Predică la Duminica a VII-a după Rusalii( Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)


Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)
Iubiţi credincioşi,
Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).
Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).
Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).
Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: „Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor”. Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).
Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).
Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).
Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).
Iubiţi credincioşi,
V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.
Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.
Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.
Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.
Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.
Iubiţi credincioşi,
Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”
Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.
Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

Reclame

Predica la Duminica a II-a dupa Rusalii (Despre chemarea lui Dumnezeu )


Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni“ (Matei 4, 19)
Iubiți credincioși,
Astăzi, când Sfânta Evanghelie vorbește de chemarea celor dintâi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviință să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.
Să știți că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și cu multe planuri dumnezeiești. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toți când zice: “Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei ce locuiți cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul“ (Isaia 45, 22). În alt loc zice: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Iarăși vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoși, după cuvântul care zice: “N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la pocăință“ (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).
Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare și mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: “Neamurile care nu Te știau pe Tine Te vor chema și popoarele care nu Te cunoșteau la Tine vor alerga“ (Isaia 55, 5). Sau când zice: “Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine“ (Ioan 12, 32). Zice și marele Apostol Pavel: “Prin Care am luat har și apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinței, toate neamurile, între care sunteți chemați și voi ai lui Iisus Hristos“ (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mântuire se face prin Duhul Sfânt cu multă răbdare, după mărturia care zice: “Și Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulți și le-ai deșteptat luarea-aminte prin Duhul Tău și prin proorocii Tăi, dar ei nu și-au plecat urechea“ (Neemia 9, 30).
Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăință și prin prezența zidirilor Sale căci zice: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria“ (Psalm 18, 1).
Mulți oameni înțelepțiți de Dumnezeu, văzând frumusețea și armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoașterea Ziditorului a toate, căci întreaga creație mărturisește că este opera mâinilor lui. Aceasta o spune și Sfântul Apostol Pavel zicând: “Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare“ (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: “Căci din mărimea și frumusețea făpturilor poți să cunoști bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit“ (Înțelepciunea lui Solomon 13, 5).
Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfântul Pavel: “Pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceștia i-a și chemat și pe care i-a chemat, pe aceștia i-a și îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceștia i-a și preaslăvit“ (Romani 8, 30). Dar să nu înțelegem greșit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărât pe aceștia i-a chemat și i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotștiutor și cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sunt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze și să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuiește pe om fără de om, fără voința lui. Dumnezeu voiește, “ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4).
Harul lui Dumnezeu nu silește pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească și să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintâi se mântuiesc, ceilalți nu. Auzi ce zice: “Iată stau la ușă și bat. De va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20). Așadar, să înțelegem că deși oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuși mântuirea lor atârnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, și să se mântuiască sau nu. Deci, să se știe clar că “Dumnezeu mântuiește sau osândește pe oameni, după faptele lor“ (Psalm 61, 11; Înțelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâurește libertatea oamenilor.
Am însemnat aceasta aici pentru a ști că chemarea și alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: “Rugați-vă să fiți vrednici de chemarea voastră“ (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători față de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui și să lucrăm cu frică și cutremur la mântuirea noastră, precum ne învață același mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).
Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieștii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viață (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veșnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăția și slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viața cea veșnică (I Timotei 6, 12).
Iată, iubiți credincioși, la câte fericiri și bunătăți veșnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare câtă datorie avem noi păcătoșii, a-L iubi și a-L asculta pentru a dobândi atâtea nenumărate bunătăți și fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă și bunătate fără de asemănare!
În cele ce urmează să vedem ce rele îi așteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă și resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).
Iubiți credincioși,
Până aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pământ o chemare dumnezeiască. Însăși nașterea noastră trupească, adică chemarea din neexistență la viață este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naște fără voia și pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viața aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să învețe și să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăiește.
Pe lângă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om și o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credință, la pocăință, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfințenie și desăvârșire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: “Fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt! Fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt“ (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viață sfântă la împlinirea unei misiuni dumnezeiești speciale, mult mai înalte pe pământ. Așa au fost chemați și aleși în Vechiul Testament regii și profeții, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoții, mucenicii și toți sfinții.
În Sfânta Evanghelie de astăzi ni se vorbește despre chemarea primilor patru apostoli. “Pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileei a văzut doi frați, pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele au mers după El. De acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați pe Iacob al lui Zevedeu, și pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El“ (Matei 4, 18-22).
Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mântuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare și misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli și propovăduitori ai Sfintei Evanghelii “până la marginile pământului“.
I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pământești, în corabia Duhului Sfânt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Până la această chemare, cei patru ucenici își împlineau chemarea cea dintâi, lucrând cu mâinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemați și aleși de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, „vânători de oameni”, vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pământ. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rânduită la anumite vremi și adresată numai celor sfinți și aleși, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfânt la descoperirea voii lui Dumnezeu și la mântuirea oamenilor.
N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogați, nici învățați, nici cunoscuți și cinstiți. A chemat pescari, oameni săraci și fără învățătură, oameni smeriți și curați la suflet, ca să smerească pe cei mândri, să mustre pe cei necredincioși și să ridice pe cei căzuți în întunericul necunoștinței de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerându-le să se lepede de cele pământești, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieți și să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori și împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriți și curați la suflet, dezbrăcați de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioși gata să-și dea viața pentru El.
Vedeți pe cine cheamă și alege Hristos? Vedeți ce fel de chemare le face și ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi și cinste pe pământ. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veți fi urâți de toți oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întâi la ai lor să-și ia rămas bun, ci “îndată, lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după“ El (Matei 4, 22). Vedeți ascultare fără condiții? Vedeți credință simplă și curată la cei de jos? Vedeți lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâți toate și intră cu curaj în școala lui Hristos, cea mai înaltă școală din toată lumea și din toate timpurile.
Aici aveau să învețe Petru și Andrei, Iacob și Ioan și ceilalți ucenici, episcopi și preoți, tainele credinței în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeții, înțelepciunea Duhului, râvna apostoliei și îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să învețe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfânt și meșteșugul vânării sufletelor omenești. Căci nimic nu este mai greu decât să câștigi suflete pentru împărăția cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioși creștini adevărați; din desfrânați și bețivi, oameni pocăiți; din pescari, ucenici și din fricoși, mărturisitori și mucenici.
Apoi vedeți că apostolii și slujitorii Evangheliei nu se cheamă și nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învață, îi întărește suflă peste ei Duhul Sfânt și numai după aceea îi trimite să vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocație pentru preoție, fără o viață sfântă, curată și plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoție și să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva și pe sine să se osândească și pe credincioși să-i smintească și să-i piardă. Iar chemarea pentru preoție o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.
Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor și a tot felul de grupări religioase nu au chemare și o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfințit suflând peste ei harul Duhului Sfânt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decât de adevărații preoți și slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmașii direcți ai Sfinților Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor și rânduiți ca preoți în satele și bisericile ortodoxe.
Iubiți credincioși,
Dacă toți avem o chemare și o misiune de la Dumnezeu pe pământ, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi și dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulți credincioși sunteți căsătoriți și aveți familie și copii. Vă împliniți cum se cuvine datoria de creștini ortodocși și cea de părinți? Veniți regulat în sărbători la biserică? Vă rugați acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediți regulat în sfintele posturi? Iertați pe cei ce v-au supărat? Aveți smerenie, credință tare în Dumnezeu și răbdare în necazurile vieții? Vă împliniți datoria de soți, născând copii, așa cum ați făgăduit-o la cununie, nu îi ucideți? Vă creșteți copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsați de capul lor?
Iată câte întrebări se pun celor căsătoriți, de la care Dumnezeu așteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel și cei necăsătoriți, văduvele și bătrânii sunt întrebați de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viață curată, dacă se roagă și citesc cărți sfinte, dacă se spovedesc și se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului.
Astăzi, mai mult ca oricând, ne cheamă Hristos la pocăință, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mântuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viață creștinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creștinești, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creați.
Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze și să ne ajute a ne împlini cu sfințenie marea noastră chemare de creștini și fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.
Parintele Ilie Cleopa

 

Pr. Cleopa Ilie: Despre foloasele desei spovedanii

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:
1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.
2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.
3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.
4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.
5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.
Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 315-316
Sursa: http://ortodox.md/articole/%D1%81inci-foloase-ale-desei-spovedanii

Ferice de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este cu adevărat om înţelept şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi în veacul cel viitor

Toată fapta bună începe de la frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea de Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi treapta cea mai de sus a tuturor faptelor bune, căci mai mare decât toate este dragostea. Dar, ca să ajungă cineva la dragostea de Dumnezeu, negreşit trebuie să aibă mai întâi frică de Dumnezeu. Că de aici porneşte toată fapta bună: din a se teme omul de Domnul.
Frica Domnului ne ajută la dobândirea curăţeniei şi a sfinţeniei, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel care zice: „Având, deci, aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1). Ferice de omul care se teme de Dumnezeu, că acela este cu adevărat om înţelept şi acela va avea fericire şi în veacul de acum şi în veacul cel viitor.
Părintele Cleopa Ilie
Extras din „Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pag. 104

Gânduri din Ierusalim

Predică la Duminica a II-a după Rusalii( Despre chemarea lui Dumnezeu )

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui. Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mîntuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin Har, totuşi mîntuirea lor atîrnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mîntuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mîntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pămînt o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mîinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte.

Pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.

În Sfînta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe cînd umbla Iisus pe lîngă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El. De acolo mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pămînteşti, în corabia Duhului Sfînt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintîi, lucrînd cu mîinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, „vînători de oameni”, vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pămînt. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rînduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfînt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mîntuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi. A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să smerească pe cei mîndri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerîndu-le să se lepede de cele pămînteşti, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vînători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urîţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfînt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărîţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adîncul smereniei, tăria blîndeţii, înţelepciunea Duhului, rîvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decît să cîştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decît să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrînaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfînt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvîntul mîntuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfîntă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osîndească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflînd peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mîntuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mîinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi,

Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sînteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?

Iată cîte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atîtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrînii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cît mai sfîntă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

Să rugăm pe Mîntuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

Preot Ilie Cleopa

Sursa

Așteptăm moartea ca pe o mare paradă, ca pe o mare sărbătoare

1

Vai de acela care uita de moarte, ca acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare cand face pacatul. Daca am fi avut totdeauna pe moarte inaintea ochilor, n-am face pacatul nu numai cu lucrul, nici cu cuvantul, nici cu gandul. Pentru ca Dumnezeu judeca pacatul si cu gandul ca pacat desavarsit. Ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul ? „Nu mai aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul, ca ar fi usoare. Daca pacatele cu gandul ar fi usoare, nu socotea Insusi Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie intru pofta de muiere si ucidere intru ura de frate.
Numai ai cugetat cu patima la muiere si te-ai facut preacurvar! Numai ai cugetat cu ura asupra fratelui tau, si-l urasti, esti ucigas! ” Ai auzit ?! Preacurvie din gandire, precurvie din a gandi, din a ura pe fratele, ucidere. Vezi ? Iar moartea nici aici nu te lasa. Moartea te opreste nu numai sa nu te iei la pacatul cu lucrul, nici la acel cu gandul. Pentru ca Dumnezeu osandeste gadurile ca pe fapte in Legea Darului. El n-a venit sa strice Legea, si sa o desavarseasca. In Legea Veche era „sa nu furi”, iar in Legea Darului, nici sa nu poftesti lucrul altuia. Deci, te opreste nici sa nu gandesti cu patima asupra lucrului altuia.
Fratii mei, fericit, de trei ori fericit, este omul acela care si-a luat semen pe moarte, si totdeauna cand il lupta lenevia sa nu faca canonul, sa nu-si faca canonul dat de duhovnic, cand il lupta dracul sa nu pazeasca posturile sa dezlege la mancare de orisicand nu trebuie, sau cand il lupta dracul sa fure, sau sa adune avere, sau sa razbune pe altul, sau sa curveasca, sau sa fure, sau sa injure, sau sa se imbete, sau sa fumeze, el intreaba pe moarte: „Ce zici moarte: sa fac lucrul acesta ?”. Si moartea ii spune: „Nu, nu fa! Ca plata pacatului este moartea. Si eu vin indata dupa pacat, si te iau si te duc in Gheena.” Si iata cum moartea de care noi ne temem, ea ne este cel mai mare prieten si cel mai mare sfetnic in viata, spre viata vesnica. Nu, filosofia noastra a crestinilor nu este sa fugim de moarte!
Dar ce ? Sa ne pregatim de moarte. Sa o asteptam sa vie la noi. Si cum ? Sa ne marturisim curat pacatele, sa ne facem canonul, sa ne impacam cu toti, sa incetam de la pacate, sa facem fapte bune. Si atunci asteptam moartea ca pe o mare parada, ca pe o mare sarbatoare. Auzi ce spune Sfantul Efrem: „barbatul mustrat de stiinta sa pentru pacat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept asteapta moartea ca pe o mare sarbatoare: sa vie sa trecem din moarte la viata, ca viata de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dansul.”
Vezi moartea, nu ne temem, vai de mine, mor! Ne temem ? Sa nu ne temem de ea. Sa ne temem de pacat, ca pacatul ne duce la moarte, ca plata pacatului este moarte. Si adevarata moartea a sufletului este pacatul. Si acestea am zis pe scurt despre moarte.

Pr. Cleopa