In ce chip putem ramane liberi


Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.

Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1

Reclame

Sfinții Catacombelor Rusiei – Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse. ”Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.”


Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.

Părintele duhovnicesc care a dat naştere ideii de Biserică în catacombe a fost Patriarhul Tihon. În primii ani ai existenţei sale, Biserica din catacombe nu avea nici organizare şi nici administraţie, era dispersată fizic şi geografic, şi era unită numai prin numele Mitropolitului Petru. Primul episcop din catacombe, Maxim, a fost arestat în 1928 şi a fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki; în 1930, el a fost trimis din lagăr la Moscova şi a fost împuşcat. Începând din 1928, în lagărele de concentrare de la Solovki şi Svir la «Belbaltlag», şi în multe alte lagăre din Siberia, au început să se facă multe hirotonii secrete. (În lagărul de la Solovki, unde eram eu, se făceau de către episcopii Maxim, Victor, Ilarion şi Nectarie.)(n.n. În acea perioadă existau episcopi mărturisitori și dovada mărturisirii lor nu era doar la nivel de discurs, fapt dovedit de viața lor, și anume că ajungeau să sufere adevărata prigoana- exil, pierderea libertății, detenția, o viață plină de privațiuni torturile, moartea prin execuție.)

După moartea Mitropoliţilor Petru şi Chiril (amândoi morţi în exil, în 1936),conducătorul administrativ şi duhovnicesc al Bisericii din catacombe– care până atunci dobândise un anumit grad de organizare – a devenit Mitropolitul Iosif (chiar dacă se afla în exil).

La sfârşitul lui 1938, din cauza faptului că s-a ocupat de conducerea şi îndrumarea Bisericii secrete din catacombe, Mitropolitul Iosif a fost executat.
După moartea lui, Biserica din catacombe a început cu şi mai mare stricteţe să-şi păzească secretele, în special numele şi locaţiile conducătorilor ei duhovniceşti.
Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta – cu acest motto au apărut, din când în când, scurte informaţii despre viaţa acestei Biserici secrete”(I.M. Andreev, Brief Review of the History of the Russian Church from the Revolution to our Days, Jordanville, 1951, pp. 70-72).

„Există o mulţime de materiale documentare privitoare la această primă perioadă din istoria Bisericii din catacombe, atât în epistolele episcopilor şi ale altora care s-au separat de Mitropolitul Serghie, cât şi în memoriile şi relatările unor membri individuali ai Bisericii din catacombe, care au scăpat din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (…) În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, persecutarea creştinilor în Uniunea Sovietică a atins punctul cel mai dramatic, când chiar şi organizaţia bisericească „serghianistă”(n.n. care a făcut compromisul grav de a supune Biserica orânduirii comuniste sovietice antihristice) a ajuns la lichidare şi de Biserica din catacombe nu se mai auzea nimic. Doar puţini dintre cei mai de seamă colaboratori ai sovieticilor, cum ar fi însuşi Mitropolitul Serghie, au scăpat de închisoare sau de exil, fapt care, treizeci de ani mai târziu, a dus la acuzaţia lui Boris Talantov cum că „Mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei sale persoane”.

Când Stalin, pentru a profita de sentimentele patriotice şi religioase ale poporului rus în războiul împotriva germanilor, a deschis o parte dintre bisericile închise şi a permis alegerea unui „patriarh”, în 1943, a început o nouă perioadă în relaţia Biserică-Stat, moment în care patriarhia moscovită a devenit în fapt „Biserica de stat” a guvernului sovietic, răspândind propaganda comunistă în toată lumea în numele religiei şi negând categoric existenţa vreunei persecuţii religioase în Uniunea Sovietică.
Simpla existenţă a Bisericii Ortodoxe din catacombe, opuse acestei politici, bineînţeles, putea să aibă un efect dezastruos, în special dacă devenea larg cunoscută în străinătate.

Toate grupurile Bisericii din catacombe erau dezrădăcinate fără milă de către autorităţile sovietice atunci când erau descoperite, iar membrii ei erau condamnaţi la lungi perioade de detenţie. Majoritatea informaţiilor, puţine de altfel, pe care le avem din această perioadă a istoriei Bisericii din catacombe din Rusia provin din presa sovietică; dar nici până astăzi nu se cunoaşte aproape nimic despre organizarea şi conducerea Bisericii din catacombe în această perioadă.
Sub Hruşciov, în 1959, a început o nouă şi intensă persecuţie a religiei de către conducerea URSS, inaugurând cea mai recentă perioadă a istoriei Bisericii ruse, o perioadă în care însăşi organizarea bisericească serghianist- marionetă este folosită pentru lichidarea ortodoxiei în Rusia, în timp ce peste hotare a continuat propaganda comunistă şi incredibilele aserţiuni despre absenţa oricărei persecuţii a religiei în URSS. Majoritatea bisericilor, mănăstirilor şi seminarelor serghianiste rămase au fost închise în această perioadă şi o persecuţie deosebit de feroce a fost purtată împotriva comunităţilor bisericeşti „neînregistrate”, cum ar fi Biserica Ortodoxă din catacombe, care este cunoscută autorităţilor sovietice sub numele de „iozefiţi”, „tihoniţi” sau „Biserica Ortodoxă adevărată”. Persecuţia a fost deosebit de feroce între anii 1959-1964; de la căderea lui Hruşciov a fost mai puţin intensă, dar a continuat fără întrerupere, îndeosebi împotriva comunităţilor „neînregistrate”.( am citat din Introducerea la cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei”)

„La Solovki(unul din lagărele de concentrare) am întâlnit mulţi ierarhi din Biserica adevărată. Şi acolo chiar am avut propria noastră biserică în catacombe.
În lagărele de concentrare, persecuţiile împotriva credinţei erau fireşti: preoţii erau tunşi şi bărbieriţi, li se interzicea să poarte reverende şi cruci. Pentru cel care îşi făcea semnul crucii se dădea un nou termen de condamnare. Desigur, nici nu se punea problema să se ţină slujbe. Moaştele sfinţilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu anti-religios cu inscripţii blasfemiatoare – până şi sfinţii pătimeau cu noi! Călugărilor din Solovki, care rămăseseră acolo ca muncitori calificaţi, li se interzicea să aibă legături cu deţinuţii, sub pedeapsa cu moartea. Era deosebit de dificil înaintea marilor sărbători: era imposibil să se adune doi, nimănui nu i se permitea să meargă nicăieri fără permisii speciale, raidurile de noapte erau mai frecvente, santinelele se dublau. Pentru ca cineva să se roage, trebuia în fiecare moment să fie gata pentru o moarte de mucenic. Şi eram gata pentru aceasta, purtând întotdeauna cu noi, ca primii creştini, o părticică din Sfintele Taine. Am adus o astfel de părticică peste hotare şi i-am dat-o Mitropolitului Anastasie.
Şi nu doar că eram gata să murim, ci mulţi chiar au murit, încrezători că undeva acolo, departe de autorităţile sovietice, unde este libertate, acolo Adevărul străluceşte în toată puritatea lui. Acolo oamenii trăiesc prin ea şi se supun ei. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist”(pag 36)

„La Solovki aveam numeroase „biserici”-catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”.

Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae.

În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase…

Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!(…)

Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte… şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându-l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică,nepământească.Mulţi ani au trecut de atunci,dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.(…)

La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea.Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.” Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro-Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s-a pus în acord cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.”(pag 51-52)

Fragmente extrase din cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei

Despre faptele cele bune ale trupului si despre patimi

Faptele bune trupesti, iar, mai ales lucrarile care se fac pentru Dumnezeu, fara fatarnicie si lauda omeneasca, si care duc pe oameni, la smerenie si la nepatimire sunt acestea: infranarea, postul, rugaciunea, setea, privegherea, metaniile cele adeseori facute, a purta aceeasi haina, a lua putina mancare uscata, si pe aceea, numai seara, bautura de apa, culcarea pe pamant, saracia, necastigarea, neimpodobirea, neiubirea de sine, neiesirea din chilie, tacerea, lucrarea cu mainile si toata chinuirea, cea rea, si toate cele ce obosesc trupul, ca acestea sunt foarte trebuincioase si folositoare, celor ce se tulbura de patimile trupesti. Iar celui slab si neputincios cu trupul nu-i sunt atat de trebuincioase si folositoare ostenelile trupesti, pe cat ii sunt sfanta smerenie si multumirea catre Dumnezeu, care toate le implineste.

Iar patimile sufletesti sunt acestea: uitarea, trandavia si necunostinta. Cu acestea trei intunecandu-se mintea, adica ochiul sufletului, se lasa stapanita de toate patimile: inchinarea la idoli, credinta ratacita si, in scurt, toata erezia, hulirea, mania, iutimea, amaraciunea, ura de oameni, gandul rau, para, osandirea, intristarea neindreptatita, frica, spaima, cearta, invidia, slava desarta, trecerea cu vederea, fatarnicia, minciuna, neincrederea, nebunia, nedreapta socotinta, agonisirea nedreapta, lacomia, impatimirea, cugetarea pamanteasca, lenevirea, descurajarea, nemultumirea, iubirea de stapanire, lauda de la oameni si, mai ales, iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de arginti, din care se naste tot raul. Dar, nu ar face omul nici o greseala, daca, mai intai, n-ar veni acesti trei uriasi – precum a zis cel, intre pustnici, prea inteleptul Marcu – si l-ar desparti pe el de Dumnezeu, ori prin uitare, ori prin lenevire, ori prin necunostinta. Pentru ca acestea nasc placerea si slavirea, ca sa iubim lauda omeneasca si mania. Iar pricina cea dintai a tuturor acestora si maica tuturor rautatilor, s-a spus mai inainte, ca este iubirea de sine, adica dobitoceasca iubire a trupului si impatimirea si abaterea mintii cu nebunesti cuvinte si cu spurcate vorbe. Iar mijlocitori, pentru multe rele, sunt indrazneala si rasul.

Iar patimile trupesti sunt acestea: preasatiul pantecelui, indracirea gatului, mancarea intr-ascuns, iubirea de felurite placeri, desfranarea, scarba, necuratia, sodomia, lepadarea de prunci, fapta de rusine, toate relele pofte peste fire, spurcatele patimi, furtul, furtisagul de cele sfinte, talharia, uciderea pentru ocara sau din manie, si toata trupeasca molesire si dezmierdarea voilor trupesti, care se adauga peste trebuintele trupului, descantecele, vrajile, iubirea de lume, impodobirile, schilodirile de sine, sulemenirea fetzelor, osandita desertaciune, preabuna parere de sine, iubirea trupului, viata care ingroasa mintea, facand-o pamanteasca si nelasand-o niciodata sa se ridice catre viata imbunatatita si catre Dumnezeu. Caruia I se cuvine slava in veci! Amin.

Sfantul Nil

Despre dreapta credinţă, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi

Ortodoxia, etimologic vorbind, înseamnă dreapta credinţă: orthos-dreapta, doxos-slăvire(gr) sau pravoslavie (dreaptă cinstire-rus). Sfinţii Părinţi spun că că primul şi cel mai important lucru în mântuirea omului este ca el să creadă drept, şi, având o credinţă neîndoielnică, va merge sigur şi neamăgit spre limanurile salvării sufletului. Erezii au fost tot timpul din cauza ca unii oameni interpretau adevărurile de credinţă după mintea lor, fără să cerceteze mai profund şi în adevăr Scripturile sau scrierile Sfinţilor Părinţi. Noi avem dreptarul Sfinţilor Părinţi după care ne ghidăm. Sfinţii Părinţi au apărat şi au îmbogăţit Ortodoxia, iar nouă nu ne rămîne decât s-o păstrăm şi s-o transmitem urmaşilor noştri. Cei care alunecă de la dreapta credinţă şi caută adevărul prin secte fac acest lucru pentru că Ortodoxia li se pare grea şi de neînţeles. Ortodoxia cere nevoinţă! Otrodoxia trebuie trăită în Adevăr!

Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre dreapta credinţă

Sfântul Varlaam: A fost un oarecare om bogat, având turme multe de oi, pe lângă care a pus păstori buni, ca să le pască pe ele. Şi erau acolo dumbrăvi multe, în care păşteau acele turme de oi. Şi în aceleaşi dumbrăvi erau şi turme multe de capre sălbatice, dintre care unele erau bătrâne, iar altele tinere. Deci, văzând oile acelea, caprele s-au amestecat cu ele şi au început a paşte împreună şi umblau la păşune în acelaşi loc. Şi aceasta văzând, păstorii s-au ostenit mult cu caprele acelea şi au început a le primi în staul şi le-au făcut pe ele ca pe nişte oi şi au zis: ’’De acum caprele acestea nu se vor mai despărţi de oi’’ şi nu s-au mai îngrijit de ele. Deci, unele dintre aceste capre, după puţine zile, iar altele după multe zile, se duceau la vechile lor turme, întru care se născuseră. Şi, odată ieşite din staul, nu se mai întorceau de la turmele lor la oile cele blânde. Iar tâlcuirea aceasta este: omul este Hristos, oile sunt creştinii. Păstorii sunt episcopii şi preoţii, iar dumbrăvile, toată lumea. Turmele de capre sunt ereticii, dintre care unii vin la dreapta credinţă, dar, după Botez, încep iar a se aduna cu cei de la care au venit, apoi se întorc la credinţa lor cea dintâi.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Când vei şedea tu la citirea dumnezeieştii învăţături, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu să-ţi deschidă ochii inimii. Ca nu numai să citeşti cele scrise, ci ca să le şi faci, ca nu spre păcat să citeşti. Şi iarăşi, când vei citi, cu multă sârguinţă să citeşti cuvintele şi chiar de mai multe ori, ca să înţelegi puterea lor. Iar când vei voi să citeşti sau să asculţi pe altul care citeşte, apoi să te rogi lui Dumnezeu aşa zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău şi să-l înţeleg pe el şi să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii ca să văd minunile din legea Ta. Arată-mi cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea şi gândul cu lumina înţelegerii Tale, ca nu numai să citesc sau să ascult cele scrise, ci să le şi fac. Ca nu spre păcat să citesc sau să ascult, ci spre înnoire şi spre luminare, spre sfinţire, spre mântuirea sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice. Că Tu eşti luminarea celor ce zac întru întuneric şi de la Tine este toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit. Amin”.

aparatorul.md

Iubeşte-ti aproapele

Cel ce iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele sau – Sfantul Ioan Scararul

Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru– Sfantul Ioan Scararul

Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pe toti suntem datori, noi cei credinciosi, sa-i privim ca pe unul si in fiecare sa socotim ca este Hristos – Sfantul Simeon Noul Teolog

Dragostea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si stradalnici, ca pe prieteni, iar pe cei lenesi ca pe dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la el – Sfantul Maxim Marturisitorul

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia dupa parerile oamenilor, de pilda pe unul iubindu-l, iar pe altul urandu-l, pentru pricina aceasta sau aceea, sau pe acelasi o data iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care este sa iubesti pe tot omul deopotriva – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; ci ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el elin si iudeu, nici barbat si femeie, nici rob sau slobod, ci toate si in toti este Hristos – Sfantul Maxim Marturisitorul

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura, sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul, in nici un chip si pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii! – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Multi sfinti si-au dat trupurile lor fiarelor, sabiei si focului pentru aproapele – Sfantul Isaac Sirul

Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca – Sfantul Maxim Marturisitorul

Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata– Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de ocara, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos cat si pe cel ce nu este inca virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac. Dragostea cea dintai e vrednica de lauda; a doua e mijlocie; iar celelalte sunt patimase – Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc – Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii, lasand grija de a-si plange pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osandesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. “Cerul s-a uimit de aceasta si pamantul s-a cutrenurat”. Ei insa nu se rusineaza, ca niste nesimtiti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare. Devenind iubitor de oameni vei sterge cu totul patima din suflet– Sfantul Maxim Marturisitorul

Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa nu dispretuiesti porunca dragostei, fiindca printrinsa vei fi fiul lui Dumnezeu, datatorul poruncilor – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca Il si imita, dupa putere. Astfel, Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor; iar rasplatit cu nerecunostinta si hula se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabda neinvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei de aproape, fara de care cel ce zice ca il iubeste pe Hristos sau ca va dobandi Imparatia Lui se amageste pe sine– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel care spune ca Il iubeste pe Domnul, dar in acelasi timp uraste pe fratele sau, este asemenea celui care-si inchipuie in somn ca alearga – Sfantul Ioan Scararul

Fiecare, privind pe fratele si aproapele sau ca pe Dumnezeul sau, sa se considere pe sine atat de mic fata de fratele sau, ca fata de Facatorul sau – Sfantul Simeon Noul Teolog

Iubirea aduna cele impartite si-l face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de contemplare si netezeste toate inegalitatile si deosebirile de opinie din toti. Ba ii aduce la o egalitate laudabila, prin faptul ca fiecare atrage atat de mult pe altul la sine in intentiile lui si il prefera sie insusi, pe cat de mult il respingea altadata si se prefera pe sine. Si prin iubire se desface de sine, de bunavoie, despartindu-si ratiunile si preferintele proprii, de gandurile si insusirile lui si se aduna intr-o simplitate de identitate, in temeiul careia nimeni nu se mai deosebeste intru nimic, ci fiecare a devenit unul cu fiecare si toti cu toti, sau mai bine cu Dumnezeu decat cu ei intreolalta, manifestand in ei aceeasi ratiune de a fi si dupa fire si dupa vointa – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele sau intru simtirea duhului – Diadoh al Foticeei

Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile cele necuratite ale aproapelui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce mai vede in inima sa o umbra de ura fata de vreun om oarecare, pentru stie ce greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om – Sfantul Maxim Marturisitorul

Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar pe cel rau milostivindu-l si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric – Sfantul Maxim Marturisitorul

Nu pot castiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea – Sfantul Isaac Sirul

din Filocalii

LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA? AU CUPRINS-O MULTE ISPITE

“Pentru ca să audă cu milostivire glasul rugăciunii noastre şi să ne izbăvească pe noi de foamete, de boli, de cutremur, de potop, de foc, de grindină, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri, de războiul cel dintre noi, de toată rana cea aducătoare de moarte, Domnului să ne rugăm…”

 Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute. Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie. Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste! Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti… De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam. Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. (…) Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate… Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta. Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…) Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: ‘Fii gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.(…) Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…) Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare. (…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima. (…)” SFANTUL PAISIE AGHIORITUL, “TREZIRE DUHOVNICEASCA”
https://www.aparatorul.md/lumea-arde-pricepeti-asta-au-cuprins-o-multe-ispite/

Despre legea duhovnicească, în 200 de capetea cuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Marcu Ascetul

Despre legea duhovnicească, în 200 de capete

1. Fiindcă de multe ori aţi dorit să ştiţi ce este legea duhovnicească de care vorbeşte dumnezeiescul Apostol (Rom.7,14), care este cunoştinţa si lucrarea celor ce vor să o păzească, vom: vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putinţă.

2. Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut si săvârşit altfel decât în Hristos Iisus si Duhul Sfânt.

3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare şi cel ce-l primeşte cu această credinţă, nu-l va pierde.

4. Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.

5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.

6. Cel ce e smerit în cugetul său si împlineşte o lucrare duhovnicească, când ceteşte dumnezeieştile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine si nu cu altul.

7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, şi vei vedea folosul rugăciunii şi al cetirii.

8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi sufere împreună cu cel ce nu-l are, îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.

9. Gura celui smerit în cugetare grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.

10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveţi mândria.

11. Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi Cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.

12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea care numai la un lucru se gândeşte.

13. Cel ce se roagă trupeşte şi încă nu are cunoştinţă duhovnicească, este ca orbul care strigă şi zice: «Fiul lui David, miluieşte-mă».

14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii şi a văzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu. .

15. Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.

16. Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui si propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte.

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semeţie; iar. de îl vom izgoni prin înfrânare şi nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.

18. Este o zdrobire de inimă lină si folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.

19. Privegherea, rugăciunea si răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă si folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup cumplit se va chinui.

20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.
21. Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte râul şi este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca şi lui Petru (Fapte 12,10).

22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.

23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmă mult l-a mulţumit.

24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a,luat înştiinţare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.

25. Când dumnezeieştile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-însele; «căci câte mai-nainte s-au scris, toate – zice – spre a noastră învăţătură s-au scris».

27. Scriptura numeşte credinţa «temelie a celor nădăjduite» (Evr.11,1); iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit necercaţi.

28. După cum din cuvinte si lucruri se vede cugetul, tot aşa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.

29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este aşa, pe cele dimpotrivă.

30. Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin cunoştinţă; însă puţini o înţeleg. pentru că înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.

31. Nu căuta desăvârşirea ei prin virtuţi omeneşti, căci nu se va împlini desăvârşit printr-însele. Desăvârşirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.
32. Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa adevărată; se înţelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineşte desăvârşit prin mila lui Hristos.

33. Când ne vom sili să împlinim în conştiinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească între oameni.

34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc .trupeşte legea lui Dumnezeu, «neinţelegând nici cele ce zic şi nici cele despre care se rostesc cu tărie». De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârşit prin fapte.

35. Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios.

36. Pe cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cir greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce sub chipul smereniei, e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe faţă prin fapte.

37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.

38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, şi este alta întru frica de Dumnezeu şi pentru adevăr.

39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit, nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ţi păcatele tale.

40. începătorul oricărei virtuţi este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.

41. Când săvârşeşti fapte virtuase, adu-ţi aminte de Cei ce a zis: «Fără de mine, nu puteţi face, nimic»(Ioan 15,5).

42. Prin necazuri si-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava deşartă şi prin plăcere cele rele.

43. Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat, şi măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.

44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea.

45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea.

46. E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.

47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire şi pleacă pe ascuns de la cei nemulţămitori, nerecunoscători si leneşi.

48. Tot păcatul sfârşeşte în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stăpâneşte cel dintâi, stârneşte pe cele proprii lui; iar dacă stăpâneşte cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.

49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă.

50. Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos si neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor.

51. Primeşte năcazurile, că întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.

52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. «Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală»(Evr.4,13).

53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. «Căci omul caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă»(1Sam.15,7)

54. Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.

55. Cel ce păcătuieşte fără să fie silit, cu greu se pocăieşte, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală.

56. Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi. Aducă aminte de Dumnezeu, şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.

57. Orice suferinţă fără voie, să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă.

58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura acesteia.

59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci.

60. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; si cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată uitării.

61. Scriptura zice că «iadul si pierzarea sunt arătate înaintea Domnului»(Prov.15,11). Acestea le zic despre neştiinţa si uitarea inimii.

62. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.

63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; si nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a minţii tale.

64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuţile, săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.

65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinţa evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.

66. Nu zice că se poate câştiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită.

67. Gândeşte-te la sfârşitul oricărui năcaz fără voie şi vei afla în el pieirea păcatului.

68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale.

69. Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţj va spune ea, fă, şi vei avea folos.

70 a. Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.

70 b. Cel ce se osteneşte fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.

71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârşeşte după dreptate.

72. De vrei să primeşti laudă de la oameni, iubeşte mai întâi mustrarea pentru păcate.

73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.

74. Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce înţelege.

75. Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic, îl va osândi după o vreme şi va fi el însuşi ruşinat.

76. Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului, va fi ucis cu uşurinţa; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, uşor va cădea.

77. Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos.

78. Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.

79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi s-au făcut mai înţelepţi decât înţelepţii.

80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavă deşartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.

81. Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură, nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă.

82. Precum altceva e măiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea.

83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.

84. Nu zice: nu ştiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat, dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă si celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci «cunoştinţa îngâmfă»(1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar «dragostea zideşte», îndemnând la răbdarea tuturor.

85. Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor înţelegere.

86 Cel ce a lăsat fapta si se reazămă pe cunoştinţa simplă, ţine în loc de sabie cu două tăişuri, băţ de trestie, care în vreme de războiul, cum zice Scriptura (Is.36,6), găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor.

87. Tot gândul e măsurat si cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.

88. Cel ce a împlinit o poruncă, să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea fată de Hristos se probează prin cele potrivnice.

89. Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.

90. Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte ruşine.

91. Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti si de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinţei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu năcazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte si împotriva năcazurilor, ca în viaţa aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.

92. Fată de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune si pocăinţă, nimenea n-a scăpat de asuprire.

93. Cele rele îşi primesc puterea una de la alta; de asemenea şi cele bune cresc»una prin alta si pe cel părtaş de ele îl mână si mai mult înainte.

94. Diavolul dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.

95. Rădăcina poftei ruşinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, si anume nu numai când o auzim, ci când o si primim.

96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate si se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face si acum neavând nimic.

97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este, altul pentru deosebirea patimei.

98. Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere mai mare si e slăvit de cei ce nu-i cunosc intenţia. Si poate că unul ca acesta nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-se prosteşte.

99. Pricina a tot păcatul este slava deşartă si plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea, nu va desrădăcina patima.

100. «Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint»(Tim.6,10). Dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea.

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă si prin plăcere.

102. Câteşitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei(2Prov.30,15) fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.

103. Cunoştinţa si credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.

104. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.

105. Iubirea de argint, slava deşartă si plăcerea trebuiesc urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor.

106. Din pricina lor ni s-a poruncit, «să nu iubim lumea şi cele din lume»(1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.

107. «Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcă cu treburile vieţii»(2Tim.2,4).Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie. :

108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avuţie, pentru slavă, sau plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseşte lucrurile întru dreptate.

109. Când auzi pe Domnul zicând: «De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine»(Luc.14,33), nu înţelege cuvântul acesta numai despre averi ci şi despre toate lucrurile păcatului.

110. Cel ce nu cunoaşte adevărul, nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţii.

111. Precum Dumnezeu a împărţit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, aşa a împărţit şi gândurile omeneşti, fie că vrem, fie că nu vrem.

112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo.

113. Cel ce se roagă întru cuminţenie rabdă cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce ţine minte răul, încă nu s-a rugat curat.

114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de faţă, ci aşteaptă cele viitoare; si vei afla că acela ţi-a fost pricină de multe bunătăţi, nu numai în vremea de aici, ci şi în veacul viitor.

115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul amar, asa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregăteşte spre pocăinţa.

116. De nu vrei să pătimeşti răul, să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. «Căci ce seamănă fiecare, aceea va si secera»(Gal.6,8).

117. Semănând de bună voie cele rele si secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.

118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată.

119. Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.

120. E mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns, decât cei ce săvârşesc nedreptate pe faţă. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai rău.

121. Cel ce împleteşte viclenii si face răul într-ascuns este, după Scriptură, «şarpe ce sade în cale si muscă copita calului»(Gen.49,17).

122. Cel ce, în acelaşi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeşte de rău, e stăpânit de slava deşartă si de pizmă. Prin laude încearcă să-şi ascundă pizma, iar prin vorbele rele se înfăţişează pe sine mai bun decât acela.

123. Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, aşa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.

124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat, cum s-a arătat în înţelepciune, si pentru neputinţa de-a se înfrâna sufere durere şi ruşine.

125. Precum nu se îngăduie apa si focul laolaltă, aşa nu se îngăduie întreolaltă apărarea şi smerenia.

126. Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul, îşi pecetlueşte relele sale.

127. Nu lăsa păcatul neşters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.

128. De vrei să te mântueşti, iubeşte Cuvântul adevărat si nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea. .

129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Mt.3,7).

130. Cel ce primeşte cuvintele adevărului, primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: «Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte»(Mt.10,40).

131. Slăbănogul pogorât prin acoperiş (Luc.5,19) este păcătosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora.

132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru lot lucrul.

133. Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.

134. «Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate»(1Cor.9,25) şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon.

135. Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubeşti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.

136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, si cu câţ adaugi, va arde mai mult.

137. De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: «Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va»(Luc.14.2).

138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta si cu patimile din obişnuinţă.

139. Obişnuinţa, care o ia înaintea voii si a conştiinţei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieşte, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală

140. Atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă.

141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.

142. Nu zi: nu vreau şi vine; căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui.

143. Cel ce caută lauda, e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz, iubeşte plăcerea.

144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge şi se tânguieşte pentru păcate, aci se luptă cu aproapele şi i se împotriveşte apărându-şi plăcerile.

145. Cel ce cearcă toate şi retine binele, va fugi pe urmă de tot răul.

146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii.

147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunoştinţă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.

148. Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile pocăinţei.

149. Omului blând îi foloseşte credincioşia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu si să nu se rănească prin neascultare deasă.

150. Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.

151. Cel ce urăşte mustrarea, se supune” patimii cu voia; iar cel ce o iubeşte, va lupta şi cu obişnuinţa.

152. Nu voi să auzi răutăţile străine; căci printr-o asemenea voinţă de-a auzi se sapă şi în ţine trăsăturile răutăţilor.

153. Dacă îţi intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuţi şi nu pe cel ce le grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă.

154. Dacă cineva se nimereşte între oamenii care grăiesc deşertăciuni, să se socotească pe sine însuşi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.

155. De vezi pe cineva că te laudă cu făţărnicie, aşteaptă la vremea sa ocară de la el.

156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătăţile viitoare, şi nicicând descurajarea nu-ţi va moleşi nevoinţa.

157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelaşi om pe urmă ţi se va arăta că e rău.

158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; şi cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.

159. Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele, cu gând egal; şi Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri.

160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.

161 întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.

162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care mocneşte înăuntru.

163. Zăboveşte în cuget si nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ţi.

164. Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine, primeşte-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.

165. Ia-ţi gândul de la orice lăcomie si atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului.

166. Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit, fără să ştie.

167. Când mintea iese din grijile trupeşti, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmaşilor.

168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.

169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă o poruncă, să slujească în ascuns patimei si prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.

170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: «nu mă va birui pe mine». Căci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit.

171. Tot Ce se naşte începe de la ceva mic, si pe măsură ce e hrănit creste.

172. Mestesugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; şi cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.

173. Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor, căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte, mănâncă, roadele plănuirii lor.

174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. Pentru că sunt unii bine plăcuţi si totuşi încercaţi. E drept că s-a scris: «Necuvioşii si nelegiuiţii vor fi prigoniţi». Dar tot aşa s-a scris: «Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi»(Tim.3,12).

175. în vreme de. necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întru cât alină năcazul e bine primită.

176. Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor.

177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.

178. Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri si alţii care umblă prin case, aşa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, şi altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.

179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere si cheamă mintea ce vieţuieşte în linişte, la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea si le-a adus la faptă si le-a aşezat în inimă.

180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, si nu se naşte patimă fără gând.

181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, uşor vor sfârşi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.

182. Idolii consistenţi (chipurile) din faţa minţii sunt mai răi si mai puternici. Dar cei gândiţi sunt pricinuitorii si premergătorii celorlalţi.

183. Este un păcat care stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate; şi este un alt păcat care ne războieşte cugetare prin lucrurile de fiecare zi.

184. Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci, zice: «Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta»(Ps.20,5).

185. Cel ce nu stărueşte în cercetarea conştiinţei, nu vrea să primească nici ostenelile trupeşti pentru credinţă.

186. Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o ceteşte cu fapta, face experienţa ajutorului dumnezeiesc.

187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile, pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără de voie.

188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlineşte după putere, prin osteneli mici scapă de cele mari.

189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune si răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

191. Nu zice: Am împlinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunoştinţa împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.

192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.

193. Altceva e împlinirea poruncii si altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.

194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.

195. Precum bogăţia văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii, aşa şi virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.

196. Cel ce înşeală pe alţii şi grăieşte cuvinte fără fapte, se îmbogăţeşte din nedreptate si ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie Scriptura(Prov.5,10).

197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.

198. Conştiinţa bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin conştiinţă. Căci una are trebuinţă de alta, prin fire.

199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestriţă. Iar Domnul dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului, precum s-a scris: «Domnul va învăţa pe cei blânzi căile Sale»(ps.25,9).

200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. «Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de împărăţia Cerurilor»(Luc.9,62).

A aceluiaşi: Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete

1. In cele scrise mai jos se va respinge de către cei ce cred tare si cunosc adevărul, credinţa greşită în faptele din afară.

2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că înfierarea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: «Când veţi fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceţi: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut»(Luc.17,10). Deci Împărăţia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit slugilor credincioase.

3. Robul nu cere slobozirea ca plată, ci mulţumeşte pentru ea, ca un îndatorat, şi o primeşte în dar.

4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi celor ce îi slujesc bine, le dăruieşte slobozirea. Căci zice: «Bine, slugă bună si credincioasă, peste
puţine ai fost credincioasă, peste multe te voiau pune; intră întru bucuria Domnului tău»(Mt.25,2l-23).

5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunoştinţă; ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.

6. Cel ce cinsteşte pe Stăpânul, împlineşte cele poruncite. Iar greşind sau neascultând, rabdă urmările care i se cuvin.

7. Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor si de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om.

8. Încercările, care ne vin pe neaşteptate, ne învaţă cu bun rost, să fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăinţă.

9. Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune.

10. Unii oameni, fiind lăudaţi pentru virtute, s-au lăsat cuceriţi de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere, şi durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.

11. Toţi aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, dispreţuiesc pe cei mai nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte, trupeşti. Şi toţi cei cari, rezemându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei lipsiţi de cunoştinţă, se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia.

12. Cunoştinţa fără faptele, care urmează din ea, nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.

13. Adeseori, din negrija pentru fapte; se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire.

14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.

15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-l urmărim,

16. Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate, e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele.

17. Mintea fără trap face multe lucruri bune si rele. Dar trupul fără minte nu poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaşte înainte de faptă.

18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii, împlinindu-le, aşteaptă împărăţia ca o plată datorată. Şi unii si alţii greşesc faţă de adevăr.

19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăşi nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.

20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după scripturi si nu mai trăim nouă înşine, «ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi»)2Cor.5,15), vădit este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti aşa dar înfierea ca ceva ce ni se datorează?

21. Hristos e Stăpân prin fiinţă si Stăpân prin opera de mântuire, deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său si celor ce cred le-a dăruit harul.

22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu «va răsplăti fiecăruia după faptele sale»(Ps.62,13), să nu înţelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu Gheena sau cu Împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinţei în El sau ale credinţii, nu ca un schimbător care cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Răscumpărătorul nostru.

23. Cei ce ne-am învrednicit de baia naşterii de a doua,săvârşim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăţeniei dată nouă.

24. Tot lucrul bun, pe care-l săvârşim prin firea noastră, ne face să ne reţinem de la răul contrar, dar nu ne poate adăuga un spor de sfinţenie, fără har.

25. Cel ce se înfrânează, se retine de la lăcomia pântecelui; cel ce dispreţuieşte avuţia, de la zgârcenie; cel liniştit, de la vorbărie; cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget smerit, de la slavă deşartă; cel supus, de la iubirea de vrajbă; c el ce mustra, de la făţărie. De asemenea cel ce se roagă, e străin de deznădejde; săracul, de multă avuţie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârşită până la moarte, nu e altceva decât reţinerea de la păcat. Iar reţinerea de la păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata împărăţiei.

26. Omul de abia păzeşte cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce, dăruieşte înfierea.

27. Este o poruncă restrânsă si este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile.

28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; si este o altă lucrare a păcatului, care semăna cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul amândurora.

29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează si se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea.

30. Liniştirea e reţinerea de la rele. Iar de-şi va lua „cineva cu sine si cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea. alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire.

31. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără liniştire şi rugăciune.

32. «Trupul pofteşte împotriva duhului şi duhul împotriva trupului»(Gal.5,17). Iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.

33. Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăştiat, va fi auzit de Domnul.

34. Mintea care se roagă neîmprăştiat, strâmtorează si frânge inima; iar «inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi»(Ps.50,19).

35. Rugăciunea încă se numeşte virtute, deşi e maica virtuţilor. Căci le naşte pe acelea prin împreunarea cu Hristos.

36. Tot ce am săvârşi fără rugăciune si nădejde bună, ne este pe urmă vătămător si fără preţ.

37. Când auzi că «cei de pe urmă vor fi întâi şi cei dintâi vor fi pe urmă», înţelege pe cei părtaşi de virtuţi şi pe cei părtaşi de dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuţi, după rând, dar e cea dintâi dintre toate, după cinste,
vădindu-le pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.

38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleşeşte trândăvia, sau eşti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ţi aminte de moarte si de muncile înfricoşate. Dar e mai bine să te lipeşti de Dumnezeu prin rugăciune şi nădejde, decât să te gândeşti la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos.

39. Niciuna din virtuţi nu deschide singură, prin sine, uşa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă.

40. Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.

41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar, de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.

42. Cel ce se pocăieşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.

43. Dacă, suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte?

44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a ne grijii trecute, nu un drept la răsplată.

45. Cel ce se turbură cu mintea şi e liniştit cu trupul, este asemenea celui turburat trupeşte şi împrăştiat cu mintea.

46. Turburarea de bună voie fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a minţii. Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare.

47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului(Mt.5,44).

48. Dovada iubirii nefăţarnice e iertarea nedreptăţilor.

49. Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face.

50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite.

51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a virtuţii îşi pierde valoarea.

52. Dacă fapta rău. plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.

53. Filosofează cu fapta despre voia omului şi despre răsplata lui Dumnezeu. Căci ştiinţa nu e mai înţeleaptă sau mai folositoare decât fapta.

54. Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă.

55. Unul a primit un gând si l-a ţinut fără multă socoteală. Altul l-a primit si l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie?

56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunoştinţei adevărate; la fel neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.

57. Cel ce face binele şi caută răsplata, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci voii sale.

58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o pocăinţă corespunzătoare cu greşeala.

59. Unii spun: «Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simţit harul Duhului».

60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera lor hotărâre, renunţă ca nişte neajutoraţi la ceea ce le este dat cu putere

61. Căci celor botezaţi în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar ia de noi să facem sau să nu facem binele pentru care i puterea.

62. Mai întâi harul trezeşte în chip dumnezeesc conştiinţa. Aceasta îi face şi pe cei făcători de rele să se căiască şi să placă lui Dumnezeu.

63. El e ascuns de asemenea în învăţătura ce ne-o dă aproapele. Iar uneori se iveşte în cuget şi prin cetire; sau învaţă mintea prin cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci vom ascunde talantul acestei cugetări, vom intra în chip iţit întru bucuria Domnului.

64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată a fost comparat, cere deodată cu preţul şi scrisoarea de slobozire.

65. Cel ce socoteşte necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui şi cunoştinţa.

66. Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, că «în tot pământul stăpânesc judecăţile lui Dumnezeu»(Ps.105,7), orice întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu.

67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai Dumnezeu ştie cum i se potriveşte fiecăruia ceea ce vine.

68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Şi ocara te va lăsa neîntristat şi netulburat; iar slava credincios şi nesupus osândei, când va veni.

69. Când eşti lăudat de mulţime, după bunăvoinţa lui Dumnezeu, să nu amesteci nimic semeţ în ceea ce ţi-a hărăzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.

70. Sămânţa nu va creşte fără pământ şi apă; iar omul nu se va folosi fără osteneli de bună voie şi fără ajutor dumnezeiesc.

71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără conştiinţă bună nu poţi plăcea lui Dumnezeu.

72. Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră.

73. Când inima e mişcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bună voie, devine anevoie de reţinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleşte la vale.

74. Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la loc mărginit de prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său.

75. Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul, desface sufletul de obişnuinţe învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă, ca de nişte călăi, care o trag încoace şi încolo.

76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul, iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveşte vântului, cea de-a doua patimilor.

77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta (Mt.24,20) aduce durere trupului şi întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit şi în sufletul sfinţit.

78. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte.

79. Mulţi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.

80. Şobolanul, care se târâie sub pământ, fiind orb nu poate vedea stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinţa celor vremelnice, nu poate crede nici în privinţa celor veşnice.

81. Cunoştinţa adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte de har; şi ea învaţă pe cei te se împărtăşesc de ea, să creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.

82. Când sufletul care a păcătuit nu primeşte necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: «Am doftorit Babilonul şi nu s-a vindecat»(Ieremia 51,9).

83. Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.

84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot aşa nici gândul urât în inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot-cel ce iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi osteneala. Iar osteneala de, bună voie e vrăjmaşă plăcerii prin fire.

85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul voinţei, se impune pe urmă silnic şi dacă nu vrea cel părtaş de ea.

86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor, iar de vin gânduri cu voia, iubim şi lucrurile spre care se îndreaptă.

87. Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi ale făţărniciei.

88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari.

89. Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată războiul si împotrivire.

90. Trei sunt locurile spirituale, la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire şi cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descopere pe sine ca pricina gândurilor rele şi-şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu şi se războieşte cu oamenii pe motiv că o nedreptăţesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie, pace (Gal.5,22) şi cele următoare; şi ştie că Bacă alege grijile trupeşti, nu poate rămâne acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în păcat,şi în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată, dar desigur la vremea sa, când ştie dreptatea lui Dumnezeu.

91. Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea.

92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credinţă a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunoştinţa sigură a acestui fapt, după aceea, prin lucrarea poruncilor

93. Porunca lui Hristos, împlinită cu conştiinţă, dăruieşte mângâiere după mulţimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul său.

94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi : nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.

95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; şi pentru a câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.

96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai sus ca dragostea de Dumnezeu.

97. Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea şi împrăştierea ei, e dovada iubirii de plăceri.

98. Cel ce priveghează, rabdă si se roagă nestrâmtorat, împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strîmtorat în acestea, dar rabdă totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor.

99. O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De aceea există si o credinţă mai sigură că altă credinţă.

100. Este o credinţă din auz, după Apostol (Rom.10,17), şi este o credinţă, care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr.11,1).

101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui.

102. Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de învăţătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credinţă dreaptă şi la răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuţi.

103. Pentru lucrurile, pentru care şi-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu, nu se mai războieşte cu aproapele.

104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îşi are pricina în cele săvârşite cu voia, nimeni nu e atât de duşman omului, ca el însuşi.

105. Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.

106. Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te împotriveşti fără acestea, vine asupra-ţi şi mai năvalnic.

107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă (Mt.11,29).

108. Toate câte le grăim sau le săvârşim fără rugăciune, ni se arată pe urmă sau greşite sau vătămătoare, şi ne dovedesc lipsiţi de cunoştinţă, prin lucrurile care urmează.

109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte şi din gânduri. Din credinţă însă, din har şi din pocăinţă, sunt mulţi

110. Precum celui ce se pocăieşte îi e străină cugetarea semeaţă, aşa celui ce păcătuieşte de bună voie îi e cu neputinţă cugetarea smerită.

111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea conştiinţei, ci cunoştinţa harului lui Dumnezeu şi a compătimirii Lui.

112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit, aceea este mintea raţională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoţi mai mult materia afară, cu atât mai mult năvăleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.

113. Materia casei sunt vasele şi mâncărurile; iar materia minţii, slava deşartă si plăcerea.

114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.

115. Harul Duhului e unul şi neschimbat; dar lucrează care precum voieşte.

116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceaţa şi celor acre acreala, harul, intrând în inimile credincioşilor, le dăruieşte lucrările care se potrivesc ca diferitele virtuţi. :

117. Celui ce flămânzeşte pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredinţare; celui ce plânge, mângâiere.

118. Deci când auzi Scriptura spunând, despre Duhul Sfânt că s-a coborât peste fiecare dintre Apostoli, sau că a năvălit asupra unui prooroc, sau că lucrează, sau se întristează, sau se stinge, sau se mânie; şi iarăşi că unii au pârga Duhului, alţii sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeţi la vreo tăiere, sau la vreo prefacere sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum am spus mai înainte, că el e neschimbat şi atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în acelaşi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat. Căci el se revarsă peste cei botezaţi în chip desăvârşit, asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care, urându-şi patimile care-l întunecă, le smulge din sine; precum de asemenea se întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.

119. Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.

120. Când suntem stăpâniţi de gânduri rele, să ne învinovăţim pe noi înşine, si nu păcatul strămoşesc (Ps.62,10).

121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârşim cu mîinile, cu picioarele si cu gura.

122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubeşte pricinile ei.

123. Căci cine stă la târguiala cu slava deşartă, dacă dispreţuieşte ruşinea? Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubeşte umilinţa? Cine primeşte plăcerea trupească, având inimă zdrobită şi smerită? Sau cine se îngrijeşte si se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede în Hristos?

124. Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâlceveşte cu cel ce-l dispreţuieşte, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunoştinţă adevărată şi arată credinţă tare Stăpânului.

125. Mincinoşi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept.

126. Dacă nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, şi deci în deşert se tulbură (Ps.39,7)

127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă.

128. Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupeşti mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite.

129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.

130. Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere de la cel ce l-a nedreptăţit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua însutit în veacul acesta şi va moşteni viaţa veşnică.

131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala si durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea si fuge de durere.

132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele.

133. Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl sileşte pe datornic să le săvârşească şi prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean meşteşug de legea păcatului.

134. Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu, .nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeşte si înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micşorează durerea şi osteneala spirituală a inimii şi prin aceasta produce uitarea.

135. Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.

136. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci şi în a nu gândi nimic din cele oprite.

137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor.

138 Slava deşartă, iubirea de argint şi plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată, dacă nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu.

139. în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice.

140 Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu păcatele. Iar alţii îşi câştigă bunăvoinţă lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru păcatele noastre. E de întrebat care dintre aceştia cugetă drept?

141. Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre.

142. Cel ce crede în cele-viitoare se înfrânează de la plăcerile de aici fără a face pe învăţătorul. Iar cel care nu crede, caută plăcerea şi fuge de durere.

143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip si mai ticălos.

144. Altceva e cunoştinţa lucrurilor si altceva cunoaşterea adevărului. Pe cât se deosebeşte soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea dintâi.

145. Cunoştinţa lucrurilor creste în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.

146. De vrei aşadar să te mântuieşti si să vii la cunoştinţa adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub simţuri şi să te lipeşti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta, privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii şi Stăpânii războindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune şi rămânând cu bună nădejde, vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te izbăveşte de urgia viitoare.

147. Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul avei, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutăţii(Ef.6,12), va înţelege şi parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lenevim (Lc.18,1).

148. Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Şi cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: «Să ne silim să intrăm la această odihnă»(Mt.19,21).

149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărăţia Cerurilor. Aceasta descoperind-o şi Domnul a zis: «Împărăţia Cerurilor este înăuntru vostru!(Evr.4,11). Dar a spus-o şi Apostolul: «Credinţa e adeverirea celor nădăjduite»(Lc.17,21) şi iarăşi: «Alergaţi aşa ca să o luaţi»(1Cor.13,5) şi iarăşi: «Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici».

150. Cel ce cunoaşte adevărul nu se împotriveşte necazurilor, care vin asupra lui. Căci ştie că-l conduc pe om spre frica de Dumnezeu.

151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune.

152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se ţine strâns numai de gândul nădejdii,2 vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmaşul acesta, de va fi omul luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimaşe cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire.

153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie urmările lor.

154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai-nainte, fiecare greşeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei.

155. Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul, nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârşite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.

156. Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga de dureri obişnuiesc să slujească păcatului chiar şi prin cele de-a dreapta (prin virtuţi).

157. Precum virtuţile obişnuesc să se nască din dureri şi din ocări, aşa păcatele se nasc din plăceri şi laude.

158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naşte din necredinţă.

159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci aţâţarea se mişcă fără odihnă în mădularele sale.

160. De suntem pătimaşi, trebuie să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului.

161. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea, este luptător cu bun meşteşug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin reţinerea de la cele supuse simţurilor.

162. Cel ce nu-şi uneşte voia sa cu Dumnezeu se poticneşte în faptele sale şi cade în mâinile vrăjmaşilor.

163. Când vezi doi răi, având dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.

164. Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă într-una.

165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă părţile: pentru cele bune primind mărturie, se face si mai grabnic la ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noastră trebuie să ne fie şi viata; şi după viaţă suntem datori să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.

166. Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului(Mt.6,33). Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă, suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeşte de ceva fără rugăciune, nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul:«Fără mine nu puteţi face nimic»(Io.15,5).

167. Cel ce nesocoteşte poruncă rugăciunii, cade în neascultări şi mai rele, una predându-l alteia, ca legat în lanţuri.

168. Cel ce primeşte necazurile de acuma, în nădejdea bunătăţilor de mai târziu, a aflat cunoştinţa adevărului şi se va izbăvi repede de mânie şi întristare.

169. Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea şi încingându-se cu lanţuri. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceşte cu mintea şi cade în ispitele şi cursele diavolului.

170. Nu poate birui cel ce se războieşte nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă de către amândouă.

171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri şi a ocărilor, sau va pătimi aici necazuri şi mai multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.

172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-şi încredinţeze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea lui să se ţină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simţurilor să o nesocotească cu toată puterea.

173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuinţă de cele trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinţei, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul.

174. Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor, ridicată în faţa ta de vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este să-l săgetăm eu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.

175. Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte.

176. Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu-cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru.

177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de faţă povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.

178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşeala în faţă. Căci aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.

179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în conştiinţă cele ale sale.

180. Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruieşte.

181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ţi-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura.

182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu trebuie, îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduielile supunerii.

183. Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte, îşi câştigă sie-şi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul si osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească.

184. Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El, se fereşte de tot răul.

185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul, şi într-alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă (Sir.28,15).

186. Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol (Io.8,40). Iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie.

187. Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe Cele de acuma. Căci astfel împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.

188. împrejmuieşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine şi cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci jele nu se săvârşeşte numai de către om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul.

189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri faptelor noastre, aşa şi cugetelor şi gândurilor noastre de bună voie.

190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile celor dintâi.

191. Gândurile rele neintenţionate le urmează întristarea. De aceea şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele.

192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri si de strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude si de prisosiţi,

193. Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu minţea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră, se ia la ceartă; iar cei ce-l iartă, îi socoteşte prosti.

194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări.

195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce place lui Dumnezeu, şi vei afla dezlegarea folositoare.

196. Când Dumnezeu binevoieşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieşte, se împotriveşte şi zidirea.

197. Cel ce se împotriveşte necazurilor, se războieşte fără să ştie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeşte întru cunoştinţă adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.

198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără pomenirea răului.

199. Răul de la altul nu ne sporeşte păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.

200. Dacă nu e uşor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să fie încercat, trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.

201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte (Lc.5,5), nu ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea ochilor (Fapte 9,8), nu ar fi câştigat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile (Fapte 7,55).

202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, aşa necazul împotriva aşteptării se numeşte încercare.

203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaşte toate înainte de naşterea lor îl cunoştea şi pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credinţă desăvârşită.

204. Tot necazul vădeşte aplecarea voinţei, dându-i acesteia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeşte încercare, dând celui ce se împărtăşeşte de el cunoştinţa voilor sale ascunse.

205. Frica de Dumnezeu ne sileşte să luptăm cu Iscatul. Dar luptând noi, însuşi harul lui Dumnezeu îl surpă.

206. înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.

207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primeşte silirea sufletului şi necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea şi locul şi lucrul.

208. Cel ce se lasă povăţuit de bună voie prin necazuri, va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeşte pe cele dintâi, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul de al doilea.

209. Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, ştiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi după ce a fost pus în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul sporeşte.

210. Fără zdrobirea inimii, e cu neputinţă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora sădeşte iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primeşte gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveşte atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite.

211. Dacă ai fost rânduit să porunceşti fraţilor, păzeşte rânduiala ta şi să nu treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor, când nu vor asculta, desigur îi vei ierta si vei lua de asemenea iertare de la Cel ce a zis: «Iertaţi şi se va ierta vouă».

212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce ştie să facă negustorie, câştigă mult; iar cel ce nu ştie, sufere pagubă.

213.Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câştigul, pe care el l-a lepădat, adunăţi-l ţie. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui.

214. Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde la mulţi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.

215. De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă.

216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel neruşinarea nu primeşte de bunăvoie întristarea după Dumnezeu.

217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru naşterea de pui, aşa nici durerea inimii cu neruşinarea, pentru zămislirea virtuţilor.

218. Nimenea nu poate avea durere şi întristare după Dumnezeu, de nu va iubi mai-nainte pricinile lor.

219. Frica de Dumnezeu şi mustrarea primesc între ele întristarea. Iar înfrânarea şi privegherea se însoţesc cu durerea.

220. Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului. Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu.

221. Cel biruit cu uşurinţă de cele mici e robit neapărat de cele mari. Iar cel ce le dispreţuieşte pe acelea, le va sta împotrivă şi celor mari, întru Domnul.

222. Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se cu virtuţile, fiindcă acela nu poate fi şi iubitor de fală şi iubitor de adevăr.

223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila şi dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm cu plăcere : El. Căci chiar El a zis: «Cel ce mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe şi Mă voi arăta lui»(Io.14,21). Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia ţintă din înfrânarea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor.

224. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând: «Să nu vă îngrijiţi de ziua de mâine»(Mt.6,37). Şi cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale şi de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întunerec si o ceaţă a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Si păcatul se naşte aşa că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte si îl primeşte. Iar cel ce nu-si vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit, cum va afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul prorocesc, evanghelicele si apostolesc?

225. Trebuie, aşadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta si să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă stăpânul si să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: «Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi»(Lc.13,25). Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care si după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoştinţa simplă, sau chiar si o experienţă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte a au şi cei mai tineri si mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, cari, pierzând-o adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voie şi au aflat-o. Să nu încetăm să facem şi noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsura, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.

226. Aceste puţine învăţături ale legii duhovniceşti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat şi marele Psalmist, vrând să le înveţe si să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvine slava, stăpânirea si închinarea, acum si în veci. Amin.