Sfantul Ioan Casian despre dreapta socoteala

Sfintii Ioan Casian si Gherman la Avva Moise Arapul: Sfatuirea cu batranii si fuga de extreme – Conditiile mantuirii

“Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…

Atat este de placuta lui Dumnezeu si potrivita vointei Sale aceasta invatatura, incat o gasim mentionata, nu fara folos, si in Sfanta Scriptura. Astfel, Dumnezeu n-a voit sa-i impartaseasca tanarului Samuel prin convorbire directa invataturile dumnezeiesti, ci a recurs la indrumarea unui batran care, desi nu nu spunea intotdeauna lucruri placute lui Dumnezeu[1], era totusi un batran, si de la acesta a socotit ca trebuie sa primeasca tanarul invatatura, pentru ca acela care era chemat la o indatorire divina, deprinzandu-se cu ascultarea fata de batrani, sa invete smerenia si sa dea el insusi celor mai tineri exemplu de supunere.
Hristos chemand pe Pavel si vorbindu-i El insusi, desi putea sa-i arate pe data calea desavarsirii, a socotit ca e mai bine sa-l trimita la Anania si i-a poruncit sa afle de la acesta calea adevarului, zicand: “Scoala si intra in cetate si ti se va spune ce trebuie sa faci”[2]. L-a trimis astfel la un batran, socotind ca se poate forma mai mult prin invatatura acestuia decat prin a Sa, ca nu cumva ceea ce s-ar fi facut bine cu Pavel sa fie dat urmasilor exemplu rau de intelegere gresita, ca fiecare adica sa fie convins ca trebuie sa primeasca invatatura mai bine direct de la Dumnezeu, decat sa se formeze sub indrumarea celor batrani.
Despre judecata gresita insusi apostolul ne invata in toate felurile nu numai in scris, dar si prin exemplu. El o condamna ca demna de dispret, caci de aceea s-a urcat la Ierusalim, pentru ca Evanghelia, pe care o predica cu harul Sfantului Duh si cu puterea semnelor si a minunilor s-o supuna si unei examinari oarecum particulare a celorlalti apostoli si inaintasi. “Am aratat impreuna cu el Evanghelia pe care o propovaduiesc intre popoare, pentru ca nu cumva sa alerg sau sa fiu alergat in zadar“[3]. Cine este asadar atat de marginit si de orb incat sa se increada numai in judecata si in chibzuinta sa, cand Vasul cel ales marturiseste ca s-a sfatuit cu tovarasii sai de apostolat? De aci se intelege foarte limpede ca nu afla calea desavarsirii niciunul dintre cei ce dispretuiesc invatatura si asezamintele batrinilor “de la care au ce invata”, nesocotind aceste cuvinte pe care ar trebui sa le respecte cu sfintenie: “intreaba pe tatal tau si-ti va da de veste, pe cei mai batrini ai tai si-ti vor spune”[4].
Asadar, trebuie sa incercam totul pentru a dobandi darul dreptei judecati prin virtutea smereniei, care ne poate pastra nevatamati de nici una dintre cele doua extreme. Exista o veche zicala: “Extremele se ating“, adica excesele sunt la fel (de daunatoare). Caci la acelasi rezultat se ajunge si cu prea mult post si cu prea multa mancare, si aceeasi vatamare ii pricinuieste monahului si veghea necontenita si somnul fara masura. Excesul infranarii aduce in mod necesar slabiciune, ca si neglijenta si nepasarea, si adesea, pe cei care s-au stapanit sa n-ajunga niste mancaciosi ii vedem cazuti in extrema contrara, a posturilor nemasurate, care-i fac sa alunece din cauza slabiciunii tocmai in patima pe care o invinsesera.
Iar veghea prelungita fara noima, noapte dupa noapte, i-a doborat pe cei pe care nu i-a biruit somnul. De aceea, precum spune Apostolul, “prin armele dreptatii sa ne ferim si de cei de la dreapta si de cei de la stanga”[5], sa tragem adica intre cele doua extreme o linie moderata cu ajutorul dreptei judecati, sa nu parasim nici drumul obisnuit al cumpatarii, dar nici, printr-o slabire vatamatoare a acesteia, sa cadem in gura poftelor si a pantecelui.
Mi-amintesc ca eu adesea intr-atata am infruntat pofta de mancare, incat stateam doua-trei zile nemancat si nici nu-mi venea macar in minte vreun fel de hrana. De asemenea, in lupta cu diavolul, m-am stapanit in asa masura de la somn, incat mai multe zile si nopti nu-nchideam ochii rugandu-ma Domnului. Dar mi-am dat seama ca dispretul hranei si al somnului era mai primejdios decat lupta cu lacomia si cu lenea.
Astfel, din cauza poftei trupesti nu trebuie sa ajungem la abuzuri vatamatoare, mancand sau dormind inainte de orele obisnuite sau mai mult decat trebuie, sau nemancand deloc, ci, dimpotriva, sa respectam orele de masa si de odihna, chiar daca nu ne face placere acest lucru. Si la un razboi si la celalalt ajungem prin uneltirea diavolului si e mai periculos cel dus printr-o infranare exagerata decat cel pe care ni-l impune satiul prea mare. Caci de la acesta putem sa ne ridicam la masura necesara prin impunsatura mantuitoare a severitatii, dar de la celalalt nu.
Totusi in general aceasta este masura cumpatarii, ca fiecare, dupa cum ii ingaduie puterile, corpul si varsta, sa manance cat ii cere mentinerea corpului, iar nu dorinta de satiu. Si-ntru-un fel si-n altul va avea mari necazuri cel ce, nerespectand cerintele unui regim uniform, aci isi rastrange stomacul prin post si nemancare, aci si-l umfla prin multimea de hrana.
Dupa cum mintea istovita din lipsa de hrana isi pierde puterea rugaciunilor, sau este silita sa dormiteze cand corpul este slabit, la fel, daca este apasata de pre multa mancare, nu va putea sa inalte catre Dumnezeu rugaciuni curate si smerite. Dar nici corpul nu va putea fi pastrat mereu neprihanit, de vreme ce chiar in acele zile in care este tinut intr-o infranare mai aspra insasi hrana de mai inainte ii aprinde focul dorintei. Deindata ce din prea multa hrana ne-a aparut vreo prisosinta in madulare, trebuie s-o eliminam, prin insasi legea naturii, care nu ingaduie sa existe in corp vreo umoare de prisos, fiindca este vatamatoare si potrivnica organismului. De aceea trupul nostru trebuie mentinut intr-o cumpatare totdeauna rationala si uniforma, incat, daca dintr-o necesitate naturala traim in corp si nu ne putem lipsi de el, cel putin mai rar si nu mai mult de trei ori pe an sa cadem in tina bantuielii. Totusi acest lucru sa se petreaca intr-un somn linistit, fara vreo dorinta aprinsa, neprovocat de vreun chip amagitor care apare in vis ca atatare a poftelor ascunse.
Aceasta este masura, uniforma si egala, a infranarii noastre, incuviintata de judecata Sfintilor Parinti, ca hrana zilnica sa ne fie painea, si sa pastram la fel, in aceeasi stare, si corpul si sufletul, neingaduind ca mintea sa slabeasca din cauza infranarii prin ajunari sau sa se ingreuieze prin imbuibare. Hrana sa fie atat de simpla, incat dupa slujba de seara nici sa nu simtim si nici sa nu ne amintim ca am mancat. Aceasta se face cu atata osteneala, incat cei ce nu cunosc desavarsirea dreptei judecati socotesc ca e mai bine sa prelungeasca ajunarea si pentru ziua urmatoare, numai sa manance pe saturate cand ajung la masa. Stiti ca asa a facut nu de mult concetateanul vostru Veniamin. Acesta, primind zilnic doi pesmeti, a preferat sa nu respecte mereu regula infranarii ci sa ajuneze cate doua zile consecutiv, numai sa-si umple stomacul cu o portie dubla la masa, adica, mancand o data patru pesmeti, sa simta bucuria de a fi satul si sa compenseze in felul acesta, prin umplerea stomacului, ajunarea de doua zile.
Supunandu-se el cu indaratnicie si staruinta mai degraba regulilor mintii sale decat traditiei celor batrani, fara indoiala ca va amintiti la ce sfarsit a ajuns: parasind pustiul, s-a rostogolit iarasi in filosofia acestei lumi si in desertaciunea veacului, pentru ca intamplarea lui sa adevereasca sfaturile batranilor, iar exemplul si caderea lui sa-i invete pe toti ca nimeni nu poate nici sa urce pe cea mai inalta treapta a desavarsirii increzandu-se in ideile si parerile sale si nici macar sa se feresaca de ispitele primejdioase ale diavolului.

Ghermanus: Cum, asadar, va putea fi pazita de noi fara intrerupere aceasta masura? Caci uneori, in timpul ajunarii, in ceasul al noualea, venind fratii si trebuind a le da i lor sa manance, suntem nevoiti sa adaugam ceva la masura obisnuita, sau sa calcam randuiala pe care ne este poruncit s-o aratam tuturor.

Moise: Cu aceeasi grija si-n acelasi fel trebuie sa indeplinim ambele cerinte. Caci pentru infranare si curatie sa respectam cu toata rigoarea masura la mancare, iar pe de alta parte, cand vin fratii, trebuie sa le aratam dragoste, omenie si bunavointa, fiindca este absurd ca oferind masa unui frate, ba, mai mult, lui Hristos, sa nu mananci impreuna cu El sau sa te faci strain de masa Lui.

Astfel nu vom calca nici una din cele doua indatoriri daca vom pastra obiceiul ca, in ceasul al noualea, din doi pesmeti care ni se dau de drept, conform regulilor canonice, sa mancam unul, iar pe celalalt sa-l pastram pentru ceasurile de seara si sa-l mancam cu fratii, daca vine vreunul, fara sa adaugam astfel ceva peste masura obisnuita. In felul acesta nu ne va intrista deloc venirea unui frate, care trebuie sa ne fie prilej de bucurie. Fiindca vom arata omenie fara sa slabim ceva din asprimea infranarii. Iar daca nu va veni nici unul, ne vom face in libertate datoria, cum cere masura canonica.
Stomacul nu se va incarca seara numai cu un pesmet, fiindca unul dintre ei l-am luat in ceasul al noualea. Mai degraba se va intampla aceasta celor ce, vrand sa pastreze infranarea mai severa, isi amana pentru seara toata intremarea. Caci hrana luata de curand impiedica gandirea limpede in timpul rugaciunilor de seara si de noapte. De aceea este mai folositor si mai potrivit sa se ia masa in ceasul al noulea, dupa care monahul nu numai ca se simte usor si liber in timpul veghei de noapte, dar avand digestia facuta, poate participa activ si la sjujbele de seara.
Astfel de hrana sufleteasca ne-a servit prea cuviosul Moise, cu o indoita invatatura, aratandu-ne adica nu numai harul dreptei judecati si puterea cuvantului prin eruditia sa, dar si sensul renuntarilor, scopul lor apropiat si cel indepartat. In cursul discutiei el ne-a facut sa vedem limpede ceea ce inainte cautam oarecum cu ochii inchisi, dar cu flacara duhului si cu dragoste de Dumnezeu, sa simtim cat ne indepartasem in acest timp de curatia inimii si de linia cea dreapta, sa intelegem, in sfarsit, ca invatatura tuturor artelor acestui veac nu poate fi in nici un chip atinsa fara fixarea unui scop precis, a carui realizare trebuie avuta in vedere si urmarita neintrerupt.”

*

1

Despre dreapta socoteala

“Dupa cum nu toti tinerii arata acelasi zel pentru invatatura si pentru a-si forma mai bune deprinderi, la fel si batranii nu sunt toti la fel de desavarsiti si de incercati. (…)

De aceea nu trebuie sa urmam exemplele si indrumarile tuturor batranilor pe care-i recomanda doar parul lor alb si viata indelungata, ci pe ale acelora despre care ne-am convins ca s-au distins din tinerete prin viata lor demna de lauda, formati nu dupa propriile lor inchipuiri, ci dupa mostenirea duhovniceasca lasata de cei vechi. Sunt unii a caror multime de pacate este mare, carora de timpuriu le-a placut mai mult odihna si, imbatraniti in ale trandaviei, isi castiga autoritatea nu prin maturitatea cugetelor, ci prin numarul anilor. (…)

Parul alb al acestora il foloseste ca autoritate dusmanul cel viclean pentru a induce in eroare pe cei tineri, iar pe cei care au putut fi chemati pe calea desavarsirii, fie din imbold, fie prin sfatul altora, el se grabeste sa-i tulbure si sa-i insele punandu-le in fata asemenea chipuri nevrednice de a fi pilda, ducandu-i prin invatatura si obiceiurile acestora la un fel de slabiciune vatamatoare si la o descurajare aducatoare de moarte…
Voind sa va dau exemple in aceasta privinta, nu pomenesc nume, ca sa nu fac si eu ceva rau, asemenea celui ce a dat pe fata taina fratelui sau, si voi arata numai un fapt petrecut, in masura in care va ofera invatamintele necesare. Asadar, un tanar nu dintre cei mai rai s-a dus sa se marturiseasca la un batran cunoscut foarte bine de noi si i-a spus simplu ca este nelinistit de ispitele trupului si de duhul desfranarii, crezand ca va gasi in cuvintele duhovnicului o mangaiere pentru chinul lui launtric si un leac pentru ranile sufletesti. Dar batranul, mustrandu-l cu cuvinte foarte aspre, i-a spus ca este un nenorocit, nevrednic de a purta numele de monah, ca unul care s-a putut lasa atras de cursele unor asemenea pofte. Mustrarea aceasta l-a ranit pe tanar in asa masura, incat a plecat din chilia batranului cu sufletul plin de tristete si de deznadajde.
Pe drum, pe cand el mergea abatut si fara sa se mai gandeasca la indreptare, ci, dimpotriva, cum sa-si implineasca dorintele care-l stapaneau, a intalnit pe parintele Apollo, cel mai demn de incredere dintre batrani. Acesta, privind chipul tanarului, si-a dat seama ca este framantat in inima lui de ceva si a vrut sa afle din ce pricina este atat de tulburat. Vazand ca tanarul nu raspunde nimic, desi era intrebat cu blandete, batranul a simtit ca nu fara motiv vrea sa ascunda prin tacere cauza tristetii care i se citea pe fata, si a cautat sa afle cu orice chip ce durere are pe suflet. La staruintele batranului, tanarul a marturisit ca se duce in sat sa se casatoreasca si sa paraseasca pentru totdeauna manastirea, fiindca, dupa spusele acelui duhovnic, el nu putea fi monah de vreme ce nu era in stare sa-si infraneze poftele carnii si nici sa gaseasca alt leac pentru ele. Batranul, mangaindu-l cu cuvinte blande, i-a spus ca si el este zilnic tulburat de aceleasi framantari si porniri si ca de aceea nu trebuie sa cada in deznadajde si nici sa se mire de ardoarea patimii, care nu se poate birui atat prin sfortari proprii, cat prin mila si harul Domnului.

L-a rugat sa-si amane hotararea cu o zi si sa se intoarca in chilia sa, iar el a plecat in graba la manastirea duhovnicului despre care a fost vorba. Cand a ajuns aproape, cu mainile intinse si cu lacrimi fierbinti a inaltat urmatoarea rugaciune:

“Doamne, Tu care singur esti judecator nevazut, milostiv si lecuitor al ranilor ascunse si al slabiciunii omenesti, intoarce catre acest batran patimirea celui tanar, ca sa invete si acesta, si chiar la batranete sa inteleaga slabiciunile si lipsa de experienta a celor tineri“.

Si dupa ce el a terminat aceasta rugaciune, a vazut un etiopian negru stand in fata chiliei aceluia si indreptand impotriva-i sageti aprinse. Ranit neincetat, batranul alerga ca un nebun incoace si-ncolo, intrand si iesind din chilie, si, cum nu putea ramane locului, a inceput sa mearga pe acelasi drum pe unde plecase acel tanar. Cand l-a vazut parintele Apollo innebunit si apucat de furii, a inteles ca fusese lovit de diavol in inima cu acele sageti aprinse si ca in el lucreaza cu o caldura de nesuferit intunecarea mintii si tulburarea simtirii. Apropiindu-se de el, i-a zis: “Unde te grabesti si ce pricini te-mping sa-ti uiti de seriozitatea ta de batran si sa alergi ca un copil, fara nici un pic de liniste?” Chinuit de mustrari de constiinta si stingherit de agitatia rusinoasa de care era cuprins, credea ca batranul i-a inteles framantarea si tainele inimii si nu indraznea sa raspunda nimic.

“Intoarce-te in chilie i-a zis – si intelege ca pana acum, necunoscut sau dispretuit de diavol, n-ai fost trecut de el in numarul celor pe care zilnic ii atata si care se lupta cu el in gandurile si preocuparile lor. Dupa lungul sir de ani pe care i-ai trait in acest cin, acestea sunt primele sageti ale lui indreptate impotriva ta, caci pana acum n-ai avut ocazia in nici o zi sa le respingi sau sa le infrunti. De aceea Domnul a ingaduit sa fii acum ranit, pentru ca macar la batranete sa inveti a avea intelegere pentru slabiciunile altora si din experienta ta sa stii sa te cobori la sufletele firave ale celor tineri. Cand ti-a stat inainte un tanar chinuit de ispitele diavolului nu numai ca nu l-ai inconjurat cu nici o mangaiere, dar l-ai predat in mainile diavolului, aruncandu-l intr-o deznadejde primejdioasa care, daca depindea de tine, l-ar fi inghitit in mod grabnic. Daca dusmanul l-a atacat pe el cu atata putere, iar pe tine te-a dispretuit, este datorita faptului ca-i vedea virtutea innascuta in suflet si se grabea sa i-o nimiceasca mai dinainte cu sagetile lui aprinse, pizmuindu-i izbanda viitoare. A inteles, fara indoiala, ca e mai puternic decat tine si de aceea a socotit ca trebuie sa-l atace cu atata furie. Invata asadar din propria experienta sa compatimesti pe cei care sufera si sa nu-i arunci in deznadejde nimicitoare pe cei in primejdie, nici sa-i indarjesti prin cuvinte foarte tari, ci mai degraba sa-i intaresti prin mangaiere blanda si iubitoare, precum ne sfatuieste preainteleptul Solomon: <<Nu sovai sa-i slobozesti pe cei ce urmeaza sa fie ucisi>>(Pilde 24, 11). Dupa exemplul Mantuitorului nostru, nu strivi trestia zdrobita si nu stinge snopi de in aprins (Matei 12, 20); cere de la Domnul acel har prin care sa poti canta si tu cu credinta si virtute: <<Domnul mi-a dat limba invatata, ca sa stiu sa-l sprijin cu cuvantul pe cel ce este abatut >> (Isaia 50,4). Caci nimeni nu poate sa rabde cursele diavolului, nici sa stinga sau sa inabuse fierbintelile trupului, care ard ca un foc adevarat, daca nu-l ajuta harul lui Dumnezeu, care ocroteste si intareste slabiciunea noastra. De aceea, dupa ce am terminat de vorbit despre acea intelepciune mantuitoare prin care Dumnezeu a voit sa-l scoata pe acel tanar din focul primejdiei, iar pe tine, prin lovituri puternice, sa te invete ce este compatimirea, sa-L imploram pe Domnul cu rugaminti unite sa indeparteze prin porunca Lui aceste lovituri ale diavolului, care ti-au fost date spre folosinta. (Caci <<El insusi aduce durere si o lecuieste, El loveste si mainile Lui aduc sanatate>>[Iov 5,18]. <<El miluieste si inalta, ucide si invie, duce si scoate din iad>>[I Regi 2,6-7]. Si sagetile aprinse, care la rugaciunea mea ti-au fost trimise, cu roua prisoselnica a duhului Sau El le va stinge“.

Desi Domnul a facut ca aceasta ispita trimisa la rugamintea batranului sa treaca repede, asa cum a venit, ea totusi ne foloseste ca invatamant sa nu mustram pe cineva pentru pacatele pe care ni le-a marturisit, ci sa-i usuram durerea prin cuvinte binevoitoare.
Dar nepriceperea si usurinta unui batran, sau a mai multora, de a caror caruntete se foloseste dusmanul cel viclean pentru a insela pe cei tineri, sa nu va indeparteze si sa nu va intoarca de la acea cale mantuitoare despre care am vorbit, de la exemplul celor mai mari. Toate pornirile noastre trebuie destainuite fara nici o acoperire batranilor, care sunt leacuri pentru ranile noastre prin exemplul vietii lor. In ei vom gasi sprijin si ajutor sufletesc daca nu vom incerca sa stricam totul prin judecata si trufia noastra…”

[1] Cf. I Regi, cap. 3.
[2] Fapte 9, 6.
[3] Gal. 2, 2.
[4] Deut. 32, 7.
[5] II Cor. 6, 7.

(Sfantul Ioan Casian, “Convorbiri duhovnicesti“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2004)

1

Sf. Ioan Casian: Despre mânia cea bună

„Mâniați-vă, dar nu greșiți!” (Efeseni 4, 26). Este vorba aici de mânia cea bună, îndreptată împotriva păcatelor proprii, și de mânia cea rea, îndreptată în mod greșit spre aproapele. Trebuie să facem distincție între aceste două feluri de mânie. Mânia cea dreaptă este numai cea îndreptată împotriva propriilor patimi. Sfântul Ioan ne atenționează ca nu cumva să ne îndreptăm această pornire a sufletului asupra aproapelui, sub pretextul dorinței de a-l ajuta să se vindece de patimi. Căci preocupându-ne de tămăduirea altora, noi înșine nefiind încă vindecați, putem cădea ușor în „boala mai cumplită a orbirii”.
Pornirea mâniei trebuie îndreptată doar asupra noastră. De aceea, trebuie să ne vedem mai întâi bârna din ochiul nostru și nu paiul din ochiul celuilalt, pentru ca nu cumva din cauza bârnei noastre să ni se întunece sufletul și să nu mai vedem „soarele dreptății”. Scopul mâniei este unul singur: retezarea din rădăcină a „pornirilor ticăloase” ale inimii, pentru ca acestea să nu se transforme în păcate cu fapta.
(Sfântul Ioan Casian, Tămăduirea sufletului de mânie, Editura Trinitas, Iași, 2003, pp. 4-5)

Sursa: http://www.doxologia