Cuvant despre lupta cea duhovniceasca


Monahul se aseamana cu tarina cea semanata, care, cu ploi, crescand, rodeste rod de bucurie. Iar, cand a ajuns la vremea rodului, in si mai multa pripa, il arunca pe lucratorul de pamant, ca nu cumva grindina sau jivinele salbalice sa-i strice roada. Si, dimpotriva, daca la seceris isi va dobandi rasplata, adunand in jitnita rodul holdelor, atunci se bucura si se veseleste, multumind Domnului. Asemenea si monahul, cata vreme este in timpul acesta, dator este sa se ingrijeasca de viala lui cea vesnica, ostenindu-se in pustnicie, pana in ziua cea din urma, caci, daca se va lenevi, va alerga in zadar, si, sfarsindu-si drumul, va duce roadele ostenelilor sale in cer, ca si lucratorul de pamant, facandu-se bucurie si veselie ingerilor. Deci, nimeni sa nu se trandaveasca, sau sa se sperie de ispite. Ci, cel tare, sa sprijineasca pe eel neputincios. Cel harnic sa mangaie pe eel putin la suflet si cel ce se trezeste, sa destepte pe cel biruit de somn. Cel asezat, sa sfatuiasca pe cel fara de asezare si cel infranat sa-l certe pe eel fara de randuiala. Si, asa, unii pe altii intarindu-ne, intr-un cuget sa rusinam, biruindu-l pe potrivnicul nostru. Si sa slavim pe Dumnezeu si pe Sfintii Ingeri sa-i veselim si pe cei ce ne vad si pe cei ce aud despre noi, sa-i zidim, in Hristos, Mantuitorul nostru. Ca, precum este tabara Sfintilor Ingeri este si multimea monahilor, cand au, totdeauna, mintea lor la Dumnezeu. Si, precum e mierea si fagurul in gura, asa-i si raspunsul cu dragoste al fratelui, fata de aproapele sau. Si, precum apa rece, in vreme de arsita, este pentru cel insetat, asa este si cuvantul de mangaiere al fratelui, la necaz. Si, precum da cineva mana celui cazut si-l ridica pe el, asa ridica cuvantul indemnarii si al adevarului sufletului cel trandav si lenes. Si, precum este samanta buna si bine odraslita in pamant gras, asa sunt si gandurile bune in sufletul monahului.

Rogu-te pe Tine, Mantuitorul lumii, Hristoase, cauta spre mine si ma miluieste si ma izbaveste de multimea faradelegilor mele, ca toate bunatatile pe care Le-ai facut cu mine, din tineretile mele, le-am pangarit. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

Sfantul Efrem Sirul

4

Reclame

In ce chip putem ramane liberi


Insuşi Mântuitorul nostru ne-a arătat modul în care ne putem păstra libertatea. El zice în pericopa evanghelică la care ne referim: Să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Intr-adevăr, numai în acest fel putem rămâne liberi. Iar că libertatea înseamnă faptul de a-I urma Lui, Domnul o arată în altă parte, zicând: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi. Deci dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr. Aşadar liberi putem fi dacă vom asculta cuvântul Domnului Iisus şi dacă vom rămâne în El, luându-ne crucea şi urmându-L. Tâlcuind sensul cuvintelor Domnului şi prezentându-l după modul duhovnicesc de lectură, Domnul nostru Iisus Hristos pare a spune: „Dacă cineva voieşte să fie liber, să îşi lepede trupul cu patimile şi poftele lui şi să ia crucea răbdării în necazuri şi strâmtorări, fiind păzitor întru toate al cuvintelor Mele” – adică depărtarea de păcat, alegerea binelui, credinţa în Fiul lui Dumnezeu, fiindcă El este Calea şi Adevărul şi Viaţa. Iar altminteri nu poate fi, căci cel ce se supune păcatului, rob este păcatului, iar cel ce nu iubeşte binele, adică pe Iisus Hristos, acela nu ţine poruncile, şi libertate întru acela nu este. Domnul este însuşi duhul [libertăţii], căci acolo unde este duhul Domnului, acolo este şi libertatea. De aici, cel ce nu urmează lui Hristos rămâne în robie, fiindcă Hristos nu l-a eliberat pe el. Dacă, prin urmare, vrem să fim liberi, trebuie să ascultăm cuvântul Eliberatorului şi să îl primim şi să îl păzim în inimile noastre, pentru a putea recunoaşte adevărul prin care devenim liberi. Altfel, vom rămâne robi păcatului şi slujitori ai patimilor noastre. Liberi pentru a păcătui, robi pentru a face bine.

Depărtare de rele, întoarcere din păcat şi voinţă nestrămutată în a urma Domnului pentru aflarea adevăratei libertăţi, şi să devenim în acelaşi timp urmaşi ai Lui, identificând voinţa noastră cu voinţa Domnului, astfel încât, conlucrând cu El, să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu, să nu mai trăim pentru noi, ci Hristos să trăiască în noi, precum a zis Sfântul Pavel: nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. O asemenea cale se potriveşte unor fiinţe raţionale. Este necesar, aşadar, ca duhul nostru să urmeze îndeaproape Duhului lui Hristos şi voia noastră să urmeze voinţei lui Hristos. Aşa făcând, devenim adevăraţii Lui ucenici şi umblăm neabătuţi pe calea libertăţii, care este calea mântuirii. Numai aşa,făcând, ne lepădăm de noi înşine, căci nu este cu putinţă o mai mare lepădare de sine decât faptul de a supune voinţei duhului voinţa trupului. Şi aceasta este adevărata răstignire a trupului nostru neputincios: a ne împotrivi celei mai mici mişcări a voinţei trupului. Prin voinţa duhului, trupul rabdă orice chin, orice întristare şi suspin. Aceasta cere de la noi Hristos şi întru ea devenim liberi, şi orice altă cale este înşelare. Se înşală mult mai ales cei ce cugetă că sunt următori ai lui Hristos, fiindcă aud poruncile lui Dumnezeu şi le învaţă, primesc învăţăturile Lui şi mântuirea lor, dar refuză să se formeze potrivit cu voinţa dumnezeiască, să lepede păcatul şi să se înfrumuseţeze cu un mod de viaţă creştinesc, prin răbdarea necazului.A cugeta astfel este cea mai rea înşelare, şi, dacă îi preocupă mântuirea lor, trebuie să se îndepărteze de ea.
Creştinismul este departe de a fi doar un sistem filosofic şi de a fi întemeiat doar pe cunoaşterea omenească, ci el se întemeiază şi pe voinţă, şi pe simţire, întrucât nu are drept temei numai imperativul cunoaşterii ideilor unui sistem filosofic sau religios, ci şi voinţa ca învăţătură care decurge din idei, ca putere sfântă şi dumnezeiască şi care îl desăvârşeşte şi-l mântuieşte pe om, să primească şi simţirea, pentru a simţi puterea dătătoare de viaţă a cuvintelor. Intr-un cuvânt, creştinismul este o religie care cere nu numai cunoaştere, ci şi concentrarea voinţei şi simţirii noastre. Dar, întrucât centrul religiei noastre este descoperirea celui mai înalt bine, trebuie să cunoaştem, să voim şi să căutăm dobândirea lui. Creştinismul nu îşi propune să transmită numai adevăruri religioase şi morale, ci să trezească în noi şi o nouă vieţuire morală şi religioasă.
Creştinismul este, aşadar, un aşezământ religios şi moral care are drept scop formarea inimilor şi luminarea minţii, cât timp adevăraţii lui ucenici sunt nu numai cei ce primesc de la El învăţătura, ci şi aceia care îşi armonizează viaţa, modul lor de viaţă, cu principiile şi învăţăturile Lui. Propovăduind acest adevăr, însuşi Domnul zice: Nu cel ce îmi zice Mie: Doamne, Doamne va intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri. La fel şi Sfântul Iacov zice: Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă, iar Sfântul Pavel zice: […] nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi. Prin urmare creştinismul nu caută să îl transforme pe om în filosof, ci „în icoană a lui Dumnezeu şi în asemănare a Lui”. Dar omul se face icoană a Lui dacă va arăta inima lui cort sfânt, întru care va sălăşlui, locui şi umbla Domnul, Care numai inima o va aduce înaintea Lui. David, împăratul-profet, ştiind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi a zis: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele! Şi avea mare dreptate, fiindcă la ce foloseşte numai cunoaşterea, când aceasta singură nu poate mântui? La ce foloseşte, dacă nu poate forma şi transforma inima? Nu reprezintă inima sufletul nostru? Nu din ea ies, precum zice Domnul, cugetele rele şi faptele rele?
Aşadar trebuie să ne primenim inimile dacă voim să fim ucenici ai lui Hristos şi, prin urmare, cu adevărat liberi, fiindcă nu există nici un alt mijloc care să ne asemene pe noi cu Hristos. Dar, dacă sunt unii care gândesc altfel, să îi lăsăm pe ei să se bucure, iar noi, ca adevăraţi ucenici credincioşi ai Mântuitorului şi ca iubitori ai adevăratei libertăţi, să ne luăm crucea noastră şi să îi urmăm lui Hristos, Care ne va elibera din robia păcatului şi ne va arăta robi ai lui Dumnezeu, adică liberi cu adevărat, şi ne va înfăţişa lui Dumnezeu şi Tatălui ca seminţie aleasă, împărăţie sfântă, neam sfânt şi ne va face pe noi fii împreună-moştenitori ai împărăţiei Lui, de care fie să ne învrednicească pe noi pe toţi! Amin.

Sfantul Nectarie de Eghina

Atena, 24 februarie 1885

Zece cuvantari la Postul Mare, Editura Sophia

1

Sfinții Catacombelor Rusiei – Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse. ”Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.”


Pentru Biserica Ortodoxă adevărată nu mai rămânea nicio alternativă decât intrarea în catacombe.

Părintele duhovnicesc care a dat naştere ideii de Biserică în catacombe a fost Patriarhul Tihon. În primii ani ai existenţei sale, Biserica din catacombe nu avea nici organizare şi nici administraţie, era dispersată fizic şi geografic, şi era unită numai prin numele Mitropolitului Petru. Primul episcop din catacombe, Maxim, a fost arestat în 1928 şi a fost trimis în lagărul de concentrare de la Solovki; în 1930, el a fost trimis din lagăr la Moscova şi a fost împuşcat. Începând din 1928, în lagărele de concentrare de la Solovki şi Svir la «Belbaltlag», şi în multe alte lagăre din Siberia, au început să se facă multe hirotonii secrete. (În lagărul de la Solovki, unde eram eu, se făceau de către episcopii Maxim, Victor, Ilarion şi Nectarie.)(n.n. În acea perioadă existau episcopi mărturisitori și dovada mărturisirii lor nu era doar la nivel de discurs, fapt dovedit de viața lor, și anume că ajungeau să sufere adevărata prigoana- exil, pierderea libertății, detenția, o viață plină de privațiuni torturile, moartea prin execuție.)

După moartea Mitropoliţilor Petru şi Chiril (amândoi morţi în exil, în 1936),conducătorul administrativ şi duhovnicesc al Bisericii din catacombe– care până atunci dobândise un anumit grad de organizare – a devenit Mitropolitul Iosif (chiar dacă se afla în exil).

La sfârşitul lui 1938, din cauza faptului că s-a ocupat de conducerea şi îndrumarea Bisericii secrete din catacombe, Mitropolitul Iosif a fost executat.
După moartea lui, Biserica din catacombe a început cu şi mai mare stricteţe să-şi păzească secretele, în special numele şi locaţiile conducătorilor ei duhovniceşti.
Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta – cu acest motto au apărut, din când în când, scurte informaţii despre viaţa acestei Biserici secrete”(I.M. Andreev, Brief Review of the History of the Russian Church from the Revolution to our Days, Jordanville, 1951, pp. 70-72).

„Există o mulţime de materiale documentare privitoare la această primă perioadă din istoria Bisericii din catacombe, atât în epistolele episcopilor şi ale altora care s-au separat de Mitropolitul Serghie, cât şi în memoriile şi relatările unor membri individuali ai Bisericii din catacombe, care au scăpat din Uniunea Sovietică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (…) În perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, persecutarea creştinilor în Uniunea Sovietică a atins punctul cel mai dramatic, când chiar şi organizaţia bisericească „serghianistă”(n.n. care a făcut compromisul grav de a supune Biserica orânduirii comuniste sovietice antihristice) a ajuns la lichidare şi de Biserica din catacombe nu se mai auzea nimic. Doar puţini dintre cei mai de seamă colaboratori ai sovieticilor, cum ar fi însuşi Mitropolitul Serghie, au scăpat de închisoare sau de exil, fapt care, treizeci de ani mai târziu, a dus la acuzaţia lui Boris Talantov cum că „Mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei sale persoane”.

Când Stalin, pentru a profita de sentimentele patriotice şi religioase ale poporului rus în războiul împotriva germanilor, a deschis o parte dintre bisericile închise şi a permis alegerea unui „patriarh”, în 1943, a început o nouă perioadă în relaţia Biserică-Stat, moment în care patriarhia moscovită a devenit în fapt „Biserica de stat” a guvernului sovietic, răspândind propaganda comunistă în toată lumea în numele religiei şi negând categoric existenţa vreunei persecuţii religioase în Uniunea Sovietică.
Simpla existenţă a Bisericii Ortodoxe din catacombe, opuse acestei politici, bineînţeles, putea să aibă un efect dezastruos, în special dacă devenea larg cunoscută în străinătate.

Toate grupurile Bisericii din catacombe erau dezrădăcinate fără milă de către autorităţile sovietice atunci când erau descoperite, iar membrii ei erau condamnaţi la lungi perioade de detenţie. Majoritatea informaţiilor, puţine de altfel, pe care le avem din această perioadă a istoriei Bisericii din catacombe din Rusia provin din presa sovietică; dar nici până astăzi nu se cunoaşte aproape nimic despre organizarea şi conducerea Bisericii din catacombe în această perioadă.
Sub Hruşciov, în 1959, a început o nouă şi intensă persecuţie a religiei de către conducerea URSS, inaugurând cea mai recentă perioadă a istoriei Bisericii ruse, o perioadă în care însăşi organizarea bisericească serghianist- marionetă este folosită pentru lichidarea ortodoxiei în Rusia, în timp ce peste hotare a continuat propaganda comunistă şi incredibilele aserţiuni despre absenţa oricărei persecuţii a religiei în URSS. Majoritatea bisericilor, mănăstirilor şi seminarelor serghianiste rămase au fost închise în această perioadă şi o persecuţie deosebit de feroce a fost purtată împotriva comunităţilor bisericeşti „neînregistrate”, cum ar fi Biserica Ortodoxă din catacombe, care este cunoscută autorităţilor sovietice sub numele de „iozefiţi”, „tihoniţi” sau „Biserica Ortodoxă adevărată”. Persecuţia a fost deosebit de feroce între anii 1959-1964; de la căderea lui Hruşciov a fost mai puţin intensă, dar a continuat fără întrerupere, îndeosebi împotriva comunităţilor „neînregistrate”.( am citat din Introducerea la cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei”)

„La Solovki(unul din lagărele de concentrare) am întâlnit mulţi ierarhi din Biserica adevărată. Şi acolo chiar am avut propria noastră biserică în catacombe.
În lagărele de concentrare, persecuţiile împotriva credinţei erau fireşti: preoţii erau tunşi şi bărbieriţi, li se interzicea să poarte reverende şi cruci. Pentru cel care îşi făcea semnul crucii se dădea un nou termen de condamnare. Desigur, nici nu se punea problema să se ţină slujbe. Moaştele sfinţilor erau expuse pentru batjocură într-un muzeu anti-religios cu inscripţii blasfemiatoare – până şi sfinţii pătimeau cu noi! Călugărilor din Solovki, care rămăseseră acolo ca muncitori calificaţi, li se interzicea să aibă legături cu deţinuţii, sub pedeapsa cu moartea. Era deosebit de dificil înaintea marilor sărbători: era imposibil să se adune doi, nimănui nu i se permitea să meargă nicăieri fără permisii speciale, raidurile de noapte erau mai frecvente, santinelele se dublau. Pentru ca cineva să se roage, trebuia în fiecare moment să fie gata pentru o moarte de mucenic. Şi eram gata pentru aceasta, purtând întotdeauna cu noi, ca primii creştini, o părticică din Sfintele Taine. Am adus o astfel de părticică peste hotare şi i-am dat-o Mitropolitului Anastasie.
Şi nu doar că eram gata să murim, ci mulţi chiar au murit, încrezători că undeva acolo, departe de autorităţile sovietice, unde este libertate, acolo Adevărul străluceşte în toată puritatea lui. Acolo oamenii trăiesc prin ea şi se supun ei. Acolo oamenii nu se închină lui Antihrist”(pag 36)

„La Solovki aveam numeroase „biserici”-catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”.

Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se săvârşeau aici, în Biserica Sfântul Nicolae.

În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se săvârşeau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se săvârşeau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s-a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au ţinut slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s-a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr-un permis special, scris de comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne-a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se facă şi avea să înceapă într-o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”.

Într-o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne-au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase…

Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici… În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea… Nu îmi amintesc cum ne-am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne-a acoperit!(…)

Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu-ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte… şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat.

„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.

Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându-l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică,nepământească.Mulţi ani au trecut de atunci,dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.(…)

La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m-au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m-am pregătit, mi-am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să-mi aştept arestarea.Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i-am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i-am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să-mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea. Vlădica s-a ridicat în picioare, s-a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m-a binecuvântat încet, m-a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi… mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.” Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro-Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s-a pus în acord cu autoritatea sovietică”.

Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.”(pag 51-52)

Fragmente extrase din cartea ” Sfinții Catacombelor Rusiei

Despre faptele cele bune ale trupului si despre patimi

Faptele bune trupesti, iar, mai ales lucrarile care se fac pentru Dumnezeu, fara fatarnicie si lauda omeneasca, si care duc pe oameni, la smerenie si la nepatimire sunt acestea: infranarea, postul, rugaciunea, setea, privegherea, metaniile cele adeseori facute, a purta aceeasi haina, a lua putina mancare uscata, si pe aceea, numai seara, bautura de apa, culcarea pe pamant, saracia, necastigarea, neimpodobirea, neiubirea de sine, neiesirea din chilie, tacerea, lucrarea cu mainile si toata chinuirea, cea rea, si toate cele ce obosesc trupul, ca acestea sunt foarte trebuincioase si folositoare, celor ce se tulbura de patimile trupesti. Iar celui slab si neputincios cu trupul nu-i sunt atat de trebuincioase si folositoare ostenelile trupesti, pe cat ii sunt sfanta smerenie si multumirea catre Dumnezeu, care toate le implineste.

Iar patimile sufletesti sunt acestea: uitarea, trandavia si necunostinta. Cu acestea trei intunecandu-se mintea, adica ochiul sufletului, se lasa stapanita de toate patimile: inchinarea la idoli, credinta ratacita si, in scurt, toata erezia, hulirea, mania, iutimea, amaraciunea, ura de oameni, gandul rau, para, osandirea, intristarea neindreptatita, frica, spaima, cearta, invidia, slava desarta, trecerea cu vederea, fatarnicia, minciuna, neincrederea, nebunia, nedreapta socotinta, agonisirea nedreapta, lacomia, impatimirea, cugetarea pamanteasca, lenevirea, descurajarea, nemultumirea, iubirea de stapanire, lauda de la oameni si, mai ales, iubirea de placeri, iubirea de slava si iubirea de arginti, din care se naste tot raul. Dar, nu ar face omul nici o greseala, daca, mai intai, n-ar veni acesti trei uriasi – precum a zis cel, intre pustnici, prea inteleptul Marcu – si l-ar desparti pe el de Dumnezeu, ori prin uitare, ori prin lenevire, ori prin necunostinta. Pentru ca acestea nasc placerea si slavirea, ca sa iubim lauda omeneasca si mania. Iar pricina cea dintai a tuturor acestora si maica tuturor rautatilor, s-a spus mai inainte, ca este iubirea de sine, adica dobitoceasca iubire a trupului si impatimirea si abaterea mintii cu nebunesti cuvinte si cu spurcate vorbe. Iar mijlocitori, pentru multe rele, sunt indrazneala si rasul.

Iar patimile trupesti sunt acestea: preasatiul pantecelui, indracirea gatului, mancarea intr-ascuns, iubirea de felurite placeri, desfranarea, scarba, necuratia, sodomia, lepadarea de prunci, fapta de rusine, toate relele pofte peste fire, spurcatele patimi, furtul, furtisagul de cele sfinte, talharia, uciderea pentru ocara sau din manie, si toata trupeasca molesire si dezmierdarea voilor trupesti, care se adauga peste trebuintele trupului, descantecele, vrajile, iubirea de lume, impodobirile, schilodirile de sine, sulemenirea fetzelor, osandita desertaciune, preabuna parere de sine, iubirea trupului, viata care ingroasa mintea, facand-o pamanteasca si nelasand-o niciodata sa se ridice catre viata imbunatatita si catre Dumnezeu. Caruia I se cuvine slava in veci! Amin.

Sfantul Nil

Despre dreapta credinţă, cuvinte ale Sfinţilor Părinţi

Ortodoxia, etimologic vorbind, înseamnă dreapta credinţă: orthos-dreapta, doxos-slăvire(gr) sau pravoslavie (dreaptă cinstire-rus). Sfinţii Părinţi spun că că primul şi cel mai important lucru în mântuirea omului este ca el să creadă drept, şi, având o credinţă neîndoielnică, va merge sigur şi neamăgit spre limanurile salvării sufletului. Erezii au fost tot timpul din cauza ca unii oameni interpretau adevărurile de credinţă după mintea lor, fără să cerceteze mai profund şi în adevăr Scripturile sau scrierile Sfinţilor Părinţi. Noi avem dreptarul Sfinţilor Părinţi după care ne ghidăm. Sfinţii Părinţi au apărat şi au îmbogăţit Ortodoxia, iar nouă nu ne rămîne decât s-o păstrăm şi s-o transmitem urmaşilor noştri. Cei care alunecă de la dreapta credinţă şi caută adevărul prin secte fac acest lucru pentru că Ortodoxia li se pare grea şi de neînţeles. Ortodoxia cere nevoinţă! Otrodoxia trebuie trăită în Adevăr!

Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre dreapta credinţă

Sfântul Varlaam: A fost un oarecare om bogat, având turme multe de oi, pe lângă care a pus păstori buni, ca să le pască pe ele. Şi erau acolo dumbrăvi multe, în care păşteau acele turme de oi. Şi în aceleaşi dumbrăvi erau şi turme multe de capre sălbatice, dintre care unele erau bătrâne, iar altele tinere. Deci, văzând oile acelea, caprele s-au amestecat cu ele şi au început a paşte împreună şi umblau la păşune în acelaşi loc. Şi aceasta văzând, păstorii s-au ostenit mult cu caprele acelea şi au început a le primi în staul şi le-au făcut pe ele ca pe nişte oi şi au zis: ’’De acum caprele acestea nu se vor mai despărţi de oi’’ şi nu s-au mai îngrijit de ele. Deci, unele dintre aceste capre, după puţine zile, iar altele după multe zile, se duceau la vechile lor turme, întru care se născuseră. Şi, odată ieşite din staul, nu se mai întorceau de la turmele lor la oile cele blânde. Iar tâlcuirea aceasta este: omul este Hristos, oile sunt creştinii. Păstorii sunt episcopii şi preoţii, iar dumbrăvile, toată lumea. Turmele de capre sunt ereticii, dintre care unii vin la dreapta credinţă, dar, după Botez, încep iar a se aduna cu cei de la care au venit, apoi se întorc la credinţa lor cea dintâi.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Când vei şedea tu la citirea dumnezeieştii învăţături, mai întâi să te rogi lui Dumnezeu să-ţi deschidă ochii inimii. Ca nu numai să citeşti cele scrise, ci ca să le şi faci, ca nu spre păcat să citeşti. Şi iarăşi, când vei citi, cu multă sârguinţă să citeşti cuvintele şi chiar de mai multe ori, ca să înţelegi puterea lor. Iar când vei voi să citeşti sau să asculţi pe altul care citeşte, apoi să te rogi lui Dumnezeu aşa zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii, ca să ascult cuvântul Tău şi să-l înţeleg pe el şi să fac voia Ta, că străin sunt eu pe pământ. Să nu ascunzi de mine poruncile Tale, ci să-mi descoperi ochii ca să văd minunile din legea Ta. Arată-mi cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale. Spre Tine nădăjduiesc Dumnezeul meu, ca să-mi luminezi mintea şi gândul cu lumina înţelegerii Tale, ca nu numai să citesc sau să ascult cele scrise, ci să le şi fac. Ca nu spre păcat să citesc sau să ascult, ci spre înnoire şi spre luminare, spre sfinţire, spre mântuirea sufletului şi spre moştenirea vieţii veşnice. Că Tu eşti luminarea celor ce zac întru întuneric şi de la Tine este toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit. Amin”.

aparatorul.md

Iubeşte-ti aproapele

Cel ce iubeste pe Domnul a iubit mai-nainte pe aproapele sau – Sfantul Ioan Scararul

Dragostea este lepadarea oricarui gand potrivnic fata de aproapele nostru– Sfantul Ioan Scararul

Fericit este omul care poate sa iubeasca pe tot omul la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Pe toti suntem datori, noi cei credinciosi, sa-i privim ca pe unul si in fiecare sa socotim ca este Hristos – Sfantul Simeon Noul Teolog

Dragostea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si stradalnici, ca pe prieteni, iar pe cei lenesi ca pe dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la el – Sfantul Maxim Marturisitorul

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia dupa parerile oamenilor, de pilda pe unul iubindu-l, iar pe altul urandu-l, pentru pricina aceasta sau aceea, sau pe acelasi o data iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care este sa iubesti pe tot omul deopotriva – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel desavarsit in iubire si ajuns la culmea nepatimirii nu mai cunoaste deosebirea intre al sau si al altuia, sau intre a sa si a alteia, sau intre credincios si necredincios, intre rob si slobod, sau peste tot intre barbat si femeie; ci ridicat mai presus de tirania patimilor si cautand la firea cea una a oamenilor, priveste pe toti la fel si are fata de toti aceeasi dragoste. Caci nu mai este in el elin si iudeu, nici barbat si femeie, nici rob sau slobod, ci toate si in toti este Hristos – Sfantul Maxim Marturisitorul

Hristos nu vrea ca tu sa porti vreunui om ura, sau suparare, sau manie, sau sa tii minte raul, in nici un chip si pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o striga cele patru Evanghelii! – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa iubim pe tot omul din suflet, dar sa ne punem nadejdea numai in Dumnezeu – Sfantul Maxim Marturisitorul

Multi sfinti si-au dat trupurile lor fiarelor, sabiei si focului pentru aproapele – Sfantul Isaac Sirul

Sileste-te pe cat poti sa iubesti pe tot omul. Iar daca nu poti inca, cel putin sa nu urasti pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta daca nu vei dispretui lucrurile lumii – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Dumnezeu cu siguranta iubeste si pe aproapele. Iar unul ca acesta nu poate pastra banii, ci-i foloseste cu dumnezeiasca cuviinta, dand fiecaruia din cei ce au trebuinta – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce face milostenie imitand pe Dumnezeu nu cunoaste deosebire intre rau si bun, intre drept si nedrept, cand e vorba de cele ce sunt de trebuinta trupului, ci imparte tuturor la fel – Sfantul Maxim Marturisitorul

Dragostea se face cunoscuta nu numai prin daruirea de bani, ci cu mult mai mult prin impartasirea cuvantului lui Dumnezeu si prin slujirea trupeasca– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce s-a lepadat cu adevarat de lucrurile lumii si slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire se slobozeste degraba de orice patima si se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca – Sfantul Maxim Marturisitorul

Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toata inima, a rabda indelung, a fi cu ingaduinta si a folosi lucrurile cu dreapta judecata– Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de ocara, pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos cat si pe cel ce nu este inca virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi bani; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac. Dragostea cea dintai e vrednica de lauda; a doua e mijlocie; iar celelalte sunt patimase – Sfantul Maxim Marturisitorul

Iubeste pe toti oamenii cel ce nu iubeste nimic omenesc – Sfantul Maxim Marturisitorul

Oamenii, lasand grija de a-si plange pacatele lor, au luat judecata de la Fiul si se judeca si se osandesc unii pe altii, de pare ca ar fi fara pacat. “Cerul s-a uimit de aceasta si pamantul s-a cutrenurat”. Ei insa nu se rusineaza, ca niste nesimtiti – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iscodeste pacatele altora, sau judeca din banuieli pe fratele sau, inca nu a pus inceput pocaintei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Daca iti amintesti de raul de la cineva, roaga-te pentru el si vei opri patima din miscare. Devenind iubitor de oameni vei sterge cu totul patima din suflet– Sfantul Maxim Marturisitorul

Ia aminte la tine, de nu cumva rautatea care te desparte de fratele tau nu se afla in fratele ci in tine. Si grabeste de te impaca cu el, ca sa nu cazi din porunca dragostei – Sfantul Maxim Marturisitorul

Sa nu dispretuiesti porunca dragostei, fiindca printrinsa vei fi fiul lui Dumnezeu, datatorul poruncilor – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce iubeste pe Hristos, desigur ca Il si imita, dupa putere. Astfel, Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor; iar rasplatit cu nerecunostinta si hula se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabda neinvinuind pe nimeni. Aceste trei sunt faptele dragostei de aproape, fara de care cel ce zice ca il iubeste pe Hristos sau ca va dobandi Imparatia Lui se amageste pe sine– Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel care spune ca Il iubeste pe Domnul, dar in acelasi timp uraste pe fratele sau, este asemenea celui care-si inchipuie in somn ca alearga – Sfantul Ioan Scararul

Fiecare, privind pe fratele si aproapele sau ca pe Dumnezeul sau, sa se considere pe sine atat de mic fata de fratele sau, ca fata de Facatorul sau – Sfantul Simeon Noul Teolog

Iubirea aduna cele impartite si-l face pe om iarasi o singura ratiune si un singur mod de contemplare si netezeste toate inegalitatile si deosebirile de opinie din toti. Ba ii aduce la o egalitate laudabila, prin faptul ca fiecare atrage atat de mult pe altul la sine in intentiile lui si il prefera sie insusi, pe cat de mult il respingea altadata si se prefera pe sine. Si prin iubire se desface de sine, de bunavoie, despartindu-si ratiunile si preferintele proprii, de gandurile si insusirile lui si se aduna intr-o simplitate de identitate, in temeiul careia nimeni nu se mai deosebeste intru nimic, ci fiecare a devenit unul cu fiecare si toti cu toti, sau mai bine cu Dumnezeu decat cu ei intreolalta, manifestand in ei aceeasi ratiune de a fi si dupa fire si dupa vointa – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cand incepe cineva sa simta cu imbelsugare dragostea lui Dumnezeu, incepe sa iubeasca si pe aproapele sau intru simtirea duhului – Diadoh al Foticeei

Cel ce iubeste pe Dumnezeu nu poate sa nu iubeasca pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile cele necuratite ale aproapelui – Sfantul Maxim Marturisitorul

Cel ce mai vede in inima sa o umbra de ura fata de vreun om oarecare, pentru stie ce greseala, e cu totul strain de iubirea de Dumnezeu. Caci iubirea de Dumnezeu nu sufera catusi de putin ura fata de vreun om – Sfantul Maxim Marturisitorul

Precum Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos slavindu-l, iar pe cel rau milostivindu-l si cautand sa-l indrepte, tot asa, cel ce iubeste pe Dumnezeu iubeste pe toti la fel, pe cel virtuos pentru firea si pentru voia lui cea buna, iar pe cel rau pentru firea lui si din compatimirea ce o are fata de el ca fata de unul ce petrece in intuneric – Sfantul Maxim Marturisitorul

Nu pot castiga dragostea de oameni cei ce iubesc lumea – Sfantul Isaac Sirul

din Filocalii

LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA? AU CUPRINS-O MULTE ISPITE

“Pentru ca să audă cu milostivire glasul rugăciunii noastre şi să ne izbăvească pe noi de foamete, de boli, de cutremur, de potop, de foc, de grindină, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri, de războiul cel dintre noi, de toată rana cea aducătoare de moarte, Domnului să ne rugăm…”

 Lumea arde. Pricepeti asta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute. Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: “Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar”. Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie. Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. In fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramada si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste! Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti… De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: “Doamne Iisuse” – vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam. Linistea care stapaneste ma nelinisteste. Se pregateste ceva. N-am inteles bine in ce ani traim, nici nu ne gandim ca vom muri. (…) Este trebuinta sa facem multa rugaciune cu durere, ca Dumnezeu sa intervina. S-o luam in serios si sa traim duhovniceste. Anii sunt foarte grei. A cazut multa cenusa, zgura, nepasare. E nevoie de mult suflet, ca ele sa dispara. (…) Intra unele boli europene si inainteaza spre mai rau. (…) Iar noi dormim in opinci. Nu spun sa luam pancarte, ci sa intoarcem rugaciunea noastra, preintampinand marele pericol ce il asteptam si sa ne inaltam mainile catre Dumnezeu. (…) Ceea ce va ajuta foarte mult este sa intre inlauntrul vostru nelinistea cea buna: unde ne aflam, ce ne va astepta, ca sa luam masurile necesare si sa ne pregatim. Viata noastra sa fie mai calculata. Sa traim mai duhovniceste. Sa fim mai iubitori. Sa ajutam pe cei indurerati si pe saraci cu dragoste, cu durere si cu bunatate… Trec anii si ce ani grei! Nu s-au terminat subiectele. Cazanul fierbe. Daca cineva nu este putin intarit, cum va putea oare infrunta o situatie grea? Dumnezeu nu i-a facut pe oameni nepricopsiti. Trebuie sa cultivam marimea de suflet. Intr-adevar, daca se va face o zguduitura, Doamne fereste, cati vor sta in picioare? (…) Cautati sa va imbarbatati. Strangeti-va putin. Vad ce ne asteapta si de aceea ma doare. Nu va lasati slobozi. Stiti ce trag alti crestini in alte parti? (…) Acest duh slobod care exista … este o mare lipsa de recunostinta. Astazi vezi o lume fiarta (…) Pe crestini trebuie sa-i caracterizeze agerimea duhovniceasca si nobletea, jertfa. (…) Insa acesti ani sunt ca o oala care fierbe si suiera. E nevoie de o obisnuinta cu viata grea, de vioiciune, de barbatie (…) Sa va pregatiti de acum, ca sa puteti infrunta o greutate. Hristos ce a spus? Nu a spus: “Fiti gata”? Astazi, cand traim in niste ani atat de grei, cu atat mai mult trebuie sa fim de trei ori mai pregatiti. Nu este numai moartea napraznica cea pe care va trebui sa o infruntam, ci sunt si alte primejdii. Sa alungam asadar aranjarea noastra. Sa lucreze marimea de suflet. Sa existe duh de jertfa. Acum vad ceva care este aproape sa se intample, dar se amana mereu. Numai amanari mici. Cine le face? Oare Dumnezeu imbranceste? Hai, inca o luna, doua… Situatia asa merge. Dar deoarece nu stim ce ne asteapta, pe cat puteti, sa cultivati dragostea. Acesta este lucrul cel mai important decat toate: sa aveti intre voi dragoste adevarata, frateasca, nu mincinoasa. (…) Sa ne pregatim. Daca nu seamana omul, cum va da Dumnezeu sa creasca graul sau? Omul trebuie sa semene si potrivit cu ce va semana, Dumnezeu va da. Si in armata se spune: ‘Fii gata!‘. Cand este cineva gata? Atunci cand armata este in asteptare, si militarii sunt mereu gata, cu incaltamintele lor, cu armele lor, cu corturile, asteptand ordinul.(…) Astazi traim in anii Apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva sa fie prooroc pentru ca sa inteleaga asta. Lucrurile inainteaza tac-tac. Ce ne asteapta nu stim. Toata aceasta situatie ce s-a instapanit ne vorbeste in acest sens. De aceea cu atat mai mult acum trebuie sa ne sprijinim pe rugaciune si sa luptam impotriva raului prin rugaciune. (…) Trebuie sa ne doara. Oare poate persista o ispita sau o stare grea daca se roaga calugarii cu inima? Cu toate ca trecem prin ani grei vad ca in manastiri domneste un duh… de veselie! Lumea arde. (…) Noi ne trecem vremea cu placere si celalalt intre timp moare. (…) Toata temelia este calitatea rugaciunii. Rugaciunea trebuie sa fie din inima, sa se faca din durere. (…) Cheia reusitei este ca pe om sa-l doara. Daca nu-l doare, poate sta ore intregi cu metania in mana si rugaciunea lui sa nu aduca nici un rezultat. Daca exista durere pentru problema pentru care te rogi, chiar si cu un suspin faci rugaciune din inima. (…)” SFANTUL PAISIE AGHIORITUL, “TREZIRE DUHOVNICEASCA”
https://www.aparatorul.md/lumea-arde-pricepeti-asta-au-cuprins-o-multe-ispite/