărturisire de credință”. Nu putem nici să ne împărtășim cu Sfintele lui Hristos Taine împreună cu ereticii, care pervertesc dogmele Credinței Creștine, și cu moderniștii, care subminează duhul patristic al credinței și al cucerniciei noastre.

Nu noi ne rupem de Biserica Universală, ci ei rup comuniunea cu ea, fiindcă Biserica Universală o compun nu doar cei ce trăiesc pe pământ, dar și sfinții proslăviți în ceruri şi bineplăcuți lui Dumnezeu, care ne-au lăsat poruncă, prin cuvânt și prin exemple din propria lor viață de mărturisitori, să păstrăm fără de schimbare Sf. Ortodoxie și să nu ne depărtăm de la ea chiar dacă pentru aceasta ne-ar amenința moartea mucenicească.

De dragul necontenitei comuniuni cu aceasta Biserică Universală, biruitoare în ceruri, noi nu putem, având în față conștiința noastră, să mergem pe urmele celor ce s-au lepădat de credință pe pământ, ci putem doar să ne rugăm pentru luminarea și întoarcerea lor la calea pe care au nesocotit-o – a Adevărului lui Hristos, așa cum se roagă pentru întoarcerea tuturor celor rătăciți Sf. Biserică în Săptămâna Ortodoxiei.

Tălmăcit din: Архиепископ Аверкий (Таушев). Современность в свете Слова Божия. Слова и речи. Vol. 4, cap. 102 apud azbyka.ru