Ce deosebire este între rai si împaratia lui Dumnezeu?


Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica sa, spune că „raiul este material şi spiritual, şi în el stau sfinţii până la sfârşitul lumii”. După Judecata de Apoi, drepţii vor intra împreună cu Hristos întru Impărăţia cerurilor, în rai, sfinţii şi drepţii nu se împărtăşesc direct de slava Preasfintei Treimi, ci numai în parte. Iar când vor „intra întru slava Sa”, atunci „vor fi pururea cu Domnul”. In rai stau drepţii numai provizoriu, temporar, până la înfricoşata judecată generală; iar în Impărăţia lui Dumnezeu petrec veşnic împreună cu îngerii, în lumina cea neînserată a Prea Sfintei Treimi, în rai, sufletele pot fi mutate dintr-o stare de fericire în alta, potrivit cu faptele făcute pe pământ, care ajută la mântuirea altora în vreme îndelungată şi potrivit cu rugăciunile şi milosteniile ce se fac pentru ele; iar în Impărăţia Iui Dumnezeu toate sunt desăvârşite şi veşnice.

Raiul este o grădină dumnezeiască, cu pomi/cu flori, cu păsări cereşti, cu fericire nedeplină, situată „în cer”. Iar Impărăţia lui Dumnezeu este însuşi locul slavei, unde se află scaunul Preasfintei Treimi, situată deasupra cerurilor, în „cerurile cerurilor”, despre a cărei slavă nimeni nu poate vorbi – nici om, nici înger, nici însuşi Sfântul Pavel, care a fost răpit până la al treilea cer (II Corinteni 12, 3-4). Aşadar, primul om a pierdut, prin păcat, raiul, o grădină cerească, iar prin credinţa în lisus Hristos şi prin sfinţenie va dobândi nu o grădină, nu raiul cel dintâi, ci însăşi Impărăţia slavei lui Dumnezeu.

Cuviosul Nicodim Aghioritul, în Tâlcuirea Epistolei a doua către Corinteni, spune că „după slavă, altul este cerul şi altul este raiul. Iar după alegorie şi analogie, poate este acelaşi sau poate nu este acelaşi…”. Sfântul Maxim Mărturisitorul explică mistic cele trei ceruri la care poate ajunge omul îndumnezeit. Intâiul cer este sfârşitul a toată fapta rea. Al doilea cer este înălţarea minţii şi cunoştinţei la cele dumnezeieşti, atât simţite, cât şi gândite. Al treilea cer este teologia, prin care ajunge cel desăvârşit, cu ajutorul darului Sfântului Duh, la starea de contemplaţie, adică la răpirea minţii şi la înţelegerea tainelor lui Dumnezeu celor mai presus de cunoştinţă. Unii din Sfinţii Părinţi zic că Apostolul Pavel a fost răpit în rai, adică la al treilea cer al cunoaşterii dumnezeieşti, fiindcă i s-au vestit cuvintele tainice şi negrăite despre rai, care şi până astăzi sunt ascunse pentru noi. Adică, ce este pomul vieţii cel din mijlocul raiului; ce este pomul cunoştinţei binelui şi răului; ce au fost heruvimii şi sabia de văpaie care păzea uşa Edenului; ce au fost pomii din care a rânduit Dumnezeu să mănânce Adam, şi altele pe care le-au tâlcuit Sfinţii Părinţi, însă nu aşa amănunţit.

Raiul este loc foarte lăudat pentru frumuseţea lui. Acolo a fost răpit Sfântul Pavel şi a auzit cântări „pe care nu este cu putinţă omului a Ie vorbi” (II Corinteni 12, 4). Acolo sunt Enoh şi Ilie; acolo este tâlharul de pe cruce; acolo este „sânul lui Avraam”, în care a intrat Lazăr şi unde sunt aşezate de către îngeri toate sufletele drepţilor şi sfinţilor, în loc de odihnă, până la Judecata cea viitoare, când li se va da împărăţia cerurilor (Kiriucodromion, Tâlcuirea Evanghelici cu bogatul şi săracul Lazăr).

Fragment din cartea „Lumina si faptele credintei”, Editura Doxologia

1

Raiul este dragostea lui Dumnezeu

1

Raiul este dragostea lui Dumnezeu. Înlăuntrul acesteia se află desfătarea tuturor fericirilor. În acest Rai, fericitul Pavel  s-a hrănit cu hrană cerească. Și după ce a gustat din pomul vieții, a strigat zicând: „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). De la acest pom al vieții a fost împiedicat Adam prin sfatul diavolului.

Pomul vieții este iubirea lui Dumnezeu din care a decăzut Adam și nu s-a mai putut bucura de ea, ci lucra și vărsa sudoarea lui pe pământul cu spini. Toți câți au fost lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, adică de Rai, se hrănesc prin munca lor în mijlocul spinilor, cu pâinea sudorii, chiar dacă pășesc pe drumul drept al virtuților. Este pâinea pe care a îngăduit-o Dumnezeu protopărintelui nostru să o mănânce după căderea lui. Până să găsim așadar iubirea, munca noastră este pe pământul spinilor și în cadrul acestuia semănăm și secerăm, chiar dacă sămânța noastră este sămânța dreptății. Neîncetat ne înțeapă spinii și, chiar dacă ne îndreptățim, trăim în mijlocul acestora cu sudoarea feței noastre.

Când însă, în toiul acestei strădanii, descoperim dragostea lui Dumnezeu, ne hrănim cu pâine cerească și ne întărim, fără să lucrăm până la agonie și fără să ne ostenim precum se ostenesc oamenii fără dragoste. Pâinea cerească este Hristos, Care a venit din Cer pe pământ și dă lumii viața veșnică. Și această viață este hrana îngerilor.

Cine a descoperit dragostea, în fiecare zi și în fiecare ceas Îl „mănâncă” pe Hristos și din această cauză devine fără de moarte (Ioan 6, 58). Deoarece, „cel ce va mânca – zice – din pâinea pe care i-o voi da, viu va fi în veci”. Fericit este, deci, acela care mănâncă din Pâinea Iubirii, care este Iisus. Căci cel care mănâncă din această dragoste, mănâncă pe Hristos, pe Dumnezeul tuturor, o mărturisește apostolul Ioan, când spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Așadar, cine trăiește în iubire, primește de la Dumnezeu, ca rod, viața, și încă din această lume presimte acel aer al învierii în care se desfată cei drepți adormiți întru Domnul.

sursa: doxologia.ro