CUVANT DESPRE ANTIHRIST al Sfantului Ioan Damaschin

“Se cuvine să  se ştie că trebuie să vină Antihrist.[1] Este antihrist tot cel care nu mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a venit în trup (1 Ioan 4, 3; 2 Ioan 7), că este Dumnezeu desăvârşit şi că S-a făcut om desăvârşit, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu. Dar în sens propriu şi special, Antihrist se numeşte acela care vine la sfârşitul veacului (Matei 13, 40; 24, 5).

Trebuie, însă, mai întâi să se propovăduiască Evanghelia la toate neamurile, după cum a spus Domnul (Matei 24, 14). Şi atunci va veni mustrarea iudeilor potrivnici lui Dumnezeu. Domnul le-a spus lor:
„Eu am venit în numele Tatălui Meu şi nu mă primiţi; vine altul în numele lui şi pe acela îl veţi primi“ (Ioan 5, 43).
Iar Apostolul:

„Pentru aceea, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să se mântuiască, va trimite lor Domnul lucrarea înşelăciunii, ca să creadă minciunii, pentru a fi osândiţi toţi acei care n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea“ (2 Tesaloniceni 2, 10-12).

Aşadar, iudeii n-au primit pe Domnul Iisus Hristos şi Dumnezeu care este Fiul lui Dumnezeu, dar vor primi pe înşelător, pe cel care se numeşete pe sine Dumnezeu. Că se va numi pe sine însuşi Dumnezeu, îl învaţă îngerul pe Daniil, spunând aşa:
„Nu va ţine seama de Dumnezeul părinţilor lui” (Daniil 11, 37).
Iar Apostolul spune:
„să nu vă amăgească pe voi nici într-un chip, că va veni mai întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă pe sine mai presus de tot ce este Dumnezeu sau este închinat, aşa încât să şadă el, arătându-se pe sineşi cum că ar fi Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 3-4).

Când spune Apostolul „în Biserica lui Dumnezeu”, nu vorbeşte de Biserica noastră, ci de cea veche, cea iudaică. Căci Antihrist nu va veni la noi, ci la iudei. Nu va veni pentru Hristos, ci contra lui Hristos; pentru acest motiv se şi numeşte Antihrist.
Trebuie mai întâi să se predice Evanghelia la toate neamurile (Matei 24, 14).
„Şi atunci se va arăta cel fără de lege, a cărui venire va fi cu lucrarea satanei, cu toată puterea şi cu semne şi cu minuni mincinoase, cu toată amăgirea nedreptăţii la cei care pier, pe care Domnul îl va omorî cu graiul gurii Sale şi-l va pierde cu venirea arătării Sale” (2 Tesalonicei 2, 8-9).

Deci nu însuşi diavolul se va face om aşa cum S-a înomenit Domnul- să nu fie!- ci se naşte un om din curvie şi primeşte toată energia lui satan. Căci Dumnezeu, cunoscând mai dinainte toată perversitatea voinţei lui, pe care o va avea, îngăduie ca să locuiască diavolul în el.
Se naşte, deci, din curvie, după cum am spus, este crescut în ascuns şi pe neaşteptate se răscoală, se împotriveşte şi împărăţeşte. La începutul împărăţiei lui, dar mai degrabă a tiraniei lui, ia chipul sfinţeniei, dar când ajunge stăpânitor, persecută Biserica lui Dumnezeu (Matei 24, 6-10) şi-şi face cunoscută toată răutatea lui. Va veni cu „semne şi minuni mincinoase” (2 Tesaloniceni 2, 9), înşelătoare şi nu adevărate, şi pe care cei care au slabă şi neîntărită temelia minţii, îi va înşela şi-i va despărţi de Dumnezeul cel viu, încât „să se smintească de va fi cu putinţă şi cei aleşi” (Matei 24, 24).
Vor fi trimişi Enoh şi Ilie Tezviteanul (Maleahi 4, 5; Matei 17, 10-12; Marcu 9 11, 22), şi „vor întoarce inima părinţilor către copii” (Maleahi 4, 6), adică sinagoga către Domnul nostru Iisus Hristos şi către prdica Apostolilor, dar ei vor fi omorâţi de Antihrist. Şi va veni Domnul din Cer, în chipul în care Sfinţii Apostoli L-au văzut mergând la Cer (Faptele Apostolilor 1, 11), Dumnezeu desăvâşit şi om desăvârşit, cu slavă şi putere (Luca 21, 27) şi va omorî pe omul fărădelegii şi fiul pierzării cu Duhul gurii Lui (2 Tesaloniceni 2, 8). Aşadar, nimeni să nu aştepte pe Domnul de pe pământ, ci din Cer, după cum Însuşi ne-a dat încredinţare (Matei 16, 27;  25, 31; Luca 21, 27)
[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp 200-202
(din: “Apostazia si Antihristul. Dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

Reclame

SFANTUL IOAN DAMASCHIN. Din viata si invataturile sale duhovnicesti. DREAPTA SOCOTEALA, SMERENIE, ASCULTARE: “Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si PARE ca e bine, ci la scopul pentru care se face”

Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschinul, monahul, si preotul (+749)
Acesta a trait pe vremea Imparatiei lui Leon Isaurul si a lui Constantin Copronim, fiul sau (717-775). Era de loc din cetatea Damascului, de neam luminat si stralucit in dreapta credinta, avand si tata iubitor de fapte bune, care l-a dat la invatatura de a dobandit tot mestesugul cartii elinesti si a iscodit bine si adancul Scripturii celei de Dumnezeu insuflate impreuna cu Preafericitul Cosma, cu care crescuse impreuna si care, mai pe urma, a fost sfintit episcop la Maiuma. Amandoi au fost dati cu invatatura la acelasi dascal, tot Cozma cu numele, care si Asincrit se numea, cumparat fiind, impreuna cu alti robi, de tatal dumnezeiescului Ioan.
Deci, fiindca s-a intamplat a castiga un dascal intelept ca acesta, amandoi au ajuns la varful intelepciunii. Dupa aceea, s-au facut amandoi monahi, straduindu-se sa traiasca indeletnicindu-se cu cele ale lui Dumnezeu. Ca Ioan s-a dat de catre proistosul manastirii Sfantului Sava, la un batran, mare si inlelept in cele dumnezeiesti, si a invatat de la el fericita ascultare. Pentru ca i s-a poruncit de catre el ca sa nu cante niciodata, oricat de putina cantare, dupa mestesugul muzicii, pe care il stia. Si Ioan a pazit neschimbata porunca batranului, vreme de multi ani.
Se zice, insa, ca, aratandu-se in vis batranului, Preasfanta de Dumnezeu Nascatoare i-a zis sa porunceasca ucenicului sau Ioan sa alcatuiasca laude spre slava lui Hristos, Celui ce S-a nascut dintr-insa fara de samanta, si spre lauda si veselia crestinilor, celor ce sunt datori sa o laude din inima; lucru care a si facut, punand temeiul acesta la cuvintele scrierilor sale.
Deci, petrecand amandoi sihastreste, fericitul Cozma, lasand multe scrieri Bisericii, a raposat cu pace, iar fericitul Ioan, facand si el asemenea si intarind dreapta credinta si rusinand paganul eres al iconomahilor, cu puterea cuvintelor sale si cu intelepte dovediri ale Scripturilor, si lasand multe scrieri de lauda Bisericii lui Dumnezeu, prin mijlocirea carora se afla aievea cunostinta fiecarui lucru ce se va cerca, si-a savarsit viata intru adanci batraneti, traind ani o suta patru.
Intru aceasta zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfantul Damaschin si vindecarea mainii lui celei taiate, de catre Cea Nevinovata
Se vede in viata Sfantului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preainteleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum ca, in vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire si lupta impotriva icoanelor, in Constantinopol, si pe multi dreptcredinciosi i-a osandit imparatul cel urator de Hristos la felurite munci. Deci, instiintandu-se de aceasta, Ioan de la Damasc, care era intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, scria in fiecare zi epistole si le trimitea la Constantinopol, ortodocsilor, intru care arata, cu marturii vrednice de crezare, ca cei care nu se inchina sfintitelor icoane sunt eretici si fara de Dumnezeu si straini de Imparatia lui Hristos.
Iar auzind imparatul de aceasta, a cerut sa-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a aratat-o scriitorilor sai intrebandu-i pe dansii daca cineva dintre dansii poate alcatui intocmai chipul scrisorii. Deci s-a aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a fagaduit imparatului ca va scrie alta asemanatoare, incat, nici insusi Ioan sa nu cunoasca scrisul, ca este strain. Deci, acestuia i-a poruncit imparatul cel viclean de a scris catre dansul o epistola, ca din partea lui Ioan. Intru care acesta zicea:

“Imparate, intru multi ani sa traiesti, inchinaciunea cea cuviincioasa imparatiei tale aduc eu, robul tau, Ioan din Damasc. Si iti arat ca sa stii ca cetatea noastra este in vremea aceasta slabanogita, pentru ca lipsesc cei mai multi ostasi ai agarenilor, fiind plecati la razboi. Si daca vei trimite putina oaste, cu lesnire o iei si iti voi ajuta si eu la o lucrare ca aceasta, pe cat pot, ca in mainile mele este toata cetatea”.

Aceasta si altele mai mult scriind, vicleanul imparat a facut si alta scrisoare cu mana sa catre stapanitorul agarenilor, zicand acestea:
“Prea bun neam si preaiubite dregatorule al cetatii Damascului, sa te bucuri! Stii ca nu este nici un lucru mai fericit si mai laudat, si lui Dumnezeu placut, decat dragostea, ca sa pazeasca cineva tocmelile cele de pace. Pentru aceasta nu voi sa stric prietenia, pe care o am cu bunul tau neam, cu toate ca si un prieten al tau adevarat, ma indeamna si ma cheama pe mine la aceasta si imi trimite scrisori de multe ori, ca sa vin sa ma razboiesc cu tine. Iar, pentru incredintarea ta, iti trimit una din scrisori, ca sa cunosti adevarata prietenie pe care o am catre tine si viclesugul si raul narav al aceluia care a scris”.

Aceste doua scrisori le-a trimis printr-un rob al sau, imparatul cu numele de leu si cu socoteala de sarpe, la cel viclean si barbar. Acesta, vazandu-le, s-a maniat si, chemand pe Ioan, i le-a aratat. Iar acesta, intelegand viclenia imparatului, marturisea adevarul, spunand, nu numai ca nu a scris el, ci nici macar in mintea lui nu a avut niciodata asa ceva. Dar barbarul, biruit fiind de manie, n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca sa arate adevarul, ci a poruncit sa-i taie mana lui.
Deci, s-a taiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si in loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau sange. Si mana au spanzurat-o in targ, ca sa o vada toti. Deci, dupa ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugandu-se tiranului sa-i dea mana sa o ingroape, ca sa-i usureze durerea lui. Iar acela a primit si i-a dat-o. Deci, Ioan, luand-o si intrand in casa lui, a cazut la pamant cu fata in jos, inaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicand, cu lacrimi si cu credinta:
“Stapana, preacurata, Maica ceea ce ai nascut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeiestile icoane dreapta mea s-a taiat. Cunosti pricina bine, pentru care s-a inrait Leon. Grabeste-Te, dar si-mi vindeca mana mea. Dreapta Celui Prea-Inalt, Care S-a Intrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Asa si acum, dreapta mea aceasta sa o vindece, pentru rugaciunile Tale, ca sa poata scrie, cu dulci si intocmite cantari, laudele care se cade a se da Tie, Nascatoare de Dumnezeu si Celui ce S-a nascut din Tine si impreuna-ajutatoare sa se faca dreptei credinte”.
Acestea zicandu-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit si a vazut icoana Pururea Fecioarei, care ii zicea lui cu linistita privire:
“Vezi ca sanatoasa s-a facut mana ta, de acum nu te mai supara pentru aceasta, ci fa-o pe ea trestie a scriitorului ce scrie degraba, dupa cum m-ai fagaduit mie”.

Deci, desteptandu-se si vazand vindecata si lipita mana lui, o, prea mare puterea ta, Preacurata, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu si pentru Maica Lui, ca a facut cu dansul marire Cel Puternic. Deci, toata noaptea veselindu-se, a cantat cantari de multumire lui Dumnezeu, zicand:
“Mana Ta cea dreapta, Doamne, s-a proslavit intru tarie. Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea taiata. Si cu aceasta va sfarama pe vrajmasii care nu cinstesc prea cinstita icoana Ta si a Celeia ce Te-a nascut pe Tine. Si prin mana mea va zdrobi pe stricatorii de icoane cei potrivnici slavei Tale”.

Deci, a trecut toata noaptea, veselindu-se si cantand laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu.
Iar cand s-a facut ziua si au vazut vecinii lucrul cel minunat, s-a facut cunoscut la toata cetatea. Insa niste uratori de Hristos au uneltit si, ducandu-se, au spus stapanitorului cum ca n-a taiat mana lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca sa-i faca daruri domnului sau, a primit sa i se taie mana lui, pentru care fapta i-a dat arginti nenumarati. Iar stapanitorul a poruncit ca sa vina Ioan, sa vada mainile lui. Si, venind i-a aratat mana cea taiata, care avea un semn rosu imprejur, pe care l-a lasat inadins Preasfanta, ca nemincinoasa marturie a taierii. Deci, ii zicea barbarul: “Care doctor te-a vindecat si ce fel de doctorie a pus?” Iar Ioan, cu stralucit si mare glas, s-a facut propovaduitor minunii, raspunzand: “Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotriva atata putere cata voire are“. Iar stapanitorul a zis: “Iarta-ma omule, ca, dupa cum se vede, nevinovat esti, si nu ai gresit in pricina aceasta si cu nedreptate te-am osandit. Ai, dara, cinstea cea dintai, ca sa fii intaiul sfetnic al meu si ma fagaduiesc tie, ca sa nu fac candva nimic fara sfatul si voirea ta“. Iar Ioan a cazut la picioarele lui, rugandu-se ca sa-l ierte, ca doreste sa se duca sa slujeasca Facatoarei de bine, dupa cum i-a fagaduit. Deci, dupa ce s-a impotrivit multa vreme, s-a invoit stapanitorul si i-a dat voie sa se duca unde voieste. Iar Ioan, multumind, s-a dus. Si, impartind saracilor averea sa si slobozind pe robii sai s-a dus la manastirea Sfantului Sava. Si, facandu-se monah, s-a suspus la ascultare la un batran.

Din viata Sfantului Ioan Damaschinul, ca monah

Si luand batranul pe Ioan la chilia sa si temelia vietii celei cu fapte bune incepand a pune intru dansul, mai intai acest fel de randuiala i-a dat lui: nimic sa nu faca dupa voia sa, ostenelile sale si rugaciunile cele cu sarguinta, ca pe oarecare jertfa sa le aduca lui Dumnezeu; sa verse lacrimi din ochii sai, daca voieste a-i curati pacatele vietii celei trecute, pentru ca acelea se socotesc inaintea lui Dumnezeu, ca jertfa mai scumpa decat toata tamaia. Si aceste randuieli erau incepatura a faptelor acelora care se savarsesc prin osteneala trupeasca. Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit staretul pe acestea: Sa nu scrie in mintea sa vreo nalucire lumeasca, nici sa-si inchipuiasca in minte fete necuvioase, ci sa-si pazeasca mintea sa intreaga si curata de toata impatimirea cea desarta si de toata ingamfarea; sa nu se laude cu multimea intelepciunii sale, si in cele ce a invatat sa nu i se para ca a ajuns in toate la capatul desavarsirii, sa nu pofteasca oarecare descoperiri, si instiintare de taine ascunse; sa nu-si puna nadejdea in intelegerea sa, cum ca este neclatita si nu poate cadea si a se rataci din calea adevarului, pana la sfarsitul vietii sale. Ci sa stie ca gandurile sale sunt neputincioase si sa stie ca intelegerile sale pot fi gresite. Si pentru aceea sa se sarguiasca a nu-si lasa gandul sau a se imprastia pretutindenea, ci sa se ingrijeasca a-l aduna pe el, pentru ca asa mintea lui sa se lumineze de Dumnezeu si sufletul sau sa i se sfinteasca si trupul sa i se curateasca de toata spurcaciunea. Si amandoua acestea, trupul si sufletul, sa se impreuneze cu mintea si asa se va face in chipul Sfintei Treimi si se va savarsi pe sine om nu trupesc, nici sufletesc, ci cu totul duhovnicesc, schimbandu-se prin voirea a celor doua omenesti parti, ale trupului si ale sufletului intru cea a treia si mai inalta, in minte.
Niste randuieli ca acestea scriind tatal fiului si dascalul ucenicului, a adaugat si aceste cuvinte catre dansul:
“Nimanui sa nu trimiti vreo scrisoare, nici sa graiesti catre cineva ceva din invataturile cele din afara. Tacerea sa ai cu intelegere, pentru ca stii ca nu numai iubitorii de intelepciune ai nostri invata tacerea, ci si Pitagora porunceste ucenicilor sai, de multa vreme, sa pazeasca tacerea. Si sa nu ti se para cum ca chiar si cele bune este bine a le grai oricand, asculta pe David care zice: “Amutit-am si m-am smerit si nici de bine n-am grait. (Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, asculta: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu” (Ps. 38, 4), adica, negrait e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins intru dansul din cugetarea la Dumnezeu”.
Deci, toate invataturile acestea ale batranului au cazut in inima lui Ioan ca o samanta intr-un pamant bun si, odraslind, s-au inradacinat. Pentru ca, destula vreme vietuind langa acel batran de Dumnezeu insuflat, Ioan pazea cu dinadinsul toate cuvintele lui si asculta poruncile lui, supunandu-se lui fara de fatarie, fara de graire impotriva si fara de orice cartire. Pentru ca, ce folos este ascultatorului celui ce are in maini fapte si in gura cartirea, cand implineste porunca, iar cu limba sau cu mintea cele impotriva graieste? Si cand se va indrepta unul ca acesta? Niciodata. Si unii ca acestia in desert de ostenesc si li se pare cum ca savarsesc o fapta buna, care impreuna cu ascultarea poarta in sanurile sale pe sarpele cartirii. Insa fericitul Ioan, ca un adevarat ascultator, se afla fara de cartire intru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.
Iar odinioara, batranul, vrand sa ispiteasca ascultarea si smerenia lui Ioan, a adunat multime de cosnite, ca acelea erau lucrul mainilor lui, si a zis catre Ioan: “Am auzit, fiule, cum ca, in Damasc, cosnitele cu mai mult pret  se vand, decat in Palestina si noua multa ne este neindestularea la cele de trebuinta ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia cosnitele acestea si te du degraba la Damasc si le vinde pe ele acolo. Si cauta sa nu le vinzi pe ele mai cu putin pret decat cel randuit”. Si a randuit batranul pret mare cosnitelor, indoit mai mult decat se cuvenea. Iar ascultatorul cel adevarat nu s-a impotrivit nici cu cuvantul, nici cu mintea, nici n-a zis ca aceste cosnite nu sunt vrednice de un asa pret si nici ca Damascul este departe, nici n-a grait in cugetul sau: “Ma rusinez a ma duce in cetatea aceia, intru care odinioara am fost cunoscut tuturor si dregator slavit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, urmator fiind stapanului Hristos, Celul ce S-a facut ascultator pana la moarte. Ci, indata zicand: “Blagosloveste, parinte”, a luat cosnitele in spate si s-a dus degraba la Damasc. Si umbla prin cetate in haine proaste si rupte, vanzand in targ cosnitele sale. Si, de voia vreun om sa cumpere vreo cosnita, intreba pretul, cum se vand. Si, auzind un pret ca acela, asa de mare, il batjocorea si radea de el, iar altii si cu mustrari il certau si-l ocarau. Pentru ca nu era cunoscut fericitul Ioan de toti locuitorii cetatii, de vreme ce era acoperit de straie saracacioase, de care, odinioara, purta haine tesute cu aur, si fata ii era schimbata de post, obrazul uscat si frumusetea vestejita.
Iar un oarecare cetatean, care odinioara ii fusese lui sluga, pe vremea dregatoriei sale, stand acolo in dreptul lui si luand seama cu multa staruinta la fata lui, l-a cunoscut cine este si s-a mirat de chipul lui cel saracacios si s-a umilit si, oftand din inima, s-a apropiat de dansul ca de un necunoscut si i-a dat lui pretul cel oranduit de staretul sau pe toate cosnitele. Nu ca-i trebuiau lui cosnitele, ci milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atata slava si bogatie a venit, pentru Dumnezeu, intru atata smerenie si saracie. Iar el, luand pretul pe cosnite, s-a intors catre cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la razboi, surpand la pamant pe potrivnicul diavol si impreuna cu el si mandria cu marirea desarta, prin ascultare si prin smerenie.
Iar, intr-una din zile, un frate al manastirii a rugat pe Ioan ca sa-i alcatuiasca un tropar de mangaiere, ca adormise fratele lui cel dupa trup. Deci, Ioan se temea sa nu supere pe batranul staret. Insa s-a biruit de multa rugaciune a fratelui si, scriind niste tropare preafrumoase si jalnice, adica acestea: “Care este desfatarea cea lumeasca? Oamenilor, pentru ce in desert ne tulburam, ca toate sunt desertaciune cele omenesti”. Si venind batranul de afara si auzind glasul acela de cantare preaumilitoare, s-a suparat si a gonit pe Sfantul, ca pe un neascultator. Iar el, cazand la picioarele batranului staret, cerea iertaciune; dar acela nici intr-un chip nu s-a plecat. Insa, pentru multa staruinta a batranilor manastirii, s-a invoit totusi sa-l reprimeasca, numai daca se invoieste Ioan sa curete iesitorile, odihnind pe alti monahi. Iar el a primit, cunoscand folosul ascultarii. Insa batranul, vazandu-l ca asculta, l-a primit iarasi, poruncindu-i sa pazeasca tacerea ca si mai inainte.
Deci, dupa putine zile, se arata Preasfanta batranului in somn, zicandu-i:
“Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce varsa afara atata paraie de apa a odihnei sufletelor? Lasa izvorul sa adape toata lumea si sa acopere marile eresurilor si sa le mute spre dulceata minunata. Acesta are sa covarseasca alauta cea prooroceasca a lui David si Psaltirea, cantand cantari noi Domnului, cantari pline de minunata dulceata, mai presus decat Cantarea lui Moise si decat dantuirea Mariamnei. Fata de alauta lui cea dulce cantatoare si minunata, cantarile cele fara de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va canta cantarea cea duhovniceasca si cereasca. Acesta va urma cantarilor heruvimilor. Acesta va canta, drept, dogmele credintei si va da pe fata razvratirea si strambatatea a tot eresul”.
Deci, cand s-a desteptat batranul, care a vazut vedenia aceasta si i s-au descoperit cele negraite, a zis catre Ioan:
“O, fiule al ascultarii lui Hristos, deschide gura ta, nu in pilde, ci intru adevar, nu intru ghicituri, ci in dogme. Graieste cuvintele pe care le-a scris Duhul in inima ta. Suie-te in muntele Sinaiului, cel al vedenilor si al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindca te-ai smerit pe tine pana in sfarsit, acum dar suie-te in muntele Bisericii si propovaduieste, binevestind Ierusalimului. Inalta glasul tau intru tarie, ca bucurii prea slavite mi s-au grait mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Si ma iarta pe mine de cate tie ti-am gresit, ca din necunostinta mea te-am impiedicat pe tine.“
Atunci, dar, inceput facand Ioan cantarilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, incat, oricine auzea cuvintele si facerile lui, putea sa inteleaga. Deci, intru acest chip petrecand Sfantul, intru o ascultare imbunatatita si preaminunata ca aceasta, si multe scrieri lasand asupra luptatorilor impotriva icoanelor si alcatuind canoane preafrumoase si stihiri preapotrivite si dulci la cantare si alte cuvinte de Praznic, spre lauda si marirea lui Hristos si a Preacuratei, s-a odihnit intru Domnul. Caruia se cuvine slava si stapanirea in veci! Amin.
(sursa: Proloagele pe decembrie)

***
Invataturi duhovnicesti despre intrebuintarile celor 3 parti ale sufletului, despre patimile sufletesti, despre dreapta socoteala (discernamant) si despre faptuirea binelui:

BINELE CARE NU SE FACE BINE NU E BINE

“Sufletul având deci trei parti, precum s-a aratat mai înainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca în iutime este dragoste si iubire de oameni si în pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca în iutime este ura de oameni si în pofta desfrânare, ratiunea este întunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, când are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e înaltata catre fericita si Sfânta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, când iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. În sfârsit pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare si neavere, adica a omorât placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a întors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei îsi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre câstigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obârsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, îsi întuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar“.

“De fapt fiecare se îndeletniceste cu vreuna din aceste virtuti în parte. De pilda unul savârseste milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales când nu savârseste bine si în chip placut de Dumnezeu ceea ce savârseste. Caci nici binele nu e bine, când nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat când nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci când mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se întâmpla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra într-o casa de desfrâu, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a facut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decât toate virtutile este dreapta socoteala, care e împarateasa si virtutea virtutilor.
Precum, iarasi, în cazul celor dimpotriva nu numim desfrânat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data în vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramâne neîndreptat. Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales aceasta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce râvnesc sa dobândeasca virtutea si se sârguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cât e sufletul neasemanat mai bun decât trupul, si mai distins si mai cinstit în lume si foarte însemnate privinte, cu atât sunt si virtutile sufletesti mai bune decât cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti.
Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti în ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru îl uita multi, fara sa stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce staruiesc în ele fara sa se îndrepte, în comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osânda vesnica rânduita acelora pe cei stapâniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de învârtosare si deiubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea“.
(sursa online: Filocalia.ro)

Cuvant al Sfantului Ioan Damaschin, despre impartasirea cu Trupul lui Hristos

Pe multi ii vedem primind Trupul lui Hristos fara pregatire, din obicei, iar nu asa precum se cade, dupa lege, a-L primi, in Sfantul post si in ziua de Pasti, cu gandul si cu mintea curata. Ca se cade sa pazim sfantul post intru nevinovatie si sa ne curatim cugetul, si asa, sa ne impartasim. Pentru ca cel necurat nu este vrednic sa primeasca, de pe Sfanta Masa, Trupul lui Hristos. Sa intelegi, dar, ca, cei de demult, care se impartaseau Jertfelor, de multa frica aveau trebuinta si se curateau mai intai. Iar tu primesti, cu spurcate maini si buze, fara de nici o frica, Trupul si Singele lui Hristos, pe Cel de Care ingerii se cutremura. Vremea o astepti, dar osteneala o treci cu vederea. Pe imparatul cel pamantesc nu indraznesti sa-l saruti cu buze necurate, pentru ca de ocara ii este lui acest lucru. Apoi, lenesule, oare, cum poti sa saruti, asa, pe Imparatul Ceresc? Au nu auzi, pe propovaduitorul Ceresc, zicand: “Cei chemati, iesiti si cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!”
Drept aceea, multi primesc aceasta dumnezeiasca Jertfa, o data pe an, iar unii de doua ori, iar altii, de multe ori. Dar cuvantul nostru nu este numai catre acestia din urma, ci si catre cei ce stau in pustie, fiindca acestia o data pe an se impartasesc, iar, de multe ori, si dupa doi ani. Atunci, dar, in care chip sa se primeasca sfanta Jertfa? Oare, ca cei care, o data pe an sau mai rar, se impartasesc, sau ca acei ce de multe ori primesc Trupul si Sangele lui Hristos? Ci, asa sa stiti, ca aceia ce au cugetul curat si dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea sa se apropie. Iar, de nu sunt asa, atunci, niciodata sa nu se impartaseasca. Dar, oare, pentru ce? Pentru ca spre Judecata lor, o primesc si spre osanda si spre pedeapsa si chin. Caci cela ce va manca Painea aceasta si va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul si de Sangele Domnului. Pentru aceea, si preotul, mai inainte rosteste: “Sfintele sfintilor, de este, adica cineva dezlegat de pacate, sa se apropie, cu frica de Dumnezeu, cu credinta, cu nadejde si cu dragoste”. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecilor! Amin.
(Sursa: Proloagele pe martie)

Sursa

Sfantul Ioan Damaschin: Sfanta Treime – Dumnezeul nostru

Credem intr-unul Tatal, temeiul si pricina a toate; Care nu S-a nascut din cineva, singurul Care fiinteaza nepricinuit si nenascut, Care este facatorul tuturora; Care este prin fire Tatal singurului unuia-nascut Fiului Sau – Domnul, si Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – si purcezatorul Preasfantului Duh. Credem si „intr-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a nascut din Tatal inainte de toti vecii; Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut.” Cand spunem ca Fiul este „mai inainte de toti vecii”, aratam ca nasterea Lui este in afara de vreme si fara de inceput. Caci Fiul lui Dumnezeu – „stralucirea slavei, chipul ipostasului Tatalui” (Evrei 1:3), “Intelepciunea si Puterea cea vie” (1 Corinteni 1:24), „Cuvantul Lui cel enipostatic, icoana intemeiata, desavarsita si vie a nevazutului Dumnezeu” (Coloseni 1:15)[1] – nu a fost adus la a fi dintru a nu fi, ci a fost totdeauna impreuna cu Tatal si in Tatal, nascut din El din vesnicie si fara de inceput. Caci n-a fost candva Tatal cand n-a fost Fiul; ci, odata cu Tatal, si Fiul Care S-a nascut din El. Caci, fara de Fiu, Dumnezeu-Parintele nu S-ar putea numi „Tata”. Iar daca ar avea Fiu mai in urma, ar ajunge Tata dupa aceea, nefiind Tata inainte, si astfel S-ar schimba din a nu fi Tata in a ajunge Tata, lucru mai rau decat orice hula.[2] Caci este cu neputinta sa spunem ca Dumnezeu este lipsit de insusirea fireasca de a naste. Iar insusirea de a naste sta in a naste din El, adica din insasi fiinta Sa, ceva asemenea cu El dupa fire.
Si este necuvios sa spunem ca nasterea Fiului s-a savarsit dupa oarecare vreme si ca fiinta Lui este mai tarzie decat fiinta Tatalui, de vreme ce zicem ca nasterea Fiului este „din El”, adica din firea Tatalui. Iar daca am zice ca Fiul nu este dintru inceput impreuna cu Tatal din Care este nascut, atunci aducem o schimbare in ipostasul [persoana] Tatalui: anume ca El nu a fost dintru inceput Tata, ci a devenit Tata pe urma. In adevar, chiar daca lumea s-a facut mai in urma, totusi nu s-a facut din fiinta lui Dumnezeu. Ea a fost adusa la a fi, prin vointa si prin puterea Lui, dintru a nu fi; dar prin aceasta nu urmeaza o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nasterea este lucrarea prin care se scoate din fiinta celui care naste cel ce se naste asemenea cu el dupa fiinta. Iar aducerea intru fiinta prin zidire este un fapt din afara, in care ceea ce se zideste nu vine din fiinta celui care zideste, aducand asadar [intru fiinta], ci este cu totul osebit de el. La Dumnezeu, singurul nepatimitor, neschimbat si totdeauna la fel, atat nasterea cat si zidirea este nepatimitoare. Caci – fiind prin fire nepatimitor si nestricacios, deoarece este simplu (necompus) – El nu este supus patimirii si nici stricaciunii – atat in nastere, cat si in zidire – si nici nu are nevoie de ajutorul cuiva.

11Asadar – pentru ca Acela care naste sa nu sufere schimbare si pentru a nu fi Dumnezeu intai si Dumnezeu pe urma, primind adaugire – nasterea este la El fara de inceput si vesnica, deoarece este lucrarea firii Sale si vine din fiinta Lui. La Dumnezeu, zidirea este lucrarea vointei Lui si nu este impreuna-vecuitoare cu Dumnezeu, caci ceea ce se aduce la a fi de la a nu fi nu poate sa fie impreuna-vecuitor cu Cel fara de inceput si cu Cel care este de-a pururea. Omul si Dumnezeu nu lucreaza la fel. Omul nu aduce nimic la a fi de la a nu fi, ci tot ceea ce savarseste savarseste din materia pe care o are mai dinainte. El nu voieste numai, ci si cugeta mai intai si-si inchipuie in minte ce are sa faca, si apoi lucreaza cu mainile; sufera truda si osteneala, ba de multe ori nu izbuteste, pentru ca lucrul nu se face cum voieste. Dumnezeu insa, voind numai, le-a adus pe toate la a fi de la a nu fi. Tot astfel, Dumnezeu nici nu naste la fel cu omul. Caci Dumnezeu – fiind in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios, netrupesc, unic, fara de sfarsit – naste in afara de timp, fara de inceput, nepatimitor, nestricacios si fara de impreunare. Nasterea Lui de nepriceput nu are nici inceput, nici sfarsit. La Dumnezeu, nasterea este in afara de timp, pentru ca El e neschimbat; este nestricacioasa, pentru ca El e nepatimitor si netrupesc; este fara de impreunare, tot din pricina ca El e netrupesc si din pricina ca numai unul Dumnezeu n-are nevoie de altcineva; este fara de sfarsit si fara de incetare, din pricina ca El e fara de inceput si in afara de timp, fara de sfarsit si este totdeauna la fel. Caci ceea ce este fara de inceput este si fara de sfarsit. Dar, negresit, ceea ce este fara de sfarsit prin dar nu e si fara de inceput, dupa cum sunt ingerii. Prin urmare, Dumnezeu, Care este totdeauna, il naste pe Cuvantul Sau – Care este desavarsit, fara de inceput si fara de sfarsit – pentru ca Dumnezeu sa nu nasca in vreme, El, Care il are pe a fi mai presus de vreme. Omul insa – e vadit – naste intr-alt chip, deoarece el se afla sub legea nasterii, a nimicirii, a stricaciunii, a inmultirii, fiind imbracat cu trup si avand in firea sa partea barbateasca si pe cea femeiasca. Si aceasta din urma pentru pricina ca partea barbateasca are nevoie de ajutorul partii femeiesti.
Dar milostiv sa fie Cel care este mai presus de toate si care covarseste orice gandire si intelegere! Sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica invata ca Tatal este deodata cu Fiul lui unul-nascut, Care din El S-a nascut, in afara de timp, fara de stricaciune, nepatimitor si de nepriceput, cum numai Dumnezeul tuturor lucrurilor stie. [Caci] – asa cum focul este deodata cu lumina din el, nefiind mai intai focul si pe urma lumina, ci deodata; si asa cum lumina se naste totdeauna din foc si este totdeauna in el, fara sa se desparta deloc de el – tot astfel Se naste si Fiul din Tatal, fara sa Se desparta deloc de El, ci este pururea cu El. Dar, cu toate ca lumina se naste in chip nedespartit din foc si ramane totdeauna cu el, ea nu are totusi un ipostas al ei, deosebit de ipostasul focului, deoarece lumina este o insusire fireasca a focului. Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu insa, desi este nascut din Tatal in chip nedespartit si nedepartat si ramane pururea cu El, are totusi un ipostas propriu, deosebit de ipostasul Tatalui.
Cuvantul Se numeste si „stralucire” (Evrei 1:3), din pricina ca S-a nascut din Tatal fara impreunare si in chip nepatimas, in afara de timp, nestricacios si nedespartit. Se numeste Fiu si „chip al Ipostasului parintesc” (Evrei 1:3), din pricina ca este desavarsit, enipostatic si intru totul asemenea Tatalui, afara de ne-nastere. Se numeste „Unul-Nascut”[3], pentru ca singur El S-a nascut intr-un chip nemaintalnit din singurul Tata. Caci nici o alta nastere nu se aseamana cu nasterea Fiului lui Dumnezeu si nici nu este alt Fiu al lui Dumnezeu. (Caci Sfantul Duh purcede din Tatal, insa nu in chip de nastere, ci in chip de purcedere. Acesta este alt chip de a fi necuprins de minte si necunoscut, ca si nasterea Fiului.) Pentru aceasta, toate cate le are Tatal sunt ale Lui, afara de ne-nastere, care nu arata deosebire de fiinta, nici de dregatorie, ci chip de a fi. Spre pilda: Adam este nenascut, caci este plasmuit de Dumnezeu; Set este nascut, caci este fiul lui Adam; Eva insa este purceasa din coasta lui Adam, caci ea nu a fost nascuta. Toti acestia nu se deosebesc unii de altii prin fire, caci sunt oameni, ci numai prin chipul in care au ajuns la a fi.
Trebuie sa se stie ca vorba „agenhton”, scrisa cu un singur „n”, inseamna ceea ce este nezidit, sau ceea ce nu s-a facut; iar „agennhton”, scrisa cu doi „n”, arata ceea ce nu s-a nascut. Potrivit primei insemnari, fiinta se deosebeste de fiinta, pentru ca una este fiinta nezidita, adica „agenhtos” (scrisa cu un singur „n”), si alta cea facuta sau zidita. Potrivit celei de a doua insemnari, fiinta nu se deosebeste de fiinta, caci cel dintai ipostas al oricarui fel de vietate este „agennhtos” (nenascuta), dar nu „agenhtos” (nezidita), caci ele au fost zidite de Ziditor si aduse la a fi prin cuvantul Lui. Nu s-au nascut, pentru ca nu era inaintea lor o alta vietate de acelasi fel din care sa se nasca. Cele trei ipostase ale Sfintei Dumnezeiri Se impartasesc de cea dintai insemnare, „agenhtos”, caci sunt de aceeasi fiinta si nezidite. Celei de a doua insemnari nu Se impartasesc deloc, deoarece numai Tatal este nenascut „agenitos”, caci nu are fiintarea de la un alt ipostas. Numai Fiul este nascut, caci S-a nascut fara de inceput si in afara de timp din fiinta Tatalui. Numai Duhul Sfant purcede din fiinta Tatalui, nu prin nastere, ci prin purcedere. Astfel ne invata Sfanta Scriptura.
Dar chipul nasterii si al purcederii este nepatruns de minte. Trebuie sa se stie si aceasta: ca fericitei Dumnezeiri nu I-a fost dat de noi numele de „parintime”, de „fiime” si de „purcedere”; ci, dimpotriva, ele ni s-au impartasit noua de acolo, dupa cum spune dumnezeiescul apostol: „Pentru aceasta, imi plec genunchii in fata Tatalui, de la Care este orice parintime in cer si pe pamant” (Efeseni 3:14, 15).[4]
Iar daca zicem ca Tatal este „anceputul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, nu zicem ca El e inaintea Fiului in timp sau in fire, caci prin Fiul a facut veacurile. Si intru nimic altceva nu Se deosebeste decat numai in ceea ce priveste pricinuirea, adica Fiul a fost nascut din Tatal, iar nu Tatal din Fiul; si spunem ca Tatal este pricinuitorul Fiului in chip firesc, dupa cum spunem ca nu focul se trage din lumina, ci lumina din foc. Prin urmare, cand auzim ca Tatal este „temeiul Fiului” si „mai mare” decat Fiul, sa intelegem aceasta cu privire la pricinuire. Si – asa cum nu spunem ca focul are o fiinta, iar lumina alta – tot astfel nu este cu putinta sa spunem ca Tatal are o fiinta si Fiul alta, ci una si aceeasi. Si – asa cum spunem ca focul lumineaza prin lumina care iese din el, dar nu zicem ca lumina din el este un organ slujitor al focului, ci mai degraba o putere fireasca – tot astfel spunem ca toate cate le face Tatal le face prin Fiul Sau Unul-Nascut, nu ca printr-un organ slujitor, ci prin o putere fireasca si ipostatica. Si, asa cum spunem ca focul lumineaza si iarasi spunem ca lumina focului lumineaza, tot astfel „toate cate face Tatal, de asemenea face si Fiul” (Ioan 5:19). Dar lumina nu are un ipostas propriu, deosebit de ipostasul focului. Fiul insa este un ipostas desavarsit, nedespartit de ipostasul Tatalui, dupa cum am aratat mai sus.
Este cu neputinta sa se gaseasca in lume o pilda care sa infatiseze desavarsit chipul de a fi al Sfintei Treimi in Ea insasi. Caci cum este cu putinta ca ceea ce este facut, alcatuit, stricacios, schimbator, scris imprejur, care are forma si este patimitor, sa arate in chip limpede fiinta dumnezeiasca cea mai presus de fiinta si libera de toate acestea? Si este lucru aratat ca toata zidirea este sub cele mai multe dintre acestea si toata dupa firea ei este supusa stricaciunii.
De asemenea, credem si intru unul Sfantul Duh, Domnul de viata facatorul, Care purcede din Tatal si Se odihneste in Fiul, impreuna inchinat si slavit cu Tatal si cu Fiul, ca Cel ce este de-o-fiinta si impreuna vesnic. Duhul cel din Dumnezeu, Cel drept, Cel stapanitor, Cel ce este izvorul intelepciunii, si al vietii si al sfinteniei; Dumnezeu impreuna cu Tatal si cu Fiul fiind si numindu-Se, atotlucrator, atotputernic, nemarginit intru putere; Care stapaneste toata zidirea, si nu este stapanit; Care indumnezeieste, nu Se indumnezeieste; Care implineste, nu Se implineste; Care impartaseste, nu Se impartaseste; Care sfinteste, nu Se sfinteste; mangaietor, ca Cel ce primeste rugaciunile tuturor; intru toate asemenea cu Tatal si cu Fiul; Care de la Tatal Se purcede si prin Fiul Se da si Se face impartasit de toata zidirea; si singur zideste, si da fiinta tuturor, si sfinteste si tine; ipostatic, adica fiind intru al Sau deosebit ipostas, nedespartit si nedepartat de Tatal si de Fiul; si toate avand cate are Tatal si Fiul, afara de nenastere, si de nastere. Pentru ca Tatal este nepricinuit si nenascut, caci nu este din cineva (caci de la Sine are pe a fi); nici nu are ceva din cele ce are de la altul, ci El mai vartos este incepatura si pricina tuturor de a fi si de a fi precum sunt. Iar Fiul [este] din Tatal cu chip de nastere; iar Duhul Sfant [este] si El din Tatal, dar nu cu chip de nastere, ci de purcedere. Si ne-am invatat ca este deosebire a nasterii si a purcederii, dar nicicum care este chipul deosebirii. Insa impreuna intru aceeasi data este din Tatal si nasterea Fiului, si purcederea Sfantului Duh.
Deci toate cate au Fiul si Duhul de la Tatal le au, si pe insasi a fi. Si, de nu ar fi Tatal, nici Fiul nu ar fi, nici Duhul. Si, de nu ar avea Tatal ceva, nici Fiul si nici Duhul nu ar avea. Si pentru Tatal, adica pentru ca este Tatal, sunt Fiul si Duhul. Si pentru Tatal au Fiul si Duhul toate cele ce au, adica pentru ca le are Tatal pe ele, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Caci numai intru aceste insusiri ale ipostasurilor se deosebesc intre Dansele cele trei Sfinte Ipostasuri, Ele nedespartindu-Se cu fiinta, ci cu semnul cel inchipuitor al ipostasului Sau nedespartit.
Si zicem ca fiecare din Cele trei are ipostas desavarsit, ca nu din trei ipostasuri nedesavarsite sa intelegem o fire alcatuita desavarsita, ci in trei Ipostasuri desavarsite sa cunoastem o fiinta singuratica mai presus si mai-nainte de toata savarsirea. Caci lucrul ce se incheie din nedesavarsite este fara de indoiala alcatuit, iar din Ipostasuri desavarsite este cu neputinta a face alcatuire. Pentru aceea nici nu zicem ca neamul este din ipostasuri, ci in ipostasuri. Iar nedesavarsite zicem pe cele ce nu pazesc chipul lucrului celui ce se savarseste dintr-ansele. Ca piatra, si lemnul, si fierul fiecare deosebi desavarsit este dupa firea sa. Iar catre casa ce se savarseste dintr-ansele nu este desavarsit. Ca nici este deosebit fiecare dintru acestea casa. Desavarsite asadar zicem ca sunt Ipostasurile, ca sa nu socotim alcatuire la dumnezeiasca fire. Pentru ca alcatuirea este incepatura si pricina a despartirii. Si iarasi unele intru altele zicem ca sunt Cele trei Ipostasuri, ca nu multime si gloata de Dumnezei sa aducem. Si asa, prin Cele trei Ipostasuri adica intelegem cum ca nu este nici o alcatuire sau amestecare. Iar prin aceasta, ca sunt celel trei Ipostasuri de-o-fiinta, si Unele intru Altele, si au aceeasi vointa, si lucrare, si putere, si stapanire, si miscare, ca sa zic asa, cunoastem ca nu este nici o despartire, si cum ca este un Dumnezeu, ca un Dumnezeu cu adevarat este Dumnezeu, si Cuvantul, si Duhul Lui.
Si se cuvine a sti ca una este a se vedea cu lucrul, si alta a se vedea cu mintea si cu cugetul. Deci la toate zidirile despartirea ipostasurilor se vede cu lucrul. Pentru ca cu lucrul se vede despartit Petru de Pavel; iar impartasirea, si impreunarea, si unimea cu mintea se vede si cu cugetul. Pentru ca socotim cu mintea cum ca Petru si Pavel de aceeasi fire sunt, si o fire de obste au. Ca fiecare dintre dansii este jivina cuvantatoare muritoare, si fiecare este trup insufletit cu suflet cuvantator si ganditor. Deci aceasta fire de obste cu mintea este vazuta. Pentru ca nici ipostasurile nu sunt unele intru altele; ci fiecare deosebit si deoparte. Adica singur sta despartit, multe avand pe cele ce il despart pe el de celalalt; pentru ca si cu locul sunt departati, si cu vremea se deosebesc, si cu socoteala se despart, si cu puterea, si cu fata, adica cu chipul, si cu deprinderea si asezarea trupului, si cu vrednicia, si cu dregatoria, si cu toate insusirile cele inchipuitoare. Iar mai mult decat cu toate se deosebesc cu aceasta, ca nu sunt unele intru altele, ci despartite ipostasurile. Pentru aceasta se si zic „doi oameni”, si „trei”, si „multi”.
Si aceasta este cu putinta a o vedea la toate lucrurile cele zidite, iar la Sfanta si cea mai presus de fiinta, si decat toate mai inalta si necuprinsa Treime, impotriva. Ca acolo obstimea si unimea cu lucrul se vede pentru cea impreuna pururea vecuire si aceeasi fiinta si lucrare, si vointa, si unire a socotelii, si aceeasi stapanire, si putere, si bunatate, si o pornire a miscarii; nu am zis „asemanare”, ci „aceeasi”. Pentru ca o fiinta, o bunatate, o putere, o vointa, o lucrare, o stapanire, una zic este si aceeasi, nu trei asemenea una cu alta; ci una si aceeasi miscare a cate trei Ipostasurilor. Pentru ca fiecare dintr-Ansele nu mai putin are unime catre cealalta decat catre Sine; adica intru toate una sunt Tatal, si Fiul si Sfantul Duh, afara de nenastere, si de nastere si de purcedere. Iar despartirea cu cugetul se vede; pentru ca un Dumnezeu cunoastem; si numai intru insusiri, a parintimii zic, si a fiimii, si a purcederii, dupa pricina, si pricinuit si desavarsirea Ipostasului, adica dupa chipul estimii pe deosebire o intelegem. Ca nici departare a locului, precum la noi, nu putem zice la Dumnezeirea cea nescrisa imprejur. Ca Ipostasurile sunt unele intru altele nu intrucat sa se tina unul de altul, dupa cuvantul Domnului care a zis: „Eu intru Tatal, si Tatal intru Mine”. Nici deosebire a vointei, sau a socotelii, sau a lucrarii, sau a puterii, sau a altceva, care acestea nasc intru noi pe despartirea cea cu lucrul, si cu totul desavarsita. Pentru aceea nici trei dumnezei zicem pe Tatal, si pe Fiul si pe Sfantul Duh, ci mai vartos un Dumnezeu pe Sfanta Treime, ca la un Pricinuitor Se aduc Fiul si Duhul, dar nu Se alcatuiesc, nici Se amesteca dupa amestecarea lui Sabelie (ca Se unesc, precum am zis intrucat sa Se amestece, ci intrucat sa Se tina Unul de Altul. Si pe incaperea cea intru Sine, adica a Unuia in Altul o au fara de nici o amestecare sau tulburare.) Nici Unul de Altul Se departeaza sau cu fiinta Se taie dupa despartirea lui Arie. Pentru ca neampartita intru despartite, ca sa zic in scurt, este Dumnezeirea, si ca in trei sori ce se unul de altul si cu nici o departare de loc sunt despartiti, una este amestecarea si impreunarea luminii. Deci cand cautam la Dumnezeire si la Pricina cea intai, si la singura stapanirea, si la una si aceeasi a Dumnezeirii, ca sa zic asa, miscare si vointa, si la aceeasi fiinta, si putere, si lucrare, si Domnie, una este ceea ce se vede de mintea noastra. Iar cand luam aminte la acelea intru care este Dumnezeirea sau, ca sa zic mai cu de-adinsul, care este Dumnezeirea, si la cele ce din pricina cea intai fara de ani de acolo sunt, si cu aceeasi slava, si fara de departare, adica la Ipostasurile Fiului si a Duhului, trei sunt cele ce de noi sunt inchinate. Unul este tata, Tatal, si fara de inceput, adica nepricinuit (caci nu este din cineva). Unul este fiu, Fiul, si nu fara de inceput, adica nu nepricinuit (caci din Tatal este; iar de vei lua si vei socoti inceputul de la vreme, este si fara de inceput, pentru ca Facatorul vremilor nu este sub vreme); unul este duh, Duhul Sfant, Care iese din Tatal, insa nu cu chip de fiime, ci de purcedere. Nici Tatal departandu-Se de nenastere, pentru ca a nascut; nici Fiul de nastere, pentru ca S-a nascut din Cel nenascut. Caci cum poate fi aceasta? Nici Duhul sau in Tata, sau in Fiu mutandu-Se, pentru ca S-a purces si pentru ca este Dumnezeu. Ca insusirea este nemiscata. Pentru ca in alt chip cum va ramane insusire, daca va misca si se va muta in alta? Ca, de ar fi Fiu Tatal, nu ar fi Tata cu adevarat, pentru ca unul este cu adevarat
Tata. Si, de ar fi Tata Fiul, nu ar fi cu adevarat Fiu, pentru ca unul este cu adevarat Fiu. Si unul este Duhul Sfant. Ansa trebuie a sti ca pe Tatal nu-L zicem din cineva, ci il zicem pe El Tata al Fiului, iar pe Fiul nu-L zicem pricina, nici Tata, ci il zicem pe El si din Tatal, si Fiu al Tatalui. Iar pe Duhul cel Sfant il zicem si din Tatal si „Duh al Tatalui” il numim. Iar „din Fiul” nu-L zicem pe Duhul, ci „Duh al Fiului” il numim. „Caci, daca cineva Duhul lui Hristos nu are (zice dumnezeiescul apostol), acesta nu este al Lui.” Si cum ca prin Fiul S-a aratat si Se da noua marturisim. Caci zice: „A suflat si a zis ucenicilor: Luati Duh Sfant!” Precum din soare este raza si stralucirea. Pentru ca El este izvorul razei si al stralucirii, dar prin raza se da noua stralucirea, si aceasta este ceea ce ne lumineaza pe noi si se impartaseste de noi. Iar pe Fiul nici al Duhului nu-L zicem, nici iarasi „din Duhul”.

[1] Stih care trebuie neaparat talcuit, dupa cum urmeaza:
„Pavel scrie aici cinstea firii si marirea vredniciei Fiului unuia nascut. Fiul – zice – este «chipul lui Dumnezeu», adica neschimbat, fiindca nu poti afla cat de mare este Dumnezeu-Parintele ca sa afli si cat este mai jos Fiul decat Parintele. Caci, daca Fiul S-ar fi numit «al Tatalui» ca om, ai fi putut zice ca «chipul» acesta nu este intocmai cu cel dintai chip; dar, fiindca Fiul se numeste «chip al lui Dumnezeu» ca Dumnezeu si Fiu al lui Dumnezeu, atunci «chipul» este neschimbat al lui Dumnezeu si nevazut al «Celui nevazut». Caci, la icoanele cele mestesugite – de vreme ce omenescul mestesug zugraveste chipul, dar nu nimereste amaruntita asemanare a intaiului chip – icoana zugravita nu este intocmai si ne­schimbata de intaiul chip. Iar la dumnezeiasca fire nu urmeaza sminteli, si chipul acela este neschimbat fata de intaiul chip. Pentru aceasta, daca nevazutul Fiu nu ar fi chip neschimbat al nevazutului Dumnezeu-Parinte, ce i-ar fi oprit pe ingeri a fi si ei «chipuri ale lui Dumnezeu»? Pentru ca si ingerii sunt nevazuti, dar ei nu se numesc «chipuri ale lui Dumnezeu» intru nici o parte a Dumnezeiestii Scripturi. Vezi amaruntimea Dumnezeiestii Scripturi! Aceasta il numeste pe om «chip al lui Dumnezeu» si «fiu al lui Dumnezeu» (caci zice: «Fiu intai nascut al Meu este Israil», Iesirea 4:22), iar pe ingeri nu ii numeste «chip al lui Dumnezeu» in nici o parte. Pentru ca inaltimea vredniciei ingeresti in graba i-ar fi aruncat pe oameni intru paganatate, caci, auzind oamenii ca ingerul este «chip al lui Dumnezeu», ar fi socotit ca acela este de aceeasi vrednicie si fire cu Dumnezeu. Iar la noi, smerirea firii omenesti ne pazeste si nu ne lasa a crede ca omul este de aceeasi vrednicie si fire cu Dumnezeu, macar ca se numeste «chip al lui Dumnezeu». Deci, din acestea zise, incheiem ca Fiul lui Dumnezeu unul nascut, fiind amandoua acestea (si chip, si nevazut), Se osebeste de ingeri, care sunt si ei nevazuti, dar nu sunt si chipuri ale lui Dumnezeu. Iar ca nevazut, Se osebeste si de oameni, care se numesc si ei «chipuri ale lui Dumnezeu» (dupa suflet adica), dar nu sunt si nevazuti, pentru trupul cel materialnic. Deci doar Fiul cel unul nas­cut este si chip neschimbat al lui Dumnezeu. Si, chiar daca arienii se impotrivesc, zicand ca chipul nu este de o fiinta cu cel dintai chip, sa auda cum Scriptura il numeste pe Sit «chip al lui Adam», caci zice: «A vietuit Adam doua sute treizeci de ani, si a nascut fiu dupa chipul sau si a che­mat numele lui Sit» (Facerea 5:3). Deci Sit, care se numeste «chip al lui Adam», nu este si de o fiinta cu Adam? Negresit, de o fiinta! Caci icoanele cele mestesugite nu sunt de o fiinta cu intaile chipuri, caci intaile chipuri sunt oameni insufletiti, vii si cuvantatori, iar chipurile oamenilor sunt ne­ansufletite, nevii si necuvantatoare; iar chipurile cele firesti (precum sunt toti fiii oamenilor) sunt de o fiinta cu in­taile chipuri, caci orice fiu este de aceeasi fiinta cu ta­tal sau” (Sfintitul Teofilact, in talcuirea la epistolele lui Pavel). (n. ed.)
[2] „Caci numai cele care au venit de la a nu fi la a fi, adica cele care sunt ca urmare a unei schimbari, doar acelea se schimba. Iar Dumnezeu este Dumnezeu tocmai pentru ca El este insasi fiinta, nefiind o vreme cand sa nu fi fost. De aceea este si neschimbat, iar a spune ca El Si-a schimbat firea e acelasi lucru cu a zice ca El e faptura” (dupa parintele Dumitru Staniloae). (n. ed.)
[3] Ioan 1:14-18 s. c. (n. ed.)
[4]Talcuire la Pavel

Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica

sursa

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin: Viata si Canonul de rugăciune (4 decembrie)

john-damascus2064353333.jpg

Troparul Sfântului

Cuvios Ioan Damaschin (4 decembrie)

Glasul 8

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

*

Condacul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Pe scriitorul de cântări şi cin­stitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii, pe dască­lul şi luptătorul împotriva vrăj­maşilor, pe Sfântul Ioan să-l lăudăm. Că luând Crucea Domnului toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi ca un cald mijlocitor către Dumnezeu, tuturor cere iertare de greşeli.

***

john_of_damascus2436865654.jpg

Viata

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creştinilor, pe unii omorându-i, iar pe alţii vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.
Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrând întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfântului a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraţilor celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe liberându-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.
Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânţă în Israil şi ca o scânteie în cenuşă, păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dânşii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte şi după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza). Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.
Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostăşeşti, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci blândeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguinţă, să-i trimită un om înţelept şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alţii îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vândură pe el în târg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.
Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: „N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi”. Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.
Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând şi după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz şi i-a zis: „Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?” Iar monahul a răspuns: „Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, ştiind că altă viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moştenitor”. Mirându-se bărbatul acela a zis: „Tu eşti monah care te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea de fii; deci, pentru ce te mâhneşti că n-ai fiu?” Monahul a răspuns: „Nu înţelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi sunt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorică, logica şi filosofia, pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă şi cu atâta înţelepciune sunt aşezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvârşit le-am învăţat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat, pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind nici vreme şi neavând nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă şi ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng şi mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinţii cei trupeşti când vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moştenitor, la atâta bogăţie de înţelepciune”.

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea şi a zis către bătrân: „Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale”. Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor şi, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguinţă ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să şi-l mângâia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea şi odihnă; apoi a zis către dânsul: „Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi necazurilor mele”. Apoi i-a mai zis: „Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dânşii înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile cele bune şi fă-i pe dânşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dânşii prin învăţătură, creşte-i prin blinda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti”.

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăţa pe dânşii cu toată sârguinţa. Copiii aceştia erau isteţi la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; aşa ajungea el de repede adâncul înţelepciunii. Amândoi învăţând cu sârguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora şi ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învăţat-o aşa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat, precum îi arată cântările bisericeşti cele alcătuite de dânşii şi stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dânşii nici astronomia şi nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârşiţi, atât întru înţelepciunea cea duhovnicească, cât şi în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covârşea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mândrea de înţelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât îşi pleacă la pământ ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cât creşteau mai mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gândurile tinereţii şi a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: „Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învăţat bine, încât acum chiar şi pe mine mă covârşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării cei mai desăvârşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mântuind sufletul”.

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui şi, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind până la sfârşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea cea desăvârşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după câţiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit dregătoria chiar nevrând şi s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.
În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credinţă, urmând lui Ilie Tesviteanul şi celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoţând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi, pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sunt de o credinţă, spre întărirea dreptei credinţe.
Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credinţă, să caute între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui şi să o ceară de la dânşii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleşug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: „Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinţei noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti. Înştiinţare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânşii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină; deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta şi la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar şi laturile acestea sunt sub mina mea”.

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: „Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată până la sfârşit. Însă, un creştin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti”.

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind şi luând seamă scrisorii, a zis: „Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug domnului meu?” Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor a făcut una ca aceasta.
Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguinţă domnului ca să aştepte puţin şi să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârşi pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetăţii.

Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul şi a trimis către dânsul să-l roage, zicând: „Se înmulţeşte durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpânul meu, porunceşte ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va uşura durerea mea”. Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.

Ioan, luându-şi mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune şi, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii şi, plângând, zicea: „Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate câte le voieşti, ca o mamă a lui Dumnezeu”.

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi, căutând spre dânsul şi zicând: „Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă osteneşte-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă”. Apoi, deşteptându-se Ioan, dacă a pipăit şi a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare şi, ridicându-şi mâinile în sus, a adus mulţumire lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă şi zicând: „Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta va sfărâma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii Tale şi va zdrobi cu dânsa pe vrăjmaşii sfărâmători de icoane, spre înmulţirea măririi Tale”.

Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cântând cântări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegând pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce fel de doctorii a împreunat mâna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: „Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguinţă, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană şi mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o”.

Atunci domnul a strigat: „Vai mie, cu nedrept am judecat şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mânie şi fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintâi şi fii cel dintâi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârşească în stăpânirea noastră”. Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului”. Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dânşii, unul pe altul rugind şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deşi nu degrab, şi îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.
Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul şi acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere în turma să cea aleasă.
Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpânirea şi cinstea sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie şi sărăcie, încât voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrând a i-l încredinţa pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covârşea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicând că nu este vrednic de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După aceştia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă şi multe cunoştinţe şi osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.
Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa şi, începând al învăţa temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi rugăciunile cu sârguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârşesc prin osteneală trupească.
Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine şi până în sfârşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârşitul vieţii, cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului. Ci să ştie că gândurile sale sunt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile sale sunt greşite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-şi lăsa gândul să se împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea. Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei Treimi şi se va desăvârşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru a treia şi cea dintâi, adică în minte.
Nişte rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dânsul: „Nimănui să nu trimiţi vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.
Toate învăţăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânţă într-un pământ bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunându-se fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe nişte lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura Apostolului, fără mânie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlineşte porunca şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor li se pare că săvârşesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor şarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea şi smerenia lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mâinilor lor, şi a zis către Ioan: „Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coşurile cu mai mare preţ decât în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decât cel rânduit”.

Atunci a rânduit bătrânul preţ mare coşniţelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: „mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Şi îndată, zicând „Binecuvintează părinte”, a luat coşniţele în spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste şi rupte, vânzând în târg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere o coşniţă din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preţ ca acela mare, îl batjocorea şi râdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.
Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui şi luând seamă bine la faţa lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit şi oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut şi i-a dat preţul cel orânduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie şi sărăcie. Iar el, luând preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dânsul, mândria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilinţă spre mângâierea şi uşurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: „Pentru ce nu-mi miluieşti sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu puţind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puţind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu ştie, nici să audă el despre aceasta”.

Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: „Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sunt deşertăciuni!” şi celelalte care şi până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposaţi. Ducându-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând şi, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: „Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cântări?” Ioan, spunând pricina cântării sale şi, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzând cu faţa la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.
Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi pe care îi ştia că sunt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinţii aceia, a zis către bătrânul: „Dă canon celui ce a greşit şi nu-l despărţi de petrecerea împreună cu tine”. Bătrânul a răspuns: „Acest canon îi dau, dacă voieşte a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mâna sa şi toate scaunele cele necurate să le spele”.

Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea şi s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru şi neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i şi închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceştia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguinţă, să-i spună porunca părintelui său. Înştiinţându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurăţenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzând stareţul o smerenie că aceea, s-a umilit şi alergând a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul, umerii şi mâinile, zicând: „O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!” Iar Ioan se ruşina de cuvintele bătrânului, căzând cu faţa la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se şi rugându-se să-i ierte greşeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.
Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata şi binecuvântată Fecioară, zicând: „Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată. Cei însetaţi să meargă cu sârguinţă la apă şi câţi nu au argintul vieţii celei curate să-şi vândă împătimirile lor şi mergând să-şi cumpere de la Ioan curăţire mai luminată atât în dogme, cât şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea proorocească – Psaltirea lui David – şi va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârşi cântările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în faţa lui cântările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească şi cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe nişte fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvânt bun şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului”.

Dimineaţa, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: „O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică ţie”.

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti şi a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi până astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicând astfel: „Dreapta ta cea purtătoare de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit”. Şi aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: „De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura” şi celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare de suflet, cu care şi până acum se hrănesc credincioşii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească şi ca un râu ce curge lin.
Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul şi împreună învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor cărţi şi spre alcătuirea cântărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemând şi pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat de mireni, s-a întors în locaşul Sfântului Sava şi se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor cărţi, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărţile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui şi Bisericii lui Hristos, cât şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.

Apoi, ajungând întru desăvârştă cuvioşie şi sfinţenie şi bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.

st-john-of-damascus-211x300-882289459.jpg

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (4 decembrie)

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmos: Întru adânc a aşternut…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Laude voind a-ţi aduce, aş avea nevoie de glasul tău cel dulce ca mierea, cuvioase, prin care ai luminat cu cântări, Părinte Ioan, Biserica Orto­doxă, care prăznuieşte pomenirea ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un judecător înţelept şi iscusit, cugetând preabine la firea celor ce sunt, ai ales cele veşnice, în locul celor trecă­toare şi ai schimbat cele vre­melnice cu cele mai bune, Sfinte Părinte Ioan. Pentru aceasta şi Hristos acum te-a preamărit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Şarpele cel viclean, insuflându-mi pofta de a fi ase­menea cu Ziditorul, ca pe un rob m-a răpit. Iar prin tine, Preacurată, am fost chemat ia­răşi la cele dintâi, îndumnezeit fiind cu adevărat. Că tu, Maica lui Dumnezeu, ai născut pe Cel Ce m-a îndumnezeit.

Catavasie:
Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Înflorit-a pustiul…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Risipitu-ţi-ai averea, dând cu împrumut lui Dumnezeu; pentru aceasta ţi s-a gătit Împărăţia Cerurilor, şi ai luat răsplătire cu mult mai mare, Sfinte Părinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Talantul înţelepciunii primind şi cu faptele împodobindu-te, ai luminat, Sfinte Ioan, Biserica lui Hristos; pe care îl înmulţeşti şi după ce ai ieşit din viaţă.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Cetele îngereşti s-au minunat, Preacurată şi inimile omeneşti s-au înfricoşat de naşterea ta. Pentru aceasta cu credinţă te cinstim pe tine, de Dumnezeu Născătoare.

Catavasie:

Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne!

Cântarea a 4-a.

Irmos: Venit-ai din Fecioară…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Supunându-te Poruncilor lui Hristos ai lăsat frumuseţea lumii, bogăţia, desfătarea şi strălucirea şi ai urmat lui Hristos, luându-ţi crucea ta, Sfinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Împreună sărăcind cu Hristos, Cel Ce a sărăcit pentru mântuirea oamenilor, împreună cu El te-ai preamărit, precum Însuşi a făgăduit şi împreună împără­teşti cu Cel Ce Împărăteşte pururea, Sfinte Ioan.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine toţi credincioşii te ştim Liman de mântuire şi Zid Neclintit, Născătoare de Dum­nezeu, Stăpână; că tu, cu rugăciunile tale, izbăveşti sufletele noastre din nevoi.

Catavasie:
Toiag din rădăcina lui Iesei şi Floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel Lăudat, din Muntele cel cu umbră deasă. Venit-ai, Întrupându-Te din Cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!

Cântarea a 5-a.

Irmos: Mijlocitor lui Dumnezeu…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Începând a te deprinde, părinte, cu frica lui Hristos, pentru viaţa cea Dumnezeiască ai supus toată gândirea cea tru­pească duhului, curăţindu-ţi simţirile, Sfinte Ioan.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Curăţindu-ţi trupul şi sufle­tul ca Sfânta Varvara Muceniţa, cu grijă ai primit, Sfinte Ioan, de Dumnezeu înţelepţite, Strălucirea Cea de trei ori mai Luminoasă decât soarele, care te-a îmbogăţit cu daruri luminoase.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Roagă, Fecioară Preacurată, pe Fiul tău şi Domnul să dăruiască celor robiţi, care se încred în tine, izbăvire paşnică din îm­prejurarea cea potrivnică.

Catavasie:
Dumnezeu fiind al păcii, Tată al îndurărilor, ai trimis nouă pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace; deci povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Întru adâncul greşelilor…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Luminat fiind de harul Duhului şi îmbogăţit cu adevărat cu ştiinţa lucrurilor Dumnezeieşti şi omeneşti, le-ai împărţit pe acestea din belşug, Sfinte Ioan, celor ce aveau nevoie de ele.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Luându-te la întrecere cu Cetele cereşti, înţelepte, ai pus rânduială în cetele cântăreţilor bisericilor, pentru a aduce Preasfintei Treimi cântare de Dumnezeu grăitoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Fără ispită bărbătească ai născut, Fecioară şi Fecioară în veci ai rămas, arătând semnele Adevăratei Dumnezeiri a Fiului şi Dumnezeului tău.

Catavasie:
Din pântece pe Iona, ca pe un prunc, l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit. Iar Cuvântul în Fecioară Sălăşluindu-Se şi Trup luând, a ieşit lăsând-o Nestricată; că Cel Ce n-a pătimit stricăciune, pe Ceea ce L-a născut a păzit-o Nevătămată.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat…

Pe scriitorul de cântări şi cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învăţătorul Bisericii, pe dască­lul şi luptătorul împotriva vrăjmaşilor, pe Sfântul Ioan să-l lăudăm. Că luând Crucea Domnului toată înşelăciunea eresurilor a alungat-o şi ca un cald mijlocitor către Dumnezeu, tuturor cere iertare de greşeli.

Cântarea a 7-a.

Irmos: Porunca cea potrivnică…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De râvnă fiind aprins, toată vrăjmăşia eresurilor celor potrivnice Dumnezeirii ai surpat-o, prin scrieri osârduitoare lămurind tuturor în chip limpede cele scrise de demult pe alocuri, cu agerime, de cei înţelepţi, Sfinte Părinte Ioan!

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin cuvintele şi dogmele cele drepte, pe care le-ai alcătuit, Sfinte Ioan, ai defăimat cu căldură nelegiuita hulă a ucenicilor lui Manant, celor cu nume rău, care se ispiteau să strice Biserica lui Hristos.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Sfântă a Sfinţilor te cunoaş­tem pe tine, ca pe Ceea ce Singură ai născut pe Dumnezeu Cel Neschimbat, Fecioară Neîntinată, Maică Nenuntită. Că prin naşterea ta cea Dumnezeiască ai izvorât tuturor credincioşi­lor Nestricăciunea.

Catavasie:
Tinerii în dreapta credinţă fiind crescuţi, păgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat; ci în mijlocul văpăii stând, au cântat: Dumnezeul părinţilor, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: Cuptorul cel cu foc…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Vădit-ai limpede în scris, Sfinte Ioan, erezia lui Nestorie, care despărţea cele două firi în Hristos, şi erezia lui Sever care le amesteca, ca şi nebunia monotelită şi credinţa cea într-o singură lucrare; şi ai făcut să strălucească tuturor marginilor lumina Ortodoxiei.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Semănat-a vrăjmaşul, după obicei, neghina ereticilor în Biserica lui Hristos, pentru a nimici închinarea Lui la cinstitele icoane; ci, te-a aflat neador­mit pe tine, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioan, smulgând toată sămânţa cea înşelătoare.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Cel Nedespărţit de Tatăl, Care ca Dumnezeu şi Om a petrecut în pântecele tău, fără sămânţă L-ai zămislit şi L-ai născut în chip de negrăit, Născătoare de Dumnezeu Preacurată. Pentru aceasta pe tine te ştim Izbăvirea noastră a tuturor.

Catavasie:
Cuptorul cel răcorit a închipuit Chipul Minunii celei mai presus de fire; că nu a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii pântecele Fecioarei, în care a intrat. Pentru aceasta, cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Fiul Părintelui…

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Învăţat-ai pe toţi fiii Bise­ricii să cânte cu dreaptă credinţă Cinstita Unime Cea în Treime şi să teologhisească Dumnezeiasca Întrupare a Cuvântului, Sfinte Ioan, lămurind în sfintele tale scrieri, cele cu anevoie de înţeles de cei mulţi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cetele Sfinţilor cu cântări lăudându-le, cuvioase, pe Curata Născătoare de Dumnezeu, pe Mergătorul înainte al lui Hristos şi pe Apostoli, pe proo­roci împreună cu sihaştrii, pe înţelepţii învăţători, pe drepţi şi pe mucenici, în locaşurile lor acum sălăşluieşti.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca o Lână primind în pântece Ploaia Cea Cerească, Ceea ce eşti cu totul fără prihană, ai născut nouă pe Cel Ce dă dulceaţă celor ce-L laudă cu dreaptă credinţă şi te vestesc pe tine Născătoare de Dumnezeu, Ceea ce eşti cu totul Lăudată.

Catavasie:
Taină Minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, Scaun de Heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L Îl slăvim.

SEDELNA, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Lăudăm cinstitele şi sfintele lupte pe care le-ai purtat cu adevărat pentru Biserică, cinstim cu cântări sfintele viersuiri, pe care ni le-ai lăsat spre lauda Domnului şi spre veselia credincioşilor, Sfinte Părinte Ioan Preaminunate, vrednicule de laudă.

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Minunea cea Uimitoare a zămislirii şi chipul cel negrăit al naşterii, întru tine, s-au făcut cunoscute, Curată, pururea Fecioară. Mintea mi se înfricoşează şi cugetul mi se înspăi­mântă de mărirea ta, ce se în­tinde asupra tuturor, spre mân­tuirea sufletelor noastre.

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul 1. Podobie: Mormântul Tău, Mântuitorule…

Lângă Crucea Domnului stând şi plângând, ca o Maică Bună, Curata striga: vai mie, Fiul meu! Vai mie, Lumina ochi­lor mei! Cum ai fost întins pe cruce, Tu, Care Dumnezeieşte ai întins cerul ca un cort şi scoţi din mare izvoare de ape, cu Porunca Ta?

Rugăciunea Sfântului Ioan Damaschinul

Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, cela ce singur ai putere de a ierta oamenilor păcatele, ca un bun şi iubitor de oameni, iartă mie toate greşelile făcute cu ştiinţa şi cu neştiinţa, şi mă învredniceşte, fără de osândă să mă împărtăşesc cu dumnezeieştile, preamăritele, preacuratele, şi de viaţă făcătoarele Tale Taine, nu spre pedeapsă, nici spre adăugarea păcatelor, ci spre curăţire şi sfinţire, şi spre agonisirea vieţii şi împărăţiei ce va să vie, spre zid de ajutor, şi spre fugărirea celor potrivnici, spre stârpirea greşelilor mele celor multe. Că Tu eşti Dumnezeul milei, şi al îndurărilor, şi al iubirii de oameni, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Tatălui, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

SFANTUL IOAN DAMASCHIN. Din viata si invataturile sale duhovnicesti. DREAPTA SOCOTEALA, SMERENIE, ASCULTARE: “Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si PARE ca e bine, ci la scopul pentru care se face”

Pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Ioan Damaschinul, monahul, si preotul (+749)



Acesta a trait pe vremea Imparatiei lui Leon Isaurul si a lui Constantin Copronim, fiul sau (717-775). Era de loc din cetatea Damascului, de neam luminat si stralucit in dreapta credinta, avand si tata iubitor de fapte bune, care l-a dat la invatatura de a dobandit tot mestesugul cartii elinesti si a iscodit bine si adancul Scripturii celei de Dumnezeu insuflate impreuna cu Preafericitul Cosma,

St.-John-of-Damascus-and-St.-Kosmas-Bishop-of-Maiouma-300x199 cu care crescuse impreuna si care, mai pe urma, a fost sfintit episcop la Maiuma. Amandoi au fost dati cu invatatura la acelasi dascal, tot Cozma cu numele, care si Asincrit se numea, cumparat fiind, impreuna cu alti robi, de tatal dumnezeiescului Ioan.
Deci, fiindca s-a intamplat a castiga un dascal intelept ca acesta, amandoi au ajuns la varful intelepciunii. Dupa aceea, s-au facut amandoi monahi, straduindu-se sa traiasca indeletnicindu-se cu cele ale lui Dumnezeu. Ca Ioan s-a dat de catre proistosul manastirii Sfantului Sava, la un batran, mare si inlelept in cele dumnezeiesti, si a invatat de la el fericita ascultare. Pentru ca i s-a poruncit de catre el ca sa nu cante niciodata, oricat de putina cantare, dupa mestesugul muzicii, pe care il stia. Si Ioan a pazit neschimbata porunca batranului, vreme de multi ani.
Se zice, insa, ca, aratandu-se in vis batranului, Preasfanta de Dumnezeu Nascatoare i-a zis sa porunceasca ucenicului sau Ioan sa alcatuiasca laude spre slava lui Hristos, Celui ce S-a nascut dintr-insa fara de samanta, si spre lauda si veselia crestinilor, celor ce sunt datori sa o laude din inima; lucru care a si facut, punand temeiul acesta la cuvintele scrierilor sale.
Deci, petrecand amandoi sihastreste, fericitul Cozma, lasand multe scrieri Bisericii, a raposat cu pace, iar fericitul Ioan, facand si el asemenea si intarind dreapta credinta si rusinand paganul eres al iconomahilor, cu puterea cuvintelor sale si cu intelepte dovediri ale Scripturilor, si lasand multe scrieri de lauda Bisericii lui Dumnezeu, prin mijlocirea carora se afla aievea cunostinta fiecarui lucru ce se va cerca, si-a savarsit viata intru adanci batraneti, traind ani o suta patru.

sfântul ioan damaschin cu mâna tăiată2064353333..jpeg
Intru aceasta zi, povestire din minunile Maicii Domnului, despre Sfantul Damaschin si vindecarea mainii lui celei taiate, de catre Cea Nevinovata



Se vede in viata Sfantului Ioan Damaschin, pe care a scris-o preainteleptul Ioan, patriarhul Antiohiei, cum ca, in vremea lui Leon Isaurul, era mare gonire si lupta impotriva icoanelor, in Constantinopol, si pe multi dreptcredinciosi i-a osandit imparatul cel urator de Hristos la felurite munci. Deci, instiintandu-se de aceasta, Ioan de la Damasc, care era intaiul sfetnic al stapanitorului saracinilor, scria in fiecare zi epistole si le trimitea la Constantinopol, ortodocsilor, intru care arata, cu marturii vrednice de crezare, ca cei care nu se inchina sfintitelor icoane sunt eretici si fara de Dumnezeu si straini de Imparatia lui Hristos.

john-damascus2064353333.jpg

Iar auzind imparatul de aceasta, a cerut sa-i dea una din scrisorile lui Ioan, pe care a aratat-o scriitorilor sai intrebandu-i pe dansii daca cineva dintre dansii poate alcatui intocmai chipul scrisorii. Deci s-a aflat unul preaiscusit la frumoasa scriere, care a fagaduit imparatului ca va scrie alta asemanatoare, incat, nici insusi Ioan sa nu cunoasca scrisul, ca este strain. Deci, acestuia i-a poruncit imparatul cel viclean de a scris catre dansul o epistola, ca din partea lui Ioan. Intru care acesta zicea:
Imparate, intru multi ani sa traiesti, inchinaciunea cea cuviincioasa imparatiei tale aduc eu, robul tau, Ioan din Damasc. Si iti arat ca sa stii ca cetatea noastra este in vremea aceasta slabanogita, pentru ca lipsesc cei mai multi ostasi ai agarenilor, fiind plecati la razboi. Si daca vei trimite putina oaste, cu lesnire o iei si iti voi ajuta si eu la o lucrare ca aceasta, pe cat pot, ca in mainile mele este toata cetatea”.
Aceasta si altele mai mult scriind, vicleanul imparat a facut si alta scrisoare cu mana sa catre stapanitorul agarenilor, zicand acestea:

“Prea bun neam si preaiubite dregatorule al cetatii Damascului, sa te bucuri! Stii ca nu este nici un lucru mai fericit si mai laudat, si lui Dumnezeu placut, decat dragostea, ca sa pazeasca cineva tocmelile cele de pace. Pentru aceasta nu voi sa stric prietenia, pe care o am cu bunul tau neam, cu toate ca si un prieten al tau adevarat, ma indeamna si ma cheama pe mine la aceasta si imi trimite scrisori de multe ori, ca sa vin sa ma razboiesc cu tine. Iar, pentru incredintarea ta, iti trimit una din scrisori, ca sa cunosti adevarata prietenie pe care o am catre tine si viclesugul si raul narav al aceluia care a scris”.

Aceste doua scrisori le-a trimis printr-un rob al sau, imparatul cu numele de leu si cu socoteala de sarpe, la cel viclean si barbar. Acesta, vazandu-le, s-a maniat si, chemand pe Ioan, i le-a aratat. Iar acesta, intelegand viclenia imparatului, marturisea adevarul, spunand, nu numai ca nu a scris el, ci nici macar in mintea lui nu a avut niciodata asa ceva. Dar barbarul, biruit fiind de manie, n-a crezut, nici soroc nu i-a dat ca sa arate adevarul, ci a poruncit sa-i taie mana lui.

ag-ioannis-dam-peristeri-2010436865654.jpg

Deci, s-a taiat dreapta aceea, care mustra pe cei ce urasc pe Domnul, si in loc de cerneala, cu care se vopsea mai inainte, s-a vopsit cu al sau sange. Si mana au spanzurat-o in targ, ca sa o vada toti. Deci, dupa ce a trecut ziua, a trimis Ioan mijlocitori, rugandu-se tiranului sa-i dea mana sa o ingroape, ca sa-i usureze durerea lui. Iar acela a primit si i-a dat-o. Deci, Ioan, luand-o si intrand in casa lui, a cazut la pamant cu fata in jos, inaintea sfintei icoane a Maicii lui Dumnezeu, zicand, cu lacrimi si cu credinta:

“Stapana, preacurata, Maica ceea ce ai nascut pe Dumnezeul meu, pentru dumnezeiestile icoane dreapta mea s-a taiat. Cunosti pricina bine, pentru care s-a inrait Leon. Grabeste-Te, dar si-mi vindeca mana mea. Dreapta Celui Prea-Inalt, Care S-a Intrupat din Tine, multe puteri face prin mijlocirea Ta. Asa si acum, dreapta mea aceasta sa o vindece, pentru rugaciunile Tale, ca sa poata scrie, cu dulci si intocmite cantari, laudele care se cade a se da Tie, Nascatoare de Dumnezeu si Celui ce S-a nascut din Tine si impreuna-ajutatoare sa se faca dreptei credinte”.

Acestea zicandu-le, cu lacrimi, Ioan, a adormit si a vazut icoana Pururea Fecioarei, care ii zicea lui cu linistita privire:
“Vezi ca sanatoasa s-a facut mana ta, de acum nu te mai supara pentru aceasta, ci fa-o pe ea trestie a scriitorului ce scrie degraba, dupa cum m-ai fagaduit mie”.
Deci, desteptandu-se si vazand vindecata si lipita mana lui, o, prea mare puterea ta, Preacurata, s-a bucurat cu duhul, pentru Dumnezeu si pentru Maica Lui, ca a facut cu dansul marire Cel Puternic. Deci, toata noaptea veselindu-se, a cantat cantari de multumire lui Dumnezeu, zicand:

Mana Ta cea dreapta, Doamne, s-a proslavit intru tarie. Dreapta Ta a vindecat dreapta mea cea taiata. Si cu aceasta va sfarama pe vrajmasii care nu cinstesc prea cinstita icoana Ta si a Celeia ce Te-a nascut pe Tine. Si prin mana mea va zdrobi pe stricatorii de icoane cei potrivnici slavei Tale”.
Deci, a trecut toata noaptea, veselindu-se si cantand laude Pururea Fecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu.
Iar cand s-a facut ziua si au vazut vecinii lucrul cel minunat, s-a facut cunoscut la toata cetatea. Insa niste uratori de Hristos au uneltit si, ducandu-se, au spus stapanitorului cum ca n-a taiat mana lui Ioan, ci altuia, unui oarecare rob al lui, care, ca sa-i faca daruri domnului sau, a primit sa i se taie mana lui, pentru care fapta i-a dat arginti nenumarati. Iar stapanitorul a poruncit ca sa vina Ioan, sa vada mainile lui. Si, venind i-a aratat mana cea taiata, care avea un semn rosu imprejur, pe care l-a lasat inadins Preasfanta, ca nemincinoasa marturie a taierii. Deci, ii zicea barbarul: “Care doctor te-a vindecat si ce fel de doctorie a pus?” Iar Ioan, cu stralucit si mare glas, s-a facut propovaduitor minunii, raspunzand: “Domnul meu, doctorul ce Atotputernic, Care are deopotriva atata putere cata voire are“. Iar stapanitorul a zis: “Iarta-ma omule, ca, dupa cum se vede, nevinovat esti, si nu ai gresit in pricina aceasta si cu nedreptate te-am osandit. Ai, dara, cinstea cea dintai, ca sa fii intaiul sfetnic al meu si ma fagaduiesc tie, ca sa nu fac candva nimic fara sfatul si voirea ta“. Iar Ioan a cazut la picioarele lui, rugandu-se ca sa-l ierte, ca doreste sa se duca sa slujeasca Facatoarei de bine, dupa cum i-a fagaduit. Deci, dupa ce s-a impotrivit multa vreme, s-a invoit stapanitorul si i-a dat voie sa se duca unde voieste. Iar Ioan, multumind, s-a dus. Si, impartind saracilor averea sa si slobozind pe robii sai s-a dus la manastirea Sfantului Sava. Si, facandu-se monah, s-a suspus la ascultare la un batran.


Din viata Sfantului Ioan Damaschinul, ca monah

Si luand batranul pe Ioan la chilia sa si temelia vietii celei cu fapte bune incepand a pune intru dansul, mai intai acest fel de randuiala i-a dat lui: nimic sa nu faca dupa voia sa, ostenelile sale si rugaciunile cele cu sarguinta, ca pe oarecare jertfa sa le aduca lui Dumnezeu; sa verse lacrimi din ochii sai, daca voieste a-i curati pacatele vietii celei trecute, pentru ca acelea se socotesc inaintea lui Dumnezeu, ca jertfa mai scumpa decat toata tamaia. Si aceste randuieli erau incepatura a faptelor acelora care se savarsesc prin osteneala trupeasca. Iar cele ce se cuvin sufletului, le-a legiuit staretul pe acestea: Sa nu scrie in mintea sa vreo nalucire lumeasca, nici sa-si inchipuiasca in minte fete necuvioase, ci sa-si pazeasca mintea sa intreaga si curata de toata impatimirea cea desarta si de toata ingamfarea; sa nu se laude cu multimea intelepciunii sale, si in cele ce a invatat sa nu i se para ca a ajuns in toate la capatul desavarsirii, sa nu pofteasca oarecare descoperiri, si instiintare de taine ascunse; sa nu-si puna nadejdea in intelegerea sa, cum ca este neclatita si nu poate cadea si a se rataci din calea adevarului, pana la sfarsitul vietii sale. Ci sa stie ca gandurile sale sunt neputincioase si sa stie ca intelegerile sale pot fi gresite. Si pentru aceea sa se sarguiasca a nu-si lasa gandul sau a se imprastia pretutindenea, ci sa se ingrijeasca a-l aduna pe el, pentru ca asa mintea lui sa se lumineze de Dumnezeu si sufletul sau sa i se sfinteasca si trupul sa i se curateasca de toata spurcaciunea. Si amandoua acestea, trupul si sufletul, sa se impreuneze cu mintea si asa se va face in chipul Sfintei Treimi si se va savarsi pe sine om nu trupesc, nici sufletesc, ci cu totul duhovnicesc, schimbandu-se prin voirea a celor doua omenesti parti, ale trupului si ale sufletului intru cea a treia si mai inalta, in minte.
Niste randuieli ca acestea scriind tatal fiului si dascalul ucenicului, a adaugat si aceste cuvinte catre dansul:
“Nimanui sa nu trimiti vreo scrisoare, nici sa graiesti catre cineva ceva din invataturile cele din afara. Tacerea sa ai cu intelegere, pentru ca stii ca nu numai iubitorii de intelepciune ai nostri invata tacerea, ci si Pitagora porunceste ucenicilor sai, de multa vreme, sa pazeasca tacerea. Si sa nu ti se para cum ca chiar si cele bune este bine a le grai oricand, asculta pe David care zice: “Amutit-am si m-am smerit si nici de bine n-am grait. (Ps. 38,3). Apoi ce folos i-a venit lui dintru acestea, asculta: “Infierbantatu-s-a inima mea inlauntrul meu” (Ps. 38, 4), adica, negrait e focul dragostei de Dumnezeu, care s-a aprins intru dansul din cugetarea la Dumnezeu”.
Deci, toate invataturile acestea ale batranului au cazut in inima lui Ioan ca o samanta intr-un pamant bun si, odraslind, s-au inradacinat. Pentru ca, destula vreme vietuind langa acel batran de Dumnezeu insuflat, Ioan pazea cu dinadinsul toate cuvintele lui si asculta poruncile lui, supunandu-se lui fara de fatarie, fara de graire impotriva si fara de orice cartire. Pentru ca, ce folos este ascultatorului celui ce are in maini fapte si in gura cartirea, cand implineste porunca, iar cu limba sau cu mintea cele impotriva graieste? Si cand se va indrepta unul ca acesta? Niciodata. Si unii ca acestia in desert de ostenesc si li se pare cum ca savarsesc o fapta buna, care impreuna cu ascultarea poarta in sanurile sale pe sarpele cartirii. Insa fericitul Ioan, ca un adevarat ascultator, se afla fara de cartire intru toate slujbele cele ce i se porunceau lui.
Iar odinioara, batranul, vrand sa ispiteasca ascultarea si smerenia lui Ioan, a adunat multime de cosnite, ca acelea erau lucrul mainilor lui, si a zis catre Ioan: “Am auzit, fiule, cum ca, in Damasc, cosnitele cu mai mult pret  se vand, decat in Palestina si noua multa ne este neindestularea la cele de trebuinta ale chiliei, precum singur vezi; deci, ia cosnitele acestea si te du degraba la Damasc si le vinde pe ele acolo. Si cauta sa nu le vinzi pe ele mai cu putin pret decat cel randuit”. Si a randuit batranul pret mare cosnitelor, indoit mai mult decat se cuvenea. Iar ascultatorul cel adevarat nu s-a impotrivit nici cu cuvantul, nici cu mintea, nici n-a zis ca aceste cosnite nu sunt vrednice de un asa pret si nici ca Damascul este departe, nici n-a grait in cugetul sau: “Ma rusinez a ma duce in cetatea aceia, intru care odinioara am fost cunoscut tuturor si dregator slavit”. Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, urmator fiind stapanului Hristos, Celul ce S-a facut ascultator pana la moarte. Ci, indata zicand: “Blagosloveste, parinte”, a luat cosnitele in spate si s-a dus degraba la Damasc. Si umbla prin cetate in haine proaste si rupte, vanzand in targ cosnitele sale. Si, de voia vreun om sa cumpere vreo cosnita, intreba pretul, cum se vand. Si, auzind un pret ca acela, asa de mare, il batjocorea si radea de el, iar altii si cu mustrari il certau si-l ocarau. Pentru ca nu era cunoscut fericitul Ioan de toti locuitorii cetatii, de vreme ce era acoperit de straie saracacioase, de care, odinioara, purta haine tesute cu aur, si fata ii era schimbata de post, obrazul uscat si frumusetea vestejita.
Iar un oarecare cetatean, care odinioara ii fusese lui sluga, pe vremea dregatoriei sale, stand acolo in dreptul lui si luand seama cu multa staruinta la fata lui, l-a cunoscut cine este si s-a mirat de chipul lui cel saracacios si s-a umilit si, oftand din inima, s-a apropiat de dansul ca de un necunoscut si i-a dat lui pretul cel oranduit de staretul sau pe toate cosnitele. Nu ca-i trebuiau lui cosnitele, ci milostivindu-se spre un om ca acela, care dintru atata slava si bogatie a venit, pentru Dumnezeu, intru atata smerenie si saracie. Iar el, luand pretul pe cosnite, s-a intors catre cel ce l-a trimis pe el, ca un biruitor de la razboi, surpand la pamant pe potrivnicul diavol si impreuna cu el si mandria cu marirea desarta, prin ascultare si prin smerenie.
Iar, intr-una din zile, un frate al manastirii a rugat pe Ioan ca sa-i alcatuiasca un tropar de mangaiere, ca adormise fratele lui cel dupa trup. Deci, Ioan se temea sa nu supere pe batranul staret. Insa s-a biruit de multa rugaciune a fratelui si, scriind niste tropare preafrumoase si jalnice, adica acestea: “Care este desfatarea cea lumeasca? Oamenilor, pentru ce in desert ne tulburam, ca toate sunt desertaciune cele omenesti”.

289-249-273x300753802951.jpg

Si venind batranul de afara si auzind glasul acela de cantare preaumilitoare, s-a suparat si a gonit pe Sfantul, ca pe un neascultator. Iar el, cazand la picioarele batranului staret, cerea iertaciune; dar acela nici intr-un chip nu s-a plecat. Insa, pentru multa staruinta a batranilor manastirii, s-a invoit totusi sa-l reprimeasca, numai daca se invoieste Ioan sa curete iesitorile, odihnind pe alti monahi. Iar el a primit, cunoscand folosul ascultarii. Insa batranul, vazandu-l ca asculta, l-a primit iarasi, poruncindu-i sa pazeasca tacerea ca si mai inainte.
Deci, dupa putine zile, se arata Preasfanta batranului in somn, zicandu-i:

“Pentru ce ai astupat un minunat izvor ca acesta, ce varsa afara atata paraie de apa a odihnei sufletelor? Lasa izvorul sa adape toata lumea si sa acopere marile eresurilor si sa le mute spre dulceata minunata. Acesta are sa covarseasca alauta cea prooroceasca a lui David si Psaltirea, cantand cantari noi Domnului, cantari pline de minunata dulceata, mai presus decat Cantarea lui Moise si decat dantuirea Mariamnei. Fata de alauta lui cea dulce cantatoare si minunata, cantarile cele fara de folos ale lui Orfeu vor fi socotite ca un blestem netrebnic. Acesta va canta cantarea cea duhovniceasca si cereasca. Acesta va urma cantarilor heruvimilor. Acesta va canta, drept, dogmele credintei si va da pe fata razvratirea si strambatatea a tot eresul”.

Deci, cand s-a desteptat batranul, care a vazut vedenia aceasta si i s-au descoperit cele negraite, a zis catre Ioan:
“O, fiule al ascultarii lui Hristos, deschide gura ta, nu in pilde, ci intru adevar, nu intru ghicituri, ci in dogme. Graieste cuvintele pe care le-a scris Duhul in inima ta. Suie-te in muntele Sinaiului, cel al vedenilor si al descoperirilor lui Dumnezeu; fiindca te-ai smerit pe tine pana in sfarsit, acum dar suie-te in muntele Bisericii si propovaduieste, binevestind Ierusalimului. Inalta glasul tau intru tarie, ca bucurii prea slavite mi s-au grait mie, pentru tine, de la Maica lui Dumnezeu. Si ma iarta pe mine de cate tie ti-am gresit, ca din necunostinta mea te-am impiedicat pe tine.“

Atunci, dar, inceput facand Ioan cantarilor celor dulci ca mierea, lumina Bisericile, incat, oricine auzea cuvintele si facerile lui, putea sa inteleaga. Deci, intru acest chip petrecand Sfantul, intru o ascultare imbunatatita si preaminunata ca aceasta, si multe scrieri lasand asupra luptatorilor impotriva icoanelor si alcatuind canoane preafrumoase si stihiri preapotrivite si dulci la cantare si alte cuvinte de Praznic, spre lauda si marirea lui Hristos si a Preacuratei, s-a odihnit intru Domnul. Caruia se cuvine slava si stapanirea in veci! Amin.
(sursa: Proloagele pe decembrie)

                          ***
Invataturi duhovnicesti despre intrebuintarile celor 3 parti ale sufletului, despre patimile sufletesti, despre dreapta socoteala (discernamant) si despre faptuirea binelui:


BINELE CARE NU SE FACE BINE NU E BINE

“Sufletul având deci trei parti, precum s-a aratat mai înainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca în iutime este dragoste si iubire de oameni si în pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca în iutime este ura de oameni si în pofta desfrânare, ratiunea este întunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, când are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e înaltata catre fericita si Sfânta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, când iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. În sfârsit pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare si neavere, adica a omorât placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a întors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei îsi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre câstigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obârsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, îsi întuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar“.
“De fapt fiecare se îndeletniceste cu vreuna din aceste virtuti în parte. De pilda unul savârseste milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales când nu savârseste bine si în chip placut de Dumnezeu ceea ce savârseste. Caci nici binele nu e bine, când nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat când nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci când mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se întâmpla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra într-o casa de desfrâu, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a facut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decât toate virtutile este dreapta socoteala, care e împarateasa si virtutea virtutilor.
Precum, iarasi, în cazul celor dimpotriva nu numim desfrânat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data în vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramâne neîndreptat. Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales aceasta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce râvnesc sa dobândeasca virtutea si se sârguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cât e sufletul neasemanat mai bun decât trupul, si mai distins si mai cinstit în lume si foarte însemnate privinte, cu atât sunt si virtutile sufletesti mai bune decât cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti.
Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti în ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru îl uita multi, fara sa stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce staruiesc în ele fara sa se îndrepte, în comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osânda vesnica rânduita acelora pe cei stapâniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de învârtosare si deiubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea“.
(sursa online: Filocalia.ro

Cuvant al Sfantului Ioan Damaschin, despre impartasirea cu Trupul lui Hristos

Pe multi ii vedem primind Trupul lui Hristos fara pregatire, din obicei, iar nu asa precum se cade, dupa lege, a-L primi, in Sfantul post si in ziua de Pasti, cu gandul si cu mintea curata. Ca se cade sa pazim sfantul post intru nevinovatie si sa ne curatim cugetul, si asa, sa ne impartasim. Pentru ca cel necurat nu este vrednic sa primeasca, de pe Sfanta Masa, Trupul lui Hristos. Sa intelegi, dar, ca, cei de demult, care se impartaseau Jertfelor, de multa frica aveau trebuinta si se curateau mai intai. Iar tu primesti, cu spurcate maini si buze, fara de nici o frica, Trupul si Singele lui Hristos, pe Cel de Care ingerii se cutremura. Vremea o astepti, dar osteneala o treci cu vederea. Pe imparatul cel pamantesc nu indraznesti sa-l saruti cu buze necurate, pentru ca de ocara ii este lui acest lucru. Apoi, lenesule, oare, cum poti sa saruti, asa, pe Imparatul Ceresc? Au nu auzi, pe propovaduitorul Ceresc, zicand: “Cei chemati, iesiti si cei care sunt intru nepocainta, sa nu indrazneasca!”
Drept aceea, multi primesc aceasta dumnezeiasca Jertfa, o data pe an, iar unii de doua ori, iar altii, de multe ori. Dar cuvantul nostru nu este numai catre acestia din urma, ci si catre cei ce stau in pustie, fiindca acestia o data pe an se impartasesc, iar, de multe ori, si dupa doi ani. Atunci, dar, in care chip sa se primeasca sfanta Jertfa? Oare, ca cei care, o data pe an sau mai rar, se impartasesc, sau ca acei ce de multe ori primesc Trupul si Sangele lui Hristos? Ci, asa sa stiti, ca aceia ce au cugetul curat si dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea sa se apropie. Iar, de nu sunt asa, atunci, niciodata sa nu se impartaseasca. Dar, oare, pentru ce? Pentru ca spre Judecata lor, o primesc si spre osanda si spre pedeapsa si chin. Caci cela ce va manca Painea aceasta si va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul si de Sangele Domnului. Pentru aceea, si preotul, mai inainte rosteste: “Sfintele sfintilor, de este, adica cineva dezlegat de pacate, sa se apropie, cu frica de Dumnezeu, cu credinta, cu nadejde si cu dragoste”. Dumnezeului nostru slava, acum si pururea si in vecilor! Amin.

(Sursa: Proloagele pe martie)

Sursa

Sfântul Ioan Damaschin – Cuvinte de folos


ˇ Trebuie sa se stie ca omul fiind îndoit, adica constând din suflet si din trup, îndoite are si simturile si virtutile acestora. Si cinci sunt ale sufletului si cinci ale trupului. Simturile sufletesti, pe care înteleptii le numesc si puteri, sunt acestea: mintea, cugetarea, parerea, închipuirea si simtirea; iar cele trupesti: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul. Din aceasta pricina îndoite sunt si virtutile lor; îndoite si pacatele. Încât e cu trebuinta ca tot omul sa stie limpede câte sunt virtutile sufletesti si câte cele trupesti; si care sunt, iarasi, patimile sufletesti si care cele trupesti. Virtuti sufletesti zicem ca sunt mai întâi aceste patru cele mai generale, care sunt: barbatia, prudenta, cumpatarea si dreptatea. Din acestea se nasc virtutile sufletesti: credinta, nadejdea, dragostea, rugaciunea, smerenia, blândetea, îndelunga rabdare, suferirea raului, bunatatea, nemânierea, cunostinta dumnezeiasca, neiutimea, simplitatea, netulburarea, neînfumurarea, nemândria, nepizmuirea, neviclenia, neiubirea de argint, compatimirea, milostenia, generozitatea, neîntristarea, strapungerea inimii, sfiala, evlavia, dorinta bunurilor viitoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu, poftirea înfierii.

Iar virtuti trupesti, mai bine zis unelte ale virtutilor, care se nasc întru cunostinta si dupa Dumnezeu si duc pe om afara de orice fatarie si dorinta de a placea oamenilor, la înaintarea în smerenie si nepatimire, sunt acestea: înfrânarea, postea, postul, foametea, setea, privegherea, starea de toata noaptea, plecarea deasa a genunchilor, neîmbierea, multumirea cu o singura haina, mâncarea uscata, mâncarea târzie, mâncarea putina, bautura de apa, culcarea pe pamânt, saracia, neaverea, austeritatea, neîmpodobirea, neiubirea de sine, singuratatea, linistea, neisirea din casa, lipsa, multumirea cu ce ai, tacerea, procurarea celor de trebuinta prin lucrul mâinilor, toata reaua patimire si nevointa trupeasca si alte asemenea. Toate acestea sunt cât se poate de necesare si de folositoare când trupul e sanatos si tulburat de patimi trupesti. Iar daca e neputincios si cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit acestea, nu sunt asa de necesare, întrucât sfânta smerenie si rugaciune întregesc toate. Dar acum trebuie sa vorbim si despre pacatele sufletesti si trupesti, adica despre patimi. Patimi sufletesti sunt acestea: uitarea, nepasarea si nestiinta. Când ochiul sufletului, sau mintea, e întunecat de acestea trei, e luat apoi în stapânire de toate patimile care sunt acestea: neevlavia, credinta strâmba sau toata erezia, blasfemia, iutimea, mânia, amaraciunea, înfurierea napraznica, ura de oameni, pomenirea raului, vorbirea de rau, osândirea, întristarea fara temei, frica, lasitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava desarta, mândria, fatarnicia, minciuna, necredinta, zgârcenia, iubirea de materie, împatimirea, afectiunea pentru cele pamântesti, trândavia, micimea, de suflet, nemultumirea, cârtirea, înfumurarea, parerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stapânire, dorinta de a placea oamenilor, viclenia, nerusinarea, nesimtirea, lingusirea, înselaciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu pacatele partii patimase si gândirea deasa la ele, ratacirea gândurilor, iubirea de sine, care e maica si radacina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua naravire si rautatea. Iar patimi trupesti sunt: lacomia pântecelui, nesaturarea, desfatarea, betia, mâncarea pe ascuns, iubirea de placeri felurite, curvia, preacurvia, desfrâul, necuratia, amestecarea sângelui (incestul), stricarea pruncilor, împreunarea cu dobitoacele, poftele rele si toate patimile urâte si potrivnice firii, furtul, jefuirea celor sfinte (sacrilegiul), hotia, uciderea, orice molesie trupeasca si bucurie de voile trupului mai ales când trupul e sanatos, ghicirile, descântecele, farmecele, prezicerile, iubirea de podoabe, usuratatea, moliciunile, înfrumusetarile, vopsirea fetei, pierderea vremii, umblarea fara rost, jocurile de noroc, reaua si patimasa întrebuintare a lucrurilor dulci ale lumii, viata iubitoare de trup, care, îngrosând mintea, o face pamânteasca si dobitoceasca si nu o lasa niciodata sa tinda spre Dumnezeu si spre lucrarea virtutilor. Iar radacinile tuturor patimilor acestora si, cum ar zice cineva, cele dintâi pricini ale lor sunt: iubirea de placere, iubirea de slava si iubirea de argint, din care se naste tot raul. Dar nu savârseste omul nici un pacat, daca nu-l biruie si nu-l iau în stapânire mai întâi acesti uriasi puternici, cum zice preaînteleptul între asceti Marcu, adica uitarea, nepasarea si nestiinta. Iar pe acestea le naste placerea, odihna, iubirea slavei de la oameni si împrastierea. Dar pricina cea dintâi a tuturor acestora si asa zicând maica cea mai rea a lor este, cum am zis, iubirea de sine, sau iubirea nerationala de trup si alipirea patimasa de el. iar împrastierea si molesirea mintii, împreuna cu alunecarea la glume si la vorbe de rusine, pricinuiesc multe rele si caderi, ca si îndrazneala si râsul. Dar înainte de toate acestea, trebuie sa stim ca iubirea patimasa de multe de multe feluri si de multe forme, si multe sunt placerile care amagesc sufletul, când nu se întareste prin trezvie întru frica de Dumnezeu si în dragoste de Hristos, îngrijindu-se de lucrarea virtutilor. Caci se ivesc nenumarate placeri care atrag la ele ochii sufletului: cele ale trupurilor, cele ale avutiei, ale dezmierdarii, ale slavei, ale nepasarii, ale mâniei, ale stapânirii, ale iubirii de argint, ale zgârceniei. Toate se înfatiseaza amagitor cu aratari stralucite si placute, în stare sa atraga pe cei vrajiti de ele, care nu iubesc cu putere virtutea si nu rabda asprimea ei. Caci aproape toata afectiunea pamânteasca si împatimirea de ceva din cele materiale naste placere si desfatare în cel împatimit si înnebuneste si vatama în chip patimas partea poftitoare a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, a sufletului, întrucât supune pe cel biruit iutimii, mâniei, întristarii si tinerii minte a raului, când e lipsit de ceea ce doreste. Iar daca împreuna cu împatimirea mai stapâneste pe om si o mica obisnuinta, îl face pe cel stapânit de ea sa fie dus, pe nesimtite, pâna la capatul acestei împatimiri nerationale, pentru placerea ascunsa în ea. Caci placerea poftei e de multe feluri, cum s-a mai spus mai înainte, si nu se ‚satisface numai prin curvie si prin alta desfatare trupeasca, ci si prin celelalte patimi, odata ce si neprihanirea sta nu numai în oprirea de la curvie si de la celelalte placeri de sub pântece, ci si în înstrainarea de celelalte placeri. De aceea desfrânat este si iubitorul de avutii, iubitorul de argint si zgârcitul. Caci precum acela iubeste trupurile, asa si acesta avutiile; ba este cu atât mai desfrânat acesta, cu cât nu are o asa de mare sila de la fire, care sa-l împinga. De fapt vizitiu nedestoinic ar fi socotit cu adevarat nu acela care nu poate stapâni un cal naravas si anevoie de strunit, ci acela care nu-si poate supune pe unul blând si mai supus. Dar e vadit în tot felul ca pofta de avutii e de prisos si nu dupa fire, neavându-si puterea într-o sila a firii, ci în voia libera cea rea. De aceea nu are scuza cel ce pacatuieste lasându-se biruit de aceasta cu voia. Astfel trebuie sa cunoastem limpede ca iubirea de placere nu se margineste numai la desfatare si la bucuria de trupuri, ci se arata în tot chipul si prin tot lucrul iubit de voia libera a sufletului si prin toata împatimirea. Dar ca sa fie cunoscute si mai limpede patimile dupa cele trei parti ale sufletului, am socotit sa adaugam pe scurt si acestea: sufletul se împarte în trei: în ratiune, iutime si pofta. Pacatele din ratiune sunt acestea: necredinta, erezia, nebunia, hula (blasfemia), nemultumirea, încuviintarile pacatelor care se ivesc din partea patimitoare. Iar tamaduirea si leacul acestor rele este credinta neîndoioasa în Dumnezeu si în dogmele adevarate, neînselatoare si ortodoxe, cugetarea neîncetata la cuvintele Duhului, rugaciunea curata si neîncetata si multumirea catre Dumnezeu. Pacatele iutimii sunt acestea: cruzimea, ura, necompatimirea, pomenirea raului, pizma, uciderea si cugetarea necontenita la unele ca acestea. Iar tamaduirea si leacul lor: iubirea de oameni, dragostea, blândetea, iubirea de oameni, compatimirea, suferirea raului si singuratatea. Pacatele partii poftitoare sunt acestea: lacomia pântecelui, nesaturarea, betia, curvia, preacurvia, necuratia, desfrânarea, iubirea de avutii, pofta de slava desarta, de bani, de bogatie si de placerile trupesti. Iar tamaduirea si leacul lor: postul, înfrânarea, reaua patimire, neaverea, împartirea averilor la saraci, dorinta bunurilor viitoare nemuritoare, dorul dupa Împaratia lui Dumnezeu si poftirea înfierii. Dar trebuie sa punem si diagnoza gândurilor patimase, prin care se savârseste tot pacatul. Gândurile în care se cuprind toate pacatele sunt opt: al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei. Ca aceste opt gânduri sa ne tulbure sau ca sa nu staruiasca, sau ca sa stârneasca patimile, sau ca sa nu le stârneasca, atârna de noi. Altceva este adica momeala (atacul), altceva însotirea, altceva lupta, altceva patima, altceva învoirea (consimtirea), care e aproape de fapta si se aseamana ei, altceva lucrarea si altceva robirea. Momeala este gândul adus simplu în minte de vrajmasul, ca de pilda: fa aceasta sau aceea, cum i-a zis Domnului si Dumnezeului nostru: „Zi ca sa se faca pietrele acestea pâini”. Aceasta, cum s-a spus, nu atârna de la noi. Însotirea este primirea gândului strecurat de vrajmas, preocuparea cu el si convorbirea placuta a voi noastre cu el. patima este deprinderea cu gândul strecurat de vrajmas, care se naste din însotire, si învârtirea necontenita a cugetarii si a închipuirii în jurul lui. Lupta este împotrivirea cugetarii fie la stingerea patimii din gând sau a gândului patimas, fie prin învoire, cum zice Apostolul: „Caci trupul pofteste împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; si acestia se împotrivesc unul altuia”. Luarea în robie este ducerea silnica si fara voie a inimii, stapânit de prejudecata si de o îndelungata obisnuinta. Învoirea este consimtirea cu patima din gând. Iar lucrarea însasi împlinirea cu fapta a gândului patimas încuviintat. Deci cel ce cugeta nepatimas de la început, sau respinge prin împotrivire si certare momeala, a taiat dintr-o data toate cele ce urmeaza. Lacomia pântecelui e stinsa prin înfrânare; curvia prin dorul dumnezeiesc si prin dorinta bunurilor viitoare; iubirea de argint prin compatimirea celor saraci; mânia prin dragostea fata de toti si prin bunatate; întristarea lumeasca prin bucuria duhovniceasca; trândavia prin rabdare, staruinta si multumire catre Dumnezeu; salva desarta prin lucrarea ascunsa a poruncilor si prin rugaciunea necontenita întru zdrobirea inimii; mândria prin aceea ca nu judecam si nu dispretuim pe nimeni, cum a facut fariseul, ci ne socotim pe noi ca pe cei mai de pe urma dintre toti.

ˇ Sufletul având deci trei parti, precum s-a aratat mai înainte (caci trei sunt partile lui: ratiunea, iutimea si pofta, daca în iutime este dragoste si iubire de oameni si în pofta, curatie si neprihanire, ratiunea este luminata; iar daca în iutime este ura de oameni si în pofta desfrânare, ratiunea este întunecata). Deci ratiunea atunci este sanatoasa si cumpatata si luminata, când are afectele supuse si contempla ratiunile fapturilor lui Dumnezeu duhovniceste (curat) si e înaltata catre fericita si Sfânta Treime. Iar iutimea atunci se misca dupa fire, când iubeste pe toti oamenii si nu are fata de nici unul dintre ei suparare sau pomenire de rau. În sfârsit pofta, când a omorât patimile prin smerita cugetare, înfrânare si neavere, adica a omorât placerea trupului, dorinta dupa avutie si dupa slava trecatoare, si s-a întors spre dragostea dumnezeiasca si nemuritoare. Caci pofta spre acestea trei îsi are miscarea: sau spre placerea trupului, sau spre slava desarta, sau spre câstigarea de avutie. Iar prin dorinta aceasta nesocotita dispretuieste pe Dumnezeu si poruncile lui dumnezeiesti, uita de nobila sa obârsie dumnezeiasca, se salbaticeste fata de aproapele, îsi întuneca ratiunea si n-o mai lasa sa priveasca spre adevar.

ˇ De fapt fiecare se îndeletniceste cu vreuna din aceste virtuti în parte. De pilda unul savârseste milostenie o vreme oarecare. Dar îndeletnicindu-se numai putintel cu acestea, nu putem zice de el ca este milostiv propriu zis, mai ales când nu savârseste bine si în chip placut de Dumnezeu ceea ce savârseste. Caci nici binele nu e bine, când nu se lucreaza bine, ci e bine cu adevarat când nu-si asteapta ca plata pentru aceasta sau aceea placerea de la oameni, de pilda bunul nume, sau slava de la ei, nici nu se face din lacomie sau nedreptate. Fiindca Dumnezeu nu cauta la binele ce se face si pare ca e bine, ci la scopul pentru care se face. Caci spun si de Dumnezeu purtatorii Parinti, ca atunci când mintea uita scopul evlaviei, fapta vazuta a virtutii fara rost. Caci cele ce se fac fara dreapta socoteala si fara scop, nu numai ca nu folosesc la nimic, chiar daca sunt bune, ci si vatama; precum se întâmpla deopotriva cu cele ce par ca sunt rele, dar se fac în scopul cinstirii de Dumnezeu, cum e de pilda fapta celui ce intra într-o casa de desfrâu, ca sa scape de la pieire o femeie pierduta. De aici e vadit ca nu e milostiv cel ce s-a îndeletnicit cu milostenia, nici înfrânat cel care a facut la fel cu înfrânarea, ci cel ce s-a îndeletnicit cât mai mult si toata viata lui, deplin, cu aceasta virtute, folosindu-se de dreapta socoteala, fara greseala. Caci mai mare decât toate virtutile este dreapta socoteala, care e împarateasa si virtutea virtutilor. Precum iarasi în cazul celor dimpotriva nu numim desfrânat, sau betiv, sau mincinos pe cel ce a alunecat o data în vreuna din acestea, ci pe cel ce a cazut de foarte multe ori si ramâne neîndreptat. Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa se stie mai ales acesta, care e de mare trebuinta tuturor celor ce râvnesc sa dobândeasca virtutea si se sârguiesc sa ocoleasca pacatul: cu cât e sufletul neasemanat mai bun decât trupul, si mai distins si mai cinstit în lume si foarte însemnate privinte, cu atât sunt si virtutile sufletesti mai bune decât cele trupesti, mai ales cele care imita pe Dumnezeu si poarta haine dumnezeiesti. Cu totul dimpotriva trebuie sa socotim despre pacatele sufletesti ca se deosebesc de patimile trupesti în ce priveste efectele lor si pedeapsa lor, macar ca acest lucru îl uita multi, fara sa stiu cum. Betia, curvia, preacurvia, furtul si cele apropiate acestora, oricât sunt de urâte la aratare celor evlaviosi si celor de fug de ele, sau le pedepsesc, nu pricinuiesc atâta durere celor ce staruiesc în ele fara sa se îndrepte, în comparatie cu patimile sufletesti, care sunt cu mult mai rele si mai grele ca acelea si care duc la starea dracilor si la osânda vesnica rânduita acelora pe cei stapâniti de ele. E vorba de pizma, de pomenirea raului, de rautate, de învârtosare si de iubirea de argint, care-i radacina tuturor relelor, dupa Apostol, si de cele asemenea.

ˇ Numai omul, aceasta vietuitoare mintala si rationala, este dintre toate „dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea mintii si a sufletului, adica pentru necuprinsul, nevazutul, nemurirea si libertatea voii, ca si pentru însusirea de stapânitor, nascator de prunci si ziditor. Iar „dupa asemanare” este pentru ratiunea virtutii si a faptelor noastre care imita pentru Dumnezeu si poarta nume duhovnicesc, adica pentru dispozitia filantropica fata de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila si dragostea aproapelui si pentru compatimirea aratata altora. „Fiti milostivi, zice Hristos Dumnezeu, precum si Tatal vostru cel ceresc milostiv este”. „Dupa chipul” îl are orice om, caci Dumnezeu nu se caieste de darurile sale. Dar „dupa asemanarea” o au foarte putini si numai cei virtuosi, sfintii si cei ce imita pe Dumnezeu în bunatate, pe cât e cu putinta oamenilor.