Medicii nu găsesc leac pentru dracul cel de miază-zi, boala din prezent a omenirii…


Depresia, dragii mei, este un duh. De aceea medicii nu-i gasesc leac si oricâte dovezi i-ai aduce, nu se lasa convins. Despre acest duh scrie si prorocul David in psalmul 90: este „dracul cel de miaza-zi”. Redactorii moderni, atinsi probabil de acelasi duh, au diortosit in „molima ce bintuie intru amiaza”.
„Duhul amiezii”, aceasta fiara pierzatoare, este dulceaga si linge pe cei lenesi, pina ii inghite cu totul, daca nu ne intoarcem sub acoperamintul Celui Preainalt.

PSALMUL 90
1. Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.

2. Va zice Domnului: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul”.

3. Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător.

4. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui.

5. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua,

6. De lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază.

7. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.

8. Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea.

9. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie.

10. Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău.

11. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale.

12. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău.

13. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur.

14. „Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu.

15. Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi.

16. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea”.
***
Rugaciune catre Sfantul Efrem cel Nou a celui care se intristeaza ori se infricoseaza adeseori
Bunul Parinte Efrem, foarte adesea mintea mea este cuprinsa de intristare si mi se pare ca inima imi e ca o frunza batuta de vant, ce este cu totul nestatornica. Putina liniste pe care o am mi se spulbera la cea mai mica frica pe care o intampin si, putin cate putin, aceasta simtire se preschimba in spaima si panica. Aceasta cuprinzandu-ma, ma paralizeaza cu totul, iar sufletul meu se simte pierdut si al nimanui. Doar cuvintele de rugaciune mai domolesc intrucatva aceasta stare si imi ingaduie sa rasuflu in intunericul si spaima ce ma cuprind. Ajuta-mi si mie cu grabire, Sfinte Parinte Efrem, caci nu stiu ce sa mai fac si la cine sa mai merg. Tu intelegi mai bine ca oricine starea in care ma aflu, pentru ca tie ti-a fost inmiit mai greu atunci cand te batjocoreau, te schingiuau si te ucideau acei oameni cu inimi pagane. Pune si in inima mea o picaturi din rabdarea si taria ta muceniceasca si astfel, tamaduieste-ma si intremeaza sufletul meu cel zdrobit de patimirea fricii si a mahnirii. Deschide-mi si mie cale senina, spre a implini in viata mea invatatura Evangheliei, si ma izbaveste de toata slabiciunea si nestatornicia mintii si a inimii. Ajuta-ma sa inteleg din viata si patimirile tale care este puterea poruncilor Domnului Hristos, ca si eu, implinindu-le dupa putere, sa dobandesc macar si putin dintru dragostea si intelepciunea ta nepieratoare. Pentru marea si nespusa ta bunatate, fii si mie prieten, dumnezeiescule Efrem, impreuna-calatorind cu mine in rastimpul vietuirii pamantesti, ca, povatuindu-ma si luminandu-ma in chip tainic, sa pot ajunge in Imparatia cea Vesnica, unde straluceste de-a pururi cu razele dragostei Preasfanta si de viata facatoarea Treime, Tatal, Fiul si Duhul Sfant.
Ieromonah Savatie Baştovoi

Sursa: altarulcredintei.md.

Când se apropie deznădejdea, fugiţi cu gândul la iubirea fără margini a lui Dumnezeu

Vrăjmaşul vă dă anume aceste gânduri, vrând să vă împingă în păcatul disperării şi al deznădejdii. Şi iarăşi vine căderea. Să nu se întâmple asta! Când vrăjmaşul se apropie cu deznădejdea de dumneavoastră, fugiţi cu gândul la iubirea fără margini a lui Dumnezeu şi la milosârdia Lui. Iar când se va ridica mândria, amintiţi-vă de adâncimea căderii dumneavoastră. Pace va fi, cu milostivirea lui Dumnezeu, numai după moarte. Pe pământ nu-i Rai şi nici noi nu suntem îngeri.

Îmi închipui nevoinţa vieţii dumneavoastră. Dar nu vă grăbiţi, draga mea, spre mângâieri, odată ce v-au căzut sorţii să lucraţi duhovniceşte, ci mai degrabă deprindeţi-vă să vă încredinţaţi voii lui Dumnezeu; numai atunci răbdarea voastră capătă un conţinut nou şi va deveni o nevoinţă mântuitoare a lucrării pentru Dumnezeu.
Acum cel rău se năpusteşte iarăşi asupra dumneavoastră, însă de data aceasta din altă direcţie. Dumnezeu v-a dat să vedeţi starea duhovnicească mizerabilă în care vă aflaţi, ceea ce reprezintă darul lui Dumnezeu şi minunea redobândirii vederii duhovniceşti.

Trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să trăim cu nădejdea că, dacă Domnul a intrat deja în viaţa dumneavoastră atunci când eraţi întunecată şi întru întuneric, cu atât mai mult acum, când vă străduiţi să-I ieşiţi întru întâmpinare, chiar așa cu stângăcie şi lipsită de putere, credeţi că vă va lăsa? Vrăjmaşul vă dă anume aceste gânduri, vrând să vă împingă în păcatul disperării şi al deznădejdii. Şi iarăşi vine căderea. Să nu se întâmple asta! Când vrăjmaşul se apropie cu deznădejdea de dumneavoastră, fugiţi cu gândul la iubirea fără margini a lui Dumnezeu şi la milosârdia Lui. Iar când se va ridica mândria, amintiţi-vă de adâncimea căderii dumneavoastră.
Aşa să vă petreceţi toată viaţa, în lupta cu sine şi cu vrăjmaşul. Pace va fi, cu milostivirea lui Dumnezeu, numai după moarte. Pe pământ nu-i Rai şi nici noi nu suntem îngeri.
(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povăţuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, Bucureşti, 2013, pp. 50-51)
Sursa: http://www.doxologia.ro/arhimandritul-ioan-krestiankin

13 Februarie: Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) şi omul aflat în deznădejde

Bătrânul Codrat de la Caracalu (1859-1940) şi omul aflat în deznădejde
Pe când încă trăia Gheronda Codrat de la Mănăstirea Caracalu, un mirean a venit în Muntele Athos ca să-și spovedească păcate mari. S-a dus acela la Karyés, la părintele Averchie, care avea rucodelie împletirea de metaniere și i-a cerut cu stăruință un duhovnic.
Page_33 copy

Bătrânul Codrat de la Caracalu

Părintele Averchie a socotit de cuviință să-l trimită la Mănăstirea Cutlumuș, care se află în apropiere de Karyés. Era acolo un duhovnic bun, dar aspru în ce privește canoanele, pe care le aplica fără nici o ezitare.
Omul s-a dus la Cutlumuș și s-a spovedit. S-a întors însă de acolo “ca o trestie bătută de vânt”, fără nici un fel de chef, plin de tristețe și mâhnire.
– Ce-ai făcut? Te-ai spovedit? l-a întrebat părintele Averchie.
– Da, părinte, dar…
Părintele Averchie l-a privit. Pelerinul era trist, foarte palid, stăpânit de o tristețe care nu era de la Dumnezeu, ci o aduce diavolul, spre a atrage într-o cursă ucigătoare sufletele oamenilor.
– Ce ai? Spune-mi! Ce-i cu tine?
– Părinte, nu mai există pentru mine viață. Nu trebuie să mai trăiesc. Ar trebui să mă înec, a spus pelerinul cu o durere otrăvită.

– Dar de ce? Nu te-ai spovedit?
– M-am spovedit, dar duhovnicul mi-a spus că păcatele mele sunt foarte grele. Nu știu… Cum să vă spun? Asta m-a adus la deznădejde.
Când Părintele Averchie a auzit acestea și a văzut duhul de mâhnire și deznăjduire care își așternea vălul asupra sufletului obosit al acelui om, s-a apucat să scrie o scrisoare Înaltpreasfințitului Melípolei, Ierothei, care se nevoia atunci în Milopótamo. Acest părinte ar putea să-l ajute, se gândea el, să găsească scăpare pentru acel suflet.
A dat scrisoarea pelerinului și i-a spus două cuvinte frățești, încurajatoare, apoi i-a arătat cărarea care urma să îl ducă la chilia din pustie a Înaltpreasfințitului.
Episcopul era în curte când a ajuns pelerinul. Purta un fes simplu și sculpta.
– Ce dorești, frate? se adresă el omului care venise cu scrisoarea în mână.
– Vreau sa mă spovedesc, Înaltpreasfințite.
– Ascultă, fiule! Eu nu spovedesc. Totuși, o să te trimit la un duhovnic deosebit din mănăstirea Caracalu. Îl cheamă Părintele Codrat.
A urcat pelerinul pe o cărăruie abruptă ce ducea spre mănăstire și în scurt timp a ajuns. Părinții l-au găzduit, aşa după cum fac cu fiecare vizitator, cu multă dragoste și bucurie. Apoi l-au anunțat pe Gheronda.
– Să vină la stăreție, a poruncit acela.
Acolo l-a primit pe pelerin ca și cum l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cu dragoste. Ca un tată. Și omul se grăbea să își depene greutățile ce-l apăsau zdrobitor, cu o frică ne mai întâlnită, provocată probabil de dramatica spovedanie anterioară. Se asemăna cu o pasăre vânată ce avea răni mari, dar mai mare decât rănile îi era spaima. Demonul îl legase, dar nu se bucura de el. Sufletul lui de acum se găsea în mâinile lui Hristos, anume în mâinile Starețului Codrat, înzestrat cu lucrarea cea bună și cu puterea de a rupe legăturile păcatului și ale deznădejdii. Se afla în mâinile doctorului care urma să-i facă operația și să-l vindece cu harului și luminarea Duhului Sfânt.
Pelerinul vedea în chipul duhovnicului pe omul lui Dumnezeu și sălta de bucurie.
“Este ceva firesc, scrie Sfântul Ioan Scărarul, ca bolnavul să-l vadă pe doctor și să simtă bucurie. Chiar dacă nu primește vreo binefacere de la el. Dobândește așadar și tu, o, minunatule – zise către Păstor – plasturi, picături, băuturi, bureți, anestezice, medicamente pentru vene, cauterizatori, unguente, somnifere, cuțite, bandaje. Dacă nu le avem pe acestea, cum va apărea altora știința noastră?” (Cuvânt către păstorii duhovnicești)
Gheronda Codrat era întrarmat cu toate aceste instrumente duhovnicești care alcătuiesc adevărata știință a păstorului duhovnicesc.
Pelerinul bolnav dorea să aibă loc cât mai curând “intervenția”, însă Gheronda Codrat nu se grăbea. Stătea alături de el, încerca să creeze o atmosferă familiară, de prietenie și încredere în relația cu cel ce se spovedea, cu toate că pelerinul se grăbea să i se recomande:
– Părinte, sunt un păcătos.
– Bine, dar eu te văd ca un înger al lui Dumnezeu. Spune-mi, ai copii? Când ai venit în Sfântul Munte? Ce lucrezi?
Au discutat îndelung, până când a avut loc pregătirea dorită. Apoi a spus “binecuvântarea”.
– Haide, copilul meu, i-a spus. Vezi icoana lui Hristos? Nu ascunde nimic. Pe toate le știe Domnul. Pe toate le vede. Pe toate le aude. Și eu sunt un om care pătimește ca și tine. Așadar, curaj!
Fără grabă și cu naturalețe omul a golit și și-a vărsat toată otrava și durerea din inimă. Cu multă zdrobire de inimă. Fără îndoială cu gândul la mila lui Dumnezeu care Îl vedea plin de viață în chipul și în epitrahilul părintelui duhovnic. S-a spovedit curat. S-a pocăit sincer. A plâns. Sufletul lui, cuvântul, atitudinea, toate vorbeau ca în psalmul lui David, psalmul pocăinței : ”Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea”.
Ce altceva cere Iubitorul de oameni Dumnezeu de la om? Pocăință. Întoarcere. Acestea sunt singurele căi spre Rai. Drumul pe care au umblat vameșul, curva, tâlharul. Acest drum l-a deschis Domnul și sufletului rănit al pelerinului prin ajutorul responsabil, părintesc, al înțeleptului Său iconom în Sfânta Taină a iertării păcatelor.
Era Săptămâna Mare. Gheronda Codrat, după ce l-a ascultat pe pelerin, după ce a plâns împreună cu el – cum făcea de obicei cu cei ce se spovedeau la el – și după ce l-a sfătuit, aplecându-se peste rănile lui cu milă, i-a spus:
– Copilul meu, Dumnezeu a văzut pocăința și lacrimile tale. Ascultă, așadar. Astăzi este Joia Mare. Toți părinții postesc ca să se împărtășească. Stai și tu aici în aceste zile. În ambianța curată și sfântă a mănăstirii o să te vezi mai bine pe tine însuți. O să te rogi împreună cu noi, o să postești. Și o să te împărtășești. Eu voi sluji și te voi împărtăși. “Iertate îți sunt păcatele, de acum să nu mai păcătuiești.”
Bucuria omului după spovedanie a fost de nedescris. Toate în jur străluceau de lumina păcii, a iertării și a milei lui Dumnezeu. Fusese salvat. Iar bucuria lui Gheronda Codrat, care încă odată se făcuse salvatorul unui naufragiat al vieții, era asemenea bucuriei pe care o are Hristos atunci când întâlnește o “oaie pierdută” și asemenea bucuriei prăznuirii care se face în ceruri la “întoarcerea unui păcătos”.
http://www.pemptousia.ro/

Sursa