Patericul Georgian

Fratele ajutat de frate este ca o cetate tare, spune înţeleptul Solomon (Pilde 18, 19). Cu o cetate întărită, cu o cetate de necucerit se aseamănă fiecare Biserică Ortodoxă locală atunci când este susţinută şi primeşte ajutorul şi sprijinul unei alte Biserici locale. Şi dacă aceasta se întâmplă între toate Bisericile Ortodoxe surori, atunci vom avea pe pământ icoana vie a sobornicităţii dar şi a tăriei celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.
În mod deosebit astăzi, în zilele de criză pe care le trăim, este nevoie grabnică de comuniune adevărată şi ajutor reciproc între Bisericile surori, de dezvoltarea unor legături calde şi neprefăcute între ortodocşi, pentru a înfrunta cu succes săgeţile vicleanului cele aprinse (Efes. 6, 16), pe care le slobozeşte din toate părţile asupra trupului teandric al lui Hristos. Nu trebuie să uităm că „un popor sunt toţi cei ce nădăjduiesc în Hristos, şi o Biserică a lui Hristos, chiar dacă ia diferite numiri după locul unde se află“ (Sfântul Vasile cel Mare).
Însă pentru a înţelege aceasta, este nevoie mai întâi de cunoaşterea reciprocă a membrilor Bisericilor Ortodoxe „de pretutindeni“. Acestui scop doreşte să îi slujească şi publicarea cărţii de faţă. Deoarece credem că această cunoaştere reciprocă a popoarelor ortodoxe se săvârşeşte mai adânc şi mai adevărat prin sfinţii lor.

I. INTRODUCERE

Georgia

Georgia este Kolhida din mitul Greciei antice, mitul argonauţilor, ţinutul lui Iason şi al „lânii de aur“. Se află între Caucaz, Pontul Euxin (Marea Neagră), Armenia, Azerbaidjan şi Marea Caspică. Vechea capitală a ţării era Mţheta, aflată la confluenţa râurilor Mtkvari şi Aragvi.
În anul 455 d.Hr., regele Vahtang I Gorgasali (446–499) stabileşte capitala la Tbilisi, aflată la 20 de kilometri de mers pe jos înspre sud-est de Mţheta. Numele de Georgia l-a luat în secolul XI d.Hr. Până atunci, ţara se numea Iviria (în special partea ei de răsărit).
Primele contacte stabilite între iviriţi şi elini consemnate de istorie s-au înfiripat în secolul al VIII-lea î.Hr. Legăturile dintre cele două popoare au devenit mai strânse din secolul al VI-lea, o dată cu întemeierea coloniilor greceşti pe ţărmurile ivirite ale Mării Negre.
Iviria era aservită perşilor atunci când a fost cucerită de Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î.Hr.). Mai ales de atunci a primit influenţa civilizaţiei elene, ale cărei urme rămân neşterse până astăzi.
Prin domnia lui Parnavaz I, iviriţii s-au eliberat de sub stăpânirea macedoneană în anul 302 î.Hr.
În secolul I î.Hr. Iviria a căzut în mâinile romanilor, dar în anul 265 d.Hr. i s-a oferit o oarecare independenţă.
A primit creştinismul în secolul al IV-lea, pe vremea când în Imperiul Roman împărăţea Constantin cel Mare, iar în Iviria (Georgia de răsărit), regele Mirian. De atunci, între cele două părţi s-au dezvoltat diverse relaţii, ce au evoluat în calde legături de prietenie, graţie neobositelor eforturi ale împăraţilor romani de a proteja Iviria de năvălirile succesive ale perşilor, mai ales în secolele al VI-lea şi al VII-lea. În anul 629, împăratul romanilor Iraclie (610–641) a restabilit, de data aceasta definitiv, independenţa ţării faţă de perşi. Din secolul al VII-lea până în secolul al IX-lea, Iviria a suferit cumplit din pricina invadatorilor arabi şi a devenit câmpul ciocnirilor sângeroase dintre arabi şi romani. În acea epocă, o parte din populaţia ţării trecuse la Islam, şi urma cu credincioşie această cale. În cele din urmă, în secolul al IX-lea, împăratul Mihail al III-lea (842–867) i-a învins pe arabi şi i-a pus pe fugă din ţinutul Iviriei. În anul 1008, regele Iviriei – Bagrat al III-lea (975–1014) – a organizat un stat naţional creştin, după ce a unificat Georgia de răsărit cu cea de apus (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) şi a întemeiat o dinastie care a durat mulţi ani, însă care, din pricina feluriţilor vrăjmaşi şi a diverselor împrejurări, a putut stăpâni doar parţial ţara.
În secolul al XI-lea, Georgia a suferit mult de pe urma turcilor selgiucizi. Un conducător însemnat în această perioadă de criză a fost Sfântul David al II-lea Agmaşenebeli (ceea ce înseamnă „Constructorul“) (1089–1121), care, după ce i-a biruit pe selgiucizi în lupta legendară de la Didgori (12 august 1121), a pus bazele unui stat puternic. A izbutit să pună pe picioare ţara din punct de vedere economic şi militar. A favorizat dezvoltarea literaturii şi artelor. A înălţat biserici şi a întărit mănăstiri. A întemeiat vestita mănăstire Ghelati1 (Mănăstire de monahi, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Aparţine de eparhia Imeretiei şi se află la o distanţă de aproximativ opt kilometri de Kutaisi.), şi academia cu acelaşi nume (1106), cu un nivel foarte înalt, unde se studiau dialectica (teologia), retorica, gramatica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, poezia şi dreptul. Fiind el însuşi un literat, a alcătuit „Psalmul pocăinţei“, una dintre capodoperele imnografiei georgiene.
Georgia va ajunge la culmea înfloririi civilizaţiei sale în zilele Sfintei regine Tamara (1184–1212), strănepoata lui David al II-lea. Aceasta a reorganizat administraţia şi armata ţării, a îmbunătăţit situaţia comerţului exterior, a întărit pacea dinlăuntrul ţării şi i-a îndepărtat pe vrăjmaşi.
Ţara a cunoscut un impresionant progres pe plan duhovnicesc, care se reflectă în marea lucrare a lui Şota Rustaveli – „Viteazul în piele de tigru“.
Merită a fi menţionat faptul că, datorită ajutorului dat de regina Tamara, doi dintre nepoţii ei după soră, aceştia fiind şi nepoţii împăratului bizantin Andronic I (1183–1185) – Alexie şi David, au întemeiat regatul Trapezunt puţin timp înainte de cucerirea Constantinopolului de către franci, în aprilie 1204.
Însă urmaşii Tamarei, Gheorghe al IV-lea Laşa (1212–1223) şi sora acestuia Rusudani (sau Kis Malik, care înseamnă „regina fecioară“) (1223–1247) erau neputincioşi a ţine piept năvălirilor vrăjmaşilor. După devastarea oraşului Tbilisi de către şahul Djalaledini (1225), organizarea politică a Georgiei a fost distrusă de mongoli (1230–1240). Regii acesteia şi-au restrâns stăpânirea la unele regiuni inaccesibile şi doar Gheorghe al V-lea (1314–1346) a reuşit să redobândească unele teritorii.
În vremea lui Bagrat al V-lea (1360–1395), a izbucnit „furtuna“ lui Tamerlan, care până în anul 1402 a ocupat aproape toată ţara. De la sfârşitul secolului al XIII-lea până la începutul secolului al XV-lea, hoardele mongole au năvălit în Georgia de opt ori. Din pricina ultimei invazii, populaţia ţării a ajuns la jumătate.
După moartea lui Tamerlan (1405), georgienii, după lupte grele, au izbutit să-şi redobândească independenţa. Ţara a fost eliberată în întregime de către regele Alexandru I (1412–1442). Alexandru a lăsat moştenire regatul fiilor săi, împărţindu-l în trei regate, al Kahetiei, al Kartliei şi al Imeretiei (Imereti–Samegrelo). Această împărţire a Georgiei a fost hotărâtoare pentru mersul ulterior al istoriei sale: de atunci a început decăderea ei.
În veacurile următoare, ţara va cunoaşte năvălirile perşilor şi ale turcilor otomani, care vor cuceri rând pe rând teritoriile ei. În cele din urmă, ighemonii Georgiei au fost nevoiţi să ceară sprijinul Rusiei, care în anul 1722 şi-a trimis armatele în Caucaz. Astfel a început eliberarea ţării, cu sprijinul împărăţiei ruseşti.
Coaliţia ruso-georgiană din anul 1783 a fost în esenţă un tratat de subordonare a Georgiei faţă de Rusia, care în anul 1801 a anexat la teritoriile ei întreaga Georgie.
După revoluţia bolşevică din 1917, Georgia şi-a proclamat independenţa (26.05.1918).
Câţiva ani mai târziu, silită de către autorităţile statului sovietic, a devenit parte (25.02.1921), şi, mai apoi, republică a Uniunii Sovietice (1936).
Din anul 1993 face parte din Comunitatea Statelor Independente, care a fost creată după dizolvarea U.R.S.S.-ului.

II. BISERICA ORTODOXA A GEORGIEI

Georgia a cunoscut foarte devreme creştinismul. După o foarte veche tradiţie, prima sămânţă a Evangheliei a fost aruncată în această ţară de Apostolul cel întâi chemat – Andrei.
Această tradiţie consemnată de cronicarii georgieni concordă cu sinaxarele de pe 30 noiembrie, care menţionează că Apostolul Andrei a predicat în diferite regiuni din Georgia, precum Klardjeti, Aţhveri, Ţhumi, Abhazia, Samegrelo şi în Osetia de nord. În biserica pe care a întemeiat-o apostolul Andrei în Aţhveri, a lăsat icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Această icoană a fost cinstită în veacurile ce au urmat nu numai de către creştini, dar şi de către necredincioşii locuitori ai munţilor. Se păstrează până astăzi în mănăstirea Ghelati.
Însoţitorul de drum al apostolului Andrei, Simon Cananitul, a predicat Evanghelia sălbaticilor svanebi, care l-au omorât cu pietre. După cum se spune, mormântul său se află în Abhazia, în vechiul oraş Nikopsia.
Însă convertirea Iviriei (Georgia de răsărit) la credinţa creştină a avut loc la începutul secolului al IV-lea, datorită Sfintei cea întocmai cu apostolii Nina (în georgiană Nino), în zilele regelui Mirian. Mirian, după sfatul Sfintei Nina, i-a cerut lui Constantin cel Mare să-i trimită clerici buni, pentru a întări lucrarea de răspândire a creştinismului în Iviria şi pentru a ţine unită Biserica ei. Potrivit unei vechi tradiţii, Constantin cel Mare a răspuns grabnic la rugămintea regelui Mirian, trimiţând clerici în frunte cu episcopul Antiohiei Eustatie, care l-a hirotonit pe părintele Ioan episcop, acesta fiind primul episcop al Iviriei2 (După mărturia lui Rufin, Constantin cel Mare a trimis clerici din Biserica Constantinopolului, între care se afla şi un episcop, care, după Ghelasie al Chizicului, se numea Ioan.).
Datorită ajutorului dat de Biserica Constantinopolului (episcopul Alexandru) şi de Biserica Antiohiei (episcopul Eustatie), dar şi al Bisericilor învecinate din Armenia şi Siria, la sfârşitul secolului al IV-lea creştinismul se răspândise în aproape întreaga Ivirie, fiind cunoscuţi doi episcopi, al Trapezundei şi al Piţundei, din perioada întâiului Sinod Ecumenic (325) la care a participat şi episcopul Piţundei – Sfântul Stratofil.
În a doua jumătate a secolului al IV-lea, Iviria se găsea sub stăpânirea sasanizilor din Persia. Faimosul împărat al Persiei Sapor al II-lea (309–379) a încercat să impună în Iviria închinarea la foc3 (Mazdeismul s-a născut în Media, dar a cunoscut apogeul său în Persia, în vremea dinastiei Ahemenizilor (675–330 î.Hr.) şi a durat până la sfârşitul dinastiei Sasanizilor (226–632 d. Hr.). A dispărut după victoria arabilor, pe la mijlocul secolului al VII-lea. Astăzi încă există câţiva închinători la foc (cinci sau şase mii de adepţi în Persia, precum şi câţiva în India). Elementul de căpetenie al acestei religii, care se întemeiază pe învăţătura lui Zoroastru (sau Zarathustra) în primul rând cum să facem (secolul VII î.Hr.), era închinarea la foc.). Nu a reuşit însă, datorită puternicei rezistenţe pe plan duhovnicesc din partea credinţei creştine, care îşi înfipsese rădăcini puternice în această ţară. De la începuturile secolului al V-lea, Biserica Iviriei dezvoltă relaţii strânse cu cea antiohiană. Arhiepiscopul Iviriei care îşi avea reşedinţa la Mţheta se afla oarecum sub umbrela duhovnicească a tronului Antiohiei.
Regele Iviriei Vahtang Gorgasali (446–499) şi-a împărţit regatul în 12 părţi. Pentru fiecare din ele, patriarhul Antiohiei a hirotonit un episcop, şi l-a numit Arhiepiscop-Catolicos4 (Catolicos: titlul întâi-stătătorului Bisericii Ortodoxe a Georgiei, pe care îl deţine de atunci. Din secolul XI i se spune Patriarh-Catolicos. Acest termen nu are legătură cu romano-catolicismul.) al Iviriei pe părintele de origine greacă Petru (Petru I, aprox. 468–474). De atunci datează menţionarea Bisericii Iviriei în cadrul jurisdicţiei antiohiene.
Organizarea administrativă a Bisericii Iviriei a rămas aproape neschimbată faţă de secolul al V-lea, până la sfârşitul secolului al X-lea. Atât această organizare, cât mai ales dezvoltarea şi înflorirea vieţii monahale au neutralizat încercările unei părţi din aristocraţie care căuta impunerea mazdeismului, slujind interesului Persiei.
La mijlocul secolului al Vl-lea, Cuviosul Ioan Zedazneli, împreună cu alţi 12 monahi sirieni, a întemeiat o minunată mănăstire pe muntele Zadeni, lângă Tbilisi. Această mănăstire a avut o influenţă puternică până în secolul al XII-lea în viaţa bisericească şi în societatea Georgiei, în multe momente grele din istoria neamului georgian.
În secolul al X-lea, la Sfântul Munte s-a întemeiat şi faimoasa mănăstire Iviron de către Sfântul Ioan Iviritul şi fiul său Eftimie. De când patriarhul Antiohiei Teofilact (744–751) a permis sinodului episcopilor din Iviria (Georgia de răsărit) dreptul de a-şi alege ei înşişi Catolicosul, Biserica acesteia a început să aibă o oarecare autonomie administrativă, din pricina aceasta fiind recunoscută ca autocefală de facto cu acordul conştiinţei bisericeşti panortodoxe, deşi niciodată nu s-a hotărât autocefalia aceasta printr-o hotărâre de sinod. Pe de altă parte, Georgia de vest (Kolhida, Lazeti şi Abhazia) a rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice până la căderea Constantinopolului (1453) şi după aceea a devenit independentă fără hotărâre sinodală.
Aşadar, după căderea Constantinopolului, Georgia avea două sinoade recunoscute în relaţiile bisericeşti ca arhiepiscopii autocefale.
După anexarea Georgiei la Rusia, la începutul secolului al XIX-lea, a fost anulată independenţa ei bisericească. Biserica Georgiei şi-a pierdut autocefalia şi a intrat în componenţa Bisericii ruse, care a numit în Georgia un exarh (1811).
După revoluţia bolşevică din 1917, clerul şi poporul Georgiei au hotărât restabilirea autocefaliei Bisericii lor. După unele împotriviri, Sinodul rus a fost de acord în cele din urmă cu această hotărâre (1927).
Proclamarea oficială şi canonică a autocefaliei şi a titulaturii de Patriarhie a Bisericii Georgiei s-a petrecut la 3 martie 1990, de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice.
Literatura bisericească georgiană este bogată în scriitori şi opere. Merită a fi menţionat că până în secolul al XI-lea, întreaga literatură georgiană era aproape exclusiv bisericească. În secolul al V-lea exista numai „Mucenicia Sfintei Suzana“. În secolele VI şi VII apar „Mucenicia Sfântului Eustatie din Mţheta“ şi „Cuvinte“, care i se atribuie lui Ioan Bolneli.
În secolul al VIII-lea avem deja multe texte cu vieţi de sfinţi.
Secolele următoare (IX–XII) reprezintă perioada de aur a literaturii bisericeşti din Georgia, plină atât de lucrări originale, cât şi de traduceri din elină, siriacă, armeană şi arabă. Imnografi vestiţi ai acestei perioade sunt Ioan din Tbeli, Ioan Minţhi, Ioan Zosima Sinaitul ş.a.m.d. Atunci a fost scrisă de către Catolicosul Arsenie şi viaţa Cuviosului Ioan Zedazneli.
Importante lucrări de scriere şi traducere au realizat egumenii mănăstirii aghiorite Iviron, Eftimie Aghioritul (1006–1028) şi Gheorghe Aghioritul (adormit în anul 1066), Efrem Ţire (secolul al XI-lea), Arsenie Ikhaltoeli (secolele XI–XII) şi monahul Ioan din mănăstirea ivirită Petriţoni (care se află în Bulgaria de astăzi). Acesta a întemeiat în oraşul Ghelati o şcoală de teologie şi filosofie care a devenit un mare centru duhovnicesc şi educaţional. Au urmat trei secole de decădere politică (secolele XIII–XV) din pricina ocupaţiei mongolilor, după care ţara şi-a regăsit încet-încet starea duhovnicească de mai înainte. Slujbele se săvârşeau deja din secolul V în limba georgiană. Bisericile ivirite comportă felurite stiluri arhitectonice, însă cel mai des se întâlneşte biserica în formă de cruce grecească, având o turlă în formă de poligon, acoperişul acestei turle având formă de con. În biserica patriarhală cu hramul Sfinţilor Apostoli din Mţheta, care se numeşte „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător) şi care este ridicată pe locul în care Sfânta Nina L-a predicat pe Hristos, se păstrează până astăzi cristelniţa din marmură în care au fost botezaţi regele Mirian şi regina Nana, cojocul proorocului Ilie şi cămaşa Domnului Iisus Hristos.

II. SFÂNTA NINA, CEA ÎNTOCMAI CU APOSTOLII

Obârşia

Sfânta Nina5 (În limba georgiană Nino.) s-a născut la sfârşitul secolului III în Capadocia, unde locuiau mulţi georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verişoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.
Tatăl ei – Zavulon, ostaş vestit şi plin de cucernicie, plecase din ţinutul Capadociei pentru a-şi oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută şi ea în Capadocia, era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie. Părinţii Suzanei şi ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani şi fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.
Au pornit cu credinţă în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Oraşul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiţă acolo.
Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câştigat bunăvoinţa împăratului, care l-a numit comandantul armatei.
În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po şi acolo şi-au aşezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit şi a luat mulţi prizonieri. Între prizonieri era şi căpetenia celor răsculaţi.
Maximian şi-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiţi i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a şi convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezaţi de curând l-au luat împreună cu el şi pe Zavulon pentru a predica creştinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoţii au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar. Zavulon a lăsat preoţii să-şi termine lucrarea şi a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoştinţă cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconiţa Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:
– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soţie lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oşti şi temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!
Sfatul diaconiţei i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceştia plecând mai apoi în ţinutul părintesc, în Capadocia.
Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinţii ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia şi să devină pustnic.
După ce a primit consimţământul soţiei lui şi binecuvântarea episcopului, şi-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredinţând-o Domnului, Părintele celor orfani şi Ocrotitorul văduvelor.
– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena şi a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubeşti pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.
Apoi a plecat şi s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoinţelor şi al morţii sale a rămas necunoscut.
Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiţă în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane şi bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o creşte.

Apostolatul

Niofora cunoştea bine adevărurile credinţei creştine şi îi vorbea neîncetat micuţei Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă şi ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire şi recunoştinţă faţă de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.
Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămăşii Lui.
– Oare unde se află cămaşa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.
– Ştim din tradiţie, a răspuns aceea, că se găseşte în oraşul Mţheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămaşa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraş, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câştigase la sorţi lângă cruce. Locuitorii ţării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii şi au rămas până azi în întunericul idolatriei.
Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi şi noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:
– Învredniceşte-mă, Stăpână, să merg în ţara iviriţilor, pentru a mă închina la cămaşa Fiului Tău!
Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn şi i-a spus:
– Mergi în Iviria, aşa cum îţi doreşti! Însă acolo vei şi predica Evanghelia lui Hristos, care iţi va dărui din plin harul Său. Şi te voi ajuta şi eu.
– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârşit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.
Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viţă şi a spus:
– Ia această cruce. Îţi va fi scut şi pază împotriva tuturor vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Cu puterea ei vei aduce ţara iviriţilor la credinţa iubitului meu Fiu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4).
Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată şi a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi şi-a tăiat o şuviţă din păr, a împletit-o pe cruce şi a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei şi porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică şovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.
Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul şi-a dus nepoata în Biserica Învierii şi a pus mâna pe capul ei şi s-a rugat:
– Doamne, Dumnezeule şi Mântuitorul nostru! Încredinţez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o şi fă-Te însoţitor şi dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruieşte cuvântului ei atâta putere şi înţelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă şi a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creştinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruieşte-i putere împotriva vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Fă-te veşnicul ei acoperământ şi apărătoare. Şi nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Oraşul Sfânt către Armenia treizeci şi cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia şi cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Diocleţian. Împăratul cel necinstitor o vroia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată şi să devină mireasă a lui Hristos.
Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele şi le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.
Însă Diocleţian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de ştire regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă şi în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuieşte la 30 septembrie).
Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei şi, cu ochii ridicaţi la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ţinând în mână o cădelniţă. Îl însoţeau locuitori cereşti fără număr. În acelaşi timp, se înălţau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cereşti şi înălţându-se la cer.
– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă laşi singură în mijlocul acestor şerpi?
– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puţină răbdare şi vei fi condusă şi tu în Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieşi flori de trandafir de grădină şi bine-mirositoare. Ridică-te acum şi mergi la nord, acolo unde este mult seceriş.
Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeţii, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ţinutul Hertvisi. Acolo a dat peste nişte păstori şi le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită şi sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înţelegea bine, fiindcă o învăţase de la doica ei – Niofora.
– Unde se găseşte oraşul Mţheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?
– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mţheta se găseşte mai jos, pe malurile râului, departe.

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta şi-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură şi foarte slăbită, într-o ţară străină, a început să-i fie teamă.
S-a aşezat pe o piatră şi cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?“. Având aceste gânduri, a luat-o somnul şi apoi a avut un vis: i s-a înfăţişat un bărbat plin de mare cuviinţă. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ţinea un sul scris în limba elină.
L-a desfăşurat, i l-a dat şi i-a spus:
– Citeşte-l cu atenţie!
De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit şi a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:
Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus (Gal. 3, 28).
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).
Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).
Căci Eu vă voi da gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri (Luca21, 15).
Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).
Visul cel dumnezeiesc a liniştit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită şi-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei şi a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraş al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreieşti şi a început să înveţe obiceiurile şi limba acestui popor.

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toţi locuitorii oraşului Urbnisi şi ai împrejurimilor acestui oraş se pregăteau să meargă în capitala Mţheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoşi în care credeau.
A mers împreună cu ei şi sfânta. Apropiindu-se de oraş, a dat peste alaiul regelui Mirian şi al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perşilor Chosroes şi conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsufleţit Armazi.
Purtată de mulţime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit şi de-acolo privea cu atenţie idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur şi îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.
Regele şi întreaga mulţime stăteau cu evlavie şi teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greşelile lor.
Între timp, preoţii pregăteau jertfele. Când a ars tămâia şi a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbiţele şi să bată tobele. De îndată, regele şi poporul au căzut cu feţele la pământ.
Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc şi a început să se roage fierbinte:
– Dumnezeule atotputernic! Împrăştie aceşti idoli, precum împrăştie vântul praful şi cenuşa. Tu, Doamne şi Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozeşte deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înţelegători pentru a nu desluşi calea mântuirii.
Nu terminase sfânta rugăciunea şi pe neaşteptate au apărut nori dinspre apus. Regele şi poporul şi-au dat seama de primejdie şi au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.
A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete şi fulgere. Idolii cei trufaşi s-au făcut bucăţi şi pereţii templului au căzut.
A doua zi, poporul împreună cu regele îşi căutau zadarnic dumnezeii prin noroi şi dărâmături.
– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântaţi. Poate este alt dumnezeu mai mare şi de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creştinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mţheta.
Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soţia grădinarului, Anastasia, aşteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era şi bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colţ al grădinii regale o chiliuţă.
Sfânta a aşezat în noua ei locuinţă crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni şi lupte duhovniceşti.
Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceştia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Şi nu numai primii care au crezut, ci şi primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deşi era stearpă, a devenit mamă cu copii mulţi şi buni.
De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârşească multe minuni.
Odată, o femeie mergea pe drumurile oraşului, cu strigăte şi bocete. Ţinea în mâini pruncul ei care era pe moarte şi cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, şi s-a rugat.
Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu şi l-a încredinţat maicii lui tămăduit.
După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia şi să-i cheme pe georgieni, idolatri şi iudei, la pocăinţă şi la credinţa în Hristos. Cucernicia, dreptatea şi virtutea vieţii ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulţi oameni, şi în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învăţătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăţia lui Dumnezeu şi începeau să primească în ascuns credinţa creştină.
Printre ele era şi fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea şi alte şase evreice. În scurtă vreme a crezut şi Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia şi cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

Cămaşa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămaşa Domnului în felul acesta:
– Precum am auzit de la părinţii mei şi aceia de la strămoşii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mţheta şi din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceştia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată“ şi pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în oraşul lui David – Bethleem într-o peşteră smerită, şi i-au oferit daruri împărăteşti: aur, tămâie bine-mirositoare şi smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.
Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perşi să i se închine a crescut acum şi propovăduieşte că este Hristos, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniţi cât mai grabnic la Ierusalim“.
Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alţii pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:
– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înţelepţi, taină ascunsă, lumină neamurilor şi viaţa veşnică.
Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim şi a fost de faţă la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mţheta.
Deodată, în ajunul Paştilor, a simţit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate nişte piroane, şi a strigat:
– În această clipă împărăţia lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul şi Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoşătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!
Spunând acestea, şi-a dat duhul.
După răstignire, Elioz a cerut cămaşa Domnului de la ostaşul care o câştigase la sorţi şi a adus-o la Mţheta.
Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămaşa. Aceea a luat-o şi cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.
Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veşmânt din mâinile ei. A încercat să o ia şi regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înştiinţat de moartea ei neaşteptată, însă a rămas neputincios.
A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămaşa. A tăinuit aşa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu ştie unde este acesta. Câţiva oameni spun că se găseşte în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalţă astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolţit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulţi oameni. Aceştia cred că are în el o mare putere.
Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea şi să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămaşa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt şi în viitor va fi slăvit.
Aşadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate ţările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, şi după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălţat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au aşezat pe ramurile cedrului, şi au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creştină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.
Sfânta Nina a mai văzut că munţii Armazi şi Zadeni s-au cutremurat şi au căzut.
Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război şi strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perşi.
Însă această înfricoşătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălţat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer şi a spus:
– Opriţi-vă, dracilor! A sosit sfârşitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

Convertirea regelui şi a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.
Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii şi primii credincioşi, în mod deosebit mai-marele sinagogii şi fiica lui.
Însuşi regele Mirian a început să se gândească la credinţa creştină. Deja ştia că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce îşi biruise toţi vrăjmaşii cu puterea crucii şi a numelui lui Hristos, devenise apărător al creştinilor.
În acea epocă, Iviria se afla sub influenţa romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în ţara lui. Regina Nana era şi ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.
Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.
Nana a dat poruncă să o aducă la ea.
Însă sfânta, vrând să încerce credinţa şi smerenia ei, le-a spus celor trimişi:
– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, şi cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.
Nana a ascultat porunca sfintei şi a cerut să fie dusă cu o targă la căsuţa ei. Sfânta a aşezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea şi s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor şi trupurilor. Apoi a luat crucea şi a atins-o de capul, de umerii şi de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.
Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulţumit binefăcătoarei sale şi, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat şi a devenit o creştină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuieşte la 1 octombrie.
Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpăţânare să devină creştin. În timp ce la început a manifestat toleranţă, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creştini şi să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.
Odată l-a vizitat o rudă a regelui perşilor, om cultivat şi adept fanatic al învăţăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav şi s-a îndrăcit.
Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.
A fost silit aşadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-şi ridice mâinile şi să repete de trei ori:
– Mă lepăd de satana şi mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit şi l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos şi s-a întors în patria lui creştin.
Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creştin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să ameninţe că o va omorî pe Nina şi va stârpi pe toţi creştinii din ţară.
Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă oraşul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc şi a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoţitorii lui. Disperat de orbirea lui neaşteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, şi a strigat:
– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, şi Te voi mărturisi şi voi slăvi numele Tău!
De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, şi-a ridicat mâinile şi a spus cu lacrimi:
– Dumnezeule al Ninei! Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie şi mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veşnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.
Întorcându-se în oraş, striga cu putere pe drumuri:
– Slăviţi-L toţi pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!
Regina ieşise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulţime de popor. Toţi, împreună, s-au îndreptat către chiliuţa Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei şi a spus:
– O, maica mea! Povăţuieşte-mă şi fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al izbăvitorului meu!
Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal şi împreună cu ei tot poporul au început şi ei să plângă.
Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credinţa cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegaţi la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop şi preoţi şi pentru a-l învăţa despre credinţa creştină.

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie şi le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.
Până să vină preoţii, regele s-a gândit să ridice o biserică creştină în locul unde se înălţa cunoscutul cedru.
Cedrul a fost tăiat. Cele şase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind aşezaţi cu uşurinţă în anumite puncte ale construcţiei. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al şaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l aşeza la temelia bisericii, nu puteau să îl mişte din loc.
Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăştiat şi mulţimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcţiei împreună cu uceniţele ei. Se ruga Domnului şi uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemişcat.
Spre zori, sfintei i s-a înfăţişat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea şi i-a şoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ şi i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în braţe şi l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot oraşul.
Regele şi poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcţiei. Şi ce să vadă! Stâlpul acela nemişcat, fără a fi susţinut de cineva, se înălţa de la pământ douăzeci de coţi, apoi cobora şi stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.
În cele din urmă, a rămas nemişcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor şi tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toţi ce mergeau acolo şi se ungeau cu credinţă.
În scurtă vreme, a luat sfârşit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinţi Apostoli, punându-i-se numele de „Svetiţhoveli“ (Stâlpul de viaţă făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

Botezul

Între timp, trimişii lui Mirian au fost primiţi de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie6 (E vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuieşte la 21 februarie.), împreună cu doi preoţi.
Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostaşii şi demnitarii regelui.
Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naşte din apă şi din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată şi va moşteni viaţa veşnică.
Apoi, preoţii au colindat prin oraşe şi sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede şi într-un mod paşnic, s-a botezat toată ţara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulţi ani aveau să rămână idolatri. Dintre evreii din Mţheta s-au botezat Aviatar, cu toţi ai casei lui şi încă 50 de familii evreieşti, care erau, după cum ne spune tradiţia, urmaşi ai tâlharului Baraba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie şi Sfânta Nina au luminat în câţiva ani o mare parte din ţara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elineşti în slujbele Bisericii, şi a târnosit în Mţheta prima biserică a Sfinţilor Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu acelaşi nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să ţină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia. După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulţi preoţi, fiindcă îşi dorea ca toţi supuşii lui să asculte bunăvestirea mântuirii. Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimişi cruci, icoane, sfinte moaşte şi, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce şi unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini şi picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei şi pe moştenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ţinuse prizonier, cu daruri bogate şi cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:
„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îţi scriu rege Mirian, care de curând, ca şi mine, ai fost condus la credinţă. Să fie cu tine bucuria şi pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai ţin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem acelaşi stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Aşadar îţi dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din ţara ta“.
Întorcându-se trimişii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulţi preoţi şi meşteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ţinutul Erusetia, la hotarele Kartliei.
A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mţheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviinţă. Ocolind slava şi cinstirile regelui şi ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni şi posturi, se pregătea pentru noi lupte apostoleşti.
În timp ce pribegea prin munţi, a descoperit o mică peşteră. S-a stabilit acolo, şi prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numeşte şi „izvorâtoare de lapte“, pentru că dăruieşte lapte mamelor care alăptează prunci şi nu au lapte.
În acea perioadă, locuitorii Mţhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopţi: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, şi o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia şi tot oraşul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălţa până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător. Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela şi să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mţheta, pe muntele Thoti, unde regele şi-a pierdut vederea, apoi şi-a recăpătat-o şi a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soţia lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălţa în oraşul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraş avea să meargă în scurtă vreme şi ea, pentru a predica acolo. Şi într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob şi un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mţheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu minunile şi rugăciunile sfintei, sălbaticii din Ţaleti, Erţo, Tianeti, precum şi din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii şi s-au botezat.
Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toţi locuitorii acestuia la credinţa creştină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a şi stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viaţa ei de pe pământ şi în ostenelile ei apostoleşti. Pe panta muntelui şi-a făcut o colibă şi îşi petrecea zilele şi nopţile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci. Foarte repede a stârnit interesul şi atenţia locuitorilor. Mergeau deseori la ea şi ascultau învăţătura ei despre credinţa în Hristos şi calea către veşnicie. În scurt timp, mulţi oameni au fost botezaţi de către părintele Iacob.

Sfârşitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârşitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veşnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină şi călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veşnică, fiindcă ziua morţii mele este aproape“.
Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoţit de curtenii lui şi de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viaţă. Mulţimea înconjurase patul muribundei şi îl udau cu lacrimi. Mulţi bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.
Uceniţele sfintei plângeau lângă ea şi o rugau cu stăruinţă să le povestească despre naşterea şi viaţa ei. Salomeea, regina Udjarmei, a aşternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.
– Să scrie, spunea fericita Nina, viaţa mea dusă în lenevie şi de nimic, pentru a fi cunoscută şi de către copiii voştri. Să scrie, pentru a afla urmaşii voştri despre credinţa şi dragostea cu care m-aţi înconjurat, precum şi despre semnele pe care le-aţi văzut cu ochii voştri.
Apoi a vorbit despre viaţa veşnică şi s-a împărtăşit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulţi ani de rodnică misiune, şi-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.
Regele, episcopul şi tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinţei, au dorit să mute moaştele ei în catedrala din Mţheta şi să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să mişte sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.
În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o şi târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuieşte până astăzi. În acelaşi loc, s-a înfiinţat mai târziu o mănăstire de femei.
Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ţinut ascuns „sub obroc“, aşa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viaţa ei îngerească şi ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii şi luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinţilor şi s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.
Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puţină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă oraşul Mţheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).
Sfânta Nina se cinsteşte ca fiind „întocmai cu apostolii“. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iac. 5, 20) şi cel ce osebeşte pe cel cinstit de cel necinstit (Ier. 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veseleşte cu ceata sfinţilor în Împărăţia Cerurilor şi mijloceşte neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei şi cer sfintele ei rugăciuni.

Crucea sfintei

Crucea din tulpini de viţă pe care Născătoarea de Dumnezeu a dăruit-o Sfintei Nina era păstrată în anul 458 în catedrala din Mţheta. Mai târziu, când închinătorii la foc au pornit prigoană împotriva creştinilor, un oarecare monah Andrei a mutat crucea în Armenia. A rămas acolo până în anul 1236, când a fost adusă din nou în Georgia şi aşezată în catedrala din Mţheta. Însă de multe ori, pentru a nu fi pângărită de vrăjmaşi în timpul năvălirilor acestora, o ascundeau în munţi sau în biserica Sfintei Treimi ce se păstrează până astăzi în Muntele Kazbeghi, ori în vechea biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în fortăreaţa Ananuri.
Pentru o jumătate de veac (1749–1801) crucea a rămas în Rusia, păstrată undeva pe proprietăţile principilor georgieni din Nijegorsk. Astăzi, acest simbol al ostenelilor Sfintei Nina de a binevesti Evanghelia, se păstrează în catedrala Sfântul Sisoe din Tbilisi, într-o raclă, lângă porţile dinspre miazănoapte ale altarului. Deasupra raclei de argint se pot vedea sculptate scene din viaţa sfintei şi minunile pe care le-a săvârşit cu puterea acestei cruci.

Cămaşa Domnului

În legătură cu cămaşa Domnului şi căutarea ei de către Sfânta Nina, cronicarii georgieni menţionează puţine lucruri. Conform mărturiilor lor, se spune că sfânta a descoperit mormântul Sidoniei, unde era îngropată cămaşa.
Sfânta dăduse poruncă să fie tăiat cedrul care crescuse pe mormânt. Însă butucul care a rămas în pământ împreună cu rădăcinile, l-a lăsat aşa cum era, după porunca tânărului cel purtător de lumină ce i s-a arătat în rugăciune şi i-a spus acele trei cuvinte tainice.
Astfel, cronicarii susţin că, de atunci, sfânta nu s-a mai gândit niciodată să scoată rădăcinile pentru a deschide mormântul Sidoniei, şi nici nu a mai căutat preacurata cămaşă a lui Hristos în altă parte.
Atunci când cei trimişi de Mirian au primit de la Marele Constantin bucata din Cinstita Cruce şi un cui, nu le-au adus la Mţheta, ci bucata din Cinstita Cruce au lăsat-o la Manglisi, iar cuiul la Erusetia. Fiindcă acest lucru l-a supărat pe regele Mirian, sfânta i-a spus:
– Nu te întrista, rege! Aşa trebuie să fie, ca Cinstita Cruce să ocrotească hotarele regatului tău şi credinţa în Hristos să se răspândească. Iar pentru tine şi capitala ta este de-ajuns harul că aici se află preacinstita cămaşă a Domnului.
Cât timp a trăit sfânta, dar şi după moartea ei, curgea din rădăcinile cedrului mir cu bună mireasmă şi tămăduitor, vădind prezenţa cămăşii în acel loc.
Arhiepiscopul Nicolae I., care păstorea Biserica Georgiană la mijlocul secolului al XII-lea (1150–1160), vestit pentru sfinţenia şi înţelepciunea lui, notează următoarele:
„În vremea mea, mulţi pun la îndoială dacă într-adevăr există cămaşa Domnului sub stâlpul făcător de minuni. Această îndoială este îndreptăţită, fiindcă nu s-a descoperit cămaşa, nimeni nu a văzut-o aici. În orice caz, minunile, atât cele din vechime cât şi cele de astăzi, pe care cu ochii noştri le vedem toţi, se datorează cămăşii Domnului şi se săvârşesc prin stâlpul «izvorâtor de mir»“.
În continuare, numărând minunile, arhiepiscopul descrie cum a ars cu foc ce ieşea din pământ femeia unui sultan turc, când, din curiozitate, a vrut să deschidă mormântul Sidoniei pentru a vedea cămaşa. De asemenea, menţionează că tătarii ce veniseră împreună cu ea pentru a săpa au fost loviţi de o putere nevăzută. „Această minune“, notează acelaşi autor, „au văzut-o mulţi şi au auzit-o toţi“.
Arhiepiscopul considera izvorârea mirului ca fiind o minune permanentă. Izvorârea era vădită întotdeauna tuturor. „Oricine vede“, spunea acesta, „umezeală pe partea dinspre răsărit a stâlpului. Unii, pentru a necinsti acel loc, au mânjit partea aceea cu var, dar nu au putut să oprească curgerea mirului. Toţi suntem martorii mulţimii de tămăduiri ce s-au făcut de acesta“.
Arhiepiscopul Nicolae a alcătuit o slujbă în cinstea cămăşii Domnului, care mai târziu a fost diortosită şi completată de arhiepiscopii Visarion şi Antonie.

IV. SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA

SFÂNTA MUCENIŢĂ SUZANA (Şuşaniki în limba georgiană;
în limbile ebraică, persană, georgiană şi armeană, cuvântul Suzana înseamnă crin alb.)

Apostazia ighemonului

Cucernica Suzana a trăit în secolul al V-lea. Era fiica unui ostaş armean, Vardan, şi soţia ighemonului Kartliei – Varsken, fiul lui Arşuşa, împreună cu care avea patru copii, trei fii şi o fiică.
Varsken, cu toate că era botezat creştin, era foarte necredincios. Suzana se întrista din pricina necredinţei soţului ei, dar îşi ridica crucea cu răbdare prin rugăciunea neîncetată.
În cele din urmă, Varsken şi-a schimbat credinţa. În anul 466 a mers la regele Persiei, Feruz Murdanah (459–484), sub stăpânirea căruia se afla atunci Kartli, şi dorind să câştige bunăvoinţa acestuia, s-a lepădat de Hristos şi a devenit închinător la foc, precum erau perşii. Feruz, plin de bucurie, i-a oferit daruri bogate lui Varsken şi l-a condus pe drumul spre ţara lui. Acesta, ajungând în regiunea Eretiei, la hotarele Kartliei, a trimis un slujitor al său cu un cal iute ca să îi vestească pe supuşii săi, ce aveau să îi pregătească o primire grandioasă.

Părăsirea apostatului

Călăreţul a ajuns în Ţurtavi, a cerut să fie primit de stăpâna Suzana şi, după ce i s-a închinat, i-a dat de veste despre întoarcerea soţului ei.
– Dacă rămâne în credinţa lui, a spus aceasta, atunci e binevenit. Dacă nu, atunci nu vreau nici să îl văd, nici să aud despre el.
Presimţind stăpâna ceva neplăcut, i-a cerut insistent slujitorului să îi descopere adevărul. Când a auzit că Varsken şi-a schimbat credinţa, s-a tulburat şi a spus printre lacrimi:
– Cât de vrednic de plâns este! S-a lepădat de Hristos, Dumnezeul adevărat, şi s-a dus cu cei necredincioşi!
Apoi s-a ridicat, şi-a luat fiii şi fiica şi a alergat în biserică. Şi-a pus copiii să stea în faţa altarului şi a început să se roage:
– Doamne, Dumnezeul meu! Tu mi-ai dat aceşti copii. Tu păzeşte-i în sfânta credinţă. Nu îi lipsi de harul Sfântului Duh, pentru a nu se îndepărta de turma Ta.
Terminând rugăciunea, şi-a trimis copiii în palat, în timp ce ea a intrat într-o chiliuţă situată lângă biserică şi s-a cufundat în plâns adânc.
În acel moment, episcopul palatului, Fotie, lipsea, fiind în casa unui credincios împreună cu părintele Iacob – care avea să devină episcopul localităţii Ţurtavi, duhovnicul Sfintei Suzana şi biograful acesteia. Diaconul episcopului a alergat acolo şi le-a povestit cele întâmplate – cum ighemonul venea şi femeia lui a părăsit palatul.
„Ne-am întristat mult“, notează părintele Iacob. „L-am lăsat acolo pe episcop şi am mers cât de repede puteam la chiliuţă, unde se închina Suzana. Am găsit-o necăjită.“
– Stăpâna mea, i-a spus, te aşteaptă lupte cumplite. Te vei lupta cu vicleniile vrăjmaşului pentru a-ţi păstra credinţa. Înarmează-te deci cu răbdare şi curaj.
– Ştiu că mă aşteaptă o mare încercare. Însă sunt pregătită pentru toate.
– Tristeţea ta este tristeţea noastră şi bucuria ta, bucuria noastră. Ce gândeşti despre mucenicie?
– Nu te înţeleg.
– Vreau să întreb dacă eşti statornică în privinţa aceasta.
– Sunt neputincioasă şi păcătoasă. Însă nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu.
– Te aşteaptă groaznice chinuri.
– Prefer să mor de mâna lui Varsken decât să trăiesc împreună cu el. Mă tem ca nu cumva traiul împreună cu lepădatul de Hristos să schimbe şi sufletul meu.
În acel moment un oarecare persan a cerut să o vadă pe sfânta. Cu lacrimi de ipocrizie i-a spus:
– Un nor de tristeţe a acoperit palatul. Însă nădăjduiesc ca în curând bucuria să îl risipească.
Acest persan fusese trimis de Varsken pentru a smulge din gura sfintei vreun cuvânt necugetat spre a-l folosi mai apoi pentru osândirea ei.
Stăpânul era – precum se pare – foarte supărat din cauza fugii femeii lui şi hotărâse să o omoare.
Suzana a priceput viclenia lui şi nu a scos nici un cuvânt. Din starea ei sufletească, persanul a înţeles că se scârbise de soţul ei.
I-a spus aceasta lui Varsken. Cunoscând sălbăticia acestuia, l-a rugat să nu o trateze cu cruzime.

Întoarcerea la palat

În ziua următoare, stăpânul a chemat la el clericii şi le-a spus cu bunătate:
– Nu vă temeţi şi nu disperaţi.
– Ai necinstit rangul tău şi ne-ai făcut de râs, i-au răspuns fără teamă clericii.
– Pentru ce m-a părăsit femeia mea? a izbucnit atunci Varsken. Să mergeţi şi să-i spuneţi că m-a necinstit şi m-a făcut de râs, fiindcă a plecat de acasă şi a distrus căsătoria noastră.
Când i-au spus aceste cuvinte sfintei, aceea a răspuns:
– Nu l-am necinstit pe Varsken, ci el l-a necinstit pe tatăl său. Tatăl lui îi cinstea pe sfinţi, iar el s-a aliat cu dracii. Acela creştea în Dumnezeul cel adevărat, iar Varsken s-a lepădat de El şi s-a închinat focului. Pentru că L-a dispreţuit pe Dumnezeu, îl dispreţuiesc şi eu pe el. Nu mă voi întoarce lângă el, chiar dacă mă va omorî.
Varsken, turbat de-a dreptul de răspunsul sfintei, l-a trimis pe fratele lui, Djodjik, pe soţia acestuia şi pe episcopul Fotie, pentru a o preveni pe sfânta că, de nu se va întoarce fără întârziere la palat, o va târî cu forţa.
Cei trimişi au vizitat-o şi s-au străduit multă vreme să o convingă.
– Este imposibil să rămân femeia lui, a spus Suzana. Credeam că voi îl veţi readuce pe calea mântuirii, dar v-aţi comportat altfel. Djodjik! Nu te recunosc drept rudă a mea. Nu mai sunt femeia fratelui tău. Şi femeia ta nu mai este sora mea. Sunteţi părtaşi la trădarea lui.
– Varsken va trimite slugi şi îţi vor lua viaţa, a spus Djodjik.
– Să mă lege şi să mă târască. Aceasta va fi dovada că sunt roabă şi nu stăpână.
– Sora mea, nu face de râs casa ighemonicească, a rugat-o acela, şi apoi a izbucnit în lacrimi. Împreună cu Varsken au început să se plângă şi alţii.
– Este adevărat, Djodjik, că suntem ca fraţii, pentru că am crescut împreună de mici copii. Dar eu nu mă întorc la un asemenea bărbat, chiar dacă asta mă va costa viaţa.
Însă în cele din urmă, rugămintea stăruitoare şi lacrimile lui Djodjik, ale femeii lui şi ale episcopului au făcut-o să cedeze. Cu inima apăsată a primit să se întoarcă la palat. A luat sfânta Evanghelie şi Vieţilor Sfinţilor Mucenici, pe care le avea întotdeauna la ea, şi a mers cu greu la palat, spunând înlăcrimată:
– Doamne şi Dumnezeul meu! Tu ştii că eu merg cu râvnă înspre moarte.
La palat, nu vroia să stea în apartamentul ei de drept. S-a mulţumit cu o cameră mică.
– Doamne al meu, spunea, toţi m-au părăsit. Însă cred că Tu nu mă vei părăsi niciodată.

Mucenicia începe

Au trecut două zile. Varsken i-a invitat la prânz pe fratele lui şi pe femeia sa, cu toate că, după obiceiul locului şi al acelei vremi, femeile cuviincioase nu luau masa niciodată cu bărbaţii.
Când masa a fost servită, ighemonul le-a spus să o aducă şi pe Suzana, care de multe zile nu mâncase nimic. Au silit-o să vină, dar ea nu a atins nimic de pe masă.
Femeia lui Djodjik i-a oferit vin. Atunci sfânta a certat-o şi a spus:
– Unde ai auzit aşa ceva, să mănânce femeile cu bărbaţii?
Şi luând paharul, l-a aruncat pe jos.
Varsken a luat foc de supărare. La început a insultat-o cu cuvinte necuviincioase. Apoi s-a ridicat şi, răcnind ca un îndrăcit, a început să o bată, să o lovească cu pumnii, să o tragă de păr şi să o lovească în cap cu un cleşte de fier pe care îl înhăţase din sobă. Din pricina bătăii, sfânta nu mai putea vedea cu unul din ochi.
Văzând Djodjik furia fratelui său, s-a băgat între ei şi cu multă osteneală a reuşit să o smulgă din mâinile lui.
– Ajunge! i-a spus. Nu ţi-e ruşine să o loveşti în felul acesta pe nevasta ta?
Sfânta privea la ei, zăcând neputincioasă. Însă stăpânul, sfâşiind cu turbare basmaua ei ce îi rămăsese în mâini, continua să o ocărască şi să o numească nenorocirea casei lui.
– Legaţi-o! De mâini şi de picioare! – a poruncit.
Ascultându-i porunca, slujitorii au legat-o. Însă după puţin timp, când s-a mai liniştit oarecum, acel persan care venise la ea mai înainte l-a rugat stăruitor să o elibereze. Varsken a cedat la rugăminţile lui. A poruncit să o dezlege şi să o conducă într-una din camerele palatului. Însă a dat poruncă severă de a o urmări neîncetat şi de a nu lăsa pe nimeni să o viziteze.

Sfânta este supravegheată

Dimineaţa a întrebat paznicul în ce stare se afla sfânta, şi acela i-a răspuns că rănile provocate de bătaie nu erau vindecate.
Varsken a intrat în cameră. Într-adevăr, a găsit-o într-o stare de nedescris. Însă a dat din nou poruncă de a nu îi privi careva chipul, pentru a nu vedea starea în care se găsea. Apoi a plecat la vânătoare.
Puţin mai târziu, părintele Iacob, duhovnicul sfintei, a venit şi l-a rugat pe paznic:
– Lasă-mă să intru. Vreau doar să-i văd rănile.
– Mi-e teamă să nu mă pedepsească stăpânul, a răspuns acela.
– Nerecunoscătorule! Şi ce dacă te pedepseşte? Nu ţi-a făcut bine stăpâna de atâtea ori?
După aceasta, paznicul i-a deschis uşa.
A găsit-o pe sfântă cu capul aplecat şi cu faţa umflată din pricina loviturilor. În faţa acestei privelişti de plâns, nu a putut să-şi stăpânească lacrimile.
– Nu plânge, părintele meu, i-a spus sfânta. Ceea ce vezi este începutul biruinţei mele.
– Lasă-mă să-ţi curăţ faţa de sânge şi praf, să-ţi pun alifie, să-ţi leg rănile…
– Părinte, nu-mi alina durerile. Sângele acesta îmi va spăla păcatele. Oricum, arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan mi-au trimis mâncare. Însă nu am putut mânca, pentru că jumătate din dinţii mei s-au rupt, iar bărbia îmi este într-o stare foarte proastă.
Atunci părintele Iacob a luat puţină pâine, a sfărâmat-o într-un pahar cu vin şi i l-a dat. Astfel, sfânta a mâncat ceva.
Însă a venit timpul să se despartă. Duhovnicul s-a ridicat.
– Părinte, l-a întrebat atunci sfânta, ce zici de bijuteriile mele? Nu ar fi mai bine să i le trimit lui Varsken? Ce nevoie mai am de ele?
– Te sfătuiesc să le păstrezi, a răspuns acela, în timp ce i se închina înlăcrimat.
În scurt timp, Varsken a trimis un tânăr slujitor pentru a-l chema pe părintele Iacob. „Oare ce treabă are cu mine?“, s-a întrebat părintele şi s-a dus în grabă.
– Plec la luptă împotriva hunilor, i-a spus ighemonul. Dar nu vreau să îi las podoabele regale Suzanei, fiindcă nu mai este femeia mea. Mergi, deci, şi adu-mi-le.
Sfânta i le-a dat înapoi cu nerăbdare, slăvindu-L pe Dumnezeu. Varsken le-a luat, le-a numărat şi, fiindcă se îndoia că nu lipseşte nici una, a spus:
– Va găsi altele cu care să se împodobească!

Alte chinuri muceniceşti

Când a intrat în Postul Mare, sfânta a părăsit din nou palatul şi s-a dus în chiliuţa ei, lângă biserică. A zidit fereastra chiliuţei şi, rămânând în întuneric, s-a dedicat rugăciunii şi postului.
Ighemonul s-a întors de la război. Cei de la curte l-au rugat să nu o necăjească pe sfânta pe durata postului.
Însă când a venit Săptămâna Mare, diavolul a pus stăpânire din nou pe inima lui. S-a dus în biserică şi a început să-l ocărască pe episcopul Fotie.
– Dă-mi nevasta! De ce ne dezbini?
– De ce te iei fără nici o pricină de episcop şi de stăpână? – a răspuns cu îndrăzneală unul din preoţi.
Însă Varsken l-a lovit cu sceptrul, silindu-l să tacă.
Sfânta Suzana stătea lângă ei. Văzând-o ighemonul, a scos-o afară şi a poruncit să fie târâtă pe pământ până la palat.
Drumul era plin de spini. Hainele i s-au sfâşiat şi trupul i s-a umplut de răni.
Ajungând la palat, Varsken a poruncit să i se dea 30 de lovituri cu varga. Iar în timp ce călăul o bătea, tiranul i-a spus:
– Cu ce te alegi de pe urma Bisericii, a creştinilor şi a Dumnezeului lor?
Suzana cea mult chinuită nici nu a suspinat, nici nu s-a plâns în timpul loviturilor. Însă atunci când au încetat să o mai lovească, i-a spus lui Varsken:
– Nefericitule! Dacă nu ţi-e milă de mine, fie-ţi milă cel puţin de tine şi întoarce-te la Hristos de care te-ai lepădat.
Stăpânul, neluând în seamă sângele pierdut de sfântă, a poruncit slujitorilor să o lege, să îi pună lanţ de gât, să o închidă în fortăreaţă şi să nu îi dea nimic de mâncare.

În fortăreaţă

Mucenica a fost dusă în fortăreaţă desculţă şi cu părul smuls, ca o criminală.
Nimeni nu cuteza a se apropia de ea, pentru că era urmată de Varsken, care înjura şi ameninţa. În spate venea o mare mulţime de oameni. Toţi plângeau cu amărăciune, compătimind-o pe stăpâna lor.
– Fraţi, surori şi copii, le-a spus sfânta, nu plângeţi! Rugaţi-vă numai să nu ies din temniţă. Să mor în chinuri pentru credinţa mea în Hristos.
Înfuriat, stăpânul s-a repezit la mulţimea de oameni şi i-a împrăştiat cu ameninţări. Când a ajuns la fortăreaţă, i-a spus sfintei:
– Ai trăit destul liberă. De aici nu vei ieşi vie. Vei ieşi cu picioarele înainte.
Au aruncat-o pe muceniţă într-o cameră întunecată şi strâmtă, în partea de miazănoapte a fortăreţei. Varsken a pecetluit cu propriul sigiliu lanţul cu care era legată de gât sfânta.
– Mă bucur, a spus aceasta, că voi muri aici, fiindcă astfel mă voi odihni în cealaltă viaţă.
– Te voi odihni eu, a răspuns cu ironie stăpânul.
Şi de îndată, după ce a întărit temniţa cu pază, a poruncit să fie pedepsită cu înfometare şi să nu îngăduie nimănui să o viziteze. Cel ce va încălca această poruncă avea să fie pedepsit cu moartea.
După trei săptămâni, Varsken a aflat de la paznici că sfânta e atât de slăbită încât se apropie de moarte.
În acea seară, părintele Iacob, cu mii de rugăminţi şi daruri bogate, a convins garda să îi permită intrarea în temniţă. Intrând, a văzut-o pe muceniţa lui Hristos strălucind în chip minunat. Sfânta, văzându-l înlăcrimat, i-a spus:
– Părinte, se poate să plângi pentru această stare minunată în care mă aflu?
Părintele Iacob, după ce a vorbit cu ea îndeajuns, s-a dus la casa sa.
În vremea aceea, Djodjik, fratele stăpânului, lipsea. Când s-a întors şi a fost înştiinţat despre pătimirea nevestei lui Varsken, l-a rugat pe acesta să o cruţe cel puţin de lanţuri. A luat încuviinţarea pentru aceasta şi a alergat la ea. I-a scos de îndată lanţul ce era legat în jurul gâtului. Însă sfânta nu i-a îngăduit să îl scoată şi pe cel de la picioare.

Sfinţenia şi săvârşirea de minuni

Cu postul, privegherea şi rugăciunea, sfânta sporea în viaţa duhovnicească. Sfinţenia ei s-a făcut cunoscută în toată Georgia. Veneau de peste tot pentru a-i cere ajutorul. Rugăciunea ei făcea ca femeile neroditoare să aibă mulţi prunci, vindeca bolnavii, dădea lumină orbilor.
O vrăjitoare persană fusese lovită de lepră. Sfânta a sfătuit-o să părăsească magia, să devină creştină şi să meargă la Ierusalim pentru a se închina la mormântul Domnului. Femeia a făcut precum i s-a spus şi s-a făcut bine.

Copiii sfintei se leapădă de credinţă

Suzana, învăţând pe de rost şi cei 150 psalmi, cânta zi şi noapte celui Preaînalt.
Într-o zi, a fost înştiinţată că copiii ei s-au lepădat de Hristos. Au fost convinşi de tatăl lor să devină închinători la foc. A început atunci să plângă şi să se vaiete.
– Dumnezeul meu! spunea. Tu mi-ai dat copiii. Însă acum nu mai sunt ai mei. Să fie voia Ta. Apără-mă numai de cursele vrăjmaşului.
De atunci, şi-a renegat copiii. Nu mai vroia nici să-i vadă, nici să audă despre ei.

Sfânta rămâne neclintită

Într-o zi, au vizitat-o trimişi ai lui Varsken.
– Părintele nostru, i-au spus, îţi porunceşte să te întorci la palat, în caz contrar, te va înjosi. Te va trimite pe un măgar la Ţora sau la palatul regelui Persiei.
– Să facă ce doreşte, a răspuns sfânta. Poate acolo mă va găsi vrednică şi nu rea.
Stăpânul nu a înţeles noima răspunsului ei. „Într-adevăr“, a cugetat, „poate că se va mărita acolo cu vreun principe persan şi astfel o va găsi bună şi nu rea?“
Însă sfânta avea gândul la mucenicia pentru care era întotdeauna pregătită.
Atunci, Varsken l-a trimis pe unul dintre fraţii sfintei pentru a o face să se răzgândească.
– Ascultă-mă, i-a apus acesta. Întoarce-te la palat. Nu ne distruge casa.
– Spune-i acestui om fără-de-Dumnezeu, a răspuns sfânta, că mi-a luat deja viaţa. El a jurat că nu voi ieşi vie de aici. Dacă poate să învie morţii, să o învie pe mama lui, care este îngropată în Urde. Dacă nu poate să o învie pe ea, nici pe mine nu mă poate mişca de aici decât cu sila.
În ziua următoare, a venit o persană de la palat şi i-a spus:
– Ai răspuns bine lui Varsken, fiindcă avea un scop rău.
– Îţi aduci aminte ce spune Evanghelia? a replicat sfânta. Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi (Luca 12, 11–12).

Nevoinţă şi rele pătimiri

La sfârşitul celor şase ani de încercări, fericita Suzana slăbise mult. Pe zi ce trecea, se topea ca o lumânare. În toţi aceşti ani, în fiecare Mare Post, nu se aşeza, nu dormea şi nici nu mânca. Numai în duminici, după ce se împărtăşea, punea în gură puţine legume. Pâine nu gusta până la Paşti. În restul timpului dormea într-un pat vechi şi ca pernă îşi punea o piatră.
Pentru a face metanii, nu folosea rogojină.
În fortăreaţa unde era închisă, vara era o căldură insuportabilă, mai ales când băteau acele vânturi puternice şi înăbuşitoare. Apa era stricată. Din această pricină, locuitorii acelor locuri erau întotdeauna umflaţi şi palizi. Aproape toţi mureau tineri.
În aceste condiţii a trăit înlănţuită Sfânta Suzana, şase ani întregi, slăvindu-L pe Dumnezeu. În cel de-al şaptelea an, după multe metanii şi după statul în picioare, picioarele ei s-au umflat şi s-au umplut de răni.
Cu timpul, rănile s-au infectat şi s-au umplut de viermi. Duhovnicul ei, părintele Iacob, se mâhnea mult pentru starea în care se afla sfânta.
– Părinte, i-a spus aceasta într-o zi, de ce te întristezi? În această viaţă viermii sunt vremelnici, dar în cealaltă viaţă sunt veşnici. Să mă mănânce viermii mai bine aici, decât acolo viermele cel neadormit.
– Dar nu îţi ajunge durerea pricinuită de haina din păr pe care o porţi pe piele pentru uscarea trupului?
– Te rog să nu vorbeşti nimănui despre această haină, a spus sfânta. Şi a adăugat:
– Oricum, trebuia să renunţ la ea şi la trupul acesta stricăcios de multă vreme.
Numai duhovnicul ei ştia că, pe sub îmbrăcăminte, purta de dragul relei pătimiri o haină de păr aspru, ce o ascundea pe sub o mantie monahală antiohiană.

Ultimele întâlniri

Djodjik a aflat că sfânta se apropia de moarte şi a vizitat-o împreună cu familia lui. Intrând în temniţă, şi-a făcut cruce şi a heretisit-o pe sfânta cu cuvinte mângâietoare.
– Acum, a răspuns aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, pot să urmez plină de bucurie calea pe care o iau toţi oamenii.
– Mireasă şi roabă a lui Hristos, a spus Djodjik înlăcrimat, făcându-i metanie, roagă-te Domnului să-mi ierte multele mele păcate.
– Dumnezeu să te ierte şi să îţi dăruiască mulţi ani de viaţă.
– Sfârşitul vieţii tale muceniceşti, a continuat Djodjik, este aproape. Binecuvântează-ne, Suzana, şi de ţi-am greşit cu ceva, iartă-mă.
– Viaţa noastră este scurtă ca a unei flori de câmp, a spus sfânta, care dimineaţa înfloreşte şi seara se ofileşte. Cui îi este milă de săraci şi îi miluieşte, va fi miluit din plin în veşnicie. Cine îşi jertfeşte viaţa aici, o va dobândi în veşnicie.
Apoi i-a binecuvântat pe Djodjik şi familia lui, i-a heretisit de plecare şi i-a petrecut cu dragoste.
Îndată ce au plecat aceia, au venit arhiepiscopul Samuil şi episcopul Ioan, care adeseori o vizitase pentru a o mângâia în suferinţă, a o sprijini şi a o îngriji. Acum o pregăteau pentru limanul liniştit al cerului.
Au venit să o vadă şi mulţi alţii, oameni însemnaţi şi oameni neînsemnaţi. Toţi îi cereau rugăciunile, toţi cereau să i se scoată lanţurile de la picioare pentru a le lua ca amintire şi binecuvântare. Dar sfânta nu vroia acest lucru. Credea că nu era vrednică de o asemenea cinste. Însă în cele din urmă i-a lăsat. Un oarecare cleric i-a scos lanţurile şi le-a dat credincioşilor.
– Dumnezeu, a spus atunci sfânta celor ce o vizitaseră, să îi umple cu toate bunătăţile Lui pe cei care au luat parte la mucenicia mea. Acum mă îndrept către veşnicie. Nădăjduiesc că pentru întristările pe care le-am răbdat îmi va dărui Domnul bucuria; pentru ocară şi umilire, slavă şi cinste în ceruri.

Adormirea şi îngroparea

Poporul şi-a luat rămas bun de la stăpâna sa. Ceasul mult-râvnit de sfântă a sosit. L-a chemat pe episcopul Fotie şi s-a împărtăşit. I-a mulţumit ca unui părinte şi ocrotitor şi l-a rugat să se roage pentru ea. La sfârşit, după ce a cerut ca trupul să îi fie îngropat în biserică, a spus:
– Binecuvântat este Dumnezeu, fiindcă adorm în numele Lui.
Şi a adormit în pace, predându-şi sfinţitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, la 17 octombrie 466.
Îndată, episcopul Ioan a spălat cinstitele moaşte şi le-a pus în giulgiu. Apoi, după ce le-au adus cu lumânări şi cu tămâie acolo unde le ceruse mai înainte sfânta, le-au îngropat cu cinste. Cei care au însoţit cinstitul trupul al sfintei până acolo au privegheat toată noaptea, slăvindu-L pe Dumnezeu cel întreit în Persoane, Care dă putere celor ce-L mărturisesc pe El. În cinstea Sfintei Suzana s-a ridicat o biserică în Ţurtavi, unde au fost mutate şi puse în mormânt cu toată cinstea sfintele ei moaşte. Atunci când armenii s-au despărţit de Biserica Ortodoxă, biserica din Ţurtavi a trecut în jurisdicţia lor. În anul 586, arhiepiscopul Simeon Kirion, de teamă că armenii le vor răpi comoara, a mutat sfântul trup în Tbilisi şi l-a aşezat în grădina bisericii Metehi, în locul unde se află astăzi fortăreaţa cu acelaşi nume, în partea de miazăzi a altarului.
Prăznuirea sfintei, nu se ştie din ce pricină, s-a mutat din 17 octombrie la 28 august. Poate că în acea zi se făcuse mutarea cinstitelor ei moaşte.

V. CEI NOUĂ SFINŢI MUCENICI–COPII DIN KOLA

„De ce ne goniţi?“

Cutremurătoarea mucenicie a celor nouă copii, a cărei pomenire o cinsteşte Biserica Georgiană la 22 februarie, ne aduce în secolul al VI-lea.
Într-un sat mare din sud-vestul Georgiei, în câmpia Kola, unde se găsesc izvoarele râului Mtkvari, trăiau câţiva creştini. Cei mai mulţi locuitori din acel sat erau încă închinători la idoli. Copiii creştini se jucau toată ziua cu copiii închinătorilor la idoli. Însă îndată ce preotul bătea clopotul pentru vecernie, părăseau jocul şi alergau la biserică.
Îi urmau întotdeauna nouă dintre copiii idolatrilor – Guaram, Adarnase, Bakar, Vace, Bardzimi, Daci, Djuanşeri, Ramazi şi Parsman. Însă atunci când ajungeau la poarta bisericii, creştinii nu-i lăsau să intre.
– De ce ne goniţi? se plângeau aceia. Copiii voştri sunt prietenii noştri şi credinţa lor este atât de minunată!
– Sunteţi închinători la idoli, le răspundeau. Din pricina aceasta nu puteţi intra în casa lui Dumnezeu.
Astfel, plecau întristaţi. Iar asta s-a întâmplat de multe ori.

Botezul

Odată au venit din nou şi au încercat să intre împingându-i pe creştini.
– Ascultaţi! le-au spus atunci aceia. Dacă vreţi să vă primim în biserica noastră, trebuie să credeţi în Iisus Hristos, să vă botezaţi în numele Dumnezeului Celui în Treime şi să trăiţi ca creştinii.
Copiii au primit acestea cu bucurie. Iar preotul satului, un om sfânt şi cinstit, amintindu-şi de cuvintele Domnului – cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10, 37) – de îndată i-a catehizat în credinţa creştină şi i-a învăţat poruncile evangheliilor. Însă nu cuteza să îi boteze ziua, temându-se de închinătorii la idoli.
Aşadar, când s-a înnoptat, i-a luat cu el şi i-a dus la izvorul râului cel mare. I-au urmat mulţi creştini.
În acea perioadă, râul era rece ca gheaţa. Dar îndată ce copiii au intrat în el pentru a fi botezaţi, apa, cu puterea Preabunului Dumnezeu, a devenit caldă!
Acestei minuni extraordinare i-a urmat o alta, şi mai de necrezut: după săvârşirea tainei, îndată ce au ieşit din râu, îngeri trimişi de Dumnezeu s-au pogorât din cer şi i-au îmbrăcat în cămăşi albe. Naşii lor au fost copiii creştini, prietenii lor, la ale căror case au mers după botez.

„Suntem creştini“

A doua zi, părinţii închinători la idoli au început să-şi caute copiii. Găsindu-i în casele creştinilor şi aflând ce se întâmplase, şi-au ieşit din minţi din pricina răutăţii care îi stăpânea. Cu strigăte şi blesteme i-au luat pe nou-luminaţii copii creştini şi, lovindu-i fără milă, i-au târât până la casele lor. Acolo le-au dat să mănânce cele jertfite idolilor. Însă copiii nu au acceptat.
– Acum suntem creştini, spuneau, şi nu putem mânca alimente care au fost oferite idolilor.
Astfel au petrecut şapte zile fără a pune mâncare în gură.
Văzând aceasta, părinţii au început să îi ademenească cu jucării frumoase, haine minunate şi alte daruri scumpe. Însă primeau acelaşi răspuns:
– Suntem creştini şi nu mai vrem nimic de la voi, decât să ne lăsaţi să mergem la fraţii noştri.

Mucenicia

Văzând că nu puteau să-i convingă, s-au înfăţişat ighemonului, de asemenea idolatru, şi i-au cerut ajutorul.
– Cum să vă ajut eu? – a spus acela. Sunt copiii voştri, faceţi cum credeţi.
După ce s-au gândit puţin, i-au făcut cunoscută înfricoşătoarea lor hotărâre:
– Dacă îi lăsăm să trăiască, se pot lua şi alţii după ei. Aşadar, să îi omorâm, pentru a-i înfricoşa pe restul consătenilor noştri.
După ce au luat cu ei şi alţi închinători la idoli fanatici, au mers la casa preotului creştin. S-au repezit ca fiarele sălbatice asupra slujitorului Domnului. L-au bătut cu asprime, l-au gonit şi i-au luat averea. În continuare, în frunte cu ighemonul, au mers la izvorul râului, unde cu puţină vreme mai înainte fuseseră botezaţi micuţii sfinţi. Acolo au săpat o groapă adâncă şi au aruncat copiii acolo. Aveau toţi de la şapte până la nouă ani.
– Vom muri pentru Hristos, în numele Căruia ne-am botezat, şi vom trăi împreună cu El veşnic în cer.
Numai aceste cuvinte le-au spus, într-un glas, înainte de a suferi groaznica mucenicie.
Mai întâi, părinţii fără-de-Dumnezeu au început să arunce pietre mari în groapă, strivind craniile şi oasele copiilor. Fiarele sălbatice şi şerpii veninoşi se mâhnesc pentru micuţii lor, însă cei îndrăciţi nu s-au mâhnit pentru odraslele lor. După ei s-au luat şi ceilalţi idolatri.
După câteva ore, groapa se umpluse de pietre şi trupurile tinerilor mucenici fuseseră îngropate sub ele. În cele din urmă, au aruncat pământ şi l-au călcat bine sub picioare, împlinindu-şi lucrarea diavolească.
Astfel s-au împlinit încă o dată cuvintele Domnului: Şi va da frate pe frate spre moarte şi tată pe fiu… şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu (Matei 10, 21).

VI. SFÂNTUL IOAN ZEDAZNELI

Monah în Siria

Pe ţărmul stâng al râului Aragvi, la opt kilometri nord-est de Mţheta şi la cincisprezece kilometri nord de Tbilisi, se înălţa muntele Zadeni. Denumirea acestuia vine de la idolul cu acelaşi nume, ce se afla acolo în primii ani ai creştinismului. Cuviosul Ioan s-a nevoit în muntele Zadeni, de la care îşi trage numele de Zedazneli. Cuviosul provenea din Siria. Locul exact al naşterii lui nu ne este cunoscut, de asemenea nici părinţii lui. Însă ştim că s-a născut într-un sat de lângă Antiohia, la sfârşitul secolului al V-lea.
În acest oraş a studiat, având rezultate excepţionale la învăţătură. Sporul lui duhovnicesc mergea împreună cu dezvoltarea lui trupească. Devenea pildă de creştin virtuos. S-au întărit adânc înlăuntrul lui învăţăturile Sfintei Scripturi, a adunat ca într-o vistierie în inima lui fiecare lucru cu folos duhovnicesc şi a strâns prin studiile sale felurite şi bogate cunoştinţe. Încă de tânăr, ascultând o voce dinlăuntrul său, a devenit monah într-o chinovie. Slobozit prin urmare de grijile lumeşti şi de orice îndatorire conjugală, a început să-şi afierosească zilele lui Dumnezeu. Îşi propusese să păzească poruncile dumnezeieşti şi lupta în fiecare zi prin post şi rugăciune pentru a-şi atinge acest scop.

Făcător de minuni

Smerenia lui era atât de adâncă încât se vedea pe el însuşi vierme şi nu om (Ps. 21, 7). Lupta cu bărbăţie împotriva răului şi ispitelor diavolului, aruncându-se în acest război cu toate puterile lui. Izvoarele lacrimilor lui nu secau niciodată. Zi şi noapte Îl ruga pe Dumnezeu să îl întărească pentru a lupta cu patimile trupeşti. Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui, dându-i putere împotriva patimilor şi harisma facerii de minuni.
Cuviosul Ioan se deosebea faţă de ceilalţi monahi ai chinoviei prin nevoinţele lui. Prin minunile pe care le săvârşea, atrăgea la el credincioşi din Antiohia, pe care îi conducea pe drumul mântuirii. Prin înalta lui vieţuire duhovnicească devenise o făclie pentru acel ţinut. Bolnavi fără număr îşi găseau lângă el tămăduirea: orbii vedeau, şchiopii umblau, cei îndrăciţi se eliberau de duhurile viclene.

Pustnic

Pe măsură ce Dumnezeu îl slăvea prin minunile pe care le făcea, pe atât de mult se mărea mulţimea care alerga la el pentru a-i cere binecuvântarea. Vestea despre el s-a răspândit în toată Siria. Însă sporirea numărului vizitatorilor îi tulbura liniştea. Din pricina aceasta a hotărât să plece din Antiohia împreună cu unii dintre ucenicii lui şi să se ascundă în adâncul pustiei. Acolo s-a dăruit netulburat rugăciunii, postului şi privegherii.
Credincioşii au încercat în fel şi chip să îl descopere pe binefăcătorul lor, dar pentru multă vreme adăpostul lui a rămas ascuns. Ucenicii lui mergeau în taină în oraş, îşi vindeau lucrul de mână, îşi cumpărau cele de trebuinţă şi iar se întorceau în taină lângă părintele lor. Îşi urmau întru virtute stareţul, şi încercau să îl urmeze în rugăciune, post şi alte nevoinţe. Niciodată nu rămâneau în nelucrare. Împlineau cele spuse de Apostol: Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine (Fapte 20, 34). Mâinile lor erau întotdeauna ocupate cu lucrul mâinilor, buzele cu rugăciunea şi mintea lor aţintită spre cer.
Însă Domnul nu vroia ca robul Lui să rămână ascuns. Fiindcă făclia aprinsă nu se pune sub obroc, ci în sfeşnic (Matei 5, 15), pentru a lumina pe toţi cei dimprejurul ei. Astfel, l-a descoperit tuturor celor care îl căutau. Mulţimi fără număr au început atunci să vină de peste tot, unii pentru a se tămădui de boli, alţii pentru a-şi odihni sufletul şi alţii pentru a-i asculta învăţăturile. Este cu neputinţă a povesti minunile pe care le săvârşea.

În Georgia

Sfântul însă vroia să fugă de slava oamenilor. Astfel, s-a gândit să meargă într-un ţinut în care să fie cu desăvârşire necunoscut. Dar unde?
Atunci Dumnezeu i-a arătat voia Lui robului Său: a văzut-o pe Preasfânta într-o vedenie, dându-i poruncă să aleagă doisprezece ucenici vrednici şi să îi ia împreună cu el în Georgia (Iviria), unde aveau să meargă pentru a întări credinţa creştină în nou-întemeiata Biserică.
Cuviosul Ioan i-a chemat pe ucenicii lui şi le-a spus să postească şi să se roage timp de zece zile. După trecerea celor zece zile, i-a strâns din nou şi le-a spus:
– Copiii şi fraţii mei iubiţi! Ştiu că aveţi din plin dumnezeiescul har şi sunteţi împodobiţi cu virtuţi. Ascultaţi-mă, deci: am văzut într-o vedenie pe Preabinecuvântata Maică a Domnului nostru. Mi-a dat poruncă să aleg doisprezece dintre voi, care mă vor urma către îndepărtata Ivirie, ca să ne ostenim pentru nou-întemeiata Biserică a ei. Pentru a înlesni alegerea celor doisprezece, voi scrie numele voastre separat şi le voi pune pe Sfânta Masă. Toată noaptea vom petrece în rugăciune, pentru ca însuşi Domnul să facă această alegere, fiindcă ne-am predat voii Lui.
– Cuvioase părinte! au răspuns ucenicii. Fă precum ţi-a poruncit Domnul. Însă noi nu te vom lăsa, şi nu ne vom despărţi de tine.
Toată noaptea au petrecut-o în rugăciune. Pe la trei dimineaţa au început Dumnezeiasca Liturghie. După ce s-au împărtăşit, cuviosul a dat poruncă tuturor să-şi înalţe mâinile către cer şi să rostească în limba greacă „Doamne miluieşte!“. Aceasta a durat o oră întreagă. Atunci îngerul Domnului, în faţa tuturor, a luat douăsprezece nume de pe Sfânta Masă şi le-a pus în mâinile cuviosului: Sisoe, David, Antonie, Tadei, Ştefan, Isidor, Mihail, Piros, Zinon, Ise, Iosif şi Aviv.
Fericitul Ioan a făcut în acest fel alegerea, pentru a nu crede ceilalţi că este părtinitor, dar şi pentru a nu-i mâhni pe cei care trebuiau să-l părăsească. Cei care aveau să rămână singuri plângeau plini de amărăciune pentru despărţirea de bătrânul lor. Sfântul i-a chemat lângă el şi le-a spus:
– Fraţii mei, nu trebuie să vă împotriviţi hotărârii Domnului. Să ştiţi că vă iubesc pe toţi deopotrivă. Voia lui Dumnezeu este aceasta: să rămâneţi voi aici şi să Îi fiţi credincioşi. Aşadar, supuneţi-vă cu toată inima voii Lui, şi să nu Îl întristaţi. Şi în numele celor doisprezece aleşi vă rog să opriţi plânsul.
Cuviosul, după ce a ales în locul lui un egumen, pe Eftimie, şi-a înălţat mâinile la cer şi s-a rugat multă vreme pentru sufletele lor. În cele din urmă, după ce i-a binecuvântat pe fiecare separat, punându-şi mâinile pe capetele lor, a pornit împreună cu cei doisprezece în lunga călătorie.

Sosirea şi întâmpinarea

Drumul a fost lung şi ostenitor. Istoviţi, au ajuns în sfârşit în Mţheta. I s-a arătat atunci arhiepiscopului Evloghie îngerul Domnului şi i-a spus:
– Iată, soseşte din Siria robul Domnului Ioan, împreună cu monahii lui. Acesta se va îngriji de credinţa pe care a sădit-o Sfânta Nina în ţara voastră. Ridică-te pentru a-i întâmpina cu multă bucurie. Nu pune piedici lucrării lor, fiindcă sunt trimişi de către Dumnezeu şi împodobiţi cu toate virtuţile.
S-a ridicat atunci vrednicul ierarh şi a pornit împreună cu tot clerul lui şi cu mulţime de popor, pentru a-i întâmpina. El însuşi mergea înainte, îmbrăcat în veştmintele sale arhiereşti. Ajungând în cel mai apropiat sat, a cerut veşti despre robii lui Dumnezeu. A aşteptat multă vreme. În cele din urmă, au apărut sfinţii părinţi, desculţi, zdrenţăroşi, purtând obişnuitele lor potcapuri siriene.
Îndată ce i-a văzut, arhiepiscopul şi-a dat seama că sunt cei pe care îi aştepta. Aşadar s-a apropiat de ei, îmbrăţişându-l pe cuviosul Ioan, şi spunându-i:
– Părinte Ioane! Îngerul Domnului mi-a descoperit venirea ta. Îi mulţumesc Domnului că a trimis pe cuvioşia ta aici, pentru a călăuzi multe suflete la cunoaşterea de Dumnezeu şi la viaţa veşnică.
Cuviosul a pus metanie arhiepiscopului şi a luat binecuvântare de la el. Acelaşi lucru l-au făcut toţi ucenicii lui. Apoi i-a spus:
– Cuvioase stăpâne! Cu smerenia ta Îl urmezi pe Hristos, de la Care te-ai şi învăţat spre aceasta. Noi, robii Lui, Îi mulţumim lui Dumnezeu, fiindcă am găsit în persoana ta un păstor vrednic, căruia i se descoperă toate cele tainice. Dăm slavă măreţiei Lui, Care ne-a învrednicit să te întâlnim. Călăuzeşte-ne spre mântuire, fiindcă socotesc eu, nevrednicul, că ai mult har dumnezeiesc în tine. Cu adevărat, când am luat binecuvântarea ta, s-au deschis buzele mele, încât acum pot vorbi o limbă necunoscută mie. Mi s-au deschis de asemenea urechile, ca să pricep sfânta poruncă pe care ai primit-o.
Este vrednic de admirat faptul că fericitul Ioan vorbea în georgiană, care îi era cu desăvârşire necunoscută. Minunea aceasta se aseamănă cu aceea care a avut loc la Cincizecime, atunci când prin pogorârea Sfântului Duh apostolii au început să vorbească în felurite limbi (Fapte 2, 1–4).
Au pornit cu toţii înspre oraş, unde arhiepiscopul i-a condus spre „Svetiţhoveli“, biserica stâlpului făcător de minuni şi izvorâtor de mir. Cuviosul şi ucenicii lui au căzut în genunchi şi s-au închinat cu multă evlavie. De asemenea, Îl slăveau şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru primirea plină de căldură pe care le-o făcuseră georgienii. Arhiepiscopul le-a propus să locuiască împreună cu el şi părinţii au primit aceasta.

Învăţau poporul

Regele şi tot poporul îi vedeau ca pe îngerii lui Dumnezeu. Din buzele lor izvorau apele pline de har ale dumnezeieştii învăţături şi deveniseră pilde tuturor prin virtuţile lor. Din toate colţurile ţării a început să vină mulţime de popor. Oamenii ascultau sfaturile părinţilor şi erau întăriţi în credinţa ortodoxă. De asemenea, şi-au adus bolnavii pentru a se vindeca cu harul tămăduitor al cuvioşilor. Prin predica lor a fost luminată aproape întreaga regiune Kartli. Însuşi regele Parsman al VI-lea (541–553) îi vizita adeseori împreună cu demnitarii lui, pentru a le cere binecuvântarea şi a le asculta învăţăturile. Cuvioşii părinţi au vizitat toate ţinuturile unde predicase Sfânta Nina şi s-au închinat în locurile care aminteau de evenimentele mai importante ale vieţii ei. O simţeau aproape de ei, de parcă ar fi fost vie. Cereau amănunte despre cele făcute de ea şi despre predicile ei, şi Îi erau recunoscători lui Hristos, care dăruise firii femeieşti neputincioase atâta bogăţie de har apostolicesc. În sfârşit, cereau necontenit de la Dumnezeu prin rugăciunile lor să le arate un loc pentru a se stabili.

Pe muntele Zadeni

Au trecut trei ani întregi. Într-o zi, fericitul Ioan, privind spre nord-est, a văzut deasupra muntelui Zadeni o mulţime de draci, ca un nor negru şi gros, care îl provocau cu neruşinare. S-a întors atunci şi le-a spus ucenicilor lui:
– Priviţi, fiii mei, acei draci vicleni deasupra muntelui! M-am gândit să ne aşezăm acolo. Din această pricină, se pare, se poartă în acest fel dracii, pentru a ne înspăimânta. Însă avem de partea noastră puterea lui Hristos.
Apoi s-a întors la draci şi le-a spus:
– Vă poruncesc în numele lui Hristos să plecaţi departe, pentru că acolo va rămâne Ioan împreună cu fraţii lui.
După aceea, sfântul a mers la arhiepiscop.
– Sfinte stăpâne, i-a spus, dă-ne binecuvântare să ne aşezăm pe acel munte înalt, până ne va arăta Dumnezeu alt loc.
– Acel munte, a răspuns acela, este fără nici o mângâiere şi inaccesibil. Mai mult decât atât, a fost o vreme când acolo era locul pe care era aşezat idolul Zadeni, pe care l-a distrus Sfânta Nina, maica noastră. Şi acum, precum se spune, este plin de duhuri viclene.
– Dacă este voia lui Dumnezeu şi rugăciunile tale cu noi, au spus monahii, binecuvântează-ne şi lasă-ne să mergem acolo.
Atunci, păstorul, din respect pentru râvna lor, şi-a dat binecuvântarea. Monahii s-au apropiat de stâlpul cel făcător de viaţă, au îngenuncheat şi s-au rugat multă vreme.
– Ajută-mă, Doamne, se ruga cu lacrimi Avva Ioan, pe drumul pe care mi-l arăţi. De este voia Ta aceasta, fă să-mi termin viaţa în acel loc retras. Doamne, de tânăr mi-am părăsit ţara şi m-am lăsat în purtarea Ta de grijă.
Şi-au terminat rugăciunea şi au plecat din oraşul Mţheta. Era luna mai, şi râul Aragvi era ieşit din matcă. Trecerea acestuia era cu neputinţă, dar nimic nu putea să îi oprească. Fiind însoţiţi de arhiepiscop şi de popor, s-au apropiat de mal. S-a întors atunci fericitul Ioan către ucenicul său Sisoe şi i-a spus:
– Roagă-te, părinte, lui Dumnezeu, să trecem fără nici o primejdie pe malul celălalt.
Ucenicul, fiind întotdeauna ascultător, s-a întors către răsărit, a făcut trei metanii şi a însemnat râul cu semnul sfintei cruci. Apoi a luat toiagul cuviosului, a lovit cu vârful lui apa şi a spus:
– Râule! Bătrânul nostru îţi porunceşte să te opreşti până trecem pe malul celălalt.
Îndată râul s-a oprit din mersul lui şi i-a lăsat să treacă, de parcă în acel loc ar fi fost pământ uscat. Văzând poporul minunea, L-a slăvit pe Dumnezeu, Cel care le dăduse robilor Lui atâta har şi credinţă puternică.
Călătoria până în vârful muntelui a fost foarte obositoare. La început au mers printre tufe pline de ţepi, iar mai târziu printr-o pădure deasă. Când în sfârşit au ajuns, cuviosul Ioan a dat peste vârful muntelui, unde mai înainte era ridicat idolul Zadeni. A găsit o peşteră mică, şi a rămas acolo. Mai târziu, o parte din ea a transformat-o în biserică. Părinţii au ridicat din loc în loc colibe din crengi de copaci, unde se nevoiau răbdând frigul şi foamea. Foloseau ca mâncare rădăcini şi iarbă de pe munte. Fericitul Ioan, acea turturea iubitoare de pustie, următorul Botezătorului Ioan, a ajuns prin post, rugăciune şi uscarea trupului pe cea mai înaltă treaptă a virtuţilor şi i-a biruit pe vrăjmaşii cei înţelegători. Atunci când trupul slăbeşte prin post şi rugăciune, duhul se întăreşte. Însă atunci când trupul se moleşeşte prin viaţa plină de mângâieri trupeşti, duhul slăbeşte şi este robit de gânduri necurate. Din această pricină, iubitorul de Dumnezeu Ioan şi-a biruit trupul şi l-a subjugat duhului. O asemenea făclie însufleţită a arătat Domnul pe muntele Zadeni, pentru a împrăştia în jurul său strălucirea rugăciunilor sale. Prin aceste rugăciuni a curăţat muntele de mulţimea duhurilor cele viclene. Îndată ce s-a răspândit vestea cum că monahii s-au aşezat pe munte, imediat poporul a făcut potecă prin pădure şi a alergat pentru a-i întâlni. S-au adunat de peste tot orbi, surzi, îndrăciţi, pe care cuviosul îi tămăduia, întorcându-se la casele lor sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu.

Vizita arhiereilor

Odată au urcat pe munte însuşi arhiepiscopul împreună cu episcopii pentru a se întâlni cu părinţii. Aceştia l-au văzut de departe şi au simţit o bucurie mare. Au ieşit îndată în întâmpinarea ierarhilor şi au căzut la picioarele lor, cerând binecuvântarea lor. Dar şi ierarhii cereau de la monahi rugăciunile lor. Arhiepiscopul, după ce s-a rugat, s-a aşezat lângă peştera care se folosea ca biserică.
Atunci cuviosul Ioan le-a spus vizitatorilor:
– De ce, sfinţiţi păstori, v-aţi ostenit atât pentru a ne vizita pe noi, nevrednicii? Dumnezeu, Cel bogat în milă, să vă răsplătească.
– Cinstite părinte, l-a rugat arhiepiscopul pe cuvios, vrem să ne spui ceva pentru folosul sufletelor noastre.
– Asta se cuvine cuvioşiei tale, care eşti episcop, a răspuns acela.
Însă arhiepiscopul insista. În acest fel, cuviosul a început să îi înveţe despre viaţa veşnică şi despre răsplata ce are să vină. Cuvântul ce ieşea din buzele lui era preadulce, precum mierea. Episcopii au ascultat învăţătura cuviosului cu atenţie şi multă admiraţie.

Doi noi episcopi

Puţin mai târziu, doi dintre episcopi au adormit în Domnul. Eparhiile lor – Nekresi şi Ţilkani – au rămas fără păstori. Arhiepiscopul Evloghie a convocat sinodul episcopilor, care a hotărât să pună pe scaunele fără episcop doi dintre cei treisprezece cuvioşi părinţi. Aşadar, fiind luminat de Dumnezeu, arhiepiscopul s-a gândit să îi viziteze şi să îi aleagă pe aceia care la ora sosirii lui aveau să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie.
Când a ajuns în locul unde locuiau părinţii, săvârşeau Dumnezeiasca Liturghie ieromonahul Aviv şi diaconul Ise. Terminându-se slujba, arhiepiscopul l-a luat cu o mână pe Aviv şi cu cealaltă pe Ise. L-a îmbrăţişat pe primul şi i-a spus:
– Bucură-te Avive, episcopul Nekresiului!
Şi întorcându-se către cel de-al doilea i-a zis:
– Bucură-te Ise, episcopul Ţilkaniului!
Cei doi părinţi au fost uimiţi de cele ce au auzit. S-au întristat că trebuiau să ridice o povară atât de grea.
– Sfinţite stăpâne, l-au implorat cu lacrimi, nu ne despărţi de Bătrânul nostru, pe care îl iubim atât de mult!
– „Viu este Domnul Dumnezeu“, a răspuns acela. Nu îmi voi retrage cuvântul, fiindcă aceasta este porunca lui Dumnezeu.
– Copiii mei, a spus atunci cuviosul Ioan, nu vă împotriviţi voii lui Dumnezeu şi a arhiepiscopului. De aceea am venit în această ţară, ca să ne ostenim a semăna cuvântul lui Dumnezeu.
Părinţii Aviv şi Ise nu au adus alte împotriviri. Arhiepiscopul i-a luat cu el la Mţheta şi în scurt timp i-a hirotonit episcopi. Pe Aviv l-a trimis în Nekresi. Acolo a luptat mult împotriva idolatriei şi în cele din urmă a fost omorât, mărturisindu-L pe Hristos în faţa închinătorilor la foc. Minunatul Ise a primit păstorirea Ţilkaniului. În catedrala oraşului se găseşte icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu, care, după tradiţie, a fost pictată pe un lemn aflat în ieslea Domnului. După plecarea celor doi părinţi, numărul vizitatorilor veniţi pe muntele Zadeni s-a mărit. Mulţi dintre ei părăseau lumea şi intrau în obştea cuviosului. Astfel, m…