Oare mărturisesc ei Adevărul? 

Oare mărturisesc ei Adevărul?
”Și pentru ce Mă chemați: Doamne, Doamne, și nu faceți ce vă spun?”  (Lc 6,46).
Toți vorbesc despre Dumnezeu, mulți și mărturisesc pe Dumnezeu, dar fiecare în felul lui, așa cum „crede” el, după a lui „știință” sau mai bine zis a lui jalnică neștiință. Voi încerca cu ajutorul lui Dumnezeu să aduc o limpezime în acestă mare a confuziei unde fiecare își are „dreptatea” lui. Așa a fost voia lui Dumnezeu ca în vremea noastră, și pentru ale noastre păcate, Biserica lui Dumnezeu să fie greu încercată. Această amară încercare se numește ecumenism. Domnul Dumnezeu a îngăduit aceasta, anume pentru a arăta, a dovedi fiecare dintre noi dacă suntem creștini adevărați sau falși, adică de formă goală. Nimic neâncercat nu va fi dovedit a fi cu adevărat bun.

Ce este ecumenismul? Este suma tuturor ereziilor apărute în decursul a două mii de ani de creștinism. Aceste erezii, fiecare în parte au fost date anatema, fiecare la timpul lor. Așa că, a accepta una sau mai multe erezii din totalul lor numit ecumenism, ne pogoară automat și pe noi în rândul ereticilor, ca unii care ne-am abătut de la Adevăr. Ce este Adevărul?

  „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.”  (In 14,6)

Hristos este Adevărul. Iar Adevărul este un întreg care nu acceptă a fi știrbit, ciunțit, adăugat ori negociat. Cela ce va știrbi chiar și foarte puțin din Adevăr, atunci nu mai este în Adevăr.

  „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor.” (Mt 5,19)   …a te chema foarte mic, înseamnă a te osândi veșnic ca unul ce ai stricat învățătura lui Hristos Dumnezeu.

Voi încerca să lămuresc în mod deosebit care este realitatea cu mărturisitorii care au oprit pomenirea episcopulului lor eretic fiind. Dacă în privința ecumenismului situația este destul de clară, nu este deloc la fel cu mărturisitorii. Ca să închei cu ecumenismul, ca o idee clară, voi spune încă o dată că fiecare erezie cuprinsă în ecumenism a fost dată anatema, și mai mult chiar, în 1983 la Vancouver un sinod local format din 40 de arhierei au dat anatema ecumenismul întreg. Deci a mai cere încă o dată să se dea anatema ecumenismul, este de-a-dreptul ispitire a lui Dumnezeu. …mai ales știind foarte bine că nu mai este nici măcar un episcop ortodox. Acuma, haideți să vedem ce mărturisesc mărturisitorii noștri și dacă sunt în ei Adevăr! Suntem datori a nu crede orbește orice și pe oricine, pentru că zice Sfânta Evanghelie:

  „Iubiților, NU DAȚI CREZARE ORICĂRUI DUH, CI CERCAȚI DUHURILE, dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. (1In 4,1)

Fraților, mărturisirea nu se face așa cum le tună unora prin cap. Categoric NU.

  „Dar toate să se facă cu cuviință și după rânduială.” (1Cor 14,40)

„Iar când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după legile jocului.” (2Tim 2,5)

„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii.” (1Cor 14,33)

  „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt 11,29)

Iată că smerenia și blândețea sunt o condiție esențială în modul de mărturisire. O explicație mai detaliată ne-o dă Sfântul Ignatie Briancianinov:

  „Mărturisirea trebuie săvârșită cu mintea, cu inima, prin cuvânt, prin faptă, întreaga viață. Rușinea, sfiala, șovăiala sunt de neîngăduit în mărturisire. Mărturisirea cere lepădare de sine hotărâtă. Ea trebuie să fie solemnă. Ea trebuie să fie împlinită ca în fața întregii lumi, înaintea sfinților îngeri și înaintea îngerilor căzuți, înaintea ochilor pământului și ai cerului. (…)

Mărturisirea slăbănoagă, cu două înțelesuri, nu e primită, e lepădată ca netrebuincioasă, ca nevrednică de Dumnezeu. Nu este de ajuns mărturisirea în adâncul sufletului; este neaparată nevoie de mărturisirea cu gura și cu cuvântul. Nu este de ajuns mărturisirea cu cuvântul; este neapărată nevoie de mărturisirea cu faptele și cu viața.

<Că cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.>

Trebuie nu numai să Îl mărturisim pe Domnul, nu doar să recunoaștem Dumnezeirea și stăpânirea Lui, trebuie să mărturisim învățătura Lui, trebuie să mărturisim poruncile Lui. Împlinirea lor împotriva obiceiurilor îmbrățișate îndeobște în societatea omenească este mărturisirea <Domnului și a cuvintelor Lui> înaintea oamenilor. Societatea omenească este numită <păcătoasă> și <preacurvară>, fiindcă ea, în cea mai mare parte, s-a aplecat către viața păcătoasă, a vândut și a schimbat dragostea de Dumnezeu cu dragostea către păcat. Obiceiurile care domnesc în lume, ce au însemnătatea unei legi mai presus de toate legile, sunt potrivnice, vrăjmașe viețuirii bineplăcute lui Dumnezeu. Viețuirea bineplăcută lui Dumnezeu este obiect de ură și de batjocură pentru lumea trufașă. Pentru a scăpa de ura lumii, de prigoanele și de săgețile ei, inima slabă, neîntărită în credință, se pleacă spre a face pe placul oamenilor, trădează învățătura Domnului, iese din numărul celor aleși.

<Deci, tot cela ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dânsul înaintea Tatălui Meu, Carele este în ceruri>.” PREDICI   p 149~151.

Editura Sophia 2008

Acuma, trebuie să cercetăm ce fel de mărturisire fac cei ce se numesc mărturisitori. Să raportăm mărturisirea lor la Sfânta Evanghelie și învățătura Sfinților Părinți. …si aceasta trebuie s-o facem, ca nu cumva să fim înșelați printr-o învățătură mincinoasă.

  „Vorba mincinoasă și vicleană nu poate să nu fie rea și vătămătoare. Împotriva unei asemenea meșteșugiri trebuie să ne purtăm cu băgare de seamă. Cercetează Dumnezeiasca Scriptură, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, precum și scrierile Sfinților Părinți, mai cu seamă cele practice, pentru ca, punând alături de ele învățătura și purtarea învățătorului și starețului tău (a duhovnicului), să o poți vedea ca în oglindă și să o înțelegi. Ceea ce este potrivit cu Scriptura, să-ți însușești și să ții minte, iar ceea ce este rău și mincinos, să recunoști și să lepezi, ca să NU FII ÎNȘELAT. Să știi că în zilele noastre au apărut mulți înșelători și învățători mincinoși.” ~ sf Ignatie Briancianinov.

Ofrandă monahilor contemporani  p 79

Editura Egumenița 2011

Frații mei, nu ajunge doar să oprești pomenirea episcopulului tău eretic. Dacă te limitezi doar la asta este cu totul neîndestulător și nu poate fi nicidecum mărturisire. Trebuie neapărat a dovedi, a da pe față minciuna,  viclenia, hula ce se ascunde în ceea ce propovăduiește ecumenismul, în numele „iubirii” și al „dragostei”!

  „Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuiește miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propiu duhurilor căzute și alcătuiește însușirea lor cea mai aparte. Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinților <îndreptățiri>. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiți mai lesne, să se învoiască mai ușor la primirea păcatului. La fel fac ele și cu hula împotriva lui Dumnezeu; se străduiesc să o acopere cu nume mărețe, cu o retorică pompoasă, cu o filosofare elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi, răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creștinismul, înlocuind creștinismul cu o învățătură hulitoare, împodobind această învățătură ucigașă cu numele de creștinism purificat, adevărat, restaurat.

Erezia este un păcat săvârșit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtășește duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putința de a primi sfințire din împărtășirea cu harul dumnezeiesc și de a se spurca și molipsi prin împărtășirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă și anevoie de priceput pentru cei ce nu cunosc bine creștinismul, și ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neștiința, mărturisirea nepăsătoare și superficială a creștinismului. (…) Cum să recunoască aceștia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfățișează sub masca înțelepciunii, dreptății și sfințeniei? Iată pricina pentru care obști creștine întregi și popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!” ~ sfântul Ignatie Briancianinov.

PREDICI    p 62-63; Editura Sophia 2008.

Un aspect cu totul cutremurător este că, mărturisitorii afirmă sus și tare că ereticii ecumeniști au Duh Sfânt, încă, și deci au taine valide, sau cum spun ei „tainele nu sunt contaminate”!!! Doar dacă le-au făcut vaccinul anti-eretic! Sunt de râsul curcilor. Pentru cei ce cunosc cât de cât limba română, cuvântul eretic înseamnă afară de Biserică. Acuma, cum pot niște oameni care sunt în afara Bisericii, deci eretici, să facă vreo slujire în ea?!!! Nu vi se pare că-i ca la Turnul Babel?! Dar ei chiar asta afirmă! Și stați că nebunia lor continuă: adică, ecumeniștii au taine, deci se pogoară Duhul Sfânt, și sfințește tainele, dar nu ne sunt spre sfințire ci spre osândă! Vă vine să credeți așa ceva!!! HAR,  înseamnă lucrarea Duhului Sfânt, așa învățăm din Catehismul Ortodox. Acuma, cum poate ca Duhul Sfânt să aibă și o lucrare mântuitoare și o lucrare rea, pierzătoare, nemântuitoare??? Chiar mi-a spus un ieroskimonah „mărturisitor” cum că ecumeniștii au har, dar nemântuitor! Asta-i cea mai cumplită blasfemie. Iată ce ne spune acest mare sfânt, Ignatie Briancianinov:

  „Cel ce își însușește o astfel de părere și o astfel de opreliște se face vinovat de o înfricoșătoare hulă împotriva lui Dumnezeu și se află într-o înșelare vrednică de milă. Domnul nostru Iisus Hristos este singurul izvor al mântuirii noastre, singurul mijloc al mântuirii noastre; numele lui omenesc a împrumutat de la Dumnezeire puterea nemărginită, atotsfântă, de a ne mântui; cum, dar, poate să se întoarcă în rău și să lucreze spre pierzanie această putere, singura care dăruiește mântuire? Acesta este un gând lipsit de noimă! Aceasta este o prostie amarnică, hulitoare de Dumnezeu, pierzătoare de suflet! Cei ce și-au însușit un așa fel de a gândi se află în înșelare demonică, amăgiți de rațiunea cea cu nume mincinos, care iese de la satana.”

Expierențe ascetice p 179. Editura Sophia 2008.

Sincer, dacă ar fi vrut ecumeniștii să-și ia ei singuri apărarea, nu le-ar fi reușit atât de bine. Haideți să vedem ce ne spune și Sfânta Evanghelie, referitor la știrbirea Adevărului:

  Sfântul Apostol Pavel

   „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie ANATEMA!

   Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit, să fie ANATEMA”  (Gal 1,8-9).

Ce înseamnă anatema? Cuvântul <anatema> înseamnă îndepărtare, lepădare, pogorâre de viu în iad.

Dacă vom cerceta mai cu amănunțime felul lor de a gândi, a „mărturisitorilor”, de a judeca o situație, veți constata că preoții în special, nu mai cred o iotă din Evanghelia lui Hristos! Este înfricoșător să vezi că, cine ar fi trebuit să fie lumină, sunt de fapt întunericul cel mai desăvârșit. Fraților, dacă credeți în Sfânta Evanghelie, repet DACĂ CREDEȚI, lucrurile sunt limpezi deja. Din moment ce Duhul Sfânt, prin gura Apostolului Său dă anatema pe cel ce strică învățătura lui Hristos Dumnezeu, vin ei preoții „mărturisitori” și Îl contrazic pe Însuși Dumnezeu, zicând că nu-i chiar așa, mai întâi trebuie făcut un sinod, și etc etc.

    „Apostolul a poruncit – mai bine zis, a poruncit Sfântul Duh prin gura Apostolului – să fie lepădată orice învățătură ce nu conglăsuiește cu învățătura pe care au binevestit-o Apostolii, să fie lepădată chiar dacă <înger din cer ar binevesti> această învățătură (Gal 1,8). Așa a grăit Sfânta Scriptură nu pentru că vreunul dintre sfinții îngeri ar fi încercat să grăiască împotriva învățăturii lui Hristos, ci pentru că învățătura lui Hristos, învățătura lui Dumnezeu, propovăduită de către Apostoli, e pe de-a-ntregul vrednică de crezare, pe de-a-ntregul sfântă, nu este supusă nici unei schimbări, oricât de întemeiate ar părea aceste schimbări cunoașterii neîndestulătoare, stricate (pervetite), cugetării trupești. Învățătura lui Hristos, fiind mai presus de judecata oamenilor și a îngerilor, este primită numai de credința smerită și este piatră de încercare pentru toate celelalte învățături.”  p 179

Expierențe ascetice. Editura Sophia 2008.

Apoi, tot sfântul Ignatie confirmă și el ce înseamnă a nu te supune învățăturii Sfinților Apostoli:

   „Este un lucru foarte, foarte primejdios a propovădui o învățătură potrivnică celei propovăduite de Evanghelie. Potrivit mărturiei Apostolului (Gal 1,8), o astfel de intreprindere este DESPĂRȚIRE DE BUNĂVOIE de harul lui Dumnezeu.”

Expierențe ascetice  p 179.

De ce „mărturisitorii” noștri cer cu atâta stăruință un nou sinod ecumenic pentru a condamna ecumenismul? Pentru că, în această intreprindere se ascunde cea mai cumplită viclenie demonică! Adică, cum să ceri ceva de la Domnul Dumnezeu, ceva care deja l-ai primit, …dar tu nu vrei să accepți. Asta-i ispitire a lui Dumnezeu. Ecumenismul a fost condamnat, și ca întreg și fiecare erezie aparte cuprinsă în ecumenism. Deci e viclenie drăcească. Am auzit afirmația că, în pofida faptului clar că nu mai există un singur episcop ortodox, noi trebuie „să credem” că puternic este Dumnezeu să-i întoarcă, și să se facă acel mult dorit sinod ecumenic! Este de-a-dreptul de râsul dracilor. La o asemenea gogomănie dau dovadă de „credință” cum că se va împlini, dar a crede în Evanghelia lui Hristos nu sunt deloc în stare! Jalnică înșelare.

   Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie.” (Mc 1,15)  …ne poruncește Hristos Dumnezeu.

   A afirma cum că Duhul Sfânt nu se depărtează de la eretici, până nu se face un sinod, este iar o jalnică înșelare. Adică? Cap Bisericii este Hristos Dumnezeu, și prin urmare, Însuși Hristos Dumnezeu, va tăia acele mădulare care s-au rătăcit de la Adevăr. Exemplu clar avem în Sfânta Evanghelie când apostolul Iuda, a fost părăsit de Harul Duhului Sfânt, în clipa trădării, și de aceea la Cina cea de taină a intrat satana în el, pentru că era gol de Harul lui Dumnezeu.

  „De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, DEPĂRTEAZĂ-TE,

  Știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, FIIND SINGUR DE SINE OSÂNDIT.” (Tit 3, 10-11).

  Dar, acești preoți „mărturisitori” călăuziți fiind ei de un „luminător” aghiorit, înșelat și ăsta până-n măduva oaselor, afirmă cu totul altceva. Adică, spun ei, că oricât ai huli pe Dumnezeu, să vezi că nu pleacă Duhul Sfânt de la tine!!! Asta doar pentru că nu s-a făcut acel sinod ecumenic mult dorit de ei, știind și ei foarte bine că așa ceva nu se va întâmpla niciodată! Au socotit ei, în nebunia lor, că Duhul Sfânt este asemenea unei aplicații de pe calculator, și deci, până nu dai click dreapta nu pleacă! Adică, Duhul Sfânt este la dispoziția omului sau a unui grup de oameni fie ei și cu mitră! Au uitat nenorociții de ei că Biserica este hristo-centrică, nu episcopo-centrică. Înlăturându-L pe Hristos care este Cap Bisericii, și adjudecându-și loruși, o hotărâre care nu este deloc pentru ei, uite așa se dovedesc clar, înaintea tuturor, ca închinători la oameni, sau la idolul numit OM. Sfintele Sinoade au confirmat ceea ce Duhul Sfânt făcuse la timpul cuvenit.

  „Părutu-sa Duhului Sfânt și nouă.” (Fapte 15,28).

Vedem din Patericul Egiptean cum că Duhul Sfânt s-a depărtat de la ucenicul unui bătrân pentru faptul că a încuviințat din neștiință o hulă a lui Dumnezeu. Apoi un alt exemplu, vedem cum că, slujind Sfânta Liturghie, nu s-a pogorât Duhul Sfânt pentru a preface pâinea și vinul în Preasfântul Trup și Sânge, doar pentru că diaconul cel împreună slujitor jignise cu o vorbă pe un frate. Din toate aceste întâmplări și altele se vede clar delicatețea și sensibilitatea Duhului Sfânt. O altă afirmație cel puțin ciudată este că, „mărturisitorii” fac uz exagerat aș spune eu de iconomie. Sunt ei atât de siguri că Dumnezeu aplică iconomia și gata, …pot dormi liniștiți. Un lucru nu știu ei, anume că Domnul Dumnezeu nu gândește, nu simte, nu vede ca noi oamenii ci ca un Dumnezeu.

Ce este iconomia? Iconomia este un pogorământ, care se face doar în cazuri extreme, și că, iconomia are măsuri și hotare, și nu este veșnică și nehotărâtă.

Din toată „mărturisirea” lor lipsește Hristos. Ne spune sfântul Ignatie Briancianinov că, atunci când primim în inima noastră minciuna ca fiind drept adevăr, primul lucru pe care aceasta îl face este, că stârpește credința și împietrește inima. Tot acest mare sfânt ne spune că, cui vă dați spre ascultare, acelui sunteți robi, ori omului împlinind poruncile omenești, ori lui Dumnezeu împlinind poruncile Lui. Și Sfânta Evanghelie ne învață:

  „Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu.” (Fapte 4,19)

  „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (Fapte 5,29)

…și „nu vă faceți robi oamenilor.”

Credința în om duce la fanatism, credința în Dumnezeu duce la îndumnezeire.

   „Bine a proorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.

   Dar în zadar Mă cinstesc învățând învățături care sunt porunci omenești.

   Căci lăsând porunca lui Dumnezeu, tineți datina oamenilor; spălarea urcioarelor și a paharelor și altele ca acestea multe pe care le faceți.

   Și le zicea lor: Bine, ați lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să țineți datina voastră!” (Mc 7,6-9)

Toți aceștia dau dovadă de multă neștiință și de o cumplită necredință. Din moment ce ei nu mai cred în Sfânta Evanghelie, ce ai mai putea vorbi cu ei?!

  „Nu este Ortodoxie în învățăturile și filosofările omenești; în ele domnește știința cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învățătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie acolo nu este mântuire. <Cine voiește să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să țină credința sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă și fără prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci>!

  Comoară de mult preț este învățătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură și în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preț este învățătura Sfântului Duh! În ea e chezășia mântuirii noastre. De mult preț, cu neputință de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorții noastre veșnice, tot atât de prețioasă, mai presus de orice preț, este și chezășia fericirii noastre veșnice – învățătura Sfântului Duh.”

~ sfântul Ignatie Briancianinov

Predici p 59. Editura Sophia 2008.

Un alt exemplu de preot „mărturisitor” este, un vestit părinte cu nume mare, care întrebat fiind ce crede el despre existența harului la ereticii ecumeniști, acesta răspunde că nu este a lor (adică a preoților) a ști asta! Și uite așa a amplificat confuzia și nedumerirea, la bieții creștini încât unii dintre ei se întreabă sincer dacă acești preoți mărturisitori nu le erau locul lor mai degrabă în port ca salahori! Dacă ei afirmă aceasta, atunci cine să știe despre cele bisericești? …oare parlamentarii?!!! Este ca și cum tu om bolnav fiind, te duci la doctor, care te examinează, apoi îți spune că nu poate ați da un diagnostic până nu va vorbi cu un fotbalist! E ca la nebuni. Ei, preoții ar fi trebuit să știe foarte bine Sfânta Evanghelie și mai ales să creadă în ea. Pentru că atunci când Evanghelia ne spune:

  „Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.” (Mt 7,18)

…să credem cu adevărat că așa și este, știind foarte bine cum că ecumeniștii fiind pomul cel rău nu au cum face roade bune. Da, dar trebuie să crezi în Evanghelie, nu să filosofezi.

   „Oricine se abate si nu rămâne în învățătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învățătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul.

   Dacă cineva vine la voi și nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bun venit!

   Căci cel ce-i zice: Bun venit!, se face părtaș la faptele lui cele rele.” (2In 1,9-11)

Frațior, multe ar mai fi de spus, dar eu cred că ajunge pentru cela ce este sincer intenționat. Trebuie să credem din toată inima în Cuvântul lui Dumnezeu, nu a filosofa considerându-ne înțelepți. Căci iată ce ne spune iar Scriptura:

  „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: SĂ PĂZIM PORUNCILE LUI; și poruncile Lui nu sunt grele.

   Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, și aceasta este biruința care a biruit lumea: CREDINȚA NOASTRĂ.” (1In 5,3-4)

  „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând, care tremură de cuvintele Mele?” (Is 66,2).

Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său Despre preoție, este foarte categoric în multe privințe, dar eu aș sublinia unul, anume că:

   „Când există, însă, neînțelegere pentru dogme, și toate părțile își aduc argumentele lor, scoțându-le din Scriptură, ce putere poate să aibă atunci viața îmbunătățită a preotului? Care este folosul multelor sudori când după osteneli, MAREA LUI NEȘTIINȚĂ în privința cuvântului și a dogmelor îl conduce la căderea în erezie și la despărțirea de trupul Bisericii? Știu pe mulți care au pătimit ceva asemănător. Și care este câștigul răbdării în privința aceasta? Niciunul! La fel nu folosește cu nimic credința sănătoasă când viața este desfrânată. Din acest motiv, cel ales să-i învețe pe ceilalți trebuie să fie mai iscusit decât toți în purtarea unor astfel de lupte. Pentru că atunci când acesta stăpânește cu siguranță dogmele credinței nu este deranjat cu nimic de către cei care se contrazic cu el, însă când mulțimea oamenilor simpli care sunt sub îndrumarea lui îl vede pe conducătorul ei că este biruit și că nu are să aducă argumente vrednice de convingere în fața celor care se răzvrătesc, atunci nu pun pe seama neputințelor lui înfrângerea, ci pe seama șubrezeniei dogmelor.

Și astfel, pentru neștiința unui singur om poporul cel mult este dus în prăpastia cea mai rea a pierzării.”

Cuvinte de aur vol X    p 346~347

Editura Egumenița 2017.

  Ca o primă concluzie, am văzut clar că trebuie a ne călăuzi doar după Sfânta Evanghelie, învățătura Sfinților Părinți și Sfintele Canoane. Atunci când vom vedea mărturisitori, care nu se călăuzesc după cele enumerate, ci, mărturisirea lor este întemeiată pe păreri omenești, pe filosofările unor „văzători cu duhul”, sau a pe înțelepciunea unor teologi și predicatori, mireni fiind ei, sau pe infailibitatea unor aghioriți, atunci fraților aceea este batjocoră la adresa lui Dumnezeu, nicidecum mărturisire. Ați văzut cum se face mărturisirea, iar dacă nu ai temelia pe Piatra-Hristos, este o mărturisire mincinoasă. Mărturisesc ei un Hristos închipuit de mintea lor bolnavă. Un alt aspect foarte important este că, nu tot ce vine din Athos este și bun. Ca unul ce am stat câțiva ani acolo pot afirma cu durere că, în multe privințe, ei sunt mai de plâns decât noi. Să vedeți ce cult mare de sfințenie au creat athoniții la adresa lui gheron Iosif isihastul, de rămâi dezgustat total. Nici prin cap ne le trece acestora că acest „mare” gherondă, acest „titan” al rugăciunii inimii, nu este altceva decât un mare înșelat, un titan al înșelării demonice. Eu personal nu pun nici un preț pe „sfaturile” athoniților actuali, și asta pentru că ei sunt într-o mai jalnică înșelare decât noi.

Așadar, voi încheia cu un sfat sau un îndemn al Sfântului Ignatie Briancianinov care ne cere, ne roagă să acceptăm o realitate care-i cruntă, și asta încă de pe vremea lui. Să luam aminte fraților, la acest crunt adevăr:

  „Să știi, exclamă sfântul Simeon Noul Teolog, că în vremurile noastre au apărut mulți învățători mincinoși și amăgitori! Aceasta era situația creștinismului și a monahismului cu opt veacuri înainte de noi. (acuma sunt zece veacuri) Ce să mai spunem de cea de acum? Mai că același lucru pe care l-a spus Sfântul Efrem Sirul cu privire la situația celor care vor căuta cuvântul viu al lui Dumnezeu în vremurile din urmă. Aceștia – proorocește Preacuviosul – vor străbate pământul de la răsărit la apus și de la miazănoapte la miazăzi, căutând un asemenea cuvânt și nu-l vor afla. După cum privirilor istovite ale celor ce s-au rătăcit în pustie li se înfățișează case înalte și străzi lungi, care îi atrag în rătăcire încă mai mare, fără scăpare, așa și celor care caută cuvântul viu al lui Dumnezeu în pustia morală de acum li se înfățișează mulțime de năluciri cu chip măreț ale cuvântului și învățăturii lui Dumnezeu, înălțate din înțelegerea sufletească, din înțelegerea neîndestulătoare și mincinoasă a literei, din înrâurirea duhurilor lepădate, a stăpânitorilor acestei lumi. Aceste năluciri, înfățișându-se în chip amăgitor drep Eden duhovnicesc, hrană îmbelșugată, lumină, viață, despart sufletul, prin înfățișarea lor mincinoasă, de adevărata hrană, de adevărata lumină, de adevărata viață; aruncă nefericitul suflet în întuneric nepătruns, îl înfometează, îl otrăvesc cu minciuna, îl omoară cu moartea veșnică.”

Expierențe ascetice p 233

Editura Sophia 2008.

Nu trebuie să deznăjdăduim. Aceasta-i realitatea și foarte bine vom face de vom crede ce spun Sfinții lui Dumnezeu. Bine vom face de nu ne vom mai hrăni cu iluzii deșarte cum că să vezi că ar mai fi „mari îndrumători”, „văzători cu duhul”, ori chiar „sfinți în viață”! Sfinții Părinți spun clar că așa ceva nu mai există de mult timp. Ca un părinte iubitor de fii, Sfântul Ignatie Briancianinov ne învață și ce anume putem face noi în aceste cumplite vremi de secetă duhovnicească. Iată ce ne îndeamnă:

  „Îndrumarea prin cuvântul lui Dumnezeu luat din cărți, iar nu prin viu grai ESTE SINGURA ÎNDRUMARE ce ne este dată nouă și prin care creștinul și monahul devine în mare măsura propriul său îndrumător. În pofida folosului esențial dobândit pot apărea și consecințe nedorite; mari și frecvente erori și abateri care mențin neștiința, ținându-ne mai departe în robia păcatului. Neștiința creștinului începător și stăpânirea patimilor în el nu îi dau putința de a înțelege Scriptura așa cum trebuie și de a o păzi cu tăria cuvenită. Trecând în zbor marea păcatului, deseori slăbim, deseori ajungem la istovire, ne afundăm în mare și ne aflăm în primejdia de a ne îneca.

  Din pricina lipsei de îndrumători, din pricina nenumăratelor primejdii de care suntem împresurați, starea noastră de vase vii ale Duhului este vrednică de plânsul cel mai amarnic, de tânguirea cea nemângâiată. Suntem săraci, ne-am rătăcit și nu se află nici un glas să ne răspundă, ca să putem ieși din rătăcirea noastră. Cartea tace, duhul căzut, vrând să ne țină în rătăcire, șterge din mintea noastră chiar și știința despre existența cărții. <Mântuiește-mă, Doamne>, a strigat Proorocul, văzând dinainte cu duhul său proorocesc sărăcia noastră și vorbind în numele celui ce dorește a se mântui, <că a lipsit cel cuvios!> Nu se mai află un îndrumător purtător de duh, care să ne arate nesmintit calea mântuirii, în mâinile căruia să se poată încredința cu toată nădejdea cel ce dorește a se mântui! <S-a împuținat adevărul de la fiii oamenilor. Deșărtăciuni a grăit fiecare către aproapele său>, din insuflarea rațiunii sufletești, capabile doar să sporească și să pecetluiască rătăcirea și îngâmfarea. Suntem nespus de slabi, ispitele ce ne împresoară s-au înmulțit, au sporit peste măsură.

  Cu felurimea și farmecul lor amăgitor, se înfățișează privirilor bolnave ale minții și inimii noastre, le atrag spre ele și le depărtează de Dumnezeu. Ne-am supus atât de mult puterii ispitelor, încât am renunțat chiar și la îndrumarea prin Cuvântul lui Dumnezeu, SINGURA CALE DE MÂNTUIRE. În timpul acestei îndrumări trebuie să viețuim cu cea mai mare trezvie, fără împrăștiere, dar voia noastră cea vătămată cere cu totul altceva, potrivnic acestora. Am început să tindem către bunăstarea materială, către bunăstarea lumii! Avem nevoie de cinstire, avem nevoie de lux și bogăție! Avem nevoie de distracții și de participarea la desfătările lumii! Și ca să dobândim acestea, ne preocupăm numai de propășirea (dezvoltarea) firii căzute. Despre firea cea înnoită, am pierdut chiar și noțiunea. Poruncile evanghelice sunt neglijate și uitate. Lucrarea sufletească ne este cu totul străină, iar cu lucrarea trupească ne îndeletnicim doar ca să putem părea în fața lumii evlavioși și sfinți și să putem primi răsplata ei.”

Ofrandă monahilor contemporani.   p 140-141.  Editura Egumenița 2011.

Tot acest cuvânt, se adresează celor ce caută sincer Adevărul. Cei care filosofează și răstălmăcesc Cuvântul lui Dumnezeu, nu pot și nu vor putea înțelege ceva pentru că ei nu cred în Evanghelia lui Hristos. Pentru ei înțelepciunea omenească care vine din firea noastră căzută, stricată, e mai de preț decât înțelepciunea lui Dumnezeu. Iată cum cei fățarnici și vicleni au fost prinși în propria lor viclenie!

   „Nu vă amăgiți: Dumnezeu nu se lasă batjocorât; ceea ce va semăna omul aceea va și secera.” Sf Apostol Pavel (Gal 6,7).

Și mare grijă la acești „mărturisitori” pentru ca nu cumva să se împlinească cu noi cuvântul Evangheliei:

    „Și va fi rătăcirea cea de pe urmă mai rea ca cea dintâi.” (Mt 27,64)

   „Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: SĂ PĂZIM PORUNCILE LUI; și poruncile Lui nu sunt grele.

   Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, și aceasta este biruința care a biruit lumea: CREDINȚA NOASTRĂ.” (1In 5,3-4)  Amin.
~ un monah..

Reclame

IAR PE ACEI VRAJMASI AI MEI, CARE N-AU VOIT SA DOMNESC PESTE EI, ADUCEŢI-I AICI SI TAIAŢI-I IN FAŢA MEA ” (IISUS HRISTOS – Luca 19, 27)

Trei pareri, doar una ortodoxa



Diavolul a aruncat doua inselari peste botezati: 

ortodoxomahia ecumenista si ortodoxomahia cryptoecumenista:

1 – cei ce se dau neecumenisti, dar se afla in sistem, in ecumenism, in patriarhia apostata, pomenesc ierarhi apostati, dar spun lumii ca ecumenismul nu e bun.

Acestia sunt ortodoxomahi ecumenisti-sinceri.

2 – cei ce se dau neecumenisti, au iesit din patriarhie, nu pomenesc ierarhi apostati, spun ca ecumenismul este erezie, ca ecumenistii (mireni) nestiutori, inculti, babe, mosi, copii, nu sunt ecumenisti pentru ca nu cunosc teologie. Nestiutorii, spun ei, pot merge la ecumenisti, pot pomeni ecumenisti, deci pot merge la parohiile lor din satele si orasele lor. Tot acestia mai spun ca ierarhii patriarhiei sunt pseudoierarhi, dar sunt ierarhi din punct de vedere canonic pentru ca nu au fost condamnati de un sinod ortodox actual (post-cretan). Cu alte cuvinte, acesti neecumenisti numiti cryptoecumenisti, care au fost caterisiti de acesti ierarhi apostati pe-bune, recunosc propria lor caterisire. Si ultima eroare a acestor cryptoecumenisti este aceea ca ei recunosc existenta ereticilor in Biserica. Adica, ecumenismul este erezie, slujitorii ecumenistii sunt eretici, dar ecumenistii au preotie si slujbe sfinte.

Acestia sunt ortodoxomahi ecumenisti vicleni, adica sunt cryptoecumenisti si neoecumenisti.

III – In ultima categorie, o a treia, intra cei ce zic TOLERANTA ZERO ecumenismului si ecumenistilor, TOLERANTA ZEROsinodului cretan, cmb-ului si calendarului civil transformat in calendar liturgic. Acestia din urma sunt preotii cu cuget ortodox, patristic si scripturistic. Ei spun ca ecumenismul este erezie, ecumenistii sunt eretici, nu se permite comuniunea liturgica cu cei din primele doua categorii, nu exista eretici in Biserica lui Hristos, Creta este borna de la care trebuie sa ne impotrivim TOTAL acestei uniatii eretice ecumeniste (cu tot ce implica ea), trebuie intrat in matca patristica si apostoleasca intru totul, preotii nu pomenesc alt ierarh decat ultimul ierarh al fiecarui preot (DOAR daca ierarhul se dezice de erezia uniatiei ecumeniste, de ceilalti slujitori ecumenisti, de Creta, de cmb si de calendarul papistas-civil), nu au legatura cu stilismul romanesc, grecesc sau de altundeva, numesc partasia la erezie tot erezie, nu ii  intereseaza cati ierarhi ortodocsi mai are Hristos in aceasta lume, daca se face sau nu un sinod ortodox contra ecumenismului pana la Parusie (astea-s treburile lui Hristos si ale ierarhilor ortodocsi respectivi).

Acesti preoti pomenesc la Liturghie (fara a nominaliza) pe toti ierarhii din lume care DREPT INVATA CUVANTUL ADEVARULUI, toate EPISCOPIILE ORTODOXE  DREPTSLAVITOARE si toata ORTODOXIA DREPTSLAVITOARE de pretutindeni.

Erezia nu este pacat personal, erezia este pacat de neiertat impotriva Duhului Sfant-Dumnezeu

Sfântul Nicodim Aghioritul: ” Păcatul personal este o încălcare a Legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge, dar erezia este o schimbare a Legii şi care face imposibilă orice comuniune cu Dumnezeu.”

Sf. Ignatie al Caucazului: ” Erezia este răzvrătirea şi răscoala creaturii împotriva creatorului, revolta şi răzvrătirea fiinţei celei mai mărunte şi mărginite, omul, împotriva Dumnezeului Celui atotdesăvârşit.”

Fă-te sabie

” Intaia oara fugi, a doua oara fugi, a treia oara fa-te sabie cu cel ce vrea sa te desparta pe tine de Dreapta Credinta.” (Sf. Atanasie)

Prima oara ne-au schimbat calendarul liturgic al Bisericii lui Dumnezeu. A doua oara ne-au bagat in cmb-ul bisericilor dracesti. A treia oara au facut sinod antidumnezeiesc in numele Ortodoxiei Sfinte. STOP!

Sf. Ioan Hrisostom

“ Ereticilor le sunt gǎtite lanțurile, lacrimile şi suspine şi osânda fǎrǎ de sfârşit.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

” De aceea, adesea v-am pomenit de lipsiţii de Dumnezeu eretici și vă rog şi acum, să nu le faceţi vreun pogorămănt în vreun lucru, nici în mâncăruri, sau în băutură, sau în prietenie, sau prin legături cu ei, sau prin dragoste, sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în acestea şi care face pogorământ faţă de ei se face pe sine străin de Biserica Sobornicească.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

 ” Trebuie a asculta de invățători și de preoți, și a nu-i judeca, chiar de ar avea o viață urâtă; dacă însă credința le e greșită, atunci nu trebuie doar să nu-i ascultăm, ci și să fugim de ei, și să-i judecăm ” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

” Daca episcopul sau preotul este viclean in chestiunile credintei, atunci fugi si leapada-te de el, nu numai ca de un om, ci chiar si inger din cer de-ar fi.” (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sf. Ioan Damaschin

Sf. Ioan Damaschinul:  „Cine nu marturiseste dreapta credinta a celor 7 Sfinte Sinoade Ecumenice si a Bisericii este necredincios, chiar daca pare ca merge la Biserica si se roaga, el defapt e necredincios.”

Sf. Iustin Popovici

Ecumenismul nu este doar o erezie, o noua erezie. ” Este panerezie.” Adica suma tuturor ereziilor.

Sf. Ignatie Teoforul

“ Dacǎ episcopul tǎu ar ȋnvǎța orice ȋn afara orânduielii date, chiar de trǎieşte ȋn curǎție, sau sǎvârşeşte semne şi minuni, sau de prooroceşte, sǎ ȋți fie ție ca un lup ȋn blanǎ de oaie, cǎci lucreazǎ la nimicirea sufletelor.” (Sfantul Ignatie Teoforul)

” Cel care strică credința printr-o rea învățătură, va fi aruncat ca un spurcat în focul cel nestins alături de cel care îl ascultă.” (Sfântul Ignatie Teoforul, în P.G, volumul 5, coloana 657)

Sf. Athanasie cel Mare

”Cel care vrea să se mântuiască, mai înainte de toate trebuie să păstreze în el credința cea sobornicească, iar cel care nu o va păstra sănătoasă și neîntinată va fi fără îndoială osândit în veacul cel viitor.” (Sfântul Athanasie cel Mare)

Sf. Sofronie de la Cioara

 ” Indeamna pe oameni sa se roage fiecare la el acasa, sa se intalneasca in taina cu preotii ortodocsi pentru spovedanie, impartasanie, cununii, botezuri si alte nevoi religioase si explica oamenilor ca popii uniti (cu papistasii, cu orice alta credinta neortodoxa, uniati) nu sunt altceva decat niste tradatori lepadati ”

Pentru cei ce asteapta sinoade panortodoxe antiecumeniste

 Zice Sfantul Teofan Zăvorâtul: ..„Fie se pronunţă, fie nu se pronunţă asupra învăţăturii şi numelui tău anatema, tu deja eşti căzut sub ea atunci când cugeţi cele potrivnice Bisericii şi stărui în această cugetare.” (Sf. Teofan Zăvorâtul – Manuscrise din chilie, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei)

„ De fapt, în cazul că ele [caterisirea și anatema] se pronunţă pentru erezie, prin însăşi această pronunţare se face doar constatarea că cei căzuţi în erezie, au căzut şi din har, de la data căderii în erezie, iar nu de la data pronunţării pedepsei, care în asemenea caz are caracterul unui act constatator, cu raportare la starea harică a celui în cauză.” ( Pg. 50 a cărţii prof. dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie și administraţie bisericească, Vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1990 ) – Acest text este edificator si pentru confuzia caterisirii pentru pacate personale si caterisirea pentru erezie. Exemplu: daca vin ca preot beat la slujbe si nu sunt caterisit din nepasarea episcopului meu, atunci eu raman preot toata viata, si din punct de vedere canonic, si din punct de vedere haric, si din punct de vedere juridic. Daca eu propovaduiesc in biserica erezii si episcopul meu tot din nepasare nu ma cateriseste, atunci eu devin eretic din clipa in care am inceput sa propovaduiesc ereziile, chiar daca nu sunt caterisit. Daca insa ma cateriseste pentru erezii, atunci episcopul doar constata ca sunt eretic de la data de cand am inceput ereziile, si ma pedepseste juridic dandu-ma afara din parohie. Dar eu eram eretic fata de Hristos inca din clipa din care am promovat ereziile.

O alta neintelegere este cea a pecetilor din mireni si slujitori. Cand un mirean (ortodox, botezat, miruit, impartasit) nu mai ramane in Dreapta Credinta, atunci el devine eretic, iar pecetea botezului sau nu se sterge, dar devine goala. La fel si preotul. In clipa in care devine eretic, pecetea hirotoniei ii ramane, dar se goleste, ca si cea a botezului sau. Atunci el devine rupt de Hristos, in afara lui Hristos. Si pentru ca si mireanul, ca si preotul, care iese din Dreapta Credinta pastreaza si ca eretici pecetile botezului si respectiv ale hirotoniei (dar goale), se vede din faptul ca ei, daca se intorc in Credinta Sfanta, nu mai sunt rebotezati sau rehirotoniti. Sunt remirunsi, ca harul Duhului Sfant sa refaca lucrarea harului in ei si ei sa redevina mirean si respectiv preot.

Ortodoxia curata, rasariteana, patristica, scripturistica, soborniceasca si apostoleasca

– NU calendar papistas

– NU cmb-ul ecumenisto-dracesc

– NU hotararile antihristice din Creta

– NU crezarea ca trebuie sinod antiecumenist pentru ca ereticii sa devina eretici

– NU crezarea ca ereticii au succesiune apostolica si taine

– NU comuniune cu ierarhi si preoti ecumenisti, crypto-ecumenisti, masoni si atei

– NU inselari si paganisme gen Prislop, Ionesti, Vladimiresti, Maglavid

– NU vietuire fara duhovnic

– NU dezgropare de morti-sfinti-inchipuiti

– NU canonizarea ratacitilor

– NU crezarea ca toti pamantenii ne inchinam la acelasi dumnezeu

– NU crezarea ca Allah din islam e Dumnezeu

– NU filetism si miscari paraortodoxe

– NU crezarea ca papistasii, protestantii si neoprotestantii ar fi crestini.

Daca te ingradestei de ierarhul tau apostat, ecumenist, uniat, inseamna ca te ingradesti de sinodul antidumnezeiesc din Creta, de cmb si de calendarul nou, papistas, civil, masonic si neliturgic, de calendarul nedumnezeiesc si nebisericesc. Caci nu te ingradesti doar de mitra episcopului… Te ingradesti de toata invatatura rea, de toata inselarea si de toti ecumenistii uniati, de toti cei ce nu au cuget ortodox intru totul!

Tit 3, 10-11

” De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.”

Ecumenismul nu este ecumenicitate, iar ecumenist nu inseamna ecumenic

” Iata cum Milostivul Dumnezeu este hulit si batjocorit pentru preamarea Sa iubire de oameni, fiind inlocuit cu stapanul veacului intunericului, cel ce neizbutind odinioara sa fie ‘dumnezeu’ se strecoara astazi bland, duios, si compatimitor in sufletele ateilor ‘religiosi’, apostatilor ‘crestini’ si nihilistilor ‘ortodocsi’ care cred in mincinoasele fagaduinte numite: pace, dragoste, libertate, toleranta, reconciliere, liniste, bucurie, fericire, dezvoltare, confort, progres, cultura sau arta. Acest ‘dumnezeu’ al falsei dumnezeiri, antidumnezeiesc, anti-evanghelic, anti-ortodox, sfideaza Predania si invataturile Sfantilor Parinti, inlatura din vietuirea crestinilor dogmele si canoanele Bisericii lui Hristos.

Unui astfel de anti-dumnezeu i se inchina astazi omenirea, in numele lui se organizeaza intrunirile ecumeniste, de la el cersesc mantuirea crestinii si doresc pacea paganii.
Acestia sunt arhitectii ecumenisti ai ‘valorilor comune’ in care zeii si dumnezeii isi dau mana spre faurirea ‘noii constiinte religioase’ ce se ingrijeste ca in viitor omul sa se izbaveasca de ‘pacatul nefericirii’, pricinuit de ‘fatalismul’ vietuirii in Dreapta Credinta Ortodoxa. Marea adunare a falsului ‘dumnezeu’ cere jertfe, iar acestea nu sunt doar ‘fiii pierzarii’, eretici, pagani, evrei, ci in primul rand ortodocsii crestini partasi gandirii liberale, integriste, invitati sa piara dandu-si sufletul pentru balaurul antihristic camuflat in ‘binele public’ si ‘fericirea comuna’. Dezbinati de Biserica sunt toti cei ce cugeta osebit de Sfintii Bisericii, cei ce inlocuiesc dreptatea si adevarul cu ‘comuniunea si unitatea’, cei ce sacrifica ‘reconcilierii’ dogmele si canoanele, punand ‘binele comun’ mai presus de jertfirea pentru dreapta credinta. De aceste pacate au fugit in trecut adevaratii crestini, impotriva lor au grait si au marturisit Mucenicii, impotriva lor au vietuit Cuviosii, cu acestia au avut de luptat Sfintii, impotriva lor se cuvine sa vietuiasca si sa graiasca adevaratii crestini de astazi.” (Ieromonah Martirie Paduraru)

Sfanta Biserica = Sfanta Impartasanie = Botezatii Ortodocsi

– Sfanta Impartasanie este in Sfanta Biserica si Sfanta Biserica in Sfanta Impartasanie

– Sfanta Impartasanie este Trupul real al lui Hristos

– Trupul lui Hristos este Sfanta Biserica

– Sfanta Biserica inseamna botezatii neeretici, botezati in Dreapta Credinta Dumnezeiasca, Ortodoxa, mirunsi si impartasiti (pentru ca in ei se afla Trupul lui Hristos-Impartasania)

– Toti crestinii botezati si neeretici, prin botez si impartasire se imbraca in Hristos

– Hristos la randul Sau este imbracat cu toate trupurile botezatilor impartasiti si neeretici, pentru ca in ei se afla Trupul si Sangele Sau

– Hristos este in agonie cu Trupul Sau pana in clipa Parusiei, pana in momentul in care are sa vina ca Infricosator Judecator, pentru ca toate durerile din trupurile crestinilor sunt dureri resimtite si de El

– Orice sange varsat dintr-un botezat neeretic este Sangele lui Hristos

– Hristos este cu noi, botezatii neeretici, pana la Sfarsitul Veacurilor, si prin Duhul Sau Cel Sfant, dar si prin trupurile botezatilor neeretici, adica prin Sfanta Impartasanie care este in noi

– Botezatul care devine eretic nu mai face parte din Trupul lui Hristos, ci devine mladita rupta in afara Vitei-Hristos

– Paganii nu sunt parte din Trupul lui Hristos, deci nu sunt parte nici din Sfanta Sa Biserica

– Sfanta Biserica are un singur Cap, pe Hristos Insusi, iar restul madularelor Trupului Sau sunt botezatii neeretici

– Hristos ramane in botezatii impartasiti atata timp cat acestia nu devin eretici

– Crestini sunt doar botezatii neeretici (ortodocsi): mireni, monahi, diaconi, preoti si arhierei

– Oricine se afla in afara Bisericii Sfinte Ortodoxe nu este botezat, miruns sau impartasit, pentru ca Hristos are doar o Biserica Sfanta Dreptslavitoare-Ortodoxa, si doar in Aceasta savarseste lucrarile Sale Dumnezeiesti

– Paganii au Chipul lui Dumnezeu dar nu au posibilitatea asemanarii cu El, adica nu sunt neam cu El

– Niciun eretic ce a murit in erezie nu are sa vada in veci mantuirea lui Hristos

– Orice fiinta omeneasca ce propovaduieste vreo erezie sau pe eretici, devine una cu erezia

– Pe pamant nimeni nu administreaza harul Duhului Sfant-Dumnezeu, afara de arhiereul ortodox (neeretic) si preotul ortodox (neeretic), si nimeni nu administreaza Sfanta Impartasanie in afara celor doi slujitori.

Sursa

”Acum, aproape de sfarsitul lumii vor aparea multi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi sa insele lumea. Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim !” – Pr. Cleopa

”Sfantul Ioan Evanghelistul a predicat Evanghelia in tot pamantul. Cand a ajuns cu predica Evangheliei in insula Patmos, a aflat acolo inchinatori la idoli, cum era atunci; toata lumea se inchina diavolilor.
Cand a ajuns acolo, ostrovul acela avea un mare vrajitor, care statea in pustie, pe care il chema Chinops. si ei ziceau ca acela-i dumnezeul lor, ca acela, cu puterea draceasca, facea farmece mari, facea fel de fel de ” minunatii „. Acestui vrajitor ii slujeau 1000 de demoni, sa sa poata face fermecatorii, minuni cu puterea draceasca si vrajitorii mari.
Cand a ajuns Sfantul Ioan Evanghelistul acolo, a inceput sa predice Evanghelia, cu puterea lui Hristos. Sfantul Ioan avea putere de la Mantuitorul sa faca minuni, caci tuturor apostolilor le daduse aceasta putere : Intru numele Meu, draci veti scoate, morti veti invia, in limbi noi veti vorbi… ( Marcu 16, 17 ).
Si cand a inceput Sfantul Ioan Evanghelistul sa predice cu putere, a crezut multa lume in Hristos. Toti care erau bolnavi se vindecau; care erau morti inviau si multe minuni facea cu puterea Mantuitorului. Atunci oamenii s-au dus la idolul lor in pustie, in munti, si i-au spus lui Chinops, vrajitorul, care era sluga satanei.
– Stapane, a venit un ucenic al Celui rastignit, pe care il cheama Ioan. Face minuni si semne mari, invie mortii, tamaduieste bolnavii, vindeca orbii, surzii, indracitii si crede multa lume intr-insul.
– Mergeti in cetate, ca eu o sa trimit un inger de-al nostru sa-l ia si o sa-l dau judecatii celei vesnice.
Dar duhurile care veneau la Sfantul Ioan erau legate si trimise afara din insula Patmos. Chinops, daca a vazut ca nu se mai intorc duhurile, s-a umplut de manie si a luat toata multimea draceasca si s-a dus in cetate. A batut de trei ori din palme, l-au luat dracii pe nori, l-au dus pe sus si l-au pus in mijlocul orasului. A inceput lumea sa strige :
– Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru ! Dar a venit unul din ucenicii Celui rastignit si face minuni si semne mari.
Cand au vazut cei ce crezusera in Hristos, au inceput a se teme : ” Mai, si dumnezeul nostru-i mare ! Ulte vine pe sus !” Dar il aduceau dracii pe sus. El a inceput a-i mustra:  – Oameni orbi, asa de repede credeti in el ? Ascultati-ma pe mine ! De este drept Ioan, sa faca minunile pe care le fac si eu !
Si s-a dus acolo unde predica Ioan Evanghelistul :
– De ce-ai intrat in tara mea, Ioane, si faci minuni si predici pe Cel pe Care L-au rastignit evreii pe cruce si n-a putut sa se salveze pe Sine ? Ce crezi ca numai tu faci minuni ? Sa va arat eu ce pot sa fac !
Si Chinops cheama un tanar, caruia-i murise tatal :
– Unde este tatal tau ?
– A murit inecat in mare.
– Uite, eu il aduc acum imediat !
Si a batut din palme de trei ori si s-a scufundat in mare Chinops. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul. Numai ce vede ca a iesit Chinops din mare cu tatal copilului. Era nalucire draceasca. Si toti oamenii de pe mal s-au mirat si au zis :
– Mare esti, Chinoapse, dumnezeul nostru !
Sfantul Ioan Evanghelistul ii vedea ca sunt draci.
Se duce Chinops la o femeie :
– Femeie, unde sunt feciorii tai ?
– Feciorii mei s-au inecat cu o corabie mergand la Cipru de doi ani de zile.
– Ia sa ti-i aduc si pe aceia !
A batut de trei ori din palme, s-a bagat in mare si i-a scos feciorii femeii.
” Sarut mana, mama ! Vai de mine ! Inchinati-va la dumnezeul Chinops, ca acesta ne-a scos pe noi din muncile iadului si ne-a adus aici ”
Si mama ii saruta, dar nu vedea ca-s draci ! ( Asa are sa fie acum la sfarsit. Bagati de seama ! ).
Cand au vazut oamenii asa, au inceput a striga :
– Mare esti, Chinoapse, si mai mare dumnezeu ca tine nu este ! Si a zis Ioan lui Chinops :
– Minunile tale sunt vrajitorii dracesti !
Cand au auzit paganii, s-au repezit asupra lui Ioan, l-au prins si l-au omorat.
Cei ce crezusera in Hristos, prin predicarea lui Ioan, au prins mare frica : ” Daca au omorat pe Sfantul Ioan, o sa ne omoare si pe noi !”
Atunci Chinops a inceput a predica :
– Ticalosilor ! Vedeti ce-am facut eu cu Ioan ? Si voi ati crezut in el ! Eu am putere mare !
Si a venit un inger al Domnului si s-a atins de Ioan Evanghelistul : ” Ioane, scoala-te si predica pe Hristos !”
Numai ce aude :
– Ioan, pe care l-am omorat noi cu trei zile in urma, predica grozav si toata lumea crede in el.
Cand a auzit Chinops ca Ioan a inviat, s-a dus la el cu acei draci, despre care credea poporul ca i-a inviat Chinops. Sfantul Ioan predica pe malul marii.
– Ioane, ce crezi ca daca ai inviat, ma tem de tine ? Oameni buni, stiti corabia care s-a scufundat deunazi cu vreo 400-500 de oameni ?
– Da !
– Uite, eu acum ii aduc odata cu corabia si ii invii pe toti !
Si a batut din palme de trei ori Chinops si s-a scufundat in mare, sa aduca corabia cu tot cu oameni. Dracii care-i slujeau lui, erau cu dansul.
Sfantul Ioan Evanghelistul, cand a vazut ca s-a scufundat, a luat Sfanta Cruce si a zis :
– Aici sa se scufunde toata puterea satanei ! Oamenii, care erau pe mal si asteptau venirea lui Chinops, cu cei inviati de dansul, au zis :
– Nu mancam nimic, pana nu vine Chinops !
– El nu mai vine niciodata, ca l-am trimis eu in fundul iadului.
Si astepta poporul sa vina Chinops cu corabia cu oamenii si au stat trei zile si mureau de foame pe malul marii.
Marea a fiert trei zile, asa ca in clocot, iar dracii l-au parasit pe Chinops si el a ramas in fundul marii. Toti asteptau si ziceau : ” Nu mai vine Chinops, nici intr-un fel ! Nici singur, nici cu altii !” Sfantul Ioan le-a zis :
– Vedeti cum v-a inselat ? Vedeti inselaciune ? Vedeti ca pe el n-a putut sa se salveze ? Si acum, pe cei pe care i-a inviat, ii cunoasteti ?
– Ii cunoastem, vai de mine !
– Hai sa-i intrebam pe cei ce au inviat, daca sunt mortii vostri!
– Cu puterea Sfintei Cruci va leg sa spuneti cine sunteti voi !
– Noi suntem diavoli, care ii slujim lui Chinops de atatia ani ! Atunci oamenii au inceput a-i intreba pe cei inviati : ” Mai, barbate, dar nu esti tu ? Dar voi, mai feciori, dragii mamei ?…”
Sfantul Ioan Evanghelistul i-a legat.
– Ia sa va faceti oleaca voi, nu tare urati, sa nu moara lumea de frica. Asa cum se poate, sa vada oamenii cine sunteti !
S-au facut niste aratari, aceia pe care Chinops i-a inviat, si cand au suflat odata cu foc, toti au cazut la pamant.
– Vai de mine, Sfinte Ioane, alunga-i de aici ca murim !
Scaparau scantei pe nari, gura le era de foc, aveau unghii de arama, si cand au racnit la oameni, toti s-au speriat !… Erau draci !
– Vedeti cui va inchinati voi ? A zis Sfantul Apostol Ioan. Gata, voi ati crezut ca Chinops a inviat morti !
– Vai de noi, murim ! Trimite-i de aici !
I-a blestemat sa se duca in gheena si oamenii nu i-au mai vazut. Cand a vazut aceasta, poporul a crezut in Hristos si Sfantul Ioan Evanghelistul a inceput sa faca minuni si mai mari.
Vedeti cum i-a inselat diavolul pe oameni ? Ai vazut ca unui vrajitor ii slujeau o mie de draci ! Dar in fata puterii lui Dumnezeu nimic nu pot. Acesta a fost razboiul Sfantului Ioan Evanghelistul cu Chinops vrajitorul, in insula Patmos. Acolo Sfantul Ioan Evanghelistul a facut preoti, episcopi si a increstinat tot ostrovul Patmos. Acolo a scris el si Apocalipsa, care este in Sfanta Scriptura, cu care se termina Noul Testament.
Asa au sa vina si pe timpul lui Antihrist. Bagati de seama, poate eu sunt in groapa. Voi fi putred pe atunci. Sa va aduceti aminte cand invatam eu aici. Sa va insemnati cu Sfanta Cruce, cea mai puternica arma, de care se cutremura tot iadul, si nu veti fi biruiti de nimic.
Auzi cum canta Biserica la Sfantul Maslu : „Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua, ca se scutura si se cutremura nesuferind a cauta spre puterea ei; ca moartea ai calcat si mortii ai sculat. Pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii. „
Deci sa nu credeti in descantece, in tot felul de vraji, in cei ce cauta in bobi, in cafea, in palma; cei ce sting carbuni, cei care deschid carti sfinte, cei care descanta cu numele lui Hristos si pomenesc sfintii. Toti sunt impotriva lui Hristos! Toti sunt in slujba satanei !
Nici o vedenie sa nu primiti. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus ca nu se supara Dumnezeu daca nu o primesti, ca El stie ca tu te temi sa nu primesti lup in loc de pastor.
Vedenia, stiti care este ? Ai auzit care-i vedenia noastra ? Care o spune Sfantul Efrem Sirul : Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad pacatele mele, sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti !
Si iarasi ceea ce spune Duhul Sfant prin Proorocul David : Ca faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu, inaintea mea este pururea ( Psalm 50, 4 ). Sa ne vedem pacatele, nu vedenii. Ca Sfantul Isaac Sirul spune : De mii de ori mai fericit este cel ce-si vede pacatele, decat cel ce vede vedenii; ca vedeniile pot fi draci si te duc la pieire vremelnic si vesnic.
Sa ne vedem pacatele noastre, sa petrecem in smerenia mintii si a inimii si sa nu ne socotim vrednici ca putem vedea vedenii, ca asta este cea mai mare mandrie si cutezanta. Daca de pe acum crezi in vedenii, cand va veni Antihrist, ce-ai sa faci atunci ? Ca spune la II Tesaloniceni, cap. 9, despre venirea lui Antihrist : a carui venire este intru toata puterea satanei, facand semne si minuni mari, de va putea sa insele si pe cei alesi.
Sfantul Andrei al Cezareei, in talcuirea Apocalipsei, spune : ” Cand vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei si barbati sa zboare pe sus „. Ai sa vezi tu atunci ! Cand vei vedea ca din paie uscate de grau iti face paine proaspata si, din vita uscata de vie, iti face sa curga vinul cel mai bun.
Vor face multe minuni cu puterea satanei, incat cei care nu sunt intemeiati in credinta vor zice : ” Mai, astia sunt de la Dumnezeu !”
Vor merge cu tine la cimitir si vor intreba :
– Unde-i mama ta ingropata ?
– Aici !
– Unde-i tatal tau ingropat ?
– Aici !
Si vor zice slugile lui Antihrist :
– Iesi, mai Gheorghe! Iesi, mai Ioane! Iesi, Vasile! Iesi, Marie! Iesiti din morminte!
Si o sa-ti iasa tatal tau si o sa te sarute; si mama ta o sa te ia in brate, cu hainele cu care-i pusa in mormant, si iti va zice :
– Dragul tatei, credeti in acestia, ca de la Dumnezeu sunt ! Credeti, ca ei ne-au scos pe noi din iad !
Toti vor fi draci ! Si cei scosi din morminte si cei care vin cu dansii. Luati aminte ! Sa nu credeti in proorocii mincinosi, ca fac minuni cu puterea satanei si pe cei slabi in credinta o sa-i insele. Ei lucreaza cu satana, iar noi suntem cu Hristos ! Atunci ce-ai sa faci, daca incepi a crede de pe acum in vraji, in descantece si in ghicitorii de tot felul ?
Eu umblu prin credinta, nu prin vedere. Asa ne invata Biserica in Simbolul Credintei. N-am nevoie sa vad. Ca zice Hristos :Fericiti cei ce n-au vazut, si au crezut ! ( Ioan 20, 29 ). Asa este.
Acum aproape de sfarsitul lumii vor aparea multi hristosi mincinosi si prooroci mincinosi sa insele lumea.
(…)
Deci, totdeauna sa tineti credinta cu statornicie. Un Domn, o credinta si un Botez. In ceea ce ne-am nascut, in aceea sa murim !”

Parintele Cleopa
SURSA:

Testamentul antiecumenist al Sfântului Teodosie de la Peșterile Kievului (+1074): Nu vă împărtășiți de credinţa latină (papistasa), nu vă lipiţi de obiceiurile lor, fugiţi de părtăşia cu ei, feriţi-vă de toate învăţăturile lor şi să nu suferiţi moravurile lor. Feriţi-vă, fiii mei, de cei strâmbi în credință și de convorbirile cu ei, că s-a umplut pământul nostru de ei.


Testamentul antiecumenist al Sfântului Teodosie de la Peșterile Kievului (+1074):

„Nu vă împărtășiți de credinţa latină, nu vă lipiţi de obiceiurile lor, fugiţi de părtăşia cu ei, feriţi-vă de toate învăţăturile lor şi să nu suferiţi moravurile lor.
Feriţi-vă, fiii mei, de cei strâmbi în credință și de convorbirile cu ei, că s-a umplut pământul nostru de ei. Pe lângă acestea, nu este bine fiule să lauzi altă credință. Cel ce laudă alte credință și-o huleşte pe a sa. Dacă cineva începe să laude atât credinţa sa cât şi o alta, atunci el are două credinţe şi e aproape de erezie. Dar tu fiule, ia aminte la asemenea oameni şi laudă-ţi mereu credinţa ta. Nu fii prietenos cu ei, ci fugi de ei şi te nevoieşte în credinţa ta prin faptele cele bune.
Fiule, chiar de va trebui să mori pentru credinţa noastră sfântă, mergi la moarte cu îndrăzneală. Aşa au murit Sfinţii pentru credinţă, iar acum trăiesc întru Hristos. Iar tu fiule, dacă vezi oameni de alte credinţe sfădindu-se cu cei credincioşi şi încercând să-i abată de la credinţa cea dreaptă prin înşelare, ajută-l pe cel ortodox. În acest fel, e ca şi cum ai salva o oaie din gura leului. Dar dacă păstrezi tăcerea şi-l laşi fără de ajutor, e ca şi cum ai lua de la Hristos un suflet răscumpărat și l-ai vinde Satanei. Dacă ţi se împotriveşte cineva zicând: „credinţa ta şi a mea sunt de la Dumnezeu”, atunci să răspunzi aşa fiule: „Vai ţie celui strâmb în credinţă! Ori crezi că și Dumnezeu este de două credințe!
Dar voi (latinii), care lepădați predania apostolică a Sfinților Părinți, ați primit o credință greșită și stricată, plină de nimicire. De aceea sunteți lepădați de noi. Pentru aceasta nu este drept ca să slujiți cu noi și să vă apropiați cu noi de Sfintele Taine, nici să veniți voi la Tainele noastre, nici noi la ale voastre, pentru că sunteți morți și aduceți o jertfă moartă, în timp ce noi aducem Dumnezeului Celui viu jertfa cea curată și desăvârșită spre moștenirea vieții celei veșnice.”

Daca prin 1000 si un pic , pe vremea Sfantului Teodosie se umpluse pamantul de ei… acum ”dau pe afara” …

sursa

Iconomia şi acrivia în relaţiile cu ereticii în învăţătura Sf. Teodor Studitul

Sf. Teodor Studitul ne-a lăsat o operă deosebit de folositoare mai ales pentru timpul nostru, când apar noi şi noi răstălmăciri şi interpretări personale ale modului în care trebuie dusă lupta împotriva eresului ecumenist. Fiind implicat mai întâi în controversa micheiană (sinodul preacurvar), iar mai apoi în lupta cu iconoclasmul, Sf. Teodor a scris o mulţime de scrisori către clerici, mireni şi monahi, în care descrie cu exemple concrete atitudinea pe care creştinii ortodocşi ar trebui să o aibă faţă de eretici şi faţă de cei ce sunt în comuniune cu aceştia.

Remarcăm că Sf. Teodor Studitul (†826) a întrerupt comuniunea cu arhiereii eretici într-o perioadă în care încă nu exista un canon 15 al Sinodului I-II (emis abia în 861), de aceea practica întreruperii comuniunii trebuie privită mai larg decât acest canon, care nu epuizează subiectul şi nici nu avea scopul de a-l epuiza.

De asemenea e foarte important să atragem atenţia că ereticii despre care vorbeşte Sf. Teodor în epistolele sale nu fusese condamnaţi de vreun sinod ortodox la acea vreme. Spunem asta în contextul în care astăzi circulă pe larg o învăţătură periculoasă, conform căreia ereticii necondamnaţi ar fi ierarhi canonici atâta timp cât nu sunt condamnaţi de un sinod ortodox, iar comuniunea cu aceştia nu ar primejdui mântuirea noastră.

Vă invităm să urmăriţi o selecţie de fragmente din scrisorile Sf. Teodor Studitul cu privire la subiectele de mare actualitate în ceea ce priveşte lupta împotriva ecumenismului, pentru a cunoaşte adevărata atitudine patristică pe care ar trebui să o avem.

  • Nu trebuie pomeniţi minciuno-învăţătorii care au participat la sinodul eretic şi cei de un cuget cu acesta

„Dar când necurăţia ereticească s-a arătat deschis în timpul soborului, se cuvine şi precauţiei tale, împreună cu toţi ortodocşii, să vorbeşti cu îndrăzneală, neavând comuniune cu minciuno-învăţătorii şi nepomenind pe nimeni din cei ce au participat la sinodul preacurvar sau pe cei de un cuget cu el.” [Epistola 39. Către egumenul Teofil]

  • Împărtășirea cu ereticii din iconomie este lepădare de adevăr

„În îndreptăţirea pe care a scris-o Maximin şi pe care însuşi Atanasie a citit-o, Maximin spune că el se împărtăşea, dar nu avea comuniune, şi că asta e o iconomie ce nu conţine lepădare de adevăr, chiar dacă acesta nu este respectat întocmai. […] Ah, cât de dreaptă este nedumerirea sfinţintului nostru arhiereu şi a întregii mulţimi de mărturisitori! Dacă asta nu este comuniune şi lepădare, atunci ce folos este din osteneala şi nevoinţa lor, vărsarea de sânge şi suferinţele lor? Pentru ce el însuşi e caterisit? Pentru ce părăseşte mănăstirea? Pentru ce este îndepărtat de la săvârşirea celor sfinte? Ah, voi spune iarăşi, dumnezeiască nedumerire! „Ţinând nedreptatea drept adevăr” (Rom 1:18) el crede că şi părinţii procedau ca şi dânsul.” [Epistola 25(213). Către egumenul Nichita]

  • Episcopii eretici sunt pseudo-episcopi

„Ce creştin a auzit vreodată de nebuneştile şi nelegiuitele fapte ce au fost săvârşite de necinstiţii preacurvari, care numai se numesc episcopi, iar de fapt sunt pângăritori desăvârşiţi după judecata apostolilor şi a părinţilor, chiar dacă să nu luăm în seamă eresul? […] Două sute şaizeci şi şase de lovituri şi apoi, aşteptând puţin, încă patru sute de lovituri cu biciul pe spate… Asta a făcut nobilul arhiepiscop, iar mai bine zis minciuno-episcopul de Tesalonic.” [Epistola 51. Către fiul Naucratie]

  • Ereticii se despart pe ei înşişi de trupul lui Hristos

„Nu a lăsat Domnul până în sfârşit Biserica Sa, ci a arătat că ea are în sine putere, făcându-i pe fraţii noştri din apus să dea pe faţă nebunia celor de aici şi să-i lumineze pe cei ce luptă în întunericul ereziei. Şi totuşi aceşti îndărătnici s-au ferit de a-şi deschide ochii inimii. Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: ei s-au despărţit pe sine de trupul lui Hristos, de tronul preaînalt, pe care Hristos a aşezat cheile credinţei, pe care, după făgăduinţa Celui nemincinos, nu au biruit-o şi nu o vor birui până în sfârşitul veacului porţile iadului, adică gura ereticilor (Mt. 16:18).” [Epistola 63(122). Către fiul Naucratie]

  • Cel ce pomeneşte pe ereziarh nu poate fi ortodox

„Tu îmi spui că te temi să-i spui preotului tău să nu mai pomenească pe ereziarh. Ce să-ţi răspund la asta? Eu nu-l îndreptăţesc: dacă comuniunea prin simpla pomenire pricinuieşte necurăţie, atunci cel ce pomeneşte pe ereziarh nu poate fi ortodox.” [Epistola 58. Către soţia unui spătar numită Mahara]

  • Ereticii îi prigoneau pe ortodocşi pentru a fi pomeniţi ca episcopi

„Şi pentru ce a fost această schingiuire? Pentru a-l sili pe ascetul lui Hristos să-l pomenească pe el ca episcop.” [Epistola 51. Către fiul Naucratie]

Călugării care le dau mirenilor exemplu de comuniune cu ereticii vor purta răspundere pentru pierzania acestora
„Sarcina monahului este să nu admită nici cea mai mică inovaţie în Evanghelie, astfel încât în caz contrar, dându-le mirenilor exemplu de erezie şi comuniune cu ereticii, să nu poarte responsabilitatea pentru pierzania lor.” [Epistola 39. Către egumenul Teofil]

  • Relaţia cu preoţii ortodocşi ce din frică pomenesc episcopi eretici

„Despre preotul ortodox, care de frica prigoanei îl pomeneşte pe episcopul eretic, ţi-am mai răspuns anterior şi voi spune iarăşi: dacă el nu slujeşte împreună cu ereticul şi nu are comuniune cu astfel de oameni, atunci trebuie primit în obşte la psalmodiere, la binecuvântarea bucatelor, şi acestea din iconomie, dar nu şi la Dumnezeiasca Împărtăşanie.” [Epistola 40. Către fiul Naucratie]

Hirotoniile episcopului aflat în comuniune cu ereticii devin valabile abia dacă el se leapădă de această comuniune
„Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine că sunt înstrăinaţi de preoţie cei ce acum sunt hirotoniţi de episcopul ce s-a dovedit a fi eretic, chiar dacă acesta spune că sinodul a fost rău şi noi am pierit. Căci de ce el, recunoscând asta, nu fuge de pierzanie, ferindu-se de erezie, pentru a fi episcop al lui Dumnezeu? Atunci şi hirotoniile sale vor fi primite îndată. Sau de ce, în timp ce domneşte erezia, egumenul a trimis fraţii la hirotonie ereticească?

Aşadar, dacă cel ce a hirotonit s-ar îndrepta, li s-ar îngădui lor îndată să săvârşească cele sfinte; dar întrucât el se află în erezie, pomenind pe eretic, atunci chiar dacă ar şi spune că are un cuget sănătos, nu se poate ca cei hirotoniţi de el să fie adevăraţi slujitori ai Domnului.” [Epistola 40. Către fiul Naucratie]

  • Comuniunea cu erezia este vătămătoare de suflet

„Comuniunea cu ereticii nu este pâine comună, ci otravă, care nu vatămă trupul, ci înnegreşte şi întunecă sufletul.” [Epistola 24(83). Către fiul Ignatie]

„Să intri singur în comuniune cu ereticii este o lucrare de bună voie, iar dacă cineva a făcut asta din frică –aceasta fiind întrebarea ta – nici în acest caz el nu poate avea îndreptăţire. Căci spus este: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul” (Mt. 10:28), ci temeţi-vă de Dumnezeu, Care poate şi trupul, şi sufletul să-l arunce în gheena focului veşnic. Aţi auzit? Cu adevărat întreaga lume nu este vrednică de un suflet care se păzeşte pe sine a nu fi părtaş nici la comuniunea eretică, nici la toată răutatea.” [Epistola 32(91). Către fiul Taleleu]

„Mulţumim lui Dumnezeu că şi voi, sfinţilor părinţi, aţi rămas neclintiţi în furtuna ereziei iconoclaste, nefiind atraşi de comuniunea vătămătoare de suflet cu ea, ci alergând aţi căpătat preafericita cunună a prigoanei, care cu adevărat este vrednică de virtutea voastră şi a învederat nevoinţele ascetice pe care le-aţi săvârşit în trecut.” [Epistola 70(258). Către monahii Avolie şi Ioan]

„Unii au suferit un naufragiu deplin în ale credinţei; alţii, chiar dacă nu s-au dus la fund prin cuget, totuşi pier prin comuniunea cu erezia.” [Epistola 15(74). Către Patriarhul Ierusalimului]

  • Comuniunea cu erezia este despărţire de Hristos

„În aceste condiţii oricine se împărtăşeşte sau participă la pâinea veninoasă, oare nu este un lepădat de Hristos, un apostat, un necurat, dacă nu se va întoarce prin pocăinţă?” [Epistola 25(213). Către egumenul Nichita]

„Vă rog, păziţi-vă pe voi înşivă de erezia pierzătoare de suflet, comuniunea cu care este despărţire de Hristos.” [Epistola 60(119). Către fecioare]

„Această erezie trebuie evitată sub orice chip, întrucât comuniunea cu ea ne desparte de Hristos.” [Epistola 161(349). Către monahii]

„Eu am auzit că tu, iubite frate, nu i-ai lăsat pe cei ce au trădat credinţa să te atragă în comuniunea cu ereticii şi astfel l-a proslăvit pe Dumnezeu. Depărtându-te de comuniunea care desparte de Dumnezeu, cu toate că ereticii erau în demnitatea de învăţători, tu te-ai ascuns, trăind împreună cu lucrătorii în munţi şi peşteri, preferând mai bine să suferi chinuri şi necazuri, decât să renunţi la viaţa veşnică pentru plăcere vremelnică, şi acum ai drept povăţuitor şi învăţător pe Hristos Dumnezeul nostru, pentru Care şi suferim.” [Epistola 219(407). Către monahul Arcadie]

„Şi să te păzească Domnul până la sfârşit nebiruită, în afara comuniunii cu ereticii care desparte de Dumnezeu, fiind tu întru toate slăvită şi înţeleaptă.” [Epistola 224(412). Către o altă patricie]

„Eu i-am adus lui Dumnezeu o mare mulţumire pentru faptul că mirenii, în rând cu monahii, se străduie să fie bineplăcuţi Domnului, ferindu-se de bezna ereziei. Într-adevăr, frate, aceasta e beznă şi cursă a diavolului. Pe cel ce nimereşte în această cursă, comuniunea cu ereticii îl desparte de Hristos şi îl alungă departe de turma Domnului.” [Epistola 245(433). Curatorului Constantin]

„În aceste zile, când nu doar femeile de felul tău şi cele tunse în monahism, ci aproape toţi monahii şi egumenii Bizanţului sunt ademeniţi, tu cu puţini alţii ai preferat să suferi pentru Hristos, dar să nu intri în comuniune cu ereticii, care desparte de Hristos. Căci oricine intră într-o astfel de comuniune, se desparte de Hristos, asemenea lui Iuda, şi devine împreună părtaş cu cei ce L-au dat pe Hristos la răstignire.” [Epistola 256(444). Către egumenă]

  • Împărtăşania ereticilor înstrăinează de Dumnezeu

„Dar dacă el iarăşi se fereşte de Euharistie pe motiv de erezie, aşa e corect. Căci împărtăşania unui eretic sau a unui vădit osândit pentru viaţa sa te înstrăinează de Dumnezeu şi te dă în mâinile diavolului.” [Epistola 58. Către Spataria, numită Mahara]

  • Pâinea ereticilor nu este trupul lui Hristos. Cine poate fi inclus în pomelnice.

„Dacă cel ce a avut mai înainte comuniune cu erezia din frică omenească se va pocăi în pragul morţii, primind, spre exemplu, o epitimie din partea cuiva şi, în acest fel, va intra în comuniune cu ortodocşii şi va muri în această stare, atunci e firesc să-l aşezi în pomelnicele ortodocşilor, căci Bunul Dumnezeul nostru, după marea sa iubire de oameni, îl primeşte pe cel ce se pocăieşte chiar şi în ceasul cel mai de pe urmă şi aşa îl judecă. De aceea, dacă aşa a fost, atunci nu se interzice a se săvârşi Liturghie pentru el înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă nu a fost nimic de acest fel, ci, aflându-se în comuniune cu erezia, el nu a reuşit să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului – întrucât pâinea ereticilor nu este trupul lui Hristos – atunci nu putem îndrăzni a-l pomeni la Liturghie. Căci cele dumnezeieşti nu pot fi luate în glumă şi cel ce se roagă pentru acesta să nu audă: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iac. 4:3).” [Epistola 69(257). Către fiul Dorotei]

Graniţele canonice pe timp de erezie nu sunt ca pe timp de pace
„Întrebare: Despre presbiterii hirotoniţi fără înştiinţare la Roma, Neapol şi Longobardia şi eliberaţi: putem să-i primim pe aceştia şi să avem comuniune cu ei, să luăm masa împreună şi să ne rugăm împreună?

Răspuns: Pe timp de erezie, după trebuinţă, nu este totul neapărat conform regulilor stabilite pe timp de pace. Astfel vedem că au procedat şi preafericitul Atanasie şi sfântul Eusebiu, care ambii săvârşeau hirotonii asupra persoanelor din afara regiunii lor. Şi acum vedem că acelaşi lucru se săvârşeşte şi în vremea ereziei actuale.” [Epistola 87(275). Către monahul Metodie]

  • În ce caz ne putem împărtăşi la un episcop ortodox ce nu a întrerupt comuniunea cu ereticii*

„Dacă episcopul nu s-a aflat la sinodul preacurvar și îl numește adunătură mincinoasă, dar îl pomenește pe mitropolitul său care s-a aflat în acel sinod, dacă se cuvine deci să avem comuniune cu un preot al unui astfel de episcop ortodox? La aceasta am răspuns şi în altă scrisoare, către Evodie, că se cuvine, din iconomie, numai dacă el nu a slujit împreună cu ereticii. Căci când episcopul ce se pomeneşte este ortodox, nimic nu înseamnă dacă el pomeneşte din frică pe mitropolitului său eretic.” [Epistola 49. Către fiul Naucratie]

*Nota redacţiei: Aşadar, condiţiile pe care trebuie să le întrunească episcopul descris în această scrisoare sunt următoarele:

  • Să mărturisească ortodox.
  • Să nu fi participat la sinoade tâlhăreşti.
  • Să nu conslujească cu ereticii.

Să pomenească pe mai-marele său din frică (opozanţii sinodului preacurvar fiind atunci prigoniţi de puterea imperială).

Din păcate unii speculează pe acest fragment, insinuând că Sf. Teodor se referă aici la cazurile unor episcopi cum ar fi ÎPS Serafim de Pireu sau PS Longhin de Bănceni. Din păcate constatăm că nu este cazul, căci aceşti episcopi au conslujit de multe ori cu ecumeniştii, iar continuarea comuniunii cu ecumeniştii şi-o motivează prin iconomie, iar nu printr-o oarecare frică de prigoană. Iar o astfel de iconomie nu este admisibilă, după cum arată Sf. Teodor şi alţi Sfinţi Părinţi.

Epistole selectate de pe: Преподобный Феодор Студит. Послания.

Sursa

Traducere: lumea-ortodoxă.ro

Diferite întâmplări minunate ce demonstrează adevărul Credinței Ortodoxe fata de papism

a) Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la Mănăstirea Kantaras – Cipru

Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care astăzi se află sub ocupaţie turcească. La această mănăstire au venit doi monahi, Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răspândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor şi alţi monahi.
Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Arhiepiscopul catolic al francilor l-a alungat pe arhiepiscopul ortodox grec şi a preluat el conducerea Bisericii locale. Auzind de faima Mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa monahilor. Virtuoşii părinţi i-au întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folosesc azimă la Sfânta Împărtăşanie, iar aceştia le-au răspuns că aceasta este tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.
În cele din urmă, i-au dus pe toţi în Lefcosia, în faţa arhiepiscopului papistaş, spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”. Şi acolo părinţii, fără ezitare, au explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să ezite, papistaşul i-a condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca, înainte de execuţie, să îi chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizonieri, perioadă în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chipuri greu de imaginat. La sfârşit au fost ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-au ars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă şi slava sfinţilor lui Dumnezeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii lor, din anul 1231.

b) Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox

În după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb, purtând două legături de lumânări în mâini, de câte 33 de bucăţi, intră singur în lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini buchete de lumânări. Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de deasupra Mormântului. La un moment dat, în chip minunat, bumbacul se aprinde. Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă nu frige, nu degajă căldură şi, de aceea, poate fi atinsă fără a genera arsuri.
De la această flacără, Patriarhul aprinde cele două mănunchiuri de lumânări, iese afară şi împarte lumina credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii şi chiar confesiuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culminant. După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină circulă prin toată Biserica Învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bucurie frenetică şi Îi dau slavă lui Hristos pentru trimiterea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă peste veacuri, a Învierii Lui, precum şi o confirmare a adevărului credinţei ortodoxe.
În vechime au încercat şi conducătorii altor „biserici” să o primească, dar nu s-au putut învrednici, deoarece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care El Însuşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune confirmă autenticitatea ei faţă de celelalte.
La intrarea în Biserica Învierii există printre celelalte coloane una crăpată. Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cuceriseră atunci Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a primi el Sfânta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos din biserică şi-au închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi, şi se ruga. Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântului Mormânt şi se ruga cu ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. În cele din urmă, minunea s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din coloana lângă care stătea patriarhul ortodox şi căruia i-a aprins lumânările. Degeaba a mai aşteptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi învăţături eretice, pentru că nu a primit nimic. Pe vremea aceea, patriarh al Ierusalimului era Sofronie al IV-lea. Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret din vecinătate a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât în grabă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea adevărată. L-au prins îndată cei de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc, pentru a nu-i mai „sminti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipă cununa muceniciei, iar acum trăieşte viaţa cea veşnică în rai.
Cunoaştem, de asemenea, mai multe cazuri recente de evrei convertiţi la ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau compatrioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a venit…!”

1

c) O catolică se botează în credinţa ortodoxă

În Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine.
Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui. În 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutraki din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în această peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi îngropat aici.
Într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău…? Atunci ea l-a întrebat:
„Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m-a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică…?»”

Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. În semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire, a scris şi următoarele rânduri:

„Înainte de a mă boteza, credeam şi citeam despre Hristos, dar, după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos!

d) În Biserica Ortodoxă, aghiasma rămâne nestricată

În afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe care le-a instituit Hristos pe parcursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a lungul veacurilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh. O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă mai restrânsă.
Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afundarea Sfintei Cruci în apă, aceasta se sfinţeşte. Adică devine nestricată, nu se mai alterează, indiferent de câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.
Atunci când se hotărăsc să construiască o casă nouă, mulţi dintre creştini obişnuiesc să îngroape într-un colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu aghiasmă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea anilor. Un astfel de eveniment a avut loc în satul Panourghias din regiunea Fochida. La 25 de ani după ce o zidise, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid pentru a face o fereastră nouă. În acel zid fusese pusă sticla de aghiasmă de la ridicarea casei, pe care săteanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat că apa era cristalină, bună de băut, fără niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi fost abia pusă, de la cel mai curat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită, cred că n-ar fi rezistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani!
Au şi catolicii în bisericile lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în ea sare. Acest lucru este scris şi în catehismele lor oficiale!
Anafura se oferă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei Împărtăşanii. Ea provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pregătirea Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate observa inscripţia Iisus Hristos biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele mărunte, pe care preotul le sfinţeşte prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o scurtă rugăciune de binecuvântare, în momentul în care la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţită, care însă nu are aceeaşi valoare sfinţitoare cu Sfânta Împărtăşanie.
Cu toate acestea, s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa cum se întâmplă cu pâinea normală!

e) Ouăle de Paşti

În Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântării tuturor roadelor pământului, în special după perioadele mari de post şi la sărbătorile mari. În Molitfelnic sunt rânduite diferite rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6 august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.
Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spune următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită”.
Ceea ce este uimitor e faptul că uneori aceste ouă, pe care episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti, rămân nealterate o mare perioadă de timp, în unele cazuri chiar până în anul următor, aşa cum am constatat noi aici la mănăstire. În timp ce ouăle fierte obişnuite nu rezistă, în afara frigiderului, nici măcar zece zile.

f) Creşterea aluatului în ziua Înălţării Sfintei Cruci

Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconostasul pe care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua Înălţării, la 14 septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pentru pregătirea prescurilor.
La mănăstirea noastră, eclesiarhul pregăteşte acest aluat şi-l pune sub măsuţa rotundă, pe care preotul aduce Sfânta Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc. După slujbă, se poate observa cum aluatul creşte foarte mult, fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii.
În alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ramurile de busuioc ce au împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl pregătesc pentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă acest obicei pe tot parcursul anului. În acelaşi timp cântă troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta…!” Ceea ce este minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!

g) Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia

În oraşul Kymi, din Evvia, se organizează în fiecare an o mare procesiune religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului Serafim. În urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaştele acestui sfânt, întreaga regiune a fost salvată de invazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de a fi compromise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată noaptea, Sfânta Liturghie şi, din nou, procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au îndreptat spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuitorii oraşului.

h) Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie (Patra) are în interiorul lui semnul Sfintei Cruci

În urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Peloponez, un părinte duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare, a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. În cele din urmă, consiliul parohial a hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el, spre binecuvântare, către toţi locuitorii parohiei.

i) Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo

Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu i S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul religios al poporului evreu. Prima dată i S-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina! Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări. Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei. Şi dacă spargi piatra, la interior rugul este reprezentat, ca o miniatură. Când beduinii întâlnesc turişti care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri astfel de pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!
Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii mănăstirii, se poate vedea rugul acela viu şi crescând, în vreme ce aceeaşi specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot felul de arbuşti şi plante asemănătoare.

j) Peştele somn din râul Iordan

În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi, dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc – peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă. Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului. Prin urmare, este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.

1

k) Mergeţi la ortodocşi…!

În vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la misiunea apostolică din Kolwezi – Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc, Gheorghe, stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a venit la noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care, din păcate, erau demonizaţi. Împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva despre viaţa şi suferinţa ei.
Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul statului Congo. Era de religie musulmană. Într-o zi, copiii ei s-au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i vindece. În urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi demonizaţi. Îndurerată, femeia a apelat apoi la ajutorul hogelui, responsabilul geamiei. Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor specifice, dar n-a reuşit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci, disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să citească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus următoarele:

– Noi nu putem să scoatem demonii din oameni. Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mergeţi la Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest fel de boli.

– Şi unde se află Biserica lor?

– Vei lua trenul şi vei merge în nordul statului, în oraşul Kolwezi. Acolo este centrul lor.
Şi, într-adevăr, după multe osteneli, această mamă chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate acestea. Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul lor, arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe slujbe, copiii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile demonilor.
Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-a mai făcut femeia aceea după vindecarea copiilor ei. A rămas acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu…

l) Un vizitator nocturn tulbură casa…

Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul statului Congo, dar, în acelaşi timp, lucra şi ca funcţionar la birourile Căii Ferate. În timpul săptămânii mergea la birou, iar duminica şi la sărbătorile mari slujea în biserică. Peste doi ani va ieşi la pensie şi se va putea dedica exclusiv slujirii Bisericii lui Hristos. Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:
Superiorul său de la serviciu, pe nume Marcel, botezat catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Sefora, care era logodită. În multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă intra înăuntru. Cu o voce furioasă şi sălbatică îi striga: „Ridică-te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat, pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fiecare seară. Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului său că ar fi bine să apeleze, pentru această problemă, la unul dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la biserica lor şi a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot ortodox şi de prieten.
Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, alte rugăciuni de exorcizare şi a stropit-o cu aghiasmă. Apoi i-a spus să meargă fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea seară liniştită, fără să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria rugăciunii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.

m) Idolul magic s-a lipit de mâna lui

Părintele Iosif din Lububasi ne-a istorisit un alt caz tragic şi grăitor, petrecut în Kinshasa, capitala statului Congo.
Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-catolică. Pe atunci, şi el şi toată familia lui erau catolici.
Paroh la acea biserică era un preot venit din Belgia, care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul său personal, să atragă mulţi africani la catolicism. Vizavi însă de biserică, locuia un vrăjitor. În fiecare zi, în special la orele la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată din tobele lui, să strângă mulţimea de curioşi şi să-şi facă ritualurile lui magice. Punea mici idoli de lemn să danseze, pe oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel slujbele din biserică în mod intenţionat.
Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a luat în seamă. Într-o după-amiază, scos din sărite de circul demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar, ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din carne. Au trecut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit să-mi fac treaba mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deranja!” Atunci preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a poruncit figurinei idoleşti să se dezlipească de palma papistaşului. După ce a scăpat din această încercare, catolicul a renunţat la experienţa lui misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!
Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „prietenii” noştri ecumenişti că nu mai există harul Sfântului Duh în biserica papei, care nu mai este în stare să alunge demonii. Aşadar, nu mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!

n) Tu… să mă alungi de aici… măi, Capucinule?

Vrednicul de pomenire părintele Cosma, misionar timp de 11 ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în biserica papală.
Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. Într-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. În schimb, a vorbit cu părinţii lui şi le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot să citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-l pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu… să mă alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! Îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.

o) Alungaţi-l pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?

În revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna decembrie a anului 1966, citim următoarele: „Ziua de 20 octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalonia, s-a prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi din toate colţurile Greciei.
Din păcate, liturghia arhierească, la care au participat cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa impertinentă a unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele sfântului, lângă cântăreţii de la strană. Acest lucru a generat tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La sfârşitul slujbei, a avut loc o scenă la care puţini s-au aşteptat. În momentul în care treceau arhiereii, o femeie demonizată din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe capucinul ăsta aici…? Daţi-l afară! Daţi-l afară! Din cauza lui nu face sfântul nicio minune!” Şi, într-adevăr, anul acela nu avusese loc nicio minune.

p) Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…

Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a început să urle din ea şi să o agite zicând: „Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul…! De aceea nu a făcut minuni sfântul în acest an”.
În acelaşi timp, a fost adusă în biserică o altă femeie demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Patra, ca să se închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a strigat: „Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!”
Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să distrugem sfintele moaşte…!” Iar demonul i-a răspuns: „Nu, nu le distrugeţi! Ah, ce mă doare…! De ce spun acestea…! Mă chinuieşte mult Sfântul Andrei, de vorbeşte gura fără mine…! Nu e bine să spun asta…! Au, mă arde…!”
La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.

q) Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea necreată

Prin harul Sfântului Duh, care lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin conştiincios – şi mai ales monahul – se poate curăţa progresiv de patimile sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească, aceea a vederii luminii celei necreate. Această stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos, ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi s-a unit în chip tainic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă Treime şi se găseşte deja în slava raiului.
Această lumină este imaterială şi se identifică cu prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca Lumină pe muntele Taborului, descoperindu-Şi Dumnezeirea faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pentru păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă este voia Domnului, va primi şi acest dar desăvârşit, atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin pregătit pentru acest har. În acea stare, Dumnezeu copleşeşte sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. În timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii practic încetează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de contemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dumnezeu este egală cu contemplarea luminii celei necreate.
După cum se ştie, creştinii catolici şi, în special, monahii lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că nu mai există înlăuntrul lor Duhul lui Dumnezeu, ci duhul înşelării.
Problema luminii celei necreate este foarte complexă în biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări apologetice referitoare la vederea luminii celei necreate, fiind el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria, venit din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune contemplativă a monahilor de aici, a început să ironizeze trăirea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sânul monahismului athonit.
Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul controverselor legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală a adoptat învăţăturile eretice ale lui Varlaam şi de aceea îl urăşte de moarte pe Sfântul Grigorie Palama, care le dă peste cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă învăţăturile lui şi nu-l recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el este propovăduitor al harului şi exemplu, inspirat de Dumnezeu, pentru orice monah.
De atunci, aşadar, biserica papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin reprezentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit, afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-l mai poate îndumnezei pe om, care este şi el, la rândul lui, creatura lui Dumnezeu. De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie că aceasta nu ar putea fi decât lucrarea proniei dumnezeieşti. Nu se pot sprijini pe relaţiile externe sau pe declaraţiile politice, ci doar pe smerirea reprezentanţilor patriarhiei căzute a Romei, care s-ar întoarce la acceptarea, fără compromisuri, a învăţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos, din primele zece secole creştine.
Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături ale Duhului Sfânt.
Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele ascetice şi contemplarea luminii celei necreate. Şi iată ce scrie în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt armele ce te ajută: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea neîncetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii tale…”. În Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti, generate de vizitele repetate ale dumnezeieştii lumini: „Totul este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se despart. Lumina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează mintea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repeziciune, care vin şi se pleacă, unificând întreaga existenţă….Timpul parcă îşi pierde consistenţa sau devine veşnicie.”
Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul XX, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea monahului Chiril Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. În fragmentul referitor la „luminarea primită prin dumnezeiasca lumină necreată”, iată ce relatează: „Când omul ajunge la curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii, adică a rugăciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dumnezeieşti. În funcţie de gradul de purificare, urmează şi arătarea luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în linişte, fără nicio grijă exterioară, este înconjurat de lumina cea cerească. Atunci i se deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa cum i le descoperă Dumnezeu…” (din cartea Monahismul isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).
Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa – Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici, cei mai mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la chilia Panagouda. În legătură cu lumina cea necreată, care a inundat chilia sa, a povestit următoarele: „Odată, în timp ce spuneam rugăciunea minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o mare bucurie. Am continuat să spun rugăciunea şi, deodată, chilia mea s-a umplut de lumină. Era o lumină albă, cu o uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa de puternică! Mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, aşa cum este lumina lunii, atunci când este lună plină. Am văzut acea lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-a retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi mai puteam găsi consolare sau bucurie în nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare superioară într-una mult mai jos. Mă vedeam pe mine însumi ca pe un animal oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest sentiment îl uitasem aproape complet, dar mi l-am adus aminte alaltăieri, când am discutat cu un avocat evlavios, care practica şi el rugăciunea minţii, deoarece trăise aceeaşi experienţă…” (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004, pp. 199-200).

r) Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkyra

Sfântul Spiridon, pe care-l prăznuim în Biserică la 12 decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în secolul al IV-lea. Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a fost învrednicit de Dumnezeu să devină, din păstor de oi, păstor de oameni în oraşul Trimitunda. După o viaţă uimitoare, presărată cu nenumărate minuni, a trecut la Domnul în anul 348, la vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte întregi şi nestricate i-a determinat pe împăraţii bizantini să le aducă la Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor, preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului iconomah Teofil (842), şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui, într-o perioadă tulburată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce transportă acolo, el le spunea că vine din Constantinopol, refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.
Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite invazii, epidemii sau alte catastrofe. În anul 1594 au fost aşezate definitiv în biserica unde se pot vedea şi astăzi. Această biserică fusese construită şi sfinţită în anul 1589.
O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obişnuiesc, până în zilele noastre, să sărbătorească la 11 august acest eveniment.
Doi ani mai târziu, insula a fost ocupată de veneţieni. Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată săvârşi liturghia (missa) preoţii care îl însoţeau.
Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credinţă, a celor care folosesc, în misa lor, azima?
El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să renunţe la o astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat convins, deoarece, la sfatul teologului care-l însoţea, urmărea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând această îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a aruncat o făclie în depozitul de praf de puşcă aflat în apropierea comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, locuite de soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit – peste 900 de persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amiralul lor, care şi-a găsit sfârşitul strangulat între două bârne grele, care i-au căzut pe gât. În acelaşi timp, teologul latin a fost găsit strivit sub dărâmături.
Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravieţuit şi a mărturisit că, în acea noapte, l-a văzut pe Sfântul Spiridon intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună cine este. În loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi, în chip minunat, l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându-l în picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul oraşului.
În aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei sale a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa bisericii sfântului şi îndreptându-se spre depozitul de muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.
Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-l reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în noaptea de 12 noiembrie 1718.
Cum, aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-au părăsit.

s) Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos mirositoare – Sfântul mucenic Ahmed

În fiecare an, la 3 mai, Biserica îl prăznuieşte pe sfântul nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se ocupa cu contabilitatea şi, înainte de a fi botezat, îl chema Pat Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă. Cea din urmă se ducea adeseori la biserică, iar la întoarcere îi aducea celei tinere anafură.
După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed, acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.
Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. Într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat în haine creştine şi s-a dus la biserica patriarhală să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul Hristos, cunoscând adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.
În timp ce preotul păşea spre Sfântul Altar, după ieşirea cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi părea că nu mai atinge podeaua cu picioarele. Apoi a observat că, atunci când patriarhul binecuvânta mulţimea, din degetele sale ieşeau raze luminoase care străluceau peste capetele credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne minunate.
A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patriarhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.

La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au început o discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a venit timpul să urmeze cuvintelor Mântuitorului, Care spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). A stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în lume!” Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul profet Mahomed. Îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai Bisericii noastre Ortodoxe.

t) Anafura şi aghiasma vindecă

Următorul episod l-am aflat de la Nicolae Kabunda, catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din oraşul Kazobalesau. Acest oraş este în sudul statului Congo, aproape de graniţa cu Zambia. În urmă cu doi ani, s-au construit aici de către firma de construcţii a Misiunii Apostolice din Kolwezi o biserică mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.
În anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie. Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.
Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca înainte de moarte, ca să-l consoleze. Nicolae i-a cerut ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spital în Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.
Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în eventualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani, din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină anafură de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”
Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut aghiasma şi a mâncat anafura şi – minune! Încet-încet a început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi a început să mănânce.
Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii mântuire, iertarea păcatelor, vindecare sufletească şi trupească.

u) Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă

Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în regiunea Katanga – Congo. Numele acestuia este Petros Kulianga. Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la un moment dat însărcinată. După trei luni, a mers la doctor pentru un examen de rutină. Acesta a asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare. După puţină vreme, însă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus că, din păcate, fătul a murit în pântecele ei şi că ar trebui operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a început să se certe cu doctorul şi, în cele din urmă, a fugit acasă.
Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului, Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din candela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.
Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar femeia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă la operaţie. S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâmplate. Acela a rămas uimit de acest deznodământ incredibil. În mod normal ar fi urmat o septicemie generalizată şi femeia ar fi murit cu siguranţă. I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece ceea ce ţi s-a întâmplat ţie nu poate fi decât o minune. Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare…”

v) Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman

La 18 noiembrie 1750, în oraşul Paramythia din Epir a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.
Într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei Musa, care răspundea de acea regiune, împreună cu ostaşii lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci au căzut asupra surorii lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în aplicare planul lor animalic. Anastasie şi-a dat seama de pericol şi cu vorbe meşteşugite i-a făcut să se răzgândească. Le-a spuse că acest abuz ar putea genera o revoltă generalizată din partea localnicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa. Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde acuzaţiilor. În faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox. Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până când se va gândi prin ce metode să-l facă să se răzgândească. Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa. Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-a răspuns cu curaj: „Eu am bunuri mult mai de preţ în ceruri, care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile voastre stricăcioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca să nu pierd darurile Împăratului Ceresc, darurile lui Hristos”. Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi moartea?”

Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la întrebările care-l frământau, s-a dus pe ascuns noaptea la închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune. Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şezând de-a dreapta şi de-a stânga creştinului. Neputând suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul lui Hristos le-a făcut semn tinerilor să plece şi fiul paşei a reuşit să se apropie. L-a întrebat:

– Cine erau cei doi tineri luminoşi?

– Erau îngeri, păzitorii creştinilor.

– Au şi musulmanii astfel de păzitori?

– Noi, creştinii, primim la botez câte un înger care ne păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi, dacă suntem vrednici, îl duce în rai. În vreme ce voi şi toţi ceilalţi necreştini primiţi doar un înger, pentru fiecare neam în parte.

– De ce voi, creştinii, dispreţuiţi toate bunurile acestei lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?

– Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi vis.

În sufletul tânărului musulman, harul Sfântului Duh a început să lucreze repede. A îngenuncheat în faţa creştinului şi l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus:
„Această harismă nu o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul har şi va lucra în interesul sufletului tău”.
Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii nu îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra sfintelor moaşte şi Îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru sfântul care se descoperise între ei. În noaptea următoare, mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-l şi zicându-i să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus şi, a doua zi, credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire din apropiere. După câţiva ani, au fost scoase şi puse la loc de cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.
Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi posomorât. Îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.
Într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a trimis în schimb pe fiul lui. Înainte de a pleca în această călătorie, acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a închinat la moaştele mucenicului, rugându-l cu lacrimi să îl ajute. În acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fi trist, frate! Mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi, după distracţie, au mers toţi să se odihnească. În timp ce dormea, fiul paşei a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a spus: „Scoală-te repede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc şi au plecat mai departe. Au ajuns la un izvor lângă care-i aştepta un ascet. Îngerul Domnului l-a încredinţat ascetului şi i-a spus: „Urmează-l pe acest monah, care te va duce acolo unde-ţi doreşti!” Îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a urmat ascetului. După un drum lung şi obositor, au ajuns la o mănăstire din Peloponez.Vrăjmaşul diavol, însă, a început să-i strecoare tot felul de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de părinţii săi, de viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica mănăstirii şi să se roage. În timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău, copilul meu, pentru bunătăţile trecătoare pe care le-ai părăsit, pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în Împărăţia Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi de la icoana lui Hristos. Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre, strecurate de diavol, şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele vorbesc întotdeauna. „Nu, copilul meu, doar atunci când este nevoie”, a răspuns acela.
După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi au mers în Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia. Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest oraş. L-au botezat şi a primit numele Dimitrie. După puţină vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea închinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.
Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni mucenic al lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie ca monah, până la sfârşitul hărăzit lui de Domnul.
Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor, iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul papistaş Toma D’Aquino vorbea despre demitizarea Noului Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple legende. Închinarea la icoane în biserica papală a fost abandonată practic în momentul proclamării dogmei infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul lucrării lui Hristos pe pământ.

w) Până şi unii musulmani recunosc harul preoţiei clerului ortodox

Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie, în Adrianopol – Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol, unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru curtea sultanului.
Într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. Iacov însă nu mânca mai nimic din cele puse înainte, ci prefera mai mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:

– De ce nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit şi mai ales carnea?

– Pentru că noi, creştinii, în aceste zile postim. Suntem în postul Sfinţilor Apostoli.

Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi, creştinii, într-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” Auzind aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:

– De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevărată?

Atunci turcul a început să-i povestească următoarele: „Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am trăit fericiţi mulţi ani. În urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată averea încercând să o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba. Eram foarte trist şi nu-mi găseam liniştea. Într-o zi a venit la mine un prieten şi mi-a spus: «Încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul creştinilor şi roagă-l să te ajute, pentru că creştinii se închină adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis că nu strică să încerc şi acest lucru şi am mers la Patriarhul Nifon (fost monah al Mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării Româneşti; s-a întors în cele din urmă la mănăstirea de metanie şi a adormit întru Domnul în 1512; pentru sfinţenia vieţii lui, a fost canonizat şi este prăznuit la 11 august). I-am povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obişnuim să-i primim pe cei de altă credinţă, dar, pentru că Stăpânul nostru Hristos ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!(Ioan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».
Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea, ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriarhul a dat poruncă preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă înăuntru pe soţia mea. Noi am rămas afară şi ne uitam din uşă la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi a învăluit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit dintr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a retras din nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mulţumit cu lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi acasă. Dacă nu ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”

(Minunile, mărturie a dreptei credințe; Autor: Părintele Damaschin Grigoriatul, Editura Areopag, Bucureşti, 2012.)