Căile pocăintei


Esti pacatos? Nu deznadajdui! Intra in biserica pentru pocainta. Ai pacatuit? Spune-I lui Dumnezeu: „Am pacatuit!”. E chiar atat de greu sa-ti marturisesti pacatul? Dar daca nu te osandesti singur pe tine,, il vei avea osanditor pe diavol. Grabeste-te si rapeste-i aceasta lucrare; caci, adevarat, lucrarea lui este sa osandeasca. Grabeste-te si stinge pacatul; caci ai un osanditor care nu poate sa taca.

Ai pacatuit? Nu-ti cer nimic altceva decat aceasta: intra in biserica si spune-I cu pocainta lui Dumnezeu: „Am pacatuit”. Fiindca este scris: „Marturiseste-ti tu mai intai pacatele, ca sa poti fi indreptatit” (Isaia 43, 26). Marturiseste-ti pacatul, pentru a fi iertat. Nu e nevoie pentru asta nici de eforturi, nici de multe vorbe, nici de cheltuieli sau ceva asemanator. Un cuvant doar: „Am pacatuit”.

Si de unde stiu, ma vei intreba, ca daca-mi marturisesc pacatul, acesta va fi sters? Iti raspund: in Scriptura il vei gasi atat pe cel care l-a marturisit si i-a fost sters, cat si pe cel care nu l-a marturisit si a fost osandit.

Cain l-a ucis pe fratele sau din invidie. ” Unde este Abel, fratele tau?” l-a intrebat dupa aceea Dumnezeu (Facere 4, 9). Si l-a intrebat nu pentru ca Acela, Care le cunoaste pe toate, nu stia asta, ci pentru ca voia sa-l conduca pe ucigas la pocainta. insa Cain a raspuns: „Nu stiu; nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?” (Facerea 4, 9). „Fie, nu esti paznic; de ce insa ai devenit ucigas? Nu l-ai pazit; de ce insa l-ai omorat? Cum indraznesti sa vorbesti asa? „Glasul sangelui fratelui tau striga spre Mine din pamant”, a zis atunci Dumnezeu (Facerea 4, 10). Si l-a pedepsit imediat, nu atat pentru crima, cat pentru necuviinta lui; caci Dumnezeu mi-l scarbeste atat de mult pe cel care pacatuieste cat pe cel care este necuviincios.

Asadar, deoarece Cain, cu toate ca mai tarziu s-a cait, n-a marturisit el primul pacatul pe care l-a savarsit, de aceea nu si-a aflat iertare. Pedeapsa lui a fost grea:, „Ratacitor vei fi si fugar pe pamant!” (Facerea 4, 12). Dumnezeu nu i-a luat viata, pentru ca adevarul sa nu fie uitat; ci a facut din el lege, ca sa-l citeasca toti oamenii care vor veni dupa el, si in felul acesta nenorocirea lui sa devina pentru altii pricina de filozofie. Si ratacea Cain ca o lege vie, ca un stalp umblator, tacut, dar mai rasunator ca o trambita. „Nimeni sa nu faca ce am facut eu, ca sa nu pateasca la fel”, rosteste in Scriptura. A fost pedepsit pentru necuviinta lui. A fost osandit, intrucat nu si-a marturisit pacatul. Daca-l marturisea, ar fi fost iertat.

Asadar prima cale a pocaintei si a iertarii pacatelor este marturisirea. Si pentru a te incredinta ca asa este, priveste cum un altul, marturisindu-si pacatul, i s-a sters.

Proorocul si imparatul David a cazut intr-un pacat indoit, al adulterului si crimei. A vazut, spune Scriptura, o femeie frumoasa care se imbaia, a dorit-o puternic si in continuare a pacatuit cu ea. Astfel, un prooroc a cazut in adulter, un margaritar a cazut in noroi. Dar nu pricepuse inca pacatul sau; atat de mult il intunecase patima. Caci sufletul este pentru trup ceea ce este carausul pentru car. S-a imbatat carausul? Si carul inainteaza in dezordine. S-a intunecat sufletul de patima? Si trupul se tavaleste prin mocirla.

Ce-a facut asadar David? A savarsit adulter. Nu-si dadea insa seama de raul pe care l-a faptuit, desi se afla aproape la batranetile lui. Batranetile, fireste, nu sunt de folos celui nesarguincios si nesocotitor, si nici tineretea . nu-l poate vatama pe cel ce are ravna pentru virtute. Caci moralitatea nu este plasmuita de varsta, ci este izbanda vointei. Dovada pentru asta este neindoielnic proorocul Daniel, care la varsta de doisprezece ani era deja judecator, iar acei judecatori batrani, la o varsta atat de inaintata, voiau sa pacatuiasca cu evlavioasa Suzana. Nici pe acela nu l-a vatamat tineretea lui, nici lor nu le-a folosit parul alb. Si David, asadar, care a pacatuit la o varsta destul de batrana, nu-si dadea seama de pacatul lui, pentru ca mintea ii era imbatata de patima desfraului.

Iar Dumnezeu ce-a facut? I l-a trimis pe proorocul Natan. Proorocul a venit la prooroc. Asa li se intampla si doctorilor. Cand un doctor se imbolnaveste, are nevoie de un alt doctor. La fel si aici. Un prooroc a pacatuit, alt prooroc a adus leacul. A venit asadar Natan, dar nu l-a cercetat indata ce a intrat la el, nici nu i-a spus: „Nelegiuitule si nerusinatule, care ai cazut in adulter si crima, cum de fiind atat de cinstit de Dumnezeu ai calcat poruncile Lui?”. Natan n-a spus asa ceva, ca sa nu-l faca si mai necuvios; caci pacatosul; cand i se descopera pacatele, este cuprins de necuviinta.’ Ce-i spune, deci? „Intr-o cetate erau doi oameni: unul bogat si altul sarac. Cel bogat avea foarte multe turme si cirezi, iar cel sarac n-avea nimic, in afara de o mielusei mica, pe care o cumparase si pe care a tinut-o si a hranit-o; si ea a crescut laolalta cu el si copiii lui: din painea lui manca si din paharul lui bea si la sanul lui dormea” – prin aceasta arata cinstita legatura a barbatului cu sotia lui. „La omul bogat a poposit un calator, dar el nu s-a indurat sa ia din turmele lui si din cirezile lui ca sa gateasca pentru calatorul care venise la el, ci a luat mieluseaua omului sarac si a gatit-o pentru oaspetele sau” (II Regi 12, 1-4).

Iar imparatul ce a raspuns? Crezand ca e vorba de altcineva, s-a maniat foarte si i-a spus lui Natan: „Vinovat de moarte este omul care a facut aceasta; de sapte ori va plati mieluseaua” (II Regi 12, 5-6). Hotarare foarte severa. Asa sunt insa oamenii. Pe ceilalti ii osandesc lesne, cu mare severitate si asprime.

Ce face atunci Natan? Nu pune pentru multa vreme leacuri alinatoare pe rana, ci dupa cateva clipe afunda bisturiul adanc, ca sa-l indurereze pe imparat. „Tu esti omul care a facut aceasta” ii spune. Iar David raspunde imediat: „Am pacatuit impotriva Domnului” (II Regi 12, 13). Nu spune: „Cine esti tu, care ma cercetezi? Cine te-a trimis sa-mi vorbesti cu atata cutezanta? Cum indraznesti sa faci asa ceva? Ci si-a dat seama de pacatul lui si a recunoscut: „Am pacatuit impotriva Domnului”. Atunci si Natan il incredinteaza: „Si Domnul ti-a indepartat pacatul”. Domnul l-a iertat, pentru ca s-a osandit pe sine. I-a sters pacatul, fiindca l-a marturisit cu barbatie. Asadar marturisirea este prima cale care conduce la pocainta.

Exista insa si o alta cale, tanguirea sau plangerea, Nici aceasta nu necesita osteneala. Nu-ti cer sa calatoresti in largul marii, sa ajungi pe tarmuri indepartate, sa mergi pe jos drum lung, sa cheltuiesti bani, sa te lupti cu valurile salbatice. Dar ce? Sa plangi pentru pacat. Si de unde stiu, ma vei intreba iarasi, ca, daca plang, pacatul imi va fi sters? Ai si pentru asta dovezi in Scriptura.

Era un rege pe care-l chema Ahab, om drept, imparatia lui insa, nu era buna, datorita femeii lui nelegitime, Izabela. Ahab a vrut sa ia in stapanire via unui anume Nabot, din cetatea Izreel, oferindu-i ca rasplata o alta vie sau bani. Dar Nabot nu i-a vandut-o, pentru ca era mostenire parinteasca. Regele, de tristete, nu voia nici sa manance. Atunci imparateasa Izabela, lipsita de rusine si ticaloasa, se apropie de el si-i spuse: „De ce-ti este sufletul tulburat si nu vrei sa mananci?… Scoala-te si mananca si fii stapan pe tine: eu iti voi da via lui Nabot Izreeliteanul” (III Regi 21, 5-7). Se apuca deci si scrise o epistola tuturor batranilor si fruntasilor care locuiau in cetatea Izreel, poruncindu-le: ” Tineti post si puneti-l pe Nabot sa sada printre fruntasii poporului. Si-n preajma lui puneti sa sada doi oameni netrebnici care sa marturiseasca impotriva-i, zicand: Ai defaimat pe Dumnezeu si pe rege!” (III Regi 21, 9-l0). Ce post era acela? Post plin de faradelege. Au vestit post, ca sa savarseasca crima!

Si ces-a intamplat dupa asta? Nabot a fost ucis cu pietre. Cand Izabela a aflat acest lucru, i-a spus lui Ahab; „Scoala-te si pune stapanire pe via lui Nabot Izreeliteanul, cel care n-a vrut sa ti-o vanda, caci Nabot nu mai e viu, ci a murit” (III Regi 21, 15). Iar acela, desi la inceput i-a parut rau, dupa aceea s-a dus sa puna stapanire pe vie. Atunci Dumnezeu i l-a trimis pe proorocul Ilie, spunandu-i: „Seoala-te si te coboara sa-l intalnesti pe Ahab, regele Israelului, cel din Samaria;… Si vei grai catre el, zicand: „…De vreme ce tu ai ucis si ai luat in stapanire, de aceea asa graieste Domnul: in locul unde porcii si cainii au lins sangele lui Nabot, acolo vor linge cainii sangele tau” (III Regi 21, 18-l9). Urgie trimisa de Dumnezeu, hotarare desavarsita, osanda dreapta. Si iata unde-l trimite, in vie. Unde s-a faptuit crima, acolo va avea loc si pedeapsa. Si cand l-a vazut Ahab pe proorocul Ilie, i-a zis: „M-ai aflat, vrajmasule, si aici?” (III Regi 21, 20). Adica, sunt vinovat, pentru ca am pacatuit, si m-ai prins; „M-ai aflat, vrajmasule?” De ce era Ilie vrajmas al lui Ahab? Deoarece proorocul il cerceta mereu pe rege pentru faptele lui. „Te-am aflat”, i-a raspuns. Si i-a adus la cunostinta hotararea dumnezeiasca: „Asa graieste Domnul:Ai ucis, si vrei sa intri in mostenire? Si sa-i mai spui: Asa zice Domnul: in locul unde au lins cainii sangele lui Nabot, acolo vor linge cainii si sangele tau!”.

Regele a auzit si s-a tulburat si s-a cait pentru pacatul sau. Si-a dat seama de nedreptatea pe care a facut-o, a plans, a postit, si-a sfasiat vesmantul si s-a imbracat in sac, in semn de plangere. De aceea Dumnezeu si-a schimbat hotararea, dupa ce l-a aparat pe Ilie, ca sa nu pateasca proorocul ceea ce patise Iona.

Va aduceti aminte ce a patit Iona? Dumnezeu i-a spus: „Scoala-te si du-tela Ninive, cetatea cea mare) si propovaduieste in ea… inca trei zile, si Ninive va fi nimicita” (Iona 1, 2 si 3, 4). Iona, cunoscand iubirea de oameni a lui Dumnezeu, n-a vrut sa se duca. Si ce-a facut? A incercat sa scape, caci se gandea: „Eu merg sa propovaduiesc; Dumnezeu insa, fiind indurator, isi va Schimba hotararea si nu-i va pedepsi; si atunci ma vor ucide cape un prooroc mincinos”. „A coborat la Iope”, spune Scriptura,-„”si a aflat o corabie care mergea la Tarsis; si si-a platit pretul calatoriei si a intrat in ea” (Iona.1,3).

Unde-ai plecat, Iona. Te duci in alt tinut? Dar „Al Domnului e pamantul si plinirea lui” (Psalmi 23, 1). Pe mare? Dar „a Lui este marea, El a facut-o” (Psalmi 94, 4). in cer? Dar nu l-ai auzit pe David spunand: „Cand privesc cerurile, lucrul mainilor Tale, luna si stelele pe care Tu le-ai intemeiat” (Psalmi 8, 3). Cu toate acestea, teama l-a facut sa fuga – asa credea; caci sa scape cineva cu adevarat de Dumnezeu este cu neputinta.

Insa cand marea l-a adus inapoi pe uscat, a mers la niniviteni si a propovaduit: „Inca trei zile, si Ninive va fi nimicita” (Iona 3, 4). Si cand a vazut ca au trecut trei zile si nu s-a intamplat nimic din cate a amenintat Dumnezeu, s-a rugat, exprimandu-si durerea: „O, Doamne!, oare nu acestea erau cuvintele mele pe care eu le-am grait pe cand inca ma aflam in tara mea?… Fiindca eu stiam ca Tu esti milostiv si indurat, indelung rabdator si mult-milostiv, si ca-Ti pare rau de rautati” (Iona 4, 2).

Ca sa nu pateasca, asadar, Ilie ceea ce a patit Iona, Dumnezeu i-a aratat pricina pentru care l-a iertat pe Ahab: „Ai vazut cum s-a patruns Ahab de mahnire in fata Mea?: Nu in zilele lui voi aduce necazurile, ci in zilele fiului sau le voi aduce” (III Regi 21, 29).

E de mirare! Stapanul se indreptateste in fata rqbului. Dumnezeu se apara in fata unui om pentru ce-a facut cu alt om. Sa nu crezi, ii spune, ca l-am iertat fara motiv. Nu. intrucat si-a schimbat felul de viata, mi-am schimbat si eu hotararea fata de el si mi-am alungat mania. Asta nu inseamna ca tu vei fi considerat prooroc mincinos. Pentru ca ai spus adevarul. Daca acela nu-si schimba felul de viata, l-as fi pedepsit, asa cum hotarasem. Acum insa, dupa ce a plans si s-a cait, l-am iertat.

Vezi cum plangerea sterge pacatele?

Ai insa si o a treia cale de pocainta. Iti pomenesc multe cai, ca sa-ti fac, prin multimea lor, mantuirea mai usoara. Asadar care este aceasta a treia cale? Smerita cugetare. Smereste-te, si vei face sa dispara multele tale pacate. De asta te incredinteaza Scriptura, prin parabola vamesului si a fariseului (Luca 18, 10-l.4): Au mers, zice, un fariseu si un vames la templu, pentru a se ruga. Si a inceput fariseul sa enumere una cate una virtutile lui. „Nu sunt ca ceilalti oameni” spunea el, „rapitori, nedrepti, adulteri, sau chiar ca- acest vames”. Mizerabilule si netrebnicule! Ai osandit pe toata lumea. De ce l-ai ranit cu cuvantul tau aspru si pe cel care se afla langa tine? Nu-ti ajungea lumea intreaga, trebuia sa-l osandesti si pe vames? Pe toti i-ai osandit; de niciunul nu ti-a parut mul „Postesc de doua ori pe saptamana” a continuat, „si dau zeciuiala din toate castigurile”. Ce vorbe de mandrie!

Iar vamesul cum a raspuns? Dupa ce l-a auzit, n-a zis: „Cine esti tu, care vorbesti in felul asta despre mine? De unde stii cum traiesc eu? N-ai discutat cu mine, n-ai locuit cu mine, nu m-ai cunoscut. De ce esti atat de ingamfat? De ce te lauzi? Cine incredinteaza despre faptele tale bune?”. Nimic asemenea n-a spus vamesul. Ci statea cu capul plecat, se batea in piept si zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului”. Astfel, prin smerita sa cugetare, a fost indreptatit. ‘Fariseul a plecat din templu golit de virtute, iar vamesul ilin de virtute; caci cuvintele lui au biruit lucrurile, adica fariseul a fost osandit pentru mandria sa, pierzand tot ceea ce castigase prin faptele lui, iar vamesul s-a curatit prin smerita sa cugetare, stergand pacatele pe care le savarsise. in esenta, desigur, n-a aratat smerita cugetare: caci smerita cugetare este atunci cand cineva se smereste pe sine, desi este mare in virtute. Vamesul a rostit doar adevarul, pentru ca era pacatos. Si, intr-adevar, cine poate fi mai rau decat vamesul? Negustor al nenorocirilor celorlalti, uzurpator al ostenelilor straine, partas al castigurilor altora, partinitor faimos, legiuitor pacatos. Asadar daca un asemenea om a primit un dar atat de mare numai si numai pentru ca a aratat smerita cugetare, cu atat mai mult un virtuos care se smereste. incat, daca-ti marturisesti pacatul si devii smerit, vei fi iertat si te vei impaca cu Dumnezeu.

Vrei acum sa afli cine este smerit? Uita-te la Pavel, dascalul lumii, vasul ales, limanul linistii, turnul nestricacios, care cu trupul lui marunt a cutreierat lumea ca sa-L propovaduiasca pe Hristos, a depus atatea osteneli; i-a intins atatea curse diavolului, a fost intemnitat, ranit, biciuit, a uimit lumea prin epistolele sale, a fost chemat la lucrarea lui prin glas ceresc… Si cu toate acestea, se smerea si spunea: „Eu sunt cel mai mic dintre apostoli; nici nu sunt vrednic sa ma numesc apostol” (I Corinteni 15, 9). Vezi pe ce treapta de smerenie se afla? Aceasta este adevarata smerita cugetare, sa se smereasca cineva in toate si sa se considere pe el ultimul dintre toti. Gandeste-te, cine era acela care spunea aceste cuvinte? Era Pavel, locuitorul cerului, stalpul bisericilor, ingerul pamantesc, omul ceresc.

Smerita cugetare deci este o alta cale de pocainta; smerita cugetare, care l-a indreptatit atat de usor pe vames si i-a daruit imparatia cerurilor. Sa vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, imparateasa virtutilor.

„Mare lucru si de cinste e omul milostiv”, spune Solomon (Proverbe 20, 6). Mari sunt aripile milosteniei. Sfasie vazduhul, trece de luna, lasa in urma soarele si ajunge in ceruri. Dar nici acolo nu sta. Trece si de ceruri, inconjoara puterile ingeresti si se aseaza in fata tronului Domnului. Afla asta din Sfanta Scriptura, unde ingerul acela, care i s-a aratat cuviosului si milostivului sutas Corneliu, i-a zis: „Rugaciunile si milosteniile tale s-au suit spre pomenire inaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Ce inseamna acest lucru? Ca, chiar daca ai multe pacate, milostenia te apara in fata lui Dumnezeu. Nu-ti ie teama, caci nici o putere nu i se poate impotrivi. Ea tine in maini un catalog si cere achitarea datoriilor. Pentru ca insusi Hristos a spus: „Cel ce face un bine muia dintre acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi l-a tacut” (parafraza la Matei 25, 40). Prin urmare, oricate pacate ai avea, milostenia ta are mai mare greutate si le ine piept tuturor.

N-ai citit in Evanghelie parabola celor zece fecioare? Cele care au pazit fecioria dar n-au avut milostenie au ramas afara din camara nuntii. Caci din iece, cinci erau intelepte si cinci fara de minte. Cele iitelepte luasera untdelemn pentru candelele lor. Cele iara de minte nu luasera, si de aceea candelele au inceput sa li se stinga. Atunci au cerut untdelemn de la cele intelepte. Acelea insa au raspuns: „Nu, ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua si nici voua” (Matei 25, 9). Nu le-au refuzat din lipsa de mila sau din rautate, ci pentru ca nu mai era vreme, caci venea deja mirele, si in teama, ca nu cumva sa ramana toate pe afara. Si le sfatuiesc: „Mai bine mergeti la cei ce vand untdelemn si cumparati-va”. Aveau si cele neintelepte candele, dar nu aveau untdelemn. Candela inseamna feciorie, untdelemnul milostenie; si asa cum candela, daca nu este intretinuta cu untdelemn, se stinge, la fel si fecioria, daca nu este insotita de milostenie, isi pierde valoarea, insa cine sunt cei care vand asemenea untdelemn? Saracii. Si cat cer pe el? Cat vrei. Pretul nu este stabilit, si in felul acesta nu te poti dezvinovati spunand ca esti sarac. Ai un singur banut? Cumpara cerul; nu pentru ca cerul este ieftin, ci pentru ca Dumnezeu este iubitor de oameni. N-ai nici un ban? Daruieste un pahar cu apa rece; caci „cel ce in nume de ucenic va da de baut numai un pahar cu apa rece unuia din acesti mici, adevar va graiesc: Nu-si va pierde rasplata” (Matei 10,42).

Cerul este un negot si noi suntem nesarguinciosi. Da paine si ia rai. Da lucruri mici si ia-le pe cele mari. Da lucruri stricacioase si ia-le pe cele nestricacioase. Daca ar exista un bazar unde ai putea sa gasesti multe lucruri ieftine, n-ai vinde tot ce ai, n-ai face tot ce-ti sta in putinta ca sa cumperi marfurile acelea? Asadar cum pentru cele stricacioase arati atata bunavointa, iar pentru o marfa nepieritoare esti nesarguincios si nepasator? Da-le celor saraci si, daca tu taci in ceasul judecatii, nenumarate guri te vor apara; caci milostenia va fi acolo si va depune marturie pentru mantuirea ta. Nu te dezvinovati spunand ca esti sarac. Vaduva care l-a gazduit pe proorocul Ilie era foarte saraca, dar saracia n-a impiedicat-o sa-l ospateze si sa-l milostiveasca cu ceea ce avea. De aceea s-a si invrednicit sa se bucure de roadele milosteniei ei.

Poate ca-mi vei spune: „Da-mi-l si mie pe proorocul Ilie si-l voi gazdui”. De ce-l ceri pe Ilie? Ti-l dau pe Stapanul lui Ilie si tu nu-i daruiesti milostenie; Cum l-ai milostivi pe Ilie daca l-ai intalni? Hristos, Stapanul tuturor, a spus limpede: „intrucat ati facut unuia dintre acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40). Gandeste-te deci ca Hristos in ziua aceea va spune despre tine in fata ingerilor si a lumii intregi: „Acesta m-a o spetit pe pamant; acesta mi-a facut bine in nenumarate feluri; acesta, pe cand eram neocrotit, mi-a oferit adapost”. Ce indrazneala vei avea atunci in fata ingerilor! Cat de mandru vei fi in fata puterilor ceresti!

Mare lucru este milostenia, fratilor. Si pacatele le sterge si osandirea o indeparteaza. Sa dam, asadar, mancare celui sarac. Nu avem mancare? Sa-i dam un banut. Nu avem nici bani? Sa-i dam un pahar cu apa. Nu-l avem nici pe acesta? Sa-l compatimim pentru nefericirea lui, si ne vom lua rasplata; caci Dumnezeu nu ne rasplateste pentru fapta, ci pentru buna noastra intentie.

Insa spunand toate acestea le-am uitat pe cele zece fecioare, despre care vorbeam. Sa ne intoarcem deci la ele. Cele cinci intelepte, cum am spus, le-au trimis pe cele cinci lipsite de intelepciune sa cumpere untdelemn. Dar intre timp,a venit mirele. Cele intelepte, care aveau candelele pregatite si aprinse, au intrat impreuna cu el in camara nuntii, si usa s-a inchis. Peste putin au venit si celelalte si au inceput sa bata. „Deschide-ne”, strigau catre mire. Acesta insa, le-a raspuns dinauntru: „Pe voi nu va stiu!”. Dupa atatea osteneli, au ramas pe afara. Dupa ce si-au infranat instinctele trupesti, dupa ce s-au asemanat cu puterile ceresti, dupa ce au nesocotit lucrurile lumesti, dupa ce au indurat arsita inabusitoare, dupa ce au trecut de nisipurile mari, dupa ce au zburat de pe pamant la cer, dupa ce au dobandit marea harisma, a fecioriei, dupa ce au starpit nevoile trupului, dupa ce au uitat de firea omeneasca, dupa ce trupul lor savarsea fapte netrupesti, atunci au auzit: „Pe voi nu va stiu”!

Mare lucru, mare izbanda, mare virtute este fecioria. Cand este impreuna cu sora ei, milostenia, devine foarte puternica, si atunci nici un rau n-o poate darama. Cele cinci fecioare neintelepte nu aveau si milostenia impreuna cu fecioria, si de aceea au ramas afara din camara nuntii. Ce rusine! Au biruit placerea, dar au fost biruite de bani. S-au lepadat de viata lumeasca, dar nu de cele materiale. Dar si femeile maritate, care nu dau milostenie celor saraci, nu se pot dezvinovati, chiar daca s-ar apara spunand ca trebuia sa-si intretina copiii. „Da milostenie”, le spui. „Avem copii si nu putem”, iti raspund. Dar Dumnezeu ti-a dat copii ca sa devii iubitoare de oameni, nu lipsita de omenie. Vrei sa lasi mostenire buna copiilor tai? Lasa milostenia, ca sa te admire toti si sa lasi pomenire buna si mai ales ca sa te izbavesti de lantul nenumaratelor tale pacate si sa fii milostivita de catre Domnul.

Ai la indemana si o a cincia cale de pocainta, usoara si ea, prin care poti scapa de povara pacatelor. Este rugaciunea.

Sa te rogi in fiecare ceas. N-o intrerupe. Nu fi nesarguincios. Nu inceta sa chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, daca staruiesti, nu te va nesocoti, ci iti va ierta pacatele si iti va da tot ceea ce ii ceri. Daca te asculta, multumeste-I si continua sa te rogi. Daca iarasi nu te asculta, nu numai ca nu trebuie sa deznadajduiesti, ci trebuie sa te rogi si mai staruitor. Nu spune: „Am facut multe rugaciuni si nu s-a intamplat nimic”, caci si asta spre binele tau se face. Adica, deoarece Dumnezeu stie ca esti nesarguincios si jepasator si ca, daca vei dobandi prin rugaciune cele de care ai nevoie, vei inceta sa te mai rogi, amana sa-ti dea iea ce-I ceri, pentru a te face staruitor in rugaciune si centru a comunica mai des cu El. intrucat daca nu te rogi atunci cand te afli intr-o situatie grea, ce vei face cand toate-ti vor merge bine? Asadar Dumnezeu se preface ca nu te aude, spre binele tau, ca sa te faca sa nu parasesti rugaciunea. De aceea, continua sa te rogi, nu fi nesarguincios. Nu subaprecia puterea rugaciunii, care poate izbandi multe. Si faptul ca ea contribuie la iertarea pacatelor, afla-l din Sfanta Evanghelie. Ce se spune acolo? Imparatia cerurilor se aseamana unui om care a inchis usa casei sale si s-a asezat impreuna cu copiii sai sa doarma. La miezul noptii a venit cineva ca sa-i ceara paine. A batut la usa si a strigat: „Deschide-mi, caci am nevoie de paine”. Cel dinauntru i-a raspuns: „Acum usa e incuiata si copiii mei sunt in asternut cu mine; nu pot sa ma scol sa-ti dau…”. Celalalt, insa, a continuat sa bata cu staruinta. Gazda i-a spus din nou: „Nu pot sa-ti dau paine. Ne-am culcat”. Dar vizitatorul staruitor n-a plecat. A ramas acolo batand la usa. Ce sa faca atunci gazda? „Sculati-va”, le-a zis copiilor sai, „dati-i ce cere ca sa plece si sa ne lase in pace ” (parafraza la Luca 11, 5-8). Ce inveti de aici? Sa te rogi mereu si sa nu-ti pierzi curajul. Si daca nu primesti ceea ce ceri, sa staruiesti in rugaciune, pana ce vei primi. Exista si o alta cale de pocainta, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile. Plangi pentru pacatele tale, asa cum ne invata Sfanta Evanghelie:

Marele apostol Petru, prietenul lui Hristos, care n-a primit descoperirea dumnezeiasca de la oameni ci de la insusi Dumnezeu Tatal, dupa cum marturiseste Domnul- „Fericit esti, Simone, fiul lui Toma, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu Cel din ceruri.” (parafraza la Matei 16, 17)-, acest Petru a cazut intr-o greseala foarte mare: s-a lepadat de insusi Hristos! Si asta o spun nu pentru a-l osandi pe Sfant, ci ca sa-ti dau tie pricina de pocainta. Da, s-a lepadat de Domnul si de Stapanul si Mantuitorul lumii! Sa luam insa lucrurile de la inceput. Odata, Mantuitorul nostru a vazut pe cativa ucenici de-ai Lui care L-au parasit. Atunci le-a spus celor doisprezece: „Nu cumva si voi vreti sa va duceti?”. „Doamne, la cine ne vom duce?”, a raspuns Petru. „Tu ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 67-68). Mai tarziu, iarasi, Domnul, inainte de a fi dat in mainile iudeilor, a profetit ca Petru se va lepada de El de trei ori. insa acela i-a zis fara sa se gandeasca mult: „Chiar de-ar trebui sa mor impreuna cu Tine, de Tine nu ma voi lepada” (Mata 26, 35).

Ce spui, Petre? Dumnezeu profeteste ce se va intampla si tu nu-L crezi? Dar in felul acesta s-a aratat pe de o parte intentia sa iar pe de alta parte omeneasca lui slabiciune.

Cand s-a intamplat asta? In noaptea in care Hristos a fost dat in mainile iudeilor. Cand se afla deja in mainile lor si era cercetat la palatul lui Caiafa, Petru statea afara, in curte, impreuna cu slujitorii, si se incalzea langa foc, asteptand sa vada ce se va intampla. Atunci s-a apropiat de el o fata care i-a zis: „Si tu erai cu lisus Galileeanul!”‘(Matei 26, 69). Acesta insa a raspuns: „Nu-l cunosc pe omul acesta” (Matei 26, 72);

La fel s-a intamplat si a doua si a treia oara.;Astfel s-au implinit cuvintele lui lisus, Care S-a intors si i-a aruncat lui Petru o privire graitoare. Nu i-a vorbit ucenicului Sau cu gura, ca sa nu-l vadeasca in fata iudeilor, i-a vorbit insa cu privirea. Ca si cand i-ar fi spus: „Petre, ce am spus s-a intamplat”. Atunci Petru si-a dat seama de greseala lui si a inceput sa planga; sa planga nu asa simplu, ci cu lacrimi amare. S-a botezat, am putea spune, in lacrimile sale, si s-a curatit prin ele de acest pacat, pacat atat de infricosator cum este lepadarea de Hristos. Cu lacrimile tale sterge si tu toate pacatele pe care le-ai savarsit. Plangi nu simplu, nu pe dinafara, ci amarnic, ca Petru. Din strafundul sufletului tau sa-ti izvorasca lacrimile, ca sa se milostiveasca de tine Stapanul iubitor de oameni si sa te ierte. Caci El insusi a spus: „Oare voiesc Eu cu tot dinadinsul moartea nelegiuitului, sau mai degraba sa se abata de la calea lui cea rea si sa fie viu?” (Iezechiel 18, 23). De la tine cere ceva mic, pe cand El ti le da pe cele mari. Cere o pricina pentru a-ti darui comoara mantuirii. in schimbul catorva lacrimi de pocainta iti daruieste iertarea pacatelor.

In Scriptura vei gasi si multe alte cai de pocainta, in afara celor la care m-am referit aici. Pocainta a fost propovaduita si inainte de nasterea lui Hristos, de catre proorocul Ieremia: „Oare cel ce cade nu se ridica? Oare cel ce se abate nu se intoarce?” (Ieremia 8, 4). „Intoarce-te din nou la Mine!” (Ieremia 3, 7). De aceea Dumnezeu ne-a dat multe si diferite cai de pocainta, ca sa taie in noi orice inceput de nesarguinta. Ai pacatuit? Vino in Biserica si sterge pacatul tau. Ori de cate ori cazi pe un drum, tot de atatea ori te si ridici; astfel, ori de cate ori pacatuiesti, de atatea ori sa te si pocaiesti. Nu deznadajdui, nu fi nesarguincios, ca sa nu-ti pierzi nadejdea in bunatatile ceresti care s-au pregatit pentru noi. Si chiar daca si la batranete ai pacatuit, pocaieste-te si vino in Biserica. Aici este spital, nu tribunal. Aici se da iertare, nu ti se cere a raspunde pentru pacate. Spune-I lui Dumnezeu, „Tie unuia am gresit si raul in fata Ta l-am facut” (Psalmi 50, 4), si te va ierta.

Arata-I pocainta si te va milui. Caci unele depind de noi iar altele de Dumnezeu. Daca noi facem ceea ce depinde de noi, va face si Dumnezeu ceea ce depinde de El. Asadar, de vreme ce Domnul tuturor este atat de iubitor de oameni, sa nu fim nepasatori fata de mantuirea noastra. Ne asteapta imparatia cerurilor, pe care ochiul n-a vazut-o si urechea” n-a auzit-o si la inima omului nu s-a suit. Nu trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa n-o pierdem? Nu trebuie sa dam ceva, fie si cat de mic, pentru a le dobandi pe cele mari si nepretuite? Sa ne pocaim, deci, sa obisnuim mainile noastre sa dea milostenie, sa ne smerim, sa ne intristam, sa plangem. Toate acestea sunt mici. Mari, mai presus de puterile noastre, sunt cele pe care ni le va da Dumnezeu, raiul si imparatia cerurilor, in care fie sa intram cu totii, cu harul Lui.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Cel drept abia se va mantui, asa de mari vor fi durerile

Dorinta de a trai pana la venirea antihristului este una gresita. Atunci vor fi dureri atat de mari, incat se spune ca cel drept abia se va mantui. Iar a cauta si a dori suferinte este un lucru primejdios si gresit. Aceasta se intampla din pricina mandriei si a nesocotintei.

Umpleti-va de Duh… (…). Ce inseamna aceasta?

Doar noi [Crestinii ortodocsi] ne-am invrednicit sa primim la Botez darurile Sfantului Duh. Dar cati oare isi mai aduc aminte despre aceasta? Este mai putin important ca l-am primit, trebuie sa-l pastram, sa-l desavarsim, sa-l inmultim. Pentru aceasta trebuie aprinsa ravna. Cum?

1. Sa citim Sfanta Scriptura, care este scrisa de Duhul Sfant. Duhul rasufla din Sfanta Scriptura. Nici o multumire lumeasca nu ne poate da acea pace, acea bucurie pe care ne-o da Duhul Sfant.

2. Sa luam aminte la sine.

3. Sa participam mai des la savarsirea Sfintelor Taine. Sfantul Duh se impartaseste omului prin acestea.

4. Sa mergem mai des la sfanta biserica, deoarece biserica este locul deosebit al prezentei Duhului Sfant.

5. Rugaciunea. Sa rostim mai ales rugaciunea Imparate Ceresc. Trebuie sa o ascultam cu deosebita evlavie nu doar in biserica, ci sa o rostim si cand lucram, cerand ajutorul Duhului Sfant. (…)”.

Monahia Maria, Viata Sfantului Nifon, ultimul staret de la Optina, Editura Predania, 2009

1

Si pe cel păcătos iubeste Domnul şi-i dă mila Sa

Nu de mult, a fost un foc la Chilia Sfântului Ştefan. Monahul acelei Chilii era afară când clădirea luase foc, dar, vrând să salveze unele lucruri, s-a repezit înăuntru şi a ars şi el. Dacă, însă, s-ar fi rugat Domnului şi ar fi zis: „Doamne, aş vrea să salvez cutare sau cutare lucru, spune-mi ce să fac?”, Domnul i-ar fi zis negreşit: „Du-te!”, dacă aceasta ar fi fost cu putinţă, sau „Nu te duce!”, dacă nu se putea. Atât de aproape de noi este Domnul şi atât de mult ne iubeşte.

În viaţa mea L-am întrebat de multe ori pe Domnul în ceas de nenorocire şi întotdeauna am primit răspuns. Această iubire am înţeles-o nu cu mintea mea, ci, prin milostivirea lui Dumnezeu, de la harul Duhului Sfânt. Poate cineva va spune: „Aşa ceva se întâmplă numai cu Sfinţii”. Dar eu spun că Domnul iubeşte şi pe cel păcătos şi-i dă mila Sa; numai să se întoarcă sufletul de la păcat şi Domnul îl primeşte cu mare bucurie în braţele Sale şi-l duce la Tatăl, şi atunci tot cerul se bucură de aceasta.

Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 178

1

Cuvant despre lupta cea duhovniceasca


Monahul se aseamana cu tarina cea semanata, care, cu ploi, crescand, rodeste rod de bucurie. Iar, cand a ajuns la vremea rodului, in si mai multa pripa, il arunca pe lucratorul de pamant, ca nu cumva grindina sau jivinele salbalice sa-i strice roada. Si, dimpotriva, daca la seceris isi va dobandi rasplata, adunand in jitnita rodul holdelor, atunci se bucura si se veseleste, multumind Domnului. Asemenea si monahul, cata vreme este in timpul acesta, dator este sa se ingrijeasca de viala lui cea vesnica, ostenindu-se in pustnicie, pana in ziua cea din urma, caci, daca se va lenevi, va alerga in zadar, si, sfarsindu-si drumul, va duce roadele ostenelilor sale in cer, ca si lucratorul de pamant, facandu-se bucurie si veselie ingerilor. Deci, nimeni sa nu se trandaveasca, sau sa se sperie de ispite. Ci, cel tare, sa sprijineasca pe eel neputincios. Cel harnic sa mangaie pe eel putin la suflet si cel ce se trezeste, sa destepte pe cel biruit de somn. Cel asezat, sa sfatuiasca pe cel fara de asezare si cel infranat sa-l certe pe eel fara de randuiala. Si, asa, unii pe altii intarindu-ne, intr-un cuget sa rusinam, biruindu-l pe potrivnicul nostru. Si sa slavim pe Dumnezeu si pe Sfintii Ingeri sa-i veselim si pe cei ce ne vad si pe cei ce aud despre noi, sa-i zidim, in Hristos, Mantuitorul nostru. Ca, precum este tabara Sfintilor Ingeri este si multimea monahilor, cand au, totdeauna, mintea lor la Dumnezeu. Si, precum e mierea si fagurul in gura, asa-i si raspunsul cu dragoste al fratelui, fata de aproapele sau. Si, precum apa rece, in vreme de arsita, este pentru cel insetat, asa este si cuvantul de mangaiere al fratelui, la necaz. Si, precum da cineva mana celui cazut si-l ridica pe el, asa ridica cuvantul indemnarii si al adevarului sufletului cel trandav si lenes. Si, precum este samanta buna si bine odraslita in pamant gras, asa sunt si gandurile bune in sufletul monahului.

Rogu-te pe Tine, Mantuitorul lumii, Hristoase, cauta spre mine si ma miluieste si ma izbaveste de multimea faradelegilor mele, ca toate bunatatile pe care Le-ai facut cu mine, din tineretile mele, le-am pangarit. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sfantul Efrem Sirul

4

In ce chip putem ramane liberi


Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.

Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1

Sfinții Catacombelor Rusiei – Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse. ”Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.”


Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.

Părintele duhovnicesc care a dat naştere ideii de Biserică în catacombe a fost Patriarhul Tihon. În primii ani ai existenţei sale, Biserica din catacombe nu avea nici organizare şi nici administraţie, era dispersată fizic şi geografic, şi era unită numai prin numele Mitropolitului Petru. Primul episcop din catacombe, Maxim, a fost arestat în 1928 şi a fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki; în 1930, el a fost trimis din lagăr la Moscova şi a fost împuşcat. Începând din 1928, în lagărele de concentrare de la Solovki şi Svir la «Belbaltlag», şi în multe alte lagăre din Siberia, au început să se facă multe hirotonii secrete. (În lagărul de la Solovki, unde eram eu, se făceau de către episcopii Maxim, Victor, Ilarion şi Nectarie.)(n.n. În acea perioadă existau episcopi mărturisitori și dovada mărturisirii lor nu era doar la nivel de discurs, fapt dovedit de viața lor, și anume că ajungeau să sufere adevărata prigoana- exil, pierderea libertății, detenția, o viață plină de privațiuni torturile, moartea prin execuție.)

După moartea Mitropoliţilor Petru şi Chiril (amândoi morţi în exil, în 1936),conducătorul administrativ şi duhovnicesc al Bisericii din catacombe– care până atunci dobândise un anumit grad de organizare – a devenit Mitropolitul Iosif (chiar dacă se afla în exil).

La sfârşitul lui 1938, din cauza faptului că s-a ocupat de conducerea şi îndrumarea Bisericii secrete din catacombe, Mitropolitul Iosif a fost executat.
După moartea lui, Biserica din catacombe a început cu şi mai mare stricteţe să-şi păzească secretele, în special numele şi locaţiile conducătorilor ei duhovniceşti.
Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta – cu acest motto au apărut, din când în când, scurte informaţii despre viaţa acestei Biserici secrete”(I.M. Andreev, Brief Review of the History of the Russian Church from the Revolution to our Days, Jordanville, 1951, pp. 70-72).

„Există o mulţime de materiale documentare privitoare la această primă perioadă din istoria Bisericii din catacombe, atât în epistolele episcopilor şi ale altora care s-au separat de Mitropolitul Serghie, cât şi în memoriile şi relatările unor membri individuali ai Bisericii din catacombe, care au scăpat din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (…) În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, persecutarea creştinilor în Uniunea Sovietică a atins punctul cel mai dramatic, când chiar şi organizaţia bisericească „serghianistă”(n.n. care a făcut compromisul grav de a supune Biserica orânduirii comuniste sovietice antihristice) a ajuns la lichidare şi de Biserica din catacombe nu se mai auzea nimic. Doar puţini dintre cei mai de seamă colaboratori ai sovieticilor, cum ar fi însuşi Mitropolitul Serghie, au scăpat de închisoare sau de exil, fapt care, treizeci de ani mai târziu, a dus la acuzaţia lui Boris Talantov cum că „Mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei sale persoane”.

Când Stalin, pentru a profita de sentimentele patriotice şi religioase ale poporului rus în războiul împotriva germanilor, a deschis o parte dintre bisericile închise şi a permis alegerea unui „patriarh”, în 1943, a început o nouă perioadă în relaţia Biserică-Stat, moment în care patriarhia moscovită a devenit în fapt „Biserica de stat” a guvernului sovietic, răspândind propaganda comunistă în toată lumea în numele religiei şi negând categoric existenţa vreunei persecuţii religioase în Uniunea Sovietică.
Simpla existenţă a Bisericii Ortodoxe din catacombe, opuse acestei politici, bineînţeles, putea să aibă un efect dezastruos, în special dacă devenea larg cunoscută în străinătate.

Toate grupurile Bisericii din catacombe erau dezrădăcinate fără milă de către autorităţile sovietice atunci când erau descoperite, iar membrii ei erau condamnaţi la lungi perioade de detenţie. Majoritatea informaţiilor, puţine de altfel, pe care le avem din această perioadă a istoriei Bisericii din catacombe din Rusia provin din presa sovietică; dar nici până astăzi nu se cunoaşte aproape nimic despre organizarea şi conducerea Bisericii din catacombe în această perioadă.
Sub Hruşciov, în 1959, a început o nouă şi intensă persecuţie a religiei de către conducerea URSS, inaugurând cea mai recentă perioadă a istoriei Bisericii ruse, o perioadă în care însăşi organizarea bisericească serghianist- marionetă este folosită pentru lichidarea ortodoxiei în Rusia, în timp ce peste hotare a continuat propaganda comunistă şi incredibilele aserţiuni despre absenţa oricărei persecuţii a religiei în URSS. Majoritatea bisericilor, mănăstirilor şi seminarelor serghianiste rămase au fost închise în această perioadă şi o persecuţie deosebit de feroce a fost purtată împotriva comunităţilor bisericeşti „neînregistrate”, cum ar fi Biserica Ortodoxă din catacombe, care este cunoscută autorităţilor sovietice sub numele de „iozefiţi”, „tihoniţi” sau „Biserica Ortodoxă adevărată”. Persecuţia a fost deosebit de feroce între anii 1959-1964; de la căderea lui Hruşciov a fost mai puţin intensă, dar a continuat fără întrerupere, îndeosebi împotriva comunităţilor „neînregistrate”.( am citat din Introducerea la cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei”)

„La Solovki(unul din lagărele de concentrare) am întâlnit mulţi ierarhi din Biserica adevărată. Şi acolo chiar am avut propria noastră biserică în catacombe.
În lagărele de concentrare, persecuţiile împotriva credinţei erau fireşti: preoţii erau tunşi şi bărbieriţi, li se interzicea să poarte reverende şi cruci. Pentru cel care îşi făcea semnul crucii se dădea un nou termen de condamnare. Desigur, nici nu se punea problema să se ţină slujbe. Moaştele sfinţilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu anti-religios cu inscripţii blasfemiatoare – până şi sfinţii pătimeau cu noi! Călugărilor din Solovki, care rămăseseră acolo ca muncitori calificaţi, li se interzicea să aibă legături cu deţinuţii, sub pedeapsa cu moartea. Era deosebit de dificil înaintea marilor sărbători: era imposibil să se adune doi, nimănui nu i se permitea să meargă nicăieri fără permisii speciale, raidurile de noapte erau mai frecvente, santinelele se dublau. Pentru ca cineva să se roage, trebuia în fiecare moment să fie gata pentru o moarte de mucenic. Şi eram gata pentru aceasta, purtând întotdeauna cu noi, ca primii creştini, o părticică din Sfintele Taine. Am adus o astfel de părticică peste hotare şi i-am dat-o Mitropolitului Anastasie.
Şi nu doar că eram gata să murim, ci mulţi chiar au murit, încrezători că undeva acolo, departe de autorităţile sovietice, unde este libertate, acolo Adevărul străluceşte în toată puritatea lui. Acolo oamenii trăiesc prin ea şi se supun ei. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist”(pag 36)

„La Solovki aveam numeroase „biserici”-catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”.

Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae.

În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase…

Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!(…)

Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte… şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându-l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică,nepământească.Mulţi ani au trecut de atunci,dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.(…)

La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea.Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.” Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro-Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s-a pus în acord cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.”(pag 51-52)

Fragmente extrase din cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei

Despre faptele cele bune ale trupului si despre patimi

Faptele bune trupesti, iar, mai ales lucrarile care se fac pentru Dumnezeu, fara fatarnicie si lauda omeneasca, si care duc pe oameni, la smerenie si la nepatimire sunt acestea: infranarea, postul, rugaciunea, setea, privegherea, metaniile cele adeseori facute, a purta aceeasi haina, a lua putina mancare uscata, si pe aceea, numai seara, bautura de apa, culcarea pe pamant, saracia, necastigarea, neimpodobirea, neiubirea de sine, neiesirea din chilie, tacerea, lucrarea cu mainile si toata chinuirea, cea rea, si toate cele ce obosesc trupul, ca acestea sunt foarte trebuincioase si folositoare, celor ce se tulbura de patimile trupesti. Iar celui slab si neputincios cu trupul nu-i sunt atat de trebuincioase si folositoare ostenelile trupesti, pe cat ii sunt sfanta smerenie si multumirea catre Dumnezeu, care toate le implineste.

Iar patimile sufletesti sunt acestea: uitarea, trandavia si necunostinta. Cu acestea trei intunecandu-se mintea, adica ochiul sufletului, se lasa stapanita de toate patimile: inchinarea la idoli, credinta ratacita si, in scurt, toata erezia, hulirea, mania, iutimea, amaraciunea, ura de oameni, gandul rau, para, osandirea, intristarea neindreptatita, frica, spaima, cearta, invidia, slava desarta, trecerea cu vederea, fatarnicia, minciuna, neincrederea, nebunia, nedreapta socotinta, agonisirea nedreapta, lacomia, impatimirea, cugetarea pamanteasca, lenevirea, descurajarea, nemultumirea, iubirea de stapanire, lauda de la oameni si, mai ales, iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de arginti, din care se naste tot raul. Dar, nu ar face omul nici o greseala, daca, mai intai, n-ar veni acesti trei uriasi – precum a zis cel, intre pustnici, prea inteleptul Marcu – si l-ar desparti pe el de Dumnezeu, ori prin uitare, ori prin lenevire, ori prin necunostinta. Pentru ca acestea nasc placerea si slavirea, ca sa iubim lauda omeneasca si mania. Iar pricina cea dintai a tuturor acestora si maica tuturor rautatilor, s-a spus mai inainte, ca este iubirea de sine, adica dobitoceasca iubire a trupului si impatimirea si abaterea mintii cu nebunesti cuvinte si cu spurcate vorbe. Iar mijlocitori, pentru multe rele, sunt indrazneala si rasul.

Iar patimile trupesti sunt acestea: preasatiul pantecelui, indracirea gatului, mancarea intr-ascuns, iubirea de felurite placeri, desfranarea, scarba, necuratia, sodomia, lepadarea de prunci, fapta de rusine, toate relele pofte peste fire, spurcatele patimi, furtul, furtisagul de cele sfinte, talharia, uciderea pentru ocara sau din manie, si toata trupeasca molesire si dezmierdarea voilor trupesti, care se adauga peste trebuintele trupului, descantecele, vrajile, iubirea de lume, impodobirile, schilodirile de sine, sulemenirea fetzelor, osandita desertaciune, preabuna parere de sine, iubirea trupului, viata care ingroasa mintea, facand-o pamanteasca si nelasand-o niciodata sa se ridice catre viata imbunatatita si catre Dumnezeu. Caruia I se cuvine slava in veci! Amin.

Sfantul Nil