Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Crestinismul nu este numai o invatatura care ajunge sa fie stiuta, ci o invatatura care se cere traita, pusa in practica. In acest sens, el este viata si putere de mantuire. De aceea, nu e crestin adevarat cel ce se multumeste sa cunoasca numai invatatura Domnului nostru Iisus Hristos; crestin este cel ce isi face din invatatura Domnului lege de viata, urmand intru totul lui Hristos, care n-a invatat decat ceea ce El Insusi a implinit, facandu-ni-se pilda fara abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit sa facem. Crestinismul este puterea mantuitoare, dar numai celui ce-si traieste viata dupa legea lui Hristos si-si modeleaza prin aceasta faptura tot mai mult dupa chipul Domnului. Asa cum un mester face dintr-un bulgare de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie stralucitoare, cura-tindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul strain si lovindu-l cu ciocanul pana ce-i da forma cugetata, asa face si crestinul din faptura sa un chip frumos, avand mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a facut in acest scop omul desavarsit.
Materiile straine pe care trebuie sa le curete crestinul din sine sunt patimile care-i uratesc faptura si care s-au ingrosat in el prin pa-catele savarsite. Si cum aceste patimi se mentin in noi si sporesc prin alte si alte pacate, la care ne indeamna diferitele pofte de placeri, curatirea de patimi nu se poate infaptui decat oprindu-ne de la alte pacate, deci infranandu-ne de la implinirea poftelor necuvenite. Infranarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpatate, care sporeste patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, intelegem de ce postul este un mijloc principal prin care crestinul isi curata faptura de tot ce este rau si urat in ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrani patimile sale prin noi pacate, prin noi impliniri ale poftelor sale ce intrec masura trebuintei.

Cunoscand puterea postului de a curati firea noastra de patimile cele urate si de a o elibera de slabiciunile poftelor care ne inlantuiesc in aceste patimi, Biserica nu numai ca-l recomanda fiilor sai, ci si randuieste, pe langa anumite zile, si anumite rastimpuri mai lungi in care toti impreuna sa se dedea la acest exercitiu barbatesc, prin care sa-si curete faptura de tot ce e rau si sa sadeasca in ea cele bune, modeland-o mai mult decat in celalalt timp al anului, dupa chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai indelungat de straduinta obsteasca a tuturor credinciosilor, intr-o indemnare si pilduire reciproca, in vederea eliberarii lor de slabiciunile poftelor conducatoare la pacate si sporitoare de patimi, este Postul Pastelui, care incepe acum si se intinde pana la luminatul praznic al invierii Domnului.

Biserica a inchinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, in amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne da cheia intregului inteles al Postului pe care il incepem. Asezand amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit inaintea inceputului acestui Post, care se deschide ca o usa de pocainta, Biserica ne pune inainte starea de nefericire in care e adusa omenirea prin pacate si din care scapa prin Hristos, urcand calea ostenitoare a postului, a infranarii de la pacate, a pocaintei pentru ele. Ea ne vorbeste de Adam. Dar prin Adam ea ne indeamna sa ne gandim fiecare la noi insine, caci fiecare repetam, intr-un anumit fel, pe Adam, instrainandu-ne prin pacate de Dumnezeu si dobandind mantuirea prin drumul pocaintei pe care ni l-a deschis Hristos.

Dar sa ne oprim o clipa la Adam si apoi sa trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plans in care s-a rostogolit acela, netinand porunca infranarii data lui de Dumnezeu. Preferand ascultarea de sarpe ascultarii de Dumnezeu, dand drumul poftei sale in ciuda indemnului de a o stapani, dat de Dumnezeu, si calcand astfel porunca de a nu manca din pomul oprit, care a fost primul post randuit de Dumnezeu, Adam se rostogoleste din viata plina si fara de sfarsit in viata saracita si muritoare si din bucuria netulburata si neintrerupta intr-o existenta framantata de putine placeri si multe dureri, chinuita in timpul placerilor de constiinta necuratiei lor si de grija durerilor viitoare, muscata in timpul durerilor de remuscarile pentru placerile trecute si umbrita tot timpul de gandul nelinistitor al mortii sigure si al iadului vesnic.

Si firea noastra ar fi ramas scufundata in acest intuneric al tristetilor si al lipsei de continut spiritual pe pamant si al iadului vesnic dupa moarte, daca n-ar fi venit Hristos, care, incepand cu postul cel de patruzeci de zile si sfarsind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastra de moarte si de iad, de stricaciune si durere, ridicand-o la viata nemuritoare si la slava dumnezeiasca, biruind pe diavolul care voia sa-l ispiteasca si pe El cu mancare, dupa asemanarea lui Adam. Neinfranarea lui Adam a rostogolit firea omeneasca in nefericirea intunericului si a mortii vesnice, infranarea Domnului Hristos a ridicat-o la viata netrecatoare si la fericirea fara goluri.

Dar sa privim si la lumina altor pilde din Scriptura, rezultatele triste ale lacomiei si roadele binecuvantate ale postului. Daca prin neinfranarea protoparintilor a intrat moartea in lume si a imparatit pacatul, pricinuind osanda firii noastre de la Adam pana la Hristos, prin neinfranarea urmasilor lui Adam, a venit potopul peste tot pamantul si peste toti oamenii din vremea lui Noe, pentru ca nu mai salasluia Duhul lui Dumnezeu in ei, ci devenisera numai trupuri. Datorita neinfranarii locuitorilor din Sodoma, intreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuita de foc din Cer. Lacomia l-a facut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, sa-si piarda, pentru un blid de linte, drepturile de intai nascut si tot lacomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte naprasnica. Dimpotriva, Moise s-a invrednicit sa stea de vorba cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, dupa un post de patruzeci de zile, sa vada pe Dumnezeu pe munte, trecand ca o adiere usoara ce inchipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scapat prin postul de trei zile de pedeapsa infricosata ce o astepta pentru pacatele ei. Toti acestia n-au adus prin neinfranarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvantare peste lumea intreaga, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei insisi.

Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele sa ne intoarcem atentia spre noi insine. Ca oameni, am savarsit si noi pacate destule. Dar vom ramane in ele, asezandu-ne in sirul celor ce s-au pierdut din pricina neinfranarii pana la capat, sau ne vom ridica din ele prin post si pocainta, asezandu-ne in sirul celor ce s-au mantuit si au primit binecuvantarea lui Dumnezeu?

Fiecare din noi il poarta in sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neinfranare si neasculta-re de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintai la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am incercat sentimentul izgonirii din Rai, prin cautarea cu lacomie a placerilor necumpatate. Dar fiecare din noi poate urca iarasi, urmand lui Hristos si avand ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungati. A fi in Rai inseamna a te simti in preajma lui Dumnezeu, in convorbire cu El, a simti adierea blanda a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ti dulce, cu bunatate parinteasca. A fi in Rai inseamna a te simti neintinat in cugetari, in doruri, in fapte. Caci numai cel curat simte pe Dumnezeu in preajma lui. A fi in Rai, inca traind pe pamant, inseamna a te simti invaluit de o negraita pace sufleteasca cu tine insuti, cu Dumnezeu si cu semenii, de o fericire calma, egala si parca fara inceput si fara sfarsit. A fi in Rai inseamna a te simti, chiar in mijlocul intamplarilor tulburatoare si schimbacioase ale vietii, neclatinat de ele, mai presus de ele. A fi in Rai inseamna a te simti adunat in camara ascunsa, linistita si adanca a inimii, acolo unde isi face simtita Dumnezeu prezenta Sa si unde te poti uni cu El, privind la cele din afara, fara sa te tulburi si fara sa fii ispitit a-ti parasi acel fericit loc al salas-luirii tale si al salasluirii lui Dumnezeu, pretuind nesfarsit mai mult dulceata lina si curata a acelei impreuna petreceri cu Dumnezeu decat placerile violente si de un gust indoielnic ale simturilor. A fi in Rai inseamna a gusta inca de aici arvuna vietii si a invierii lui Hristos in tine, caci inseamna a-L simti pe Hristos Insusi in tine, ca izvor al unei vieti noi in tine.

Dar cati suntem acolo? Sau cati suntem acolo in mod mai durabil? Cei mai multi suntem aproape necontenit, nu cu Hristos in Raiul adevaratei desfatari, ci niste izgoniti din Rai. Ne simtim instrainati de la fata lui Dumnezeu prin pacatele lacomiei dupa cele din afara, prin alipirea de suprafata lucioasa si amagitoare a lucrarilor ispititoare pentru trup. Ne simtim goliti, saraciti de duhul lui Dumnezeu, de continutul unei vieti care sa ne hraneasca sufletul cu adevarat. Ne simtim dezbracati de vesmantul de slava al nevinovatiei, cu care sa indraznim sa ne aratam cu constiinta linistita lui Dumnezeu si semenilor nostri. Ne ascundem interiorul unul altuia si lui Dumnezeu in frunzisul rusinii, al unor aparente inselatoare. Tanjim de departe dupa pomul vietii, fara sa ne putem apropia de el si sa ne hranim din el.

Dar, iata, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide usa unui drum care urca spre poarta Raiului si spre pomul vietii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniti. E drumul pe care ni l-a netezit si ni l-a facut usor Domnul Hristos, ducand El mai intai pe acest drum firea noastra pana la o slava mai mare decat a avut-o la inceput, inainte de izgonirea din Rai, pana la inviere si proslavire. Acum, Domnul Hristos ne cheama si pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis si ni l-a aratat cu putinta de strabatut de firea noastra. Drumul acesta e usor pentru noi, caci Domnul Insusi ne sprijina sa-l strabatem, Domnul il face impreuna cu noi. E drumul postului, al infranarii de la pacatele prin care sporim patimile noastre. E drumul intoarce-rii noastre de la poftirea placerilor lumesti spre poftirea celor spirituale si dumnezeiesti. Dar e si drumul pocaintei pentru pacatele savarsite prin poftirea nemasurata a celor lumesti, caci fara aceasta parere de rau a pocaintei, nu avem putere sa ne infranam in timpul postului de la poftele care conduc la pacat.

Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovatiei, in care simteam pe Dumnezeu si din care ne-au scos pacatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci si un drum spre o tinta pozitiva, spre dobandirea celor mai mari bunatati. E drumul care ne duce pana la usa Raiului, unde ne asteapta viata plina, fericita, nechinuita de griji si pofte necuvenite. Deocamdata, prin post ni se deschide usa drumului de pocainta, al regretului pentru pacate, aratat cu fapta, in exercitiul ostenitor al infranarii de la obisnuintele pacatoase. Dar drumul ce ni se deschide maine duce la usa vietii adevarate, care incepe inca din existenta pamanteasca. De vom strabate cu staruinta acest drum al pocaintei, vom ajunge la usa Raiului, cand – prin Taina Spovedaniei – vom primi iertare de pacate si apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel inviat in Sfanta Impartasanie, primind in noi viata Lui eliberata pentru totdeauna de moarte!

Caci nu ne putem intalni inauntrul nostru cu Domnul Cel inviat decat savarsind si noi, pana la capat, drumul curatirii, urcand muntele Capatanii, pe care L-a urcat El, purtandu-Si Crucea. Numai acolo sus ni se deschide usa Raiului si intalnim pe Domnul inviat. Numai biruind tot ce e josnic, tot ce e egoist in noi, urcand deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al infranarilor, ne vom putea invrednici de invierea cu Domnul, in lumina inaltimilor. In lupta cu raul din noi, in aceasta consta postul, acest exercitiu la care ne cheama Biserica, crucea pe care trebuie sa o purtam si pe care trebuie sa rastignim omul pacatului din noi, pentru a invia omul cel nou si nemuritor, dupa chipul lui Hristos si din puterea Lui. Si exercitiul acesta se prelungeste vreme de sapte saptamani, pentru ca orice exercitiu trebuie prelungit vreme mai multa, pentru a slabi prin el anumite obisnuinte ale firii si a sadi in ea altele.

Dar viata la care urcam prin aceasta straduinta de dezobisnuire cu pacatul e nu numai un dar mai presus de intelegere, ce ne vine din vistieria bunatatii dumnezeiesti, ea e si o sanatate trupeasca si sufleteasca naturala, un echilibru redobandit al vietii noastre. Putem intelege aceasta, daca ne gandim ca postul la care ne cheama Biserica acum nu e numai un exercitiu de infranare de la lacomia dupa placerile trupesti, ci si un exercitiu de slabire a patimilor sufletesti, in care dezechilibrul vietii noastre apare cu si mai multa claritate. Caci suntem chemati nu numai la lupta impotriva necumpatarii trupesti, ci si la lupta impotriva a tot felul de necumpatare sufleteasca. O astfel de necumpatare sufleteasca este mania, o alta e ura impotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpanit cu totul, si-a pierdut echilibrul si masura, s-a golit de liniste si de dreapta judecata, e intr-o adevarata stare de febra. Tot asa este tinerea minte a raului suferit de la cineva, aceasta nu mai da pace sufletului, il tine in intregime sub stapanirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte ganduri si indatoriri. Cei stapaniti de aceste patimi sunt ca niste oameni beti, sau care se dedau cu usurinta betiei! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se imbata fara vin“ (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiti, bolnavi, ajunsi incapabili de vreo treaba de om treaz, din pricina fierberii care este in ei. Sunt oameni ce se povarnesc usor intr-o parte, oameni in care toata energia sufleteasca e prinsa in slujba patimii ce se misca in ei, ca o impara-teasa atotstapanitoare si care foloseste toate puterile omului, numai spre raul lui si al altora.

Postul fiind o infranare si de la aceste patimi si aducand o slabire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta sa-si redobandeasca echilibrul si libertatea pentru o viata bogata, larga, linistita, puternica si folositoare lui si altora.

Aceasta se vede si din faptul ca infranarea de la ura, de la manie, de la tinerea minte a raului, de la invidie inseamna ingaduinta, intelegere, iertarea semenilor, bunavointa fata de ei, prietenie si iubire. Ea alunga intunericul si sporeste lumina. Postul ne lumineaza intreaga faptura; de aceea, chiar in exercitiul lui, nu trebuie sa ne aratam intunecati la fata, ci tot mai luminati, ca unii ce ne eliberam treptat de stransoarea balaurului rautatii, lacomiei si egoismului.

Astfel, timpul postului trebuie sa ne fie nu numai prilej de taiere de la noi a ceea ce e rau, ci si prilej de cultivare a ceea ce e bun. In felul acesta, postul e un mijloc de tamaduire a bolilor noastre sufletesti, un mijloc de insanatosire. Si cu siguranta este si mijloc de tamaduire sau de prevenire a unor boli trupesti. Astfel, viata mai presus de fire pe care ne-o daruieste Dumnezeu, – datorita postului -, se uneste organic cu sanatatea naturala pe care o pricinuieste postul. Viata de la Dumnezeu nu este contrara vietii naturale, ci se de leaga cu aceasta, se adauga la aceasta. Precum Dumnezeu voieste ca viata sa avem, tot asa voieste ca si sanatate sa avem. Un om mantuit inseamna si un om sanatos: la minte, la vointa, la simtire si, in afara de unele exceptii, si la trup. Fara indoiala postul il tinem pentru Dumnezeu, pentru viata mai presus de fire a invierii. Numai urmarind aceasta viata prin post, el ni se face si mijloc de sanatate sufleteasca si trupeasca naturala. Din viata mai presus de fire se revarsa in noi pu-terea vietii echilibrate, naturale. Postul trebuie sa fie insotit de pocainta pentru pacate, de dorinta mantuirii. Dar aceste simtiri sunt indreptate spre Dumnezeu, sunt sustinute de gandul la Dumnezeu. Un post din care lipseste gandul la Dumnezeu poate sa fie un regim, dar nu un post adevarat. Si regimul nu se sustine decat cu puterile marginite ale omului si nu are decat efecte marginite si trecatoare. In nici un caz, el nu serveste la mantuire si la acea sanatate care se adapa necontenit si tot mai bogat din viata mai presus de fire si fara sfarsit a lui Hristos.

Sa pornim deci la exercitiul de infranare la care ne invita Biserica pentru cele sapte saptamani, chemand pe Dumnezeu in ajutor, si sa staruim in acest exercitiu, insotindu-l tot timpul de rugaciune catre Dumnezeu, ca sa ne ierte pacatele trecute si sa ne invrednicim a ne face partasi de Domnul Cel inviat.

Sa repetam in vremea lui, necontenit, impreuna cu Biserica: „Sunt cuprins de deznadejde, aducandu-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toata osanda; ca, iata, neuitandu-ma la cinstitele Tale porunci, Mantuitorule, mi-am cheltuit viata mea. Pentru aceasta ma rog, curatandu-ma cu ploile pocaintei, lumineaza-ma prin post si prin rugaciuni, ca un Indurat, si nu Te scarbi de mine, Facatorule de bine si Preabunule“.

Parintele Dumitru Staniloae, Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3

Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de brânză

Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc (Mt. 6,16)

Duminica Lasatului sec de branza este numită în poporul nostru ortodox „Duminica iertării”, în urma bunului şi evlaviosului obicei de a ne cere iertare unii de la alţii înaintea Postului Mare – iar acest obicei s-a încetăţenit în virtutea poruncii Mântuitorului, Care ne spune în Evanghelia de acum să ne iertăm greşelile unii altora dacă dorim ca şi nouă să ne ierte greşelile Tatăl Ceresc, pe Care nemăsurat II amărâm şi II mâniem în toată ziua şi în tot ceasul.

Să repetăm încă o dată Evanghelia care a fost citită astăzi: Dacă veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; ca ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mt. 6,14-21). Cu aceste cuvinte se încheie Evanghelia duminicii de astăzi.

Intrucât de mâine începe Postul Mare şi noi ne pregătim cu toţii, după obiceiul creştinesc, să ne descărcăm de greaua povară a păcatelor, iar această descărcare cere o anumită lepădare de sine şi o anumită măiestrie din partea noastră, Domnul ne şi învaţă ce anume se cere de la noi pentru ca păcatele noastre să fie iertate deplin, altfel spus la ce trebuie să renunţăm din partea noastră, întrucât Domnul Dumnezeu, în ce îl priveşte, este gata întotdeauna să-i miluiască şi să-i mântuiască pe păcătoşii care se căiesc -şi anume spune că de la noi se cer simplitate şi nepomenire a răului, nemâniere, uitare a necazurilor care ni s-au făcut, bunăvoinţă, iubire de vrăjmaşi.

Mântuirea ta este în mâinile tale, ţine de tine, omule. Dacă îi vei ierta pe ceilalţi că îţi fac supărări, că greşesc faţă de tine, că te bat la cap, că cer de la tine una şi alta, şi ţie îţi vor fi iertate păcatele, şi tu, în multele rânduri când II baţi la cap pe Dumnezeu, ca să zic aşa, cu cererile tale, nu vei pleca niciodată cu mâna goală, ci te vei învrednici de la El de mare şi bogată milă. Tu nu îi ierţi aproapelui multe păcate, dacă stai să te gândeşti cât de multe – nenumărate! – sunt păcatele pe care Dumnezeu ţi le iartă ţie; tu ierţi o sută de dinari, iar ţie îţi iartă Domnul zece mii de talanţi. Dar ce ranchiună îi stăpâneşte adeseori pe oameni!

Domnul nu cere mult de la noi: cere să ne iertăm aproapele şi să uităm necazurile pe care ni le face, necazuri care sunt ca nişte picături în mare faţă de păcatele de care suntem vinovaţi noi înaintea lui Dumnezeu, şi cere asta tot spre folosul nostru, dorind să ne înveţe blândeţea, nerăutatea, răbdarea, smerita cugetare, dragostea frăţească, îngăduinţa, dragostea de pace. Noi însă ce facem? Ne ieşim din fire, facem zarvă că ne-au fost încălcate drepturile, aprindem în noi şi în aproapele flacăra vrăjmăşiei, şi astfel, cu nebunie şi obrăznicie, alungăm de la noi mântuitoarea dreaptă dumnezeiască, ne adunăm păcate peste păcate şi ne aruncăm cu capul înainte în pierzanie. Mare bun, mare virtute este nerăutatea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor: ea acoperă mulţime de păcate.

In Vechiul Testament, Dumnezeu i-a iubit şi i-a proslăvit cu deosebire pentru această virtute pe Abel, Avraam, Isaac, Iacov, Moisi, dumnezeiescul strămoş David, Prorocul şi împăratul, precum şi pe numeroşi alţii, iar în Noul Testament pe nenumăraţi drepţi, care au urmat blândului şi smeritului nostru Domn şi Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care ne spune în Evanghelie tuturor: învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. 11, 29). Aşadar, să nu ascultăm de diavol, care ne învaţă să păstrăm ranchiună împotriva aproapelui, ci să iertăm, întru simplitatea inimii, necazurile pe care ni le face aproapele tot la îndemnul vrăjmaşului. Nimeni să nu gândească rău împotriva altuia; nimeni să nu se lase mânat de vreo bănuială rea împotriva aproapelui, fiindcă aceasta este o înşelare a vrăjmaşului mântuirii noastre, care se străduie din răsputeri să strice legătura dragostei şi frăţiei şi să sădească vrăjmăşia şi reavoinţa demonică. Să ne amintim porunca Mântuitorului: Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii (In 13, 34) şi cuvintele Apostolului Pavel: Cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea; iubirea este, deci, împlinirea legii(Rom. 13, 8,10).

In continuare, Domnul ne învaţă să postim fără făţărnicie şi spune să intrăm în arena postului nu cu feţe posomorâte, ci cu feţe pline de bunătate, ca nişte ostaşi adevăraţi şi credincioşi ai lui Hristos, care purced la luptă împotriva păcatului şi a multpătimaşului lor trup, cu ajuto nil şi împreună-Iucrarea atotputernicului har al lui Hristos şi înaintea feţei Tatălui Ceresc, Care are pregătită răsplata pentru toţi câţi se nevoiesc cu adevărat împotriva înşelării păcatului. Unge capul tău şi faţa ta o spală, spune Mântuitorul: unge capul tău, adică unge sufletul tău cu untdelemnul milostivirii, şi spală faţa sufletului cu untdelemnul curăţiei, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare.

Pe urmă, Domnul ne învaţă să ne desprindem inimile de comorile şi de împătimirile pământeşti, şi ne îndeamnă să dorim şi să căutăm comorile cereşti – asta în primul rând pentru că sufletele noastre sunt de obârşie cerească şi nemuritoare, pe când bunătăţile pământeşti, stricăcioase şi trecătoare, nu sunt vrednice de noi, cei răscumpăraţi cu sângele Fiului lui Dumnezeu pentru a ne desfăta de bunătăţile duhovniceşti şi veşnice; iar în al doilea rând pentru că lipindu-ne inimile de bunătăţile pământeşti le facem şi pe ele pământeşti, grosolane, josnice, pătimaşe, nemaifiind în stare să iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele – or, dragostea este scopul şi îndatorirea de căpetenie a vieţii noastre. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunati-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte despre aceasta astfel: „Mare vătămare e pentru tine dacă te lipeşti de cele pământeşti: vei fi rob în loc să fii liber, vei cădea de la cele cereşti, nu vei mai fi în stare să te gândeşti la cele de Sus, ci doar la bani, la dobânzi, la datorii, la câştiguri şi alişverişuri scârbavnice. Ce necaz poate fi mai mare decât acesta? Un asemenea om cade într-o robie mai grea decât a oricărui rob – şi, lucrul cel mai pierzător dintre toate, renunţă de bunăvoie la nobleţea şi la libertatea care sunt proprii omului. Oricât ţi-aş vorbi eu, dacă ai mintea ţintuită de bogăţie nu poţi auzi nimic din cele folositoare şi neapărat trebuincioase pentru tine… fiindcă unde este comoara ta, acolo este şi inima ta… Dacă-ţi vei aduna însă comoară în cer prin mijlocirea milosteniei, nu numai că te vei învrednici pentru asta de cinstiri cereşti, ci şi aici vei primi răsplată, înălţându-te la cer, gândindu-te la cele cereşti şi îngrijindu-te de cele cereşti, deoarece este limpede că îţi vei muta şi mintea acolo unde îţi pui comoara, pe când dacă îţi pui comoara în pământ este limpede că vei păţi tocmai pe dos” (din Tâlcuirea la Evanghelia după Matei).

Să punem, deci, în inimă învăţătura Mântuitorului nostru, care ne este înfăţişată în Evanghelia de acum, cu privire la iertarea aproapelui, la postul cel plăcut lui Dumnezeu şi la desprinderea inimii de comorile pământeşti şi dragostea faţă de bunurile cereşti şi nestricăcioase. Să ne străduim – voi spune folosind cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur – să ne pregătim pentru ieşirea de aici, căci deşi ziua sfârşitului a toată lumea n-a venit încă, sfârşitul fiecăruia – bătrân sau tânăr – este deja la uşă…

Aşadar, cât mai avem timp, să ne pregătim îndrăznire faţă de Dumnezeu, să ne adunăm untdelemn din belşug, să strămutăm toate la cer, ca la vremea potrivită, când vom avea mai mare nevoie, să ne desfătăm de ele, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan de Kronstadt, „Cuvinte la Postul Mare”, Editura Sophia

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – a lăsatului sec de brânză

„Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare”(Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „Inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3, 4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad.

El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit.

Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadajduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani.

Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit.

Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea Evanghelistul nu zice numai: ,,a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26, 75).

Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica si ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?”(In. 21, 15).

Poate tu vei zice ca pe niniviteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin”(Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere.

De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Sfantul Apostol Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21).

Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iope, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l, 3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138, 7). Poate undeva pe pamant?

Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea dedesubt? Dar „de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul -Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona.

Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa se li intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare.

Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-l pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios.

Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat.

Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5, 7); iar David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5)

Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie.

Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza.

Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau”(Iona 1,6).

Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc.

De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu l-au aruncat indata in mare, ci l-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata.

Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi si din ce tara si din ce popor esti tu?” (Iona l, 8). Marea cea mugitoare l-a parat, soarta l-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa.

Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu.

Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniveteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere.

Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-l pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-l predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna.

Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat.

Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet.

Asadar, marea l-a luat si l-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma l-a mantuit si l-a dus la Ninive; iar el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii.

Ninivetenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii.

Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa.

Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea.

Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului!

Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16).

Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu deamanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului.

Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare.

Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos.

Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine.

Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi.

Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei.

Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiar salbatica, cu care trebuie sa se lupte si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina.

Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna?

Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si in vecii vecilor! Amin.

PLANGEREA LUI ADAM – de Sfantul Siluan Athonitul (fragment)

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit.
Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia:
“Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si Il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-L pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine:
Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!”
Asa hohotea Adam si lacrimile lui curgeau de pe fata lui pe piept si pe pamant, si toata pustia rasuna de gemetele lui; dobitoacele si pasarile taceau lovite de durere si plangeau, iar Adam hohotea, caci pentru pacatul sau toate au pierdut pacea si iubirea.
Mare a fost intristarea lui Adam dupa izgonirea din rai, dar cand a vazut pe fiul sau, Abel, omorat de fratele sau, Cain, intristarea lui s-a facut si mai mare, si cu sufletul chinuit de durere hohotea si gandea: “Noroade vor iesi si se vor inmulti din mine si toate vor suferi si vor trai in dusmanie si oamenii se vor ucide unii pe altii”. Si aceasta intristare a lui era mare, ca marea, si o poate intelege numai cel al carui suflet a cunoscut pe Domnul si stie cat de mult El ne iubeste.
Si eu am pierdut harul si strig impreuna cu Adam:
“Milostiv fii mie, Doamne! Da-mi duh de smerenie si iubire.”
O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te cauta neincetat, ziua si noaptea, si striga:
Tanjesc dupa Tine, Doamne, si cu lacrimi Te caut.
Cum sa nu Te caut? Tu mi-ai dat sa Te cunosc prin Duhul Sfant, si aceasta cunoastere a lui Dumnezeu atrage sufletul meu sa Te caute cu lacrimi.”
Adam plangea:
“Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. Si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc.”
Dupa izgonirea din rai, Adam s-a imbolnavit cu sufletul si de intristare a varsat multe lacrimi. Tot asa, orice suflet care a cunoscut pe Domnul tanjeste dupa El si spune:
“Unde esti Tu, Doamne? Unde esti Tu, Lumina mea?
De ce Ti-ai ascuns fata Ta de la mine? De multa vreme sufletul meu nu Te mai vede si tanjeste dupa Tine si Te cauta cu lacrimi.”
“Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai vad in sufletul meu? Ce-L impiedica sa vieze in mine? Iata ce: nu este in mine smerenia lui Hristos si iubirea de vrajmasi.”
Dumnezeu este iubire nesaturata si cu neputinta de descris.
Adam mergea pe pamant si de multele sale suferinte plangea din inima, dar cu mintea se gandea la Dumnezeu; si cand trupul lui era neputincios si nu mai putea varsa lacrimi, chiar si atunci duhul lui ardea dupa Dumnezeu, pentru ca nu putea uita raiul si frumusetea lui; dar, mai mult decat orice, Adam iubea pe Dumnezeu si insasi aceasta iubire il atragea cu putere spre El.
“O, Adame, scriu despre tine, dar tu vezi: mintea mea slaba nu poate intelege cum tanjeai dupa Dumnezeu si cum purtai osteneala pocaintei.
O, Adame, tu vezi ca eu, copilul tau, ma chinui pe pamant; mic este focul in mine si iubirea de-abia nu se stinge.
O, Adame, canta-ne cantarea Domnului, ca sufletul meu sa se veseleasca in Domnul si sa se lupte sa-L laude si sa-L slaveasca cum Il lauda in ceruri heruvimii si serafimii si cum toate cinurile ceresti ale Ingerilor Ii canta cantarea intre it -sfanta!
O, Adame, parintele nostru, canta-ne cantarea Domnului, ca tot pamantul sa te auda si toti fiii tai sa-si inalte mintea spre Dumnezeu si sa se bucure de rasunetul cantarii ceresti si sa uite amaraciunile lor pe pamant!”
Duhul Sfant e iubire si dulceata sufletului, mintii si trupului. Si cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela ziua si noaptea se avanta nesaturat spre Dumnezeul Cel Viu, pentru ca iubirea lui Dumnezeu e foarte dulce. Dar cand sufletul pierde harul, atunci cauta din nou cu lacrimi pe Duhul Sfant.
Dar cine n-a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, acela nu-L poate cauta cu lacrimi, si sufletul lui e neincetat framantat de patimi; mintea lui e ocupata cu ganduri pamantesti si nu poate ajunge la vedere [contemplare], nici sa cunoasca pe Iisus Hristos, Care este cunoscut prin Duhul Sfant. (…)
Adam pierduse raiul pamantesc si il cauta plangand:
Raiul meu, raiul meu, raiul meu minunat!” Dar prin iubirea Sa, Domnul i-a dat pe cruce un alt rai, mai bun decat cel dintai, in ceruri, unde e Lumina Sfintei Treimi.
Ce vom da in schimb Domnului pentru iubirea Lui fata de noi?“.
(in: “Sf. Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei“, Editura Deisis, Sibiu)