Dacă nu merge, atunci trebuie să te rogi cu cartea ta de rugăciuni, sau altfel, vei rămâne fără nici un fel de rugăciune

Ce se poate face cu gândurile care fug în toate părţile în timpul cititului şi al rugăciunii? Nimeni nu scapă de asta. Nu este nici un păcat în asta, dar este nepotrivit. Este păcat atunci când cineva de bună voie încurajează gânduri străine, dar când ele aleargă involuntar, este vreun păcat? Greşeala vine atunci când omul a observat că gândurile îi rătăcesc şi nu le stăpâneşte. De îndată ce observi că gândurile o iau razna, înfrânează-le, aceasta trebuie să faci.

 

Pentru a potoli rătăcirea gândurilor în timpul rugăciunii, este necesar să faci eforturi pentru a te ruga cu inimă fierbinte. Ca să faci asta trebuie să-ţi încălzeşti sufletul înainte de rugăciune cu meditaţie adâncă şi închinăciuni. Învaţă să te rogi cu propria ta rugăciune. De exemplu, esenţa rugăciunii de seară este aceea de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua aceea şi pentru tot ce ai primit în timpul zilei, bune şi rele. Pentru răul săvârşit, omul trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare, promiţând să-şi repare greşelile în ziua următoare; apoi omul se roagă lui Dumnezeu pentru ocrotire în timpul somnului. Spune-i lui Dumnezeu toate acestea, aşa cum îţi trece prin mintea ta şi din toată inima ta. Esenţa rugăciunii de dimineaţă este de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru somn şi pentru trezire şi de a-I cere ajutor ca în timpul zilei să faci lucruri pentru slava Sa.

 

Iarăşi, spune-I acestea din toată inima şi mintea ta,  în timp ce te afli la rugăciune, atât dimineaţa cât şi seara, spune-I lui Dumnezeu toate nevoile vieţii tale, atât cele lăuntrice cât şi cele din afară, vorbindu-I ca un copil: „Vezi, Doamne, boala mea şi slăbiciunea mea! Ajută-mă şi vindecă-mă!”. Toate acestea şi alte asemenea le poţi spune lui Dumnezeu cu propriile tale cuvinte, fără să mai deschizi cartea de rugăciuni. Poate că aşa va fi mai bine. Încearcă să faci aşa, şi dacă merge, poţi să laşi de tot cartea de rugăciune. Totuşi, dacă nu merge, atunci trebuie să te rogi cu cartea ta de rugăciuni, sau altfel, vei rămâne fără nici un fel de rugăciune.

 

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața duhovnicească – fragment

Să te hrăneşti din vitaminele cele multe ale Sfinţilor Părinţi!

Scopul nostru este duhovnicesc şi trebuie ca, încet-încet, să urmăm, prin nevoinţe, petrecerea Sfinţilor. De aceea, atunci când citim, să imităm vaca ce preferă trifoiul în locul paielor uscate şi care, după ce mănâncă, rumegă mâncarea făcând în felul acesta hrana lapte.
Să nu-ţi placă numai să citeşti şi să rămâi cu admiraţia faţă de Sfinţi, deoarece aceasta o fac mirenii, care citesc cu sufletul la gură noile peripeţii ale lui Tarzan şi sunt satisfăcuţi. Scopul nostru este duhovnicesc şi trebuie ca, încet-încet, să urmăm, prin nevoinţe, petrecerea Sfinţilor. De aceea, atunci când citim, să imităm vaca ce preferă trifoiul în locul paielor uscate şi care, după ce mănâncă, rumegă mâncarea făcând în felul acesta hrana lapte.
Când spun „să-ţi rumegi studiul tău”, nu înţeleg să cercetezi coaja, precum fac de obicei unii iubitori de cuvinte, care cercetează culoarea frumoasă a cojii de portocală şi numără porii ei nedând atenţie rodului ca să se hrănească din vitaminele cele multe ale Sfinţilor Părinţi. Adică, ei nu-l cercetează pe Sfânt, viaţa sa sfântă, izbânzile şi cuvintele sale, ci la ce dată le-a spus sau dacă barba Sfântului a fost toată albă sau sură sau neagră. Acest fel de rumegare a citirii seamănă cu cel al vacii sterpe, care nu dă nici lapte, nici nu fată, ci îşi adaugă sieşi grăsime cu multe toxine sfârşind la casap.
Pe cât poţi, caută în casa ta să ai pentru citit o linişte corespunzătoare şi, dacă e cu putinţă, o cameră separată, ca să simţi atmosfera de chilie. Deoarece aceasta te va ajuta mult ca să te cunoşti pe tine însuţi şi, totodată, îţi va da puteri duhovnieşti ca să treci orice fel de greutate cu linişte, fără nervozitate.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, p. 25)

Cum să ne îndreptăm viața?

Dacă vei cădea, ruşinează-te, ceartă-te şi te smereşte, socoteşte-te mai prejos decât toţi, nu învinui pe nimeni, ci doar pe tine, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu.
Voieşti să pui început bun spre îndreptarea vieţii tale, dar nu ştii cum. Se pare că am discutat de multe ori cu tine despre acestea, cum să ducem lupta cu patimile, care nu prin cuvinte trebuie împlinită, ci prin fapte. Dacă nu ne lasă în pace patimile noastre sau vreo întâmplare ni le descoperă, atunci neorânduiala dinlăuntrul nostru ne tulbură, iar dacă de fiecare dată te vei împotrivi şi nu vei face precum îţi cere patima, atunci acestea vor slăbi. Iar dacă vei fi biruită, ruşinează-te, ceartă-te şi te smereşte, socoteşte-te mai prejos decât toţi, ca una ce eşti biruită de patimi, nu învinui pe nimeni, ci pe tine însăţi, şi vei primi ajutorul lui Dumnezeu. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)
(Filocalia de la Optina, volumul I, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 156)

Dorești liniștea gândului și a inimii?

Nimeni nu poate ajunge la pace și liniște sufletească decât prin lupta cu ispitele și prin îndurarea cu răbdare a supărărilor. De altfel, Domnul a făcut același lucru înainte să moară pe cruce. A fost batjocorit, defăimat, umilit, chinuit. Cu multă grijă, El a construit pentru noi un model de viață. A creat o imagine a vieții Sale pe pământ pe care, prin luptă, trebuie să o urmăm cu toții.
Avva Isaac spune că, atunci când omul se smerește din suflet, el este înfășurat de harul lui Dumnezeu.
Dorești liniștea gândului și a inimii și nu o poți găsi? Dar Însuși Domnul ne spune unde și cum trebuie să căutăm această pace, care este mereu o mare răsplată și un mare dar al Său pentru cei care-L urmează: Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29).
Dar nimeni nu poate ajunge la pace și liniște sufletească decât prin lupta cu ispitele și prin îndurarea cu răbdare a supărărilor. De altfel, Domnul a făcut același lucru înainte să moară pe cruce. A fost batjocorit, defăimat, umilit, chinuit. Cu multă grijă, El a construit pentru noi un model de viață. A creat o imagine a vieții Sale pe pământ pe care, prin luptă, trebuie să o urmăm cu toții.
Citește cuvintele ascetice ale Avvei Isaac. De aici vei învăța cât de necesare sunt ispitele și că ele sunt îngăduite ca să ne întărim în războiul împotriva răului și să dobândim experiență duhovnicească. În fragmentele pe care ți le-am recomandat, Avva Isaac se ocupă mai ales de ispitele duhului, dar ceea ce spune el acolo poate fi de folos și pentru ispitele trupului.
Așa cum războinicii câștigă medalii și distincții atunci când arată în mod repetat că sunt viteji și că au spirit de sacrificiu, la fel și noi, ca niște luptători duhovnicești, vom câștiga roadele strădaniilor noastre, după un război eroic, ce va dura mulți ani. Cea mai sălbatică luptă va fi cea împotriva mândriei, cu toate formele și manifestările ei – mânia, slava deșartă, răutatea, invidia… Atunci când le supunem pe acestea, câștigăm cea mai bună recompensă pe care am putea-o primi: pacea sufletului.
(Sfântul Macarie de la Optina, Povețe duhovnicești, Editura Egumenița, pp.106-107)

Cuvânt despre Mina, diaconul

Ne-a spus noua Gheorhe de la Rait de un frate cu numele Mina, care a fost diacon acolo. Ca acesta a iesit de la o slujba in lume si ce a patimit nu am aflat, ci numai stiu atat ca a lasat chipul calugaresc si a ramas in lume. Iar dupa ce au trecut multe zile, acesta a mers in cetatea lui Dumnezeu, Antiohia, si, cand trecea prin Seleucia, a vazut de departe manastirea Preacuviosului Simeon Stalpnicul si a zis intru sine: „Ma voi sui si voi vedea pe marele Simeon”, ca niciodata nu-l vazuse. Iar dupa ce a ajuns el la stalp si s-a apropiat, daca l-a vazut pe el Sfantul Simeon, indata de la Dumnezeu s-a instiintat ca a fost calugar si a avut slujba diaconiei. Si a chemat pe cel ce-l slujea, zicand: „Adu-mi foarfecele aici”. Iar acela le-a adus. Zis-a Sfantul Simeon catre slujitorul sau: „Bine este cuvantat Domnul, tunde-l pe acela”, si-l arata cu degetul sau, ca erau multi stand pe langa stalp. Iar acesta, minunandu-se de cuvantul Sfantului si de frica mare fiind cuprins, deloc nu s-a impotrivit, cunoscand ca Dumnezeu a descoperit staretului despre dansul. Iar dupa tunderea lui, i-a zis marele Simeon: „Fa rugaciune, diacone”. Si facand el rugaciune, Sfantul i-a grait iarasi: „Sa mergi la Rait, de unde ai iesit”. Iar el zicand: „Nu pot suferi rusinea de la parinti”, Simeon iarasi i-a grait lui: „Sa ma crezi, fiule, ca nu e nevoie sa te rusinezi de aceasta, ca, te vor primi pe tine cu ochi blanzi si vor avea bucurie si veselie de a ta intoarcere. Si sa stii fiule, ca Dumnezeu va sa faca semn cu tine, ca sa cunosti ca ti-a iertat tie pacatul acesta, ca negraita este bunatatea Lui”.

Iar, dupa ce a venit la Rait, l-au primit parintii cu mainile intinse si l-au dus in Sfantul altar. Iar intr-o Duminica, ducand el Preasfintele Daruri ale marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus, si deodata, au inceput sa-i curga ochii lui. Si, din acest semn, au cunoscut parintii, ca l-a iertat pe el Dumnezeu de greseala, dupa cuvantul Sfantului Simeon.

din Limonar

Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt

Mai bine este a lepăda bucatele alese şi cu mâncarea cea obişnuită a ne plini trupeasca trebuință, ca să nu ne asemănăm cu norodul cel ce a slujit pântecelui în pustie.

Mai bine este a lepăda bucatele alese şi cu mâncarea cea obişnuită a ne plini trupeasca trebuință, ca să nu ne asemănăm cu norodul cel ce a slujit pântecelui în pustie: că a şezut, zice, norodul să mănânce şi să bea şi s-a sculat să joace; atunci a uitat poruncile lui Dumnezeu şi la idoleasca îndrăcire s-a abătut. Deci, bine scrie Pavel despre moştenitorii lor: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3, 19). Şi iarăşi: „Bucatele sunt pentru pântece şi nu pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celălalt” (I Corinteni 6, 13). Şi iarăşi: „Dacă pentru bucate se sminteşte fratele tău, iată că nu umbli după porunca dragostei”. Şi mai zice: „Unii ca aceştia nu slujesc lui Dumnezeu, ci pântecelui lor, şi prin bune cuvântări amăgesc inimile celor fără de răutate.” Şi iarăşi: „Înțelepciunea trupească, nebunie este la Dumnezeu. Iar înțelepciunea duhovnicească este viață şi pace. Bine este dar a întări inima iar nu cu mâncări”. Şi iarăşi: „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Precum şi lacov, osândind pe robii pântecului, zice: „Veselitu-v-ați pe pământ şi v-ați desfătat şi v-ați hrănit inimile voastre, ca pe o oaie în ziua de junghiere”. Iar necredincioşilor evrei, Domnul le-a zis: „Adevăr grăiesc vouă, Mă căutați pe Mine, nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat pâine şi v-ați săturat”. Şi le-a mai zis: „Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne în viața veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă”. Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin. (Sfântul Antioh)
(Proloagele, volumul 1, Editura Bunaveștire, p. 138)

Din scrierile Sfintilor Parinti

Sfântul Macarie cel Mare

Cel ce vrea să-L urmeze pe Hristos pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu, născându-se din Duh, mai întâi de toate trebuie să suporte cu bună voie şi cu răbdare toate relele ce-l încearcă, ca de pildă bolile trupeşti, înfruntările şi umilirile ce-i vin de la oameni, calomniile nevăzuţilor vrăjmaşi. Într-adevăr Providenţa divină, care rânduieşte toate lucrurile cu înţelepciune şi în vederea binelui, îngăduie asemenea încercări, provocate de diverse nenorociri, să atingă sufletele pentru ca să se vădească cele ce-L iubesc sincer pe Dumnezeu. De la începuturi, pentru patriarhi, profeţi, apostoli şi mucenici, semnul alegerii era călătoria pe calea cea strâmtă şi cu scârbe şi suferinţe, prin acestea ei aveau dovada că sunt plăcuţi lui Dumnezeu. “Fiule, zice Scriptura, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, încordează inima ta şi fii tare şi să nu te tulburi în timpul încercării”(Sir. 2, 1-2). Şi într-alt loc: “Tot ce ţi se va întâmpla primeşte cu plăcere” (Sir. 2, 4), ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Este motivul pentru care sufletul ce doreşte să-i placă lui Dumnezeu mai întâi de toate să se întrarmeze cu răbdarea şi cu nădejdea. Una dintre vicleniile diavolului constă, la ora încercărilor, în a ne împinge în tristeţe pentru a ne deturna nădejdea pe care ne-am pus-o în Dumnezeu.

În acelaşi timp, Dumnezeu nu îngăduie niciodată ispitelor să-i necăjească în aşa măsură, pe cei ce şi-au pus nădejdea în El, încât să-i ducă la disperare. “Credincios este Dumnezeu, zice Apostolul, el nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci o dată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (l Cor. 10, 13). Diavolul nu chinuieşte sufletul atât cât ar vrea el, ci doar atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Dacă omul nu ignoră ce povară poate purta un catâr, un măgar, sau o cămilă, şi le pune în spate doar atât cât pot duce; dacă olarul ştie cât timp trebuie să lase în cuptor vasele de argilă, puţin ca ele să nu se ardă dacă stai prea mult, sau, dimpotrivă, să nu fie inutilizabile dacă stau prea puţin; dacă deci omul este în stare să facă asemenea calcule, cu cât mai mult înţelepciunea lui Dumnezeu va şti ce sarcină trebuie pusă asupra fiecărui suflet, pentru ca, încercat prin ispite să devină apt pentru împărăţia cerurilor.
Oamenii lui Dumnezeu trebuie să se pregătească de luptă. Tânărul războinic suportă cu tot sufletul rănile pe care le primeşte şi respinge bărbăteşte pe vrăjmaşi; la fel şi creştinii trebuie să suporte cu curaj ispitele şi luptele, atât cele de dinafară cât şi cele de dinăuntru. Creştinul lovit de încercări trebuie să progreseze prin răbdare. Aceasta-i calea unui creştin adevărat. Precum soarele proiectează umbre, la fel şi Duhul Sfânt, prezent fiind, face să apară persecuţii şi lupte. Iată-i pe proorocii în care a strălucit Duhul Sfânt: la câte persecuţii n-au fost supuşi de neamul lor! Iată-L pe Domnul Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa(Ioan 14, 6); El a suportat persecuţii, nu numai de la neamurile străine, ci şi de la propriul Său popor, de la Israel! Ei l-au batjocorit pe Mântuitorul cu frenezie şi L-au răstignit. Apostolii au suferit o prigoană asemănătoare. După ce Hristos a fost răstignit pe Cruce, Duhul Sfânt, Mângâietorul, i-a abandonat pe iudei şi s-a odihnit peste creştini. Creştinii nu trebuie să se tulbure când au necazuri: persecuţiile pornesc întotdeauna împotriva adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în fiecare pe măsura respectivului. Atunci când omul reţine Cuvântul, şi Cuvântul îl reţine pe el; când îl păstrează, este păstrat de către Acesta. Din acest motiv, toate inimile sfinţilor, profeţilor, apostolilor şi martirilor au păstrat Cuvântul în inima lor; nu se îngrijorau de cele trecătoare şi le lăsau pe cele pământeşti, petrecând în porunca Duhului Sfânt, căci mai bună decât orice este dragostea lui Dumnezeu şi virtutea. Lucrul acesta-l dovedeau nu atât cu vorba, sau cu câteva cunoştinţe superficiale, ci cu vorba unită cu fapta. In locul bogăţiei, ei alegeau sărăcia; în locul slavei, dezonorarea; în locul bucuriei, suferinţa. Ei căutau dragostea în locul urii: urând bucuriile acestei vieţi, îi iubeau pe cei ce-i privau de acestea, socotindu-i colaboratori pe calea mântuirii. Evitau să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 9): îi iubeau pe oamenii evlavioşi şi bine intenţionaţi, dar nu-i judecau nici pe cei răi, văzând atât în unii cât şi în alţii pe trimişii învăţătorului; faţă de toţi arătau o adevărată dragoste. Auzind porunca Mântuitorului: “iertaţi şi veţi fi iertaţi” (Luca 6, 37), îi considerau pe cei ce-i necăjeau ca binefăcători, căci ei deveneau un mijloc prin care dobândeau iertarea păcatelor. (…)

line

2

Sf. Marcu Ascetul

Privegherea, rugăciunea şi răbdarea în încercări îi dau inimii o duioşie dulce şi nepericuloasă, cu condiţia ca o intensificare disproporţionată a nevoinţei ascetice să n-o lipsească de calităţile sale esenţiale. Cel ce neglijează aceste trei aspecte ale activităţii duhovniceşti, sau care le practică fără râvnă, va fi cuprins în momentul morţii de chinurile groaznice (Legea duhovnicească, 19).

(…) Legea libertăţii spirituale ne învaţă adevărul, şi mulţi îl cunosc doar superficial, iar cei puţini îl cunosc în măsura în care împlinesc poruncile (Ibid. 30). Perfecţiunea legii duhovniceşti este ascunsă în Crucea lui Hristos (Ibid 31). Cel ce se roagă pentru cei ce-l vătămă, îi zdrobeşte pe demoni; dar cei ce-şi permit să se lupte cu oamenii care-i vătăma, vor fi ei înşişi învinşi de demoni (Ibid 45). Dacă fiecare suferinţă, venită fără voia ta, te învaţă să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, atunci nu-ţi vor lipsi ocaziile de pocăinţă (Ibid. 57). Vezi-ţi propriile tale păcate, şi nu pe cele ale aproapelui, şi asceza ta duhovnicească nu va fi în deşert (Ibid. 63).

Să nu-ţi închipui că poţi dobândi virtutea fără suferinţă: cel ce trăieşte în desfătări rămâne departe de experienţa duhovnicească (Ibid., 66). Dacă cel ce lucrează conform poruncilor se aşteaptă ca încercările să apară ca urmare a lucrării sale: dragostea pentru Hristos se probeaza prin împotriviri (Ibid., 88). Numeroşi sunt cei ce au luptat mult împotriva suferinţelor nedorite, dar nimeni n-a scăpat de ele decât prin rugăciune şi pocăinţă (Ibid., 92). Eu cred că pocăinţa ia naştere din trei virtuţi: curăţirea gândurilor, rugăciunea neîncetată şi răbdarea în suferinţe. Aceste trei virtuţi nu numai că trebuie practicate în mod văzut, ci şi prin activitatea duhovnicească interioară. Asceţii care printr-o practică îndelungată le-au deprins, datorită lor, ajung la nepătimire.“Luând crucea vino şi urmează Mie”(Marcu 10, 21), a zis Domnul. Crucea este răbdarea în suferinţe. . . Fără aceste trei virtuţi, nu se poate împlini lucrarea pocăinţei.

Eu cred că pocăinţa este necesară tuturor, păcătoşilor şi drepţilor care doresc să se mântuiască, căci starea de desăvârşire n-are o limită la care odată ajunşi cei care doresc sa se mântuiască, să nu mai trebuiască împlinirea virtuţilor pomenite. Ele îi duc pe începători la evlavie; ele îi fac pe ceilalţi să progreseze; ele îi confirmă pe cei desăvârşiţi în desăvârşirea lor. Dar aceste virtuţi nu pot fi lucrate în chip prisositor, nici printr-o practică îndelungată, nici prin conştiinţa propriei tale dreptăţi…

Noi toţi suntem urmaşii lui Adam: toţi ne naştem în păcatul său şi, din acest motiv, suntem condamnaţi de judecata lui Dumnezeu la moartea veşnică; nu putem fi salvaţi fără de Hristos. Toţi, chiar cei drepţi dintre oameni, nu scăpăm de moartea veşnică decât prin mijlocirea lui Hristos cel răstignit pentru toţi; noi toţi suntem răscumpăraţi prin sângele Lui. De aceea, însuşi Mântuitorul le-a propus tuturor o singură lucrare, care-i îmbrăţişează pe toţi ceilalţi, şi le-a poruncit apostolilor ca tuturor să le spună un singur lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor“(Matei 4, 17). În acelaşi timp, Mântuitorul a dat numeroase porunci concrete, a căror împlinire duce la desăvârşirea pocăinţei; El ne porunceşte împlinirea acesteia până la moarte, zicând: “Cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Şi adaugă, poruncind renunţarea la tot: “chiar şi la sufletul său însuşi” (Luca 14, 26). Pentru a confirma importanţa mare a poruncilor, zice: “Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor”(Matei 5, 19). Dacă, aşa cum am spus, Hristos ne-a poruncit să stăruim în pocăinţă până la moarte, rezultă că cel ce crede că pocăinţa poate fi împlinită înaintea morţii leapădă porunca, refuzând să-şi piardă sufletul înainte de a muri; el se arată ca încălcător al tuturor poruncilor lui Hristos. Până ce murim pocăinţa nu se termină, nici pentru mici, nici pentru mari. De fapt, nimeni n-a putut face o pocăinţă perfectă, pentru că o pocăinţă perfectă n-ar mai cere continuarea ei. Iată pentru ce, chiar dacă nu ne simţim în stare să facem o pocăinţă aşa cum spune porunca şi cum ar trebui, să avem râvna să o facem, spre a nu fi număraţi între cei ce nu vor să se pocăiască, pentru a nu fi judecaţi din pricina acestui refuz.

Cercetează viaţa tuturor celor care, de la începutul lumii, au sfârşit cu bine călătoria pământească şi vei vedea că în toţi cei ce au plăcut lui Dumnezeu taina evlaviei s-a împlinit prin pocăinţă. A fost cineva condamnat? Dacă a fost, a fost pentru că nu s-a pocăit. A fost cineva iertat? Dacă a fost, a fost pentru că s-a pocăit. .. Dacă pocăinţa stă în a cere milă, cel ce se pocăieşte trebuie să aibă grijă să nu i se spună: “Iată, sunteţi sătui” (1 Cor. 4, 8). Trebuie fără osteneală să continue a cere ca şi cel ce n-are niciodată destul: “că oricine cere ia“ (Matei 7, 8). Dacă numai cel milostiv va fi miluit, atunci lumea întreagă este păstrată prin pocăinţă, şi datorită Providenţei divine, oamenii conlucrează unii cu alţii pe calea pocăinţei. (…)

 

Atunci când ne încearcă necazurile, este bine să repetăm următoarele rugăciuni scurte, să le repetăm cu toată atenţia şi cu tot sufletul, să le repetăm până ce inima noastră se umple de pace, de mângâiere şi de blândeţe:

1. “Eu am primit ceea ce merit pentru faptele mele: Doamne, pomeneşte-mă pe mine întru împărăţia Ta“.

2. “Doamne, voia Ta cea sfântă să se împlinească întru mine păcătosul, acum şi-n vecii vecilor“.

3. “Doamne, eu sunt zidirea Ta şi robul Tău. Fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt în puterea Ta: fă cu făptura Ta cea sfântă după mila Ta cea mare“.

4. “Slavă Ţie, Doamne, pentru tot ce ai făcut să vină peste noi, Slavă Ţie! Dreaptă şi preamilostivă este judecata Ta faţă de mine, care merit chinurile în lumea aceasta şi-n cea viitoare“.

5. “Îţi mulţumesc şi Te preamăresc, Domnul meu şi Dumnezeul meu, pentru aceste suferinţe mici pe care mi le-ai trimis întru preaînţeleapta Ta Pronie: prin ele Tu îmi dezvălui patimile mele ascunse, prin ele Tu îmi uşurezi răspunsul la judecata Ta cea dreaptă, prin ele Tu mă scapi de chinurile veşnice în iad”.

Este uşor de observat că aceste rugăciuni sunt extrase din Sfânta Scriptură şi din Părinţi. Când sunt repetate cu atenţie şi fără grabă, nu vor întârzia să acţioneze cu putere pentru mântuirea noastră.