Nu înseamnă evitarea problemelor fireşti, ci înseamnă răbdarea acestor probleme, sfinţenia

Privitor la calea de mijloc: este foarte greu să mergem pe această cale, dar este singura cale mântuitoare. Între tradiţionalismul lipsit de dragoste (care ne face asemănători fariseilor din legea cea veche) şi modernismul a cărui dragoste ecumenistă este o pervertire a iubirii evanghelice, linia împărătească este greu de deosebit. Moderniştii neagă linia pe care merg tradiţionaliştii (Părintele Filothei Zervakos scria: „Nu voi lăsa neobservat, nemustrat şi necriticat nici zelul unor clerici păstrători ai vechiului calendar care se comportă cu fanatism, exagerează, se îndepărtează şi cad în rătăcire. Lipsiţi de lumina înţelegerii şi deosebirii, aceştia au aşezat vechiul calendar în rândul dogmelor, crezând că Tainele celor ce merg după noul calendar nu sunt valabile, propovăduind şi învăţând pe creştini să-şi boteze din nou fiii care au fost botezaţi de preoţii noului calendar sau mai bine să-i lase nebotezaţi. Un ieromonah din Ierusalim, foarte fanatic, a îndrăznit să le scrie rudelor sale din Atena că dacă nu au acolo preot păstrător al vechiului calendar care să le boteze copiii, să-i scrie lui, iar acesta va săvârşi Sfânta Taină a Botezului în Ierusalim, unde Biserica merge după vechiul calendar şi harul Sfântului Duh se va coborî peste copiii din Atena, în chip nevăzut, atunci când el va săvârşi Botezul la Ierusalim (…). Alţii i-au convins pe mulţi creştini să nu intre în sfintele biserici, să nu se închine la sfintele icoane deoarece, o dată cu schimbarea calendarului, s-au murdărit şi arhiereii şi preoţii şi bisericile şi icoanele şi Tainele. Alţii i-au învăţat pe creştini ca atunci când trec pe lângă biserici să nu-şi facă nici măcar semnul Sfintei Cruci şi multe altele pe care nu le mai spun, ca să nu-i întristez pe nevoitorii cu pricepere şi putere de deosebire. Am socotit însă că e necesar să scriu acestea spre învăţătura şi povăţuirea nevoitorilor pentru credinţă, ca să vadă cu toţii că prin fanatism, prin râvnă necugetată, prin mânie, invidie, mândrie, prin lipsa dragostei creştine, lupta noastră se va dovedi zadarnică, nefolositoare şi vătămătoare şi pentru noi şi pentru aceia pe care-i învăţăm”), iar tradiţionaliştii neagă linia pe care merg moderniştii. Diferenţa mare este că tradiţionaliştii sunt în Biserică, excesele unora dintre ei nefiind reprezentative pentru linia pe care merg marea majoritate. Iar moderniştii, prin deformarea dogmelor Sfintei Biserici, prin încălcarea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, se plasează de bună-voie în afara Bisericii din care au făcut şi fac parte Sfinţii Părinţi. Cu toate acestea, poate fi mult mai greu pentru un tradiţionalist extremist să ajungă la calea împărătească; în timp ce, prin citirea scrierilor patristice, moderniştii îşi pot da seama că se află în înşelare, prin citirea aceloraşi scrieri extremiştii care se consideră tradiţionalişti ajung la concluzia că se află pe drumul cel bun. Totuşi, calea împărătească e singura cale binecuvântată de Dumnezeu. Iar celelalte sunt căi pe care, deşi înţelepciunea omenească încearcă să îşi găsească puncte de sprijin în învăţătura Bisericii, se ajunge la rătăcire.
Există unii creştini care se plâng de faptul că greutăţile vieţii îi împiedică să ducă o viaţă curată, că nu au toate condiţiile materiale pentru a putea duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Ei aşteaptă să ajungă la un anumit standard material pentru a avea timp să se ocupe de cele duhovniceşti. Lipsurile prezente îi apasă… Dar am văzut că nici părintele Serafim nu ducea o viaţă confortabilă: uneori avea şi el greutăţi financiare, avea şi el probleme ba cu maşina, ba cu una, ba cu alta. Dar în toate aştepta ajutorul lui Dumnezeu. Scrisorile din această carte ne ajută să înţelegem că oamenii cu viaţă sfântă nu trăiesc într-un iglu, nu trăiesc separaţi de frământările şi problemele obişnuite. Sfinţenia nu înseamnă evitarea problemelor fireşti, ci înseamnă răbdarea acestor probleme. Aşa cum sfinţii nu au cerut de la Dumnezeu să fie tămăduiţi de boli, ci au cerut puterea de a răbda boala.

Ne vorbește părintele Serafim Rose – Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 317-319

NOI, CREȘTINII ORTODOCȘI, ASTĂZI PIERIM! AVEM NEVOIE DE NOII MARTIRI CARE SĂ NE CHEME LA O VIAȚĂ DUHOVNICEASCĂ AUTENTICĂ

Plânsul noilor Martiri ai Bisericii lui Hristos de părintele Serafim Rose

Viața pe pământ îi este dată omului pentru a agonisi Duhul Sfânt. Pentru a face aceasta omul trebuie să învețe, de asemenea, să distingă cinstirea adevăratului Duh al lui Dumnezeu de duhul contrafăcut, al acestei lumi, al cărei stăpânitor este satana, dușmanul lui Dumnezeu. Toată fericirea pe pământ a omului constă în creșterea conștientă în cunoaștere și practica legii vieții duhovnicești creștine care, potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, este un tărâm în care împărăția lumii acesteia nu pătrunde. Viața creștină trebuie să fie deplin dăruită „umblării în Duhul Sfânt” (Galateni 5, 16). Pentru unii, aceasta poate însemna un proces lung și stăruitor până la vârsta bătrâneții și o moarte pașnică, creștinească, dar martirii au dobândit cununile lor într-un moment scurt, în care moartea i-a găsit cu o inimă trează, deplin îndreptată către Dumnezeu, mărturisind pe Hristos chiar și în tortură și în moarte. Pentru că Hristos a zis: „Căci ce-i folosește omului dacă va câștiga lumea întreagă și își va pierde sufletul?” (Marcu 8, 36) Primii martiri pentru Hristos au fost cei 14.000 de prunci, copiii născuți în perioada Nașterii lui Hristos, a căror moarte a fost rezultatul imediat al urii prințului lumii acesteia față de Pruncul Dumnezeiesc. Chiar fără să știe, acești copii au fost martorii lui Hristos și toți martirii care le-au urmat, chiar până acum, sunt aceleași victime ale răutății satanei și în același timp ei sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Astăzi chiar filosofi și istorici ai lumii au început să admită că omenirea a atins o limită și că evenimentele acestor vremuri sunt nemaiîntâlnite în toată istoria lumii, ca și când ar indica sfârșitul istoriei înseși. Aceste vremuri cumplite au început intens în anul 1917, odată cu înlăturarea a ceea ce împiedica venirea lui antihrist (conform II Tesaloniceni 2, 7) și anume autoritatea regală creștină, care a fost întruchipată în special de imperiile Bizantin și Rus. La acest moment, din nou, atacul puterii anticreștine a luat pentru început forma masacrului copiilor regali, copiii țarului, care au fost martirizați împreună cu tatăl lor, chiar dacă, mai devreme, primul dintre noii martiri ai Rusiei a fost un preot simplu la inimă, omorât în Ajunul pomenirii celor 14.000 de prunci (28 decembrie 1904), în fața propriilor copii (părintele Serafim Rose se referă la Vladimir Troepolsky care, pentru propovăduirea neînfricată a curatei ortodoxii împotriva revoluționarilor și a sectelor protestante, care au lucrat împreună, a fost înjunghiat în casă în fața soției și a copiilor, după ce a fost atenționat să-și înceteze predicile înflăcărate – n.trad.). Într-adevăr, copiii inocenți, care au fost victime ale jugului sovietic, nu pot fi numărați; în U.R.S.S. au fost lagăre de concentrare exclusiv pentru copii, dovedind malițiozitatea satanică a sistemului sovietic. Pentru creștinii ortodocși acestea nu sunt coincidențe, ci lecții profunde: noi, creștinii ortodocși ai acestor vremuri din urmă trebuie să rămânem în Adevărul lui Hristos cu absolută simplitate și inocență, neavând încredere în propria înțelepciune pentru a răspunde inchizitorilor acestei lumi, pentru că „Duhul Sfânt te va învăța chiar în ceasul acel ce trebuie să spui.” (Luca 12, 12) Istoria Rusiei în secolul al XX-lea a dat lumii ceva de o valoare inestimabilă: Sfinți – noii duhovnici și martiri ai Rusiei – care au îndurat și au triumfat împotriva celui mai mare experiment antiteist, războiul împotriva lui Dumnezeu. Ei au dovedit că pentru sufletul omenesc nu există valori mai mari decât: Credința în puritatea ortodoxiei Bisericii lui Hristos; Speranța în viața veșnică de după moarte; Puterea atotcuprinzătoare a iubirii, atât între oameni pe pământ, cât și pentru Dumnezeu din ceruri. Ei au fost încercați în fiecare ispită și tentație închipuită și au izbândit, fiind curățiți ca aurul pur în topitoare, puși în acord cu cerințele dobândirii împărăției cerurilor. Noii martiri ai Rusiei se împart în două perioade: înainte și după 1927, anul faimoasei „Declarații” a mitropolitului Serghie. Mai întâi au fost martirii dați de primul val al revoluției, când slujitorii satanei cercetau cum ar putea smulge esența ortodoxiei din inimile oamenilor. Ei au acuzat credincioșii de „politică” și i-au persecutat, aparent, pentru aceasta și nu pentru religia lor; au jefuit Biserica sub pretextul ajutorării victimelor foametei (o foamete care a fost creată artificial de sovietici înșiși), au instigat oameni ai Bisericii, cu conștiința mai slabă, să „reînnoiască” Biserica. Dar toate aceste încercări au eșuat. Milioane de oameni și-au pierdut viața, bisericile au fost jefuite și distruse, obiectele sfinte ale Rusiei au fost profanate, dar inima Bisericii a rămas neatinsă, iar credincioșii au stat ca un singur om, în spatele patriarhului lor, Sfântul Tihon. Apoi, eșuând sovieticii în a-și atinge scopul, au căutat un Iuda care să trădeze Biserica dinăuntru, printr-un sărut: un ierarh care să fie „ortodox”, care „nu va încălca nici norme, nici canoane”, care va trage la sine toți oamenii Bisericii și va sta drept cap al lor, doar pentru a dinamita Biserica din interior, așa cum spunea Sfântul Chiril, mitropolitul de Kazan, făcând Biserica slujitoarea ateilor care purtau război împotriva lui Dumnezeu. După numeroase încercări, sovieticii au găsit un astfel de Iuda în mitropolitul Serghie, a cărui „Declarație”, în anul 1927, a legat Biserica de structura ateistă și i-a distrus puterea de a mărturisi Adevărul. Atunci, într-adevăr, a început separarea neghinei de grâu în Biserica Rusă. Aceia care au acceptat „Declarația” au căzut într-o capcană subtilă din care cu greu poți să ieși, păcătuind împotriva chiar a primei dogme a Bisericii, identificând Biserica Lui, Care este Adevărul, cu minciuna sovietică. Așadar ei au săvârșit o schismă în Biserica Rusă, pentru ca Biserica lui Hristos să nu mai fie atât de unită. Eroii acestei a doua perioade de martiriu sunt aceia care au deosebit în mod corect adevărata ortodoxie de biserica serghianistă, în exterior corectă, dar contrafăcută și care era atât de cinică încât nega chiar existența noilor martiri ai Rusiei. Ei, aceia care au luptat împotriva serghianismului, sunt mai mari decât duhovnicii și martirii primei perioade a robiei comuniste, pentru că ispita era mai mare. Această luptă este încă purtată în Rusia (acestea au fost scrise în 1974 – n.trad.). La un nivel laic, ea a fost descrisă de A. Solzhenitsyn ca „a nu trăi prin minciuni”, dar puțini sunt aceia care sunt capabili să discearnă minciuna atât de subtilă pe care se bazează organizația bisericii serghianiste. Pentru iubitorii acestei lumi, a trăi în Adevăr este imposibil, o utopie sau altceva total de neînțeles. Până la urmă, aproape toată viața publică în URSS și în lumea liberă este bazată pe minciuni de diferite grade și nu este doar organizația bisericii serghianiste cea care se hrănește cu ele. Vocea duhovnicilor împotriva serghianismului nu este doar a Rusiei: mulțumită diasporei ruse, plânsul noilor martiri poate fi acum auzit oriunde și oportunitatea de a înțelege și trăi adevărata Ortodoxie a devenit universală. Noii martiri sunt mijlocitori tuturor celor care stau în adevărata Ortodoxie, oriunde ar fi sau oricare ar fi natura luptei lor împotriva creștinismului falsificat și a Ortodoxiei falsificate a vremurilor noastre. Noi, creștinii ortodocși, astăzi pierim! Avem nevoie de noii martiri care să ne cheme la o viață duhovnicească autentică. Ei ating în noi ceva atât de adânc și elementar încât sufletele și mințile noastre, golite de iluminismul modern, pot cu greu să îl cuprindă. Să ne alăturăm oștirii lor în drumul către fericirea veșnică, luând hotărârea să suferim pentru adevăr chiar și moartea trupului! Această condiție, măcar de am fi știut, conține secretul celei mai profunde bucurii posibile pe pământ, pentru că este naturală pentru sufletul creat de Dumnezeu. Să ascultăm plânsul noilor martiri! Să auzim trâmbița chemării lor, să le urmăm făclia și să devenim, conform cuvintelor Sfântului Gherman: „creștini adevărați, războinici luptând cu regimentele dușmanului nevăzut, în calea spre patria noastră cerească”. Amin https://www.aparatorul.md/noi-crestinii-ortodocsi-astazi-pierim-avem-nevoie-de-noii-martiri-care-sa-ne-cheme-la-o-viata-duhovniceasca-autentica/

După cuvântul pr. Serafim Rose, ortodoxia confortabilă e o făcătură. Cine vrea cu Hristos nu poate nicidecum să aștepte o viață comodă

Inca nici nu se naște în noi bine dorirea de a fi cu Hristos, că vrăjmașul omului se și aruncă asupra noastră, răcnind ca un leu, căutând să ne înghită. Sfântul Apostol Petru ne cheamă însă la nădejde: „Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.” Sculându-te, ia Pruncul şi pre muma Lui, şi fugi în Eghipet, şi fii acolo până voiu zice ție, că va Irod să caute Pruncul să-L piarză pre el. Aici aș vrea doar să subliniez rolul Îngerului păzitor în viața noastră care adesea ne atenționează atunci când vrăjmașul ne întinde vreo cursă, însă noi nu avem urechi de auzit graiul său. Pentru că nu-l cunoaștem, pentru că nu stabilim o relație vie și cu el. Gândesc că a ne limita la a citi din când în când Canonul către Îngerul păzitor nu este de ajuns pentru acest lucru. Un părinte duhovnicesc recomanda zilnic, după rugăciunea lui Iisus, câteva „ațe” de „Sfinte Îngere, păzitorul vieții mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Sau dulcea rugăciune care a izvorât din inima părintelui Sofronie: „Îngere a lui Dumnezeu, păzitorul meu cel Sfânt, viața mea păstrează în frica lui Hristos Dumnezeu; mintea mi-o întărește în calea cea adevărată și întru dragostea celor de sus îmi rănește sufletul, ca de tine călăuzindu-mă să primesc de la Hristos Dumnezeu mare milă”. Atunci Irod văzând că s-a batjocorit de Maghi, s-a mâniat foarte; și trimiţând a omorât pre toţi pruncii, cari erau în Vitleem şi întru toate hotarele lui, de doi ani şi mai mici, dupre vremea care cercase de la Maghi. Dacă ne ținem tari, Irozii acestei lumi vor căuta să facă rău celor pre care îi iubim. Să ne așteptăm la multe necazuri dacă stăm neclintiți. După cuvântul părintelui Serafim Rose, ortodoxia confortabilă e o făcătură. Cine vrea cu Hristos nu poate nicidecum să se aștepte la o viață comodă. Dacă în schimb totul ne merge „bine” și totuși credem că ducem o viață duhovnicească autentică, mai avem o șansă de a fi treziți de cuvântul Mântuitorului: Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, dupre aceea au flămânzit. Şi venind la Dânsul ispititoriul a zis… După ce a postit, Hristos nu S-a ridicat în slavă, nu S-a schimbat la Față pentru nevoința Sa, ci s-a apropiat de Dânsul ispititorul. Iar noi după câteva zile de post am vrea să scăpăm de toate problemele și, eventual, să devenim și sfinți. Iar, auzind Iisus că Ioan a fost prins, S-au dus în Galileea. Dacă propovăduiești cuvântul lui Dumnezeu, prin grai sau pilda vieții, vei fi căutat să fii prins. „Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă, pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său. Căci Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie”. Și astăzi, dacă înfierezi păcatul, tot felul de Irodiade vor vrea pe tipsie capul tău. Însă aceștia să ia aminte că limba lui Ioan a grăit împotriva păcatului chiar și atunci când capul său fusese deja tăiat. Dacă noi (Biserica) vom tăcea, pietrele vor striga! Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Tot Mântuitorul ne arată și răsplata celor ce plâng în veacul acesta, răsplata celor care plâng pentru păcatele lor și pentru păcatele lumii întregi, răsplata celor care plâng pentru că văd schimonosindu-se chipul lui Dumnezeu în ei înșiși, și mai ales răsplata pentru cei care plâng văzând cum se schimonosește chipul lui Dumnezeu în cei care le fac rău și în cei care îi urăsc: „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde”. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoșeză de dreptate, că aceia se vor sătura.Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi când vor ocărî pre voi şi vor goni pre voi şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceriuri; că aşa au gonit pre prorocii cei mai nainte de voi. Prea adesea ne dorim o fericire pur pământească și gândim doar în această perspectivă. Ori fericirea noastră este de alt ordin, căci Dumnezeu se raportează la noi prin prisma veciniciei. Să căutăm și noi să ridicăm ochii și să privim și dincolo de mormânt. Și atunci viața noastră va prinde sens, se va umple de sens. Voi sunteţi sarea pământului; iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? Întru nimic nu mai este de treabă, fără numai a se arunca afară şi a se călca de oameni. Când ne-am întrebat ultima oară ce fel de sare suntem? Oare nu cumva pământul acesta s-a săturat de o sare care nu mai sărează? E timpul să ne hotărâm ai cui suntem: nu putem lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona. Părintele Serafim Rose

https://www.aparatorul.md/dupa-cuvantul-pr-serafim-rose-ortodoxia-confortabila-e-o-facatura/

Cuvant pentru cei care cauta calauzire duhovniceasca in vremurile noastre

Parintele Serafim Rose raspunde unui tanar care cauta calauzire in viata duhovniceasca:
Drag frate in Hristos:

Salutari intru Domnul nostru Iisus Hristos! Iti multumesc pentru scrisoare. Apreciez seriozitatea a ceea ce ai scris, si voi raspunde cu aceeasi seriozitate.

Trebuie sa iti spun mai inainte de toate ca, dupa cate cunosc eu, nu mai exista in ziua de azi „stareti” – adica batrani cu adevarat purtatori de Dumnezeu (in duhul staretilor de la Optina) care te-ar putea calauzi nu prin intelepciunea lor si prin intelegerea Sfintilor Parinti, ci prin luminarea de la Duhul Sfant. Acest fel de calauzire nu este dat vremurilor noastre – si sincer, in slabiciunea, prihanirea si pacatele noastre, nu il meritam.

Vremurilor noastre le este dat un fel de viata duhovniceasca mult mai modest, pe care episcopul Ignatie Briancianinov, in excelenta sa carte Arena (o ai?), il numeste „viata dupa povatuire” – si anume, trairea potrivit poruncilor lui Dumnezeu asa cum sunt propovaduite in Sfintele Scripturi si de catre Sfintii Parinti, cu ajutorul celor ce sunt in varsta si mai experimentati. Un „staret” poate da porunci; dar un „povatuitor” da sfaturi, pe care trebuie sa le verifici in practica.

Nu cunoastem pe nimeni anume care ar putea indeosebi sa te povatuiasca in limba engleza. Daca iti este cu adevarat necesar, Dumnezeu ti-l va trimite [sfatul] dupa timpul Sau, potrivit credintei si nevoii ta, si fara sa-l cauti cu prea multa cugetare.

De vreme ce mi-ai scris, voi risca sa iti dau o vorba sau doua de povata in general, bazandu-ma pe ceea ce mi-ai spus in scrisorile tale, in urma experientei dobandite de mica noastra comunitate monahala si a lecturilor din Sfintii Parinti.

1) Invata inainte de toate sa te afli la pace cu situatia duhovniceasca care ti-a fost data, si sa te folosesti la maxim din ea. Daca situatia ta este stearpa duhovniceste, nu lasa aceasta sa te descurajeze, ci lucreaza cu mai multa tarie la ceea ce poti face pentru viata ta duhovniceasca. Deja este foarte important sa participi la Taine si la slujbele obisnuite ale bisericii. Dincolo de acestea, trebuie sa faci rugaciunile obisnuite de dimineata si de seara impreuna cu familia ta, si sa ai lecturi duhovnicesti – totul pe masura puterilor tale si a posibilitatilor ingaduite de circumstante.

2) Dintre scrierile duhovnicesti, ar trebui sa le citesti mai ales pe cele adresate celor din lume, sau „abecedarele” vietii duhovnicesti – cum sunt „Viata mea in Hristos” a Sf. Ioan de Kronstadt, „Razboiul nevazut” al Sf. Nicodim Aghioritul, Vietile Sfintilor in general, si „Arena” episcopului Ignatie Briancianinov (carte care, desi adresata incepatorilor, este potrivita si mirenilor intrucat ofera in general ABC-ul vietii duhovnicesti aplicat vremurilor moderne).

3) Pentru a ajuta la sporirea ta duhovniceasca si a-ti reaminti adevarurile duhovnicesti, ar fi bine sa tii un jurnal (carnetelele de notite ce se gasesc in papetarii sunt bune), care sa cuprinda pasaje din cartile duhovnicesti pe care le gasesti a fi deosebit de valoroase sau potrivite pentru tine, si poate comentarii proprii inspirate de lectura si cugetare, incluzand comentarii scurte ale propriilor deficiente pe care trebuie sa le indrepti. Sf. Ioan de Kronstadt a gasit acest lucru ca fiind deosebit de pretios, dupa cum se poate vedea in „Viata mea in Hristos”.

4) Nu-i critica sau nu-i judeca pe alti oameni – priveste-i pe ceilalti ca pe niste ingeri, indreptateste greselile si slabiciunile lor, si osandeste-te numai pe tine ca fiind cel mai mare pacatos. Acesta este primul pas in orice fel de viata duhovniceasca.

Iti ofer acestea spre orice ajutor ti-ar putea fi. As fi bucuros sa incerc a-ti raspunde la orice intrebari anume pe care le-ai putea avea, si mai ales despre invataturile Sfintilor Parinti, la majoritatea carora avem acces in editii de limba rusa.

Cerandu-ti rugaciunile,

Cu dragoste in Hristos,

Serafim, monahul

Publicata in Living Orthodoxy, ian.-feb. 1984

Parintele Serafim Rose – singuratate si indoieli pe CALEA CEA STRAMTA, IMPARATEASCA: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?”

Cuvantul Ortodox :“Parintele Serafim era satul de toate aceste politici juvenile, de adolescenti. Erau mult prea lumesti, iar el dorea cerul…”
***
“Parintii au fost tulburati de cuvintele si actiunile factiunii <<zelotiste>> din Biserica noastra, care incearca sa impuna tuturor o corectitudine rigida, care este in mod evident produsul logicii omenesti, si nu al Traditiei vii a Bisericii. Marii nostri episcopi si teologi rusi sunt priviti de sus, pentru ca ei nu sunt intotdeauna <<corecti>> in acest sens partinic, si chiar nevointele noastre de aici, din pustie, par sa fie puse la indoiala: vorbim si noi despre <<ravna>>, dar aceasta pare sa ajute la formarea unei <<partide>> extremiste in Biserica ; iar idealul nostru de a lasa la o parte interesele lumesti si partinice si de a ne lasa insuflati de pustie si de sfintii ei nu pare a fi inteles de multi“.

Calea imparateasca

 




Mare lupta se va da atunci, fratilor, mai vartos celor credinciosi… Vedea-vom pre tot omul varsand lacrimi si cu durere intreband: “Mai este cuvantul lui Dumnezeu dainuind pre pamant?” Si va auzi raspuns: “Nicaieri“.

(Sfantul Efrem Sirul (372), Cuvant despre vremurile din urma)



“Cel mai dificil an trait de Fratie in timpul vietii Parintelui Serafim a fost 1976. Acesta a fost anul in care vechea si obsedanta intrebare: “La ce bun?“, a fost simtita mai acut ca niciodata.

La o saptamana dupa adormirea Arhiepiscopului Averkie parintii au ramas aproape singuri la schit. Ultimul frate incepator pleaca si el la Jordanville, astfel ca a ramas cu parintii doar Theofil, tanarul de doisprezece ani. Patru zile dupa aceea, de Pasti, Parintele Serafim scria in Cronica sa:


“Ne vin tot felul de ganduri: cu totii se leapada de noi. Dar este vadit ca Dumnezeu ne-a dat prilejul singuratatii, pentru a face ceva ce nu e atat de usor de facut in lume, cu toate parerile si modele ei contradictorii: poate ca noi suntem aici ca incepatura a <<pustiei>> spre care vor trebui sa se indrepte crestinii de pe urma. In orice caz, trebuie sa ne pastram independenta si perspectiva patristica, transmitand mai departe adevarata Ortodoxie pe care ne-au dat-o Sfintii Parinti si proprii nosti Parinti.“
Parasirea acesta fizica, care de fapt era o binecuvantare, nu i-ar fi afectat defel, daca nu ar fi fost insotita de un sentiment profund de insingurare: simtamantul ca, o data cu moartea Arhiepiscopului Averkie, aveau si mai putin sprijin in lupta pentru o Ortodoxie lucida, sanatoasa si patristica. Parintele Serafim il numise pe Arhiepiscopul Averkie “cel mai maret stalp al Bisericii noastre“.

Era mare trebuinta acum de un astfel de drept si cutezator marturisitor, caci era o perioada de tulburare in Biserica. Grupul supercorect parea sa fie in culmea influentei si incepuse sa-si aplice opiniile ecleziastice, rebotezand oamenii proveniti din alte Biserici Ortodoxe, incepand cu Anglia. Anul 1976 a fost acela in care multi, inclusiv Arhiepiscopul Averkie, ş-au temut ca factiunea supercorecta va atrage Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor catre tipul ei de politica bisericeasca sectara. Dupa moartea Arhiepiscopului Averkie se parea ca nimeni nu mai indrazneste sa reia lupta impotriva acestui lucru, cel putin in scris.
Parintele Serafim era satul de toate aceste politici juvenile, de adolescenti. Erau mult prea lumesti, iar el dorea cerul. Ar fi vrut sa uite pur si simplu de ele si sa petreaca linistit in singuratatea pustiei. Insa, avand in vedere pe oamenii catre care se indreapta misiunea sa de propovaduire a adevaratei Ortodoxii, isi putea oare ingadui acest lucru?
Intr-o frumoasa zi de iunie parintii s-au gandit sa se <<ridice>> literal deasupra acestor probleme si sa dobandeasca o mai buna perspectiva, cerand un raspuns de la Dumnezeu. Era in a doua zi de Rusalii, ziua Sfantului Duh, hramul principal al Manastirii Sfanta Treime, unde vietuise Arhiepiscopul Averkie. Parintii luara hotararea sa o porneasca la drum dis-de-dimineata, insotiti de Theofil, intr-o excursie pe Muntele Shasta. Pe drum au citit slujba de dimineata in masina, astfel ca la sosire au cantat cu bucurie Tipica. Au stropit cu aghiasma mai multe locuri de pe munte, cantand si alte cantari in timp ce mergeau.

“In saptamanile precedente”, consemna Parintele Serafim in Cronica sa, “parintii au fost tulburati de cuvintele si actiunile factiunii <<zelotiste>> din Biserica noastra, care incearca sa impuna tuturor o corectitudine rigida, care este in mod evident produsul logicii omenesti, si nu al Traditiei vii a Bisericii. Marii nostri episcopi si teologi rusi sunt priviti de sus, pentru ca ei nu sunt intotdeauna <<corecti>> in acest sens partinic, si chiar nevointele noastre de aici, din pustie, par sa fie puse la indoiala: vorbim si noi despre <<ravna>>, dar aceasta pare sa ajute la formarea unei <<partide>> extremiste in Biserica ; iar idealul nostru de a lasa la o parte interesele lumesti si partinice si de a ne lasa insuflati de pustie si de sfintii ei nu pare a fi inteles de multi; totodata, se pare ca nu ne incadram in <<tabloul rusesc>> obisnuit al unor oameni folositori <<organizatiei>>, doritori sa umple Biserica si sa ocupe parohiile vacante. Duhovniceste, ne simtim oarecum singuri, chiar daca sunt destui care asteapta de la noi calauzire: chiar si calatoria aceasta pe Muntele Shasta, o fi avand vreun sens in lucrarea noastra misionara de pana acum?
Cu asemenea ganduri am citit Apostolul zilei in padure, in mijlocul zapezii, la o inaltime de sapte mii cinci sute de picioare, cu piscul alb inaltandu-se deasupra noastra: Si nu va imbatati de vin, intru care este pierzare, ci va umpleti de Duhul, graind intre voi in psalmi si laude si cantari duhovnicesti, laudand si cantand in inimile voastre Domnului (Ef. 5, 18-19). Iar apoi Evanghelia: Ca de se vor invoi doi dintre voi pre pamant pentru tot lucrul carele vor cere, fi-va lor de la Tatal Meu Cel din ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si eu in mijlocul lor ( Mt. 18, 19-20).
Parintii au fost izbiti de aceste cuvinte care vorbeau direct inimilor lor si raspundeau nelamuririi lor: intr-adevar, lucrarea lui Dumnezeu se poate face acolo unde doi sau trei se aduna laolalta intru unimea cugetului si a sufletului. Prin urmare, sa nu ne lasam impovarati de indoieli sau de lupte partinice, ci sa ne continuam calea pe care Vladica Ioan a blagoslovit-o, stiind ca mai sunt si altii care cauta la noi imbarbatare si insuflare.”



Dupa cum se poate vedea si din fragmentul citat, pomenirea Arhiepiscopului Ioan era foarte aproape de inimile parintilor de-a lungul acestei perioade de incertitudine. La 19 iunie, cand tocmai publicasera cartea Episcopului Sava despre Arhiepiscopul Ioan, Parintele Seafim nota:

“Am fost tare abatuti in aceste saptamani, si cerem mai mult ca niciodata ajutorul Vladicai Ioan: Ce sa ne facem? Cum sa procedam? Cum sa facem ca firava noastra miscare misionara sa ramana curata si sa nu se piarda pe calea succesului lumesc, in detrimentul adevaratei Ortodoxii?“


O saptamana mai tarziu, cu putin inainte de a zecea aniversare a adormirii Arhiepiscopului Ioan, parintii au primit un avertisment serios, care le-a reinnoit hotararea de a continua. Duminica, 27 iunie, a izbucnit un incendiu la sud-est de manastire. Pana marti focul ajunsese la doua mile, amenintand sa cuprinda tot muntele. Oamenii din oras le-au spus parintilor ca, daca vor vedea flacari de cealalta parte a defileului, trebuie sa plece. Vladimir Anderson impreuna cu familia se aflau in vizita la manastire tocmai atunci. Ei au plecat marti dupa-amiaza, oferindu-se sa se intoarca pentru a da o mana de ajutor la evacuare, daca va fi necesar, lasandu-l acolo si pe baiatul lor, Thomas, pentru a-i ajuta pe parinti pentru cateva zile.

“Spre sfarsitul dupa-amiezii“, nota Parintele Serafim in Cronica sa, “incep pregatirile pentru mutarea celor mai pretioase carti si manuscrise la Redding, la d-na Harvey. Apoi parintii impreuna cu cei doi baieti, Thomas si Theofil, strabat tot muntele stropind cu aghiasma si purtand cu ei moastele Sfantului Gherman, ca si icoana Arhiepiscopului Ioan si icoana Maicii Domnului a Rugului Aprins, lasand-o pe aceasta din urma la Split Rock, pe latura estica a muntelui cu fata catre foc. Cei doi baieti, surescitati de emotia momentului, ne spun: <<Vrem sa stam aici si sa ardem impreuna cu voi>>.
Cand au ajuns cu totii pe varful lui Noble Ridge, Thomas excalma: “Il vad! Vad focul!” Cu totii incep sa se roage cu osardie, cu sentimentul ca o mare primejdie pluteste in aer. Dintr-o data au observat ca o pala de vant se ridica dinspre vest. “Cu rugaciunile Vladicai Ioan”, consemna Parintele Serafim, “focul a fost intors din drum… Curand, zidul de fum de la est s-a risipit, iar primejdia s-a micsorat.”


Dupa ce s-au intors cu totii la manastire si s-au adunat in biserica, Parintele Gherman le-a sugerat sa faca legamant ca vor inalta un loc de inchinare pentru toate sfintele moaste pe care le aveau. Acest loc de inchinare a fost realizat in doar cateva zile, timp in care focul s-a stins cu desavarsire.
Multumind lui Dumnezeu si sfintilor ocrotitori ai manastirii pentru indepartarea nenorocirii, Parintele Serafim cugeta la aceasta in Cronica sa:
“Noi primim aceasta experienta intr-un chip <<mistic>>: in Biserica este un <<foc>>, primejdie mare, iar aceasta se apropie si de Fratia noastra. De saptamani de zile, de cand ne pregatim pentru praznuirea Vladicai Ioan, simtim o incordare, drept pentru care am cerut celor apropiati sa se roage pentru noi mai staruitor in aceste zile. In mijlocul primejdiei am simtit hotararea puternica de a ne continua truda orice ar fi si cu atat mai staruitor l-am rugat pe Vladica Ioan sa ne ajute in aceste zile cruciale pentru noi, sa ne arate cum sa mergem inainte.“
Parintii s-au simtit inca si mai imbarbatati in truda lor, cand, indata ce primejdia parjolului a trecut, s-au dus la San Francisco pentru a participa la Liturghia anuala din cavoul Arhiepiscopului Ioan. Spre deosebire de calatoria intreprinsa in urma cu doi ani, cu acelasi prilej, calatoria aceasta a fost insufletitoare pentru parinti, care au primit un binevenit ajutor din partea Arhiepiscopului Antonie. “Liturghia“, consemna Parintele Serafim,“este splendida, ca de obicei, cu doi episcopi, trei preoti si un diacon. La mormantul Vladicai se fac rugaciuni staruitoare, iar dupa aceea stam indelung de vorba cu cei doi episcopi. Arhiepiscopul Antonie era foarte bine dispus, dandu-ne pentru biserica noastra materialul de la vechiul iconostas al Catedralei si fiind bucuros sa afle ca suntem impotriva <<ravnei fara cunostinta>>, din pricina careia se pare ca are si el necazuri; Parintele Mitrofan, cel care ne-a daruit portretele nou-imprimate ale Arhiepiscopului Ioan, cu text in limba engleza tiparit pe spate, ne-a incurajat sa raspandim in continuare cinstirea Arhiepiscopului Ioan, indiferent ce ar fi (entuziasmul acesta al sau pare a fi cel mai viu lucru care se intampla astazi in partea vorbitoare de limba rusa a Bisericii noastre); iar Vladica Nectarie, dupa ce ne-a spus ca noi suntem singurii care mai facem ceva in atmosfera inabusitoare din Biserica noastra si ca suntem singurii cu adevarat liberi, ne-a sfatuit sa punem intotdeauna partea duhovniceasca a lucrurilor pe primul plan.

Ne-am intors noaptea tarziu de la acest praznic destul de imbarbatati – insa tot fara niste raspunsuri clare referitor la activitatea noastra viitoare, asa cum speraseram si noi. Raspunsul pare a fi ca, de fapt, nu exista raspuns, nu exista o formula, iar noi trebuie pur si simplu sa ne punem increderea in Dumnezeu si sa continuam in acelasi duh.
Dar <<focul>>, primejdia, continua sa ameninte Biserica noastra, asa ca ramanem inca tensionati. Vestile despre controversa <<rebotezarii>> din Anglia ii supara pe multi, si ne intrebam, mai ales dupa moartea Arhiepiscopului Averkie: cine va da tonul ravnei celei bune in viitor? Simtim nevoia de a exprima idealul unei ravne lucide si cumpanite pentru care sa lupte Biserica noastra, insa deja se vede bine ca aceasta va aduce necazuri din partea factiunii [supercorectilor]”.
Astfel parintii au ajuns la concluzia ca, daca nimeni altcineva nu continua lucrarea Arhiepiscopului Averkie, vor trebui sa o faca ei insisi. Pentru prima oara au cutezat sa abordeze direct, in paginile revistei lor, problema zelotismului supercorect si sa-si asume consecintele, oricare ar fi ele. In prefata la un articol al intai-statatorului de atunci al Bisericii Ruse din Afara Granitelor, Mitropolitul Filaret, parintele Serafim scria:
“Sunt unii care doresc ca totul sa fie absolut <<simplu>>, <<alb si negru>>. Acestia ar dori ca [Mitropolititul Filaret] si Sinodul sau sa declare ca nu sunt valide Sfintele Taine ale Bisericilor nou-calendariste sau ale celor aflate sub dominatia comunista, fara a-si da seama ca nu este in caderea Sinodului sa ia hotarari asupra unei probleme atat de delicate si de complexe“.
Parintele Serafim a scris un singur paragraf referitor la “ravna fara cunostinta“, insa chiar si numai atat a fost de ajuns pentru a starni o reactie inflamata. Un preot le-a scris parintilor:
“Articolul a adus mari daune integritatii, claritatii si pozitiei periodicului Cuvantul Ortodox, in calitate de publicatie ortodoxa traditionalista. In articolul Dvs. Adoptati pozitia ecumenistilor, cum ca ar exista trei grupuri de crestini ortodocsi: aripa dreapta, aripa stanga si mijlocul drumului… Din punctul dvs. de vedere, ca si din cel al ecumenistilor, iata ca avem acum o teorie ortodoxa a ramurilor. Iata ce ne invata articolul dvs. Ce altceva s-ar mai putea spune despre noi? Daca toate celelalte grupari <<ortodoxe>> fac parte din Biserica cu Sfintele Taine… atunci eu marturisesc ca noi suntem la o distanta astronomica de ei si nu avem partasie cu dansii la Sfintele Taine… Ei au trecut puntea si au pornit-o pe un drum fara intoarcere… Toti patriarhii au cazut in erezie… Ma rog sa va dati seama si dvs. de daunele facute de articolul dvs. si sper ca intr-unul din numerele viitoare sa dati explicatii numerosilor ortodocsi ce s-au smintit din pricina lui.”
Un alt preot din grupul supercorectilor a scris: “Acum, eu, ultimul si cel mai pacatos dintre toti preotii lui Dumnezeu, marturisesc ca sufletul meu este cuprins de mahnire si smintire, dimpreuna cu al turmei mele“. In aceeasi scrisoare, preotul cu pricina sustinea ca “mai bine este sa ti se lege de gat o piatra de moara si sa fii aruncat in mare“, decat sa te rogi impreuna cu cineva care macar pomeneste pe Patriarhii Rusiei si Constantinopolului. Dupa cum observa Parintele Serafim intr-o scrisoare, acesti preoti “pur si simplu nu au idee ca pot fi si <<ispite de-a dreapta>>.“
Arhiepiscopul Antonie, cu prilejul vizitei sale la schit, la 11 august, i-a incurajat pe parintii de la Platina pentru pozitia adoptata in revista lor. In Cronica sa, Parintele Serafim consemna:
“Seara soseste Diaconul Andrei Papkov si Matuska Natalia, aducand vestea ca Arhiepiscopul Antonie si Episcopul Nectarie vor sosi in dimineata urmatoare. Arhiepiscopul Antonie slujeste Liturghia… Episcopul Nectarie pleaca in zori spre Seattle… in vreme ce Arhiepiscopul Antonie ramane pentru prima data peste noapte cu noi si, in general vorbind este cea mai buna vizita a lui aici la noi. Dupa masa Diaconul Andrei il duce cu masina pe Vladica pana la punctul de observatie Pattymocus, unde se mai pot vedea si acum urmele recentului incendiu din padure, iar apoi, vreme de trei ore, discuta despre problema rebotezarii cu cei doi parinti. Este cu totul de acord cu ei. Parintii ii traduc toate pasajele <<controversate>> din articolul lor cu Mitropolitul Filaret, la care Vladica isi face cruce si le multumeste pentru ca l-au scris. Este evident ca problema <<ravnei fara cunostinta>> il preocupa si pe el, la fel ca pe multi alti episcopi de-ai nostri, si ma tem ca solutia acestei probleme, daca este vreuna, nu va fi usoara…
Arhiepiscopul Antonie este vadit bucuros de aceasta vizita si poate fi vazut, in lumina crepusculara ce precede pavecernita, plimbandu-se si fredonand pentru sine, prin curtea manastirii…”
Chiar daca parintii avusesera indrazneala de a infrunta pozitiile supercorectilor in scris, nu le era deloc usor, stiind ca unii oameni erau suparati pe ei, si mai ales oamenii din propria lor Biserica, partasi la misiunea catre lumea de limba engleza. Iata ce scria Parintele Serafim la sfarsitul uneia din scrisorile de la acea vreme: “Crede-ma, Parinte, scrisoarea aceasta este scrisa cu sange“.
La praznicul Adormirii Maicii Domnului (15/28 august), Parintele Serafim scria in Cronica sa:
“Cei doi parinti, impreuna cu fratele Theofil, petrec sarbatoarea aceasta singuri, praznuind cea de-a saptea aniversare a mutarii lor in pustie. Diavolul a atacat cu putere in aceste zile, dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii, si parintilor iarasi le vine gandul: La ce bun toate aceste nevointe in pustie? Oare chiar se foloseste cineva de pe urma lor, incat sa se indreptateasca truda necesara continuarii lor, ca si ramanerea in afara <<modei>> si in dezacord cu <<opinia publica>> corespunzatoare? Ei hotarasc sa mearga inainte cu incredere in Dumnezeu, urmand sfatul Vladicai Ioan ca, daca ceea ce facem nu este placut lui Dumnezeu, se va izbi de obstacole de netrecut. Amenintarea unei ierni cumplite ce ne sta in fata face ca anul acesta sa fie poate unul de rascruce pentru idealul nostru pustnicesc.“
Parintele Serafim simtea ca nu poate nici sa se opreasca, nici sa dea inapoi.
“Socotim ca este necesara“, scria el, “formularea unei pozitii sanatoase si <<moderate>>, care sa puna accentul pe adevarata Ortodoxie, opunandu-se ferm ecumenismului si modernismului, insa fara a sari peste cal in <<definirea>>unor lucruri precum prezenta sau absenta harului sau practicarea <<rebotezarii>> celor care sunt deja ortodocsi“.
Insa Parintele Serafim si-a dat seama ca explicarea unei asemenea pozitii cere mai mult decat un paragraf sau doua. Era nevoie sa scrie un articol intreg, care insa sa nu contrarieze cititorul in mod inutil. “Este un lucru extrem de greu”, spunea Parintele Serafim, “dar, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile sfintilor nostri ocrotitori, ne vom da silinta sa facem putinul care ne sta in putinta.“
Intr-adevar, a fost un articol pentru care Parintele Serafim a trebuit sa sufere pana la sfarsit. Intr-o seara, vizitandu-l pe Parintele Srafim in chilia sa, “Optina“, Parintele Gherman l-a aflat cu chipul pamantiu, muncit de griji. “Ce s-a intamplat?” – l-a intrebat el.
“De ce?” – a intrebat Parintele Serafim la randul sau, repetand chinuitoarea intrebare starnita de atacurile indreptate asupra Arhiepiscopului Averkie. “De ce trebuie sa fie o prapastie atat de mare intre marii batrani ai Bisericii si generatia mai tanara? Si cum putem sti daca avem dreptate?“ Parintele Gherman si-a dat seama cat de mult il apasa pe fratele sau povara acestei raspunderi, care se facuse si mai grea din pricina faptului ca nu mai avea cine sa-l ajute sa o poarte. Asemenea celor mai multi dintre convertiti, Parintele Serafim avea mereu temerea ca duhul sau nu este deplin ortodox si, de aceea, nu de putine ori venea la Parintele Gherman pentru a se incredinta. Dar in ciuda indoielilor sale, stia totusi ca se afla pe calea cea buna, pentru ca nu era calea lui, ci calea parintilor sai intru credinta. Umblase pana acum pe calea lor, iar de acum il lasasera sa-i calauzeasca pe altii de-a lungul ei.
Articolul scris si publicat de Parintele Serafim poarta titlul: “Calea Imparateasca – adevarata Ortodoxie intr-o epoca de apostazie.“ Inca de la inceput dovedea ca invatatura despre “Calea Imparateasca” nu tine de vreo noua “teorie a ramurilor in ortodoxie“, ci era invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii. El incepea cu un citat din Sfantul Ioan Cassian:
“Dupa cum zic parintii, extremele, de oricare parte ar fi ele, sunt la fel de vatamatoare… (Noi trebuie) sa mergem pe calea imparateasca, ocolind extremele de amandoua partile.”
In continuarea articolului, Parintele Serafim scria:
“Aplicand invatatura aceasta la situatia noastra de fata, putem spune ca astazi <<calea imparateasca>> a adevaratei Ortodoxii se afla intre cele doua extreme, a ecumenismului si a reformismului, pe de-o parte, si a ravnei fara cunostinta (Rom. 10, 2), pe de alta… Poate ca niciun alt dascal ortodox din zilele noastre nu ne ofera o pilda de asemenea sanatoasa si ferventa moderatie ortodoxa precum raposatul Arhiepiscop Averkie de Jordanville; numeroasele sale articole si cuvantari respira duhul inviorator al adevaratei ravne ortodoxe, fara niciun fel de abatere la <<dreapta>> sau la <<stanga>>, insa accentuand mereu latura duhovniceasca a adevaratei Ortodoxii.”
De indata ce “i-au mirosit” (dupa cum se exprima Parintele Serafim) ca au adoptat aceasta cale imparateasca, parintii de la Platina au primit nenumarate asigurari ca nu sunt singuri. Alexei Young, care tocmai vizita Anglia in perioadele cand aveau loc incriminatele “rebotezari”, a trimis vorba ca astfel de acte fanatice sunt mai degraba exceptii, decat norma acceptata de crestinii ortodocsi englezi.
“Trebuia sa stiti“, le scria Alexei parintilor, “ca acestia (numerosi oameni din Biserica noastra din Anglia) asteapta cu adevarat din partea voastra sa le <<aratati calea>> in aceste chestiuni atat de dificile; prin urmare, orice sfat, orice incurajare si orice indrumare le-ati putea trimite ar fi primita cu multa recunostinta. Ei se simt cu adevarat cumplit de singuri aici si se tem pentru viitor.“
O alta scrisoare, de aceata data expediata de un credincios din Anglia, confirma aceste lucruri: “Fratia Sf. Gherman si Cuvantul Ortodox […] se bucura de o inalta pretuire aici. Aveti o foarte mare raspundere chiar si aici la sase mii de mile departare, caci multi privesc catre voi, asteptand sa dati tonul corect si atitudinea adecvata.”
La 13 noiembrie 1976, Parintele Serafim scria in Cronica sa:
“Pe masura ce se apropie Postul Craciunului, si se pare ca incertitudinile si presentimentele care au tulburat Fratia in aceasta primavara si in aceasta vara se risipesc incetul cu incetul, ramane insa un simtamant de neliniste. Ne-au fost de un real folos scrisorile primite in ultimele luni, aratand ca munca noastra nu este cu totul zadarnica si ca, in ciuda <<convertitilor nebuni>> si a unei atmosfere <<oficiale>> descurajante din multe cercuri bisericesti, <<mesajul>> nostru inca mai ajunge la unii oameni…
La jumatatea lui octombrie am primit de la M. M. (Sayville, New York) aceste randuri:
<<Inca o data va multumesc pentru puternica si sincera dvs. publicatie, Cuvantul Ortodox. Fie ca Domnul sa va binecuvanteze, alaturi de toti cei ce propovaduiesc cu credinciosie si tin cu putere “Cuvantul Adevarului” in aceste grele vremuri de apostazie… Secerisul este mult, iar roadele sunt putine; insa cei putini sunt foarte insemnati si acesta este telul caruia v-ati inchinat…>>
In sambata lui Lazar, Alexei Young de la Etna ne-a scris urmatoarele:
<<Intr-adevar, o raspundere uriasa apasa pe umerii vostri si, cu ajutorul lui Dumnezeu , nu trebuie sa ne lasati de izbeliste! Pentru noi, Fratia este asemenea unui generator electric, cu linii si cu circuite mergand in toate directiile, pentru a aduce lumina celor multi care se salasuiesc in intuneric. Unii s-au conectat la aceasta “linie” de-a lungul traseului, poate fara a sti care este sursa luminii, si foarte multi depind de voi ca sa aiba lumina in zilele grele ce ne stau inainte. Dumnezeu sa va ajute!>>”
Spre sfarsitul anului 1976, parintii mai primira si alte incurajari, de aceasta data prin intermediul a doua femei aflate in pelerinaj, care au venit la manastire pline de dorinta de a se implica intr-o lucrare crestineasca. La 27 noiembrie, Parintele Serafim consemna:
“Oaspeti neasteptati: Mary Mansur, o tanara (28 ani) de origine rusa, care a facut parte cativa ani din <<Gospel Outreach>> (<<Raspandirea Evangheliei>>), o organizatie protestanta din Eureka (California), insa acum s-a hotarat sa o paraseasca si sa slujeasca Ortodoxia. Impreuna cu prietena ei, Solomonia Minkin, recent convertita de la iudaism a fost botezata de Parintele Ioanichie, la Jordanville), planuiesc sa mearga la Noul Diveievo si sa inceapa o lucrare sub indrumarea Vladicai Andrei. Parintele Serafim merge cu ele la Schitul Sf. Ilie si sta de vorba cu ele, fiind foarte impresionat de osardia lor si de dorinta lor de a-L sluji pe Dumnezeu in Ortodoxie din toata inima si din tot sufletul. S-au simtit atrase de o organizatie protestanta pentru ca nu au gasit loc pentru osardia lor in Ortodoxia <<normala>> (asa cum este inteleasa astazi). Sa fie acesta semnul unei noi generatii <<Serghie Kourdakov>> din randul tinerilor rusi, caracterizata prin prospetime si osardie? Cum sa-i calauzim pe calea cea rodnica? Si de ce vin la noi tinere pline de ravna, iar tinerii nu sunt interesati? Sa ne dea Dumnezeu cunostinta si intelepciunea pentru a le ajuta!“
Cand aceste doua inchinatoare au venit pentru prima oara la manastire, Barbara McCarthy a stat de vorba cu ele aproape toata noaptea in arhondaric. Astfel ele au putut sa intrezareasca ceva din frumusetea ascunsa in nevointele pustnicesti ale parintilor, asa lipsite cum erau de orice slava exterioara.
Cu toate ca parintii s-au simtit “oarecum singuri duhovniceste” in dificilul an 1976, dupa cum spunea chiar Parintele Serafim, in realitate ei nu au fost nici o clipa parasiti de Dumnezeu, Care le-a trimis mereu semne ale grijii si ocrotirii Sale. Ispita si lupta cu gandul de a fi parasiti – care, potrivit celor spuse catre Sf. Efrem Sirul, va fi ceva obisnuit printre adevaratii crestini de dinainte de sfarsitul lumii – le-au fost ingaduite de catre pronia lui Dumnezeu. Caci anul cel mai dificil avea sa fie un “an de har”: inceputul preotiei lor si, totodata, inceputul unei perioade cu totul noi pentru Fratie”.
(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

Părintele Serafim Rose – Calea Împărătească: adevărata ortodoxie într-un veac al apostaziei

Ieromonah Serafim Rose

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: abaterile de-a stânga şi de-a dreapta sunt la fel de rău-pricinuitoare… Cu trebuinţă este a umbla pe calea împărătească, stând deoparte de aceste extreme.

Sfântul Cuvios Ioan Cassian, Cuvântarea a II-a.

Pravoslavnicii creştini vieţuiesc astăzi într-una din cele mai silnice perioade ale istoriei Bisericii lui Hristos. Diavolul, care este vrăjmaşul mântuirii omului, atacă pe toate părţile şi se luptă prin toate mijloacele: nu numai ca să abată pe cei credincioşi de la cărarea cea mântuitoare, arătată de către Biserică, ci să biruiască chiar Biserica lui Hristos, în ciuda făgăduinţei Mântuitorului (Mt. XVI, 18), şi să schimbe Însuşi Trupul lui Hristos într-o organizaţie ecumenistă, pregătind venirea alesului sau, antihristul, marele conducător al lumii din zilele de pe urmă.

Ştim, cu siguranţă, că această încercare a lui satan nu va izbândi; Biserica va fi Mireasa lui Hristos până la sfârşitul lumii şi Îl va întâmpina pe Hristos-Mirele, la a Doua Sa Venire, neprihănită şi nestricată de unirea nelegiuită cu apostazia acestui veac. Dar marea întrebare a vremurilor noastre, care frământă pe toţi creştinii ortodocşi, este una foarte importantă: Biserica va dăinui, dar câţi dintre noi ne vom mai găsi în dânsa, ţinând piept puternicelor încercări ale diavolului de a trage din sânul ei?

Vremurile noastre se aseamănă mult celor ale Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, din secolul al XV-lea, când părut era că Biserica este aproape gata de a fi dizolvată în nelegiuita unire cu papistaşii.

Cu mult mai rele şi primejdioase sunt vremurile noastre, decât acelea. Atunci, unirea a fost un act impus cu forţa, din exterior; pe când acum, ortodocşii au fost pregătiţi vreme îndelungată pentru apropiata contopire ecumenistă a tuturor bisericilor şi religiilor, după decenii de relaxare, indiferenţă, duh lumesc şi îngăduinţă în minciuna pierzătoare cum că „nimic nu ne desparte cu adevărat” de toţi ceilalţi care îşi spun creştini. Biserica Ortodoxă a supravieţuit falsei uniri de la Florenţa, şi chiar a cunoscut, după aceasta, o perioada de înflorire în exterior şi de sporire duhovnicească înlăuntrul ei. Dar oare, după noua falsă unire – ce se urmăreşte acum, cu un elan sporit -, va mai dăinui Ortodoxia în afara catacombelor şi a pustiei?

În timpul ultimilor zece ani şi mai apoi, sub catastrofalul curs ecumenist, urmat de patriarhul Atenagoras şi urmaşii săi, Bisericile Ortodoxe s-au apropiat, deja îngrijorător de mult, de un naufragiu deplin. Cea mai recentă declaraţie „ecumenică” a Patriarhiei Constantinopolului, „Mărturisirea de la Thyateira” (a se vedea The Orthodox Word, nr. din ian.-feb. 1976), este îndeajuns de grăitoare spre a dovedi cât de mult s-a pierdut din conştiinţa ortodoxă, de către Biserica Locală, cea care, odinioară era cea dintâi între Bisericile Ortodoxe, la mărturisirea Adevărului lui Hristos [1]; acest document sinistru arată doar cât de aproape sunt ierarhii de la Constantinopol spre a fi absorbiţi în „creştinătatea” necreştină – lumea heterodoxă a Apusului, înainte chiar de unirea formală ce încă se pregăteşte.
1Rădăcinile ecumenismului actual din Bisericile Ortodoxe ne conduc, mergând înapoi în timp, până la inovaţiile şi modernismul unor ierarhi ai anilor 1920. În Biserica Rusă oficială [Patriarhia Moscovei], aceste tendinţe au zămislit, pentru început, mişcarea numită „Biserica Vie”, care, cu sprijinul regimului comunist, a încercat să îl înlăture pe Patriahul Tihon şi să „reformeze” Biserica într-o maniera protestantă radicală, iar apoi – ca un urmaş mai „conservator” al „Bisericii Vii” – instituţia bisericii serghianiste (Patriarhia Moscovei), care a insistat, la începuturi, asupra aspectului politic a reconcilierii cu ideologia şi ţelurile comuniste (conform scandaloasei „Declaraţii” a Mitropolitului Serghie din 1927) [2], şi doar în ultimele decenii s-a aventurat, iarăşi, pe tărâmul inovaţiilor bisericeşti, prin participarea sa activă în mişcarea ecumenistă. În Biserica Greacă, situaţia a fost asemănătoare: „Sinodul Pan-Ortodox” renovaţionist din 1923, cu reformele sale protestante, inspirate de către patriarhul Meletie Metaxakis de tristă amintire, s-a dovedit a fi prea radical pentru a fi acceptat de către lumea ortodoxă, şi renovaţioniştii au trebuit să se mulţumească doar cu impunerea unei reforme a calendarului asupra câtorva Biserici ne-slave.

Mari mişcări de protest s-au ridicat împotriva reformatorilor; atât în Biserica Rusă, cât şi1 în cea Greacă, ducând la naşterea unor diviziuni profunde, ce s-au păstrat până acum în lumea ortodoxă. În Biserica Rusă, serghianismul a fost respins cu hotărâre de către marea majoritate a episcopilor şi credincioşilor, în frunte cu Mitropolitul Iosif de la Petrograd; această mişcare „iosifită” s-a organizat, mai apoi, într-o oarecare măsură, şi a devenit cunoscută drept „Adevărata Biserică Ortodoxă”. Istoria acestei biserici ruse „ilegale” [declarată aşa de către Patriarhia Moscovei –n. red.], a „catacombelor”, este, până în ziua de astăzi, [Sfântul Mucenic Iosif, mitropolitul Petrogradului, este întemeietorul şi primul întâistătător al Bisericii Ruse din Catacombe. În această icoană este înfăţişat răpunându-l sub picioarele sale pe falsul patriarh Serghie Stragoroski (reprezentat cu cizme şi pantaloni bolşevici cu vipuşcă, cu steaua cu cinci colturi în loc de cruce pe veşmânt), semnatarul infamei declaraţii din 1927. Aceasta declaraţie a creat erezia serghianismului şi a dat naştere acelei noi jurisdicţii a cărei canonicitate este îndoielnică – Patriarhia Moscovei – de fapt, o organizaţie ce a uzurpat Biserica Rusă şi a contribuit, alaturi de bolşevici, la mucenicirea a mii de credincioşi, printre care chiar Patriarhul Tihon şi ierarhii ce nu s-au supus fiarei roşii, printre aceştia aflându-se şi Sfântul mitropolit Iosif.]
În ultimii ani, însă, o serie de mărturii surprinzătoare ale activităţilor ei actuale au ajuns la lumină, ducând la măsuri de reprimare aspre, din partea guvernului sovietic. Este cunoscut numele actualului ei întâistătător (mitropolitul Teodosie), ca şi cel al unuia dintre cei zece sau mai mulţi episcopi ai ei (episcopul Serafim). În America, Biserica Rusă din Afara Graniţelor s-a angajat chiar de la începuturile serghianismului, în 1927, într-o poziţie anti-serghianistă fermă.
În numeroase împrejurări, Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi-a exprimat solidaritatea faţă de Adevărata Biserică Ortodoxă din Rusia, refuzând, în acest timp, comuniunea deplină cu Patriarhia Moscovei. Tradiţionalismul ei intransigent şi de neclintit în această problemă, precum şi în altele, nu au fost pe placul unora dintre ierarhii ruşi ai Europei Apusene şi ai Americii, care erau mai receptivi la curentele inovatoare şi reformiste ale Ortodoxiei secolului al XX-lea, ei despărţindu-se, la diferite momente, de Biserica Rusă din Afara Rusiei, cauzând astfel actualele deosebiri de „jurisdicţie” din diaspora Rusă.
În Grecia, mişcarea de protest, printr-o reacţie ortodoxă asemănătoare, a luat dat naştere mişcării de rezistenţă a Adevăraţilor Creştini Ortodocşi. De la începuturile ei, în anul 1924 (când s-a introdus reforma calendarului), mişcarea a fost puternică, mai ales printre călugării, preoţii şi mirenii cei simpli ai Greciei. Primul episcop care a părăsit Biserica de stat a Greciei [nou calendaristă –n. red.] şi s-a alăturat mişcării a fost Mitropolitul Hrisostom de Florina. Aceasta îşi urmează până astăzi viata şi organizarea pe deplin independentă, cuprinzând circa un sfert din numărul creştinilor ortodocşi din Grecia, şi poate peste jumătate din numărul de monahi ai Greciei. Deşi sunt cunoscuţi popular ca „vechi calendarişti” [în România denumiţi peiorativ „stilişti” –n. red.], Adevăraţii Creştini Ortodocşi ai Greciei susţin un tradiţionalism ferm în viaţă, şi, în general, în gândirea ortodoxă, privind problema calendarului doar ca pe o primă etapă sau ca pe o piatră de temelie a modernismului şi inovaţiilor în Biserică.
În timp ce cancerul ecumenist roade astăzi tot mai mult din rămăşiţele mădularelor celor glăsuitoare ale Bisericilor Ortodoxe, o simpatie crescândă este arătată, de către cei mai simţitori membri ai jurisdicţiilor ortodoxe „oficiale”, cauzei şi reprezentanţilor Bisericilor anti-ecumeniste şi anti-reformiste ale Rusiei, Greciei şi Diasporei Ruse. Unii, văzând ca jurisdicţiile „oficiale” urmează în mod irevocabil o direcţie anti-ortodoxă, le abandonează ca pe nişte nave ce se scufundă şi vin în rândul adevăraţilor creştini ortodocşi; alţii, nădăjduind încă la o revenire către orientarea ortodoxă în „ortodoxia mondială” [adică în Bisericile oficiale, aflate în comuniune cu patriarhia de Constantinopol –n. red.], consideră pentru moment a fi de ajuns să îşi exprime simpatiile pentru adevăraţii creştini ortodocşi şi să protesteze cu cutezanţă împotriva mentalităţii reformiste din jurisdicţiile oficiale.
Cei zece ani de epistolii antiecumeniste ale Mitropolitului Filaret, Întâistătătorul Bisericii Ruse din Afara Rusiei, au atins o coardă sensibilă în cadrul unor Biserici Ortodoxe, chiar dacă răspunsul „oficial” la ele a fost, în mare măsură, tăcerea sau ostilitatea [3].
Astăzi, mai mult ca în orice altă perioadă a luptei de 50 de ani pentru păstrarea Tradiţiei Ortodoxe într-un veac al apostaziei, vocea Ortodoxiei celei Adevărate şi intransigente ar putea fi auzită în întreaga lume şi ar putea avea un efect profund asupra direcţiei de viitor a Bisericilor Ortodoxe. Poate, într-adevăr, este deja prea târziu pentru a împiedica „Cel de-al Optulea Sinod Ecumenic” renovaţionist şi unirea ecumenistă deplină care se ascunde în spatele lui; dar poate una sau mai multe Biserici Locale ar mai putea fi convinse să păşească înapoi de la calea aceasta dezastruoasă, ce va duce la lichidarea totală (ca ortodoxe) a acelor jurisdicţii ce o vor urma până la capăt; şi în orice caz, persoane sau chiar comunităţi întregi pot fi salvate, cu siguranţă, de la această cale, fără a-i mai menţiona pe acei heterodocşi ce şi-ar mai putea afla calea către sânul mântuitor al Adevăratei Biserici a lui Hristos.
Este de o importanţă capitală, deci, ca acest glas să fie unul al Ortodoxiei autentice, adică patristice. Din nefericire, se întâmplă uneori, mai ales în focul unei dispute, ca poziţii fundamental ortodoxe să fie exagerate de către una din părţi, şi înţelese greşit de către cealaltă, şi astfel o impresie pe de-a-ntregul înşelătoare se zămisleşte în unele minţi, cum că cauza actuala a Adevăratei Ortodoxii este un soi de „extremism”, un soi de „replică de dreapta” la direcţia predominant de „stânga”, urmată acum de către conducătorii Bisericilor Ortodoxe „oficiale”. O asemenea viziune politică a luptei actuale pentru adevărata Ortodoxie este cu desăvârşire falsă. Această luptă – dimpotrivă -, a luat forma, în rândul celor mai de seamă reprezentanţi ai ei de astăzi – fie din Rusia, Grecia sau din Diaspora – unei reveniri la calea patristică a moderaţiei, a unei înţelegeri între extreme; este ceea ce Sfinţii Părinţi numesc Calea Împărătească.

Învăţătura acestei „căi împărăteşti” este arătată, de pilda, în Sfaturile duhovniceşti ale Avvei Dorothei, care citează îndeosebi din Cartea Deuteronomului: Să nu vă abateţi la dreapta sau la stânga, ci să umbli pe calea împărătească (Deuteronom V, 32; XVII, 11), şi de către Sfântul Vasilie cel Mare: Drept cu inima este cel al cărui cuget nu se întoarce nici către prisos, nici către lipsă, ci se îndreaptă doar către calea virtuţii.

Dar poate că cel mai clar este exprimată această învăţătură de către marele Părinte Ortodox al celui de-al 5-lea secol, Sfântul Cuvios Ioan Cassian, ce s-a confruntat cu o îndatorire foarte asemănătoare îndatoririi noastre ortodoxe de astăzi: să înfăţişeze învăţătura curată a Părinţilor Răsăriteni oamenilor din Apus, ce erau necopţi duhovniceşte şi nu puteau încă să înţeleagă profunzimea şi subtilitatea învăţăturii spirituale răsăritene, tinzând astfel către extrema laxităţii ori către cea a hiper-stricteţei, la aplicarea acesteia în viaţă. Sfântul Cassian expune învăţătura ortodoxă a căii împărăteşti în Conversaţia sa asupra trezviei (sau a înţelepciunii) – Conversaţie lăudată de Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 4, 105) pentru „filosofia ei preafrumoasă şi măreaţă”: „Cu întreaga noastră tărie şi cu întreaga noastră străduinţă, să ne silim a dobândi darul cel bun al trezviei, care ne poate ţine nevătămaţi de excesele ambelor părţi. Căci, precum grăiesc Părinţii, ambele extreme sunt la fel de dăunătoare – atât prea-multa postire, cât şi umplerea pântecelui, prea-multa priveghere, cât şi somnul peste măsură, şi celelalte exagerări.” Trezvia „îl învaţă pe om să umble pe calea împărătească, evitând ambele extreme: de-a dreapta nu îi îngăduie să cadă în înşelare din pricina abstinenţei excesive, la stânga nu îi îngăduie să fie târât în nepăsare şi destindere”. Iar ispita „cea de-a dreapta” este chiar mai primejdioasă decât cea „de-a stânga”: „Înfrânarea peste măsură este mai dăunătoare decât îmbuibarea sinelui; căci, împreună cu pocăinţa, cineva ar putea ajunge, de la aceasta din urmă, la dreapta înţelegere, însă de la cea dinainte, nu este cu putinţă” (de ex., din pricină că mândria cuiva asupra „virtuţii” proprii îi stă în calea smereniei pline de pocăinţă care l-ar putea izbăvi). (Conversaţii, II, capitolele 16, 2, 17)

Aplicând această învăţătură situaţiei noastre, putem spune că această „cale împărătească” de astăzi a Adevăratei Ortodoxii este o înţelegere între extremele ecumenismului şi reformismului -pe de o parte -, şi a „râvnei fără cunoştinţă” (Romani X, 2) – pe de alta. Adevărata Ortodoxie nu merge „în pas cu vremurile” – pe de o parte; nici nu face din „stricteţe”, „corectitudine” ori „canonicitate” (bune în sine) o scuză pentru o auto-satisfacţie fariseică, exclusivism şi neîncredere, pe de alta. Această moderaţie a adevăratei Ortodoxii nu trebuie confundată cu indiferenţa sau o stare de „căldicel”, ori cu orice fel de compromis între extremele politice. Spiritul de „reformă” este atât de predominant astăzi, încât oricine ale cărui vederi sunt hrănite de „duhul vremurilor” va privi moderaţia cea cu adevărat Ortodoxă ca apropiată „fanatismului”, dar cine caută către problemă cu mai multă profunzime şi foloseşte hotarul patristic, va găsi calea împărătească a fi departe de orice fel de extremism. Poate nici un învăţător ortodox al zilelor noastre nu oferă un asemenea model de moderaţie grăitoare şi înflăcărată, precum pururea-pomenitul arhiepiscop Averchie de Jordanville; numeroasele sale scrieri şi omilii respiră duhul înviorător al adevăratei râvne ortodoxe, fără vreo abatere la „dreapta” ori la „stânga”, accentuând în mod constant asupra laturii duhovniceşti a Ortodoxiei celei Adevărate. (Vezi mai ales articolul său Râvna cea sfântă, din The Orthodox Word, mai-iunie, 1975).

Biserica Rusă din Afara Graniţelor a fost aşezată, din Pronia Dumnezeiască, într-o poziţie foarte avantajoasă spre a păstra „calea împărătească”, în mijlocul confuziei Ortodoxiei de veac XX. Vieţuind în exil şi sărăcie, într-o lume ce nu a priceput suferinţa oamenilor ei, ea s-a concentrat asupra păstrării neschimbate a Credinţei ce îi uneşte norodul, aflându-se, în chip firesc, străină întregii mentalităţi ecumeniste, care este întemeiată pe indiferenţa religioasă şi auto-satisfacţie, pe bogăţie materială şi internaţionalism lipsit de suflet. Pe de altă parte, a fost ţinută de la a cădea în extremismul „cel de-a dreapta” (cum ar fi declaraţia că Tainele Patriarhiei Moscovei sunt fără de har) de către conştientizarea profundă a faptului că biserica serghianistă din Rusia nu este liberă; cineva, desigur, poate să nu aibă nici o comuniune cu un astfel de trup, dominat de atei, dar definirea cu exactitate a situaţiei ei este cel mai bine să fie lăsată unui sinod liber al bisericii ruse, din viitor. Dacă pare a exista aici o „contradicţie logică” („dacă nu îi tăgăduiţi Tainele, atunci de ce nu sunteţi în comuniune cu ea?”)… aceasta e o problemă doar pentru cei raţionalişti; cei ce se apropie de problemele bisericii atât cu inima, cât şi cu cugetul, nu au nici o dificultate în a accepta poziţia aceasta, care este testamentul lăsat Bisericii Ruse a Diasporei de către înţeleptul ei Întâistătător, mitropolitul Anastasie (†1965).

Trăind în libertate, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a socotit drept una din îndatoririle ei de căpătâi exprimarea solidarităţii şi a comuniunii depline cu catacombnica Adevărata Biserica Ortodoxă a Rusiei, a cărei existenţă este ignorată cu desăvârşire şi chiar negată de către ortodoxia „oficială”. La vremea rânduită de Dumnezeu, când vor trece încercările groaznice asupra bisericii şi poporului rus, celelalte Biserici Ortodoxe vor putea înţelege mai bine situaţia Bisericii Ruse; până atunci, tot ceea ce poate nădăjdui cineva este, ca şi pe mai departe, Bisericile Ortodoxe libere să nu pună sub semnul întrebării dreptul de a exista al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, ori să nege Harul Tainelor ei. Aproape toate dintre ele au rămas, vreme îndelungă în comuniune cu ea (până ce neparticiparea ei la mişcarea ecumenistă a izolat-o şi a făcut să devina un reproş la adresa celorlalte Biserici, îndeosebi în ultimul deceniu), şi, până în ziua de astăzi, ele rezistând (cel puţin pasiv) la încercările de provenienţă politică, ale Patriarhiei Moscovei, de a o declara „schismatică” şi „necanonică”.
În ultimii ani, Biserica Rusă din Afara Graniţelor a mai acordat sprijin şi recunoaştere şi Adevăraţilor Creştini Ortodocşi ai Greciei, a căror situaţie, de asemenea, a fost extrem de dificilă şi neînţeleasă. În Grecia, întâia lovitură împotriva Bisericii (reforma calendarului) nu a fost atât de mortală precum „Declaraţia” mitropolitului Serghie în Rusia. Din această pricină, a durat mai multă vreme până ce conştiinţa teologică a grecilor ortodocşi să zărească întreaga ei semnificaţie anti-ortodoxă. Mai mult, puţini episcopi din Grecia au fost îndeajuns de curajoşi spre a se alătura mişcării (în vreme ce, în comparaţie, numărul episcopilor ne-serghianişti de la începuturi era mai mare decât al întregului episcopat al Bisericii Greciei). Şi doar în ultimii ani, cauza vechi calendariştilor a devenit chiar „respectabilă intelectual”, de vreme ce tot mai mulţi absolvenţi de facultate i se alătură. De-a lungul anilor, a suferit persecuţii, uneori destul de puternice, din partea Statului şi a Bisericii oficiale, şi până în ziua de astăzi a rămas desconsiderată de către cei „sofisticaţi” şi fără nici o recunoaştere din partea lumii ortodoxe „oficiale”. Din nefericire, neînţelegerile şi dezbinările interne au continuat să slăbească cauza vechilor calendarişti, precum şi lipsa unui glas unic şi unanim, care să exprime susţinerea lor pentru Ortodoxia patristică. Totuşi, poziţia lor fundamental ortodoxă nu poate fi tăgăduită, şi nu pot fi întâmpinate decât cu bucurie asemenea prezentări glăsuitoare ale ei, precum se pot vedea în articolul ce urmează.
Sporirea, din ultimii ani, a unei unităţi fundamentale a cauzei Adevăratei Ortodoxii din întreaga lume, fie în Biserica din Catacombe a Rusiei, la vechii calendarişti ai Greciei sau în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, i-a făcut pe unii să gândească în termenii unui „front unit” al Bisericilor mărturisitoare, spre a se opune mişcării ecumeniste care a luat în posesie ortodoxia „oficială”.
Totuşi, în condiţiile actuale, acesta se va materializa cu greu; şi, în orice caz, este o viziune politică asupra situaţiei, ce priveşte într-o manieră prea exterioară semnificaţia misiunii Adevăratei Ortodoxii. Dimensiunile depline ale protestului ortodox împotriva „ortodoxiei ecumeniste”, împotriva ortodoxiei neutralizate, căldicele, a apostaziei, trebuiesc încă descoperite, înainte de toate în Rusia. Dar este cu neputinţă ca mărturia atâtor mucenici, mărturisitori şi campioni ai Ortodoxiei celei Adevărate din veacul al XX-lea, să fie zadarnică.

Fie ca Dumnezeu să îşi tină ziloţii pe cărarea împărătească a Adevăratei Ortodoxii, credincioşi Lui fiind şi Sfintei Lui Biserici, până la sfârşitul veacului!

The Orthodox Word, № 5 (70), Sept.-Oct. 1976, pag. 143-149.

Note:

[1] A se vedea şi Declinul Patriarhiei Constantinopolului de Sfântul Ioan Maximovici –n. red.
[2] „Declaraţia” s-a tradus şi în limba română, fiind disponibilă în articolul Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse în revista Catacombele Ortodoxiei –n. red.
[3] Despre Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR citiţi mai multe aici –n. red.

t.o.

INTERPRETAREA APOCALIPSEI – “CARTEA VREMURILOR NOASTRE”. Parintele Serafim Rose despre conditiile pentru citirea cartii Apocalipsei in duh ortodox

Parintele Serafim Rose:



Vremurile noastre, mai mult ca oricare alte vremuri anterioare, sunt „apocaliptice”. In plan politic a devenit un lucru comun sa se vorbeasca despre posibilitatea distrugerii unei tari intregi sau chiar a lumii intregi, indiferent daca s-ar realiza prin arme nucleare sau prin consecintele dezastruoase ale modernitatii: poluarea, experimentele chimice si biologice si altele asemenea.
Asadar, nu este deloc surprinzator faptul ca Apocalipsa este cartea catre care astazi, mai mult decat oricand, multi isi indreapta atentia. Totusi, interesul fata de ea este unul superficial, cum este si cazul cartii lui Hal Lindsay, The Late Great Planet Earth, foarte raspandita in prezent (peste 10 milioane de exemplare au fost vandute in Statele Unite). Cineva interesat de starea politica a lumii, care este si credincios adevarului biblic, citind aceasta carte, ramane, la o prima vedere adanc impresionat de modul in care toate „se potrivesc”, iar profetiile Apocalipsei par sa fie aplicabile perfect zilelor noastre. Asocierile se fac pe baza personajelor si simbolurilor scripturistice: „imparatul de la miazazi”, „imparatul de la miazanoapte”, „Gog”, „Magog” si multe altele, iar intamplarile din Scriptura legate de aceste nume sunt atribuite istoriei contemporane si proiectiilor ei in viitor privind situatia Rusiei, Chinei, Europei, Israelului si a tarilor arabe etc. In astfel de carti gasim expresii precum: „fii atent la ce va face Rusia”, „priveste Iranul”, „a zecea natiune se alatura Pietei Comune” din Europa etc. Toate acestea pot fi incitante, chiar ametitoare in acea agonie a suspansului creat de urmatorul eveniment apocaliptic care se va implini.
Insa cartea Apocalipsei nu trebuie citita in acest fel. S-ar putea ca unele interpretari sa fie corecte, iar altele sa fie rodul imaginatiei infierbantate, dar aceasta atitudine este una de suprafata, care nu ajuta la mantuirea sufletului. Trebuie sa abordam intr-un mod cu totul diferit profetia biblica si mai cu seama cartea Apocalipsei.

 

Sprijin pentru interpretarea Apocalipsei



Reprezentarile si simbolurile dificile ale Apocalipsei sunt foarte bine analizate in comentariul demn de in­credere al Arhiepiscopului Averchie, care a considerat ca prim izvor al studiului sau un comentariu din secolul al V-lea al Sfantului Andrei de Cezareea, care la randul lui cuprinde primele comentarii patristice despre aceasta carte (unele dintre acestea nu se mai pastreaza). De asemenea in abordarea acestei carti ne vor fi de folos si cateva reguli de baza care se utilizeaza in interpretarea Sfintei Scripturi.

  • 1. In unele cazuri, Scriptura insasi ne talcuieste re­prezentarile dificile. Spre exemplu, in Apocalipsa, cand Domnul nostru Iisus Hristos s-a aratat in prima vedenie in mijlocul a sapte sfesnice de aur, avand in mana sa dreapta sapte stele, El Insusi ii lamureste Sfantului Ioan intelesul acestor doua imagini simbolice. In mod asemanator, ingerii care i s-au aratat profetului Daniel i-au talcuit unele simboluri din viziunea sa (Daniel 7, 16-27; 8, 16-26 etc); aceste simboluri sunt legate si de continutul Apocalipsei.
  • 2. Textele paralele din alte carti ale Scripturii fac lu­mina asupra reprezentarilor dificile ale Apocalipsei sau chiar le talcuiesc. In aceasta privinta ne sunt de folos mai ales cartea lui Daniel si cartile altor profeti din Vechiul Testament; la fel si cartile Noului Testament in care este descrisa venirea lui Antihrist. Faptul ca exista o multime de comentarii ortodoxe la aceste carti suplineste putinatatea celor referitoare la Apocalipsa.
  • 3. Cunoasterea intregii invataturi ortodoxe si in spe­cial a eshatologiei (dogma despre sfarsitul lumii acesteia) este absolut necesara pentru studierea Apocalip­sei. Neavand-o, talcuitorii protestanti au ajuns la o multime de interpretari cu totul fanteziste despre Apocalipsa (de exemplu: conceptele de „mileniu” si „rapire” etc.) care indeparteaza cititorii de la intelegerea corecta si, de cele mai multe ori, ii pregatesc de fapt pen­tru primirea lui Antihrist in locul lui Hristos. Relatarea generala a evenimentelor anterioare si simultane sfarsitului lumii, descrise in celelalte carti ale Noului Testa­ment (Matei, cap. 24-25; Marcu, cap. 13; Luca, cap. 21; II Petru, cap. 3; II Timotei, cap. 4; I Tesaloniceni, cap. 4-5; II Tesaloniceni, cap. 2; Romani, cap. 1; I Corinteni, cap. 15 – toate intelese in conformitate cu talcuirile Sfintilor Parinti ai Bisericii) contureaza liniile generale ale invataturii eshatologice crestine, care aseaza in contextul lor firesc din punct de vedere dogmatic si istoric evenimentele din Apocalipsa.
  • 4. De ajutor este si studiul cartii in sine: autorul, timpul si locul scrierii si mai cu seama scopul ei – toate acestea insa in contextul traditiei si al credintei ortodoxe, nu in spiritul criticii rationaliste specifice vremurilor noastre, care deformeaza sensul cartii de dragul de a se conforma tinutei academice. Introducerea Arhiepiscopului Averchie ofera cititorilor ortodocsi posibilitatea acestui studiu.
  • 5. Cunoasterea limbilor vechi, a geografiei, a istori­ei, a arheologiei etc. poate uneori sa faca lumina asupra diferitelor pasaje ale Scripturii.
  • 6. Mai de seama insa decat cunoasterea stiintifica de orice profil este perspectiva de ansamblu asupra istoriei si culturii si filosofia acestora. Pentra intelegerea unora dintre viziunile Apocalipsei (si ale cartii lui Daniel din Vechiul Testament, de care este strans legata) este necesara o perspectiva asupra modului in care se succed stapanirile lumesti cat si asupra imparatiei nepieritoare a lui Hristos, care se va instaura in locul acestora. Persoana Antihristului poate fi mai bine inteleasa prin studierea tiranilor Antichitatii (precum Antioh Epifanie) si a stapanitorilor modernitatii (adevaratii premergatori ai Antihristului) care au incercat sa cucereasca lumea: Napoleon, Hitler si comunismul.

Avand aceste indrumari, continutul Apocalipsei, desi uneori dificil, poate fi inteles destul de bine. Totusi, fìindca are multe simboluri si sensuri figurate, vom face re­ferire la diferitele niveluri de intelegere a Sfintei Scripturi.

Intelesurile literale in opozitie cu cele simbolice sau mistice



Pornind de la acest aspect, multi comentatori ai Bi­bliei se ratacesc, indiferent daca aceasta se intampla prin intelegerea prea literala (cum este cazul protestantilor fundamentalisti, care cred ca totul in Biblie trebuie considerat „literal”) sau printr-o prea libera talmacire (cum este cazul celor cu vederi liberale, care indeparteaza toate intelesurile dificile, considerandu-le „simbolice” sau „alegorice”). In traditia ortodoxa a talmacirii Bibliei, cele doua niveluri de intelegere, literala si simbolica, sunt adeseori imbinate.
Exista multe fragmente care trebuie intelese doar literal, cum sunt partile exclusiv istorice ale Scripturii (de exemplu: „Eu, Ioan,… fost-am in insula ce se cheama Patmos, de dragul cuvantului lui Dumnezeu si al marturiei lui Iisus. Am fost in duh in zi de duminica” – Apocalipsa 1, 9-10). Teoretic, fiecare aspect al unor asemenea relatari istorice poate fi verificat cu ajutorul unor mijloace precum: documente istorice timpurii, istoricii Bisericii primare, martori oculari etc. Reprezentarile metaforice, ca cele de tipul lucrurilor firesti redate in imagini poetizate („soarele si-a cunoscut apusul sau” – Psalmi 103, 20) pot fi, de asemenea, consi­derate ca facand parte din intelesurile literale ale Bibliei; la fel si in situatiile in care actiuni si insusiri ale lui Dumnezeu sunt redate in termeni pamantesti sau I se atribuie membre trupesti si sentimente omenesti (Dumnezeu s-a maniat sau s-a cait sau s-a plimbat prin Rai). Astfel de intelesuri pot fi considerate tot literale (chiar daca nu sunt strict literale) intrucat prin ele se incearca sa se descrie realitatea asa cum este (pamanteasca sau dumnezeiasca) si nu sa se redea un cu totul alt inteles.
Pe de alta parte, intelesurile simbolice pot fi de mai multe feluri. De exemplu: prefigurante care utilizeaza persoane sau intamplari istorice drept asemanari sau imagini din umbra ale unor intamplari din viata lui Hristos (cele trei zile ale profetului Iona in pantecele chitului prefigureaza sederea de trei zile a lui Hristos in mormant – Matei 12, 40); simbolurile in care se ara­ta voia sau descoperirea lui Dumnezeu prin lucrari in­spirate de El (de exemplu, legaturile si jugul pe care si le-a pus Ieremia semnifica robia babiloniana – Ieremia 27, 1; sau braul apostolului Pavel cu care Agab pro­fetul si-a legat mainile si picioarele semnifica arestarea lui in Ierusalim – Faptele Apostolilor 21, 11). In aceste doua feluri de intelegere simbolica a textului este valabila si intelegerea literal-istorica.
In ceea ce priveste reprezentarile tainice care ascund un sens duhovnicesc mai adanc sub chipul anumitor persoane umane, lucruri sau intamplari, ramane valabil si sensul literal – cum este, de exemplu, cazul pomului cunostintei binelui si raului din rai, pe care Sfàntul Grigorie Teologul il talcuieste drept treapta a contem­platiei, fara a nega faptul ca era si un pom real; sau pomul vietii care, pe langa faptul ca este o prefigurare a crucii lui Hristos, este si o inchipuire a vietii viitoare, fara a-si pierde intelesul de pom real intr-o gradina reala, asa cum arata destul de clar traditia patristica.
Alegoria utilizeaza o povestire imaginara pentru a reda simbolic o realitate superioara. In Biblie, aceasta este rar intalnita si se limiteaza indeosebi la parabole si apologii – povestiri si fabule moralizatoare, in care relatarea insasi nu trebuie sa fie reala (desi in unele para­bole poate fi reala). Chiar si Cantarea Cantarilor, care este un fel de alegorie a iubirii dintre Hristos si Biserica, are un suport istoric – iubirea dintre Solomon si mireasa lui din Egipt.
Viziunile din Apocalipsa contin totusi simboluri care difera oarecum de cele mentionate. Uneori sunt infatisate realitati ceresti pe masura intelegerii unui profet (vedenia lui Hristos in capitolul 1, a Imparatiei cerurilor in capitolul 7, a veacului viitor in capitolele 21-22); alteori sunt infatisate imagini alegorice ale Bisericii si vietii acesteia („femeia invesmantata cu soarele”, in capitolul 12, „mia de ani” a existentei Bisericii in capitolul 21) sau ale anumitor fiinte care poarta razboi impotriva Bisericii (balaurul in capitolul 12, cele doua bestii din capitolul 13) sau ale unor intamplari viitoare in general (cei patru calareti din capitolul 6) sau in special (cele sapte plagi din capitolul 15).

Talcuirea tuturor acestor reprezentari simbolice – intr-un mod accesibil in prezent, inainte ca toate profetiile sa se implineasca – ne este oferita de textul comentariului. Vom face acum ultimele recomandari pentru pregatirea si prevenirea cititorului.



  • 1. Nu trebuie sa fim prea categorici sau peste masu­ra de limitati in interpretarea data de noi a acestor re­prezentari simbolice si viziuni. Multe dintre simboluri­le Apocalipsei sunt atat de cuprinzatoare in aplicarea lor practica, incat nici o formulare literara obisnuita nu le poate reda. Cel cu o experienta si o cunoastere mai bogata va vedea mai mult decat cel lipsit de ele. De asemenea, pe masura ce istoria se va apropia de sfàrsit, semnificatia unor simboluri se va limpezi. Arhiepiscopul Averchie insusi remarca faptul ca unor simboluri inca nu li se poate da o interpretare, in timp ce altora (cum ar fi „lacustele”si „caii” din capitolul 9) se hazardeaza, pe baza experientei razboaielor secolului XX, sa le dea o talcuire.

  • 2. Trebuie sa fim atenti la deosebirea fragmentelor care fac referire la realitatile lumii pamantesti cazute si a celor care fac referire la cea cereasca. Talcuirile gresite ale Apocalipsei confunda invariabil aceste doua realitati, incercand sa aplice viziunile profetice legate de lumea cereasca (unde boala si intristarea vor inceta, unde moartea nu exista si „leopardul se va odihni impreun cu iedul” – Isaia 11, 6) lumii acesteia pamantesti. Aceasta este gresala cea mai grava a interpretarii hiliaste [milenariste], predominanta in randul protestantilor, care considera „mia de ani” din capitolul 20 drept o perioada istorica „cereasca” si aplica profetiile Vechiului Testament Ierusalimului pamantesc si nu Ierusalimului ceresc, al veacului viitor.Uneori, chiar comentatorii ortodocsi au interpretari diferite ale vedeniilor si reprezentarilor lor simbolice. Nu trebuie totusi sa ne grabim sa observam „contradictiile”, intrucat in limbajul simbolic se intampla adeseori ca reprezentarile sa aiba sensuri si niveluri de interpretare multiple. Astfel, creaturile stranii din capitolul 9 pot reprezenta infricosatoarele arme moderne, insa ele pot deopotriva simboliza demoni si actiuni ale patimilor umane; „steaua cea mare” din capitolul 8 poate fi un meteorit sau un proiectil sau un alt corp fizic capabil sa cauzeze distrugere, dar il poate simboliza si pe diavol.
  • 3. Interpretarea hiliasta a Apocalipsei porneste si de la o alta greseala fundamentala pe care o fac majoritatea comentatorilor protestanti: sa considere continutul cartii intr-o ordine strict cronologica. Textul trebuie inteles asa cum este de fapt, adica o insiruire de vedenii distincte una de alta prin continut: unele se refera la cer, altele la pamant; unele sunt foarte generale si cu sens simbolic, altele foarte precise si cu sens literal; unele sunt despre trecut, altele despre viitor, iar altele despre prezent. Pentru lamurirea acestor vedenii este necesar un comentariu ortodox amanuntit, si nu o simpla citire de text care ar fi accesibila intelegerii noastre moderne. Cartea de fata incearca sa fie un astfel de comentariu ortodox atat de necesar.
  • 4. Citirea Apocalipsei nu trebuie sa fie intemeiata pe cautarea starilor de suspans, ci pe seriozitate si atentie sporita. Prima noastra grija trebuie sa fie dobandirea unei intelegeri a dogmelor si a perspectivei ortodoxe asupra lumii intrucat acestea stau la baza continutului cartii. In privinta aplicarii anumitor profetii la evenimentele contemporane trebuie sa fim precauti in formularea unor concluzii si sa nu ne lasam influentati de propriile noastre opinii sau inchipuiri.
  • 5. Este foarte important ca lectura cartii sa fie insotita de o hranire spirituala constanta: slujbele si tainele Bisericii, citirea regulata a Bibliei si a textelor duhovnicesti. Daca sunt implinite aceste conditii si credinta noastra ortodoxa este o nevointa constienta si constanta, atunci nu vom mai fi coplesiti de vreo noua „catastrofa” sau vreo noua „implinire” a vreunei profetii apocaliptice.
  • 6. Luand in considerare toate acestea, intelegem ca Apocalipsa este o carte a tainelor, a intelesurilor adanci legate de inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, de scopul suprem al lumii si al omului si de inceputul vesnicei Imparatii a cerurilor. De aceea ea trebuie citita cu frica de Dumnezeu si cu smerenie si cu neincredere in propria noastra capacitate de intelegere.


Apocalipsa – cartea vremurilor noastre


Apocalipsa este o descriere mistica a viitorului Bisericii lui Hristos si a lumii intregi; ea descrie lupta Bisericii impotriva tuturor dusmanilor sai si biruinta finala asupra lor. Astfel, lectura acestei carti este o mare mangaiere, mai cu seama in vremuri de persecutie si descurajare pentru crestini, asa cum sunt si vremurile noastre. Evenimentele istorice pe care le vedem petrecandu-se in jurul nostru [textul a fost scris in perioada de persecutie comunista asupra multor popoare ortodoxe, n.n.] fac parte din intregul context al luptei Bisericii impotriva puterilor raului, al biruintei finale a ei si al inceputului vesnicei Imparatii a cerurilor.
Membrii Bisericii de catacomba din Rusia de astazi se considera a fi in postura femeii alungate in pustie (Apocalipsa, cap. 12) si astfel dobandesc putere de la Dumnezeu in incercarile lor cele mai dificile. Atunci cand puterile raului ajung sa ia o forma atat de puternica, precum este aceea a unei guvernari ateiste totalitare, este foarte usor sa renunti la lupta daca nu ai perspectiva sensului acestei aparente biruinte a raului si cunoasterea faptului ca  biruinta finala apartine binelui si Bisericii lui Hristos.
Biserica din primele veacuri crestine a manifestat un mare interes pentru aceasta carte, intrucat se parea ca evenimentele descrise in ea sunt pe cale sa se implineasca. Cu toate acestea, tentatia hiliasmului, in care au cazut chiar si unii dintre parintii timpurii ai Bisericii (Sfantul Irineu de Lyon, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful), impreuna cu starea de pace si stabilitate din timpul lui Constantin, cand intreg imperiul devenise crestin, au dus la o diminuare a gandirii apocaliptice in Biserica si la o neglijare generala a cartii. Chiar si situarea ei in canonul Noului Testament era incerta pana in secolul IV, iar unii dintre marii Parinti ai Bisericii abia o mentioneaza. Asa cum afirma Arhiepiscopul Averchie, aceasta este singura carte din Noul Testament care nu este cuprinsa in canonul citirilor scripturistice din timpul slujbelor bisericesti, chiar daca Tipicul bisericesc o asaza intr-o slujba rareori sau deloc savarsita in zilele noastre (la slujba Miezonopticii de sambata noaptea sunt randuite sa fie citite in ordine toate epistolele Noului Testament si Apocalipsa, intre Vecernie si Utrenie, incepand cu Duminica Tuturor Sfintilor).
Unii dintre marii Parinti ai Bisericii s-au folosit to­tusi de textul Apocalipsei. Printre Parintii secolelor al III-lea si al IV-lea putem mentiona pe: Sfantul Ipolit al Romei, Sfantul Ciprian al Cartaginei, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Ambrozie al Milanului, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Chiril al Ierusalimului si Fericitul Augustin. Unele talcuiri la Apocalipsa ale acestora vor fi redate in notele de subsol.
Unul dintre cele mai de seama comentarii patristice ale cartii este cel al Sfantului Andrei al Cezareei din secolul al V-lea, care indeparteaza interpretarile eronate ale primelor secole si infatiseaza viziunea ortodoxa in aceste privinte, cum ar fi „mia de ani” a stapanirii lui Hristos si a sfintilor Lui (cap. 20). In lucrarea de fata, pe langa comentariul Sfantului Andrei, Arhiepiscopul Averchie s-a folosit si de invatatura ortodoxa rusa despre Apocalipsa din secolele al XIX-lea si al XX-lea, precum si de propriile sale reflectii despre evenimentele apocaliptice din timpurile noastre.
Se pare ca traim intr-adevar ultimele veacuri ale acestei lumi, cand profetiile Apocalipsei despre sfarsitul ei incep sa se implineasca. Fara indoiala, este timpul potrivit – mai ales din perspectiva multitudinii interpretarilor eronate despre aceasta carte raspandita in mentalitatea contemporana – pentru un comentariu ortodox complet al acesteia.
Fie ca crestinii ortodocsi sa dobandeasca prin citirea acestui comentariu o constiinta treaza a semnelor acestor vremuri si sa invete sa se pregateasca pentru a rabda pana la capat incercarile grele si necazurile care vor veni asupra noastra!
[…]
Comentariul Arhiepiscopului Averchie nu cuprinde textul integral al Apocalipsei pe care l-a talcuit. Insa in traducerea de fata este prezentat intregul text, astfel incat comentariul se desfasoara verset cu verset. In unele situatii, materialul explicativ din comentariul Sfantului Andrei, pe care Arhiepiscopul Averchie nu l-a citat, a fost adaugat pentru a oferi o interpretare a fiecarui ver­set. Totusi, scopul autorului si al traducatorului nu a fost acela de a realiza o interpretare exhaustiva a Apo­calipsei (care ar necesita un volum mult mai mare de pagini), ci mai degraba de a pune la dispozitia crestinilor ortodocsi ai acestor vremuri un ghid practic al ei. […]”.
(introducere la: “Arhiepiscop Averchie Tausev, Apocalipsa Sfantului Ioan: un comentariu ortodox”, Editura Sophia, 2005)

Sursa Cuvântul Ortodox