Nu învățați copilul să-și inducă stări, mai ales starea de mulțumire nefirească, pentru că veți crește un mic fariseu”

Tot mai mulți oameni sînt nemulțumiți și nefericiți. Femeile se plîng că au soți nepotriviți, bărbații se plîng că nu-și găsesc un rost, iar asta îi face nefericiți. Mamele se plîng de copii că nu se integrează, că sînt agitați și greu de mulțumit, că nu au nici un interes pentru studiu.
Psihologia modernă găsește că fericirea este în directă legătură cu mulțumirea. Profilurile a mii de oameni cu care sînt în legătură sînt pline de citate care exprimă mulțumirea lor pentru diverse lucruri. Oamenii vor să fie fericiți și una dintre ideile tot mai răspîndite este aceea că, pentru a fi fericit, este destul să vrei să fii fericit. Poate că toți acești oameni nu realizează că prin astfel de postări își fac publică nefericirea, dar așa este. Din păcate, citatele încă nu au făcut pe nimeni fericit.

În ce măsură fericirea poate fi indusă? Dar mulțumirea?
Martin Seligman, un psiholog american considerat părintele psihologiei pozitive, susține că starea de bine poate fi educată prin exerciții de recunoștință. După el, un om care este atent la motivele de bucurie și la tot ce i se întîmplă bun ajunge la o stare de bine. Așa a apărut caietul în care oamenii își notează motivele de recunoștință. Foarte mulți oameni întrețin astfel de caiete de recunoștință și chiar își impun copiii să le aibă.
Logica acestui fenomen e simplă: dacă un om nemulțumit este nefericit, înseamnă că un om mulțumit este fericit. Pentru a fi fericit este destul să înveți să fii mulțumit. Mulțumirea poate veni din orice, dacă înveți să dai o încărcătură cuvenită acelui orice. Astfel, în ziua în care ai pierdut la fotbal, mulțumești că nu ți-au furat mașina și ai un prilej de bucurie.
Exemplul cu fotbalul și mașina este foarte reprezentativ. Un om care se scuză în permanență pentru înfrîngerile sale, de dragul unui confort psihologic, ajunge într-o stare de iubire de sine bolnăvicioasă. Atunci cînd scopul nu este îmbunătățirea lucrurilor, ci doar propria stare de bine, orice rău poate deveni bine și orice nereușită un prilej de jubilare. Starea de bine dobîndită cu acest preț se numește în limbaj biblic mîndrie. Oamenii mîndri găsesc întotdeauna un prilej de a fi mulțumiți de sine, chiar și atunci cînd toată lumea le spune că greșesc.
Nu orice mulțumire aduce fericirea. Mulțumirea de propria persoană este o stare deplorabilă pe care o deplînge Hristos în pilda Vameșului și Fariseului. În rugăciunea sa, fariseul evanghelic pare să citească dintr-un caiet de-al lui Martin Seligman: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sînt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte cîştig”. Așadar, un om întru totul mulțumit de sine. Ce face însă vameșul? El are o stare de suflet din care își vede doar greșelile. “Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Răspunsul lui Hristos nu lasă loc de interpretări: “Zic vouă că acesta s-a coborît mai îndreptat la casa sa, decît acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18, 10-14).
Fiți atenți la fariseul din voi, nu-l hrăniți cu false mulțumiri. Starea de mulțumire profundă nu se poate deprinde prin exerciții de autocontemplare, ci prin iubirea pe care o dăruim celorlalți. Atenția nu trebuie să fie îndreptată asupra propriei persoane, pentru a găsi nelimitate pricini de mulțumire, ci asupra nevoilor celorlalți. Atunci veți avea iubire și mulțumire auntentice cînd veți uita de propria persoană în dorința de a ajuta pe alții. Educați această stare de spirit în voi și în copiii voștri, începînd de la bucuria de a oferi jucăria altui copil. Nu învățați copilul să-și inducă stări, mai ales starea de mulțumire nefirească, pentru că veți crește un mic fariseu, obsedat să-și noteze propriile reușite și să se laude cu ele, la fel ca fariseul din Evanghelie. Un copil care își vede greșelile și face eforturi să nu le repete, are bucuria copilăriei nealterată.
Nu este nimic mai de preț decît inocența, inocența de a vedea lucrurile așa cum sînt. Păstrați această inocență pe cît se poate în copiii voștri, și căutați să o redobîndiți în voi înșivă, prin iubire. Pentru că cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu, iar celor mîndri Dumnezeu le stă împotrivă.
Părintele Savatie Baștovoi, http://www.antiparenting.ro

Sursa

Pr. Savatie Bastovoi: V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci?

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze?
V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări ne­fireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul întâi nu se dau scoase din came­ră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, ca n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu le-ar ­fi cerut-o timpul!
Tânărul trăieşte numaidecât un conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte în adâncul fiinţei sale o puternică împotrivire, pe care nu şi-o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţi­me de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia; pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar în­cepătorii se ameţesc cu vin ca să-şi alun­ge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăce­rea aceea înfricoşătoare, goală.
Începătorii săvârşesc păcatul cu lumi­na stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, care, îndată du­pă săvârşirea păcatului, a fugit să se as­cundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.
Noaptea se săvârşesc furturile, violu­rile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi luda de la Cina cea de Taină ca să-L vindă pe Iisus, după cum descrie Evanghelistul loan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numai decât. Şi era noapte (Ioan 13, 30). Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinsese la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o simplă pâine, ci pâinea euharistică, adică Însuşi Sfântul Trup al lui Hristos, Care S-a jertfit pentru răs­cumpărarea noastră, inclusiv pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sfântul loan ne atrage atenţia asupra gra­dului mare de neruşinare la care a ajuns luda din cauza patimei.
Lupta cu ruşinea este lupta cu noi în­şine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va vrea nimeni să îngrijească.
Părintele Savatie Baștovoi
Extras din Între Freud și Hristos, Ed. Cathisma, București, 2008 pag. 17

Sursa