Ispita celui ce i se pare ca sta

 Ispita celui ce i se pare ca sta
Ortodoxia este credinta ce nu lasa omului cu adevarat vreme pentru odihna decat in veacul viitor. Nici nu poate fi altfel din moment ce Sfantul Grigorie de Nyssa ne spune ca inca de la inceput Dumnezeu ne-a creat spre a fi „lucratorii asemanarii noastre cu El”. In acest sens, viata noastra se cere a fi de la un capat la altul un loc si timp al ostenelilor cele duhovnicesti, in care fiecare pas al nostru se face intru asemanare.
Stim insa ca aceasta cale a devenit cu atat mai dificila, cu cat in lume si viata fiecaruia dintre noi a aparut pacatul. Posibilitatea caderii este cea care face sa nu existe stat pe loc in viata duhovniceasca. Exista cadere ori ridicare. Exista urcus sau coborare. De aici rezulta drama si ispita „celui care i se pare ca sta”. Nu intamplator s-a spus „i se pare”, subliniind inselarea.

Ortodoxia nu lasa loc „incremenirii in proiect”, ca sa folosim o expresie cunoscuta a scriitorului Gabriel Liiceanu. Cu toate acestea, toti sporim la un moment dat, sau pentru o perioada mai indelungata (dea Domnului ca nu pentru vesnicie), numarul celor incremeniti, pietrificati, osificati din punct de vedere sufletesc.
Pericolul incremenirii launtrice il paste insa nu doar pe cel pacatos, ci si pe „drept”. Asta pentru ca nu exista numai incremenire in pacat, ci si incremenire in „virtuti”. Una este drama celui cazut in pacate multe, iar cealalta este drama „virtuosului legalist”, a omului care se indreptateste pe sine insusi.
Paradoxal, Sfintele Evanghelii dau marturia unei mai mari sanse de venire in fire si de intoarcere pe cale, celor din prima categorie decat celor care se cred drepti, celor care, de fapt, „li se pare” ca sunt drepti. In ambele cazuri, ne aflam insa sub ispita unei parute odihne.
De fapt, „ni se pare” ca stand, ne gasim o anumita odihna, un anume confort, dupa care tindem in mod natural. Regretabil este ca am ajuns sa cautam odihna acolo unde nu o putem gasi, anume in noi insine.
Uitam insa ca adevarata odihna nu inseamna repaus, lipsa unei relatii, ci din contra, presupune relatie. Odihna o gasim intotdeauna in afara noastra, deoarece altcineva sau altceva ne odihneste. Nu intamplator oamenii care isi gasesc adevarata odihna in natura, in semeni, dar mai ales in Dumnezeu, nu au cum sa mai caute “umbra ei” in patimi sau in indreptatirea de sine.

Asupra acestei perceptii gresite cu privire la adevarul lucrurilor atragea atentia Sfantul Apostol Pavel cand a spus ca „celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia aminte sa nu cada” (I Cor. 10, 12). In cazul nostru, pe acel „ni se pare” sa-l intampinam cu „luarea aminte”, spre a nu cadea. Altfel spus, ispita indreptatirii de sine sa o intampinam printr-o permanenta trezvie.
De fapt spiritualitatea ortodoxa mai ales prin intermediul invataturii filocalice isihaste, da marturie asupra faptului ca cel care isi mortifica trupul prin asceza si trezvie, care dobandeste dragostea jertfelnica, pregusta inca de aici din odihna vietii vesnice. Acea „odihna pururea miscatoare” dupa cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul, ce presupune necontenita epectaza, urcusul duhovnicesc continuu, din slava in slava in Dumnezeu.
Chemarea catre odihna vesnica ne-o adreseaza fiecaruia dintre noi Insusi Mantuitorului atunci cand spune: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Aceasta chemare se adreseaza insa unui om viu, mai bine spus, inviat intru Hristos, care poate veni sau ajunge la El, nu unuia pe care moartea il gaseste cazut ori incremenit, „unuia caruia i se pare ca sta”.
Radu Alexandru

Sursa

 

Reclame

Cum  să găsesc bucuria în viaţă? 

Ce să fac, Părinte, ca să găsesc bucuria în viaţă?

Să citeşti Sfânta Scriptură, să mergi la biserică, să ai duhovnic, să te împărtăşeşti – cu alte cuvinte, să fii o bună creştină. Şi aşa vei găsi bucuria pe care o cauţi. Vezi că acum eu sufăr, dar sunt fericit. Aşa şi tu – când te vei apropia de Hristos, vei găsi bucurie în viaţă.
Să nu încerci să scoţi afară relele pe care le ai în interior, ci mai bine deschide uşa sufletului, ca să intre Lumina, Care este Hristos, şi atunci toate întunecimile din tine vor dispărea.
Din Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 436

Sursa

Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea


Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea

Una este lumea creştinilor şi alta lumea veacului acestuia. O mare deosebire le desparte. Viaţa, concepţiile, gândurile şi faptele unora sunt complet deosebite de ale celorlalţi. Cum spune Iisus: „Voi nu mai sunteţi din lume, pentru că Eu v-am scos pe voi din lume”. Intreaga omenire este cernută în sita satanei. El, răul, neîncetat scutură sufletele, le agită cu gânduri înşelătoare, ca pe grâul care este cernut şi întors pe toate părţile, scuturat bine de tot. Astfel, vicleanul zguduie tot omul prin gânduri şi pofte, călcându-l în picioare, buimăcind tot neamul lui Adam.

Ca şi Cain, blestemat să rătăcească singur pe pământ, tot omul care a căzut în păcat este tulburat necontenit de gânduri, de frică, de groază, de pofte neîncetate. Blestemul apasă peste lumea întreagă de la Adam şi până astăzi. O singură neascultare a adus nenorocirea întregului neam omenesc, ca un vânt puternic ce mişcă toate plantele şi ca un întuneric ce cuprinde toată lumea. Astfel, începătorul răutăţii este un întuneric mintal, un fel de vânt ascuns şi sălbatic ce zguduie tot neamul omenesc, învăluindu-l în gânduri nestatornice, cu uitare de Dumnezeu, în pofte pătimaşe, în neştiinţă şi nesimţire. O orbire totală apasă asupra oricărui suflet care nu este născut de sus, care nu s-a ridicat cu mintea într-o altă lume, aşa precum este scris: „Sălaşul nostru este în Ceruri”.
Căci aceasta este deosebirea între creştini şi lumea păcătoasă. Creştinii au mintea şi gândurile la Dumnezeu, în timp ce lumea le are la poftele şi interesele sale materiale. După lupte grele, după multe suferinţe, ispite şi încercări, cernuţi în sita diavolului cu înverşunare, creştinii adevăraţi ajung la adevăr, la pace, la cuminţenie, la statornicie, la linişte. Ei s-au întors din moarte la viaţă! Deosebirea nu este deci exterioară, în forme şi haine, ci deosebirea este în minte, în inimă, în suflet. Mulţi oameni din lume, care par a avea pace şi stăpânire de sine, sunt în fond zbuciumaţi de gânduri şi tulburaţi sufleteşte, iar mulţi din cei ce par agitaţi, activi, sunt în fond plini de pace şi bucurie sufletească. Numai Dumnezeu cunoaşte taina inimii fiecăruia. Prin urmare, să nu judecăm niciodată pe nimeni.

Numai cei ce L-au găsit pe Dumnezeu au adevărata pace; orice alt fel de pace este înşelătoare şi de scurtă durată, până la prima provocare! Cei care L-au descoperit pe Dumnezeu se reînnoiesc, devin creaturi noi; dar nu dintr-o dată, ci printr-o muncă grea, personală, intimă, ascunsă – un război nevăzut, de mii de ori mai cumplit decât cel purtat între popoare. Lupta gândurilor este cea mai grea luptă. Este lupta duhurilor nevăzute, este comparaţia şi alegerea între plăcerile şi bogăţiile văzute şi cele nevăzute, între cele actuale şi cele promise, lupta între prezent şi viitor. Numai cine reuşeşte să renunţe la prezent, să jertfească momentul de faţă, acela cucereşte viitorul, veşnicia! O clipă să ne dăruiască eternitatea! Numai cei răniţi de iubirea dumnezeiască reuşesc, dar rănirea iubirii nu le-a venit tară s-o merite!

„Siliţi-vă, spune Domnul, să intraţi pe poarta cea strâmtă”. Aşadar, silinţa cucereşte veşnicia. Trândăvia, lenea, lipsa de curaj, neîncrederea, obişnuinţa cea rea opresc străduinţa celui ce vrea să câştige veşnicia. Orice altă dorinţă împiedică elanul spre Cer, orice poftă, orice ambiţie şi orice lucru dorit prea mult sunt pietre de poticnire în drumul desăvârşirii. Cine voieşte să fie cu Hristos în veşnicie trebuie să se şi răstignească cu Hristos în timp şi spaţiu, pe acest pământ! Iisus a spus-o doar: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Fără lepădare de sine, veşnicia este cu neputinţă. Inima decide ce iubeşte mai mult: pe Dumnezeu, sau lumea? Mândria aceluia care îl doreşte pe Dumnezeu, dar de sine nu se leapădă, va împroşca săgeţi veninoase împotriva fraţilor săi, judecându-i fără milă, crezându-se numai pe sine drept şi pe calea cea bună. Nu mai pomenim de păcatele grozave şi de ura şi egoismul duse la extremă.

Cel rău este ferecat în poftele sale prin propria voie, pe care nici nu se gândeşte să şi-o schimbe, nici nu o consideră drept ceva rău, neştiind poruncile lui Dumnezeu pe care, din indiferenţă, nu vrea să le caute! Şi astfel orice viciu, orice iubire ce stăpâneşte mintea unui astfel de om îl îngreunează de la înţelegerea adevărului, îl îndepărtează de Dumnezeu şi mai mult. Balanţa inimii hotărăşte soarta sufletului. Orice iubeşte omul devine piedică în unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce place omului: lauda, averea, onorurile, violenţa, cearta, vorbele deşarte, trândăvia, desfrânarea, luxul, cochetăria, somnul, glumele proaste, distracţiile, lecturile proaste, toate acestea sunt lanţuri grele ce-i strâng sufletul ca intr-un cleşte şi nu-i dau libertatea să zboare spre Dumnezeu. Scapă din acest laţ numai acela căruia toate îi sunt indiferente, dornic să-şi îndrepte mintea şi inima neîncetat spre Dumnezeu!… Unul ca acesta se uită pe sine şi nu dă atenţie capriciilor şi poftelor trupului său. El se predă în întregime, minte şi suflet, în voia lui Dumnezeu.

Numai aşa va putea străbate, prin lupte grele, încercările care-i vin. Toate poruncile Domnului devin uşoare pentru el dacă îşi păstrează neatinsă iubirea pentru Dumnezeu. „Sarcina lui devine uşoară şi jugul dulce”, după cuvântul lui lisus. Ba mai mult, încercările şi suferinţele se transformă în bucurii, ele fiind pentru un astfel de suflet semnul iubirii lui Dumnezeu, care doreşte să-l curăţească de orice impuritate pe care încă o mai are!…

Aşa se eliberează cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu, cu propria-i voinţă şi stăruinţă, primind astfel ajutorul de sus.

Dintr-o casă cuprinsă de foc, cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-şi mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeşte piere în flăcări, o dată cu acestea… Pentru un câştig neînsemnat, se prăpădeşte prin propria-i voinţă, din cauza întârzierii, a amânării!

Cum s-a lepădat Iov de toate, lăudându-L totuşi pe Dumnezeu? A dovedit că nimic nu conta pentru el mai mult decât credinţa şi nădejdea în Domnul. Avraam, la fel, a fost gata să-şi sacrifice unicul fiu la porunca lui Dumnezeu. Adevărata dragoste jertfeşte totul pentru Dumnezeu. Unii ca aceştia pot duce lupta până la sfârşit, pentru că sacrifică totul pentru dumnezeiasca iubire. Puţini sunt însă aceştia, o turmă foarte mică. Este nevoie de multă credinţă, de multă luptă, de multă răbdare, de multe chinuri, de multă foame şi sete pentru a face binele, de isteţime, de lipsă de frică. Cei mai mulţi oameni voiesc să câştige împărăţia Cerurilor fără muncă şi fără luptă, ceea ce este cu neputinţă. Trebuie însă să se dovedească cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu, până la moarte, jertfmdu-se pe sine pentru El!

Pe bună dreptate vor merita împărăţia aceia care s-au lepădat de iubirea de sine, de propriile lor voinţe şi dorinţe şi au răbdat necazuri şi suferinţe, batjocoriri şi prigoane pentru Cel iubit. Dragostea mare şi fierbinte atrage după sine, pe bună dreptate, mare răsplătire şi împlinirea făgăduinţelor celor cereşti. Fericirea veşnică stă ascunsă în suferinţa trecătoare răbdată cu umilinţă şi nădejde. Domnul a spus doar: „întru răbdarea voastră, veţi câştiga sufletele voastre”, şi: „în lume necazuri veţi avea, dar cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Deci desăvârşirea este răbdarea necazurilor şi a suferinţelor. Altă cale nu există. Neîncetată atenţie, neîncetată osteneală, neîncetată stăpânire şi înfrânare, neîncetată isteţime şi mai ales neîncetată rugăciune către Domnul pentru ca să putem scăpa de neîncetatele curse întinse de cel viclean care ne pierde sufletele. Şi mai ales pe cei ce urcă, pe aceia se străduieşte cel rău să-i oprească!…

Să cucerim comoara cea cerească după exemplul sfinţilor, prin lupte, cu curaj, fără frică de diavol, aşteptând cu bucurie părăsirea casei noastre trupeşti! Pentru că noi, după spusele marelui Pavel, „avem locuinţă nefăcută de mână, casa cea veşnică din Ceruri”. Chiar dacă trupul piere şi se strică, să nu avem frică, pentru că avem casa cerească a sufletului veşnic, nepieritoare.

La înviere, fiecare se va proslăvi numai atât cât s-a făcut vrednic prin credinţa şi străduinţa de a fi părtaş al Duhului Sfânt. Comorile pe care le-a strâns sufletul omului în viaţa aceasta se vor descoperi la înviere. Ca şi arborii care revin la viaţă primăvara, după îngheţul iernii, iar căldura soarelui face să răsară, printr-o putere nevăzută, un nou veşmânt verde de frunze şi flori, tot astfel trupurile oamenilor vor învia şi focul Duhului Sfânt, care a sălăşluit în ele, se va arăta în afară şi va lumina trupurile drepţilor aşa precum S-a arătat Domnul pe Tabor. Această strălucire au avut-o sufletele ascunsă în ele în timpul vieţii pământeşti, iar la înviere „toate cele ascunse vor fi dezvăluite”.

Aceasta va fi proslăvirea celor drepţi, precum a voit-o Hristos. Cum deci să nu dorim fiecare din noi să cucerim Duhul Sfânt, care ne va îmbrăca în frumuseţe, în lumină şi fericire în clipa învierii?! Strălucirea chipului lui Moise când s-a coborât de pe Muntele Sinai a preînchipuit strălucirea pe care o vor avea la înviere trupurile drepţilor.

încă de pe acum să ne învrednicim de această slavă, să ne hrănim cu Duhul Sfânt în chip nevăzut, împlinind cuvântul lui Dumnezeu.

Aripile gândului ne poartă deja de pe acum sus în Ceruri, şi creştinii adevăraţi se învrednicesc de pe acum de câştigarea Duhului Sfânt, iar la înviere vor primi slava pregătită lor, pe care ei deja au gustat-o prin marea pace şi bucurie din sufletele lor, cu toate încercările năvălite asupra lor din furia celui viclean!

Să ne silim să credem, să cerem deci, ca să avem cu ce înveli trupurile noastre goale la ziua învierii, să acoperim ruşinea noastră în faţa lui Hristos, ce va coborî iarăşi pe pământ. Să fim vrednici de El, de chemarea Lui în rândul celor drepţi, de a şedea la dreapta Lui, de a purta semnul deosebit: pecetea Duhului Sfânt peste noi. Numai această pecete ne va dovedi că suntem ai Săi, căci Iisus ne-a spus clar: „Oile mele ascultă vocea Mea, Eu le cunosc pe ele şi ele Mă cunosc pe Mine”…

Cu El, cu Păstorul Cel scump şi bun să fim şi noi, oiţele Lui, învăluite în slava cerească, şi să fim purtaţi, răpiţi la Ceruri alături veşnic de Cel iubit.
Sfantul Macarie Egipteanul

Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina

sursa

 

Cel ce petrece întru dragoste petrece întru Dumnezeu, Dumnezeu este dragoste

Fericit este omul ce are dragostea lui Dumnezeu, căci îl poartă pe Dumnezeu întru sine! Căci Dumnezeu este dragoste şi cel ce petrece întru dragoste petrece întru Dumnezeu. Cel ce are dragoste îi biruieşte pe toţi, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cel ce are dragoste nu se teme, căci dragostea goneşte afară frica. Cel ce are dragoste nu urăşte pe nimeni niciodată – nici pe cel mare, nici pe cel slăvit, nici pe cel ne slăvit, nici pe sărac, nici pe bogat – ci se face lepădătură a tuturor. Toate le suferă, toate le rabdă. Cel ce are dragoste nu se înalţă asupra cuiva, nu se trufeşte; pe nimeni nu grăieşte de rău, ci se şi întoarce despre cei ce grăiesc de rău. Cel ce are dragoste nu umblă cu vicleşug, nu pune piedică, nici nu-1 împiedică pe fratele. Cel ce are dragoste nu pizmuieşte, nu zavistuieşte, nu cleveteşte, nu se bucură de căderea altora; nu-l batjocoreşte pe cel ce grăieşte, ci se mâhneşte împreună cu dânsul şi îl sprijină; nu trece cu vederea pe fratele întru nevoie, ci împreună-pătimeşte şi împreună-moare. Cel ce are dragoste face voia lui Dumnezeu şi este ucenic al Lui, căci însuşi bunul nostru Stăpân a zis: „întru aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii.” Cel ce are dragoste niciodată nu-şi părtineşte ceva lui însuşi, nu zice că are ceva al său osebit, ci toate câte le are le pune înainte tuturor de obşte. Cel ce are dragoste pe nimeni nu socoteşte străin, ci pe toţi îi face ai săi. Cel ce are dragoste nu se întărâtă, nu se trufeşte, nu se aprinde de mânie, nu se bucură de nedreptate, nu se îndeletniceşte întru minciună, nu socoteşte pe nimeni vrăjmaş, decât numai pe diavolul. Cel ce are dragoste le suferă pe toate, se milostiveşte, îndelung rabdă.

Deci fericit este cel ce a câştigat dragoste şi împreună cu dânsa s-a dus către Dumnezeu; căci El, cunoscând ce este al Său, îl va primi în sânurile Sale. Căci lucrătorul dragostei va fi împreună-petrecător cu îngerii şi împreună va împăraţi cu Hristos. Căci, prin ea, şi Dumnezeu-Cuvântul a venit pe pământ. Prin ea, şi Raiul ni s-a deschis şi tuturor s-a arătat suire la cer. Vrăjmaşi fiind noi lui Dumnezeu, printr-însa ne-am împăcat. Deci după cuviinţă am zis că Dumnezeu este dragoste şi că cel ce petrece întru dragoste petrece întru Dumnezeu.

Cartea Ascultării, Editura Sophia, Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 44-45

Vor fi de partea calugarilor din vremurile de pe urma, necazurile

Sfinţii Părinţi, călugării din primele veacuri creştine, au fost creştini desăvârşiţi, plini de Duhul Sfânt. Ei au avut descoperiri de sus referitor la monahismul vremurilor de pe urmă şi au făcut referitor la acest subiect proorocii care se împlinesc sub ochii noştri. Toate prezicerile părinţilor sunt de acord în a spune că monahii de la urmă vor duce o viaţă mănăstirească săracă, pentru că nu le vor fi acordate nici puterile psihice şi spirituale, nici belşugul harului de care se bucurau primi călugări, şi că îşi vor câştiga mântuirea cu mare greutate.

Un oarecare călugăr egiptean a căzut într-o zi în extaz şi a avut o viziune duhovnicească. A văzut trei călugări pe malul mării. De pe celălalt mal o voce le striga: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine!”. După ce au auzit această voce, doi dintre călugări au primit aripi de foc şi au zburat deîndată pe celălalt mal. Al treilea a rămas singur acolo unde era. A început a plânge şi a striga. In final şi el a primit aripi, dar nu de foc; acestea erau atât de slabe încât a traversat marea cu mare frică şi întâlnind foarte multe obstacole. Adesea puterile îl lăsau şi se învolbura în mare; văzând că se îneacă, a început să strige cu o voce tânguitoare, când ridicându-se deasupra valorilor, când fiind acoperit de ele, ajungând din nou deasupra, iar apoi epuizat cădea în vârtej, strigând din nou, ridicându-se un pic… în sfârşit, sleit de puteri, a ajuns la malul celălalt. Primii doi călugări reprezintă monahismul primelor veacuri, pe când cel de-al treilea reprezintă monahismul vremurilor de pe urmă, sărac atât numeric cât şi în realizări (Ioan Colov, Pateric, Alba lulia, p. 99).

Într-o zi Sfinţii Părinţi din pustia Scetică vorbeau profetic referitor la neamul de pe urmă. „Ce-am făcut noi?”, se întrebau ei. Unul dintre ei, mare bătrân, awa Ishirion a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu”. Ei l-au întrebat ce vor face cei ce vor după ei. Avva a răspuns: „Ei vor împlini pe jumătate ceea ce am făcut noi”. Apoi l-au întrebat din nou: „Şi ce vor face cei ce vor veni după ei?” Avva Ishirion a răspuns: „Ei nu vor împlini nici o lucrare călugărească, dar vor fi încercaţi de ispite, şi aceia dintre ei care vor stărui până la sfârşit vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri”.

Arhimandritul Arcadie, superiorul mănăstirii Sfântul Chiril din Novozersk, mort în 1847, relatează următoarele: „Intr-o zi, pentru un motiv oarecare, eram foarte întristat. In această stare m-am dus la Utrenie, şi, în timp ce stam în biserică, mă gândeam la tulburarea mea. Nu ştiam ce o să mi se întâmple: involuntar am închis ochii, într-un fel de absenţă, dar nu dormeam, căci auzeam limpede fiecare cuvânt ce se citea. Deodată l-am văzut în faţa mea pe patronul mănăstirii noastre, Sf. Chiril. El mi-a zis: ‘De ce eşti abătut? Nu ştii tu că monahii din vremurile de pe urmă se vor mântui prin ispite?’ Auzind aceste cuvinte, arhimandritul şi-a revenit în sine. Vedenia a lăsat în sufletul acestui stareţ extrem de simplu – căci aşa era Arcadie – o pace profundă.

Aşadar, după cum Dumnezeu ne-a promis, necazurile sunt prin excelenţă partea noastră, a călugărilor de astăzi. Faptul că ştim acest lucru ne aduce mângâiere. Ne încurajează şi ne întăreşte în faţa tuturor necazurilor şi ispitelor cu care ne confruntăm! „Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe Ia timpul cuvenit. Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (l Petru 5, 6-7). Din toată inima să ne lăsăm lucraţi prin necazuri, împlinind cu mare grijă poruncile Evangheliei: Aceasta este voia lui Dumnezeu cu noi.

În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă spirituală, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de espectativă. Ele te copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii.

Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei. Împlinindu-le vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară, cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe.

Motivul principal pentru care necazurile sunt atât de chinuitoare pentru călugării de astăzi ţine de monahismul însuşi, şi stă înainte de toate în lipsa de formare duhovnicească. Această lipsă, greu de depistat, trebuie considerată ca cea mai mare nenorocire. Călugărul n-o poate sesiza imediat. Începătorul, plin de zel pentru nevoinţă şi mai puţin pentru cunoştinţe duhovniceşti, se mulţumeşte de obicei cu educaţia pe care o găseşte în mănăstire sau care vine de la sine. Mult mai târziu, după un studiu aprofundat al Sfintelor Scripturi şi al scrierilor patristice, asceţii (şi dintre ei un număr mic) devin conştienţi încet, încet, că este de neapărată trebuinţă o formare duhovnicească pentru a înainta în viaţa călugărească; că formarea intelectuală, oricât de bogată şi splendidă ar fi în aparenţă, şi ori de ce apreciere s-ar bucura în lumea aceasta lovită de orbire, rămâne întunecată şi-i atrage în tenebre, în locaşul spiritelor căzute, pe cei ce i se dedică ei.

O formare duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum îl găseşti în carte, dar n-o primeşti printr-o povăţuire vie şi orală, este singura călăuză pe care o ai la îndemână, şi aşa, prin forţa lucrurilor, călugărul îşi devine în mare măsură propriul său dascăl. Acest mod de formare, cu tot folosul pe care-l poate aduce, este adesea însoţit de greşeli şi abateri grave, consecinţă inevitabilă stării de ignoranţă a celor supuşi puterii patimilor. Un începător, datorită necunoaşterii şi influenţei ce o au patimile asupra lui, nu poate înţelege corect Sfintele Scripturi, nici nu se poate ţine cu statornicie de acestea. Traversând înot marea de păcate, adeseori ni se împuţinează forţele: epuizaţi, cădem şi ne afundăm în mare, riscând să ne înecăm.

Din pricina lipsei povăţuitorilor duhovniceşti, a marilor trăitori în Duh, datorită nenumăratelor pericole de care suntem înconjuraţi, ajungem într-o stare de plâns. Suntem disperaţi, ne-am rătăcit şi nu există voce care să se întoarcă din rătăcire: cartea rămâne mută, spiritul căzut, dorind să ne ţine în eroare, ne face să uităm chiar că o asemenea carte există. „Mântuieşte-mă, Doamne!”, striga David care, în duh profetic, prevedea necazurile noastre şi vorbea în numele celui ce doreşte să fie salvat, „că a lipsit cel cuvios”. Nu mai există mentor, sau povăţuitor pnevmatofor, capabil să ne arate fără greşeală calea mântuirii, şi căruia cel ce vrea mântuirea, să i se încredinţeze fără de nici o grijă. „Că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor, deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său” (Ps. 11, l-3) la îndemnul unei înţelepciuni profane capabile să exagereze şi să întărească erorile şi nălucirile. Am devenit foarte vulnerabili, iar ocaziile de cădere s-au înmulţit în jurul nostru şi au căpătat o putere enormă; ele sunt foarte diversificate şi înşelătoare pentru ochiul nostru sufletesc bolnav şi pentru inima noastră, care atrasă de ele se îndepărtează de Dumnezeu.

Suntem atât de stăpâniţi de ispite încât am abandonat formarea noastră duhovnicească întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, şi care este totuşi singurul mijloc de salvare. Această formare duhovnicească cere să duci o viaţă atentă, eliberată de distracţii, dar voinţa noastră pervertită caută tocmai contrariul. Suntem porniţi înspre câştig material, înspre reuşită în această lume.

Dorim onoruri, dorim belşug şi lux. Dorim distracţii şi partea noastră de plăceri mondene. Pentru a dobândi toate acestea, noi suntem exclusiv preocupaţi de dezvoltarea naturii căzute. Am pierdut noţiunea firii născute din nou; poruncile Evangheliei le-am neglijat şi le-am uitat; nevoinţa interioară ne este total necunoscută, cea exterioară absorbindu-ne complet, cu scopul de a părea evlavioşi şi sfinţi în faţa oamenilor şi de a ne lua răsplata de la aceştia. Am părăsit calea mântuirii cea strâmtă şi cu chinuri, şi călătorim pe calea cea largă şi uşoară. „Mântuieşte-mă Doamne că a lipsit cel cuvios. lată-ne pe noi (călugării) mai mici decât toate neamurile, lată-ne astăzi smeriţi pentru tot pământul, din pricina păcatelor noastre. Nu mai este nici căpetenie, nici profet, nici rege” pentru a ne călăuzi în războiul nevăzut ochilor trupeşti, „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpănitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhri” (Efeseni 6, 12).

„Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), a zis Domnul. Dumnezeu îngăduie uneori să vină ispitele şi dimpreună cu ele suferinţele pe care le provoacă, înspre sfârşitul veacurilor acestea vor fi atât de puternice şi de numeroase încât „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12). „Dar Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8). Casa lui Israel – Biserica – va fi nimicită prin sabie, prin violenţa aducătoare de moarte a patimilor, şi va deveni pustie (lez. 38, 8).

Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate. Apostaţii vor creşte numeric prin faptul că vor continua să se numească creştini, şi în aparenţă se vor purta ca atare, şi vor putea foarte uşor să-i persecute pe adevăraţii creştini; aceşti apostaţi îi vor înconjura pe creştinii adevăraţi cu nenumărate curse şi punând la cale maşinaţii pentru a-i sminti din calea mântuirii şi din dorinţa de a-L sluji pe Dumnezeu, cum spune Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk.

Ei vor acţiona împotriva slujitorilor lui Dumnezeu prin violenţa puterii, prin calomnie, prin maşinaţii pline de răutate, prin tot felul de artificii şi prin persecuţii crude. Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat a găsit adăpost într-un sat obscur şi îndepărtat, Nazaret, ascunzându-se de Irod, de cărturarii şi fariseii, de preoţii şi arhiereii evrei care-L urau; la fel în vremurile de pe urmă un adevărat călugăr cu greu va găsi un loc retras şi necunoscut, pentru a-I sluji lui Dumnezeu într-o oarecare libertate şi fără a se lăsa antrenat de violenţa apostaţilor în slujba lui Satan. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, disperare morală, mult mai mare decât catastrofele materiale şi neînţeleasă de către oamenii senzuali! O, catastrofă care începe în timp, dar nu se termină în timp, ci trece în eternitate! O, dezastrul dezastrelor cunoscut numai de către adevăraţii creştini şi de către adevăraţii călugări, dar ignorat de către cei pe care-i loveşte şi înghite.

Martori ai unei asemenea viziuni duhovniceşti, să facem să se înalţe din mijlocul flăcărilor ispitelor această mărturisire de credinţă şi acest cântec de laudă pe care l-au cântat cei trei tineri în cuptorul încins din Babilon. Şi să ne unim în dragoste cu toată umanitatea împrăştiată pe faţa pământului şi, în numele ei, fiindu-i reprezentanţi în faţa lui Dumnezeu, să înălţăm această mărturisire de credinţă şi doxologie, rugându-ne cu umilinţă pentru noi şi pentru întreaga omenire: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci. Că drept eşti în toate câte ai făcut nouă, şi toate lucrurile Tale sunt adevărate, şi drepte căile Tale şi toate judecăţile Tale adevărate. Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra cetăţii celei sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul; Că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre. Că am păcătuit, că am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine. Şi am greşit în toate, şi poruncile Tale n-am ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit nouă, ca să ne fie bine. Şi câte ai adus şi ai făcut nouă în dreaptă judecată sunt. Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, oameni fără de lege şi cei mai răi dintre nelegiuiţi… Nu ne părăsi pe noi pentru totdeauna, pentru numele Tău, şi nu strica legământul Tău. Şi nu depărta mila Ta de la noi… Ci cu sufletul zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine… Să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după îndurarea Ta şi după mulţimea milei Tale. Şi ne scoate pe noi după minunile Tale, şi dă mărire numele Tău” (Cântarea celor trei tineri, cap. l, 2-l9). Referitor la călugării din veacul de pe urmă, Sfinţii Părinţi ziceau: „în vremurile de pe urmă, cei ce cu adevărat vor lucra pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu grijă de oameni şi nu vor face printre ei semne şi minuni ca în vremea noastră, dar ei vor umbla pe calea cea strâmtă cu mare umilinţă” (Sfântul Nifon al Constantinopolului). De fapt care este în vremea noastră cea mai sigură cale de mântuire pentru un călugăr?

Este aceea care îl poate feri de ispite exterioare şi interioare. Ea constă, referitor la ispitele exterioare, în evitarea întâlnirilor şi conversaţiilor familiare, atât înăuntrul, cât şi în afara mănăstirii, în a evita pe cât posibil să ieşi din mănăstire şi din chilie; în ce priveşte ispitele interioare, ea stă în cercetarea şi îndeplinirea poruncilor Evangheliei sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, în cercetarea şi îndeplinirea voii lui Dumnezeu (cf. Rom. 12, 2), în suportarea fără cârtire şi cu răbdare a suferinţelor îngăduite de Dumnezeu şi în a recunoaşte cu inimă sinceră că le meriţi. Poruncile Evangheliei îl vor învăţa pe călugăr umilinţa, iar Crucea îl va duce până la smerenie deplină. Umilinţa dezrădăcinează din suflet şi din trup toate patimile păcătoase şi atrage în suflet harul lui Dumnezeu. În aceasta stă mântuirea.

In sfinţenie sa sporim

Sfântul să se sfinţească şi mai mult. Deviza noastră a tuturor, şi a duhovnicilor, şi a monahilor, şi a mirenilor, aceasta trebuie să fie: să sporim în sfinţenie. Să nu stagnăm. Capitalul cel mai mare, cel mai bun, cel mai important, cel mai puternic pentru drumul nostru este sfinţenia!

Sfânt este Dumnezeu şi întru sfinţi se odihneşte. Omul sfânt nu oboseşte pe nimeni, ci dă bucurie, odihneşte, străluceşte, iradiază atât în interior, cât şi în exterior. Cel care urmăreşte sfinţenia, nu se oboseşte nici pe sine, nici pe duhovnic şi nici pe altcineva. Niciodată nu zice „nu”, ci întotdeauna zice: „Să fie binecuvântat!”.

Orice ar întâlni, fie neputinţă, fie scăpări şi căderi sau muncă grea, sufletul sfânt pe toate le depăşeşte. Greutăţile şi eventualele dureri ale trupului îi dau ocazia să-şi sporească sfinţenia. Sufletul sfânt odihneşte pe cei din jurul lui, fiindcă el e într-o legătură continuă cu Dumnezeu, neîncetat şi fără oprire vorbeşte cu Dumnezeu. De acolo ne extragem cu toţii puterile, din izvorul harului, de la Preadulcele nostru lisus. Preasfântul Dumnezeu este Cel care ne-a chemat şi pe noi la sfinţenie.

Din Părintele Eusebiu Giannakakis, Să coborâm cerul în inimile noastre!, Editura Doxologia, Iaşi, 2014, p. 34-35

SFINTII PARINTI vs. “INTELEPCIUNEA ACESTEI LUMI” si EREZIILE APUSENE: “Invatatura Sfintilor Parinti este INVATATURA SFANTULUI DUH! Va rog: tineti-va de aceasta invatatura! Trebuie sa aducem si trupul, si mintea, si inima sub carmuirea Duhului”

Învăţătura Sfinţilor Părinţi este învăţătura Sfântului Duh. Numai calea sfântului adevăr duce la mântuire; încununaţi vor fi numai cei ce se nevoiesc după lege



Învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Răsăritului este adevărată: ea este învăţătura Sfântului Duh. Vă rog: ţineţi-vă de această învăţătură! Ea vă va îndruma spre veşnicia cea fericită.
În Sfânta Biserică a lui Hristos a fost aprinsă o făclie strălucitoare – învăţătura Sfântului Duh:

nu vă îndreptaţi privirile spre alte făclii, care luminează pe felurite căi. Numai calea sfântului adevăr duce la mântuire; toate celelalte căi duc la pierzare. Mulţi se ostenesc, mulţi suferă, mulţi se nevoiesc, dar încununaţi vor fi numai cei ce se nevoiesc după lege. Adevărata, legiuita nevoinţă este în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh, în curtea Sfintei Biserici a Răsăritului.

Despre citirea Sfinţilor Părinţi. Despre necontenita aducere‑aminte de Dumnezeu. Despre orientarea greşită a nevoitorilor Bisericii Apusene. În lucrările Sfinţilor Părinţi suflă buna mireasmă a Sfântului Duh, pe când lucrările scriitorilor apuseni sunt scrise din starea amăgirii de sine

Acum mă îndeletnicesc cu citirea unor cărţi în slavă bisericească, în rusă şi în alte limbi pe care le am, cărţi care cuprind cuvintele sfinţilor pustnici din Egipt. Cuvintele acestea sunt nişte perle nepreţuite! Scufundătorul coboară în adâncul mării ca să găsească mărgăritar de preţ: şi Sfinţii Părinţi se depărtau în pustii adânci, acolo pătrundeau adânc în ei înşişi şi aflau felurite perle nepreţuite, duhovniceşti: smerenia următoare lui Hristos, simplitatea şi nerăutatea copilărească, îngereasca nepătimire, dreapta socotinţă şi înţelepciunea duhovnicească: pe scurt, aflau Evanghelia.

Astăzi am citit un cuvânt al Marelui Sisoe care mi-a plăcut dintotdeauna, pe care l-am avut dintotdeauna la inimă. Un oarecare călugăr i-a zis acestuia:
„Mă aflu în necurmată aducere-aminte de Dumnezeu.”

Cuviosul Sisoe i-a răspuns:

„Acesta nu este lucru mare; lucru mare va fi atunci când te vei socoti mai rău decât toată făptura.”

Înaltă îndeletnicire este aducerea-aminte necurmată de Dumnezeu! Această înălţime este însă foarte primejdioasă atunci când scara către ea nu e întemeiată pe piatra cea trainică a smereniei.
Uitaţi-vă ce conglăsuire este între Scriptură şi Părinţi! Scriptura spune:
arderea de tot nu o vei binevoi… jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 17-18).
Jertfele şi înseşi arderile de tot omeneşti trebuie să fie întemeiate pe simţământul sărăciei cu duhul, pe simţământul pocăinţei. Altfel, ele nu sunt primite de Dumnezeu.
Îmi place, de asemenea, o spusă a Marelui Pimen:
„Dacă întotdeauna şi în toate ne vom învinui pe noi înşine, peste tot vom afla odihnă.”
Alt Părinte a zis:
„Noi am părăsit sarcina cea uşoară a învinuirii de sine şi ne-am apucat de cea grea a învinuirii altora.”
Asemenea spuse fac cât tomuri întregi! Nimeni, mi se pare, nu a pătruns în Evanghelie atât cât au pătruns în ea sfinţii pustnici; aceştia se străduiau să înfăptuiască Evanghelia prin viaţa, prin gândurile şi prin simţămintele lor. Trăsătura lor deosebitoare era cea mai adâncă smerenie; ei cugetau mereu la căderea omului şi se îndeletniceau mereu cu plânsul pentru păcatele lor.
Alta este orientarea pe care au luat-o nevoitorii Bisericii Apusene şi scriitorii ei ascetici începând din vremea despărţirii acestei Biserici de cea a Răsăritului şi a căderii ei în întunericul pierzător al ereziei. Cuviosul Benedict, Sfântul Papă Grigorie Dialogul încă mai sunt într-un cuget cu îndrumătorii ascetici ai Răsăritului, însă Bernard se deosebeşte deja simţitor de ei; cei de mai târziu s-au abătut şi mai mult. Aceştia sunt atraşi imediat şi îi atrag imediat pe cititorii lor la înălţimi de neajuns pentru începător, se îngâmfă şi îngâmfă. Închipuirea înfierbântată, adeseori delirantă, înlocuieşte la ei toate lucrurile duhovniceşti, de care ei nu au nici o idee. Această închipuire este socotită de ei drept har.
După roadele lor îi veţi cunoaşte (Mt. 7, 16),
a zis Mântuitorul. Toată lumea ştie prin ce fărădelegi, prin ce râuri de sânge, prin ce purtare cu totul necreştinească şi-au arătat fanaticii apuseni felul strâmb de a gândi, simţămintele strâmbe ale inimii.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritului îl duc pe cititorul lor nu în braţele dragostei, nu pe înălţimile vedeniilor: îl duc la cercetarea păcatului propriu, a căderii proprii, la mărturisirea Răscumpărătorului, la plângerea pentru sine în faţa milostivirii Ziditorului. Pentru început, ei ne învaţă să înfrânăm pornirile necurate ale trupului nostru, să-l facem uşor, în stare să lucreze duhovniceşte; după aceea, se întorc spre minte, îi îndreaptă felul de a gândi, înţelegerea, curăţind-o de gândurile care ni s-au împropriat în virtutea căderii noastre, înlocuindu-le cu gândurile firii omeneşti înnoite, pe care Evanghelia o zugrăveşte în culori vii.
După îndreptarea minţii, Sfinţii Părinţi se îngrijesc de îndreptarea inimii, de schimbarea deprinderilor şi simţămintelor ei. A curăţi inima este mai greu decât a curăţi mintea: încredinţându-se de dreptatea gândului nou, mintea îl leapădă uşor pe cel vechi, şi-l însuşeşte uşor pe cel nou – dar a înlocui o deprindere cu alta, o însuşire cu alta, un simţământ cu alt simţământ, potrivnic lui, este o osteneală, este o muncă încordată şi care cere vreme îndelungată, este o luptă de necrezut. Încrâncenarea acestei lupte este descrisă de Părinţi astfel:

„Dă sânge şi primeşte duh!”

Asta înseamnă că trebuie să ne omorâm toate poftele păcătoase ale trupului şi ale sângelui, toate acele mişcări ale minţii şi ale inimii care depind de trup şi de sânge. Trebuie să aducem şi trupul, şi mintea, şi inima sub cârmuirea Duhului. Sângele şi nervii sunt puşi în mişcare de multe patimi: şi de mânie, şi de iubirea de arginţi, şi de iubirea de plăceri, şi de slava deşartă. Acestea două din urmă aprind foarte tare sângele în nevoitorii care nu se nevoiesc după lege, făcând din ei fanatici ieşiţi din minţi. Slava deşartă năzuieşte înainte de vreme spre stări duhovniceşti de care omul, în necurăţia sa, nu este în stare; neavând adevărul, acesta îşi alcătuieşte sieşi închipuiri. Iubirea de plăceri, unindu-şi lucrarea cu cea a slavei deşarte, dă naştere în inimă unor mângâieri, desfătări şi extaze amăgitoare şi mincinoase. O asemenea stare este o stare de amăgire de sine. Toţi cei care se nevoiesc, dar nu după lege, se află în starea aceasta, care se dezvoltă în ei tot mai mult, după măsura nevoinţelor lor. Din starea aceasta scriitorii apuseni au scris o mulţime de cărţi. Tocmai asupra acestora se aruncă cu lăcomie, tocmai pe acestea le propovăduieşte mai mult a fi sfinte şi duhovniceşti, vrednice a sta alături de Sfânta Scriptură, lumea oarbă şi trufaşă, care crede despre sine că a ajuns la măsura cea mai înaltă a luminării şi ca atare nu are nevoie să se ţină neabătut de predaniile Bisericii Răsăritului.
La Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritului nu se vede deloc starea de înfierbântare a sângelui. Ei nu ajung niciodată la entuziasmul care, fiind odraslă a sângelui, în Apus a căutat deseori vărsarea de sânge. Scrierile lor respiră adevărata lepădare de sine, respiră buna mireasmă a Sfântului Duh, ce omoară patimile. De această bună mireasmă fiii lumii fug aşa cum fug viespile de fumul tămâiei.

Lumea iubeşte ce este al său (In 15, 19), a zis Domnul.

Lucrările scriitorilor apuseni care au scris din starea amăgirii de sine îşi află o mulţime de cititori, sunt traduse nu o dată pe limba noastră, sunt tipărite şi retipărite; li se rostesc, li se scriu şi li se tipăresc laude răsunătoare; lucruri pline de otravă ucigătoare sunt aprobate şi sprijinite. Scrierile Sfinţilor Părinţi sunt date uitării! Faptul că ele au fost încuviinţate din vechime de Sfânta Biserică şi au fost recunoscute drept singurele îndrumare corecte pentru viaţa ascetică nu este luat deloc în seamă. Sunt criticate, sunt găsite în ele contradicţii, nepotriviri cu Sfânta Scriptură. Pricina stă în aceea că Sfinţii Părinţi au fost povăţuiţi de Duhul Sfânt, că ei au lepădat înţelepciunea acestei lumi pentru a dobândi înţelepciunea Duhului. Deşarte sunt încercările celor care, împotriva învăţăturii apostoleşti, împotriva învăţăturii Bisericii, încearcă să intre în înţelepciunea Duhului prin înţelepciunea lumii! Şi sunt prinşi cei înţelepţi în înţelepciunea lor (I Cor. 3, 19): s-au poticnit, au căzut cu cădere înspăimântătoare. Ei au vrut să explice duhovnicescul prin întunecata înţelegere sufletească, şi duhovnicescul din scrierile Sfinţilor Părinţi li s-a părut ciudat, potrivnic Sfintei Scripturi.
Lămurim cele duhovniceşti oamenilor duhovniceşti,
a zis Sfântul Apostol Pavel.
Omul sufletesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2, 13-14).


Despre ştiinţele omeneşti.



Raţiunea cu nume mincinos. Despre înţelepciunea duhovnicească şi cea trupească

Întrebaţi ce părere am despre ştiinţele omeneşti. După cădere, oamenii au început să lucreze pământul, au început să aibă nevoie de haine şi de multe alte lucruri, nevoie care însoţeşte pribegia noastră pământească: pe scurt, au început să aibă nevoie de dezvoltare materială. Năzuinţa spre aceasta este trăsătura deosebitoare a veacului nostru.
Ştiinţele sunt rod al căderii noastre, odraslă a vătămării raţiunii noastre.

Erudiţia – dobândirea şi păstrarea cunoştinţelor adunate de către oameni în vremea vieţii lumii căzute – este făclia omului celui vechi, făclie prin care negura întunericului în veac se păzeşte (Iuda 1, 13).

Răscumpărătorul le-a înapoiat oamenilor Făclia care le-a fost dăruită la zidire de Ziditor şi de care s-au lipsit prin căderea lor. Această Făclie e Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Care povăţuieşte la tot adevărul, Care cercetează adâncurile lui Dumnezeu, Care descoperă şi lămureşte tainele, Care dăruieşte şi cunoştinţe materiale atunci când este nevoie de ele pentru folosul duhovnicesc al omului. Învăţatului care doreşte să înveţe înţelepciunea duhovnicească apostolul îi porunceşte:

Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept (I Cor. 3, 18).

Întocmai! Erudiţia nu este înţelepciune adevărată, ci doar părută. Cunoaşterea Adevărului, care le-a fost descoperită oamenilor de Domnul, la care se ajunge doar prin credinţă, la care nu poate ajunge raţiunea căzută a omului, este înlocuită în erudiţie prin presupuneri. Înţelepciunea acestei lumi, în care locul de cinste e ocupat de mulţi păgâni şi atei, este de-a dreptul potrivnică, prin înseşi principiile sale, înţelepciunii duhovniceşti, dumnezeieşti. Nu poţi să urmezi atât uneia, cât şi celeilalte; de una trebuie neapărat să te lepezi. Omul căzut este minciună, şi din filosofările lui s-a alcătuit raţiunea cu nume mincinos, adică felul de a gândi, suma concepţiilor şi cunoştinţelor false, care sunt raţionale numai la suprafaţă, dar în esenţa lor sunt rătăcire, aiurare, îndrăcire a minţii lovite de molima ucigătoare a păcatului şi căderii. Această boală a minţii se descoperă cu o plinătate deosebită în ştiinţele filosofice.
(in: Sfantul Ignatie Briancianinov, “De la intristarea inimii la mangaierea lui Dumnezeu. Duh“, Editurile Sophia si Cartea Ortodoxa, 2012)

de-la-intristarea-inimii-la-mangaierea-lui-dumnezeu_1_fullsize-658x1024-1203313317.jpg

Sursa