Despre bolnav si boala


Milostivirea lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Daca totul e de la Domnul, si boala dumneavoastra este tot de la El. Daca tot ce este de la Domnul e spre mai bine, inseamna ca si boala dumneavoastra. Vrajmasul va insufla: „Nu vei rezista”. Raspundeti-i: nici nu ma gandesc sa rezist de una singura, ci nadajduiesc ca Milostivul Domn nu ma va lasa singura, ci ma va ajuta sa tin piept cum m-a ajutat si pana acum. Iarasi boala! Sa va dea Domnul rabdare si seninatate, si sa va izbaveasca de cartirea cea pacatoasa! Nu priviti cu mohorare la neputinte. Ele arata mai degraba mila si luarea-aminte a lui Dumnezeu fata de noi decat lipsa Lui de bunavointa. Tot ce este de la Dumnezeu spre bine este.

Sunt boli a caror vindecare este oprita de Domnul – atunci cand El vede ca boala e mai de trebuinta ca sanatatea pentru mantuire. Nu pot sa spun ca asta nu s-ar intampla si in ceea ce ma priveste. Dumnezeu a trimis boala. Dati multumita Domnului, fiindca tot ce e de la Domnul spre bine este. Daca simtiti si vedeti ca insiva sunteti vinovata, incepeti cu pocainta si parerea de rau inaintea Domnului pentru faptul ca n-ati pazit darul sanatatii cel de la El primit. Iar apoi trebuie sa va ganditi doar ca boala e de la Domnul si ca nimic nu are loc intamplator. Si dupa aceea multumiti din nou Domnului. Boala smereste, inmoaie sufletul si-i usureaza obisnuita povara a grijilor de multe feluri.

*

V-ati imbolnavit! Ce este de facut? Rabdati si multumiti lui Dumnezeu, spunand in sinea dumneavoastra: „Aceasta boala este pentru pacatele mele mari si nenumarate. Domnul imi ia puterile ca prin aceasta sa ma faca mai infranat. El nu mai stie cum sa ma indrepte altfel. A incercat si cu mila, si cu necazurile, si nimic nu a folosit. Iar ceasul mortii se apropie – si, cand va veni, ce va face ticalosia mea? Doamne, Dumnezeul meu! Cruta zidirea Ta cea neputincioasa. Cand omul e bolnav, fie si usor, moartea ii vine in minte ca sufletul sa cunoasca cu lucrul cat de adevarat este cuvantul inteleptului: Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale. Si in veac nu vei pacatui (Sirah 7, 38).

*

Insufletiti-va! Priviti cu veselie in ochii bolii! Lasati-va insa mai putin in voia inchipuirilor.. Va vor veni in cap multe nimicuri de tot felul.. Va veti certa cu toata lumea.. Toate astea in gand – dupa aceea va trece totul. Fiti senin! Pesemne ca in drum v-ar fi intampinat vreo primejdie – si iata ca Domnul v-a tintuit prin boala acasa.. Dati multumita Domnului. Si, oricum, rugati-va ca sa binevoiasca a va face sanatos. Sa va mantuiasca Domnul! Domnul sa va binecuvanteze!
Gandurile dumneavoastra despre starea deznadajduita in care va aflati, sunt cu totul netrebnice. La mijloc e vrajmasul, care va tulbura. Cine poate sa spuna ce va fi? Unul e Dumnezeu – insa vrajmasul paganeste, dandu-se pe sine drept Dumnezeu, tulburand cu prorocia sa vicleana, clatinand credinta si alungand linistea din inima. Nu-l ascultati, ci stati neclintita in credinta ca boala e de la Dumnezeu si spre binele dumneavoastra, iar dupa ce-si va face treaba va pleca.. si veti fi sanatoasa, si veti sluji Domnului intr-o manastire.
Pentru toate multumiti Domnului – si pentru boala multumiti. Mie, din afara, imi e usor sa vorbesc astfel; dumneavoastra poate ca in fapt nu va este usor sa simtiti asa. Oricum, vorbind despre rabdare ma si rog sa va dea Domnul a indura cu seninatate boala, si de asemenea sa trageti oarecare invatatori din ea.
Cine stie pentru ce v-a tintuit la pat Domnul? Neindoielnic este insa ca si lucrul acesta a fost ingaduit de El pentru ajutorarea felului de viata pe care vi l-ati ales si pe care va straduiti sa il pastrati cumva. Din aceasta latura nici nu mai trebuie iscodita boala dumneavoastra. Pentru a rabda cu seninatate in clipa intetirii suferintelor, cautati-va barbatie si in aducerea-aminte de rabdarea tuturor sfintilor, si mai ales a mucenicilor. Cat si cum au rabdat ei? Ne este greu si sa ne inchipuim. De altfel, tuturor „prin multe necazuri li se cuvine a intra intru Imparatia Cerurilor” (Fapte 14,22). Si ceea ce a fost fagaduit de Domnul se numeste cununa. De ce? Fiindca nu ne putem inalta la ea fara patimiri. Calea intr-acolo este crucea luata de buna voie sau trimisa de Dumnezeu.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! V-ati imbolnavit? Dar slava lui Dumnezeu ca va inzdraveniti sau v-ati inzdravenit deja. Slava lui Dumnezeu si pentru ca ati indurat nu fara folos boala. Invataturile pe care le-ati primit din cele intamplate cu dumneavoastra sunt foarte insemnate si in viata lumeasca, cu atat mai mult in cea duhovniceasca.
Nu este nimic de asteptat din partea oamenilor si toata grija trebuie aruncata la Domnul; pe langa asta, trebuie sa asteptam mereu moartea in credinta ca Domnul ne mai lasa sa mai traim ca sa ne curatim de pacate, lucru spre care trebuie sa ne intoarcem toata grija. Aceste puncte sunt „parghiile” si „directiile” vietii duhovnicesti.
Din punctul de vedere al refacerii puterilor, felul mancarii este un lucru secundar… Lucrul de capetenie il constituie mancarea proaspata, aerul curat… si mai presus de toate linistea duhului. Nelinistea duhului si patimile strica sangele si lovesc chiar in inima sanatatii. Postul si indeobste viata ascetica sunt cel mai bun mijloc de a pastra sanatatea si de a o face sa infloreasca.
Neamtul Gufeland a scris o carte despre prelungirea vietii, unde ridica in slavi si viata ascetica. Cei ce ridica in slavi stiinta trebuie sa asculte de el, iar noi avem alti dascali, mai de seama decat acest neamt. Rugaciunea inalta duhul pe taramul lui Dumnezeu, in care este radacina vietii – iar prin duh si trupul se impartaseste din aceasta viata.. Duhul umilit, simtamintele si lacrimile de pocainta nu rapesc, ci dau putere omului, fiindca aseaza sufletul intr-o stare de bucurie. Bine ati facut ca nu v-ati supus indemnurilor lumesti.

*

Hristos a inviat! Puterile dumneavoastra, desi nu s-au refacut deplin, se arata indestulatoare totusi pentru ingrijirea unui bolnav care nu merita o asemenea ingrijire; insa Domnul Cel milostiv nu Se va uita la nevrednicia bolnavului si va tine in socoteala ingrijirea ca si cum I-ar fi fost data chiar Lui – iar dupa aceea va trimite in schimb mangaiere, sau deplina insanatosire, sau va pune deoparte rasplata cuvenita pentru veacul cel viitor.

*

Sunt foarte bucuros ca v-ati pus in cele din urma pe picioare. Omul care s-a insanatosit se simte indeobste innoit. Cred ca aveti acelasi simtamant. Trebuie sa faceti in asa fel ca innoirea trupeasca sa fie insotita de o innoire duhovniceasca. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a aratat-o in scurta rugaciune pe care ati facut-o atunci. Mi-a si venit in minte sa va indemn: apucati-va de o rugaciune scurta si face-ti-o mereu.. si la lucru si cand nu lucrati, si cand mergeti si cand sedeti, fara incetare.
La inceput va veti sili sa faceti aceasta mica rugaciune, iar dupa aceea se va spune de la sine.. Doar apucati-va de ea si dati-va osteneala fara incetare… E rugaciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatoasa.” Iar cand faceti aceasta rugaciune sa va tineti luarea-aminte nu in cap, si nu in cer, ci in inima, acolo inauntru, sub sanul stang. Dupa ce o veti deprinde, veti alunga prin ea toata tulburarea si veti aduce pace in sufletul dumneavoastra.

*

Totul e de la Dumnezeu: si bolile, si sanatatea. Si de la Dumnezeu totul ni se da spre mantuirea noastra. Asa sa iti primesti si tu boala si sa dai multumita pentru ea lui Dumnezeu, Care Se ingrijeste de mantuirea ta. Cum anume slujeste spre mantuire boala trimisa tie de Dumnezeu poti sa nici nu incerci sa afli, fiindca se prea poate sa nici nu reusesti.
Dumnezeu trimite boala uneori ca pe o pedeapsa, ca pe un canon, alteori spre invatare de minte, ca omul sa isi vina in fire, alteori ca sa il izbaveasca de un necaz ce ar cadea asupra lui de ar fi sanatos, alteori ca omul sa vadeasca rabdare si prin aceasta mai mare rasplata sa merite, iar alteori ca sa se curateasca de vreo patima, ca si din multe alte pricini.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Va tot vaitati, dar va vaitati in chip mantuitor, pentru lucrarea mantuirii. Sa binecuvanteze Domnul grijile dumneavoastra in aceasta privinta. Sunteti bolnava cu trupul, iar lucrarea mantuirii cere osteneli si lipsuri. Ce sa faceti? Rabdati cu seninatate sanatatea dumneavoastra subreda si multumiti pentru ea lui Dumnezeu – fiindca de n-ar fi ea poate ca ati umbla cu picioarele in sus, in vreme ce acum sedeti si umblati cum trebuie.
Alt folos este si acela ca daca ati fi fost sanatoasa ati fi fost nevoita, daca v-ati fi hotarat sa va dati osteneala pentru mantuirea dumneavoastra, sa tineti posturi aspre, sa faceti privegheri, rugaciuni lungi, sa stati la slujbele bisericesti de obste si inca alte lucruri anevoioase sa intreprindeti. Acum insa, in loc de toate acestea vi se socoteste rabdarea sanatatii subrede.
Rabdati deci, si de nimic nu va tulburati. Atata doar: sa tineti sufletul in starea cuviincioasa. Partea duhovniceasca va e intreaga. Ca atare, cu ea trebuie sa slujiti lui Dumnezeu intru toata deplinatatea: sa va trezviti si sa privegheati sa aveti duh infrant si smerit, sa petreceti in rugaciune (a mintii si a inimii, in a-L avea pe Domnul pururea inainte), sa alungati gandurile, sa hraniti smerenia, sa nu osanditi, sa va bucurati cu cei ce se bucura, sa va necajiti cu cei necajiti, sa va aduceti aminte de Dumnezeu si de ceasul mortii, si toate cele de acest fel.. Iata-va mantuirea! Iar cat priveste cele ce mi-ati scris despre mancare si bautura, cu ele nu e nici o impiedicare daca totul este intrebuintat cu masura. Mantuiti-va!

*

Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sanatatea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dumnezeu a va izbavi si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel, ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceasta si a va indrepta.
Sanatatea si boala sunt in mainile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei.. Dar ele duc la pierzanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale. Lucrul de care aveti deosebita nevoie este rabdarea senina si supusa lui Dumnezeu. Indata ce se va arata in sufletul dumneavoastra o asemenea asezare veti intra fara intarziere pe calea mantuirii, care duce la rai. Si – luati aminte! – sa prindeti suflet atunci.

*

Inca o durere pentru dumneavoastra – boala fiicei. Iata ce va voi spune: de vreme ce ati incercat deja toate mijloacele omenesti, nu mai ramane decat sa va impacati cu aceasta amaraciune si s-o purtati cu supunere fata de Dumnezeu, avand credinta ca aceasta boala e de neaparata trebuinta pentru mantuirea dumneavoastra si a fiicei dumneavoastra, precum si a sotului ei.
Dupa aceasta impacare, sa va pastrati linistea si tot cu liniste ajutati-va si fiica. Aduceti-va aminte ca cei ce rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor. Aduceti-va aminte de mucenici, care uneori erau lasati in temnita, fiind chinuiti mereu, cativa ani – 5, 10, 20; insa rabdau cu supunere si seninatate, avand raiul inaintea ochilor.. pentru rabdare. Sa va binecuvanteze Domnul! Mantuiti-va!

*

Pentru faptul ca nu v-ati insanatosit inca imi pare rau. Sa va daruiasca Domnul insanatosire deplina… Totusi boala ne invata sa fim smeriti si supusi voii lui Dumnezeu. Fiti senina si pentru toate multumiti lui Dumnezeu cu incredintarea ca totul merge spre cel mai bun deznodamant, chiar daca asta nu se vede acum. Veti vedea dupa. In boala deprindeti smerenia, rabdarea, seninatatea si recunostinta fata de Dumnezeu.
In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va nerabdarea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, trebuie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici o rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu dorinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa se incline spre cartire.

*

Sanatate sa va daruiasca Dumnezeu; iar daca aceasta nu va este de folos acum, sa va dea rabdare plina de recunostinta. In ce priveste faptul ca intoarcerea launtrica spre Dumnezeu nu mai este aceeasi in boala, sa stiti ca este o urmare a slabiciunii. Cine isi simte netrebnicia inaintea lui Dumnezeu nu-si va ingadui simtaminte necuvenite nici in vremea bolii, inteleptiti-va! Sufletul neincercat prin ispite nu este, bun de nimic.
Impliniti pravila facand rugaciunea lui Iisus in tacere. Totodata, daca puteti face matanii, faceti cate puteti; de nu, stati in picioare. Daca nu puteti sta in picioare, sedeti; daca nu puteti sedea, stati intinsa. Atata doar: nu incetati a fi cu mintea impreuna cu Domnul. V-ati imbolnavit atat de greu, incat va pregatiti de moarte. Intotdeauna trebuie sa ne pregatim de moarte, cu atat mai mult in vreme de boala. Dar daca veti muri sau inca vi se vor mai da zile de trait, lucrul acesta tine de voia lui Dumnezeu. Veti mai trai si va veti mai osteni. De-abia ati inceput.

*

Mila lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca acelora este Imparatia Cerurilor. Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri. Daca lumea va va uri, sa stiti ca pe Mine mai inainte M-a urat. Daca ati fi fost din lume, lumea ar fi iubit ce este al sau; dar fiindca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta va uraste pe voi lumea. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care l-am grait voua: nu este sluga mai mare ca stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni (Ioan 15,18 si urmatoarele). In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, ca Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
Iubitilor nu va mirati de aprinderea care este intru voi, care se face voua spre ispita, ca si cum s-ar intampla voua ceva strain; ci intrucat va faceti partasi patimilor lui Hristos, bucurati-va, ca si intru aratarea slavei Lui sa va bucurati, veselindu-va (I Petru 4,12-13). Pe cine iubeste Domnul cearta si bate pe tot fiul pe care il primeste. De veti suferi certarea, ca unor fii se va afla voua Dumnezeu (Evrei 12, 6).
Adaugati alte asemenea locuri din Scriptura, si sa le tot cititi.. Ele vor curata ochiul inimii dumneavoastra si va vor invata cum sa priviti necazurile, stramtorarile, ocarile. Intariti-va intru incredintarea ca totul este de la Dumnezeu, chiar si cele mai mici lucruri care ni se intampla, si primiti tot ce se abate asupra dumneavoastra ca si cum ar veni chiar de la El.
Si fiti senina, si multumiti: fiindca totul e spre binele dumneavoastra, fie in chip vazut, fie in chip nevazut. Stiti cum se calesc lucrurile din fier? Dupa ce s-a incheiat faurirea lor, sunt incinse pana la alb si apoi varate in apa rece. Tocmai asta se savarseste acum cu dumneavoastra.. Toate aceste lucruri nu sunt noi pentru dumneavoastra si deja le infaptuiti.. Dar locurile acestea din Scriptura este bine sa le cititi.. Din ele vine lumina si se risipeste intunericul.
Stramtorarile sunt de la Dumnezeu.. Sa le rabdam si sa multumim.. Dar daca sunt la indemana mijloace de a le indeparta, si asta-i de la Dumnezeu, si nu-i nici un pacat sa ne folosim de ele ca sa ne slobozim din stramtorari. Aveti asemenea mijloace? Aveti..

*

Va simtiti foarte slabita si credeti ca va apropiati de iesirea sufletului din trup. Boala aminteste de moarte, insa nu proroceste ceasul ei. Totusi, de vreme ce ati primit aducerea-aminte de moarte, nu e nepotrivit sa va pregatiti de ea. Dat fiindca sunteti mereu bolnava, nu va este greu sa va insusiti gandul la iesirea din trup, dupa pilda Cuviosului Nicanor – si aceasta iesire nu va va lua pe neasteptate. Fericita este pomenirea mortii; ea, impreuna cu aducerea-aminte de Domnul, e temelia tare a bunei randuieli crestinesti a duhului.
Va plangeti de dumneavoastra insiva ca va rugati prost si nu va tineti de nevointe. In aceasta privinta va lamureste Sfintul Tihon de Zadonsk, care a zis: „Ce rugaciune ii trebuie bolnavului? Multumire si suspinare.” Acestea inlocuiesc orice nevointa. Deci, fiti senina!
Nu puteti merge la biserica din pricina bolii, asa incat ati ramas la pravila de chilie. Impliniti-o dupa putere. Sa stiti ca pravila este de trebuinta din pricina neputintei noastre, nu pentru rugaciunea in sine, care se poate face si fara pravila. Stati cu gandul la Liturghie – nu ca un savarsitor, ci ca unul ce e de fata (prin mutarea cu gandul) la Liturghia savarsita de altul.
Nu aveti ganduri prea vesele in ce va priveste? Era in Egipt un batran duhovnicesc:- Apollo, mi se pare.. Acesta le spunea cu tarie tuturor fratilor, si strainilor, de asemenea: „Noua, crestinilor, nu ni se cuvine sa ne mahnim.. Sa se mahneasca paganii si jidovii. Iar noi, cei mantuiti de Domnul, al nostru este raiul, a noastra este Imparatia Cerurilor. Cu noi sunt Hristos, harul Sfantului Duh, Maica lui Dumnezeu, ostirile ceresti si sfintii toti.”
Aceste ganduri si cele asemanatoare lor sa le tineti in minte, iar pe cele de mahnire lepadati-le.. Ce mare lucru ca trebuie sa stati in chilie, ca nu mergeti la biserica (nu din lenevie, ci din boala)? Cand va rugati, va faceti de fiecare data biserica lui Dumnezeu (II Cor. 6,16), fiindca Dumnezeu este pretutindeni. Cititi mai des Tatal nostru si Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te. Dumnezeu este Tatal nostru, iar Nascatoarea de Dumnezeu este Maica noastra… Sfintele Taine sunt sanii prin care ea ne da laptele harului.
Asa sa va umpleti mintea.. Sa mai aveti inaintea ochilor, deschise, Evanghelia, si Apostolul. Cititi cate un verset si straduiti-va sa cugetati la fiecare cuvant. Daca Dumnezeu va va da vreun gand ziditor, insemnati-l in scris. Sa aveti intotdeauna o foaie de hartie pe masa… Si celelalte ganduri bune sa vi le insemnati in scris. Sa binecuvanteze Domnul si va doresc toata mangaierea.

*

A va ruga pentru insanatosire nu este un pacat. Trebuie sa adaugati insa „daca este voia Ta, Doamne!”. Deplina supunere fata de Domnul, cu primirea supusa a bolii trimise ca pe un lucru bun de la Domnul Cel bun da pace sufletului si il pleaca spre milostivire pe Domnul… Si El fie ca insanatoseste, fie ca umple de mangaiere, in ciuda stramtorarii pricinuite de boala.
Pe sufletul dumneavoastra apasa mai mult decat orice boala fiicei. Indurerati-va pentru ea si cu durere strigati catre Domnul, si pe fiica dumneavoastra indemnati-o sa faca acelasi lucru, si pe toti casnicii dumneavoastra. Atunci toate rugaciunile pentru ea se vor impreuna si vor alcatui un glas de trambita, in stare sa atraga luarea-aminte a Domnului… S-o izbaveasca Domnul de neputinta ei!

*

Sa va ajute Dumnezeu! Bolile tin loc de canon. Rabdati cu seninatate: ele sunt pentru Dumnezeu ca sapunul pentru spalatorese. La biserica, fiind bolnava, nu sunteti indatorata sa mergeti. Strigati acasa mai des catre Dumnezeu! Daca nu faceti ceea ce nu va sta in putere, asta nu inseamna ca sunteti pentru Dumnezeu ca un copil vitreg.

*

Cereti ajutorul doctorului, dar totodata mai vartos rugati pe Domnul si pe sfintii Lui sa-i dea intelepciune doctorului. Si cereti mijlocirea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu si faceti tot ce fac oamenii evlaviosi in atare imprejurari (numai la vrajitoare sa nu mergeti).
Nu stiti dumneavoastra unde este ascuns ajutorul lui Dumnezeu pentru sora dumneavoastra. Poate ca Dumnezeu a gasit de cuviinta ca ea sa fie bolnava fiindca acest lucru e pentru ea mantuitor. Si atunci ea va ramane bolnava toata viata sa, ca sa se mantuiasca. Sau Dumnezeu i-a trimis aceasta boala pentru o vreme, ca sa puna la incercare credinta ei si a parintilor ei. Numai Dumnezeu stie cum stau de fapt lucrurile. Boala nu este un semn al lepadarii de catre Dumnezeu. Dimpotriva, este un semn al milei lui Dumnezeu.
De la Dumnezeu totul este mila si boala, si saracia, si necazul. Sora dumneavoastra sa se roage mai cu osardie lui Dumnezeu, dar rugandu-se sa nu spuna „Da-mi sanatate”, ci „Fie voia Ta, Doamne! Slava Tie, Doamne! Daca asa este placut inaintea Ta, fie voia Ta! Cred ca si boala este buna, dupa cum este buna sanatatea, Iti multumesc, Milostivule Ziditor!” Deprinde-o sa citeasca, si sa scrie, si sa faca lucru de mana, si asa sa se mantuiasca. Binecuvantarea lui Dumnezeu fie asupra ta!

*

E bine ca ati randuit sa se faca rugaciune pentru fiica dumneavoastra. Doua molifte pe saptamana si pomenire la proscomidie. S-ar parea ca este destul. Dar cine se roaga cu durere pentru bolnava? Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand pentru bolnav se roaga cineva cu sufletul. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba va fi o poliloghie, iar rugaciune adevarata pentru bolnava nu va fi.
La fel cu proscomidia, la fel si cu liturghia. Dumneavoastra mergeti la slujbele pe care le-ati comandat? Daca nu, credinta dumneavoastra este fara putere… Slujbele le-ati comandat – insa, dand bani ca sa se roage altii, dumneavoastra v-ati lepadat de pe umeri orice grija… Nu este nimeni care sa se indurereze pentru bolnava. Celor care savarsesc slujba nici prin minte nu le trece sa se indurereze cu sufletul inaintea Domnului pentru cei pe care ii pomenesc la slujbe… Si de unde sa se indurereze ei pentru toti?
Altceva este daca sunteti de fata la slujba atunci cand este pomenita.. Atunci durerea dumneavoastra este purtata de rugaciunea Bisericii si inaltata mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu… Si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii, chiar daca cei care slujesc nu sunt indurerati. Vedeti deci unde sta puterea! Mergeti la slujbe dumneavoastra insiva si indurerati-va cu sufletul pentru bolnava… Si treaba va iesi bine.
In biserica, la Liturghie, frangeti-va sufletul in vremea proscomidiei si mai ales cand dupa „Pe Tine Te laudam” se canta cantarea Nascatoarei de Dumnezeu: „Cuvine-se cu adevarat”. Atunci sunt pomeniti din nou viii si mortii… Pomenirea la liturghie este mai puternica decat numai cea de la proscomidie, fiindca ea arata o mai puternica impreuna-patimire a dumneavoastra cu bolnava si totodata credinta si nadejdea cat se poate de tare ca Domnul nu va va lipsi de ajutorul Sau.
Unde sa dati Liturghii? Unde va trage sufletul, acolo sa dati.. Lucrul cel mai insemnat este insa durerea sufletului dumneavoastra pentru bolnava. Si ajutati mai mult saracilor. Nu numai celor care umbla pe strada, ci dati usurare unei familii apasate de saracie. Rugaciunea ei va va usura povara de pe inima.. Sa va binecuvanteze Dumnezeu pe voi, pe toti!

*

Ca nu este pacat sa te tratezi, in aceasta privinta nici nu incape vorba. Multi insa nu s-au folosit de acest mijloc, dupa credinta si rabdarea lor: nici acest lucru nu e lipsit de pret. In atare caz totusi este nevoie de rabdare senina pentru a nu cadea in cartire. Cartirea e deja pacat. Cine nu se simte plin de barbatie – asa cum suntem noi toti, pacatosii – mai bine sa ceara ajutorul doctorilor, asteptand insa ajutorul de la Dumnezeu: fiindca El da doctorilor pricepere.
Mila Lui Dumnezeu fie cu dumneavoastra! Sunteti tot bolnava… imi pare foarte rau. Sa va ajute Domnul fie sa va insanatositi, fie sa indurati cu seninatate boala. Sa fie nu precum voim noi, ci precum Dumnezeu vrea. Impotrivirea dumneavoastra la indicatiile doctorilor nu prea e vrednica de lauda… Dumnezeu a facut si doctorii si doctoriile – nu ca sa existe degeaba, ci ca de ei sa se foloseasca bolnavii. Totul e de la El; El ingaduie ca omul sa boleasca si tot El ne-a inconjurat cu mijloace de vindecare.
Daca a pazi darul dumnezeiesc al vietii este o datorie, tot datorie este si a te trata atunci cand esti bolnav. Poti sa nu te tratezi asteptand vindecarea de la Dumnezeu, dar asta presupune o mare indrazneala. Poti sa nu te tratezi, ca sa-ti calesti rabdarea, incredintandu-te voii lui Dumnezeu, dar acesta este un lucru foarte inalt, si atunci fiecare „off” i se socoate drept vina omului; aici are loc doar bucuria plina de recunostinta… Domnul sa va indrepteze ca sa aveti cea mai buna asezare sufleteasca!

Sfantul Teofan Zavoratul

SEXUL ORAL cauzează răspândirea „SUPER GONOREEI” netratabile, rezistentă la medicamente, avertizează OMS

Organizația Mondială a Sănătății a emis un avertisment în privința gonoreei rezistente la medicamente

Superbacteria a putut să se răspândească datorită sexului oral și reducerea frecvenței uzului prezervativelor Bacteria cu transmitere sexuală poate trăi în gât, unde este expusă la medicamente Această expunere i-a permis bacteriei cu transmitere sexuală să devină imună

Sexul oral cauzează răspândirea periculoasei superbacterii de gonoree, au avertizat experții.
Tulpina netratabilă a gonoreei se răspândește rapid prin lume amenințând milioane de vieți, a avertizat Organizația Mondială a Sănătății.
Experții spun că gonoreea incurabilă a început să se răspândească după ce a devenit incurabilă la antibiotice, ceea ce a fost într-o anumită măsură cauzată de sexul oral și reducerea frecvenței uzului prezervativelor.
Bacteria cu transmitere sexuală poate trăi în spatele gâtului, iar astfel a dobândit imunitate la antibioticile administrate pentru a trata banale infecții ale gâtului.
OMS a emis un avertisment după ce s-a confirmat că trei persoane au contractat superbacteria.

Ascensiunea ‘super gonoreei’

Infecția bacteriană este de obicei tratată cu o scurtă și simplă doză de antibiotice.
Dar gonoreea a devenit tot mai rezistentă la antibioticile uzuale.
Bacteriile devin imune la antibiotice dezvoltând noi mecanisme de auto-apărare pentru a împiedica medicamentele să fie eficiente
Rezistența antibiotică este în principal cauzată de supra-prescrierea antibioticilor, conform cercetătorilor.
În 2016, experți de la OMS au avertizat că o ‘super’ tulpină de gonoree ar putea deveni imună la antibiotice într-o ‘chestiune de ani’.
Dar acum experții de la OMS au declarat că este ‘doar o chestiune de timp’ înainte ca antibioticele de ultim resort ce pot trata gonoreea vor deveni inutile.

‘Gonoreea este o bacterie foarte inteligentă’, a declarat Teodora Wi, specialistă în reproducere umană la agenția sanitară ONU bazată în Geneva.
‘De fiecare dată când introduci un nou tip de antibiotice pentru a o trata, bacteria dezvoltă rezistență.’

Rolul sexului oral în răspândirea maladiei

A adăugat că răspândirea rapidă a bacteriilor rezistente la antibiotice a fost cauzată într-o anumită măsură de sexul oral.
Această bacterie cu transmitere sexuală poate trăi în spatele gâtului și astfel este frecvent expusă la antibiotice administrate pentru a trata infecții ale gâtului.
Expunerea repetată la antibiotice facilitează bacteria să dezvolte rezistență la medicamente.
‘Atunci când iei antibiotice pentru a trata infecții precum o durere de gât obișnuită, acestea intră în contact cu specia Neisseria [bacteria gonoreei] în gât iar asta rezultă în dobândirea rezistenței’, a declarat Dr. Wi pentru BBC..
O scădere în uzul prezervativelor, cauzată de temeri nefondate că pot cauza HIV în țarile în curse de dezvoltare este de asemenea suspectată că a facilitat răspândirea infecției, a adăugat.
Prezervativele protejează împotriva răspândirii bolii, ce este transferată prin fluide sexuale.
Dr. Wi a declarat că medicii au documentat trei cazuri singulare – câte unul în Japonia, Franța și Spania – de pacienți cu tulpini de gonoree pentru care niciun antibiotic cunoscut nu este eficient.
‘Acestea sunt cazuri ce pot duce la infectarea altor persoane. Poate fi transmisă’, a mai spus.
‘Iar aceste cazuri pot fi doar vârful iceberg-ului din moment ce sistemele necesare pentru a diagnostica și raporta infecțiile netratablile lipsesc în țarile cu un venit redus unde gonoreea este mai răspândită.’
‘O nevoie urgentă’ de noi medicamente

OMS a descoperit că maladia a dobândit o rezistență pe scară largă la antibioticul obișnuit ciprofloxacin și devine tot mai rezistentă la azithromycin.
În majoritatea țărilor, antibiotice de ultim resort sunt acum singurele care râmăn eficiente pentru tratarea gonoreei, conform cercetătorilor.
Manica Balasegaram, director al Parteneriatului Global de Cercetare și Dezvoltare Antibiotică, a declarat că situația e ‘sumbră’ și e o ‘nevoie urgentă’ pentru noi medicamente.
Conducta e foarte subțire, cu numai trei potențiale noi medicamente de gonoree în faza de dezvoltare și fără garanții că se vor dovedi eficiente în testările finale, a declarat.
‘Trebuie să profităm urgent de oportunitățile de care dispunem cu medicamentele existente și cele experimentale’, a adăugat.
‘Orice noi tratamente dezvoltate trebuie să fie accesibile pentru toți cei ce au nevoie de ele, asigurându-ne în același timp că sunt utilizate corespunzător pentru a încetini rezistența pe cât e posibil.’
Explicat:  Chlamydia, Gonoreea și Sifilis

Chlamydia 
Ce este?

Chlamydia este o boală cu transmitere sexuală ce poate infecta atât bărbații cât și femeile. Este cauzată de bacteria denumită chlamydia trachomatis. Este transmisă prin contact, prin sexul vaginal, anal sau oral.Dacă este lăsată netratată poate afecta tuburile falopiene cauzând infertilitate în cazul femeilor. În cazuri foarte rare poate cauza de asemenea infertilitate bărbaților.

Care sunt simptomele?  

Majoritatea persoanelor nu manifestă simptome. Doctorii recomanda teste BTS (de urină sau mostră) la un interval regulat pentru a o detecta.
Totuși, unele persoane prezintă anumite efecte secundare.

Simptome pentru femei:

Secreții vaginale anormale

Senzație arzătoare în timpul urinării

Durere de ochi

Durere în abdomen

Durere în pelvis

Durere în timpul sexului

Hemoragie vaginală

Simptome pentru bărbați:

Secreții ale penisului

Senzație arzătoare în timpul urinării

Rar: Durere și inflamare într-unul sau ambele testicule

Simptome în urma sexului anal:
Durere în rect

Secreții

Hemoragie

Cum este tratată?

Infecția este cu ușurință tratată cu antibiotice.
Doctorii prescriu în general antibiotice orale, de obicei azithromycin (Zithromax) sau doxycycline.

Gonoreea
Ce este?

O boală cu transmitere sexuală foarte similară cu chlamydia, gonoreea este de asemenea bacteriană, transmisă prin contact.
Este cauzată de bacteria denumită neisseria gonorrhoeae.

Care sunt simptomele.

Femeile de obicei nu prezintă simptome, doar bărbații.
Atunci când femeile prezintă simptome, sunt foarte slabe și pot fi confundate cu o infecție urinară.
Doctorii recomanda teste BTS (de urină sau mostră) la un interval regulat pentru a o detecta.

Simptome pentru bărbați:

Senzație arzătoare în timpul urinării

Secreții albe, galbene sau verzi din penis

Rar: Testicule dureroase sau inflamate

Simptome pentru femei: 

Senzație arzătoare în timpul urinării

Secreții vaginale crescute

Hemoragii vaginale în afara ciclurilor

Cum este tratată

Gonoreea este tratată cu antibiotice, deși oficialii sanitari se tem că ar putea deveni prima BTS ‘netratabilă’ pe măsură ce bacteria dezvoltă rezistență la modalitățile de tratament standard.
CDC recomandă tratarea infecției cu o combinație de două antibiotice: azithromycin și ceftriaxone.
Infecția a devenit deja imună la penicilină, tetracycline și fluoroquinolones.
Gonoreea dezvoltă o tot mai mare rezistență la medicamente specifice.

Sifilis
Ce este?

O boală bacteriană cronică, sifilisul poate fi transmis și prin alte mijloace dar este în mod normal o boală cu transmitere sexuală.
În cazuri foarte rare poate fi transmis prin sărut prelungit, cât și prin mijloacele obișnuite de transmisie: sex vaginal, anal și oral.
Este cauzat de bacteria Treponema pallidum.

Care sunt simptomele?

Pacienții dezvoltă inflamații, deși acestea sunt adeseori ignorate.
Infecția se dezvoltă în mai multe stadii

Stadiul 1: 

Inflamații minuscule și nedureroase (precum ulcere) pe zona genitală sau în gură

Apar în 10 până la 90 de zile de la expunere

Dispar până la șase săptămâni și nu lasă cicatrici înainte de trecerea la stadiul 2

Stadiul 2:

Erupții rozalii pe palme și tălpi

Negi umezi în zona genitală

Zone albe în gură

Glande inflamate

Febră

Pierdere în greutate

Toate acestea dispar fără tratament până la trecerea la stadiul 3

Sifilis latent:
Dormant, fără simptome

Stadiul 3:

În lipsa tratamentului poate progresa la probleme grave pentru inimă, creier și nervi

Paralizie

Orbire

Demență

Asurzire

Impotență

Deces

Cum este tratat? 

În fazele incipiente, pacienților li se poate administra o injecție de penicilină Benzatină G. Aceasta nu poate reface leziunile interne dar va elimina infecția.
Pentru cei cu sifilis latent – și nesiguri de cât timp îl au – doctorii recomandă trei doze de penicilină injectabilă, la șapte zile distanță între ele.

Sursa

Sfântul Grigorie Palama vindecă groaznicele dureri de cap

   

Socotind că boala sa îl va duce la moarte, și-a îndreptat gândurile numai asupra vieții viitoare. Cu suspine și lacrimi către Dumnezeu, căuta o pocăință adevărată. Atunci și-a adus aminte de o veche cunostință, un prieten, răposatul Arhiepiscop Grigorie Palama. Și-a amintit de sfințenia ierarhului și de felul cum păstorea turma sa plin de dumnezeiască insuflare.
Într-o mănăstire din Thessalonic era un ieromonah care s-a avântat în lupta pentru dobândirea virtuții. Stând acolo, nevoitorul cucerniciei a fost încercat de o boală. Era o boală grea, cunoscută ca algocefalee sau durere de cap cronică. Starea lui era așa de gravă încât, fără un anume leac, moartea ar fi fost aproape sigură.
Deși moartea a fost amânată o vreme, durerea de cap nu a încetat. La început, durerile apăreau din când în când, cam o dată pe lună. Cu vremea însă, simptomele bolii se arătau de două sau trei ori pe lună. Mai apoi durerea revenea des și tot mai puternică. Starea aceasta a durat vreme de șapte ani fără contenire, ba chiar înrăutățindu-se.
Bolnavul părea că își pierduse simțirile, văzându-se că este tulburat după felul cum gemea. Din nou, moartea părea de neocolit, dar de data aceasta bolnavul nu mai voia nici un tratament sau medicament. Cum avea să se termine această boală? Ieromonahul nu mai avea nici o nădejde să scape cu viață. Socotind că boala sa îl va duce la moarte, și-a îndreptat gândurile numai asupra vieții viitoare. Cu suspine și lacrimi către Dumnezeu, căuta o pocăință adevărată.
Se învinuia pe sine pentru nepurtarea sa de grijă și pentru greșelile sale, dar se și temea, căci nu avea cui să împărtășească mâhnirea lui sau pe cineva care să se roage pentru tămăduirea sufletului său. Atunci și-a adus aminte de o veche cunostință, un prieten, răposatul Arhiepiscop Grigorie Palama. Și-a amintit de sfințenia ierarhului și de felul cum păstorea turma sa plin de dumnezeiască insuflare. Îi părea tare rău că nu fusese de față când fericitul bărbat se mutase la Domnul. Atunci s-a gândit întru sine: „Dacă m-aș fi aflat acolo, ca să aud cele din urmă cuvinte ale sale și să primesc sfânta sa binecuvântare, această amintire mi-ar fi fost ocrotire și armă de apărare”.
Deci, jelindu-și starea nenorocită, ieromonahul a adormit și îndată a avut o vedenie pe care a istorisit-o.
„M-am văzut în altarul bisericii Sfântului Dimitrie cel Minunat. Acolo am zărit un strălucit ierarh care stătea înaintea Sfintei Mese și săvârșea Sfintele Taine. Atunci am îngenuncheat înaintea lui și l-am rugat să-mi dea sfânta sa binecuvântare. Însă el părea că nici nu aude cererea mea, căci mintea îi era cu totul cufundată în slujirea Tainelor și atenția îndreptată asupra Sfintei Mese. Dar, după scurtă vreme, el s-a întors către mine și și-a pus mâna dreaptă pe creștetul meu, chiar în locul unde mă durea mai tare. Apoi a făcut semnul Sfintei Cruci și din degetele sale parcă a curs ulei sfințit cu care mi-a uns fața.”
Aceasta a fost vedenia ieromonahului. Când s-a trezit din somn, orice urmă de deznădejde, mâhnire și întristare a pierit. Nu a mai suferit de dureri de cap ori de altceva. Deci a mulțumit din inimă Domnului și slujitorului Său, Grigorie.
(Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 122)

Sursa

Boala și videcarea sufletului în tradiția ortodoxă

Principala premisă de la care porneşte acest articol este că Ortodoxia nu aduce un „sistem” de comportare morală, ci asigură un tratament vindecător care vindecă cel mai profund aspect al personalităţii omeneşti. Aceasta este învăţătura fundamentală a Părinţilor Bisericii: sufletul omului suferă de o boală care îi perturbă legătura cu Dumnezeu şi cu aproapele, ba chiar şi cu lumea. Întreaga strădanie a Bisericii Ortodoxe stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă şi utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea lui.

1.  Ortodoxia ca metodă de vindecare a sufletului
Ortodoxia nu poate fi privită ca o filozofie, set de doctrine sau o etică seacă, ci ea constituie o metodă de vindecare. Ea îl vindecă pe om. Teologia ortodoxă are legături mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia.

Spre deosebire de alte metode psiho-terapeutice umaniste, noi nu încercăm să pătrundem în aşa-numitul subconştient pe cont propriu, cu ajutorul raţiunii, căci aceasta ar putea duce la schizofrenie. Metoda noastră este următoarea: fără a ne lăsa atraşi în auto-analize obositoare, încercăm să ţinem poruncile lui Hristos în viaţa noastră. Iar încercând să ţinem poruncile lui Hristos, vechiul nostru ‘eu’ (cel dinainte de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), cu toate patimile şi păcatele sale, se dezvăluie sau ‘iese la suprafaţă’. Urmează apoi o  lungă strădanie a vindecării acestor patimi.

Atâta vreme cât tânjirea sa nu este împlinită şi omul rămâne departe de Dumnezeu, el suferă tot mai mult. Câtă vreme nu-şi împlineşte rostul său adânc pe pământ, adică părtăşia sau comuniunea cu Dumnezeu, oricât ar fi de eficiente tratamentele medicamentoase şi psihanalizele la care se supune, omul rămâne mereu cu o nostalgie şi o căutare tragică.

2. Boala sufletului
Sufletul omului
După învăţătura Părinţilor, omul este după chipul lui Dumnezeu. El nu-şi raportează viaţa la sine, ci la Dumnezeu. Prin harul şi prin voinţa Creatorului, sufletul nu îşi încetează niciodată existenţa, nici chiar după moartea fizică a omului. Dar atunci când el se deconectează de bună voie de la Sursa divină, când nu trăieşte într-un mod adecvat lui Dumnezeu, atunci se află într-un fel de ‘moarte clinică’ sau stare vegetativă spirituală. Prin urmare, noi nu privim sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, dar şi faţă de poziţiile psihologice moderne.

Suflet şi trup
De bună seamă că sufletul şi trupul sunt inter-dependente. Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul înroşit în focul unui furnal: se face foc, rămânând totuşi fier după natură. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Tocmai de aceea, în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului ’contaminează’ şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la comuniunea cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare oboseala fizică. Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se adevereşte atunci cuvântul Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41).

Ce anume este boala sufletului
Dacă nu cercetăm unde se află boala omului, cum putem şti ce anume trebuie să vindecăm? Chiar în ceea ce priveşte corpul, dacă omul urmează un tratament greşit, nu se va vindeca niciodată. La fel se întâmplă şi cu viaţa sufletului. Iar la întrebarea de mai sus, Sfinţii Părinţi răspund la unison: sufletul este bolnav, deoarece mintea este bolnavă. Mintea, sau “ochiul sufletului” este ceva diferit de raţiune. Iar boala este întunecarea minţii. Şi vindecarea este luminarea ei.

Pentru a înţelege mai bine aceste concepte de insipraţie evanghelică, trebuie să ne referim la cuvintele lui Iisus Hristos:

“ Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, şi trupul tău întreg e luminat; dar când ochiul tău este rău, şi trupul tău e întunecat. Aşadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric”. (Luca 11, 34).

Aşa cum geamurile fumurii ale unei încăperi pot să împiedice lumina soarelui să intre ,tot aşa şi mintea (sau ochiul sufletului), dacă este bolnavă, este incapabilă să sesizeze pe Dumnezeu, Cel ce este Lumina Lumii (Ioan 8, 12).

Apoi, când facultatea mintală a omului nu “funcţionează” cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte în mod egoist, atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său pentru a-şi întări ‘fericirea’. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Aproape toţi avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Dar adevărata problemă care ne chinuieşte este una lăuntrică, interioară. Şi aceasta este întunecarea minţii. Deoarece, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul duhovnicesc potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase.

Luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire.

Aşadar, problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea (încarcerarea) şi întunecarea minţii.

Ce este întunecarea minţii?
Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl poate face pe om o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Şi diavolii, sau îngerii căzuţi, care au minţi mult mai ‘performante’ decât a noastră, cunosc bine aceasta, astfel că se străduiesc şi mai mult „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l

împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Un alt simptom al acestei stări este proliferarea imaginaţiei şi a gândurilor negre care ne stăpânesc memoria.

Cu cât omul este mai bolnav sufleteşte, cu atât imaginaţia sa negativa este mai bogată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie ? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice. Dis-funcţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii.

3. Vindecarea sufletului
Mai întâi, trebuie să subliniem că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci Trup tainic al lui Hristos (I Cor 12, 27), înlăuntrul căruia oamenii se vindecă. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este vindecarea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască intrând în Tradiţia ortodoxă şi care înaintează statornic spre vindecare. În sfârşit, celei de-a treiacategorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.

Într-adevăr, vindecarea trebuie concentrată asupra minţii (cum am mai spus, înţeleasă nu atât ca raţiune, ci ca ‘ochii ai sufletului’). Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi fantasmagorii. Însă omul care vrea să se vindece trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea.

Este foarte important felul în care descriu Sfinţii Părinţi vindecarea şi reînvierea minţii. În general, există patru factori lucrători întru vindecarea minţii: credinţa adevărată, conştientizarea bolii, existenţa unui preot tămăduitor şi, în sfârşit, ’metoda’ potrivităpentru reînvierea minţii, care este denumită în limbaj ortodox ”nevoinţă”.

Căi de vindecare
a) Credinţa ortodoxă
Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi vindecarea. Spre exemplu: dacă renunţăm la învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este increat, ci creat. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea, ş.a.m.d. Aşadar noi credem şi mărturisim că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă prin puterea lui Hristos; că poruncile lui Dumnezeu sunt asemenea prescripţiilor unui doctor, care pornesc de la boala concretă a omului şi vizează vindecarea lui. Astfel, încercăm să ţinem toate poruncile lui Hristos (cf. Evanghelia după Matei cap. 5-7), iar inima începe încet să se vindece.

b) Conştientizarea bolii
Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească.

Pentru a conştientiza starea noastra sufletească, ne străduim – după cum am spus – să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Dacă nu suntem conştienţi de boala pe care o cauzează păcatul, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt un fel de oglindă duhovnicească. Aflând martiriul sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de asceză a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră spirituală.

Dar mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu în sufletul nostru. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea în care suntem. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă. Pocăinţa este grea pentru omul ne-duhovnicesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe să plângă.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură, atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos. Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti.

c) Preotul-tămăduitor ortodox
Dar, de bună seamă, se cere şi un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. Apostolul Pavel, după vedenia de pe drumul Damascului, s-a întâlnit cu Anania. La fel, fiecare om care păseşte pe calea credinţei, are nevoie de un călăuzitor. Este absolut necesar pentru viaţa sa duhovnicească. Este aproape cu neputinţă ca omul să înainteze fără un călăuzitor. Drumul vieţii duhovniceşti este atât de lung, încât nimeni nu poate călători şi ajunge la capătul său fără o călăuză.

Preotul se cheamă şi părinte duhovnicesc. De ce este părinte ? Fiindcă naşte fii duhovniceşti. Apostolul Pavel foloseşte de mai multe ori termenul, în Epistola către Corinteni spune: „Că de aţi avea zece mii de dascăli întru Hristos, dară nu mulţi părinţi; că întru Hristos Iisus prin evanghelie eu v-am născut pre voi” (1 Cor. 4, 15). El i-a născut prin evanghelie, adică prin dumnezeiasca Descoperire pe care o primise de la însuşi Hristos. Apostolul Pavel primise Descoperirea de la Hristos. Era purtător al Descoperirii dumnezeieşti şi a împărtăşit-o, a predat-o fiilor săi duhovniceşti; şi astfel le-a dat din nou viaţă.

În tradiţia patristică se vorbeşte despre două feluri de botez, întâi, botezul prin apă; iar al doilea, botezul prin Duh. Hristos a descoperit acest adevăr în convorbirea Sa cu Nicodim. El a spus: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Simon Magul, de exemplu, fusese botezat în numele lui Hristos, totuşi nu primise încă Botezul Duhului. Din această cauză, Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: „A fost botezat, dar nu luminat. Deşi şi-a băgat trupul în apă, sufletul lui nu a fost luminat de Duhul”. Vedeţi cum vindecarea urmează chiar după botezul cu apă, până ce omul primeşte Botezul Duhului – care este luminarea minţii – când se face Templu al Duhului Sfânt ?

De altfel, Sfântul Apostol Pavel îşi arată maternitatea duhovnicească şi faţă de Galateni: „Copiii mei, pre care iarăşi cu durere vă nasc, până ce se va închipui Hristos în voi” (Galat. 4, 19). Preotul este şi doctor ce vindecă bolile duhovniceşti ale poporului. El este cel care vindecă prin puterea lui Hristos – ca un alt Moise – poporul cel nou al lui Dumnezeu şi-l călăuzeşte către pământul făgăduinţei. Din toate aceste pricini cred că termenul de tămăduitor pentru preot – şi mai ales pentru părintele duhovnicesc – nu este nepotrivit.

d) Metoda tămăduirii ortodoxe sau nevoinţă ortodoxă
Liniştirea minţii de involburarea de ganduri
„Iar tu când te rogi, intră în cămara ta şi, încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău Celui întru ascuns” (Mat. 6, 6).

Astăzi, mulţi oameni trăiesc într-un fel de închisoare a simţurilor. Suntem închişi în aceasta şi ni se dă voie cel mult să-i înfrumuseţăm atmosfera înspăimântătoare. Dar partea tristă este că nouă ne place să trăim şi să ne petrecem vieţile „întemniţaţi”. Tocmai de aceea cresc atât de mult aşa-numitele probleme psihologice şi chinuitoarele probleme existenţiale, care nu pot fi rezolvate prin soluţiile omeneşti. Proliferarea îmaginaţiei bolnave, divinizarea raţiunii, dezlănţuirea necontrolată a simţurilor şi inexistenţa liniştii lăuntrice ne-au făcut să ne îmbolnăvim. Nu ne mai putem privi drept în ochi.

Mai mult, ne temem de singurătate şi izolare, de aceea nu mai suportăm să fim singuri. De îndată ce intrăm în maşină, deschidem imediat radioul sau casetofonul cu muzica preferată, ca să ne ţină de urât. Întorcându-ne acasă, primul lucru pe care-l facem este să deschidem televizorul, indiferent dacă cineva se uită la el sau nu. Ne-am umplut mintea de gânduri care ne tulbură şi nu ne lasă să gândim în tihnă. Toate acestea şi încă multe altele arată inexistenţa isihiei sau liniştirii lăuntrice a minţii.

Îmaginaţia bolnavă
Imaginaţia este, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, un fenomen care apare în structura omului doar după cădere. Nu este o însuşire cu care a fost înzestrat omul odată cu zidirea sa, ci un fenomen de după căderea în păcat. Prin urmare, mântuirea noastră este legată de ieşirea de sub înrâurirea ei cauzatoare de moarte.

Omul vede, aude, gustă etc, iar apoi îmaginaţia primeşte aceste experienţe, le reface, le amplifică, le dă culoarea potrivită şi le păstrează spre a crea necontenit probleme. Astfel, în chip hazliu, am putea spune că imaginaţia este un televizor color inventat înaintea celui real.

Sfinţii Părinţi deosebesc mai multe feluri de imaginaţie; însă, de obicei, se pomenesc patru. Primul tip este legat de imaginile aşa-numitelor păcate trupeşti. Prin imaginaţie, simţurile proiectează aceste imagini pe ecranul minţii, continuând s-o ţină în sclavie. Al doilea tip de închipuire este aşa-numita visare. Multor oameni le place să viseze cu ochii deschişi, lăsându-se purtaţi cu gândul în locuri ideale sau chiar reale. Mulţi oameni, mai ales femeile, cad în această stare. Al treilea tip este îmaginaţia creatoare, care dezvoltă civilizaţia şi arta. Oamenii încearcă să rezolve unele probleme sau să înainteze în dezvoltarea artei. Nu este ceva de condamnat, căci, aşa cum am spus, este o stare firească după cădere. Dar trebuie subliniat că este foarte primejdioasă pentru rugăciunea curată. Al patrulea tip se înfăţişează în străduinţa noastră de a-L închipui pe Dumnezeu şi puterile îngereşti în chip raţional, făcând speculaţii despre El. Dar acest lucru este foarte primejdios, fiindcă, creştinul ortodox urmează altă metodă, metoda liniştirii minţii, spre a ajunge la părtăşia şi unirea cu Dumnezeu, dobândind astfel cunoaşterea Lui. Iar meşteşugul (metoda) isihiei ţine de curăţirea inimii, izbăvirea de patimi, eliberarea de gânduri şi îmaginaţie bolnavă.

Cu cât imaginaţia cuiva este mai activă, cu atât mai mult dezvăluie faptul că acel om se află într-o stare căzută. Dacă cercetăm cu grijă fiecare păcat al nostru, ne dăm seama că la obârşia lui se află imaginaţia.

Vedem chiar oameni care merg la biserică şi vor să ducă o viaţă creştinească; dar continuă totuşi să îşi cultive îmaginaţia. Şi-L închipuie pe Dumnezeu, şi-i imaginează pe îngeri, simt că atunci când se roagă stau înaintea tronului lui Dumnezeu, ş.a.m.d. Dar acesta este începutul unei anomalii duhovniceşti, poate chiar psihice, care poate duce la tulburări şi înşelări.

Noi, oamenii de azi simţim foarte mult nebunia pierzătoare a gândurilor. Suferim deoarece ne cultivăm puternic raţiunea, îndestulându-ne toate simţurile şi primind de dimineaţa până seara imaginile aduse de ele. Auzim de la mulţi oameni de astăzi: „Mă chinuie gândurile”. Gândurile ne fac nervoşi, ne înlătură somnul, ne strică legăturile cu alte persoane şi chiar cauzează anomalii fizice. Mulţi doctori îşi sfătuiesc pacienţii să nu gândească prea mult şi să nu îşi fixeze mintea asupra unor anumite idei.

De aceea este necesare de o trudă istovitoare pentru a scăpa de gânduri. Întreaga metodă isihastă despre care am vorbit mai sus – trezvia (atenţia ca nici un gând necurat să nu ne rămână în suflet), liniştirea şi rugăciunea (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) ne ajută cu adevărat să ne eliberăm de tirania gândurilor.

Totuşi, dacă nu putem scăpa de gânduri, în ciuda feluritelor mijloace folosite, calea cea mai sigură este mărturisirea lor înaintea duhovnicului. Cu alte cuvinte, întâi încercăm să curmăm gândurile. Dacă nu reuşim, le alungăm cu rugăciunea. Şi dacă nu reuşim cu totul, iar gândul dăinuie multă vreme, atunci îl mărturisim duhovnicului. în acest chip diavolul ascuns îndărătul gândului piere, cum piere şarpele ascuns sub o piatră când se ridică piatra.

Patimile
După învăţătura Sfinţilor Părinţi, patimile nu sunt puteri care au pătruns în noi – şi trebuie smulse – ci sunt energii ale sfletului care au fost denaturate de păcat şi trebuie deci preschimbate. De exemplu: mânia este firească spre a putea fi întoarsă împotriva diavolului; însă noi o folosim împotriva fraţilor noştri. Bucuria este firească doar când este întru Hristos. Am primit de la Dumnezeu ţinerea de minte a răului tot ca o armă împotriva diavolilor. Am primit dorinţa de adevărata plăcere, care este legată de bunătăţile cele veşnice; însă noi o folosim rău, într-un mod păcătos.

Lupta cu patimile este grea şi primejdioasă, tocmai pentru că ele sunt împletite cu virtuţi şi ţin de vârsta omului şi de felul său de trai. Totuşi, se pot arăta câteva principii generale de vindecare, însă este necesar să subliniez că avem trebuinţă de un preot-tămăduitor care să ne ajute sa ne vindecăm de stările demonice ale patimilor.

a) Un principiu general spune că vindecarea nu înseamnă eliminarea patimilor, ci preschimbarea lor. Dumnezeu ne-a dat dragostea ca să-L dorim pe El, însă noi am întors-o spre cele trecătoare. Acum trebuie s-o preschimbăm, trebuie s-o întoarcem din nou către Dumnezeu. Acelaşi lucru trebuie făcut cu toate patimile.

b) Reorientarea energiilor sufletului se lucrează prin harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea omului. Nici Dumnezeu singur nu poate ajuta, nici omul singur nu o poate săvârşi.

c) Primim puterea şi harul lui Dumnezeu prin rugăciune şi, mai ales, prin taina spovedaniei. Ştim din experienţa personală că spovedania – mai ales spovedania curată – îl uşurează pe om. Dacă învăţăm să ne deschidem lui Dumnezeu, scăpăm de multe probleme care sunt urmarea izolării lăuntrice a sufletului. Spovedania, ca parte a pocăinţei, este încetarea monologului cu sine şi deschiderea dialogului cu Dumnezeul Cel Viu.

d) Trebuie luptat împotriva patimii care ne asupreşte cel mai mult, călăuziţi fiind de părintele duhovnic. Fiecare om are o patimă mai puternică decât celelalte, care-l ţine legat de pământ şi nu-l lasă să se deschidă lui Dumnezeu. Ne dăm multă osteneală să luptăm împotriva acelei patimi, care

poate fi cauza celorlalte. Deci când luptăm cu acea patimă, le vindecăm şi pe celelalte.

e) Nu trebuie să ne hrănim patimile. Când suntem conştienţi de o patimă, încercăm să o lipsim de tot ce o întăreşte. Astfel, încet dar sigur, se ofileşte şi moare. Încercăm să nu le hrănim, adică oprim gândurile şi cauzele care le inflamează. Dacă e vorba, spre exemplu, de patima desfrânării, fugim de toate imaginile, vorbele şi contextele păcătoase care pot să aprindă în noi aceste dorinţe pătimaşe.

f) În învăţătura patristică există îndrumări anume de luptă împotriva fiecărei patimi. Totuşi aceeaşi patimă are trebuinţă de un tratament diferit la fiecare persoană. Doi oameni au patima mâniei; unul se poate vindeca prin liniştirea minţii, celălalt prin ascultare. Din această pricină, acelaşi sfat, aplicat aceleiaşi patimi, poate fi leac unuia şi otravă altuia. Deci este nevoie de un ajutor pe Cale.

g) Sfânta Euharistie (Împărtăşanie)este Taina care deosebeşte clar Biserica de alte religii. Dar, izolată de întreaga sa metodă de tămăduire, dumnezeiasca împărtăşanie nu numai că nu ne ajută, ci chiar ne condamnă (I Cor 11, 23).

Mănăstirile ca loc de terapie intensivă sufletească
Biserica este un spital. Şi, întocmai cum în spitale există un tratament anume pentru fiecare stare, la fel se întâmplă şi în Biserică. Întocmai cum în spital sunt cabinete de tratament ambulatoriu, secţii de terapie intensivă şi secţii de recuperare şi convalescenţă, la fel este şi în Biserică. Parohiile funcţionează ca nişte cabinete de tratament ambulatoriu, pe când mănăstirile ortodoxe sunt unităţi de terapie intensivă. Trecând de treapta curăţirii, pacientul îşi încheie perioada de convalescenţă şi, în final, ajunge la tămăduire, când mintea sa este luminată. Vindecarea se continuă până ce ajunge la vederea duhovnicească şi la neîncetata simţire a lui Dumnezeu.

* adaptare după Hieroteos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia ortodoxă

Sursa

​Să învățăm să acceptăm durerea – e semnul că avem sufletul viu!

   

Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale. Manifestă-te în fața Domnului. Numai El te poate înțelege și accepta. Cu El nu sunt necesare explicațiile. Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.Pentru a avea o inimă veselă, trebuie să știm să ne exprimăm propriile emoții. Este fundamental să nu le reprimăm.

Furia este normală atunci când suntem învinovățiți pe nedrept, ca și durerea cauzată de pierderea unei persoane iubite. Ceea ce te sfătuiesc în această carte este cum să le exprimi.Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale.

Manifestă-te în fața Domnului.
Numai El te poate înțelege și accepta.
Cu El nu sunt necesare explicațiile.
Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.
Fiecare dintre noi suferă în felul său personal. Și durata poate fi diferită pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu seamănă cu altcineva. Dar, în mod cert, toți ne aflăm în fața a două riscuri atunci când suferim.
Primul: să negăm durerea. Dar a o nega înseamnă numai a o muta și a o duce undeva în inconștient, unde va continua să acționeze, influențând delicat și fără să ne dăm seama orice acțiune, gând sau alegere a viitoarei noastre vieți.
Al doilea: să ne atașăm de durere. În acest caz, ne prelungim mult suferința.
În ambele cazuri, nu există vindecare. Pentru a o obține, trebuie să trăim până la capăt durerea. Și apoi, s-o lăsăm să se îndepărteze, s-o părăsim. Și aceasta se poate face tocmai pentru că am trăit-o total, iar durerea astfel nu mai are forță și nici motiv să existe și să mai rămână. Durerea, suferința sunt reacții normale, provocate de rănile profunde primite. Dar numai trăindu-le până la capăt li se permite să se îndepărteze într-adevăr.
Numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă vrei să mă asculți, dacă le trăiești până la capăt (mie mi s-a întâmplat de multe ori), știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin…
Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit. Bineînțeles că aceste încercări te vor zdrobi, dar dacă tu îți vei aduna bucățelele purificate, vei deveni mult mai puternic decât înainte.
Adu-ți aminte: durerile, suferințele vin ca să plece, nu ca să rămână în tine!
Am putut să scriu și încă mai scriu cărți datorită marilor suferințe pe care le-am trăit în viață.
(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, pp. 43-44)

Sursa

​Minuni din zilele noastre (IV)Bolile sunt daruri ale lui Dumnezeu

– O minune a Sfântului Mare Mucenic Panteleimon, împărtăşită de

monahul Andrei Aghioritul în Stareţii Sfântului Munte, 1979 –


,,Este voia Mea şi este adesea spre folosul cuiva,

ca trupul să-i fie bolnav, ca sufletul său să poată fi mântuit”


La Chilia Sfântului Ioan Gură de Aur, care aparţine de Schitul Sfântul Panteleimon al Mânăstirii Koutloumousiou, monahul Daniil este încă în viaţă luptând pentru cele duhovniceşti. Precum ne încredinţează el însuşi, şi după cum am auzit de asemenea de la alţi părinţi, el a fost bolnav mai bine de 20 de ani: capul său, spatele, rinichii, inima, picioarele şi câteodată tot trupul îl durea. El a fost la mulţi medici şi a făcut multe investigaţii, raze X şi radiografii, toate cu acelaşi rezultat.

Medicii nu au putut găsi nici o dereglare trupească; cu toate acestea, monahul continuă să sufere de o boală inexplicabilă, iar medicii şi ştiinţa sunt neputincioşi în a-l ajuta.PC. Pagini duhovnicesti 25 

Acum câţiva ani, pe 27 iulie, în timpul privegherii de praznicul Sfântului Panteleimon, părintele Daniil, cu mare credinţă şi lacrimi în ochi, l-a rugat stăruitor pe Sfântul Panteleimon cu aceste cuvinte:

,,O, Sfinte al lui Dumnezeu şi patron al schitului nostru, tu care eşti medic şi care, pentru dragostea lui Hristos, ai fost muncit şi ţi-ai vărsat sângele, roagă-L fierbinte pe Hristos Stăpânul nostru să-mi dăruiască sănătate, astfel ca şi eu să pot să slăvesc numele Lui şi să cânt în timpul privegherilor sănătos fiind”.


Sfântul Mare Mucenic Panteleimon, doctorul cel mult milostiv şi grabnic ajutător


Spunând acestea, de durere şi cu totul istovit, monahul Daniil a căzut într-un somn uşor şi l-a văzut pe Sfântul Panteleimon în vedenie îngenunchind înaintea scaunului lui Dumnezeu şi cerând să-i înapoieze sănătatea călugărului.

Monahul Daniil L-a auzit pe Hristos Stăpânul spunându-i Sfântului Panteleimon: ,,Fratele meu, Mare Mucenice Panteleimon, eşti tu cumva mai plin de milostivire decât Mine ? Sau ai tu mai multă dragoste pentru oameni decât Mine ? Ştiu că ţi-ai vărsat sângele de dragul Meu, dar nu mi-am vărsat şi Eu Sângele şi continui să Mi-l vărs zi de zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor ? Să cunoşti că este voia Mea, şi este adesea spre folosul cuiva, ca trupul să-i fie bolnav, ca sufletul său să poată fi mântuit. Aşa doresc să se mântuiască mulţi oameni”.

Când părintele Daniil a auzit aceste cuvinte, el s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind de asemenea Sfântului Panteleimon pentru strădaniile şi mijlocirea sa. Şi de îndată, precum ne-a spus el însuşi, o povară a fost ridicată de pe el şi a fost încredinţat în sinea lui că trebuie să-şi poarte crucea şi boala sa cu răbdare şi mulţumire

Sursa

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa: „Depresia apare atunci când oamenii nu-şi mai înţeleg menirea pe acest pământ”

– S-a retras din lume la poalele Munţilor Şureanu, unde trăieşte în post şi rugăciune, cu bucuria de a fi alături de fraţii săi întru Hristos. Absolvent de Belle Arte, pictor de icoane şi fotograf, Părintele Pantelimon Şuşnea e şi un minunat vorbitor, ale cărui cuvinte învăluite de har au salvat de la naufragiu sufletesc mii de tineri. I-am căutat prezenţa mângâietoare în Postul Paştelui, pentru a găsi răspunsuri despre o suferinţă adesea subestimată, ce ameninţă să se transforme într-o boală a secolului. Un îndreptar de vindecare şi de înviere sufletească –

„Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii”

– Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece suferă de depresie. Părinte, ce spune asta des­pre vremurile în care trăim?

– O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pier­dut dimensiunea verticală şi în care omul se des­fă­­şoară numai pe orizontala existenţei, într-o diver­sitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or, bucuria ade­vă­rată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea de­pli­nă a rostului tău ca om şi e strâns legată de îna­intarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oa­me­nii nu-şi înţeleg destinul, menirea lor pe acest pământ.

– Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

– Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur, Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi să fii iubit.

– Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depre­sie caută alinare la mânăstire?

– Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid su­fle­tul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat, gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

„Dumnezeu nu trădează niciodată”

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:

La Oaşa, în aşteptarea Sfintelor Paşti
 

1

– Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?

– Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură inte­rioa­ră, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru. Depre­sia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oa­menii suferă când nu-şi mai pot găsi adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor, oamenii se descu­rajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi cu oamenii. Avem nevoie de o confir­ma­re şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te pri­meş­te şi te odihneşte.

– Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

– Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îm­brăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e sin­gu­ra scăpare. Am întâlnit oameni care şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea de neiertare îi mă­cina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

– Adică să renunţe la egoism?

– Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duş­mani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără le­pădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celui­lalt să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate evolua. Începe să se apere şi se îndepăr­tează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa, chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce lucru mai frumos decât să mergi să-i po­triveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă? Pa­radoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când re­nunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur, cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai încon­jurat de oameni. Oamenii ar trebui să fie ca lumânările care, consu­mându-se pe sine, lumi­nează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe cei­lalţi.

„Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!”

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:

Aur şi lumină

1– Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?

– În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputin­ţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt. Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia, tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

– Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate… Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

– Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă. Ma­teria în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală. Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acu­mu­late pentru a fi dăruite. Ma­te­ria trebuie transfigurată, tre­buie să capete valoare spiri­tua­lă, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul, când încearcă să îngrămă­deas­că materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din circuitul ei firesc, ace­la de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna, ea nu sporeşte. E minunat să te gân­deşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a pără­sit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre noi.

– Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu vo­lup­tate, hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

– Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a „se îndulci” cu nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în miş­care ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mân­tuitoare a bucuriei (care presupune lucrarea vir­tu­ţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemân­tui­toare, care îi condamnă să nu-şi depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie su­fletească. Şi e plăcere, nu bucurie! Voluptatea aceas­ta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oa­me­nilor slabi. E mult mai uşor să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compă­ti­mire, o cerşire, inconştientă, a atenţiei.

„Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită”
Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
 
– Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii, neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

– Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de sem­nificaţie fiecare încercare a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere, e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu dis­con­fort sau sacrificiu lasă o urmă în fiinţa omului. Gân­dindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai pri­veşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii. Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am devenit.

– Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din depresie, în zece paşi… Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

– Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin de profun­zimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iu­beşti pe cineva, spunea Părintele Iustin, stareţul Mâ­năstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adân­cul oceanului. Deve­nirea noastră ca fiinţe uma­ne este imposibilă fără dra­gostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e ine­pui­zabil, care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, ac­tivăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Tră­im o formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la deve­nire. Nu ne iubim îndeajuns.

– Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări mi­no­re, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost făcuţi atât de diferit?

– Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că via­ţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt dis­puşi să vadă şi par­tea lu­minoasă a gre­u­lui din viaţă. De aceea este fun­da­mental să găseşti sen­sul fiecărei în­cercări sau sufe­rin­ţe de care te lo­veşti. Dacă o um­pli de sens, îţi găseşti pu­terea şi senină­tatea de a merge mai de­parte cu frun­tea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. A­bia în­cer­cările vie­ţii îl fac să gân­dească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere, stag­nea­ză, trăieşte la su­prafaţa sa, nu tră­ieşte cu toată fi­in­ţa. Nu trebuie să ne fie frică de sufe­rin­ţă. Hristos ne-a în­văţat să ne eli­berăm de ea. A e­xor­­cizat-o în viaţa lui pămân­tească, în­frun­tând frica de foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

„Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi”

Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:

Biserica, plină de maici şi studente în costum popular
 
– Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pă­mânt. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă ca niciodată…

– Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dum­nezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul. Că­lugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în timp ce oră­şenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi rit­murile naturii, să simţi primăvara pământul reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare, s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din com­portament, din gesturi şi din cuvinte, prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală. Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc de a strânge bani. Munca nu-i mai adu­ce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Uti­litarismul acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pier­dut misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem tai­na celuilalt, îl privim doar din perspectiva efi­cienţei şi a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

– Ce am putea face să depăşim toate aceste neajun­suri, să ne vindecăm sufleteşte?

– Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti, ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie um­plute de pre­zen­ţă, de sens, de mis­ter, de fru­mu­seţe şi de bucurie.

– Se spune că bucuria adevă­ra­tă e profundă şi, cu toa­te astea, se dove­deşte trecă­toa­re. De ce n-o putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

– Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii aces­teia, nu tre­buie să o că­utăm ca pe o eva­dare. Nici măcar nu tre­buie să o căutăm! Oamenii cu
Părintele Pantelimon de la Mânăstirea Oaşa:
 
ade­vărat fericiţi nu ştiu că sunt feri­ciţi, fiindcă îşi mă­soa­ră fericirea în fe­ricirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc prin celă­lalt. Fericirea vine sin­gură. Şi vine ca un dar pentru cei ca­re ştiu să-l caute pe celălalt şi pe Dum­nezeu. Toate aceste piscuri înăl­ţătoare de fericire, care apar ful­gurant în timpul vieţii, sunt nişte trepte interme­diare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace „pe care nimeni nu o va lua de la noi”. Ne dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

Sursa: Un interviu de Dia Radu | formulaas.ro