Cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoși se cutremură văzând chinurile iadului și pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Și astfel se despart de trup. Despre cei care mor și iarăși se întorc în trup.

1. A Sfântului Grigorie Palama

Întrebare a lui Petru:

Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi la viaţă?

Răspunsul lui Grigorie:

Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre în­văţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; şi e dat multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; şi aşa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate, precum spunea, şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: „Du-te şi vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.

De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat. Şi din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veşnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cum­plite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiaşi Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă.

Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mă­năstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri[1], nu se învoia nicicum să îl primeas­că. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârșea -pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă- se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.

Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile şi zicând: „Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: „Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: „Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.

Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic şi mai fierbinte. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, bala­urul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăşi pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de via­ţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

*

Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul. [Aşa s-a întâm­plat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după judecăţile lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşa­dar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim – pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah – şi zicea: „Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocroteşte-mă cu credinţa ta!”

Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după măr­turia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii şi a înfăţişării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: „Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” Şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.

De aici se arată limpede că nu pentru el ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut du­hurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

*

Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită „a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea băr­bat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: „Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]”.

Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.

3. Din povestirea călătoriilor Sfântului Apostol Toma

Toma, marele Apostol, după ce a fost vândut de Domnul negustorului Amvani, ca rob cu multă pricepere la meşteşugul construcţiilor, a plecat împreu­nă cu acesta în India. Acolo a fost dus la împărat şi, fiind întrebat despre îndelet­nicirea lui, l-a încredinţat că este preaiscusit în zidiri, înfăţişând cu de-amănuntul multe despre acest meşteşug. Şi, din cuvintele sale, cei care-l ascultau au priceput că, într-adevăr, îndemânarea îi era mare; de aceea i s-au încredinţat de către împărat bani din belşug, pentru a-i zidi palate într-un loc anume. Însă el, luând mulţimea de bani, i-a împrăştiat pe toţi celor nevoiaşi.

După câtăva vreme împăratul a trimis să fie cercetate construcţiile. Şi de îndată ce a aflat de la cei trimişi că Toma nu pusese nici măcar început zidirii, ci toţi banii încredinţaţi îi împrăştiase săracilor, s-a aprins de mânie şi a poruncit să-i fie adus numaidecât înainte Apostolul, legat cu mâinile la spate. Înfăţişându-se Toma, până să-şi termine cuvântul [împăratul], îi zice acesta: „Mi-ai zidit pa­latul?” Iar el răspunse: „Da; şi încă unul foarte frumos”. Şi împăratul: „Să vin, atunci, să îl văd”. Iar Apostolul: „În veacul de acum nu-ţi este cu putinţă să-l pri­veşti, dar după ce te vei muta din această [viaţă] îl vei vedea şi, precum doreşti, îl vei lua în stăpânire cu multă bucurie.”

Auzind toate acestea, împăratul Gundafor – căci aşa se numea – le-a socotit înşelăciune şi nu adevăr. Văzând că Toma vieţuieşte în lipsuri, cu simplitate, şi-a pierdut nădejdea că va mai primi banii înapoi. S-a gândit atunci că îi este potri­vită [Apostolului] o moarte pe măsura sălbăticiei mâniei sale: să fie jupuit de piele şi apoi aruncat în foc. Însă Cel care pe toate le face şi le preface după voia Sa[1], i-a luat-o înainte [împăratului, lovind] cu o rană de moarte pe Gad, fratele lui Gundaforos. Gad acesta se amărâse mai mult decât fratele său, împăratul, de nezidirea palatelor. Şi în timp ce se înverşuna împotriva celui care, chipurile, îi înşelase şi îl zorea pe fratele său să-l pedepsească, a murit el însuşi. Iar moartea lui s-a făcut Apostolului izbăvire de moarte. Căci uitând toţi de Toma, din pricina însemnătăţii aceluia, se ocupau cu înmormântarea trupului [împărătesc].

Însă mare minune a făcut şi aici Dumnezeu, Cel care nu vrea moartea pă­cătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Căci îngerii i-au luat atunci sufletul lui Gad, ca să îi arate sălaşurile veşnice din lumea de dincolo ale celor mântuiţi. Iar el, fermecat de frumuseţea, măreţia şi slava neasemănată a unuia dintre acestea, îi ruga pe cei care îl purtau [să-i îngăduie] să se sălăşluiască fie şi într-una din cele mai amărâte odăi ale lui. Îngerii, însă, nu s-au învoit, zicându-i că palatul e al fratelui său Gundaforos, căruia i l-a zidit străinul Toma. Auzind acestea, se ruga mai fierbinte să i se îngăduie să meargă să-l cumpere de la fratele său. Şi ce s-a întâmplat atunci? Cel la a Cărui poruncă se petrec toate a binevoit ca sufletul omului să se întoarcă iarăşi în trup, ca prin învierea acestuia să se dăruiască, pe lângă izbăvirea Apostolului, şi mântuire multor suflete. În vreme ce înfăşurau deci trupul lui Gad cu giulgiul îndătinat, celor care-l găteau de îngropăciune li s-a arătat dintr-odată cum leşul său neînsufleţit prinde viaţă. Uluiţi, au dat fuga şi au vestit cele întâmplate împăratului Gundaforos, care, cuprins şi el de minu­nare, a venit degrabă lângă fratele său. Iar acesta – o, minune! – deschizându-şi buzele ce fuseseră deja ferecate de moarte, ca şi cum s-ar fi trezit din somn, îl implora, zicând: „Vinde-mi, rogu-te, frate, palatul pe care-l ai în ceruri, cel pe care creştinul Toma ţi l-a zidit”.

Cugetând deci bine împăratul la cele spuse de Gad şi pricepând că Toma este Apostol al lui Dumnezeu şi că acest Dumnezeu propovăduit de el este ade­vărat şi iubitor de oameni, a fost luminat cu strălucirea credinţei şi i-a răspuns fratelui: „Nu-mi este cu putinţă să-ţi vând averea aceea, pe care nu-i uşor să o dobândesc iarăşi; ci mai degrabă merg eu însumi să o iau în stăpânire. Însă ţi-l voi da pe meşter, care încă trăieşte cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el îţi va lucra sălaş asemănător”. Şi îndată l-a adus înaintea lui pe Toma, slobozit din lanţuri. Apoi au căzut amândoi la picioarele lui, rugându-l în faţa tuturor să le ierte fărădelegea cea din neştiinţă şi să le vestească pe Acel Dumnezeu necu­noscut şi poruncile Sale, ca de atunci înainte, trăind după voia Lui, să dobândeas­că bunătăţile cele veşnice şi nevăzute, ale căror chipuri şi pilde fusese învrednicit Gad să le vadă mai înainte.

Auzind acestea, Apostolul s-a minunat de adâncul purtării de grijă a lui Dumnezeu şi I-a mulţumit după cuviinţă. Apoi, rugându-se şi învăţându-i cele ale credinţei, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi dintre ceilalţi indieni care au crezut din această minune, a botezat mulţimi ne­numărate.

4. Din Pateric

Un Bătrân s-a dus odată într-o cetate ca să-şi vândă vasele şi s-a întâmplat să se aşeze la poarta unui bogat, care trăgea să moară. Cum şedea, privea cu luare aminte. Şi iată, vede nişte bărbaţi negricioşi şi înfricoşători, călare pe cai negri şi ţinând în mâini ciomege de foc. Când au ajuns la poartă, au lăsat caii afară şi au intrat. Îndată ce i-a văzut, bolnavul a strigat cu glas mare: „Doamne, miluieşte-mă şi ajută-mi!” Atunci îi spun aceia: „Acum, când soarele a apus, ţi-ai adus aminte de Dumnezeu? De ce nu L-ai căutat atunci când ziua strălucea? De acum nu mai ai nădejde de mântuire, nici mângâiere”. Şi astfel, smulgându-i sufletul cu sila, au plecat.

5. A Sfântului Efrem [Sirul]

Fraţilor! Mare frică e în ceasul morţii. Căci în clipa despărţirii [de trup] i se înfăţişează sufletului toate faptele pe care le-a săvârşit, ziua sau noaptea, bune sau rele. Îngerii, sârguindu-se, se grăbesc să-l scoată din trup, iar sufletul păcătos, văzându-şi faptele, se teme să iasă; silit de îngeri şi cutremurându-se din pricina lucrărilor sale, le zice acestora cu frică: „Lăsaţi-mă încă un ceas ca să ies”. Îi răs­pund însă sufletului faptele sale, toate împreună: „Tu ne-ai săvârşit pe noi; aşa că împreună cu tine mergem către Dumnezeu”. Astfel, tremurând şi văitându-se, se desparte de trup şi merge să se înfăţişeze judecăţii celei nemuritoare.

6. Din Pateric

Un Bătrân a povestit că un frate voia să iasă din lume, însă era împiedi­cat de mama sa. Iar el nu înceta să-şi dorească aceasta, spunând: „Vreau să-mi mântuiesc sufletul”. Mama lui s-a străduit îndelung, dar, nereuşind să-l ţină, i-a îngăduit să plece. Iar acesta, după ce a ieşit din lume şi s-a călugărit, şi-a irosit viaţa în trândăvie.

S-a întâmplat apoi ca mama lui să moară. După câtva timp, s-a îmbolnăvit şi acesta greu, ajungând la un pas de moarte. Căzând ca într-un fel de leşin, a ieşit din trup şi a fost răpit la judecată. Şi a găsit-o pe mama sa laolaltă cu cei jude­caţi, adică cei osândiţi. Aceea, văzându-l, i-a zis cu uimire: „Şi tu ai fost osândit în locul acesta, fiule? Unde-s cele ce ziceai: «Vreau să-mi mântuiesc sufletul»?” Ruşinat mult de vorbele acestea, stătea îndurerat, neavând ce cuvânt de dezvi­novăţire să-i aducă mamei. Apoi aude un glas care zicea: „Luaţi-l pe acesta de aici”. Şi îndată s-a întors în sine şi a povestit celor de faţă câte a văzut şi a auzit, înălţând slavă mare către Dumnezeu, Cel ce caută cu orice chip să-i mântuiască pe păcătoşi.

Când s-a întremat din boală, s-a zăvorât şi a început să şadă grijindu-se de mântuirea sa, pocăindu-se şi tânguindu-se cu inima pentru cele pe care le săvârşise în trândăvie mai înainte. Atât de mari îi erau străpungerea inimii şi la­crimile, încât mulţi din cei care îl vedeau îl implorau să le domolească un pic, ca nu cumva să sufere vreo vătămare din pricina jeluirii sale fără măsură. El, însă, nu voia să fie mângâiat, spunând: „Dacă n-am putut suferi ocara mamei mele, cum voi îndura ruşinea din ziua Judecăţii, dinaintea lui Hristos, a sfinţilor îngeri şi a întregii zidiri?”

Să fim şi noi cu luare aminte, fraţilor, şi să ne nevoim a petrece după cum se cuvine cinului nostru călugăresc şi după cinstea pe care ne-o arată rudele după trup şi ceilalţi oameni, de care e limpede că ne-am îndepărtat pentru a deveni bineplăcuţi lui Dumnezeu. Căci, dacă vieţuim în alt chip – să nu fie! -, cum vom îndura ruşinea de la Judecata cea înfricoşătoare, nu numai înaintea întregii zidiri, de sus şi de jos, dar şi a celor care odinioară ne erau rude şi cunoscuţi, pe care i-am părăsit ca să ne apropiem de Dumnezeu? Atunci, chiar dacă vom fi [osândiţi] dimpreună cu dânşii, pe lângă toate celelalte rele ale noastre, îi vom avea şi pe aceştia pârâşi şi batjocoritori. Căci, aşa cum a spus un Sfânt[2], deşi pe senator l-am pierdut, n-am dobândit cele ale monahului, lucru pentru care am ieşit din lume.

_____________________

[1] Schima monahală.

[2] Este vorba despre Sfântul Vasile cel Mare, care i-a spus unui senator ce devenise monah, însă mai păstra o parte din banii săi: „Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut”. (Avva Casian, Către episcopul Castor, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, Filocalia, vol.l, Bucureşti, 1993, pag. 144).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 8 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Reclame

Sfantul Teodor Studitul – Despartirea sufletului de trup

Fiii mei si prea cinstiti frati, iarasi deschid gura mea si va impartasesc cuvantul povatuirii, cu toate ca sunt nevrednic si cuvantul meu nu are nici o putere. Dar fiind voi si la intelepciune iscusiti si la pricepere intregi, nu va trebuie multe cuvinte de indemn, ca destoinici sunteti singuri sa va invatati, pentru ca s-a revarsat peste voi cunostinta lui Dumnezeu si frica Domnului a luminat cugetele voastre, prin Sfintele Scripturi, prin propovaduirea Evangheliei si prin invataturile cele duhovnicesti.
Eu nu indraznesc sa ma socotesc vrednic de aceste daruri, ca sunt intunecat de intinaciunea faptelor si a cuvintelor; ma sarguiesc dar si eu cu voi; indraznind, ma silesc a urma voua; sculandu-ma, umblu si eu in urma voastra si va indemn spre calea dreapta si fara de primejdie, faptele bune, si va invat ca sa va paziti de calea rea si primejdioasa, ce duce spre pierzare, adica de rautatile patimilor. Deci nu va suparati ascultand, fratilor, nici nu va leneviti slujind lui Dumnezeu, nici nu conteniti osteneala si truda aceasta, ca sa nu pierdeti castigul cel viitor. Ci toate sa le suferiti cu vitejie: si cuvintele de mustrare si de ocara, si lucrurile pricinuitoare de scarba, suferind unul altuia in dragostea lui Dumnezeu, ajutorandu-va unul pe altul. Pentru ca chiar o sutade ani de veti petrece in truda si osteneala nici cat un ceas nu se socoteste pe langa multimea nemarginita a veacurilor nemuririi, pe care, fericiti sunt cei ce o vor castiga. Patimiti putin rau ca intr-un vis, ca sa castigati viata cea fara de sfarsit. Sa nu ne fie mila de trupul nostru, care este vrajmasul infranarii poftelor noastre. Sa rabdam putina vreme, deoarece scapam de aceasta viata, dupa cum vedem in toate zilele pe unul cate unul dintre frati mergand spre ingropare. Ziua trecuta zece au murit deodata, fiindca s-au innecat in apa. Mai inainte iarasi au murit doi deodata si lasa noua numai dragostea lor si pomenirea lor, nimic altceva din cele trupesti. Asa ca, nici noi nu vom ramane aici, fratilor, nicidecum. Vai de noi, vai de noi fratilor, cat de infricosata este taina mortii si cum avem datoria sa fim pururea destepti, curati, ingrijiti, socotind ca intr-o clipa putem muri. Cum va fi oare despartirea sufletului de trup? Si venirea ingerilor lui Dumnezeu, nu zic si aratarea dracilor, pentru ca la cei ce se supun patimilor si acestia se arata? Cum va fi, apoi, vazand fata lor cea grozava si auzind glasul lor infricosat: vino suflete, iesi? Oh! Ce cumplita munca va fi atunci; o ce durere vom suferi la despartire! Atunci faptele buna si stiinta neprihanita vor fi de mare ajutor, mangaiere si bucurie celor ce se despart de trup. Atunci supunerea are mare indraznire, smerenia mare mangaiere, lacrimile mult ajutor, faptele cele bune izgonesc pe demoni si rabdarea foloseste desavarsit la tot lucrul. Atunci diavolii se intorc rusinati, iara sufletele care s-au ostenit cu savarsirea faptelor bune vor merge cu ingerii la Mantuitorul, cu mare bucurie. Atunci mare frica va cuprinde sufletele care sunt obisnuite cu patimi si sunt robite de pacat; ca atunci biruiesc diavolii si pogoara sufletul ticalos in iadul cel mai de jos dimpreuna cu dansii, in intunericul si tartarul muncii, si va fi ticalosia aclui suflet fara de sfarsit.
Drept aceea, sa ne curatim, o fratilor. Sa varsam sangele nostru prin stradanie. Nici un lucru sa nu ne desparta de porunca lui Dumnezeu: nici osteneala, nici durerea, nici mancarea, nici bautura, nici odihna, nici desfatarea. De va fi trebuinta sa murim in toate zilele, sa suferim bucurandu-ne, sa vietuim afara de grijile lumii, si de nimic nu ne vom teme, afara de Dumnezeu: nici de om, nici de fiare, nici de foc, nici de mare, nici de altceva ce pare in ochii nostri infricosat. Pentru ca omul, fiind zidit dupa chipul lui Dumnezeu, este stapanul tuturor. Deci, avem datoria sa ne intoarcem iarasi la locul de unde am iesit si sa ne facem una cu ingerii. Pentru voi am nadejdea aceasta, iar nu pentru mine. Stiind lenea vietii mele si nevrednicia starii si patimile sufletului meu, numai graiesc, doar sfatuiesc, va trezesc si va indemn, urmez voua si va ajut si pe cat imi este cu putinta, va povestesc bucuria si castigul bunatatilor viitoare ce va asteapta. Si va arat, cat pot, folosul vostru, numai de veti rabda, de va veti imbarbata, de nu va veti impotrivi, de veti taia voia voastra de tot, pentru ca in aceasta taiere a voii voastre traind, nu veti trai sa mancati, ci veti manca si veti vietui; nu va socotiti a fi in lumea aceasta. Astfel, ca un nevrednic ma rog lui Dumnezeu ca sa fiti paziti si fericiti si sa va mantuiti, pentru rugaciunile parintelui nostru. Trimiteti-mi, va rog, si voi mie rugaciunile voastre. Fiti ucenici alesi ai lui Dumnezeu si ascultatori nemincinosi, vietuind ca parintii nostri cei mai dinainte, ca sa dantuiti dimpreuna cu Dosoftei, sa va proslaviti cu Acachie, sa va veseliti cu Zaharia si cu toti aceia pe a caror cale umblati si a caror viata vietuiti. Deoarece cred ca va vor primi in locasurile lor, ca pe niste prieteni si cetateni ai lor, in Hristos Iisus Domnul nostru, a Caruia este slava si puterea dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Cuvintele Sfantului Teodor Studitul, Ed. Episcopiei Alba Iulia, 1994

Suntem veşnici

Dumnezeu nu poate uita in veci nici o persoana si daca nu o poate uita, o si mentine in existenta. Pentru Dumnezeu, de fapt, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. In aceasta se arata, insa, si valoarea data omului de Dumnezeu prin creatie; desi l-a facut din nimic, l-a facut in asa fel, ca vede in el o faptura demna de a o trata ca pe un egal. Dar e mare taina ca existentele create de El pot, si sa nu tinda spre El, ci sa-si inchipuie ca pot spori singure intr-o nemarginire a fiintei lor proprii. Iar Dumnezeu, voindu-le libere, a hotarat sa le creeze, contand si pe aceasta eventualitate.
Deci sufletul a fost creat pentru viata vesnica, pentru ca Hristos sa locuiasca in el. Dar chiar daca el ramane gol de Hristos, el tot exista in veci, ca sa stie pentru ce mare vrednicie a fost zidit si sa ramana vesnic intr-un regret pentru lipsirea de ea, deci sa ramana intr-o suferinta vesnica pentru despartirea de Dumnezeu, in care se afla.
Nu mai e in iad o nadejde a viitorului, nici credinta ca putem repara ceva din trecut. Am uitat de Dumnezeu si Dumnezeu nu ne mai poate ajuta. Nu-i mai putem iubi pe altii si altii nu ne mai pot iubi pe noi. Nu mai gasim nimic vrednic de iubit unii pe altii. Suntem singuri pentru veci. Si stim ca vom fi singuri pentru veci. Existenta noastra e redusa la monotonia eterna a inchiderii in superficialitate si singuratate. Nu ne putem comunica nimanui si nimeni nu ni se poate comunica. Iar intrucat in iad vom fi cu trupul, chinul singuratatii, al nemangaierii, al neincrederii dureroase va fi intensificat la maximum si in trupul nostru prin raceala, nepasare si neincredere.
(Pr. Profesor Doctor Dumitru Staniloae)

Legatura sufletului cu trupul staruie si dupa moarte

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple „ramasite” oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: „E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala”.

Sfantul Ioan Gura de Aur, la randul sau, spune ca „moartea nimiceste ceea ce este stricacios in noi, nu si trupul”. De aceea ar fi gresit sa ne inchipuim ca „legatura dintre trupuri si sufletele lor se rupe pe vecie”.

Moartea, e drept, scoate sufletul din insotirea sa cu trupul, insa legatura fireasca dintre ele se pastreaza sub o anumita forma, si in orice caz staruie deplin legatura lor ipostatica. Nu putem spune ca o data cu moartea din om nu mai ramane decat sufletul, trupul sortit destramarii nemaiavand nici o legatura cu el si pierind cu totul.

Dupa ce sufletul care se desparte de trup ramane suflet al celui mort, tot asa si trupul, fie el les sau numai oase, ramane trup al sau. Dincolo de moarte, sufletul si trupul pastreaza – atat intre ele, cat si cu persoana careia ii apartin -o legatura cu neputinta de distrus, pe baza apartenentei lor la o aceeasi persoana (ipostas).

Sfantul Maxim Marturisitorul explica foarte riguros lucrul acesta. Nu se poate vorbi de o separare totala a sufletului de trup, „caci dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci suflet al omului, si suflet al unui om anume. Caci si dupa moartea trupului, sufletul pastreaza drept forma a sa deplina, intregul uman a carui parte este, in baza relatiei.

La fel si trupul, e muritor dupa fire, dar nu este dezlegat de intregul uman, din pricina felului in care vine la existenta. Caci nu se numeste trupul simplu trup, dupa despartirea de suflet, ci trup al omului, si trup al unui om anume, chiar de se corupe si se descompune in elementele din care este alcatuit. Caci are si asa, ca cel ce este parte din intregul uman, drept forma a sa deplina acest intreg uman, in baza relatiei.

In amandoua, adica si in suflet si in trup, relatia cugetandu-se ca ceva ce nu poate fi smuls, intrucat sunt amandoua parti ale intregului uman, ea infatiseaza si aducerea lor deodata la existenta si dovedeste si deosebirea dintre ele dupa fiinta, nevatamand in nici un fel ratiunile sadite in ele dupa fiinta. Deci niciodata nu c cu putinta a afla sau numi vreun trup sau suflet in afara relatiei dintre ele. Caci deodata cu partea se arata si aceea ca este parte a ceva (…) si in ea e implicat si intregul a carui parte este. Caci relatia lor este de neinlaturat”.

Sfantul Grigorie de Nyssa abordeaza si el aceasta problema, insa dintr-o alta perspectiva. El spune ca sufletul recunoaste elementele trupului sau chiar dupa imprastierea lor, tot asa cum zugravul tine minte ce culori a amestecat ca sa obtina o nuanta anume, pastorul isi recunoaste oile sale chiar atunci cand pasc impreuna cu altele, iar cel caruia i s-au spart mai multe vase cunoaste ale caruia dintre ele sunt cioburile.

Chiar si in moarte, sufletul isi aduce aminte nu doar de trupul intreg, ci si de fiecare madular al sau si ramane, intr-un anume fel, prezent in fiecare dintre ele, oricat de descompus ar fi: „sufletul recunoaste insusirile firesti ale elementelor trupului in care a trait chiar si dupa ce acestea se despart unele de altele; chiar daca firea tine elementele materiale despartite, pe fiecare in alta parte, din pricina insusirilor deosebite ale fiecaruia, totusi sufletul se afla in fiecare, tinandu-se, prin puterea de cunoastere, in elementele trupesti care-i sunt proprii, staruind in acestea pana cand se va face din nou unirea acelor elemente imprastiate, in vederea unei reinnoiri a trupurilor descompuse. Si aceasta este propriu-zis ceea ce noi numim inviere”.

Tot atat de adevarat este ca si trupul ramane intr-un anume fel prezent in suflet. Astfel, Sfantul Grigorie de Nyssa scrie ca: „dupa despartirea de trup, se pastreaza in suflet anumite semne care marturisesc cum ca noi am format inainte o unitate, un intreg, ne-o dovedeste parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, din care vedem ca dupa ce trupurile au fost asezate in mormant, sufletul a pastrat un oarecare semn trupesc prin care si Lazar a fost recunoscut, si bogatul n-a ramas nestiutor”.

E adevarat ca de-a lungul vietii pamantesti trupul sufera felurite schimbari – pricinuite, de pilda, de raniri, de boala, de inaintarea in varsta – culminand cu cele din ceasul mortii, cand se desface in cele din care a fost facut si se descompune; dar el poseda o forma (eidos) a sa, care nu se schimba, iar aceasta forma staruie in suflet ca o pecete pe care nici moartea n-o poate sterge.

Forma aceasta permite ca la inviere elementele despartite sa poata fi din nou adunate laolalta, pentru a se recompune trupul. „Diferitele combinatii ale materiei produc feluritele aspecte ale formei; propriu-zis, aceste combinatii nu sunt altceva decat amestecul elementelor primare (asa numim elementele din care este alcatuit intregul univers, si insusi trupul omului).

De aceea, pentru ca forma (eidos) trupului ramane in suflet, asa cum pecetea se intipareste in ceara moale, urmeaza ca nici materialele care au servit la formarea figurii pe pecete nu raman straine de suflet, ci, in clipa invierii, sufletul primeste din nou in el tot ceea tine de urma intiparita in el de forma (eidos) trupului. Si atunci intra in legatura deplina cu el toate elementele care au alcatuit dintru inceput forma (trupului)”.

Trupul acesta de acum va invia, trupul acesta de acum se va innoi si va primi o noua viata; la inviere omul isi va regasi propriul sau trup (nu trupul altuia si nici un alt trup oarecare), insa cu alta vietuire.

Identitatea personala si trainicia ei in timp, asadar, se pastreaza si in rastimpul dintre moartea fiecarui om pana la invierea de obste, chiar daca cele din care este alcatuit trupul se risipesc si se descompun.

„Nu-i chiar cu neputinta ca elementele trupesti, stihiile, sa se uneasca din nou si sa alcatuiasca iarasi acelasi om. Caci daca n-ar veni din nou in lume tocmai aceeasi alcatuire si ar primi in amestec doar elemente asemanatoare in locul celor care-i sunt proprii, e ca si cum s-ar reconstitui un alt om in locul lui, lucru care nu s-ar putea numi inviere, ci crearea unui alt om. Dar daca trebuie sa se intoarca iarasi acelasi om la sine insusi, trebuie sa fie in intregime acelasi, si in toate partile sale elementele sa-si reia locul lor in firea lui dintru inceput”.

De aceea, Sfantul Grigorie de Nyssa spune din nou: „sufletul petrece in elementele trupului si dupa despartirea lui de trupul in care a crescut si a vietuit de la inceput, ramanand de acum ca un fel de paznic peste ceea ce avea si nelasandu-le sa se amestece cu alte elemente de acelasi fel.

Agerimea si subtirimea puterii sale cugetatoare nu ingaduie nici o ratacire in realcatuirea elementelor trupesti. Si impreuna cu materia proprie care este amestecata in elementele apropiate, se incorporeaza si sufletul si nu lasa sa slabeasca legatura care le tine pe toate in univers, ci ramane pururea in aceste elemente in orice loc si in orice chip le-ar fi risipit firea”.

Jean-Calude Larchet

Sursa

Ceasurile de dinaintea plecării sufletului de pe pământ(de arhimandrit Serafim Alexiev)

 arhimandrit-serafim_alexiev

I. Învăţătorul cel tăcut

Citind Vieţile Sfinţilor, ne minunăm de răbdarea mucenicilor, de nevoinţele prea cuvioşilor părinţi şi maici, de tăria sfinţilor mărturisitori şi de năzuinţa tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu către viaţa cea veşnică, către lumea de dincolo. Cine i-a îndrumat oare pe ei către înţelepciune: cum să trăiască, cum să se comporte, cum să nu se lepede de Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor în toate împrejurările fie prielnice, fie neprielnice ? Ei au avut – după Hristos, Învăţătorul dumnezeiesc cel Preaînalt (Matei 23, 8), şi după învăţătorii şi propovăduitorii rânduiţi de Sfântul Duh (Faptele Apostolilor 20, 28; Evrei 13, 7) – încă un învăţător tăcut, care vorbeşte mai minunat chiar decât cei mai renumiţi oratori de pe pământ.
Acest învăţător este moartea. Plăcuţii lui Dumnezeu au avut-o pururea înaintea ochilor. Ea le-a fost îndrumătoare. Ea i-a deprins cu cea mai bună, cea mai dreaptă şi cea mai sfântă vieţuire. Tot ea poate să fie şi învăţătorul nostru. Nu întâmplător Fericitul Augustin a spus: ,,Moartea să fie învăţătorul vostru !” Fericitul Ieronim ţinea întotdeauna în chilia lui un craniu, ca să-i aducă aminte de sfârşitul vieţii pământeşti. Iar despre minunatul plăcut al lui Dumnezeu, ieroschimonahul Partenie de la Kiev, citim: ,,De mult şi-a pregătit el un sicriu care i-a devenit un însoţitor nedespărţit de chilie. Stând lângă el, sfântul vorbea cu înţelepciune despre zădărnicia vieţii, despre venirea pe neaşteptate a morţii şi despre faptul că sufletul, după ce pleacă din trup, va străluci ca un soare şi cu mirare va privi temniţa cea plină de duhoare pe care a părăsit-o, pe care într-atâta a iubit-o şi de care într-atâta s-a îngrijit în timpul vieţii sale pământeşti”.

„Nu vom greşi – scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului – dacă numim moartea ‘învăţător a toată lumea’, căci ea vorbeşte tuturor celor din lume: Vei muri, vei muri ! Nu vei putea fugi de moarte cu nici un chip ! Ia aminte la trupul ce zace mort în sicriu şi ascultă cu atenţie ce-ţi spune ! Adu-ţi aminte de moarte, ca să nu păcătuieşti de moarte!”

În grele păcate a căzut odinioară Faraon, potrivnicul lui Dumnezeu. El nu a vrut să îngăduie poporului lui Israil să iasă din Egipt, însă şi fără să dorească una ca asta, l-a lăsat să plece. Cine l-a înduplecat pe acest crud împărat ? Cine i-a înmuiat inima împietrită ? Cine l-a îndrumat să-i slobozească pe israeliţi ? Moartea pruncilor întâi-născuţi din Egipt, ucişi de îngeri într-o singură noapte. Moartea a fost învăţătorul lui !
Plin de cruzime a fost şi Saul, dar când a auzit de la Proorocul Samuil prevestirea cea de moarte: Mâine tu şi fiii tăi veţi cădea (I Împăraţi 28, 19), a căzut imediat la pământ şi a plâns cu amar. Cine l-a îndreptat pe acest păcătos plin de mândrie şi de cutezanţă către smerenie şi către frică ? Moartea i-a fost lui învăţător !
S-a îmbolnăvit împăratul Ezechia. Şi iată a venit la el Isaia Proorocul cel dumnezeiesc şi i-a spus: Vei muri, şi nu vei trăi. Şi a întors Ezechia faţa sa la perete, … şi a plâns Ezechia cu plângere mare (IV Împăraţi 20, 1-3). Cine l-a învăţat pe el o asemenea frângere a inimii şi rugăciunea cea umilicioasă ? Cuvântul cel proorocesc: Vei muri ! Moartea a fost învăţătorul lui !
Moartea, acest învăţător al întregii lumi, întrecând toate popoarele şi toate aşezările, intră în fiecare casă, cercetează fiecare familie şi propovăduieşte pretutindenea despre zădărnicia vieţii pământeşti. Unde se fac cimitire, acolo se înalţă totodată o şcoală duhovnicească, în care ucenicii sunt cei vii, iar dascălii sunt cei răposaţi. Ferice de cei vii, care învaţă de la cei adormiţi ! Ei nu vor avea parte de moartea cea de a doua (Apocalipsa 21, 8), căci moartea îi învaţă cum să trăiască, pentru a moşteni viaţa de după viaţă.
Sfântul Dimitrie al Rostovului ne-a lăsat o scurtă convorbire între Pausanias, împăratul slujitor al diavolului, şi filozoful Simonide. Pausanias şedea pe tronul lui cel scump, îmbrăcat în haine strălucitoare şi plin de mândrie. Înaintea lui se afla, îmbrăcat modest, înţeleptul Simonide. Stăpânul i s-a adresat oaspetelui său: ,,Spune-mi ceva din filozofia ta care să fie folositor pentru mine, ceva la care să iau aminte !” Filozoful i-a răspuns: ,,Împărate, adu-ţi aminte că eşti om muritor !” La prima vedere acest răspuns nu conţine nimic deosebit, dar, în realitate, este plin de o înţelepciune fără margini. Prin el, filozoful i-a propus împăratului două lucruri înţelepte şi de cea mai mare importanţă, pe care Sfântul Dimitrie al Rostovului le subliniază astfel:

„Primul – Împărate, adu-ţi aminte că eşti om, nu Dumnezeu. Tu ai fost născut asemenea tuturor celorlalţi oameni, şi nu în chip osebit. Tu ai acelaşi trup cum au toţi oamenii, şi nu un trup aparte. Trupul tău nu este din argint, din aur ori de vreo altă piatră preţioasă, ci din aceeaşi ţărână, din aceeaşi putrejune şi duhoare, ca şi trupul celorlalţi oameni. Adu-ţi aminte de aceasta şi nu te mândri ! Cel de-al doilea lucru – Împărate, adu-ţi aminte că eşti muritor şi că nu vei trăi veşnic ! Astăzi şezi pe tronul tău, iar mâine vei fi în mormânt. Astăzi stai în slavă, iar mâine vei fi ţărână. Astăzi stai într-un palat strălucitor, iar mâine vei fi într-o groapă întunecoasă. Astăzi eşti îmbrăcat în purpură împărătească, iar mâine în giulgiu de îngropare. Astăzi eşti bogat, mâine însă mort fiind nimic nu va mai fi al tău. … Astăzi toţi stau cinstindu-te pe tine, iar mâine vei fi singur în adâncul pământului. Astăzi toţi te ascultă, iar mâine nimeni nu va mai lua aminte la tine, căci cine ascultă pe cel mort şi
cui poate să poruncească cel care a murit ? Astăzi tu eşti înfricoşător pentru toţi, iar mâine cine se va teme de tine, cel lipsit de suflare ? Prin urmare, adu-ţi aminte, împărate, că eşti om şi că eşti muritor! Şi astfel, Simonide l-a învăţat pe Pausanias cea mai importantă lecţie: lecţia smereniei înaintea morţii”.

Fără glas la prima vedere, moartea, care cutreieră neîncetat lumea şi bate la fiecare poartă, în fiecare zi strigă, în fiecare zi învaţă, în fiecare zi mustră. Dar cine să ia aminte la înţelepciunea ei? Călătorule de pe pământ, opreşte-te, grăieşte moartea. Opreşte-te şi ia aminte. Cât de trecătoare sunt toate ! Cât de scurtă şi de înşelătoare este această lume ! Trebuie oare să iubeşti în chip smintitor ceea ce astăzi este, iar mâine nu mai este ? Trebuie oare să-ţi legi inima cu patimă de cele care, precum o umbră, pier de îndată ce soarele vieţii apune ? Singur Dmnezeu este veşnic şi neschimbător ! Către El îndreaptă-ţi paşii şi îţi vei atinge scopul vieţii !
La aceste lecţii despre moarte au devenit sensibili cei mai mari gânditori şi creatori. Aceştia le-au împărtăşit contemporanilor lor, ca pe o descoperire dumnezeiască, în tulburătoare proze şi în duioase versuri. Marele poet bulgar Iordan Stubel (1897-1952) a scris înainte de moarte, în acest spirit, una dintre cele mai scurte şi mai înţelepte poezii, intitulată ,,Sâmbăta morţilor”:

Fără-ncetare, prin pâcla grea răzbate
Un glas de clopot din smerita turlă,
Oricine ai fi, pentru o clipă, frate,
Aminte ia la cei plecaţi din turmă …

Şi, în genunchi, să-ţi pese, să te doară:
O, fie-le ţărâna prea uşoară!
Iar, sus, când fi-vor la cereasca poartă,
Stăpâne Preaînalte, Tu îi iartă!

Pe calea ta străină, înşelătoare,
Doar Dumnezeu e veşnic, nu uita!
Şi ziua, ceasul, cine-l ştie oare,
Când ca un spic de grâu ne vom pleca?

Moartea este un îndrumător de neînlocuit. Cu toate că pune capăt vieţii oricărui lucru, ea ne învaţă totuşi cum să trăim. Odinioară, Zenon a întrebat cum să-şi trăiască mai bine viaţa şi a primit înfricoşătorul răspuns: ,,Întreabă-i pe cei morţi !” Minunat adevăr ! Să întrebi cum să trăieşti nu pe cei care o duc bine pe pământ, ci pe cei care au încetat să mai trăiască în această lume ! Şi ce-ar putea să spună cei fără de glas ? Ar putea oare să ne înveţe cei a căror limbă a amuţit şi ale căror buze sunt înţepenite ? Pot, şi încă cum, numai noi să avem o inimă înţeleaptă şi să ascultăm la tainica şoaptă a morţii ! Cel dintâi lucru pe care morţii ni-l spun este, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului, următorul:

„O, oamenilor, odinioară am fost şi noi ceea ce sunteţi voi acum; însă îndată şi voi veţi fi ceea ce suntem noi acum ! Voi trăiţi în voie, mâncaţi, beţi, vă veseliţi … Înaintea voastră şi noi am trăit în acest chip, dar acum ne aflăm în mormântul cel strâmt. Unde este mâncarea, unde este băutura, unde sunt veseliile şi desfătările lumeşti ? De toate acestea noi suntem lipsiţi. Tot astfel şi voi vă veţi lipsi curând de ele !”

Sfinţii au învăţat mereu de la cei morţi. Ei i-au îndrumat şi pe ucenicii lor să ia de la aceştia pildă de răbdare virtuoasă, tăcere şi smerenie. Un stareţ l-a învăţat astfel pe ucenicul său: ,,Mergi la cimitir şi ocărăşte-i pe cei morţi !” Ucenicul s-a dus. Când s-a întors, stareţul l-a întrebat: ,,Ţi-au răspuns ceva morţii ?” ,,N-au zis nimic”, a spus tânărul ucenic. „Întoarce-te acum din nou acolo şi laudă-i !”, i-a spus stareţul. Ucenicul a împlinit şi acest lucru. Înapoindu-se, l-a întrebat stareţul: „Ce ţi-au răspuns morţii când i-ai lăudat ?” ,,Nu mi-au răspuns nimic”, l-a încredinţat ucenicul. ,,Şi tu să fii asemenea lor, a încheiat stareţul. Dacă te ocărăşte cineva, taci precum un mort ! Dacă te laudă, de asemenea să taci ! Astfel te vei deprinde cu virtuţile de căpetenie: smerenia şi răbdarea”.

Noi putem să auzim glasul celor morţi din paginile Sfintei Scripturi. Ei ne grăiesc de acolo: Ce ne-a folosit nouă trufia ? Şi avuţia cu fală, ce ne-a adus nouă ? Toate acestea ca umbra au trecut, şi ca o veste ce aleargă pre aproape. Ca corabia care trece prin valurile apei, ale căreia treceri nu se află urma, nici calea umblării ei în valuri. Sau ca pasărea ce zboară în aer, a căreia nici semn de călătorie nu se află. Ci cu aripile bătând vânt uşor, şi despicându-l cu sila pornirii, mişcând aripile se preumblă, şi după aceasta nu se află semnul umblării într-însul. Sau ca săgeata, săgetând la locul însemnat, aerul împărţindu-se îndată iar se împreună, încât nu se ştie pre unde a trecut. Aşa şi noi după ce ne naştem ne sfârşim (Înţelepciunea lui Solomon 5, 8-14).
Unii vor replica: Viaţa omenească nu trece fără urmă. Mai cu seamă oamenii mari au lăsat urme de neşters pe acest pământ. Numele marilor poeţi şi scriitori, cântăreţi şi filozofi, al oamenilor de ştiinţă şi al inventatorilor, al sculptorilor şi al artiştilor se pomenesc din vremurile cele de demult până în zilele noastre. Aceştia vor fi pomeniţi în veac.
Numai oamenilor care nu cunosc adevărurile credinţei le este îngăduit să cugete astfel. Nouă însă, celor care credem în dumnezeieştile proorociri şi suntem convinşi că la cea de-a Doua Venire a lui Hristos toate cele de pe pământ vor arde şi se vor topi, noi, care aşteptăm un cer nou şi un pământ nou întru care va împărăţi dreptatea (II Petru 3, 13), nu putem să ne împotrivim acestor proorociri scripturistice cum că tot ceea ce este rod al lucrării omului pe pământ va pieri. Înaintea veşniciei toată strălucirea ştiinţelor şi cuceririlor tehnice ale oamenilor se va stinge şi totul se va ruina, aşa cum s-a prăbuşit turnul Babel, ca un monument vrednic de plâns al mândriei omeneşti.
Există totuşi ceva care nu va pieri. Acestea sunt faptele noastre, fie bune, fie rele. Acestea sunt lucrările noastre, cuvintele noastre, gândurile noastre, simţămintele noastre, dorinţele, după care vom fi judecaţi.
Este adevărat că trecutul se va şterge fără întoarcere, însă cele făcute de noi, bune sau rele, în acest trecut nu se vor pierde. Timpul care s-a scurs şi nu ne-a aparţinut se va duce pentru totdeauna din mâinile noastre, însă acesta are o importanţă hotărâtoare asupra stării noastre şi mai cu seamă asupra viitorului nostru veşnic. Zilele scurse au zidit viaţa noastră de acum. Cele petrecute de noi odată au alcătuit chipul nostru duhovnicesc. Anii scurşi fără întoarcere au creat obiceiurile noastre cele rele. Şi aceste obiceiuri rele ne ţin până acum în puterea lor şi vor alcătui starea noastră veşnică dacă noi nu vom depune eforturi intense ca să le dezrădăcinăm prin faptele cele bune, opuse lor.
Luând aminte la acestea, trecutul se arată în strânsă legătură cu starea noastră prezentă şi viitoare. Dacă trecutul nu mai este al nostru, roadele lui cele amare sunt ale noastre. Omul care a fost beţiv în trecut poartă leziunile alcoolului şi în prezent şi le va purta şi în viitor. Un zgârcit în trecut, dacă nu s-a lecuit de această boală a sa, va continua să fie strâns legat de iubirea de arginţi şi acum, şi după ce va pleca din această viaţă. Un om plin de desfrânare în trecutul său rămâne plin de voluptate şi acum, şi astfel va intra el şi în veşnicie, dacă nu o va rupe cu păcatul prin mulţime de rugăciuni şi prin post aspru.
Iată că trecutul nu mai este al nostru, însă faptele cele rele săvârşite de noi mai demult sunt, din nefericire, ale noastre. Ele sunt amarnicul nostru capital. El a fost păstrat şi ne va mustra în ziua judecăţii. Omul moare şi lasă totul pe pământ, însă faptele lui îl însoţesc (Apocalipsa 14, 13). Dacă aceste fapte au fost bune, ele îi vor aduce bucurie fără margini. Dar dacă au fost rele, îi vor crea un iad chinuitor.
Prezentul este al nostru, vor spune mulţi. Da, răspundem noi, însă pentru ce să ne lăudăm cu prezentul, când într-o singură clipă se preface în trecut şi iese din stăpânirea noastră ? De îndată ce pronunţăm cuvântul ,,prezent”, acesta deja s-a prefăcut cu desăvârşire în trecut. Prin urmare, aşa-numitul ,,prezent” este doar un mic punct prin care viitorul se uneşte cu trecutul.
Iată de ce trebuie să luăm aminte cu înţelepciune la orice clipă prezentă, cu ce o umplem, cu bine ori cu rău. Viitorul, ca un vifor îndepărtat, se năpusteşte neîncetat asupra noastră, intră în inimile noastre, şi prin voia noastră preface prezentul în păcat ori în virtute, şi se ascunde în conştiinţele noastre, ca să iasă de acolo ca pârâş ori ca apărător al nostru la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Moartea ne învaţă să dobândim o inimă înţeleaptă (Psalmi 89, 10-14), ca să ştim cum să folosim vremea scurtă de acum; căci orice clipă trecătoare nu se mai întoarce vreodată. Iar clipele, după Fericitul Augustin, sunt ,,sămânţa veşniciei” !
Să-i întrebăm pe cei morţi întru păcate, şi ei îşi vor deschide buzele înţepenite şi ne vor spune că pentru clipele pierdute în săvârşirea binelui au pierit. Să-i întrebăm şi pe cei mântuiţi cum au ajuns în Împărăţia cerurilor, şi ei ne vor răspunde: Am moştenit veşnica desfătare mulţumită faptului că ne-am folosit de milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră şi de harul Lui şi am umplut clipele vieţii noastre cu rugăciune, cu dreptate, cu smerenie şi cu pocăinţă.
Cine s-a nevoit neîncetat către bucuriile şi desfătările neîngăduite, acela va vedea la moartea sa că nu a căpătat nici un fel de simţământ către desfătările cele duhovniceşti şi de aceea se va simţi în veac înstrăinat de ele. Iar cel ce ştie să se veselească în necazurile sale, lecuindu-şi astfel sufletul, acela va dobândi mare şi neasemuită simţire către veşnicele desfătări pe care Dumnezeu le va arăta plin de dărnicie în cealaltă lume.
Unii creştini, neluând aminte la învăţăturile morţii, în loc să-şi umple fiecare clipă a vieţii lor cu binele şi să folosească în acest chip prezentul cu înţelepciune, doresc cu străşnicie să-şi cunoască viitorul. Dumnezeu nu ne-a dat însă posibilitatea de a pătrunde în el. Dacă ne-ar fi fost folositoare, cunoaşterea viitorului ne-ar fi fost descoperită. Dumnezeu ne-a ascuns însă viitorul din două pricini de căpetenie: 1) pentru a nu întoarce luarea noastră aminte de la problemele cele iute trecătoare ale prezentului, care hotărăsc starea noastră veşnică; şi 2) pentru a nu deznădăjdui mai dinainte de mulţimea necazurilor noastre din viitorul apropiat ori mai îndepărtat şi pentru a nu ne întoarce prin nehotărârea noastră de la medicamentele cele mântuitoare, aflate în pronia lui Dumnezeu, la coşmarurile noastre pierzătoare de suflet.
Dacă am fi văzut dintr-odată, în chip consistent, toate chinurile şi neplăcerile care ne stau înainte, ne-am fi descurajat, iar unii chiar am fi deznădăjduit. Dar acum, dându-ne Dumnezeu în fiecare zi câte puţin din cele amare, după cum putem să ducem, pe măsura puterilor noastre (I Corinteni 10, 13), aşa cum se dă un medicament, aceasta lucrează – prin credinţă, nădejde şi răbdare din partea noastră – ca un minunat medicament ce lecuieşte sufletele noastre pentru viaţa veşnică.
Mulţi oameni se arată nemulţumiţi de pronia dumnezeiască. Ei i se împotrivesc şi doresc să ştie cu orice preţ ce îi aşteaptă, iar pentru că Dumnezeu nu le descoperă lor viitorul, aceştia se îndreaptă către şarlatani, care le ,,ghicesc”: descântători, cei ce se ocupă cu chiromanţia, astrologi, „clarvăzători”, ghicitori în cafea ori care ,,dau” în cărţi. Prin aceasta ei se îndepărtează de datoria creştină arătată lor limpede – de a trăi cu credinţă în pronia lui Dumnezeu – şi, în loc să aibă ca învăţător moartea ce le stă înainte fără doar şi poate, ei îşi aleg învăţători înşelători.
Sfânta Biserică ne învaţă că aceia care merg la descântători şi la ghicitori se aşază de bunăvoie sub puterea diavolului şi acţionează împreună, prin superstiţiile lor, ca să se împlinească ,,proorocirile” puterilor întunericului. Aceasta înseamnă că oamenii superstiţioşi îşi atrag ei înşişi asupra lor răul, prin superstiţiile în care cred. Când ,,proorocirile” descântătorilor, legate de soarta omului, se împlinesc prin influenţă diavolească, aceasta se petrece din cauza faptului că omul superstiţios nu este îngrădit de har, care poate să-l ferească de influenţa diavolească. Diavolul nu poate să le aducă vătămare credincioşilor adevăraţi, deoarece ei sunt întăriţi în credinţa că viitorul se află în mâinile lui Dumnezeu şi că diavolul nici nu ştie acest viitor, nici nu poate să-l schimbe.
Cel ce este superstiţios şi îi consultă în orice chip diavolesc pe slujitorii diavolilor, singur atrage asupra sa răul de care se teme. Condus, de pildă, de superstiţia că există zile rele, purtând chipurile nefericirea (ca ziua de vineri), şi numere ,,fatale” (precum numărul 13), omul superstiţios nu va îndrăzni să facă ceva în ziua de 13 a lunii ori vinerea. Diavolul se foloseşte de această superstiţie a lui şi tocmai atunci îi provoacă vătămare, ca să-l întărească în această superstiţie. Vrăjmaşul mântuirii noastre nu poate să facă pe nimeni cu adevărat fericit; el poate doar să vatăme. Cel ce fuge de superstiţie se îndepărtează de influenţa diavolului. Cel ce poartă cu răbdare toate cele pe care pronia dumnezeiască i le trimite, acela sporeşte în virtute şi se apropie din ce în ce mai mult de veşnica lui mântuire.
Ce rost are să ştim dacă ne vom îmbolnăvi ori dacă vom fi sănătoşi pe viitor, când putem, dacă suntem adevăraţi creştini, să ne folosim şi de boală şi de sănătate pentru mântuirea sufletului nostru ?! Ce rost are să mi se descopere dacă voi fi bogat sau sărac, când atât bogăţia, cât şi sărăcia pot să-mi piardă sufletul, dacă eu mă folosesc de banii mei într-un scop rău ori cârtesc şi hulesc pe Dumnezeu în sărăcia mea ?!
Ce rost are să mi se spună dinainte ce primejdii mă pasc, când Mântuitorul ne-a prevenit pe noi toţi că cea mai cruntă primejdie, păcatul, ne împresoară neîncetat şi că el poate să ne piardă dacă nu-i stăm împotrivă. Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41), ne previne în chip limpede Domnul. Iar Sfântul Apostol Iacov scrie: Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi (Iacov 4, 7).
Dumnezeu ne ascunde viitorul ca să ne menţină în permanenţă treji, însă diavolul ne înşală că ni-l ,,descoperă” ca să ne slăbănogească şi să ne piardă.
Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu nu s-au îngrijorat de faptul că nu şi-au cunoscut viitorul, ci s-au străduit să folosească fiecare clipă prezentă pentru a face voia Domnului. Pilda lor trebuie s-o urmăm şi noi. În loc să ne conducem după o deşartă curiozitate în privinţa viitorului nostru, mai bine să ne conducem după sfatul de aur al Sfântului Marcu Ascetul, care ne învaţă: ,,Roagă-te să nu te ajungă ispita; iar dacă vine aceasta primeşte-o ca fiind a ta (adică primită pe bună dreptate), iar nu ca pe ceva străin”, adică poart-o cu bărbăţie, fără de cârtire. Astfel, din ispita nedorită de tine va rodi virtutea cea mai dorită de inima ta. Este de ajuns să ştim doar un singur lucru: că prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa cea vremelnică se dobândeşte viaţa cea veşnică. Şi atunci omul poate să spună:

Într-un târziu, aflat-am cheia înţelepciunii
După trecut nicicum nu mai suspin
Nici viitorul a-l iscodi nu ţin,
Căci stăpânire asupră-i n-au vreunii.

Prezentul doar îl strâng în mâini cu străşnicie
Şi ca-ntr-un vas într-însul viaţa mea se scurge,
Sunt zălogit grădinii mele curăţie
Neghina şi păcatul am a smulge.

Cutezător nicicum nu mai visez …
Ci seamăn, simplu, veşnice seminţe …
În clipele ce aleargă – doar un crez:
Rodirile din rai cele preasfinte …

Prin urmare, moartea ne învaţă să fim smeriţi, nu mândri; să fim plini de credinţă şi nu de superstiţie nebunească; în ogorul duhului să ne ostenim, nu să lenevim; să trăim cu nădejde întotdeauna şi să nu deznădăjduim; să căutăm nu doar desfătările din această viaţă, ci să le răbdăm şi pe cele amare cu credinţă în Dumnezeu; şi, în cele din urmă, să ştim să ne bucurăm nu doar de desfătările vieţii, ci şi de scârbele acesteia, luând aminte că desfătările petrecute fără judecată conduc cel mai adesea la necazuri, iar necazurile petrecute cu răbdare nasc adeseori desfătări.
Moartea este învăţătoare a înţelepciunii ! Însă nu oricine se foloseşte de această înţelepciune. Trebuie să fii aplecat spre înţelepciune ca să primeşti învăţătură de la ea. Omul cel neduhovnicesc nu bagă de seamă înţelepciunea ascunsă în moarte.
Un diletant în ale artei a vizitat odată o vestită expoziţie. Dar pentru că nu i-a plăcut nici măcar un tablou, i-a împărtăşit tristeţea sa unui artist cunoscut, care se afla acolo.

– Expoziţia este destul de plictisitoare, a mărturisit el.

Artistul i-a răspuns:

– O, dacă aş putea să-ţi împrumut ochii mei!

Asemenea acestei ignoranţe în ale culturii, a neînţelegerii artei creatoare, ne confruntăm şi noi în viaţă cu ispite şi întâmplări în privinţa morţii, fără ca acestea să ne lase neapărat o impresie duhovnicească prin adâncile învăţături ascunse în ele. Dumnezeiasca pronie, acest străfund al înţelepciunii divine, nu ne umple de uimire. Şi cât de diferit am fi privit lumea dacă am fi putut să luăm ochii unui sfânt, de pildă ochii Sfântului Apostol Pavel, ca să vedem prin ei întâmplările din viaţa noastră. Atunci am fi spus împreună cu Apostolul neamurilor: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi (Romani 8, 18).
Cine a fost înţelepţit de moarte, acela se va deprinde să mulţumească lui Dumnezeu întru toate, şi pentru bine şi pentru răul petrecut: pentru bine, pentru că acesta îl conduce către veşnicul bine, iar pentru rău, pentru că acesta îl izbăveşte de veşnicul rău. Omul nu trebuie să-L hulească pe bunul Dumnezeu pentru faptul că nu vede pe moment grija Lui cea plină de milostivire pentru el, ci trebuie să fie recunoscător Ziditorului şi pentru binefacerile Lui şi pentru ispitele prin care trece, conştientizând că acestea pot să-l ridice adeseori către maturitatea duhovnicească.
Cât de mult sunt dumnezeieştile binefaceri ! Cum de nu mulţumim oare pentru ele în fiecare zi Proniatorului ? El ne-a dat viaţa şi sfânta şi dreapta credinţă ! El ne ajută în faptele noastre bineplăcute Lui şi în păzirea poruncilor Lui mântuitoare ! El săvârşeşte în fiecare clipă asupra noastră felurite binefaceri ! El ne iartă păcatele şi ne dă vreme de pocăinţă ! După atâtea căderi ale noastre în păcat, El ne primeşte iarăşi cu milostivire în comuniune cu Sine prin rugăciune ! El revarsă asupra noastră prin sfintele taine harul Său cel mântuitor ! El voieşte să ne facă părtaşi la fericirea raiului, a Împărăţiei Sale cereşti, şi ca zălog la această fericire El umple şi acum cu desfătare inimile noastre prin sfânta împărtăşanie, îndeajuns fiind pentru aceasta pocăinţa cea plină de frângere a inimii şi spovedania de dinaintea ei, ca să fim curăţiţi pentru întâmpinarea cerescului preaînalt Oaspete ! Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru sănătate, pentru paza vieţii noastre, pentru restabilirea din primejdioase boli, pentru izbânzile noastre, pentru dumnezeiasca grijă pentru cei apropiaţi ai noştri, cât şi pentru orice milostivire a Lui, ştiută ori neştiută, socotind aici şi necazurile vieţii, oricât de înfricoşător ar suna aceasta. Spre o astfel de preaînaltă recunoştinţă ne povăţuieşte pe noi Dreptul Iov prin cuvintele: Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele ? (Iov 2, 10).
Dar pentru cei mai mulţi, care nu iau aminte la înţelepciunea cuvântului lui Dumnezeu şi la învăţămintele legate de moarte, întâmplările rele şi nenorocirile vieţii sunt stări de o greutate şi de o deznădejde de nedescris. Ei se încruntă şi cârtesc, iar prin aceasta leapădă folosul din suferinţă pe care îl are în vedere Ziditorul când le îngăduie pe ele. Pentru creştinul înţelepţit de sus nimic din cele săvârşite de dumnezeiasca pronie nu este întâmplător.
Neizbânda suportată cu răbdare este o mare izbândă pentru suflet.
Boala petrecută fără de cârtire aduce veşnică tămăduire sufletului.
Recunoştinţa arătată în pierderile cele grele este o puternică lovitură împotriva diavolului şi o îmbogăţire duhovnicească în Dumnezeu.
Mulţi nu voiesc să înţeleagă aceste axiome moral-spirituale şi, fiind întru totul pământeşti, nu pot să asculte cu luare-aminte învăţăturile înţelepte ale morţii. Legaţi de desfătările pământeşti, ei spun: Nu ne vorbiţi despre cer ! Dacă există acolo viaţă ori dacă nu există, nu se ştie. Daţi-ne bani şi desfătări pământeşti, ca să ne îndulcim cu bunătăţile de aici ! Ei nu înţeleg cât de nedreaptă le este cugetarea.Cuv duh 83 Fără Dumnezeu există oare o desfătare adevărată ? Nu, ci doar o vremelnică beţie a păcatului, care se plăteşte prin inevitabile pătimiri şi aici şi dincolo. Banii şi bogăţiile nu-l fac pe om fericit. Cu bani poţi să-ţi cumperi hrană, dar nu şi dorinţa de hrană; medicamente, dar nu şi o trainică1sănătate; un pat moale, nu însă şi un somn liniştit; o casă frumoasă, nu însă şi o conştiinţă curată. Cu bani poţi să-ţi faci un mormânt plăcut la vedere, însă numai cu virtuţi poţi să-ţi cumperi un loc în rai !

Sfântul Dimitrie al Rostovului

Multe sunt sfătuirile morţii. Cele de căpetenie pot să se constituie în adevărate ,,rapoarte”, după minunata formulare dată lor de către Sfântul Dimitrie al Rostovului:

„1. Omule, adu-ţi aminte întotdeauna de moarte, de cât de schimbător este orice lucru în această lume şi nicicând nu te vei lega în chip nebunesc de lucrurile de acum. … Adu-ţi aminte că după moarte există o altă viaţă, o altă existenţă !
2. Nu uita înfricoşătoarea şi cutremurătoarea ta şedere înaintea judecăţii lui Hristos, unde împărat şi voievod, ostaş şi cetăţean, bogat şi sărac, toţi vor fi cercetaţi la fel, fără nici o părtinire. Nimic acolo nu va fi lăsat fără cercetare şi pedeapsă. În Împărăţia cerurilor nu va intra nimic pângărit şi spurcat (Apocalipsa 21, 27).
3. Înainte de a sosi vremea morţii, mori în chip nevăzut pentru păcat ! Mortifică-ţi poftele tale trupeşti prin raţiunea ta, ca să viezi înaintea Domnului cu duhul ! Îndepărtează inima ta de orice patimă pământească, pentru a te face sălaş al Sfântului Duh şi a putea, atunci când vei muri, să spui cu nădejde tare în mântuirea ta: Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea (Psalmi 56, 10).
4. Înainte de a sosi învierea cea de obşte, străduieşte-te să învii sufletul tău mort în păcat şi în patimi, ca astfel atingând nepăcătuirea şi nepătimirea, să viezi întotdeauna înaintea Domnului. Atunci, înviat cu duhul, nu te vei mai teme de vremelnica moarte trupească, ci chiar o vei dori, ca să fii întotdeauna cu Domnul.
5. Nu te robi de pofta trupească, nici de frumuseţea cea vremelnică. Adu-ţi aminte că toate acestea sunt praf şi cenuşă, că orice poftă trupească naşte îngreunare şi toată desfătarea trupească duce către cele amare.
6. Nu cugeta că moartea este departe, că nu vei muri în curând, ci închipuie-ţi că ea este deja foarte aproape de tine ! Securea morţii stă la rădăcina vieţii tale. Judecata este aproape, chiar în prag. Sicriul este înaintea ochilor tăi. Pământul este gata să te înghită, oriunde ai merge. Nu te înşela că doar alţii mor, iar tu nu vei muri ! Cine este omul, care va fi viu, şi să nu vază moarte ? (Psalmi 88, 47), grăieşte Sfântul Împărat David. Proorocii au murit, patriarhii, apostolii au murit, mucenicii, prea cuvioşii au murit, toţi sfinţii au murit. … Toţi cei care au existat vreodată au murit. Vei rămâne oare doar tu ? Nu fi nebun şi orb ! Ceea ce vezi că se întâmplă cu alţii, aceasta negreşit se va petrece şi cu tine !
7. În fiecare zi, în fiecare ceas fii pregătit să mori ! … Nicicând să nu fii fără grijă, pentru că în ceasul în care nu gândeşti va veni Fiul Omului (Matei 24, 44). … Moartea este asemenea unui fur şi unui tâlhar: atunci când n-o aştepţi, atunci poate să se apropie de tine. … Aceluia care a voit să-şi mărească jitniţele sale i s-a spus: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi ? Aşa este cela ce strânge luişi comoară, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 20-21).
8. Pentru cei buni moartea nu este un rău, ci doar uşurare din suferinţe şi unire duhovnicească şi împreună-vieţuire cu Domnul. … Un mare rău pentru suflet este a trăi o viaţă în păcat, o viaţă trupească, şi a răbda siluiri din partea patimilor. Nu te teme de moarte ! Pregăteşte-te doar s-o întâmpini pe ea curăţit de păcatele tale ! … Dacă Îl iubeşti pe Domnul din toată inima ta, singur vei începe s-o doreşti. Nu te teme de moartea trupească, ci doar stăruitor te păzeşte de păcat şi de îndepărtarea de Dumnezeu. Căci eu nu ştiu un alt chin mai mare decât acela de a te lega în chip păcătos de patimi şi de a te înstrăina de Dumnezeu. … În ce chip este veşnica moarte ? Înstrăinare întru totul de Dumnezeu. Ce este viaţa veşnică ? Unire desăvârşită cu Dumnezeu !”

Ce om plin de simţire, ascultând aceste minunate cugetări despre moarte, nu se va înfricoşa şi nu va începe de aici înainte să moară păcatului, ca să vieţuiască veşnic ca rob al dumnezeieştii dreptăţi (Romani 6, 18)?

II. Adu-ţi aminte de moarte!

La întrebarea: Cine este vrednic să se numească înţelept ?, Sfântul Isaac Sirul a răspuns astfel: ,,Acela care a înţeles cu adevărat că viaţa de acum are hotar. Acesta cu siguranţă poate să aşeze hotar şi păcatelor sale”. În aceasta constă, după marele sfânt sirian, înţelepciunea: să iei aminte mai dinainte de moarte şi, înainte ca ea să pună capăt păcatelor tale, să ştii să o rupi cu ele. În acest duh, Sfântul Antonie cel Mare sfătuieşte: ,,Întotdeauna adu-ţi aminte de ieşirea ta din trup şi nu uita de veşnica osândă ! Dacă vei împlini aceasta, nu vei păcătui în veac. Cugetă înlăuntrul tău şi spune-ţi: Eu nu voi mai trăi ziua de astăzi în această lume. În fiecare zi cugetă că aceasta este ultima ta zi pe pământ şi te vei păzi de păcate. … Vai celor lipsiţi de bucurie (care trăiesc întru lenevie), căci sfârşitul lor este aproape şi nu au pe nimeni care să le ajute, şi nici nădejde de mântuire”.
Moartea este înfricoşătoare pentru cei păcătoşi, pentru că ei îşi zidesc fericirea nu pe piatra cea neclintită a credinţei în Hristos, ci pe nisipul cel mişcător al înşelărilor în această vremelnică viaţă. Prin moarte ei pierd totul. ,,Pentru oricine trăieşte necurat, scrie Sfântul Isaac Sirul, este scumpă viaţa cea vremelnică. … Frica de moarte îl cuprinde pe acel om care este condamnat de conştiinţa sa. Dar cel ce are bună mărturie a conştiinţei sale, acela în acelaşi chip primeşte şi moartea şi viaţa”. Cei drepţi întâmpină moartea fără nici un fel de teamă. Marii sfinţi se bucură de aceasta şi chiar o preţuiesc mai mult decât viaţa. Ei nu mai au pentru ce să se teamă de moarte, căci ea de nimic nu-i lipseşte, ci le dă lor dintr-odată toate acelea la care au năzuit în viaţa de acum.
Rupând-o cu toate legăturile păcătoase şi chiar cu cele mai scumpe lucruri din această lume, ei nu încearcă nici un fel de părere de rău că le-au părăsit pe pământ, căci moartea le deschide porţile comorilor celor veşnice, pe care ei încă de aici le-au adunat pentru cer (Matei 6, 19-21). Pentru ei moartea nu este silnică, pentru că nu-i împinge în întunecatele închisori ale iadului, ci este o binefăcătoare care scoate sufletele lor din temniţa lumii pământeşti, cea plină de păcate, ca să slavoslovească veşnic lui Dumnezeu în cer, aşa cum se spune în rugăciunea psalmistului: Scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturisească numelui tău (Psalmi 141, 10). Prin moartea drepţilor se are în vedere dorita Împărăţie a dreptăţii, unde în comuniune cu sfinţii şi sub luminarea Sfântului Duh aceştia îşi vor sătura sfânta lor foame de sfinţenie (Matei 5, 6).
Când Sfântul Serafim de Sarov o pregătea pe minunata pustnică Elena Martunova spre apropiata şi de neînlăturat moarte şi când a auzit de la ea cuvintele: ,,Mă tem de moarte, părinte !”, el i-a răspuns în acest chip: ,,De ce să ne temem de moarte, bucuria mea ? Pentru noi acolo va fi doar veşnică desfătare !”
Neînfricoşătoare pentru cei drepţi, moartea este înfiorătoare pentru cei păcătoşi, întrucât ei au luat aminte doar la lumea aceasta. Iată că viaţa deja a trecut, rămânând doar unele amintiri care dor ale trăirilor îmbătătoare. Unde sunt zilele de mai înainte, când cel iubitor al vieţii pământeşti a mâncat până la săturare, a băut până la a-şi ieşi din minţi şi a desfrânat până la vătămare sufletească ? Unde sunt acele ceasuri nechibzuite când el râdea până la leşin şi îşi avea cugetul legat doar de veselia vieţii ? Unde sunt acele companii plăcute, în care fiecare năzuia să-i întreacă pe comesenii lui prin haz lipsit de judecată, adumbrindu-i pe alţii cu nesocotita îndrăzneală de a păcătui ?
S-au dus fără întoarcere furtunile din senin ale tinereţii. Au pierit companiile cele plăcute. Nu mai sunt prietenii de mai înainte. Unii au murit, alţii s-au dus departe. Şi iată că păcătosul a rămas singur în pustia şi neputinţa sa. Însă înfricoşător este că el nici acum nu ia aminte că toate cele pământeşti sunt deşertăciune. Cuprins de patimile sale şi îmbătrânit înainte de vreme, nu are nici un fel de impuls către viaţa duhovnicească şi pocăinţă. Sufletul lui, lipsit de credinţă, zace în visare. Inima sa este lipsită de vlagă, zdrobită. Urechile lui sunt surde la Cuvântul lui Dumnezeu. A ajuns o umbră de om. Este mort încă din viaţă. Este îngropat de nelegiuirile sale şi afundat ca într-un mormânt de propriile lui păcate. Dacă îi vorbeşti despre Dumnezeu, despre suflet, despre viaţa veşnică, el te priveşte cu nepăsare, aducându-şi aminte de desfătarea vieţii de mai înainte; ieşit pentru puţină vreme din întunericul lui crunt, va zice: ,,Nu-mi spune basme ! Ceea ce trăieşte omul în această lume, aceasta este realitatea. Cealaltă lume este pură fantezie !” Nici un fel de lucru nu-l va atinge ca să se pocăiască. Un astfel de om cugetă asemenea unui nebun şi singur îşi atrage veşnica pieire.
Încovoiaţi de păcat, unii ca aceştia îşi pervertesc sufletul pe de-a întregul şi îşi întunecă mintea. Ei nu mai pot să vadă lucrurile din punct de vedere duhovnicesc, deoarece s-au prefăcut în trup şi au pierdut orice duhovnicie. Eu am avut un astfel de prieten, care a murit, Dumnezeu să-l ierte, şi căruia îi spusesem odată că omul nu trebuie să trăiască alăturea de drum, că există moarte ! El a râs atunci şi mi-a răspuns într-un mod cu totul neaşteptat pentru mine: ,,Tocmai pentru că există moarte omul trebuie să trăiască cât poate !” Eu m-am înfiorat de această dialectică contradictorie a gândirii sale şi i-am spus: ,,Dacă omul îşi pierde logica dumnezeiască o află pe cea diavolească !”
În această stare înfricoşătoare cad mulţi pentru faptul că în anii tinereţii au înnebunit de bunăvoie şi nu s-au gândit nicicum la moarte, la întâlnirea cu Dumnezeu şi la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. De aceea, ceasul lor de pe urmă îi află nepregătiţi şi îi ia pe nesimţite în împărăţia întunericului de dincolo. Altfel şi-ar fi rânduit ei viaţa dacă ar fi fost interesaţi încă din anii tinereţii de soarta care îi aşteaptă în veşnicie. Dacă ar fi citit Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi întâlnit acolo adevărurile dumnezeieşti, care zdrobesc conştiinţa şi păzesc voia de păcatele capitale. Acolo ar fi citit astfel de cuvinte: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pământeanul născut din femeie, este cu viaţă scurtă şi plin de necaz. Şi ca o floare înflorind, cade, şi ca umbra fuge şi nu stă (Iov 14, 1-2). Moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20). Certa-te-va viclenia ta şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Şi vor merge aceştia [păcătoşii] în muncă veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25, 46). Adu-ţi aminte, că moartea nu zăboveşte (Sirah 14, 12) şi multe altele.
Cel ce a învăţat din tinereţe Cuvântul lui Dumnezeu şi a avut dorinţa de a-l împlini, acela se păzeşte de veşnica pieire, căci este atras spre pomenirea morţii, iar pomenirea morţii este mare înţelepciune. Întrebat de un sofist care este esenţa filozofiei, Sfântul Vasilie cel Mare a răspuns: ,,Esenţa filozofiei este pomenirea morţii”. Într-un Cuvânt rostit la îngroparea unui tânăr, Arhiepiscopul Dimitrie al Hersonului şi al Odessei a spus: ,,Într-adevăr, nu este uşor să ajungi să-ţi aduci aminte în permanenţă de moarte, şi aceasta la vârsta la care te pregăteşti doar pentru viaţă şi când gândeşti în chip firesc la cele ce te aşteaptă – în acei ani când puţinătatea vieţii noastre se pierde în întunericul îndepărtat al viitorului nostru, ce pare fără de sfârşit. Însă … vedem noi înşine că moartea nu ia aminte nici la vârsta noastră, nici la anii noştri, că înfricoşătorul glas al lui Dumnezeu îi atinge pe toţi ca un fur în noapte, în ziua în care nu te aştepţi şi în ceasul pe care nu-l cunoşti”.
Pentru el, fericit este cel care cugetă la moarte încă din anii tinereţii. Acest gând, luminat de credinţa în Hristos şi în înviere, nu-l preface pe om într-un întunecat pesimist, ci într-un înţelept luminat. Îl înalţă către cer, îl izbăveşte din întunericul iadului şi îi face cumpătate desfătările lui pământeşti, stropindu-le cu desfătarea trăirilor duhovniceşti.
Pomenirea morţii este un chip de a privi asupra rostului vieţii. Hristos a deschis ochii orbului din naştere, ungându-i cu tină (Ioan 9, 6). Omul care moare ce altceva închipuie dacă nu tina, ţărâna, după cuvintele cele dumnezeieşti (Facerea 3, 19) ? Ia din această tină şi unge cu ea ochii tăi duhovniceşti şi îndată vei vedea că tot ceea ce există în această lume este deşertăciune a deşertăciunilor.
Având în vedere mântuitoarea pomenire a morţii în chip neîncetat, Sfinţii Părinţi au cugetat întotdeauna asupra sfârşitului vieţii pământeşti şi au sfătuit şi pe alţii să facă asemenea lor. Avva Isaia, de pildă, scrie: ,,Moartea să fie în fiecare zi înaintea ochilor voştri ! … O singură grijă să vă neliniştească: cum veţi ieşi din trup, cum veţi trece de puterile întunericului, care vă vor întâmpina în văzduh, şi cum veţi sta înaintea lui Dumnezeu în acea înfricoşătoare zi a judecăţii, când fiecare îşi va primi răsplata pentru toate faptele, cuvintele şi gândurile sale. Căci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor lui (Evrei 4, 13)”.
Iar Sfântul Isaac Sirul îi sfătuieşte şi pe cei bătrâni, şi pe cei tineri: ,,Când te aşezi să dormi spune astfel de cuvinte patului tău: În această noapte poate că te vei preface în mormânt al meu. Nu ştiu dacă nu cumva, chiar în această noapte, în locul vremelnicului somn, mă voi afunda în somnul cel veşnic al morţii. Pentru aceasta – continuă Sfântul Isaac –, până ce ai picioare mergi şi te osteneşte pentru Dumnezeu, înainte de a te lega legătura morţii, din care nu poţi să te mai slobozeşti … Câtă vreme ai ochi, umple-i de lacrimi, înainte de a se umple ei de ţărână … Omule, pune-ţi dară în inima ta că urmează să pleci de aici, şi1neîncetat spune-ţi: Iată, cel trimis să mă cheme este deja la uşă. De ce stau ? Trebuie să mă pregătesc de strămutarea în veşnicie, de unde nu mai este nici o întoarcere !”

Sfântul Isaac Sirul

După Sfântul Isaac Sirul, orice adevărată lucrare duhovnicească ce duce către veşnica şi fericita viaţă începe cu pomenirea morţii. Ca bineplăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare de suflet, aceasta este privită cu o ură ieşită din comun de satana şi de aceea el năzuieşte cu toate puterile să-l îndepărteze pe om de la ea. După cuvintele aceluiaşi sfânt părinte, dacă i-ar fi fost cu putinţă diavolului, ,,el i-ar fi dat omului putere asupra întregii lumi, doar-doar să şteargă din mintea lui pomenirea morţii. … Căci el, vicleanul, ştie că dacă acest gând apare în om, mintea lui nu va mai fi ţinută de cele de pe pământ, de vicleniile lui diavoleşti, de înşelări şi de întunecările lui … şi nu va mai putea să-l vatăme pe om”.
Prin gândul la moarte, Sfântul Isaac înţelege nu pomenirea obişnuită, superficială, cum că noi vom muri cândva, ci plinătatea nevoinţei duhovniceşti, numită ,,pomenirea morţii”, la care nevoinţă omul cade ,,în starea unei nespuse şi cutremurătoare uimiri”. Prima pomenire este lucru firesc pentru om, iar cea de-a doua este contemplare duhovnicească şi minunat dar. ,,Această contemplare este îmbrăcată în gânduri luminoase. Cel ce o dobândeşte nu se tulbură de vicleniile acestei lumi, nici nu se va lega de cele ale trupului”. ,,Nu te teme de moarte – ne spune Sfântul Isaac –, căci Dumnezeu a pregătit totul ca să fii înălţat mai presus de ea !”
După Sfântul Ioan Scărarul, „pomenirea morţii este moarte de fiecare zi, iar închipuirea părăsirii acestei vieţi este schimbare în fiecare ceas. … Teama de moarte este lucrare a firii noastre trupeşti, fiind izvorâtă din neascultare. Iar cutremurarea pricinuită de pomenirea morţii este semn al păcatelor necurăţite”.

„Aşa cum pâinea este mai de trebuinţă decât toate celelalte alimente, continuă Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi pomenirea morţii este mai de trebuinţă decât orice altă osteneală duhovnicească. Aceasta ne îndeamnă către iubirea de osteneală duhovnicească şi mai cu seamă către dorirea de a suferi ocări …, către neîncetata rugăciune şi pază a minţii”. ,,Încercat este acela care în fiecare zi aşteaptă moartea sa. Sfânt este acela care în fiecare ceas o doreşte pe ea. … Totuşi, nu orice dorire a morţii este de lăudat. Sunt feluriţi oameni: unii care, ca urmare a obiceiurilor lor silnice de a cădea în păcate, voiesc să moară; există şi alţi oameni, care nu voiesc să se pocăiască şi cheamă moartea din deznădejde. Există şi o altă categorie, care din mândrie se socotesc pe sine lipsiţi de patimi şi cugetă că nu se tem de moarte. Mai apoi există şi sfinţii, care, mânaţi de lucrarea Sfântului Duh, însetează să iasă din această viaţă”.

„Cel ce doreşte neîncetat să aibă în mintea sa închipuirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu şi se împătimeşte de grijile şi deşertăciunile cele lumeşti, acela se aseamănă omului care voieşte să înoate şi să bată din palme în acelaşi timp”.

„Nu este cu putinţă oamenilor să petreacă întru evlavie fie şi doar o singură zi, dacă nu socotesc că acea zi ar fi ultima din viaţa lor”.

„Trebuie să se ştie că pomenirea morţii, ca şi orice alt bun duhovnicesc în general, este un dar de la Dumnezeu. Şi iată mărturie pentru aceasta: adesea trecând pe lângă cimitir noi nu plângem, nici nu ne jelim, iar în alte dăţi, chiar şi fără să vedem morminte, ajungem întru umilinţă”.

După plăcuţii lui Dumnezeu, pomenirea morţii este cel mai bun sfătuitor al omului. Fericitul Mitropolit Ştefan de Riazan a scris despre pomenirea morţii că ,,aceasta este deşteptare din visul lenevirii duhovniceşti şi îmboldirea de a dărui milostenii şi de a săvârşi şi alte fapte bune; aceasta este smerire a mândriei, îmblânzire a mâniei, stingere a flăcării celei diavoleşti a patimii trupeşti, smerire a nesătulei pofte de arginţi şi, pe scurt spus, zăbală a oricărei nelegiuiri”.
Nimic nu-l înţelepţeşte pe om într-atât, precum necontenita pomenire a morţii. Sfântul Ioan cel Milostiv s-a străduit să nu uite nicicând de moartea sa şi a rânduit supuşilor lui să i se facă sicriu de îngropare fără să-l termine şi la fiecare mare praznic să vină la el şi să-i spună înaintea tuturor celor prezenţi: ,,Sicriul tău, stăpâne, încă nu este gata. Porunceşte ca să-l terminăm, căci moartea vine ca un fur, şi tu nu ştii când va veni ea !” Astfel, marele plăcut al lui Dumnezeu a ţinut în mintea lui pomenirea morţii şi s-a pregătit pentru ieşirea din această viaţă.
Sfântul Dimitrie al Rostovului spune că şi neamurile au ajuns la mare înţelepciune prin pomenirea morţii. Aşa, de pildă, lui Ptolemeu, împăratul Egiptului (la a cărui poruncă a fost tradusă Sfânta Scriptură în limba greacă), îi plăcea să facă ospeţe fastuoase, la care poruncea să i se aducă aminte şi de moarte. Cum se petrecea una ca asta ? Sfântul Dimitrie o descrie cât se poate de plastic: ,,Văd – spune el – cum din belşug se aşază vasele cu mâncare la masa cea împărătească. Că însuşi împăratul stă la masă, una ca aceasta nu mă minunează. Însă mă izbeşte faptul că văd un blid mare, şi în el aşezat un craniu … Ce să însemne asta ? Este oare pentru mâncare ? Cine mănâncă însă oase goale ? Şi de când o fi murit omul ? … Văd aşezat acel craniu chiar înaintea împăratului, şi unul dintre slujitorii săi, cu mare glas, îi spune: ‘Ia aminte, împărate ! Şi tu vei ajunge astfel !’ Luând aminte la aceasta, împăratul suspină şi-şi smereşte gândurile. Apoi, uitând, el începe iarăşi să se veselească. Şi iată unul dintre supuşi îi arată din nou împăratului acelaşi craniu şi-i spune: ‘Ia aminte, împărate ! Şi tu vei ajunge astfel !’ Şi, din nou suspinând, împăratul îşi smereşte gândurile. Astfel amestecă el veselia sa cu pomenirea morţii. O, iubire de înţelepciune ! O, minunată filozofie ! – rosteşte Sfântul Dimitrie –, împăratul învaţă de la cei morţi ce să facă şi cum să-şi rânduiască viaţa sa !”
La păgâni, pomenirea morţii a condus la pesimism, în vreme ce la creştini conduce la credinţa cea strălucitoare în nemurire. Moartea i-a tulburat pe păgâni, chiar şi pe cei mai neînţelepţi dintre aceştia. Adevăraţii următori ai lui Hristos nu încearcă însă nici o teamă înaintea ei, ci doar o mângâietoare şi dulce nădejde că ea îi va duce îndată la dulcele Mântuitor.
,,Omul cel duhovnicesc aşteaptă moartea cu bucurie, pregătit şi cu mare dragoste, şi nu se teme de ea – spune minunatul Sfinţit Mucenic Sadoc, episcopul perşilor. Pentru omul cel trupesc ceasul morţii este înfricoşător, groaznic. Oamenii plini de fapte bune însetează după moarte, ca să primească veşnica viaţă, iar cei plini de lenevire şi nepăsători se ascund de moarte. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu merg la El, iar cei ce iubesc lumea se gândesc să rămână în lume. Primii părăsesc trupul lor ca să intre în veşnica desfătare şi veselie, iar ceilalţi doresc să rămână în lumea necazurilor şi suspinelor”.
Din citatul anterior nu reiese însă că pomenirea morţii ar presupune să fim lipsiţi de griji în privinţa sănătăţii şi a susţinerii vieţii. Să-ţi aduci aminte de moarte nu înseamnă să afli cu un ceas mai devreme că ai să părăseşti această lume. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie să fie folosit spre slava Lui şi pentru mântuirea noastră. Biserica a prevăzut felurite rugăciuni pentru sănătate şi le urează fiilor săi ani îndelungaţi, lucru prin care se arată că omul este dator să se îngrijească de sănătatea lui, dar să-şi amintească în acelaşi timp că în cele din urmă îl aşteaptă moartea şi că viaţa şi moartea sunt în puterea lui Dumnezeu.
După minunatul propovăduitor Mitropolitul Filaret al Moscovei, cugetarea la moarte este legată de frica şi întristarea doar pentru nedesăvârşirea noastră. Pentru cel care este cuprins de dragoste de Dumnezeu, cugetarea la moarte este plină de nădejde, plină de desfătare. Aceasta o săvârşesc puterea lui Dumnezeu şi harul în om. Prin urmare, putem să cugetăm la moarte fără tulburare; iar a cugeta la moarte este de trebuinţă. Dreptarul bunei cuviinţe duhovniceşti ne îndeamnă spre aceasta. Noi ne străduim să prevedem în viaţa noastră eventualele întâmplări viitoare şi să ne pregătim pentru întâmpinarea lor. Oamenii înţelepţi, Cuv duh 85deşi săraci, îşi chivernisesc mijloacele astfel încât să poată să întâmpine pe viitor mulţime de ispite, boli şi alte întâmplări nefericite. Lucrătorul pământului cugetă vara la cele din iarnă, ca prin roadele strânse în vară să umple sărăcia din iarnă. Tot astfel şi fiecare credincios trebuie să se îngrijească şi să nu dispreţuiască1 vara vieţii, ci să se pregătească la timpul potrivit pentru iarna morţii, semănând în ogorul vieţii sale sămânţa cea bună pe care secerătorii – îngerii – o vor aduna în jitniţele cereşti (Matei 13, 30, 39).

Mitropolitul Filaret al Moscovei

Oamenii îşi îngăduie adesea să fie plini de nepăsare şi neînţelepţi în viaţă, spunându-şi cu uşurinţă că nu trebuie să ne otrăvim puţinătatea desfătărilor cu neîncetatul gând al morţii. S-a dovedit însă că dispreţuirea cugetării la moarte este cea mai mare otravă pentru viaţă. De aici izvorăsc toate necazurile, toate răutăţile, toate păcatele care apar între oameni. Adeseori i-am auzit pe oameni că-şi spun la îngroparea unui apropiat de-al lor, adumbriţi pe neaşteptate de o înţelepciune care îi luminează: ,,Iată ce este viaţa ! Totul se încheie în mormânt. Un loc de doi metri ! Pentru ce atunci există aceste certuri între noi ? Pentru ce ne otrăvim cu zavistia, nesaţietatea şi neîncetata vrajbă ? Toate rămân aici ! Cât de bine am fi trăit dacă ne-am fi gândit la moarte !” În acest chip, chiar şi oamenii obişnuiţi recunosc adevărul: că nu gândul la moarte ne otrăveşte viaţa, ci tocmai pe dos, datorită faptului că uităm de moarte noi înşine ne amărâm viaţa !
Gândul la moarte este de neapărată trebuinţă pentru înţeleapta rânduire a vieţii noastre, a celei vremelnice şi a celei veşnice; i-a fost, de asemenea, de trebuinţă şi lui Adam în păzirea vieţuirii lui în rai fără primejdie. Mitropolitul Filaret a lămurit aceasta foarte limpede, spunând: ,,Dumnezeu l-a făcut pe om desăvârşit, vrednic întru totul de desăvârşitul Creator; l-a aşezat pe el în raiul desfătărilor, i-a dat roada pomului vieţii spre nestricăciune, l-a prevenit să nu guste din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Însă aceasta nu a fost de ajuns. Vieţuitorul în rai era în primejdie. Pentru păzirea lui trebuia să fie aşezat un paznic înfricoşător – cugetarea la moarte. Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17), a spus Domnul. Viaţa în rai a fost fără de primejdie câtă vreme a fost îngrădită cu gândul la moarte, dar, îndată ce ucigaşul de oameni cel dintru început l-a îndepărtat cu viclenia sa pe om de la gândul la moarte: Nu veţi muri cu moarte (Facerea 3, 4), el a întinat prin păcat vieţuirea în rai.
Să ne minunăm de marea înţelepciune a lui Dumnezeu şi să ne înfricoşăm de nebunia noastră ! Duhul cel plin de răutate şi zavistie care a fost afundat în moarte, prin lepădarea sa de Dumnezeu, a cugetat să-i pricinuiască şi omului moartea. Dumnezeu a prevăzut însă şi aceasta. Uneltirea în privinţa morţii, care în intenţia vrăjmaşului a fost vătămătoare, Dumnezeu a prefăcut-o pentru om într-o armă de pază şi de mântuire. Omul caută însă să se îndepărteze de cugetarea la moarte dăruită lui de Dumnezeu, pentru a-şi oferi o clipă de satisfacţie a simţurilor. El izbândeşte să se izbăvească de gândul la moarte şi cade cu adevărat în moarte …
Aşa cum s-a întâmplat cu Adam, aceasta se întâmplă în chip firesc şi cu noi, deoarece suntem moştenitori după fire ai lui Adam. Dacă te îngrădeşti însă cu înţeleapta cugetare la moarte ca şi cu un paznic îndrăzneţ, această cugetare te va ajuta să te păzeşti de moarte, dacă nu pe de-a întregul, întrucât, prin încălcarea lui Adam, ea a intrat în lume, măcar prin tot ceea ce face moartea înfricoşătoare şi aducătoare de necazuri. Dar, dacă dispreţuieşti gândul morţii şi începi să alegi doar simţirea cea mulţumitoare, în cele din urmă, în locul fricii de gândul morţii, te vei izbi fără doar şi poate de înfiorările morţii celei lucrătoare, şi aceasta, nu doar în privinţa trupului, care este mai degrabă o umbră a morţii, ci şi în privinţa celei de-a doua morţi, a morţii duhovniceşti, veşnice, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44). Întru toate cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă ale tale – spune înţeleptul plin de evlavie –, şi în veac nu vei păcătui (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 38).
Dacă într-adevăr iei aminte la sfârşitul tău în toate lucrările tale, adică în tot ceea ce gândeşti, vorbeşti şi săvârşeşti, tu te vei gândi la moarte şi prin urmare la învierea cea de după ea, la Judecată, la veşnica osândă, la veşnica fericire. Şi dacă în acest chip cugeţi mai dinainte şi încerci în lumina veşniciei fiecare gând al tău, fiecare dorinţă, intenţie, mijlocire, acţiune, lucru, atunci credinţa şi harul nu-ţi vor da ţie oare mai multă putere spre pază şi mântuire, oricât ar fi puterea păcatului de smintitoare şi de pierzătoare ? Nu se vor şterge oare încântarea păcătuirii, mulţumirea, dacă le aşezi împotrivă urmările: grozăvia putreziciunii, răul miros al acesteia, viermele şi mormântul, şi în cele din urmă viermele cel neadormit din iad ? Trufia celui mândru nu se va ascunde, mâinile celui iubitor de arginţi întinse cu sete să răpească nu vor slăbi, dacă li se arată 2 metri de pământ cu care îndată se vor mărgini dorinţele lor ? Ce foc al patimii ori al necuratei dorinţe nu s-ar stinge înaintea puterii focului nestins al gheenei ?
Ierusalimul a căzut. Proorocul Ieremia şade deasupra dărâmăturilor lui şi cugetă cu plâns amar la pricinile căderii lui. Ce pricină a descoperit proorocul pentru necazul care a cuprins Ierusalimul ? Aceea că el nu a cugetat la viitorul lui, adică la sfârşitul lui (Plângerile lui Ieremia 1, 9). Când oamenii nu se înţelepţesc ca să cugete la urmări, Dumnezeu le vesteşte viitorul prin întâmplări înspăimântătoare, cutremurătoare !”
Există multe pilde înfricoşătoare în privinţa celor necuraţi, care au trăit în păcat. Unii ca aceştia, pentru că nu s-au gândit la sfârşitul lor, au murit în înfiorătoare chinuri. Viaţa lor a fost poate într-un anume fel o comedie, însă deznodământul a fost întotdeauna tragic.
Se povesteşte despre un oarecare morar bogat, care a trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea, că a fost un hulitor de Dumnezeu fără de minte, care i-a educat şi pe copiii săi în acelaşi duh. Spre bucuria lui, dar în realitate spre nefericirea lui, bogăţia îi creştea de la un an la altul. A devenit atât de puternic, că în mândria sa a uitat pe de-a întregul de sufletul său. Inima îi era zăvorâtă mereu faţă de cei săraci. A trăit pentru sine însuşi şi a devenit unul dintre cei mai înverşunaţi ucenici ai mamonei.
Limba îi era nespus de spurcată, satisfacţia sa era mai cu seamă de a profera cuvinte neruşinate împotriva Bisericii şi a sfinţilor. Chiar şi pe soţia sa, obişnuită cu vorbirea lui, o îngrozea. Aceasta îşi astupa adesea urechile, deşi nu era nespus de credincioasă.
Vremea a trecut, iar morarul a devenit din ce în ce mai pervertit, mai afundat în cinismul său. Cu toate acestea, sănătatea lui era foarte bună. Nu ştia ce este aceea boală. Când cineva îi pomenea de Dumnezeu, el mărturisea cu îndrăzneală că îi este mult mai bine să trăiască fără Dumnezeu.
Dar a venit sfârşitul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Totul a început cu ceva pe de-a întregul lipsit de importanţă. Pe când se afla la lucru, la una din morile sale, morarul, pe neaşteptate, s-a rănit la un deget cu un obiect ascuţit. Tăietura nu era mare şi nimeni nu i-a dat vreo importanţă. Morarul şi-a legat degetul cu o cârpă care îi era la îndemână, continuându-şi munca. Întreaga seară a fost ocupat cu lucruri importante şi nu i-a păsat nicicum de rană. Dimineaţa a simţit puternice dureri în jurul rănii, însă treburi care nu suportau amânare l-au oprit să le acorde o atenţie mai serioasă. Soţia lui l-a legat cu ceva de prin casă, însă a observat la deget o vânătaie care a pus-o pe gânduri.

– Să mergem la doctor!, i-a propus ea.

Morarul i-a întors însă vorba cu cinismul său caracteristic, în batjocură:

– Este încă devreme ca să fiu luat în întuneric. Îi sunt mai de folos diavolului aici.

Seara însă durerile s-au înteţit într-atât, încât că a trebuit să cheme medicul. Acesta a curăţat infecţia şi l-a sfătuit pe bolnav să meargă de îndată la spital, fiind nevoie să i se taie degetul ori poate chiar mâna. Neluând seama la suferinţă, morarul pur şi simplu nu a putut să creadă că dintr-un asemenea fleac trebuie să i se taie mâna. L-a expediat pe doctor şi a chemat o descântătoare cunoscută, o vindecătoare din popor, care întreaga noapte i-a pus comprese cu plante medicinale, însă nici un leac nu i-a ajutat. Au început dureri atât de mari, că în zori morarul striga el însuşi să-l ducă urgent la spital. A fost dus îndată la clinica chirurgicală a Universităţii din Odessa. Profesorii au constatat că infecţia începuse să se răspândească în întreg organismul şi că era inutil să i se mai amputeze mâna.
Durerile erau din ce în ce mai groaznice. Morarul i-a rugat pe profesori să-l salveze, făgăduind o mare răsplată celui care l-ar fi tămăduit, însă a auzit răspunsul:
– Ştiinţa este neputincioasă de acum înainte în a mai ajuta cu ceva …
Soţia lui i-a propus să cheme preotul, însă ca răspuns la aceasta bolnavul a început să spună hule înfiorătoare la adresa lui Dumnezeu. Moartea lui a fost înfricoşătoare. Trupul i s-a înnegrit pe de-a întregul. Ochii i s-au umplut de sânge. Morarul a fost cuprins de dureri de iad în patul său, fără să-şi afle nici măcar pentru o secundă liniştea, şi, în toată această vreme, Îl blestema pe Dumnezeu şi pe cei apropiaţi. Cu puţin înainte de miezul nopţii muribundul s-a liniştit, dar, atunci când ceasornicul din peretea bătut ora 12, el şi-a deschis în chip groaznic ochii şi cu înfricoşare a început să se lupte cu mâinile cu vrăjmaşi nevăzuţi, scoţând ţipete înfiorătoare. În cele din urmă, faţa i s-a acoperit cu o grimasă înspăimântătoare şi a rămas fără suflare pe patul său. Acea grimasă i s-a întipărit pe chip ca un fel de pecete satanică, astfel încât a trebuit să fie acoperit cu o năframă ca să nu-i înfricoşeze pe cei apropiaţi. Trupul celui necredincios a început să se descompună îndată după ce şi-a dat duhul, încât dimineaţa au trebuit să-l aşeze într-un sicriu de zinc şi să-i pună imediat capacul.
Cu adevărat, moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20) !
Dacă atât de înfricoşătoare este despărţirea celui necredincios de această viaţă, cu cât mai mult este mai înfricoşătoare intrarea lui în lumea de dincolo, cea întunecată ! Episcopul Ioan al Smolenskului vorbeşte astfel despre păcătosul care nu voieşte să se pocăiască: ,,Dacă aici eşti rău, acolo vei fi precum un duh rău întunecat. … Atunci te vei vedea aşa cum ai fost. Răul tău te va împinge cu propria ta năzuinţă înainte, unde el dăinuie veşnic, un rău fără de margini, în comuniune cu puterile întunericului. Pe această cale nu vei putea nici să te opreşti, nici să te întorci. În vecii vecilor vei suferi din îndrăcirea propriului tău rău, care nu-ţi va mai da de acum nici o nădejde spre bine şi nu te va lăsa să mai ai linişte în tine nici în acel mediu rău, care va fi mai puternic decât tine, care te va înconjura veşnic şi te va chinui fără de sfârşit”.
Cutremurătoare este şi următoarea întâmplare: în vara anului 1938, în Polonia romano-catolică a început distrugerea bisericilor ortodoxe din regiunea Holmsk. În aproape 6 săptămâni au fost distruse 110 biserici. Într-unul din satele plasei Tomaşevski exista o biserică ortodoxă. Muncitorii polonezi angajaţi să o demoleze au hotărât să se îmbete, ca să dobândească mai mult curaj. Aceasta le-a întunecat şi mai mult minţile şi ei au început să profaneze sfântul locaş. Unul dintre ei s-a urcat pe sfânta masă, a aruncat la pământ Sfânta Evanghelie, a călcat în picioare antimisul şi a azvârlit pe jos chivotul cu sfintele daruri. Părticelele uscate din sfânta împărtăşanie s-au răspândit pe pământ. Muncitorii care se aflau acolo au început cu batjocură să le calce în picioare.
Unul dintre acei profanatori s-a căţărat pe turlă, ca să dea jos crucea. Smulgând-o, a alunecat pe neaşteptate şi împreună cu ea a căzut de pe turlă. Muncitorii care au alergat să-l ajute au avut parte de o privelişte înfricoşătoare. Prietenul lor căzuse în aşa fel deasupra crucii, încât părea înşirat pe ea. După câteva minute, nefericitul profanator a murit în chinuri de nedescris.
După această întâmplare a fost greu să se mai afle în regiunea Holmsk muncitori benevoli pentru distrugerea bisericilor ortodoxe. Autorităţile au fost nevoite să folosească în acest scop puşcăriaşi.
Sunt nenumărate asemenea cazuri care mărturisesc despre faptul că păcatul îl ucide pe păcătos. Dumnezeu rabdă îndelung, însă după o vreme, pentru zidirea celor dimprejur, poate să şi pedepsească, ca toţi să ia aminte.
Moartea celor necredincioşi nu pune hotar existenţei lor, aşa cum le place unora să spună, ci deschide doar prima pagină a nemuritoarei lor existenţe. Din acel moment, pentru ei începe cea mai întristătoare dramă: înfricoşătoarea veşnicie … Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos s-a convins de aceasta personal, printr-o vedere duhovnicească a înfricoşătoarei morţi a cuiva care nu s-a pocăit.
Odată, mergând pe străzile Constantinopolului, el a întâlnit o mare procesiune de înmormântare. Era purtat pe ultimul drum un răposat bogat, pornit către veşnicele locaşuri. După mort mergea mulţime de oameni cu lumânări aprinse în mâini, ceea ce făcea ca procesiunea să fie şi mai întristătoare. Şi s-au deschis atunci dintr-odată ochii duhovniceşti ai Sfântului Andrei şi a văzut el lucruri pe care nimeni dintre cei din jur nu putea să le vadă: deasupra sicriului în care zăcea mortul stătea în văzduh mulţime de demoni. Ei îngânau cântarea slujitorilor Bisericii cu strigăte: ,,Amar lui ! Amar lui !” şi răspândeau ceva precum cenuşa deasupra celor care mergeau în jurul mortului. Unii săreau şi râdeau fără ruşine. Alţii lătrau precum câinii. Alţii grohăiau ca porcii. Alţii îl stropeau pe cel răposat cu o apă murdară. Iar alţii băteau din palme, tropăiau din picioare şi strigau către preoţii care cântau: ,,Nici unul dintre voi nu va vedea lumina !”Cuv duh 86 1
Sfântul Andrei a pornit cu convoiul către mormânt. Pe când îngropau mortul, sfântul l-a văzut pe îngerul său păzitor şi, băgând de seamă că plânge cu amar, l-a întrebat:

– De ce plângi atât ? Nu am văzut să fie plâns cineva astfel.

Îngerul l-a lămurit:

– Eu am fost îngerul păzitor al celui care a murit, dar diavolul l-a pierdut. Pentru aceasta plâng.
– Dar care au fost păcatele lui ? a întrebat Sfântul Andrei.
– Îţi voi spune, i-a răspuns îngerul. Acest om a fost un apropiat al împăratului. Toată viaţa 1lui a păcătuit nespus: a fost desfrânat, preadesfrânat, înşelător, nemilostiv, iubitor de arginţi, pomenitor de rău, călcător al jurământului şi în multe alte asemenea chipuri. Pe mulţi i-a păgubit material, pe unii i-a ucis şi multe suflete le-a întinat cu păcatele lui cele murdare. Dar a venit secerişul şi pentru el. Moartea l-a aflat nepocăit şi pentru mulţimea păcatelor sale demonii l-au răpit … Pentru aceasta sunt cuprins de o aşa grea amărăciune !

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos

După despărţirea lui de înger, Sfântul Andrei însuşi a plâns cu amar pentru pieirea în păcate a bogatului mort.
O astfel de vedenie a avut şi Sfântul Nifon. Odată, rugându-se în biserică, cerul s-a deschis deasupra lui şi el a văzut mulţime de îngeri – unii coborau pe pământ, iar alţii se înălţau la cer, ducând cu ei sufletele creştinilor mântuiţi. El şi-a oprit privirea asupra a doi îngeri care duceau un suflet în rai. La vama desfrânării îngerii au fost opriţi de mai mulţi demoni mânioşi care strigau:

– Acest suflet este al nostru ! Cum îndrăzniţi voi să-l duceţi spre cer ?
– Prin ce ne dovediţi că este al vostru ? au întrebat îngerii.

Demonii au răspuns:

– El a greşit până în ultimul ceas, şi nu doar în chip firesc, ci şi împotriva firii. În afară de aceasta, a şi osândit pe apropiaţii săi şi a murit fără pocăinţă.

– Nu vă credem, au răspuns îngerii, îl vom întreba pe îngerul lui păzitor.

Îngerul a spus:

– Într-adevăr, multe a păcătuit acest suflet, însă de când s-a îmbolnăvit a început să se căiască, să plângă şi să-şi mărturisească păcatele. Dumnezeu l-a iertat pe el. Slavă Judecăţii Sale celei drepte !

Şi acel suflet a fost dus în rai, spre ruşinarea demonilor.
După aceasta, sfântul a văzut un alt suflet, dus de asemenea de îngeri. Demonii strigau în urma lui:

– Unde mergeţi cu acest suflet ? Acesta a fost iubitor de arginţi, desfrânat, a făcut necazuri multora, fura …

Îngerii i-au răspuns:

– Ştim că a săvârşit unele ca acestea, dar a plâns, a suspinat, s-a mărturisit, a dat milostenie şi pentru aceasta Dumnezeu i-a iertat lui toate.
– Dar, dacă şi acest suflet este vrednic de milostivirea lui Dumnezeu – strigau demonii, plini de furie –, atunci luaţi pe păcătoşii din întreaga lume ! Iar noi pentru ce să ne mai trudim ?

Îngerii le-au răspuns:

– Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc cu smerenie şi cu lacrimi păcatele vor primi iertare după milostivirea lui Dumnezeu, iar pe cei care mor fără pocăinţă, pe aceşţia Dumnezeu îi va osândi.

Următoarea privelişte a fost plină de lumină şi de desfătare. Îngerii duceau sufletul unui creştin cu viaţă curată, îndurător cu cei săraci şi plin de iubire către toţi oamenii. Demonii nu puteau să se apropie de acel drept şi scrâşneau din dinţi mai de departe. Din curţile raiului au ieşit şi alţi îngeri, care au întâmpinat cu cântări sufletul noului sosit: ,,Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai lăsat în mâinile vrăjmaşului, ci l-ai izbăvit pe el de iad !”
Nu după multă vreme s-a arătat un alt suflet, pe care demonii îl duceau de-a dreptul în iad. Acesta era al unui rob pe care stăpânul lui îl muncise crunt cu foame şi cu înfricoşare. Iar el, nemaivoind să rabde chinul, îmboldit de diavol, a luat o frânghie şi s-a spânzurat. Îngerul păzitor al sufletului său mergea departe şi plângea cu amar că acela care ar fi putut, cu răbdarea sa, să fie un sfânt mucenic, punându-şi capăt zilelor mergea acum să-şi afle sălaş de la vremelnicele chinuri în cele veşnice, iar demonii dănţuiau pentru noul lor câştig.
Aşa arată tabloul lumii duhovniceşti ascunse nouă; ea ne înconjoară fără ca noi să o zărim, dar sfinţilor înainte-văzători li se dezvăluie. Cei vii plâng nemângâiaţi la ieşirea din casă a trupului lipsit de viaţă al celui adormit şi nici nu se gândesc la necazul sufletului vrednic de plâns care pleacă de aici fără mărturisire şi fără împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos. Da, mărturisirea şi împărtăşania – iată ceea ce ar fi putut să-i ajute celui răposat ! Aceste două sfinte taine sunt cele mai mari binefaceri pentru el. Ele izbăvesc sufletul din puterea demonilor şi de prigoana lor plină de obrăznicie. Însă cine dintre noi caută să-i ajute prin aceste mântuitoare taine bolnavului care moare ? Noi stăm în jurul celui care agonizează şi ne mirăm cu ce să ajutăm la uşurarea chinurilor lui fizice, dar nu ne dăm seama că acel suflet are nevoie în acel ceas hotărâtor şi fără de întoarcere nu atât de medicamente, cât de spovedanie, nu atât de hrană, cât de sfânta împărtăşanie. Fiindu-ne teamă să nu-l înfricoşăm pe bolnav prin chemarea preotului, noi îi pricinuim înfiorare la întâlnirea cu demonii. Păzindu-i, chipurile, liniştea aici, noi ne facem vinovaţi de cea mai înfricoşătoare, de cea mai grea nelinişte a lui pe cealaltă lume.
Cât bine i-am fi făcut bolnavului aflat pe patul morţii dacă, cu o compătimire caldă şi plini de grijă, l-am fi convins să se mărturisească şi să se împărtăşească ! Prin mărturisirea plină de frângerea inimii înaintea duhovnicului, păcatele sunt iertate de Dumnezeu şi demonii rămân înşelaţi în nădejdile lor de a răpi sufletul care se desparte de trup. Primirea Preacinstitului Trup şi a Preasfântului Sânge ale lui Hristos îi ţineCuv duh 86 2 departe de acesta. Ei nu îndrăznesc nici măcar să se apropie de cel adormit în care străluceşte chipul Mântuitorului Hristos.
Ştim dintr-o sursă plină de încredere următoarea întâmplare: un om inteligent a murit de o boală grea. Rătăcit multă vreme de la credinţă, a fost sfătuit de cei ai casei înainte de moarte să se spovedească şi să se împărtăşească. Spre bucuria celor apropiaţi, el s-a învoit1 pe dată. Spovedania lui a fost mişcătoare. Iar după ce preotul a plecat, s-a adresat fiicei sale, arătând către lampa care îl veghea: ,,Vezi tu acea lumină ? Aşa simt că străluceşte acum, după mărturisire, păcătosul meu suflet ! Regret numai că abia la sfârşitul vieţii mele am cunoscut adevărul!”

Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei Ciprului

De ce pier atât de multe suflete? După cum am înţeles din vedenia Sfântului Nifon, acestea pier nu atât pentru păcatele lor, pe care Dumnezeu le iartă prin pocăinţă, cât mai cu seamă din pricina nepocăinţei lor. Iar pricină pentru nepocăinţă sunt mândria, iubirea de cinste, puţina credinţă, necredinţa, nădejdea întru sine, puţina cugetare la moarte şi nebuna indiferenţă faţă de Judecata lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri. Dacă acela care a păcătuit începe să cugete cu temei la starea de plâns a sufletului său, dacă în fiecare zi ia aminte la moarte, el se va smeri, se va pocăi şi se va mântui.
În rai intră nu doar cei drepţi, ci şi sufletele celor care s-au pocăit. Dumnezeu îi primeşte nu doar pe sfinţi, care au ajuns să-şi înfrângă patimile, ci şi pe păcătoşii smeriţi, care nu pot să aducă nimic altceva lui Dumnezeu decât lacrimile lor de pocăinţă amară.
Pilduitoare în acest sens este următoarea întâmplare, povestită în Proloage despre un tâlhar din Tracia, care a făcut mulţime de fărădelegi pe vremea împăratului bizantin Mavrichie. Acest criminal era cunoscut pentru cruzimea sa. Într-atât era de puternic şi de iscusit, că nimeni nu a putut să-l prindă. Împăratul a aflat despre el şi i-a trimis prin oamenii săi crucea sa, rânduind să i se spună să nu se teamă, căci el, ca împărat, îi va ierta toate faptele lui cele rele, dacă se pocăieşte. Tâlharul a fost mişcat de aceasta, a venit la împărat şi a căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatele. După câteva zile s-a îmbolnăvit grav şi a început să zacă într-o stare fără de nădejde. Aţipind, a văzut în vis Înfricoşătoarea Judecată. Aceasta l-a cutremurat. Simţind că sfârşitul îi este aproape, el a început să se roage fierbinte şi să strige: ,,Stăpâne, Doamne ! Aşa cum ai mântuit Tu mai înainte pe tâlharul de pe cruce, arată şi acum milostivirea Ta către mine ! Primeşte plânsul meu de pe patul de moarte ! Pat udat cu lacrimile mele ! Mai mult nu cere de la mine, căci în mine nu vei afla nimic bun ! Am ajuns la apusul vieţii. Fără de număr sunt răutăţile mele ! Însă, aşa cum ai primit plânsul Sfântului Apostol Petru, tot astfel primeşte şi acest plâns al meu !”
Şi, plângând neîncetat şi căindu-se de păcatele sale, tâlharul îşi ştergea cu o năframă ochii umezi. Într-o asemenea stare de frângere a inimii şi-a dat el duhul. În aceeaşi clipă, cel mai în vârstă dintre medicii împăratului a avut un vis: mulţime de demoni întunecaţi s-au apropiat de patul tâlharului. Ei ţineau în mâini zapise pe care erau scrise păcatele lui. Apoi doi minunaţi îngeri au adus o balanţă. Demonii au aşezat pe un talger păcatele tâlharului şi dintr-odată acesta s-a lăsat mult în jos, iar celălalt talger s-a ridicat.

– Nu este nimic aici, pe care să-l aşezăm în talgerul cel gol ? s-au întrebat îngerii.

Unul a spus:

– Ce-am putea avea ? Abia au trecut 10 zile de când s-a lăsat de ucideri. Dar poate aflăm ceva !

Celălalt înger a aflat năframa udată de lacrimile tâlharului şi a spus:

– Iată, aceasta este năframa udată de lacrimile lui ! S-o aşezăm în talgerul gol şi împreună cu ea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu – şi să vedem ce va fi !

Dacă au făcut aceasta, îndată năframa a atârnat greu, iar cealaltă parte a balanţei s-a făcut uşoară şi s-a înălţat. Iar îngerii au strigat într-un glas:

– A biruit, a biruit dumnezeiasca iubire de oameni !

Şi, luând sufletul tâlharului, au pornit cu el, iar demonii au fugit ruşinaţi.
La această vedere medicul s-a trezit, s-a dus în camera tâlharului şi a constatat că acesta a murit. În faţa ochilor săi stătea năframa udată de mulţimea lacrimilor … Medicul a luat năframa şi s-a dus cu ea la împărat.

– Împărate, a spus el, să dăm slavă lui Dumnezeu, că sub sceptrul tău un mare tâlhar s-a mântuit !

Această minunată povestire ne pune pe gânduri. Tâlhar, ucigaş, criminal – să ajungă în rai ?! Om plin de păcate şi de patimi să se afle printre sfinţii ajunşi acolo prin nepătimire ? Cum este cu putinţă ? Este cu putinţă, dacă tâlharul şi-a sfinţit cele 10 zile scurse înainte de moarte cu gândul la moarte şi s-a pocăit din inimă. Smerenia a vădit în chip minunat în sufletul lui toate virtuţile sfinţilor. Smerenia – aceasta este făcătoarea de minuni a mântuirii !
Sfinţii Părinţi au învăţat că ,,smerenia, chiar dacă ar fi azvârlită în iad, se va înălţa până la cer”. Aceasta ne este descoperită de Însuşi Mântuitorul, care a spus: Tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa (Luca 18, 14).
În acelaşi duh, preacuviosul Teognost scrie: ,,Ţi se va descoperi ceva înfiorător şi plin de bucurie, iar tu nu te minunezi ! Chiar dacă nu atingi nepătimirea din cauza păcatelor tale tiranice, presupune că o afli prin întâmpinarea morţii cu adâncul simţământ al smereniei şi tu, nu mai puţin ca pentru nepătimire, vei fi răpit în nori (potrivit I Tesaloniceni 4, 17). Comoara nepătimirii este alcătuită din toate virtuţile, însă piatra nepreţuită a smereniei este mai scumpă decât toate acestea. Ea este de ajuns aceluia care a dobândit-o nu doar ca să capete milostivirea lui Dumnezeu, ci şi ducerea împreună cu cei aleşi în cămara de nuntă a Împărăţiei Lui”.
Concluzia ar fi următoarea: Adu-ţi aminte de moarte, pocăieşte-te, smereşte-te şi te vei mântui !

III. Cele patru ispite principale ale omului din ceasul de dinaintea morţii

În cartea Sfântului Prooroc Iezechiil citim cuvintele Domnului: De se va abate cel drept de la dreptatea sa şi va face fărădelegi, va muri întru ele. Şi de se va abate cel păcătos de la fărădelegea sa, şi va face judecată şi dreptate, viu va fi întru ele (Iezechiil 33, 18-19).
Omul este schimbător. El poate să devină din păcătos drept şi din drept păcătos. Aceasta trebuie să ne-o aducem aminte fiecare dintre noi, care ne socotim drepţi, ca să nu ne bazăm pe faptele noastre bune, căci pot într-o zi să ne piardă. Tot astfel, nici cei păcătoşi nu trebuie să deznădăjduiască din pricina păcatelor lor, căci cu ajutorul lui Dumnezeu pot să se pocăiască şi să fie primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Taisia a fost o desfrânată, însă, întoarsă de Sfântul Ioan Colov pe calea cea dreaptă, a lăsat toate – şi casa desfrânării, şi bogăţia cea nedrept adunată – şi a pornit cu hotărâre după prea cuviosul spre o mânăstire, ca să-şi mântuiască acolo sufletul. Dar, mai înainte de a ajunge la sfânta mânăstire, Dumnezeu a primit-o în Împărăţia cerurilor, cu toate că nu trecuse nici măcar o zi de la pocăinţa sa. Aceasta a vădit-o printr-o minune dreptul stareţ, care a văzut sufletul ei dus de îngeri întru slavă. Iuda Iscarioteanul a fost la început un bun ucenic al lui Hristos şi a primit cu ceilalţi apostoli darul facerii de minuni (Matei 10, 1-8), însă mai apoi s-a făcut viclean şi a ajuns până acolo că L-a vândut pe dumnezeiescul său Învăţător !
Omul trebuie să ia aminte asupra sa, să nu se răzvrătească şi să nu pornească pe o cale greşită. Dar, dacă s-a afundat în păcate, nu trebuie să deznădăjduiască. Cugetarea lui trebuie să fie ocupată întotdeauna cu un lucru: cum să o rupă mai degrabă cu trecutul lui păcătos şi să se pocăiască. ,,În cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat” – glăsuieşte o sentinţă a Sfinţilor Părinţi, amintind de cuvintele Domnului, lăsate nouă de Sfântul Prooroc Iezechiil.
Întreaga noastră viaţă este o luptă. Noi trebuie să luptăm cu demonii şi cu păcatele până la moarte. Cea mai de seamă şi mai hotărâtoare luptă – după cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul – ne aşteaptă în clipa morţii. Cel ce cade în acea clipă, acela nu se va mai putea ridica. Nu vă minunaţi de aceasta ! – continuă sfântul. Dacă duşmanul a îndrăznit să se apropie, la sfârşitul zilelor Lui pământeşti, de Dumnezeu, care este fără de păcat, după cum a mărturisit Însuşi Domnul: Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic (Ioan 14, 30), atunci cu atât mai mult poate să îndrăznească să năvălească asupra noastră, a celor păcătoşi, la sfârşitul vieţii noastre. Tâlcuind cuvintele celui de-al 7-lea psalm: Ca nu cândva să răpească, ca un leu sufletul meu, nefiind cel ce izbăveşte, nici cel ce mântuieşte (Psalmi 7, 2), Sfântul Vasilie cel Mare scrie că până şi cei mai neobosiţi luptători, care întreaga lor viaţă au luptat neîncetat cu demonii, fugind de cursele lor, şi au stat împotriva căderilor, la sfârşitul vieţii lor se supun cercării, dacă nu se află în ei ceva păcătos. Aceia în care se află răni, ori pete, ori semne ale păcatului vor fi reţinuţi, iar aceia în care nu se descoperă nimic din acestea vor trece fără nici o stânjeneală şi vor afla odihna în Hristos.
Dacă astfel stau lucrurile, omul trebuie mai întâi de toate să se pregătească să întâmpine ceasul morţii, ca să-l treacă cu bine. Întreaga viaţă trebuie să slujească acestei pregătiri. Tu te vei arăta bine pregătit pentru acel ceas dacă în întreaga ta viaţă vremelnică ce ţi-a fost dăruită te lupţi cu bărbăţie cu vrăjmaşii mântuirii tale. Dacă ai dobândit în timpul vieţii tale deprinderea de a-i birui cu tărie pe vrăjmaşii tăi, vei primi cu uşurinţă cununa biruinţei chiar în ceasul morţii. ,,Pentru acest scop, ia amine adeseori la moarte – sfătuieşte Sfântul Nicodim Aghioritul – închipuindu-ţi toate cele care se vor petrece atunci. Dacă vei face astfel, acel ceas nu te va mira şi nu te va înfricoşa … Sufletul tău necuprins de teamă se va arăta mai puternic să poarte lupta şi să-l înfrângă pe vrăjmaş.
Oamenii pământeşti fug de cugetarea la moarte, ca să nu-şi reteze bucuriile şi desfătările simţurilor şi să nu le schimbe prin amintirea morţii. Din această cauză le sporeşte şi li se măreşte din ce în ce mai multe legătura cu bunătăţile acestei lumi. De aceea, când soseşte vremea despărţirii de această viaţă şi de toate lucrurile iubite şi de desfătări, ei se chinuie fără de sfârşit, se îngrijorează şi se înfioară. Ca să aducă roade cugetarea ta la moarte, trebuie să-ţi închipui că te afli pe patul de moarte, că eşti cuprins de frământările şi1chinurile de dinainte de moarte, să-ţi închipui cât mai viu acele ispite ale vrăjmaşului care atunci vor năvăli asupra ta şi să iei aminte la acele gânduri şi simţiri care vor fi atunci destul de puternice ca să le îndepărtezi”.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul

Patru sunt, după Sfântul Nicodim Aghioritul, principalele şi cele mai primejdioase ispite la care ne supun demonii în ceasul morţii:

1. nestatornicia în credinţă,
2. deznădejdea,
3. slava deşartă,
4. feluritele vedenii şi înfăţişări diavoleşti în care se prezintă vrăjmaşii, ca să ne înşele.

I. Nestatornicia în credinţă

Clătinările în credinţă sunt lucruri obişnuite la începutul vieţii duhovniceşti, dar iată că ele apar şi înaintea sfârşitului vieţii. Ceea ce nu au reuşit să dobândească demonii la început se străduiesc să dobândească la sfârşit. Sfinţii Părinţi au cunoscut din experienţă aceste năvăliri ale duhurilor rele, care seamănă în minte îndoiala în credinţă ori chiar de-a dreptul necredinţa şi ,,felurite închipuiri” împotriva credinţei. Desigur, aceste ,,închipuiri” sunt lipsite de temei, căci altfel orice om cu mintea zdravănă nu ar fi crezut în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului său. Însă, înaintea minţii care se stinge, aceste ,,închipuiri” pline de tărie pot dintr-odată, sub influenţă diavolească, să-l neliniştească pe om. Ce trebuie să facă omul atunci pentru a nu cădea în cursele celui viclean ?
Sfântul Nicodim sfătuieşte: ,,Nu intra în dispută cu diavolul, ci adu-ţi aminte de credinţa în acelea asupra cărora el năvăleşte şi spune-i lui cu sfântă nedumerire: «Piei din faţa ochilor mei, satano, tată al minciunii ! Nu vreau să te ascult ! Întotdeauna am crezut şi cred din tot sufletul meu în toate acelea în care crede şi maica mea, Sfânta Biserică»”.
Simplitatea cu care se crede, nu din oarecare închipuiri, ci pentru că Dumnezeu cel neînşelător ne porunceşte să credem astfel, şi nu altfel, este în cazul dat cea mai puternică armă împotriva demonilor. Ei caută să semene îndoiala, dar tu stai împotriva lor cu plinătatea credinţei evanghelice şi apostolice. Ei voiesc să dobândească putere asupra sufletului tău, împingându-te în necredinţă. Tu însă smulge-te din braţele lor, strigând către Dumnezeul şi Făcătorul tău: Crez, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24). Cugetă cât de amare sunt roadele necredinţei în timpul vieţii şi cât de mulţi păcătoşi au fost înghiţiţi vreme de veacuri pentru aceasta.
În acel ceas hotărâtor prinde-te de credinţă ca de o ancoră mântuitoare ! Pierzând vremelnica viaţă prin puterea legii celei obşteşti, ia aminte să nu pierzi şi veşnica viaţă, mai cu seamă din vina ta. Necredinciosul – ia aminte ! – fără doar şi poate va pieri. Ca să pricinuiască una ca aceasta, diavolul aduce necredinţa. Alături de necredinţă, el adaugă şi împuţinarea sufletească, nerăbdarea şi cârtirea. De toate acestea trebuie să ne păzim, ca să ne mântuim.
Există destule pilde în această privinţă, cum că cel care îşi păzeşte credinţa sa în viaţă, acela nu o pierde nici înaintea morţii sale, şi, dimpotrivă, cel care în timpul vieţii nu s-a străduit să-şi consolideze credinţa, acela cu uşurinţă poate să o piardă în grelele ispitiri din ceasul morţii.
Una din cunoştinţele mele foarte apropiate, cunoscută de toţi ca o creştină cu multă credinţă, s-a îngrijit întreaga ei viaţă de menţinerea şi aprinderea credinţei sale. Cu această credinţă a murit. Când am cercetat-o acasă, cu câteva zile înainte de moarte, zăcea lipsită de puteri. Îndată ce m-a văzut, un zâmbet blând i-a apărut pe faţă. Se bucura. În ochii ei ardea focul credinţei. Era bolnavă de cancer şi, chiar dacă i s-a ascuns aceasta, ea simţea că sfârşitul îi este aproape.

– Ce mai faceţi?, am întrebat-o cu glas liniştit.
– Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-a răspuns ea cu un glas şi mai liniştit. Pot să respir, dar acum două zile mi-a fost foarte rău. Mă sufocam, abia respiram. Credeam că mă duc … Doar de fiul meu îmi este milă, că s-a întristat pentru mine. Toată noaptea a stat la căpătâiul meu. El mă vedea că sufăr şi m-a întrebat: ,,Mamă, cum te simţi ? Ai dureri ?” Iar eu, ca să nu-l tulbur, i-am spus: ,,Sunt mai bine”. Seara, când a terminat lucrul, a venit să mă vadă. Eu mă prefăceam că dorm şi l-am văzut, fără să mă observe, cum stătea lângă uşă, purtându-mi de grijă, şi cum îşi ştergea lacrimile. Mi-am spus în mintea mea: ,,Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că mi-ai dăruit un asemenea fiu !” Şi am continuat să mă prefac că dorm, însă durerile nu mă lăsau deloc în pace.

– Şi vă rugaţi ?, am întrebat-o.
– Nu mai pot … din cauza slăbiciunii nu mai sunt în stare să urmăresc cuvintele rugăciunii şi le pierd firul.
– Atunci spuneţi în inimă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne, miluieşte-mă” … Am citit de curând ca, dacă cineva spune din toată inima această scurtă rugăciune, Dumnezeu, în chip nevăzut, îi răspunde îndată din cer: ,,Fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele”.

În ochii bolnavei s-au ivit lacrimile.

– Dar cu credinţa cum staţi ? Aveţi îndoieli ? Vedeţi să nu vă tulbure diavolul cu necredinţa ori cu împuţinarea credinţei.
– Când îmi vin asemenea ispite, mi-a răspuns ea, îmi aduc aminte de marile binefaceri ale lui Dumnezeu din viaţa mea şi împuţinarea credinţei piere.
– Spuneţi mereu – am rugat-o – cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Binecuvântaţi pe Dumnezeu şi pentru bucurii, şi pentru necazuri; pentru bucurii că v-au înălţat la Dumnezeu, iar pentru necazuri că prin acestea sporiţi în viaţa duhovnicească. Atunci veţi fi cu îngerii. Ei slavoslovesc lui Dumnezeu neîncetat şi se află pururea împrejurul Lui. Şi dvs. vă veţi sălăşlui printre ei dacă împreună cu ei Îl slăviţi pe Dumnezeu pentru toate, chiar şi pentru dureri … Demonii, aceste chipuri întunecate ale răutăţii şi ale răzvrătirii, ne insuflă necredinţa în Dumnezeu şi nesupunerea faţă de voia Lui cea bună. Ei ne fac să cârtim. Însă dvs. preaslăviţi întru toate pe Dumnezeu şi veţi fi asemenea îngerilor.
– Ce frumos îmi vorbiţi, s-a arătat ea mişcată. Am grijă să nu cârtesc, însă dvs. mă întăriţi şi mai mult în răbdare.
– Da, răbdaţi, am accentuat eu. Pentru răbdare Dumnezeu a făgăduit mântuire.
– O, ce cuvinte mângâietoare ! Cât de minunate sunt toate acestea ! Să-mi dea Dumnezeu să rabd până la sfârşit ! M-am gândit adesea la moarte … Şi, stând aşa, durerile mi se potolesc, atâta mă minunez şi mă bucur ! Cu gândul meu înconjur natura, mă plimb prin acele locuri – biserici şi mânăstiri – pe unde am fost pe când eram sănătoasă şi spun mereu: ,,Slavă Ţie, Doamne !” Îl laud pe Ziditor. Dar acum voi adăuga şi aceste cuvinte pe care mi le-aţi spus: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Fie ca ele să mă întărească atunci când vin durerile.
– Da, ele vă vor întări. Cu siguranţă, Dumnezeu Însuşi vă va da puteri ca să răbdaţi, văzându-vă cât Îi sunteţi de credincioasă. Dacă vă lăsaţi pradă necredinţei, ce folos ? Din aceasta vă vor trece oare durerile ? Nu. Veţi avea doar vătămare: despărţirea de Dumnezeu şi veşnica pieire a sufletului, veşnicul chin al demonilor … Dumnezeu vă iubeşte mult. Prin boala trupului, El vă lecuieşte sufletul şi Se îngrijeşte părinteşte de mântuirea dvs.. Lucraţi împreună cu El prin răbdarea dvs.. Totul se va sfârşi în curând şi va începe desfătarea cea veşnică.
– O, de m-ar învrednici Dumnezeu de aceasta, a clătinat ea din cap. Cred în toate cele pe care mi le spuneţi, însă mă simt nespus de nevrednică. Sunt o păcătoasă …
– Pentru răbdarea dvs. Dumnezeu vă va da darul mântuirii. Aceasta nu este lucrarea noastră, ci darul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu dă acest minunat dar doar acelora care, prin toată stăruinţa lor de a fi virtuoşi şi răbdători, se socotesc nevrednici. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: ,,Cel ce se socoteşte pe sine că este vrednic, acela este nevrednic”.
– Dar cum vă împăcaţi acum cu nora dvs. ?, am întrebat-o după o scurtă tăcere.
– Bine, a spus ea. O iubesc. Mi-e foarte dragă. Mai înainte am osândit-o în sinea mea pentru unele nedesăvârşiri ale ei, însă acum îmi pare rău de aceasta. Când am vrut să-i cer iertare şi i-am spus: ,,Iartă-mă pentru toate cu câte ţi-am greşit”, ea mi-a răspuns: ,,Cu nimic nu mi-ai greşit. Iartă-mă tu”, şi astfel avem pace şi dragoste.
– Iată pentru ce-i atât de frumoasă atmosfera la dvs., am remarcat eu. Dvs. iertaţi şi aveţi dragoste, iar acolo unde este dragoste, acolo este Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Hristos: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Nu în zadar a spus în numele Meu. Şi care este numele lui Dumnezeu ne descoperă Sfântul Ioan Teologul când scrie: Dumnezeu dragoste este (I Ioan 4, 8). Să fie dragoste între dvs. şi nora dvs., să vă iertaţi, să credeţi în Dumnezeu, să vă rugaţi Lui, şi El va fi întotdeauna în mijlocul dvs..

Când am încheiat convorbirea, cuprins de emoţie, am simţit atâta pace şi atâta bucurie în suflet, ca şi când aş fi ieşit din biserică de la sfânta liturghie.
După câteva zile acel suflet prea bun şi pătimitor a plecat în pace la Dumnezeu.

II. Deznădejdea

A doua ispită în ceasul morţii prin care vrăjmaşul încearcă să ne doboare este înfricoşarea la pomenirea nenumăratelor noastre păcate. ,,Nu putem să trecem fără această înfricoşare – spune Sfântul Nicodim Aghioritul –, însă ea trebuie să fie înmuiată cu ajutorul credinţei în răscumpărarea păcatelor noastre prin moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos. Înceţoşând această credinţă, vrăjmaşul aduce teama noastră până la o asemenea măsură, ca să ne ia orice nădejde de mântuire şi ne aruncă astfel într-o deznădejde fără de margini. Atunci te pregăteşte mai dinainte – ne sfătuieşte duhovnicul athonit – să respingi această năvălire şi de acum gândeşte cum trebuie, la apropierea ta de porţile morţii, să-ţi păstrezi cât mai bine steagul biruinţei – crucea lui Hristos, adică credinţa cea tare în puterea răscumpărătoare a morţii Domnului pe cruce …
Înainte de toate grăbeşte-te să recunoşti că năvălirea deznădejdii este lucrarea vrăjmaşului şi nu germeni fireşti din pomenirea păcatelor noastre. O asemenea pomenire aduce de obicei smerenia, frângerea inimii şi părerea sinceră de rău că am întristat pe dreptul şi întru tot milostivul Dumnezeu. Această pomenire conduce într-adevăr la frică, însă acea frică nu stinge nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Ea lasă locul Cuv duh 89 1nădejdii tainice că ne vom mântui şi înfrânge orice simţământ de respingere. Ştiind acestea, vei fi de acord că, dacă pomenirea păcatelor tale te sugrumă şi te azvârle în deznădejde, aceasta este inspirată de diavolul. Ştiind aceasta, vei dobândi puternica nădejde chiar şi în deznădejde. Iar ea va izgoni deznădejdea”.

„Nicicând – scrie Sfântul Ioan de Kronstadt – nu deznădăjdui de milostivirea lui1Dumnezeu. De oricâte păcate te-ai fi legat prin diavolească ispitire, roagă-te din toată inima cu nădejdea că vei primi îndurare ! Bate la porţile milostivirii lui Dumnezeu şi ele ţi se vor deschide !”

Sfântul Ioan de Kronstadt

Acelora care cu uşurinţă deznădăjduiesc poate să le ajute şi gândul, exprimat de Sfinţii Părinţi, că înainte de a greşi, diavolul prezintă păcatul ca pe ceva neînsemnat şi de nebăgat în seamă, mai ales pentru marea îndurare a lui Dumnezeu, iar după cădere zugrăveşte acelaşi păcat ca pe ceva foarte grav şi ni-l prezintă pe Dumnezeu ca fiind neîndurător, cu scopul de a-l aduce pe cel păcătos la deznădejde. Fericit acel creştin care, aflat înaintea ispitei de a păcătui, nu se învoieşte cu uşurinţă la aceasta, nădăjduind în îndurarea lui Dumnezeu, ducându-şi gândul la iad, în care neîntârziat îl va trage păcatul său, dacă el nu se pocăieşte; acest gând îl fereşte de cădere.
Dacă greşeşte de voie ori fără de voie, adevăratul creştin, oricât s-ar necăji că a amărât şi L-a mâniat pe Dumnezeu, nu cade pradă deznădejdii, ci se smereşte adânc şi-şi spune: ,,Hristos a venit să mântuiască tocmai asemenea păcătoşi cum sunt eu. Ce folos la cer pentru mine dacă deznădăjduiesc ? Se va bucura doar satana, iar Dumnezeu Se va întrista şi mai mult. Atunci să mă ridic şi să mă întorc iarăşi la Ziditorul meu. El este dragostea. Nu mă va respinge … Chiar El a spus că mare bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10).
Sfântul Ioan Gură de Aur a exprimat minunatul gând că nu într-atât păcatul ne vatămă, cât deznădejdea. Ea este, după cuvintele sale, cel mai înfricoşător, cel mai pierzător păcat, căci dacă deznădăjduieşti din împuţinarea inimii, îţi închizi tu însuţi pe veşnicie poarta mântuirii. Dar dacă nu deznădăjduieşti nici chiar atunci când te vezi păcătosul cel mai neîndreptat, ci te străduieşti ca după fiecare cădere a ta să te ridici şi năzuieşti iarăşi către mântuire, există pentru tine nădejde că vei ajunge la Dumnezeu. Proniatorul poate să-ţi trimită ziua următoare cele mai neaşteptate şi mai prielnice condiţii pentru mântuirea ta: moartea unui apropiat care te va cutremura şi te va întoarce de la păcatele tale, pierderea averii şi ajungerea într-o sărăcie lucie care te va smeri, prigoana pentru credinţă care te va apropia în a-L iubi pe Mântuitorul, o boală grea care te va arunca într-o pocăinţă fără margini, şi altele asemenea. Pentru aceasta, neştiind ce ne va aduce ziua de mâine, nu trebuie nicicând să deznădăjduim.
Deznădejdea înseamnă pieire. Ea conduce chiar până în adâncul păcatului şi-l face pe păcătos să nu se mai ridice. După Sfântul Ioan Gură de Aur deznădejdea este cea mai puternică armă a diavolului împotriva noastră. ,,Noi îl vom bucura nu într-atât când păcătuim, cât mai cu seamă când deznădăjduim”. Şi, pe de altă parte, nădejdea, când nu este legată de încrederea în sine, ci de smerita pocăinţă, este o armă puternică împotriva diavolului.
Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte şi pe omul aflat în căderea cea mai adâncă să nu uite de dragostea Părintelui ceresc, chiar şi atunci când s-a afundat în cele mai deznădăjduitoare păcate. El trebuie, în ciuda tuturor, să se silească spre bine ,,şi, când este înfrânt, să se ridice iarăşi la luptă cu potrivnicii săi şi în fiecare zi să pună din nou temelie zidirii dărâmate şi astfel să facă până la ieşirea lui din această lume, luând amine la proorocescul cuvânt: Nu te bucura asupra mea vrăjmaşa mea, că am căzut şi mă voiu scula, că de voiu şedea întru întuneric, Domnul mă va lumina (Miheea 7, 8).
Cel ce nu întrerupe lupta cu păcatele sale şi mai cu seamă cu păcatul deznădejdii până la moartea sa, acela nici pe patul său de moarte nu se va lăsa pradă demonilor, care îl împing către deznădejde, şi le va spune: Sunt creştin, aşa că sunt al lui Hristos. Pentru ce să deznădăjduiesc ? Hristos a murit pentru cei asemenea mie !”
Prin deznădejdea lor, mulţi creştini nesocotesc marea Jertfă a lui Hristos de pe Golgota. Şi prin nădejdea lor mulţi L-au cinstit pe Dumnezeu şi lucrarea Sa cea nespusă, plină de iubire şi mântuitoare.
Orice creştin adevărat, deşi năpădit în ultimele sale zile din viaţă de gânduri grele ale deznădejdii, trebuie să spună: ,,Iată, am murit deja. Nu voi mai putea să păcătuiesc. Dacă-mi sfârşesc viaţa în deznădejde, acesta va fi ultimul şi cel mai vătămător păcat al meu. De ce să nu plec de aici cu pocăinţă şi cu nădejde, care pot să mă mântuiască ? Nu s-a spus oare că nădejdea nu ruşinează (Romani 5, 5) ?”

„Această nădejde care întrece orice altă nădejde – după cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul – îl afundă pe credincios în contemplarea dumnezeieştii îndurări şi el aruncă marea mulţime a păcatelor sale în afundul acestei îndurări cu credinţă tare că Dumnezeu vrea şi caută mântuirea noastră, şi nu pieirea noastră”.

Iată ce rugăciune recomandă Sfântul Nicodim celui care pleacă de pe pământ ispitit de deznădejde şi pe care, dacă este în neputinţa de a o citi el singur, cei apropiaţi trebuie să i-o citească la căpătâi: ,,Doamne, am multe pricini să mă tem că voi fi osândit după dreptatea Ta şi că mă vei lepăda pentru păcatele mele. Dar şi mai mare îndrăzneală am să nădăjduiesc în iertare, pentru nemărginita îndurare, în Hristos Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Pentru aceasta, rog nemăsurata Ta bunătate: cruţă-mă pe mine, sărmană făptură a Ta, ca să Te slăvesc în vecii vecilor ! Cu totul mă las în braţele Tale ! Fă cu mine după milostivirea Ta ! Căci Tu eşti singurul Stăpân al vieţii mele !”
La mijlocul veacului trecut, la Sfântul Munte s-a nevoit un mare păcătos. El a venit aici ca să-şi răscumpere mulţimea nelegiuirilor şi crimelor săvârşite în anii tinereţii. Dobândind încetul cu încetul darul umilinţei, s-a căit şi a plâns neîncetat. Se temea de moartea necruţătoare şi de cele care-l aşteptau la vămi. Uneori chiar a fost cuprins de deznădejde pentru mântuirea sa. Însă, după ce a fost povăţuit de un duhovnic încercat, a înţeles că acea deznădejde este în mod limpede de la demoni şi a început să se împotrivească insuflărilor întunecate. În fiecare zi s-a străduit să aprindă în inima sa nădejdea că Dumnezeu îi va ierta nelegiuirile săvârşite cândva în lume şi că-i va primi pocăinţa.
După un timp s-a îmbolnăvit grav. Atunci a scris un bileţel şi adesea, în timpul zilei, îl citea. Aceasta i-a dat deosebită osârdie în zilele de pe urmă ale vieţii sale. Şi curând a adormit în pace. Pe când se pregăteau să-l îngroape, au găsit acel bilet. Pe el era scris: ,,Nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu şi în jertfa de pe cruce a Mântuitorului. El este Judecătorul meu, iar nu voi, demoni vrednici de plâns ! Înaintea Lui am păcătuit, înaintea Lui mă voi căi, iar voi nu aveţi nici o părtăşie cu mine, demoni vicleni ! Plecaţi de la mine şi duceţi-vă la satana, stăpânitorul vostru !”
Pentru toţi a fost limpede că acest suflet păcătos a primit veşnica mântuire pentru pocăinţa lui, unită cu puternica nădejde în Dumnezeu.
Rădăcinile deznădejdii se ascund în nepăsare ori, cu alte cuvinte, în negrija noastră pentru mântuire. Această negrijă deschide porţile sufletului spre cele mai cumplite păcate. Când el se umple cu acestea nu mai vede cum poate să se mântuiască şi deznădăjduieşte. Cel ce vieţuieşte în nepăsare, chiar dacă nu ajunge la deznădejde, se înstrăinează fără doar şi poate de Dumnezeu. Şi dacă moartea îl află în înstrăinarea de Dumnezeu, în nepăsarea faţă de credinţă şi mântuire, el va pieri în veac. De aceea orice creştin trebuie să se păzească de primejdioasa nepurtare de grijă pentru mântuire.
Astăzi, la creştinii care pleacă din această lume nu se întâlneşte atât de des deznădejdea, cât o nepăsare neînţeleasă, având ca pricină negrija pentru mântuire, arătată întreaga viaţă. Mulţi oameni mor nu în deznădejde, ci în indiferenţa faţă de credinţă. Deznădejdea presupune ştiuta afundare în adevărurile creştinismului, care la cei indiferenţi nu se întâlneşte. Ea presupune de asemenea o sensibilitate a conştiinţei, mai mare sau mai mică. Creştinul luminat, chiar dacă păcătos, poate mai uşor să se rupă de stăpânirea deznădejdii şi să ajungă la limanul pocăinţei mântuitoare. Însă indiferentul faţă de credinţă este incapabil de pocăinţă şi piere fără să fi cunoscut în vreun fel anume deznădejdea.
Există şi unii creştini care cad în cele opuse deznădejdii adânci: într-o nădejde fără de măsură. Ei îşi spun cu uşurinţă: ,,Este adevărat, suntem păcătoşi ! Însă Dumnezeu este milostiv. El negreşit ne va ierta !” Astfel de oameni trebuie să ştie că nădejdea necugetată este la fel de vătămătoare ca şi deznădejdea. Ei trebuie să ia aminte că mântuirea, care se află între teama de Dumnezeu şi nădejdea în Dumnezeu, se săvârşeşte cu frică şi cu cutremur (potrivit Filipeni 2, 12). Aceste două simţiri păzesc omul atât de încrederea în sine, cât şi de deznădejde. Creştinul trebuie întotdeauna să se mişte între frică şi nădejde, astfel că atunci când îl înfricoşează deznădejdea, să caute îndată întărire duhovnicească în nădejdea în Dumnezeu; şi, pe de cealaltă parte, dacă ajunge într-o slăbire lăuntrică şi liniştire de sine, să se păzească de nepurtarea de grijă, cugetând că pieirea îi aşteaptă pe toţi cei plini de tristeţe.
Şi astfel, frica nu trebuie să ducă la deznădejde, dar nici nădejdea nu trebuie să conducă la nepăsare.

III. Slava deşartă

Este a treia ispită vicleană, diavolească, în ceasul morţii. Poate omul să nu aibă păcate grele, care să-l conducă la deznădejde. Poate chiar să aibă mulţime de fapte bune pe care să le socotească în acele clipe hotărâtoare ale despărţirii de această viaţă. Dar dacă aceste fapte bune sunt unite cu slava deşartă şi cu mulţumirea de sine, un astfel de om piere, şi aceasta tocmai când el se socoteşte mântuit.
Creştinului trebuie să-i fie limpede ce mântuieşte sufletul. Îl mântuiesc pe el nu doar faptele sale, ci şi harul lui Dumnezeu şi îndurarea cea dumnezeiască, revărsate bogat asupra inimilor smerite, după cum Însuşi Domnul a mărturisit prin cuvintele: Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele (Isaia 66, 2).
Faptele nesfinţite de harul lui Dumnezeu, deşi par plăcute Lui, devin potrivnice celui Preaînalt. Dacă motivul cu care se săvârşesc sunt deşertăciunea şi dorinţa de slavă, ele îşi pierd însuşirea de a ajuta mântuirii sufleteşti. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). El nu primeşte nici rugăciunile lor, nici milosteniile lor, nici posturile lor, nici curăţia lor, nici orice altă faptă bună săvârşită la arătare (potrivit Matei 6, 1-18). Fariseul a pierdut toate faptele sale bune pentru că s-a lăudat în biserică cu acestea. El a subliniat cu mulţumire de sine în rugăciunile lui că nu este păcătos ca alţi oameni şi a scos în evidenţă plin de mulţumire cinstea, dreptatea şi curăţia lui (Luca 18, 11-14). Însă toate aceste însuşiri ale lui, cât şi faptele sale bune – postul, milostenia şi celelalte – s-au ofilit şi au devenit amare dintr-odată, precum legumele de toamnă năpădite de bruma slavei deşarte.
Tragedia celui cuprins de slavă deşartă constă în următorul fapt: când cel ce nădăjduieşte în sine cugetă că este bun, acela este rău înaintea lui Dumnezeu; când socoteşte că săvârşeşte fapte plăcute lui Dumnezeu şi prin ele se înalţă înaintea Celui Preaînalt, tocmai atunci el se învinovăţeşte adânc şi se prăbuşeşte în mod hotărât. ,,Binele” lui se preface pentru el în rău. Tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa (Luca 18, 14). Păcătosul atrage mânia lui Dumnezeu prin relele sale nepocăite, cel plin de slavă deşartă prin arătarea celor bune ale sale, ce se descompun din pricina mucegaiului slavei deşarte ce le-a cuprins.
Dacă întreaga viaţă omul a fost plin de slavă deşartă şi nu s-a străduit să se îndepărteze de acest păcat al său, acela şi pe patul de moarte continuă să fie ocupat cu simţămintele deşarte ale iubirii de sine. El vrea şi atunci când se află în dureri şi în pătimiri să fie lăudat pentru una ori pentru alta din însuşirile lui bune. Nesătul de laude, el însetează şi după moartea sa să fie mărit şi poate că în închipuirea sa îşi zugrăveşte un astfel de tablou cum va fi plâns şi preaslăvit în cuvinte deasupra mormântului.
Se povesteşte despre un rob al patimii slavei deşarte că atunci când a ajuns la sfârşitul zilelor sale pământeşti a strâns pe cei apropiaţi ai săi şi le-a spus: ,,Ştiţi cât de multe laude am adunat în viaţa mea. Şi aceasta nu fără temei. Am fost membru al Asociaţiei de ajutorare a orfanilor, am fost participant activ în Grupa de luptă cu criminalitatea juvenilă. Am dat ajutor şi Asociaţiei orbilor. Am cheltuit o mare sumă de bani pentru repararea bisericii noastre. Am organizat o colectă pentru zidirea unei săli de clasă la Şcoala gimnazială. Am şi alte merite pe plan obştesc, pe care acum nu am puterea să le enumăr. Pentru toate acestea am primit medalii, cruci şi stele. Luaţi aminte ca ele să fie la îngroparea mea aşezate la căpătâi pentru zidirea celor tineri ! Îngrijiţi-vă să fie şi muzica ! Vreau ca totul să fie o jale plină de sărbătoare. Şi să nu uitaţi să-mi ridicaţi monument falnic la mormântul meu, cu înscrisul pe care vi l-am lăsat !”
Gândiţi oare că acest suflet cuprins de slavă deşartă, risipindu-şi toate cele bune ale sale în nesătula iubire de slavă, va primi ceva pentru aceasta dincolo ? Ori mai degrabă va auzi şi el acolo grelele cuvinte ale dreptului Avraam: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca 16, 25). Pentru aceştia Mântuitorul a spus că nu au la ce să se aştepte în viaţa veşnică, căci ei au primit încă de aici plata lor (potrivit Matei 6, 2).
Sfinţii Părinţi s-au luptat până la sânge cu slava deşartă. Ei au dus o aspră viaţă de pocăinţă, iar unii dintre ei – după mărturia Sfântului Ioan Scărarul – când au simţit că sfârşitul li se apropie, le-au poruncit celor apropiaţi ai lor să nu-i cinstească cu moarte omenească, ci să le azvârle trupurile, precum trupurile animalelor moarte, în râu ori să le lase să fie sfâşiate de fiarele însetate de sânge, într-un anume loc.
Iată, asemenea oameni, care în adâncul smereniei s-au pedepsit pe ei, vor primi dincolo cea mai mare răsplată. Având în vedere ispitele slavei deşarte în ceasurile de dinaintea morţii, Sfântul Nicodim Aghioritul sfătuieşte cu înţelepciune: ,,Nicicând, dar mai cu seamă în ceasul morţii, nu îngădui să-ţi întorci luarea-aminte asupra ta ori asupra vredniciilor tale, nici să arăţi mulţumirea de sine şi de faptele tale, chiar dacă ai fi întrecut în virtute pe toţi sfinţii. Întreaga ta mulţumire să fie îndreptată către Dumnezeu. Nădăjduieşte doar în îndurarea Lui şi în pătimirile Mântuitorului Hristos; ca să te mântuieşti, întru toate smereşte-te pe tine în ochii tăi până la suflarea cea mai de pe urmă ! Dacă se întâmplă să-ţi vină în minte vreo oarecare faptă bună a ta, cugetă că Dumnezeu a săvârşit-o în tine şi prin tine, nu tu … Să fii cuprins întotdeauna de frica cea mântuitoare, mărturisind sincer că toate străduinţele tale, silinţele şi nevoinţele ar fi fost zadarnice şi neroditoare, dacă Dumnezeu nu le-ar fi luat sub aripile bunăvoirii Sale şi dacă El nu ar fi fost împreună-lucrător. Întru această bunăvoire plină de milostivire a lui Dumnezeu aşază-ţi orice nădejde a ta”.
Cât de potrivnice acestor sfaturi înţelepte sunt faptele creştinului cuprins de slavă deşartă ! El socoteşte ca pentru faptele sale să primească Împărăţia cerurilor. Cugetă: dacă nu eu, cel care merit, cine altul este vrednic să intre în rai ? Împotriva acestor înşelări de sine au stat cu multă râvnă Sfinţii Părinţi. Astfel, de pildă, Sfântul Marcu Ascetul îi mustră aspru pe cei care pretind să primească Împărăţia cerurilor ca pe o răsplată a ostenelilor lor. El scrie despre asemenea năimiţi: ,,Cel ce săvârşeşte binele şi caută răsplată slujeşte nu lui Dumnezeu, ci plăcerii de sine”. Doar acela care lucrează ca un rob al lui Dumnezeu şi se simte ca un veşnic datornic Lui, acela va primi Împărăţia cerurilor, şi aceasta nu ca răsplată, ci ca dumnezeiesc dar.
Subliniind acest adevăr evanghelic, Sfântul Marcu scrie: ,,Domnul, voind să ne arate, pe de o parte, că orice poruncă este o datorie, iar, pe de altă parte, că înfierea este dăruită oamenilor prin Sângele Său, spune: Când veţi face toate cele ce vi s-a poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem; că ce am fost datori a face, am făcut (Luca 17, 10). De aceea, Împărăţia cerurilor nu este răsplată a faptelor săvârşite, ci dar din partea Stăpânului, dar pregătit pentru robii cei credincioşi”.
La aceasta trebuie să luăm aminte încă din viaţă, ca atunci când vine ceasul morţii să nu ne afle cuprinşi de vătămătoarea slavă deşartă ! Cel ce pleacă din această viaţă şi în ultima clipă alunecă în preţuirea ostenelilor sale pământeşti şi a realizărilor sale, acela în veac va pierde tot binele pentru care s-a ostenit.
Prin urmare, frate, dacă voieşti să păzeşti ca pe o bogăţie veşnică binele tău, trece-l pe seama lui Dumnezeu şi Acesta, în milostivirea Sa, îl va socoti pentru tine …

IV. Vedeniile şi înfăţişările diavoleşti
Una din cele mai primejdioase ispite din ceasul de dinaintea de moarte sunt vedeniile pe care diavolul le arată ca să înşele şi să câştige sufletul care pleacă de aici. În acest chip sunt mulţimea vedeniilor celor care au trecut prin moarte clinică. Vedeniile pot să fie însă nu doar de la diavol, ci şi de la Dumnezeu. Cel Preaînalt trimite vedenii cu un scop bun: să zidească, să smerească, să mângâie, să aducă întărire. Iar diavolul le trimite cu vicleanul scop de a înşela cu zadarnice nădejdi, ce duc spre nepurtare de grijă, ce sunt aducătoare de desfrânare, mândrie, cu scopul de a vătăma ori de a aduce deznădejdea. Cele mai importante semne după care pot fi recunoscute vedeniile trimise de puterile întunericului sunt următoarele:

a) dacă omul pleacă din această lume fără să se pocăiască, nespovedit, păcătos, şi are doar vedenii mângâietoare, este limpede că acestea nu pot să fie de la Dumnezeu. La fel sunt vedeniile oamenilor păcătoşi care, trecând prin moarte clinică, mărturisesc că au văzut acolo doar lucruri luminoase şi pline de bucurie, care-i aşteaptă;
b) dacă cel care moare s-a ,,evidenţiat” prin slavă deşartă şi prin mândrie şi nu a dezrădăcinat aici nici câtuşi de puţin acest viciu şi crede că este vrednic de vedenii sfinte, este sigur că vedeniile sunt o cursă a celui viclean pentru vătămarea definitivă a sufletului său;
c) dacă vedenia arată lucruri potrivnice dumnezeieştii Scripturi, dacă insuflă rătăciri religioase clare, dacă pe de-a întregul răspândeşte păgubitoare învăţături înşelătoare şi eresuri, ea este, de asemenea, de la cel rău. De aceste mărturii de dincolo de mormânt se leagă arătarea feluritelor duhuri, chemate de mediumuri, cât şi vorbirea cu morţii (potrivit A Doua Lege 18, 11).

Domnul, care voieşte să mântuiască sufletul păcătosului şi, în acest scop, îi insuflă frică de veşnicele chinuri, nu trimite vedenii care să zădărnicească pocăinţa şi rânduiala tocmai când acestea sunt cele mai de trebuinţă, nici nu stârneşte prin arătări plăcute gândurile de slavă deşartă şi mândrie ale celui aflat pe patul de moarte şi nici nu întăreşte rătăcirile şi eresurile prin insuflarea ideilor străine şi chiar ale vrăjmaşilor dreptei credinţe mântuitoare.
Dar de ce oare Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne arate vedenii ? Ca să se arate tuturor cine este smerit şi cine mândru, cine este înţelept şi cine lipsit de judecată. Unor pustnici li s-au arătat demoni, încredinţându-i pe ei, chipurile, că sunt îngeri. Însă înţelepţii robi ai lui Hristos, în chip duhovnicesc, după cum erau obişnuiţi, i-au îndepărtat prin smerite cuvinte: ,,Nu sunt vrednic să văd îngeri”. Şi demonii s-au făcut nevăzuţi pe dată.
Cel care în timpul vieţii s-a îndeletnicit cu smerenia şi în toată vremea s-a înarmat cu simţământul nevredniciei sale, acela îndepărtează arătările demonilor pe patul lui de moarte şi prin aceasta îşi sporeşte plata în ceruri. Iar cel ce a iubit să fie lăudat pentru evlavia lui, acela îşi atrage singur ispitele diavoleşti înainte de a-şi da ultima suflare. Nu toţi credincioşii au însă vedenii atunci când mor. Adevăraţii credincioşi, luând aminte la păcatele lor, se pocăiesc sincer şi astfel capătă mântuire.
Vedeniile primejdioase şi înşelătoare ale demonilor sunt obişnuite înaintea morţii pentru acei credincioşi care s-au ocupat cu astfel de lucruri încă din timpul vieţii. Acela care atunci când este sănătos nu se luptă cu slava sa deşartă, nici pe patul de moarte nu poate să lupte împotriva acesteia şi o duce cu el pe lumea cealaltă. Tot astfel şi cu vedeniile diavoleşti: cel ce încă din timpul vieţii nu le-a respins, acela şi în ceasul morţii se mângâie cu ele. De aceea, câtă vreme nu a ajuns la scaunul de judecată şi se află încă pe calea vieţii pământeşti (potrivit Matei 5, 25), creştinul trebuie să se înarmeze cu smerenia împotriva celor vârâte de demoni în sufletul său, fără să cadă pradă înşelării de sine, cum că trăirile lui mistice de dinainte de moarte l-au învăţat, chipurile, lucruri frumoase … Toţi trebuie săînţelegem bine că satana aleargă stăruitor să ne înfricoşeze cu groaznicul său chip şi de obicei ne înşală cu frumoase insuflări la vedere, căci el însuşi se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14).

Sfântul Ioan Gură de Aur

Sfinţii Părinţi, care s-au păzit de vedenii, ne previn şi pe noi în privinţa acestora. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ,,Pentru noi nu mai sunt de trebuinţă vedeniile […] pentru că în locul tuturor semnelor ne este de ajuns singură credinţa”. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov ne previne: ,,Cine vede în chip simţit duhuri, acela cu uşurinţă poate să fie înşelat, spre păgubirea şi pieirea lui. Iar dacă el, la vederea duhurilor, arată încredinţare către acestea, neîndoielnic va fi înşelat […]. Neîndoielnic va fi pecetluit cu pecetea înfiorătoarei vătămări duhovniceşti, prin care adesea se pierde posibilitatea de îndreptare şi mântuire”.
De aceea, cu multă dreptate grăieşte Sfântul Nicodim Aghioritul când, plin de grijă, îi sfătuieşte pe toţi cei care pe patul de moarte sunt ispitiţi de tot felul de vedenii diavoleşti să spună astfel ispititorului: ,,Înapoi, vrednicule de plâns, în întunericul tău ! Eu sunt nevrednic de vedenii şi de descoperiri. Una îmi este de trebuinţă: nemărginita milostivire a Domnului meu Iisus Hristos, cât şi rugăciunile şi mijlocirile stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor”. Scriitorul aghiorit spune mai departe: ,,Chiar dacă ţi se pare că anumite semne vădite sunt vedenii binefăcătoare trimise de Dumnezeu, nici în acest caz nu alerga să le crezi pe ele, ci afundă-te în amintirea nevredniciei şi nimicniciei tale! Nu te teme că în acest fel Îl vei scârbi pe Dumnezeu, căci pentru El simţămintele noastre smerite nicicând nu pot să fie neplăcute. Dacă acele vedenii sunt de trebuinţă pentru tine, Dumnezeu ştie cum să procedeze ca să nu-ţi închizi înaintea lor ochii … Acela care dă celor smeriţi har nu-l va lua pe acesta de la cele săvârşite în smerenie”.


* * *

Cu enumerarea celor patru puncte de mai sus nu am epuizat însă descrierea tuturor curselor pe care satana le întrebuinţează împotriva noastră în ceasul de dinaintea morţii. El se foloseşte pentru vătămarea noastră de orice altă patimă, de care am fost cuprinşi în viaţă. Scopul lui este ca noi să murim în păcate şi să ne înfăţişăm dincolo cu patimile noastre, ca să aibă cu ce să ne învinovăţească. ,,De aceea trebuie – ne spune Sfântul Nicodim –, înainte de a veni ceasul acelei mari lupte, să ne înarmăm împotriva celor mai puternice patimi ale noastre, cu bărbăţie să intrăm în luptă cu ele ca să le înfrângem şi să ne curăţim de ele, ca să ne facem mai uşoară biruinţa noastră în ceasul de pe urmă, care poate să sosească în fiecare clipă. Domnul îi spune fiecărui om: Mergi […] şi să-i baţi până ce vei sfârşi pre ei (I Împăraţi 15, 18) !

IV. Mărturii despre viaţa de după moarte şi despre adevărul credinţei ortodoxe. Prevestiri despre ceasul morţii

Cineva a grăit: ,,Când te-ai născut, tu ai plâns, pe când cei din jurul tău au zâmbit. Trăieşte astfel ca atunci când mori să poţi să zâmbeşti în timp ce alţii din jurul tău plâng”.
Bine spus, însă greu de îndeplinit ! Cine este în stare să zâmbească în faţa propriei morţi ? Doar creştinii desăvârşiţi. Dar câţi sunt ei la număr ? Foarte puţini. Astfel au fost apostolii, mucenicii, prea cuvioşii, mărturisitorii, doctorii cei fără de arginţi şi sfinţii proslăviţi de Domnul cu viaţa şi cu faptele lor. Ei nu doar că nu s-au temut de despărţirea de această lume, însă, după cum am văzut, chiar au dorit-o pe ea. Sfântul Apostol Pavel, asemenea celorlalţi apostoli, a năzuit către viaţa de dincolo, pentru ca avea întru totul un cuget bun (potrivit Evrei 13, 18). El scrie filipenilor: Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi (Filipeni 1, 23). Sfântul Marcu Tracul[1], acest mare nevoitor, a salutat moartea ca pe un izbăvitor din ostenelile pământeşti, căci atunci amuţesc păcatele. La fel, sfinţii mucenici au preferat să moară pentru Hristos, şi aceasta cu bucurie, căci au fost încredinţaţi că vor moşteni pe lumea cealaltă o viaţă mai bună.
Tot mai mulţi creştini, pe bună dreptate, s-au cutremurat şi se cutremură înaintea morţii. Aceasta este de înţeles, căci conştientizarea păcatului şi nepregătirea îl chinuie pe omul credincios. El trebuie, fie că vrea, fie că nu vrea, să se despartă de această viaţă, dar cum se va prezenta înaintea Ziditorului ? Ce va răspunde pentru păcatele sale ? Ce parte va moşteni el acolo ? Iată, aceste gânduri tulburătoare nasc teama de moarte.
Noi nu ştim exact ce simte fiecare om în clipa morţii. Aceasta este o mare taină. Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu mărturisesc că atunci se trezesc şi conştiinţele cel mai adânc adormite. Se arată înaintea vederii conştiinţei amintiri întunecate, vin în mintea noastră şi cele mai de ruşine fapte. Întâmplările, destrăbălările încep una după alta să iasă la suprafaţă din adâncimile inconştientului omenesc. Cel care moare dintr-odată ia aminte şi vede în sine totul clar, atât de exact, cum niciodată nu a văzut până atunci. Îşi vede nebuniile tinereţii, înşelările şi faptele lui de ruşine, mărturiile ruşinoase, imaginile necurate, feţele cu care a păcătuit, priveliştile pline de păcat pe care le-a iubit, oamenii pe care i-a necăjit, victimele pe care le-a nedreptăţit şi altele asemenea. Şi, ceea ce este mai important, vede că a putut să o rupă cu toate aceste păcate în timpul vieţii, cu ajutorul tainei mărturisirii, lăsate de Hristos, înaintea duhovnicului (potrivit Ioan 20, 22-23). Însă, vai !, nu a făcut una ca aceasta fie din atracţia lui nestăvilită spre păcat, fie din puţină credinţă, fie din ruşinea cea înşelătoare. Iar acum se arată că, în neorânduiala vieţii, nici o schimbare nu mai este cu putinţă. Cel ce moare se va arăta într-o clipă Ziditorului aşa cum este, nu după făţarnicele preţuiri ale linguşitorilor, ci după conştiinţa lui necoruptă. Ce va răspunde?
Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu mărturisesc că în acel ceas al morţii se arată înaintea sufletelor îngerii şi demonii. Prezenţa celor de pe urmă umple sufletul de cutremur şi groază. O oarecare mângâiere îi aduc îngerii cei buni, veniţi să-l apere. În acea clipă, cel mai sigur folos îl primeşte omul de la conştiinţa sa curăţită prin pocăinţă şi de la faptele sale bune, ascunse după săvârşirea lor prin smerenie. Atunci ascultarea, răbdarea, iertarea insultelor, neosândirea aproapelui care ne-a greşit, rugăciunile către Dumnezeu, milosteniile către cei aflaţi în suferinţă şi chiar cea mai mică faptă bună a dragostei şi a compătimirii săvârşită în numele lui Hristos ajută cel mai mult sufletului. Ajutat de îngeri, el trebuie să se îndrepte spre Mântuitorul. Iar sufletelor pline de patimă şi iubitoare de păcat li se arată duhurile cele rele, ca să fie ispitite la vămi. Oricât n-ar dori, oricât s-ar retrage, sufletele trebuie să meargă să dea răspuns pentru faptele lor. Ele pot să strige după ajutor, însă în acea clipă hotărâtoare nimeni nu li se arată, căci braţele demonilor răi le ţin în puterea lor.
A trăit cândva un tiran plin de cruzime. În statul său, ceea ce vroia, aceea făcea. Încălcând orice dreptate şi lege, pe unii îi trimitea în surghiun, pe alţii îi arunca în închisoare, iar altora le răpea averile. Şi nimeni nu îndrăznea să-i spună ceva, căci orice încercare de împotrivire le făcea starea şi mai rea. Iată însă că a venit şi sfârşitul acestui împărat plin de răutate. Se afla în agonie pe patul de moarte. Şi au sosit demonii să-i ia sufletul. Şi el îi izgonea cu braţele sale. Aceştia se arătau însă fără de ruşine. I-a blestemat să plece de la faţa lui, iar ei îl sărutau cu buzele lor înfiorătoare şi-i strigau: ,,Eşti al nostru ! Eşti al nostru!” El le-a poruncit să părăsească palatul lui, iar ei i-au spus plini de răutate:

– Acum tu îl vei părăsi pentru totdeauna şi vei merge cu noi.
– Eu sunt împărat, a scrâşnit furios tiranul.
– Nu, tu eşti sluga noastră şi întotdeauna ai fost astfel, i-au întors ei răspunsul.
– Nu sunt obişnuit să fiu contrazis.
– Da, nici nouă nu ne place să ne contrazici. Slugile noastre trebuie să ni se supună fără crâcnire.
– Plecaţi de aici !, a strigat el.
– Hai cu noi !, i-au poruncit ei.

Şi, legându-l cu lanţuri, îl trăgeau după ei ca să-l aducă înaintea groaznicului împărat (potrivit Iov 18, 15)[2]. Abia atunci a înţeles el că nu a fost în realitate stăpânitor, ci rob al răutăţii sale şi al nevăzuţilor lui stăpâni: demonii.
Fiecare dintre noi poate să fie împărat, dacă porunceşte patimilor, dacă nu se supune demonilor ispititori şi dacă săvârşeşte voia lui Dumnezeu. Atunci, dacă vine moartea, duhurile cele rele nu vor mai avea putere asupra lui, şi el va fi în stare să le stea împotrivă.
În zadar îşi închipuie omul că este cine ştie ce somitate a pământului. Înaintea atotputerniciei morţii, el, cel puternic, se va chirci asemenea unui vierme şi va muri … Un scriitor spune: ,,Viaţa noastră atârnă întru totul de cele mărunte. Groapa îşi deschide adâncul întunecat la fiecare pas de pe calea vieţii. Moartea este un vrăjmaş universal. Împăraţi şi stăpânitori puternici se supun acestui secerător întunecat, cu coasa lui. Învăţaţii şi cei mai buni medici se luptă îndrăzneţi să nu îngăduie celor străine să intre în palat”. Fără nici un rezultat !
Sufletul iese din trup ca să intre într-o altă realitate. În zadar unii se fericesc la gândul că dincolo nu este nimic. Asemenea oameni se înşală amarnic. Mii, milioane sunt mărturiile şi dovezile că există viaţă după moarte. Aproape fiecare familie îşi are răposaţii săi care, la moartea lor, fiind în deplină cunoştinţă, au vorbit în chip firesc cu cei vii şi cu vecinii lor şi cu rudele lor plecate mai înainte de ei pe lumea cealaltă. ,,Iată, vin tata şi bunica ! Mă cheamă !”, şoptesc cu ultimele lor puteri nu puţini din cei care mor. Unii văd îngeri, alţii demoni, însă toţi mărturisesc într-un cuget că există viaţă după moarte.
Deosebit de grăitoare în legătură cu aceasta este următoarea întâmplare pe care am auzit-o personal de la doctoriţa Şahanov, cel mai în vârstă medic psihiatru din Bulgaria. Ea a mers odată, în noiembrie 1956, acasă, împreună cu prietena sa Raina B. Popova, de profesie sociolog. Ne-a povestit următoarele:

Doctorul Rozenkampf, un rus ortodox şi profesor la Universitatea din Sofia, a fost bun prieten cu doctorul Nikolai Mihailovici Popov, tot rus şi profesor de psihiatrie la Sofia. Se înrudiseră, astfel că fiul lui Popov s-a căsătorit cu fiica profesorului Rozenkampf. Cei doi profesori ţineau mult unul la celălalt.
Pe patul de moarte, doctorul Rozenkampf vorbea în deplină cunoştinţă cu doctorul Popov, care venise în vizită, şi cu doctorul Ianişevski, de asemenea profesor de boli nervoase. Deodată el a schimbat tema discuţiei şi le-a spus:

– Noi ne-am aflat în înşelare gândind că nu există o altă lume.
– De unde aţi tras această concluzie ?, a întrebat doctorul Popov.

Profesorul Rozenkampf i-a replicat:

– Iată, acum, noi stăm de vorbă. Dvs. staţi în faţa mea, iar eu stau întins înaintea dvs.. Însă dvs. nu vedeţi cine mai stă în spatele dvs.. Eu însă văd. Acolo sunt mama şi tatăl meu. Cât de puţin am cunoscut credinţa noastră, gândindu-ne că nu există o altă lume. Însă ea există !

Părinţii doctorului Rozenkampf muriseră demult. În deplină cunoştinţă, el mărturisea, îi vedea că au venit ca să-l ia la ei. Nu după multă vreme el şi-a dat duhul”.
Mulţi, ascultând asemenea istorisiri, mărturisesc: ,,Acestea sunt halucinaţii dinaintea morţii !” Cum putem însă să numim halucinaţii ceea ce un om afirmă cu deplină cunoştinţă ?! În afară de aceasta, dacă ar fi vorba de unul, două sau trei cazuri de vedenii înainte de moarte, s-ar putea manifesta în privinţa lor o îndreptăţită necredinţă. Însă când este vorba de dese arătări, aceasta nu se poate respinge cu un simplu gest al mâinii. Este exclus ca cei care mor să ne mintă în ceasul în care ei pleacă dintre noi. În starea lor de rămas bun, orice rătăcire cugetată din partea lor este pe deplin exclusă. Ei, într-adevăr, văd ceva pe care vor să-l împărtăşească cu noi.

„Dar noi de ce nu vedem ce văd ei ?”, se întreabă unii. Răspunsul nostru este: deoarece ceea ce văd ei nu este de natură fizică, încât să poată fi văzut cu ochii, ci de natură duhovnicească.

Când Sfântul Prooroc Elisei a fost vestit de sluga lui plină de înfricoşare că sunt înconjuraţi din toate părţile de oştire vrăjmaşă, el nu s-a cutremurat câtuşi de puţin, ci a spus: Nu te teme că mai mulţi sunt cu noi, decât cu ei. Liniştea lui venea de acolo că el vedea cu ochii săi duhovniceşti că muntele era plin de cai şi de care de foc trimise lor de Cer în ajutor. În loc să o lămurească mai mult pe sluga sa că este nefirească orice frică, el s-a rugat: Doamne, deschide ochii slugii să vază. Sluga, într-o clipită, a văzut duhovniceşte, şi a văzut acelea pe care cu puţin mai înainte nu le vedea (potrivit IV Împăraţi 6, 15-17).
Astfel şi noi, acum nu credem, deoarece nu ni s-au deschis ochii cei duhovniceşti, însă vom crede că există viaţă după moarte când noi înşine ne vom afla pe patul de moarte şi ni se vor deschide ochii sufletelor noastre. Dar nu va fi oare atunci pentru noi mult prea târziu ?!
Există cazuri când, în ultimele zile ale înstrăinării de pământ a omului, Dumnezeu deschide ochii celor căzuţi de la dreapta credinţă, ca să cunoască adevărul, ca să nu piară ei şi apropiaţii lor. Un caz tipic în legătură cu aceasta este redat de următoarea întâmplare.
Dora Zapreanova, născută la Burgas, dar măritată la Sofia, m-a vizitat pe 5 aprilie 1956 şi mi-a povestit următoarele: ,,În urmă cu 6 luni am pierdut-o pe mama. Ea trăia la Burgas şi era o foarte bună creştină. De la ea am învăţat să credem, să mergem la biserică, să ne împărtăşim şi toate celelalte.
Aveam două vecine adventiste, care arătau un fanatism ieşit din comun. Nu ştiu ce i-au făcut ele mamei, că în scurtă vreme au reuşit să o încurce în mrejele lor şi să o ‘boteze’ la ei. Mama a devenit exact ca ele. Mergea regulat la adunarea lor şi se agita pentru ei.
Şapte ani bătuţi pe muchie a fost prizonieră la această grupare, chiar până la moartea ei. În multe rânduri am încercat noi să o convingem să renunţe, dar în zadar. În cele din urmă Dumnezeu Însuşi a înţelepţit-o. S-a îmbolnăvit de ciroză. A căzut la pat. Mâinile şi picioarele i-au ajuns atât de slabe, de parcă erau nişte beţe. Săraca, a petrecut în acea stare gravă aproape 10 luni. În fiecare sâmbătă adventiştii veneau să-i citească lecţiunea aferentă. Ei ţin sâmbăta, precum evreii. Mama se apropia în chip vădit de sfârşit. Chinurile erau destul de mari. Nu putea să se mişte nicicum. Tot corpul era plin de sudoare, ca şi cum ar fi fost stropită cu apă. Mâinile îi atârnau nemişcate, de parcă erau frânte.
În cele din urmă, a căzut în stare de inconştienţă. În jur de 15 zile s-a chinuit sufletul ei şi n-a putut să moară. Am plecat de la Sofia la Burgas, să-mi iau rămas bun de la ea, însă mama nu era în stare nici să vorbească, nici să mănânce. Doar din când în când deschidea ochii, şi din aceasta înţelegeam că vrea apă. Toţi vedeam cât se chinuie, însă nimeni nu putea să-i ajute cu ceva. Medicul, ştiind cel mai bine starea ei şi observându-i agonia nesfârşită, s-a mirat: ,,Unde se mai ascunde în ea sufletul ?!” Noi am simţit că ceva se întâmplă şi că Dumnezeu nu vrea să-i ia sufletul. Ea singură ne-a dat mărturie despre aceasta, când, cu câteva zile înainte să moară, a strigat, mişcându-şi puţin degetele de la mâinile înţepenite: ,,Vin, vin ! De ce nu mă vreţi ?”
La sfatul rudelor noastre am chemat două femei bătrâne, macedonence, cunoscute în întreg cartierul ca fiind foarte râvnitoare întru dreapta credinţă. Ele i-au adus mamei icoana Maicii Domnului, au aprins candela şi lumânări şi i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului. Una din adventiste a intrat în acel moment şi a făcut un scandal monstruos: ,,Ce faceţi ?! Ea îşi dă sufletul, iar voi îi citiţi felurite rugăciuni pe care ea nu le vrea şi nu le recunoaşte ! Încetaţi !” Macedonencele i-au răspuns: ,,Noi suntem creştini, nu evrei; ştim cum a fost această soră a noastră: a fost creştină ortodoxă !” Adventista a plecat cu o furie de iad.
Ziua următoare, sâmbătă dimineaţa, mama şi-a revenit pe neaşteptate din starea de inconştienţă şi a cerut să o ridicăm, ca să mănânce. Atunci ne-a uimit.

– Mamă, mă recunoşti ?, am întrebat-o eu.

– Cum să nu te recunosc, eşti fiica mea !

Eu am încercat să o înveselesc, cum făceam înainte, iar ea mi-a răspuns:

– Întotdeauna ai fost veselă. Tu eşti în stare şi pe o moartă să o faci să râdă.
– Mamă, de ce ai petrecut atât de mult în inconştienţă ? Ai visat ?, am întrebat-o.
– Mergeam, rătăceam, rătăceam.
– Cum rătăceai ? Nu l-ai văzut pe tata ?
– Nu.
– Dar pe cine ai văzut ?
– Pe mama, pe surori şi pe alte apropiate care au murit.
– Dar, mamă, pentru ce te chinuiai atât ?
– O, voi nu ştiţi: trupul meu este atât de bătut, atât de bătut, rupt în bătaie !
– Cine te-a bătut ?
– Domnul.

Sora mea s-a amestecat în discuţie:

– Dar Domnul este bun ! El este iubire ! Cum poate să te bată ?
– Ah, atâta m-a bătut, mi-e trupul zdrobit, căci am o mare vină.

Atunci am întrebat-o:

– Dacă L-ai văzut pe Domnul, n-ai vrea să chemăm preotul ?
– Da … Vreau să mă împărtăşesc. Trimiteţi după preot.

Şi iarăşi a căzut în răpire. După o vreme a voit să o spălăm şi să o pieptănăm, ca să fie curată la sfânta împărtăşanie.
Pe la ora 10 au venit cele două adventiste ca să-i citească lecţiunea de sâmbătă, dar mama, dintr-odată, pe la jumătatea lecţiunii a strigat:

– Mint! Mint!

Adventistele au spus:

– Baba Jivka este în inconştienţă, nu ştie ce spune. Nu-i daţi atenţie !

După puţină vreme a sosit preotul parohiei, părintele Vasile Kărşev, şi în faţa celor două adventiste i-a spus mamei:

– Babo Jivko, m-ai chemat să te împărtăşesc. Eu ştiu însă că tu ai trecut la adventişti şi pentru aceasta, până nu te lepezi de ei, nu pot să te împărtăşesc. Vrei să vii înapoi la credinţa noastră ? Te lepezi de adventişti ?
– Da, mă lepăd ! Vreau să trec din nou la dreapta credinţă, a spus ea.
– Ştii, babo Jivko, pilda cu oaia cea pierdută pentru care Mântuitorul Hristos a venit pe pământ ? Da ori ba ?

Mama a dat din cap în semn că o cunoaşte. Atunci preotul i-a spus:

– Încă o dată vreau să aud: te lepezi de rătăcirea adventistă ?
– Da, a răspuns ea. Mă lepăd !
– Atunci închină-te !

Dintr-odată mama, care nu putea înainte de aceasta să-şi mişte mâna, a făcut semnul crucii aşa cum se cuvine. Noi am izbucnit în lacrimi în faţa acestei minuni. Apoi părintele Vasile a întrebat-o:

– Babo Jivko, mai ai vreun păcat de mărturisit ?
– Acesta a fost cel mai mare păcat al meu, că am părăsit credinţa ortodoxă, a spus ea, mărturisindu-se.

Cele două adventiste, care până în acea clipă tăcuseră, dintr-odată au strigat cu mânie la preot:

– Veţi da răspuns înaintea lui Dumnezeu, căci aţi constrâns-o într-un astfel de moment să se lepede de credinţa noastră. Ea acum nu ştie ce face!

La aceasta preotul a răspuns:

– Este în deplină cunoştinţă şi ştie mai bine ca noi. Îşi dă seama de toate. Lăsaţi-o în pace !

Plecând, ele ne-au ameninţat pe noi. Dar sora mea mi-a spus:

– Dacă suntem vinovate, să ne dea în judecată.

După ce a împărtăşit-o pe mama, părintele Vasile a plecat. Rămânând singură, mama a spus:

– O, cât mă simt de uşurată ! Satana mă sugruma. Preotul m-a slobozit de el şi mi-a dezlegat mâinile. Acum mă simt mult mai uşurată!

Sora mea i-a spus mamei:

– Acum nu ştim ce să mai credem.
– Nu sunt două Biserici, a răspuns mama. Domnul este Unul şi Biserica este Una. Să credeţi în Biserica Ortodoxă!

Eu am întrebat-o:

– Mamă, ai văzut ceva? Există Dumnezeu?

– Există. Să credeţi!

Acestea au fost ultimele ei cuvinte. După aceea a căzut din nou în inconştienţă şi astfel a petrecut întreaga zi de duminică. Luni, 3 octombrie 1955, a murit”.
Ce vor spune scepticii despre acele întâmplări minunate, când cei care mor îşi anunţă în auzul tuturor data exactă a morţii, uneori chiar şi ziua şi ceasul ? Cei apropiaţi ai lor pot să socotească şi această prevestire ca halucinaţie a bolnavilor. Dar dacă ei mor în ziua şi ceasul prevestite, cine va îndrăzni să socotească această prevestire împlinită ca rod al unei închipuiri bolnave ? Multor sfinţi le-a fost descoperită ziua sfârşitului lor pământesc. Marele plăcut al lui Dumnezeu, Filaret, mitropolitul Moscovei, a primit cu câteva zile înainte de moarte o prevestire de la tatăl lui răposat: ,,Adu-ţi aminte data de 19 !” şi el, într-adevăr, a luat aminte la acea dată. A slujit chiar în acea zi şi a răposat pe data de 19 noiembrie 1867 după ce slujise singur sfânta liturghie şi se împărtăşise.
Dumnezeu dă uneori descoperiri grăitoare şi creştinilor obişnuiţi, ca să se întărească prin aceasta în credinţă atât ei, cât şi apropiaţii lor. Multe sunt întâmplările cu asemenea prevestiri. Ele ajută omului să cugete mai adânc la sine. Iată trei asemenea cazuri:
Bunul meu prieten Liubciov Ghermanov mi-a povestit următoarele despre moartea mamei sale, o creştină luminată cum rar îţi este dat să întâlneşti.

„La sfârşitul anului 1959, mama mea, Aleksandra, a început să sufere de o insuficienţă cardiacă acută. Starea ei era deznădăjduitoare. Aceasta era părerea medicilor care o tratau, unii dintre cei mai renumiţi profesori ai noştri, specialişti în boli de inimă. După o consultaţie, ei şi-au arătat îndoiala că va mai trece de noaptea următoare.
Ne-am adunat în jurul patului ei şi ne aşteptam la tot ceea ce este mai rău. Fiind de felul ei vorbăreaţă, dar neputând să-şi ridice nici degetele de la mână, ea ne-a spus, la început liniştit, iar după aceea mai puternic, astfel ca toţi s-o auzim:

– În această noapte mama voastră nu va pleca. Nu vă necăjiţi ! Rugăciunea atât a voastră, cât şi a celor mai apropiaţi care au răposat a fost ascultată. Întrutotbunul şi milostivul Dumnezeu îmi va prelungi viaţa cu încă 3 ani.

Şi, într-adevăr, ea a început să se îndrepte, spre marea mirare a noastră, a celor care o iubeam, şi spre şi mai marea mirare a medicilor şi profesorilor. Exact peste 3 ani s-au împlinit cele prevestite de ea şi noi am trăit cea mai mare durere în casa noastră: iubita noastră mamă s-a despărţit de noi pentru cele veşnice”.
Una dintre cunoştinţele mele mi-a povestit despre soţul său următoarea întâmplare ieşită din comun:

„Bărbatul meu, Hristo Mihailov, suferea de o boală gravă de inimă. A petrecut un an şi 8 luni nemişcat, la pat. Apoi s-a tămăduit, însă nu pe deplin. O zi sănătos, două zile bolnav. Aşa a dus-o o vreme până ce, în cele din urmă, din cauza unei bronhopneumonii a căzut definitiv la pat. A zăcut 10 luni şi nu s-a mai ridicat. A suferit mult, însă niciodată nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Deşi a pierdut toată averea, rod a 40 ani de osteneală, el nu a căzut în deznădejde şi tot timpul spunea: ,,Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne !”

Viaţa lui a fost o cunună de fapte bune. Câtă vreme am fost bogaţi el a dat în stânga şi în dreapta mulţi bani familiilor sărace. La unii muncitori le-a făcut chiar case. La alţii le-a fost naş de cununie şi le-a dăruit cu această ocazie obiectele cele mai de trebuinţă într-o casă nouă: maşină de spălat, aragaz şi altele. Eu mă supăram uneori de dărnicia lui fără nici o socoteală, însă el îmi spunea: ,,Tu nu înţelegi cât de important este ceea ce fac eu !” Alteori îmi spunea: ,,Ceea ce iese din buzunarul tău nu mai este în puterea ta, ci a lui Dumnezeu. Nu te mai gândi la el, nici să-ţi pară rău că l-ai dat. Dacă vreodată se întoarce, bine, dacă nu se întoarce, şi mai bine. Dumnezeu are grijă de noi”.
Nu a fost foarte învăţat, dar avea o filozofie de viaţă sănătoasă şi o gândire practică. La aceasta se adăuga marea lui religiozitate. Câtă vreme a fost sănătos, în fiecare zi se ducea să se roage la biserică. Postea întotdeauna toate posturile, se împărtăşea regulat şi mă sfătuia: ,,Fără mărturisire nu se ia împărtăşania, căci noi suntem foarte păcătoşi. Nu doar dacă ucizi şi furi este păcat, ci şi orice cuvânt rău şi gând rău este păcat. Câte stele sunt pe cer şi fire de nisip pe malul mării, atâtea păcate sunt în inima omului. Cum putem să ne împărtăşim fără mărturisire ?” El postea înainte de împărtăşanie foarte aspru: întreaga săptămână mânca doar pâine şi bea doar ceai, şi aceasta o singură dată pe zi. Şi câte fapte bune le făcea vecinilor şi rudelor !
Praznicul Sfintei Marii Mari l-a aflat grav bolnav. Zăcea nemişcat. Starea lui era deznădăjduitoare. În deplină cunoştinţă, el a chemat copiii şi toate rudeniile să-şi ceară iertare de la ei. Am plâns nemângâiată la căpătâiul lui vreme de un ceas şi m-am rugat să nu rămân singură. După un timp el şi-a adunat puterile şi dintr-odată mi-a spus: ,,Cu lacrimile tale mă întorci de pe calea veşniciei. Nu voi muri acum, ci de Sfântă Maria Mică, la prânz, la ora 12. Trimite un dar Maicii Domnului !”
Eu am trimis un ştergar la Biserica Sfintei Parascheva. Între timp el şi-a revenit puţin, dar tot la pat a rămas. Într-o zi ne-am adunat în jurul patului său fiul nostru, două prietene ale mele şi cu mine. Discutam. Bărbatul meu privea către perete şi dintr-odată a spus:

– Fiule, ce trandafiri frumoşi!
– Da, trandafirii din grădină sunt foarte frumoşi, a consimţit fiul nostru, dar el a replicat:
– Nu vorbesc de trandafirii noştri. Aceştia de aici sunt mult mai frumoşi.

Pe tot timpul bolii el a fost pe deplin conştient. În ziua de dinaintea morţii tot privea într-un colţ al camerei. L-am întrebat:

– Ce tot priveşti acolo?
– Văd doi îngeri, a răspuns el.
– Cum sunt ?
– Foarte frumoşi.
– Vreau să-i văd şi eu, i-am spus.
– Acum nu poţi, a venit răspunsul.

Înainte să moară, s-a mărturisit şi s-a împărtăşit, în ultimele 3 zile dându-i, la dorinţa lui, doar pâine şi cafea. Atât de aspru a postit înainte de împărtăşanie, până la sfârşitul vieţii sale.
Într-o miercuri dimineaţa, de Sfânta Marie Mică, m-a rugat să chem preotul ca să-i citească rugăciunea de despărţire (rugăciunile de dinaintea ieşirii sufletului). Părintele Gheorghi Sokolov i-a citit vreme de un ceas, iar soţul meu, în toată această vreme, a rămas neclintit. S-a rugat din tot sufletul.
Exact la ora 12, la prânz, aşa cum ne spusese, şi-a dat sufletul.
De atunci eu cred şi mai mult că există, în afară de viaţa noastră pământească, o altă lume, şi Dumnezeu, şi îngeri. Căci dacă nu ar fi fost Dumnezeu şi viaţă după moarte, de unde ar fi putut soţul meu să ştie cu atâta precizie ziua şi ceasul sfârşitului său, şi aceasta cu o lună înainte să se întâmple ?”
În multe case se povestesc asemenea întâmplări despre răposaţi apropiaţi.
Simeon Radev scrie despre verişoara lui primară, Ana, o foarte bună credincioasă şi o evlavioasă creştină ortodoxă, următoarele: „Doi dintre fiii ei erau deja căsătoriţi şi aveau copii; cel de-al treilea era în America. Ea suferea mult pentru el şi l-a tot aşteptat să vină ca să se căsătorească. Şi s-a întors, s-a căsătorit, şi în cele din urmă ea i-a spus: ‘M-am rugat la Dumnezeu şi El mi-a dat ceea ce am cerut. Acum trebuie să merg la El. Mă cheamă !’ Era acum foarte slabă şi arareori se ridica din pat. Într-o zi de praznic, a vrut să o îmbrăcăm în hainele ei de Paşti. Fiilor şi nurorilor sale le-a spus: ‘Îmbrăcaţi-vă şi voi în haine frumoase, staţi la masă, staţi de vorbă bucuroşi şi eu mă voi uita la voi. A venit sfârşitul meu, dar inima mea este plină de bucurie’. În vreme ce ei se adunaseră şi vorbeau în sufragerie, ea şi-a dat sufletul în pace”.
Împotriva unor asemenea cazuri – de prevestire a zilei şi ceasului morţii – se pot aduce multe mărturii. Orice tăgăduire a unor asemenea cazuri este însă fără obiect şi conduce către primejdioase urmări, căci încercările de a clătina credinţa ne clatină în realitate obiceiurile. Iar moravurile clătinate ne clatină starea. Cine pierde din aceasta ? Noi, care negăm nenumăratele întâmplări de prevestire a morţii. Bine a spus un scriitor duhovnicesc: ,,Dacă trăiesc curat, am cea mai mică pierdere şi cel mai mare câştig. Dar dacă trăiesc în păcate, am cel mai mic câştig şi cea mai mare pierdere”.
Problema morţii a tulburat şi tulbură pe toţi oamenii în toate vremurile. Ea a preocupat chiar şi cele mai vestite minţi, căci moartea este soarta fiecărui om. Nu poţi să o îndepărtezi cu un uşor semn al mâinii, fără să-ţi pese, şi să mărturiseşti: ,,Vreau să trăiesc ! Nu mă interesează moartea !” Că vrei să trăieşti, una ca aceasta este limpede; dar pentru că vei muri, trebuie să cugeţi la moarte, căci ea te va învăţa să trăieşti astfel încât să moşteneşti veşnica şi fericita viaţă. Prin urmare drept este să spui: ,,Vreau să trăiesc şi pentru asta mă interesez de moarte”.
Poate oare un om înţelept să spună: ,,Vreau să respir, dar aerul nu mă interesează” ? Cum să nu te intereseze aerul ? Dacă vrei să respiri trebuie să te îngrijeşti să ai aer curat, sănătos. Altfel, dacă respiri aer otrăvit vei muri. Tot astfel, dacă vrei să trăieşti veşnic trebuie să-ţi asiguri încă de aici, de pe pământ, aerul harului dumnezeiesc, care singur poate să-ţi aducă veşnica fericire. Ce aer ai respirat aici pe acela îl vei respira şi în lumea de dincolo. Dacă ai respirat aici neîncetat vaporii otrăviţi ai păcatului, tu, fără doar şi poate, vei intra în iad şi vei respira acolo veşnicii vapori de foc ai gheenei. Dar dacă părăseşti la timp vaporii păcatelor şi îi dai voie în cămăruţa sufletului tău aerului curat al harului dumnezeiesc, vei moşteni raiul, cu veşnicele sale miresme. Trebuie să luăm aminte că moartea nu înseamnă nefiinţă, ci doar o trecere de la viaţa vremelnică la viaţa veşnică.
Prin urmare, este limpede cât de nedrept procedează aceia care cu bună ştiinţă fug de gândul la moarte. Prin aceasta ei nu pot s-o îndepărteze, deoarece ea se apropie în fiecare minut, neţinând seama de faptul că ne gândim ori nu ne gândim la ea. Cum putem să luptăm împotriva morţii noastre ? Într-un singur fel: să trăim astfel încât să moştenim viaţa cea fericită, veşnică, făgăduită de Mântuitorul. Aceasta înseamnă să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, crezând neclintit în nemurirea sufletului. Căci, după cum bine a spus Platon, ,,de suflet se îngrijeşte doar acela care ştie că el este nemuritor”.
Dumnezeu a ascuns de noi până acum cele despre lumea cealaltă, însă nu a trecut sub tăcere întru totul adevărul despre viaţa veşnică. După ce ne-a descoperit-o pe ea în Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, El ne-a dezvăluit-o permanent, în fiecare zi, ca să menţină în noi credinţa vie că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci începutul vieţii celei adevărate. Toate întâmplările descrise până aici vin să ne convingă că există Dumnezeu, că omul are un suflet nemuritor, că mărturisirea ortodoxă este adevărată şi că prin moartea sa omul merge cu trupul în mormânt, iar cu duhul său la Dumnezeu: unii spre veşnica şi fericita viaţă, iar alţii la osândă (potrivit Ioan 5, 29).
Aceasta ne face să cugetăm mai profund asupra problemei vieţii şi a morţii. Fiecare dintre noi este un călător. Fie că vrem, fie că nu vrem, credem ori nu credem, toţi călătorim către veşnicie. Înfăţişarea noastră înaintea Domnului este de neînlăturat. Clipele care zboară ne apropie de această întâlnire inevitabilă. Iar ca să fugi de Dumnezeu, la urma urmelor, este imposibil, căci El este omniprezent. Oriunde te-ai îndrepta, tot pe El Îl întâlneşti, tot de El vei da (potrivit Psalmi 138, 7-10).
Încă de la naşterea noastră am urcat în trenul vieţii şi călătorim. Zilele trăite, lunile şi anii sunt kilometrii scurşi din calea vieţii. Nu ne vom afla veşnic în acest tren, ci va trebui inevitabil, mai devreme sau mai târziu, să coborâm la gara de destinaţie fiecare dintre noi. În această gară există doar două ieşiri: raiul şi iadul. În fiecare zi mii de oameni mor pe planeta noastră şi toţi trebuie să se întâlnească cu vameşii plini de cruzime, care controlează atenţi ceea ce duce fiecare în bagajul său: păcate sau virtuţi. Noi ne umplem bagajele vieţii, de obicei, nu cu fapte bune, ci cu nelegiuiri şi nedreptăţi: cu egoism, cu iubire de sine, cu mândrie, cu desfrânare, invidie, ură, bârfe, împilări, jurăminte, mânie, răzbunare, pomenire de rău şi altele asemenea. Dacă omul a azvârlit de la sine, prin sinceră pocăinţă şi mărturisire, toate acestea, şi îşi va umple bagajul său cu fapte bune: cu dragoste şi cu milă de aproapele, cu lacrimi, cu frângerea inimii şi cu neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, atunci îngerul păzitor, conducându-l pe calea cea îngustă a virtuţilor, îl va duce până la acele porţi mult dorite prin care se intră în rai.
Cel care nu s-a căit însă de păcatele sale şi şi-a îngrămădit din ce în ce mai mult cu ele bagajele de călătorie, cel care a mers pe calea cea largă a păcatelor şi a viciilor, acela va fi condus de către demonul care-l însoţeşte către întristătoarea ieşire cu înscrisul cel rău: iad.
Intrarea cea strâmtă a raiului conduce către vastele şi nevăzutele frumuseţi ale Împărăţiei cerurilor, iar porţile largi ale iadului conduc spre întunecatele temniţe ale veşnicelor chinuri.
Să luăm aminte!

– Sfârşit –

[1] Sfântul Marcu Tracul, sau Sfântul Marcu al Atenei († 400), pomenit pe data de 5 aprilie.
[2] În textul masoretic, aici scrie: „Va fi smuls din cortul lui, din siguranţa lui şi târât spre regele spaimelor”. „Regele spaimelor” este o personificare mitică, stăpân al duhurilor rele.

Calatoria sufletului dupa moarte

– 

 

Fraţii mei, să ne aducem aminte de nemurirea sufletului. Să ştiţi că suntem pe pământ străin şi călători.

Auziţi ce zice Psaltirea: 

Nemernic este omul pe pământ şi străin ca toţi părinţii săi. Nimeni nu rămâne în lumea aceasta. N-am venit să stăm aici. Aici este o trecere necontenită; am răsărit prin naştere şi asfinţim prin moarte.
Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.
Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi:

Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.


Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului.
 

Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!


Dumnezeu zice lui Isaia: 

Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.
Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.
Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.
Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.
De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.
Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.
Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: „Uite, câţi diavoli au venit!”.
A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: „Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!”
Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.
Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: „Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!”.
Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.
Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.
Vine acel înger şi zice: „Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum”. Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: „Nu te teme, frate suflete!”

Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.
Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.
Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.
Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: „Iată, frate suflete, când erai copil mic – sau copiliţă mică – te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci”. Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. „Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai”. Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.
Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.
Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.
Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: „Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?”
Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.
Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.
Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.

Şi unde-l duce în ziua a doua?
Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.
„Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!”
Şi-i arată şi faptele bune: „Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin”.
Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.

Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:

Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
– Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz – cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău”.

Asta se întâmplă în ziua a doua.

Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.

Iar în ziua a treia după moarte,

sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: „Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?”
Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.
Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.
Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.
Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului?

Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui.

indreptarspovedaniecleopa1_2.jpg

 Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.
Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: „De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti”.
Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.

De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.
Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!

Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi?

Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.
Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. „Cum, Doamne, din foc ies porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit.
Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.
Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.

Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.
Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu – cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog – până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?
Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.
A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.
De aceea stau în văzduh şi zic: „Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!”. Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.

Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari
.
Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?

Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?

„Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:

Cum de ştiu diavolii toate acestea?
– Dacă ei au fost îngeri!”

Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.
Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.
Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.
Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.
Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:

Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!

Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:

Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!

Şi-i zic îngerii:

– Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!

În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.
Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.
Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.
Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.
Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: „Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile”. Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.
Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.
Acolo vede el, cum am zis, „Raiul desfătării”, „Palatul Noului Sion”, „Ierusalimul ceresc” şi câte spune Sfânta Scriptură.
Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!
Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.
Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.
El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.
Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.
Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.
Dacă te-aş întreba acum pe mata: „Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?” De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau”.
Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: „Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.
De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.
Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.
Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate… Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: „Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!”
Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: „Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!”
Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai – căci el credea că va rămâne acolo în veci – cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.

Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
– Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!

Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.
Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: „Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!” Iar dacă-i păcătos: „Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!” Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: „Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile”.
Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: „Iadul cel mai de jos”, „Fântâna adâncului” şi „Iezerul de foc” de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.
Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.
Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
„Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!”
După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.
Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.
Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: „Duceţi acest suflet în Gan Eden!”, adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: „Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades”, adică în iad şi în muncă.
Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.
Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:

– Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?

Iar îngerii plâng şi-i spun:

– Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!

Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.
Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.
De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.
Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.
De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa – adică trunchiul copacului – şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.
Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea – căci sunt peste 800 de secte numai în Europa – aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.
Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.
Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.
Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.
Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.
Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.
Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!
Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.
Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.
Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.
A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă „Martorii lui Iehova”. Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.
Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.
Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.
Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a oeşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.
Dumnezeu să vă ajute. Cu aceasta închei şi vă rog din toată inima să aveţi frica lui Dumnezeu, să nu uitaţi rugăciunea, şi să vă rugaţi şi pentru noi păcătoşii. Amin.

Despre Rai

Acum am să vă spun ceva despre Rai într-o istorioară care urmează de aici înainte. V-am spus că marele Apostol Petru pe Tabor ar fi voit veşnic să rămână acolo împreună cu Hristos, învăţătorul său, cu Ilie şi cu Moise, pentru că a gustat câteva clipe din slava raiului şi din slava dumnezeirii lui Iisus Hristos. Şi iată ce am a vă spune.
A fost în Constantinopol un împărat roman pe la anul 814 şi a avut un frate al său după trup.Acesta nu s-a mai însurat. A fost un om foarte evlavios, foarte credincios şi văzând cum trece viaţa aceasta ca fumul şi ca visul, ca floarea şi ca umbra, s-a gândit să se ducă la o mânăstire să se facă călugăr.
Şi s-a dus la o mânăstire din munţii Constantinopolului, la apa Şangarului. Şi-a împărţit toată averea lui şi a dat-o la săraci şi s-a îmbrăcat în rasa călugărească, primind numele de Cozma. Iar călugării ştiindu-l că învăţase carte cu împăratul şi văzând ascultarea şi smerenia lui, l-au pus stareţ; şi a stăreţit timp de 10-12 ani.
Apoi a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut mai mulţi ani, iar în una din zile şi-a dat duhul. Şi s-au adunat călugării care erau aproape trei sute, şi au început a plânge după păstorul lor cel iubit care murise, cu numele Cozma căci aşa îl chema. Şi stăteau uimiţi şi plângeau că un stareţ ca acela nu avusese mânăstirea de la începutul ei.
Dar a murit fericitul Cozma, iar a doua zi, cu voia lui Dumnezeu a înviat.
Când a înviat privea cu ochii, cum stătea culcat cu faţa în sus pe laiţă, în podul casei. Şi cum stătea cu ochii aţintiţi în podul casei, şoptea cu buzele sale încet nişte cuvinte neîncheiate şi neînţelese de nimeni. Şi a stat aşa timp de aproape o zi întreagă. După aceasta a deschis ochii şi când a văzut pe călugări în jurul lui, a început a căuta în sân.
Şi căutând în sân, îi întreba pe călugări: „Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Şi mai trecea oleacă şi iar căuta în sân şi întreba: „Unde sunt cele două bucăţi de pâine uscată pe care mi le-a dat Părintele Avraam?” Atunci călugării au văzut că el a avut mare descoperire şi au început a plânge, zicând:

Părinte sfinte, dar cum de vorbeşti sfinţia ta acum? Ştii c-ai murit?
– Ştiu.
– Ştii că de ieri, pe vremea aceasta ai fost mort? Spune-ne nouă, dacă poţi, te rugăm cu lacrimi, unde ai fost 24 de ore, cât ai fost mort? Şi ce pâine ceri de la noi? Ce bucăţi de pâine cauţi în sân? Două bucăţi de păine uscată.

Atunci şi-a dat el seama că a fost răpit în cealaltă lume şi a zis ucenicilor săi:

– Dragii mei, adunaţi-vă aici că am să vă spun câte am văzut şi câte am auzit pe unde am fost şi câte mi-a ajutat Dumnezeu să ţin minte. Apoi a început să le spună aşa:

„Ştiu că ieri pe vremea aceasta, am murit. Şi când am murit, au venit în jurul meu o mulţime de diavoli, care de care mai urâţi. Unii boncăluiau ca taurii, alţii nechezau ca şi caii, alţii croncăneau ca şi corbii, alţii şuierau ca şerpii şi toţi se repezeau la mine să mă ia. Şi spuneau: „N-ai făcut pocăinţă destul! Ai fost frate de împărat, ai trăit în palate şi încă nu ţi-ai ispăşit păcatele prin pocăinţă la mânăstire. Eşti al nostru!”
Şi zicea stareţul Cozma: „Eu cât am trăit, aveam în chilia mea icoana celor doi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi m-au luat dracii, unii mă împingeau din urmă, alţii mă trăgeau înainte, alţii mă împungeau, alţii mă muşcau şi mă duceau.
Iar eu strigam la Maica Domnului şi la cei doi sfinţi apostoli, Andrei şi Ioan Evanghelistul, să vină, să nu mă lase. Şi m-au dus diavolii şi deodată am ajuns la o prăpastie, o râpă, care nu era mai largă decât cât ar arunca un om voinic o piatră, ca o azvârlitură de piatră, dar adâncimea ei era până la iad.
Şi se auzeau în acea râpă, în acea prăpastie mari ţipete, mari vaiete, mari tânguiri. Şi peste toţi care erau acolo înăuntru mergea un rând de foc şi ei strigau: „Vai de noi şi de noi şi de cei ce ne-au născut pe noi”. Şi dracii voiau să mă dea în prăpastia aceea.
Deodată s-a făcut o punte mică peste prăpastie, numai de două degete, dar fără bară. Şi ziceau dracii: „Din două una ai să faci: ori te dăm aici în prăpastia aceasta, ori treci puntea”.
Şi spunea Sfântul Cozma: „Îmi era foarte greu şi una şi alta. De cad în prăpastie, mi s-a spus că aceea este gura iadului şi mă înghite şi nu mai ies. Ca să mă sui pe punte era de asemenea imposibil că toţi cădeau. Atunci când ei mă târau să mă arunce în flăcări, am strigat: Maica Domnului, nu mă lăsa! Şi deodată a apărut o femeie îmbrăcată în alb, ca fulgerul, şi doi apostoli. Erau Andrei şi Ioan Evanghelistul. Şi a zis Maica Domnului către Apostoli: „Ioane şi Andrei, luaţi sufletul acesta din mâinile dracilor şi-l duceţi până la Raiul desfătării”. Şi atunci dracii au fugit toţi, şi m-au luat cei doi apostoli, iar Maica Domnului s-a făcut nevăzută.
Şi a zis apostolul: „Nu te teme, frate Cozma, de acum mergi cu noi. Sai pe punte!” Şi-au sărit ei pe puntea aceea numai de două degete. Şi un apostol mă ducea de mână înainte şi unul mergea în urmă şi mă ţinea.
Şi-am trecut acea mare prăpastie pe puntea cea îngustă, dar la capătul punţii, era un arap care se părea că ajunge până la nori şi limba lui de zeci de metri afară de focşi ochi de flăcări şi acest arap stătea cu o mână deasupra prăpastiei şi mâna aceea care stătea deasupra prăpastiei era umflată ca un stâlp, iar cealaltă era zbârcită şi lungă.
Acela când ne-a văzut pe noi cu greu s-a dat în lături şi scrâşnea cu dinţii la mine: „Mi-ai scăpat de data aceasta, dar ai să mai vii odată pe aici”. Şi eu, după ce am trecut de arapul acela, am întrebat pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:

Sfinţii ai lui Dumnezeu Apostoli, cine este arapul acela care stă la capătul punţii aceleia pe unde am trecut?



– Acela este satana. Ai auzit ce spune Apostolul Petru? Domnul puterii văzduhului.
– Dar de ce are mâna aceea umflată, care o întinde deasupra prăpastiei aceleia?
– De-atâtea suflete câte ia de pe punte, şi-i aruncă mereu în gura iadului. Că veşnic, veşnic vin de pe faţa pământului şi i s-a umflat mâna cât ia de pa punte şi aruncă în iad!
– Dar eu, am întrebat, am să scăp de el?
– Tu ai să scapi, fiindcă ai avut pe Maica Domnului ocrotitoare şi pe noi. Deci nu te teme de el, căci mergem până la Raiul desfătării.

Şi am mers după ce am trecut de arapul acela şi am dat de nişte câmpii verzi cu milioana de milioane de flori de multe feluri de culori şi era o mireasmă de flori cum nu este pe faţa pâmăntului şi cum nu poate să-şi închipuie nimeni. Şi florile acelea le bătea un vântişor aşa cald, iar deasupra florilor erau cete, cete de copii cu aripi strălucitoare, care mergeau şi zburau deasupra florilor şi cântau aşa: „Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de slava Ta”.
Mergând noi printre milioanele acelea de grupuri de copii, care zburau pe deasupra florilor, în mijlocul acelei câmpii am zăzut un bătrân cu barbă albă, frumoasă, veşmintele lui străluceau ca soarele şi am mers acolo. Şi când am mers noi cu apostolii, cu Andrei şi cu Ioan, bătrânul acela a binecuvântat pe apostoli şi i-a sărutat pe frunte, iar ei i-au sărutat mâna. Atunci am întrebat eu pe apostoli:

– Domnii mei, cine este bătrânul acesta aşa de frumos şi de ce sunt atâtea milioane de copii care zboară pe aici?
– A auzit de „Sânul lui Avraam”?
– Am auzit în Evanghelie.
– Ei, acesta este Avraam Patriarhul, iar milioanele de copii care cântă aici şi zboară pe deasupra florilor sunt sufletele drepţilor care au intrat în „Sânul lui Avraam” şi care au fost drepţi şi milostivi ca el.

După aceea ne-am luat rămas bun, de la acela care zicea că este Avraam şi am pleact zburând; mergeam prin văzduh cu iuţeală mare şi am ajuns în altă parte şi acolo odată s-au făcut nişte ziduri de aur şi de pietre scumpe şi nişte porţi în forma fulgerului, iar nişte tineri foarte frumoşi, încinşi cu curcubee de aur, stăteau la porţi şi aveau săbii de foc; la poartă şi pe poartă era, ca şi cum ar răsări soarele, lumină ca fulgerul. Şi au întrebat acei de la poartă pe Apostolul Andrei şi pe Ioan:

– Unde duceţi sufletul acesta?

Şi a zis Apostolul Andrei:

– Avem poruncă de la Maica domnului şi de la Domnul nostru Iisus Hristos să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci s-au deschis porţile singure şi am intrat după acele ziduri. Acolo am văzut nenumărate biserici şi palate ale cerului. Nimeni nu putea să numere atâtea biseric, şi atâtea minuni se vedeau, încât limbă de om nu poate povesti. Erau pomi care numai pe o singură ramură rodeau 60-70 feluri de roade.
Florile şi frunzele pomilor cântau slavoslovia lui Dumnezeu. Şi fiecare pom avea un cort; dar nici pomii nu semănau unii cu alţii şi nici corturile. Şi în cort era o masă şi un scaun de aur şi bucate şi băututri scumpe pe masă. Dar bucatele nu semănau, iar la fiecare cort, la fiecare masă stătea o persoană foarte frumoasă, ca de treizeci de ani.
Toţi erau de această vârstă, căci la judecată toţi vor învia cu vârsta de treizeci de ani, după cum arată Sfinţii Părinţi. Şi acolo cântau păsări, milioane şi milioane, dar nici păsările dintr-un pom nu semănau cu cele din alţi pomi. Culoarea aripilor păsărilor numai Dumnezeu o ştia şi păsările acelea unele erau albastre, altele roşii, altele vişinii, altele gri, altele albe, altele trandafirii, şi cântau negrăită frumuseţe, psalmi şi rugăciuni.
La unul pomul era de mărgăritar, la altul de onix, la altul era de rubin, la altul era de safir, la altul era de ametist, şi aşa mai departe. Şi mesele, la unul era de marmură, la altuş de aur, la altul de argint, şi nici scaunele nu semănau. Şi era atîta frumuseţe şi atâta cântare acolo, iar mulţimea pomilor şi a corturilor şi felurimea aceea atât de frumoasă nu mai avea margini.
Şi mergând noi pe acolo, eram uimiţi de atâta frumuseţe şi cântare. Atunci am întrebat pe Apostolul Andrei:

– Domnii mei, aici este Raiul desfătării?
– Nu frate, de abia am ajuns la pământul celor blânzi.

Vezi ce spune în fericirea a treia din Evanghelie: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Să nu credeţi că este vorba de pământul acesta stricăcios. Auzi ce pământ îi aşteaptă pe cei blânzi! Şi de-abia am ajuns la pământ şi am întrebat:

– Dar de ce corturile sunt altfel şi bucatele şi băuturile altfel şi pomii altfel şi scaunele altfel şi păsările cântă altfel dintr-un copac în altul?

Atunci mi-a spus Apostolul Andrei:

– N-ai auzit ce spune Mântuitorul în Evanghelie? În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri şi Eu Mă duc să vă pregătesc vouă loc. Deci aici, frate Cozma, să ştii că şi cortul şi masa şi pomul şi poamele şi păsările toate sunt după mărimea faptelor bune ale fiecărui om. Cum şi-a împodobit cineva pomul pe faţa pământului cu post, cu facere de bine, aşa îl găseşte dincolo şi se va veseli în vecii vecilor, că aici nu mai este bătrâneţe, nu mai este boală, nu mai este moarte, nu mai este durere.

De aceea este depărtare şi deosebire de la un pom la altul, pentru că este după măsura faptelor bune ale fiecărui suflet care a ajuns aici. Şi a mers sufletul dreptului aceluia zburând ca gândul, că aşa merge sufletul ca razele soarelui de repede. Şi a mers cam cât ar merge un om cinci sute de ani pe jos. Noi am mers deci în câteva minute, pentru că mergeam ca gândul.
Şi am dat de alte zidiri de milioane de ori mai frumoase ca cele dintâi. Şi la alte porţi în forma fulgerului şi la ele nu mai erau tineri, ci erau serafimi cu şase aripi care păzeau. Şi am întrebat:

– Domnii mei, ce ziduri, ce cetate este aici?

Şi au zis:

– Acum, frate, ne apropiem de Palatul Noului Sion al lui Hristos, care-l va da celor doisprezece Apostoli după Judecata de Apoi.

Şi îndată porţile cele în chipul fulgerului s-au deschis şi serafimii aceia au întrebat:

Unde duceţi sufletul acesta?

Şi a zis Apostolul Ioan Evanghelistul:

– Poruncă avem de la Mântuitorul şi de la Maica Domnului să-l ducem până la Raiul desfătării.

Atunci ne-au dat drumul şi am intrat.
Când am intrat dincolo de aceste ziduri, am văzut munţi de aur şi am văzut un palat, care avea douăsprezece temelii, cum spune la Apocalipsă, cu douăsprezece pietre scumpe şi douăsprezece uşi în douăsprezece părţi şi acoperit cu aur curat şi lumina ca ziua şi era o lumină acolo care strălucea de milioane de ori ca soarele, iar soarele nu se vedea acolo.
Şi palatul acesta avea douăsprezece uşi şi n-am văzut acolo nici pasăre, nici om, nici fiară, nici îngeri, nici oameni. Şi am întrebat pe Apostolii care mă conduceau:

– Domnii mei, ce este palatul acesta şi câtă mărime are?

Şi a zis Apostolul Andrei:

– Acest palat este atât de mare, cât ar merge un om o mie de ani pe jos şi nu-l înconjură. Acesta este palatul celor doisprezece Apostoli, care se cheamă Noul Sion şi care-l vor lua Apostolii după Judecata de Apoi pentru osteneala lor, că au predicat Evanghelia în lume şi au murit martiri şi li s-au tăiat capetele pentru dragostea şi credinţa în Iisus Hristos.

Şi am trecut şi de acel palat şi zburam peste munţii cei de aur şi era o mare de cristal, cu apa ca cristalul de limpede şi avea o mireasmă de trandafiri care nu se poate spune pe faţa pământului. Şi am trecut pe deasupra acelei mări şi am ajuns la un râu care curgea ca cristalul şi erau ierburi şi flori multe şi nişte copaci înalţi şi foarte frumoşi, cum nu am mai văzut pe faţa pământului şi erau flori până sus şi nişte păsări mari cântau acolo şi ziceau aşa:
Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Şi am întrebat pe Apostolul Andrei:

Domnul meu, ce zic păsările acestea, căci cântă din psalmi?

– Ai auzit ce zic? Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi cărora li s-au acoperit păcatele. Păsările acestea, fiule, nu mai mor în veacul veacului. Ele sunt pline de Duhul Sfânt şi proorocesc şi arată că aici în frumuseţea aceasta nu are să poată intra nimeni decât acela căruia i se vor ierta păcatele şi i se vor acoperi fărădelegile.

Atunci am întrebat:

Dar care păcate se iartă la om şi care se acoperă?

Şi a zis:

– Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate şi le-a mărturisit la duhovnic şi i-a părut rău şi a făcut canon pentru ele, se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a ştiut că sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voinţă, ci din neputinţă, acelea se acopăr din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu ar fi ajuns aici. Pentru că, auzi ce spune Evanghelia: Nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerurilor.

Mergând noi aşa, s-a făcut un tunel, un munte de aur şi un tunel mare, dar tunelul acela lumina ca soarele şi acolo era o masă mare, căreia nu i se vedea marginea. Şi stăteau oamenii la mese şi îngerii slujeau la mese şi puneau băuturi cereşti şi mâncăruri cereşti şi era mare veselie. Şi erau mii şi mii care se veseleau şi cântau şi stăteau la mese.

Şi spune Sfântul Cozma:

– Când m-am uitat la masă, am început a cunoaşte oameni de la noi din oraş, din Constantinopol şi din sat şi călugări de-ai noştri şi neamuri care au mers la bine şi foarte mă bucuram că am dat acolo peste oameni cunoscuţi. Dar ce folos, că am stat acolo numai câteva minute şi numai am auzit un glas: „Luaţi pe stareţul acesta de aici, şi-l duceţi înapoi, iar în locul lui aduceţi pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Trăian!” Că era mânăstirea de la Alfa apropiată de mânăstirea Trăian cum este mânăstirea noastră, Sihăstria, aproape de mânăstirea Secu, aproape. Şi îndată a venit îngerul Domnului, zicând:
– Frate Cozma, iată n-am ajuns la Raiul desfătării.
– Dar unde suntem?
– Dacă treceam tunelul acesta ajungeam în Raiul desfătării, dar este porunca lui Hristos să te ducem înapoi în trup, căci plâng călugării după tine, că au rămas fără păstor. Şi avem poruncă să te ducem. Deci nu mai ajungem la Raiul desfătării.

Deci, mi-am luat rămas bun de la aceia şi toţi îmi spuneau: „Nu te teme, frate Cozma, că tot aici ai să vii, când va fi sfârşitul tău!” Şi m-au luat pe altă cale şi am trecut şapte iezere de munci, şi m-au dus de am văzut muncile iadului şi am ajuns iarăşi în câmpia aceea unde era Avraam şi ne-am dus la el şi a întrebat Patriarhul Avraam:

Dar l-aţi dus până la Raiul desfătării?

Iar ei au zis:

– Nu, ci până aproape de Raiul desfătării, căci a venit poruncă de la Dumnezeu să-l ducem în trup şi să învie, căci plâng după el fiii săi duhovniceşti!

Atunci Avraam a zis:

– Dacă se duce înapoi pe faţa pământului şi învie, am să-i dau şi eu ceva.

Şi mi-a dat un pahar de aur cu vin, şi trei bucăţi de pâine albă, curată. Şi-am băut din vinul acela puţin, şi atât era de bun şi dulce că a trecut în toate simţirile mele şi ştiu că am mâncat şi o bucată de pâine şi am zburat din grădinile acelea.
Şi am ajuns iarăşi la arapul acela care se lăuda că am să mai trec şi am trecut iarăşi prăpastia aceea mare pe care o trecusem şi deodată m-am văzut în mânăstire şi acum, cum mă vedeţi.
Ştiam că Patriarhul Avraam mi-a dat trei bucăţi de pâine, şi numia una am mâncat-o şi am băut vin acolo în „Sânul lui Avraam”. Însă două bucăţi de pâine au rămas şi ştiu că le-am pus în sân. Aceasta caut eu acum. Vă rog, daţi-mi cele două bucăţi de pâine pe care mi le-a dat Părintele Avraam, căci ştiam că le-am pus în sân. Şi dacă vreţi, duceţi-vă repede până la Mânăstirea Trăian şi vedeţi dacă monahul Atanasie nu cumva a murit!
Când s-au dus fraţii, atunci îl scoteau pe năsălie din chilie. Şi a spus cuviosul Cozma:
Ştiţi unde se duce Atanasie? Se duce în preajma Raiului desfătării, la acea masă, îngerească, căci am auzit că mi-a spus mie: „Luaţi-l pe acesta de aici, duceşi-l în trup, că plâng călugării după el şi aduceţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Mânăstirea Traian”. Deci să ştiţi că monahul Atanasie s-a dus în locul meu şi se va bucura în vecii vecilor.
Aşa a fost Sfântul Cozma în Rai şi a văzut acolo şi pământul celor blânzi şi lăcaşul drepţilor. Aduceţi-vă aminte de predica aceasta, de pământul celor blânzi că fiecare îşi împodobeşte acolo pomul şi masa şi bucatele şi poamele şi păsările, toate, după cum se va osteni în viaţa aceasta ca să facă voia lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel zice: Petrecerea noastră este în ceruri. Ferice de creştinul acela care trăieşte pe pământ, iar cu mintea lui trăieşte în cer; cu mintea lui se înalţă la Dumnezeu şi după puterea lui se osteneşte să facă fapte bune, ca să se ducă în Raiul desfătării.
Acolo nu mai este moarte, nu mai este bătrâneţe, nu mai este durere, nu mai este boală, nu mai este frică. Ci veşnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, dreptate şi bucurie şi pace întru Duhul Sfânt.
Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică să ne ajute la toţi să ajungem şi noi păcătoşii măcar cât de cât să moştenim „un colţişor de Rai”, cum spune bătrânul Părinte Paisie câteodată la molitfă, numai să nu fim afară de Raiul lui Dumnezeu, ca nu cumva, Doamne fereşte, să ne chinuim în veci.

Despre iad

Vom vorbi câteva cuvinte despre iad. De-atâtea ori auziţi cuvântul iad în dumnezeiasca Evanghelie, în Sfânta Scriptură, în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Dar v-aţi pus vreodată întrebarea ce este iadul?
Ce este iadul? Să ştiţi că iadul este împărăţia morţii; iadul este locul acela unde se chinuiesc, după dreptatea lui Dumnezeu, dracii şi toţi care au mâniat pe Dumnezeu şi au făcut voile lor în această lume.
Iadul este împărăţia dracilor, a cărui poartă este deznădejdea, curte sunt legăturile; ferestre, întunericul; masă, reaua împuţiciune şi putoare; mâncare este foamea, băutură este setea, ceasornic este plânsul, aşternut este văpaia, orânduială este tulburarea cea fără rânduială a prăpastiei acelea groaznice.
Dar ştiţi dumneavoastră câte feluri de munci are iadul? Nouă feluri de munci sunt în iad şi toate sunt veşnice şi foarte grele.
Prima muncă este întunericul, cum arată marele prooroc Isaia. Dar nu întunericul acesta, pe care-l vedem noi pe pământ. Întuneric pipăibil. Ai văzut în Egipt, în pământul Ghesem, că unde erau evreii, era lumină şi în tot Egiptul era întuneric?
Nimeni nu ştia pe unde să meargă. Dumnezeu ce nu poate? Toate-s la Dânsul. Întuneric pe lumea asta, dar celălalt întuneric îi veşnic.
Acolo este întuneric aşa de tare, încât îl poţi pipăi cu mâna. Aceasta o zice dumnezeiescul Iov: Mă voi coborî în pământul întunericului celui veşnic, care nu are lumină, dar nici tămăduire în veac.

De întunericul acela a amintit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa, când zice:

 Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l pe el întru întunericul cel mai dinafară, arătând prin aceasta, cum zice şi dumnezeiescul părinte Efrem Sirul că este un întuneric greu.
Deci, cea dintâi muncă ce stăpâneşte iadul este întunericul acela negrăit şi neînchipuit.
A doua muncă, după întuneric, este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Atâtea lacrimi se varsă în iad într-o singură zi, că, dacă s-ar aduna pe faţa pământului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific. Oceanul Pacific are 48.000 km lungime, de la Polul Nord până la Polul Sud; are 18.500 km lăţime şi, la Insulele Mariane, are 11 km adâncime. Şi numai în iad, într-o singură zi, lacrimile care se varsă acolo, ar face un ocean mai mare ca Pacificul. Atâta plângere este în iad.
A treia muncă este putoarea cea rea. Dacă s-ar aduna toate putorile de pe faţa pământului la un loc n-ar face nici un miligram faţă de putoarea care este acolo. Ca să vă daţi seama ce putoare este în iad, am să vă spun o istorioară.

Doi fraţi de la o mamă s-au dus la mânăstire să se facă călugări. Şi unul s-a dus în mânăstire şi a avut răbdare multă, smerenie multă, ascultare fără cârtire şi a rămas în mânăstire până la moartea lui. Iar altul şi-a pierdut răbdarea şi a spus că se duce în lume înapoi la tată şi mamă. Fratele cel care a rămas în mânăstire îl sfătuia:

– Frate, nu te duce înapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punând mâna pe plug, să nu mai privească înapoi. Deci, nu te duce, frate, în lume, pentru că mare primejdie este să laşi mânăstirea şi să te duci din nou în lume.

Iar el a zis:

– Nu, eu mă duc!
– Dar nu te temi de chinurile iadului?
– Nu cred, frate, că sunt chiar atât de grele muncile iadului, cum spune Sfânta Scriptură sau cum spun oamenii. Aşa s-a scris în cărţi ca să ne sperie.

Şi s-a dus acasă şi s-a căsătorit şi şi-a făcut de cap. Dar n-a trăit mult, decât trei ani, şi a murit. Auzind călugărul că fratele său, care s-a întors în lume, a murit, a început să se roage cu foc lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi să văd unde este fratele meu; în iad sau în rai!”
După o vreme destul de îndelungată, într-o noapte o umbră neagră a intrat în chilia lui. Şi când s-a uitat el bine la lumina lumânării, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plângând şi suspinând:

Mă cunoşti? Eu sunt fratele tău.

Era negru ca un cărbune. Doar după glas l-a cunoscut. Şi atunci acesta, văzându-l într-o stare jalnică ca aceea, l-a întrebat:

Frate, de unde vii?
– Din iad, că am lăsat mânăstirea şi m-am dus în lume şi mi-am făcut de cap; am murit în păcate şi m-am dus pentru păcatele mele în muncile iadului.

Şi atunci acesta a început să întrebe:

– Măi, frate, ştii ce-mi spuneai tu mie, că muncile iadului nu-s aşa de grele, ci s-au scris aşa numai să sperie lumea şi să înficoşeze pe oameni. Chiar aşa este de greu în iad?
– De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decât cum sunt scrise; şi de ar avea tot codrul limbă şi toată iarba pământului de ar vorbi, n-ar putea spune cât de greu este în iad!

Dar fratele se făcea că nu-l înţelege.

– Frate, oare voi putea să le încerc şi eu puţin, ca să mă încredinţez de adevăr?
– Nu poţi auzi răcnetele şi ţipetele şi vaietele din iad, că tot atunci mori.

– Dar, n-aş putea măcar să pipăi iadul?

– Nu poţi, că acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta şi tot atunci te-ai topi, fiind în trup material.
Nu pot nici să văd?
– Nu poţi, că mori de frică, văzând priveliştea aceea groaznică şi urgia mâniei lui Dumnezeu din iad!

Dar cum aş putea eu să încerc măcar cât de puţin muncile iadului?

– Frate, ţine minte. Ai putea mirosi oleacă din putoarea iadului!

Cum era îmbrăcat cu haina, a scuturat mâneca hainei puţin şi s-a făcut nevăzut. Şi când a scuturat mâneca, atâta putoare a ieşit din mâneca hainei lui, încât acela a căzut mort jos şi trei zile nu a putut să iasă din chilie.
Greu de tot a deschis uşa şi s-a târât afară din chilie şi a ieşit acea putoare din chilia lui, încât s-a împrăştiat în toată mânăstirea.
Călugării au părăsit mânăstirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a ieşit din chilia de unde a scuturat cel din iad mâneca hainei lui.
După trei luni, acel miros greu a dispărut. Călugării când s-au întors înapoi l-au găsit pe acela din chilia căruia ieşise acea putoare şi l-au întrebat:

– Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?

Iar el a răspuns:

– Ştiţi, părinţilor, eu am avut un frate bun în mânăstire, care s-a dus în lume şi a murit după trei ani căsătorit. Eu m-am rugat Domnului să-mi arate unde este fratele meu.

După multă rugăciune, într-o noapte a venit la mine şi l-am întrebat unde este. Aflând că este în iad, curios, l-am întrebat cât de greu este în iad, deoarece îl ştiam nepăsător, zicând că nu crede că muncile iadului sunt chiar aşa de grele, cum scrie în cărţi.
Atunci el m-a încredinţat că nici nu poate spune limba de ţărână cât de greu este în iad şi ceea ce scrie în cărţi este foarte puţin spus.
Ca să vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, că tot atunci mori; nici nu poţi auzi ce este în iad că mori, nici nu poţi pipăi; şi mi-a dat să miros oleacă din putoarea care este în iad.
Atunci şi-a scuturat mâneca la haină şi iată sunt trei luni de zile de când putoarea aceasta stăpâneşte mânăstirea noastră şi aţi fugit; şi de-abia acum se poate veni, înapoi.
Şi a încredinţat tot soborul mânăstirii cât de mare putoare este în iad. Aceasta este a treia pedeapsă a iadului.
A patra muncă în iad este foamea şi setea. Aţi auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flămânzi precum câinii şi vor urla şi se vor jeli, şi nimeni nu va potoli foamea lor. Şi Mântuitorul ne arată în Sfânta Evanghelie, în pilda cu bogatul şi Lazăr: Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului său în apă, să vie să-mi răcorească limba, că rău mă chinuiesc în văpaia aceasta.
Ai auzit ce-i acolo? Un deget înmuiat în apă, cât de mare preţ are! Şi nouă aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri şi cutare. Vai de noi că nu cugetăm deloc ce ne aşteaptă. foamea şi setea sunt a patra muncă.
A cincea muncă a iadului este tartarul, gheaţa.
Tartarul este un iezer fără fund, plin de gheaţă şi foarte rece. Aceasta este „scrâşnirea dinţilor”, de care vorbeşte dumnezeiasca Scriptură, adică gerul acela nesuferit de care nu-şi poate închipui nimeni.
A şasea muncă este viermele cel neadormit. Acolo sunt viermi de foc care mănâncă trupurile oamenilor şi sufletele lor în vecii vecilor, şi niciodată oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc şi şerpi de foc care înoată prin văpăile iadului, cum înoată peştii prin apă la noi şi nu se vatămă. Şi îi prind pe cei păcătoşi şi-i sug şi-i înţeapă şi-i mănâncă în vecii vecilor, împreună cu viermii cei neadormiţi. Asta este munca a şasea.
A şaptea muncă este gheena, adică focul cel nestins, care este cea mai grea dintre toate. Focul cel negru care arde în vecii vecilor cu întuneric.
De acela se tem şi dracii. Că ei se rugau Mântuitorului, când făcea minuni pe malul Mării Galileii, când a scos demonii din cei doi îndrăciţi: Te ştim pe Tine cine eşti, Fiul Celui Preaînalt; Te rugăm nu ne trimite pe noi în gheena! Acolo îi trimitea, că El avea putere. Şi dracii se tem de gheena, de care spune Mântuitorul în Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.
Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca să dea lumină; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar dă lumină; acela, însă, este foc negru ca păcura şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Aşa spune fericitul Ieronim.
Cât de mare este focul unde se topeşte oţelul, totuşi este neînchipuit de slab faţă de focul iadului, ca şi cum ar fi zugrăvit pe pereţi. Ai vedea un foc zugrăvit pe perete cu vopsea şi nu te frigi.
Aşa este de slab focul acesta faţă de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: „Că nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta”. Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia mâniei lui Dumnezeu negrăită, către cei păcătoşi.
Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsă, care nu are fund în veacul veacului, arede şi pe toate duhurile cele rele şi le chinuieşte în vecii vecilor.
De aceea spune dumnezeiescul Părinte Ioan Gură de Aur: „Nimenea din oamenii care îşi aduc aminte de gheenă, nu vor ajunge în gheenă”. Că cine cugetă la iad scapă de iad. Cine îşi aduce aminte de gheena, scapă. Că nu există om care-şi aduce aminte de gheena, care este atâta de groaznică muncă, să ajungă în gheena.
Fiindcă îndată ce îşi aduce aminte de gheena el se fereşte de păcat şi începe a lucra fapta bună, se mărturiseşte, pune început bun, îşi face canonul şi îşi îndreaptă viaţa sa. Este ca acela de care se spune în Biblie: „Că nu mai este fapta ta ca ieri şi ca alaltăieri; poate să fie omul până azi un drac şi mâine se face înger luminat”. Numai să-şi aducă aminte de iad şi de gheena; că dacă uită iadul ajunge în iad, iar dacă nu uită iadul nu ajunge acolo.

Iată, am să vă spun despre gheena şi despre veşnicia iadului printr-o minune care se găseşte scrisă într-o carte veche.

În Sfântul Munte al Atonului trăia un călugăr cu numele Andrei. Şi acesta ducea o viaţă sfântă, în feciorie, asceză, post, rugăciune şi priveghere; în meditaţii sfinte şi în cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a îmbolnăvit când era aproape de treizeci de ani şi a zăcut unsprezece ani şi nu mai murea.
Atunci, după dreptate, acest călugăr cu numele Andrei şi-a pus întrebarea: „De ce sufăr eu?” Pentru că nu se ştia cu păcate aşa de grele, ca să sufere pe pământ atât de groaznică boală. Şi a început săracul, ca tot omul care nu mai poate răbda, să se roage aşa la Dumnezeu:

„Doamne, cer de la Tine un singur lucru şi anume: sau să mor sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda! Mi-au rămas numai oasele şi pielea!”

Rugându-se el aşa, într-una din nopţi, a strălucit o lumină uimitoare în chilia lui. El s-a temut să nu fie de la draci, căci şi diavolul se face în chipul lui Hristos, în chip de înger, în chip de sfînt ce străluceşte ca soarele şi poate să te înşele.
Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel: Nu-i de mirare că însuşi satana se preface în chip de înger de lumină şi slujitor al dreptăţii. Adică, dracii se prefac în chip de slujitori ai dreptăţii.
Deci s-a temut călugărul şi a început să facă cruce. Şi înadată a văzut că intră pe uşa lui un tânăr foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur în mână, cu o cunună de aur pe cap şi o cruce de aur pe frunte şi i-a zis:

– Nu te teme, părinte, nu-s diavol. eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftările, toate durerile, toate necazurile tale eu le ştiu. Că tu dormi, eu nu dorm niciodată; tu mănânci, eu nu mănânc; tu bei, eu nu beau.
Adu-ţi aminte ce spune psalmistul: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de dânsul şi-l va izbăvi pe el; şi …nici să dormiteze cel ce te păzeşte.
Deci, părinte, eu ştiu necazurile tale. Dar iată, tu ai început să te rogi lui Dumnezeu aşa de la o vreme: „Doamne, sau să mor, sau să mă fac sănătos, că nu mai pot răbda!” Şi Dumnezeu m-a trimis să-ţi spun ţie două lucruri:

– Care?
– Iată ce spune Dumnezeu prin mine: „Vrei să mai rabzi boala un an pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad?”

Dar el când a auzit, a zis:

– Doamne, îngerul Domnului, tu care ştii necazurile mele, să mai zac eu un an pe pământ? Nu ştii că o noapte îmi pare un an şi că toate bolile mai cu seamă noaptea sunt grele? Deci cum am să mai rabd eu un an această groaznică boală? Şi pentru ce rabd eu? Că eu ştiu ca om, că m-am silit, de când am venit aici în Sfântul Munte, să fac voia lui Dumnezeu.

Şi a zis îngerul Domnului:

– Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt în iad şi Dumnezeu te-a găsit pe tine şi voieşte prin osteneala şi suferinţa ta să scoată din neamul tău, până la al nouălea neam din iad”. Că aşa se întâmplă dacă un călugăr bun îşi face datoria, mulţi din neamul lui se mântuiesc prin el.
Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu răsplăteşte păcatele părinţilor asupra copiilor până la al patrulea neam.
Deci, tu suferi pentru strămoşii tăi. Dar dacă vrei să ieşi şi tu din iad şi ei, să mai zaci un an pe pământ sau trei ceasuri în iad. dar ia seama ce spui, i-a spus îngerul, că în clipa aceasta ţi-am şi luat sufletul!

A stat el şi s-a gândit.

– Gândeşte-te bine! i-a spus îngerul.
– Trei ceasuri în iad!

Cînd a zis aceste cuvinte, i-a şi luat sufletul. Şi unde l-a dus? L-a dus în gheena, de care v-am amintit înainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem şi dracii.
Şi când l-a dus acolo şi l-a băgat în focul cel negru şi de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de întunericul ce domnea pretutindeni şi a început a răcni şi a geme de durere, căci balaurii de foc au început să-l muşte şi să-l chinuiască; el, când s-a văzut acolo şi a văzut atâta deznădejde şi atâta strigăt şi atâta durere şi atâta spaimă şi atâta foc, a început să strige cât putea: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!”
După trei minute, o lumină a despicat întunericul şi a apărut îngerul Domnului. Când l-a văzut, a început a bate din palme şi a striga aşa:

– Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!
– Ce n-ai crezut, părinte Andrei?
– N-am crezut că un înger al Domnului poate să mintă!
– Cum se poate una ca asta, ca să spun eu minciuni? Eu nu sunt om păcătos, eu nu sunt duh rău, diavol. Eu nu pot face păcat, eu nu pot minţi. Cum pot eu să mint, dacă sunt rază de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintâi? Cum aş putea eu să spun minciuni?
– Dar cum ne-a fost vorba în chilie la mine?
– Cum? – N-a fost vorba că mă vei scoate de aici după trei ceasuri? Iată, au trecut mai mult de trei sutr de ani de când mă chinuiesc aici!

Îngerul i-a spus:

Adevărul este Hristos. De-abia a trecut o oră şi mai ai două ore de stat.

– Două ore? a strigat monahul cu groază. Este oare cu putinţă să fi trecut numai o oră până acum?
– Eu am venit să văd dacă poţi răbda.

Atunci a zis călugărul Andrei:

– Doamne, dacă acesta este adevărul, că de-abia a trecut un ceas de când mă chinuiesc aici în iad, du-mă înapoi în trupul meu cel rănit şi bolnav şi să sufăr acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar până la ziua venirii lui Hristos, numai să nu mai stau o clipă aici în focul cel nestins!

Şi îndată, cu iuţeala gândului, l-a luat îngerul şi l-a dus înapoi în trup.
Cine a ştiut că a fost mort un ceas? Când a înviat a început a striga:

– Miluiţi-mă! Miluiţi-mă!

Şi a venit călugărul care îl îngrijea şi a întrebat:

– Ce este, părinte? De ce strigi?
– Să se adune tot soborul mânăstirii.

Erau trei sute de călugări acolo. Şi l-au pus într-un cerdac înalt şi le-a spus la toţi minunea care s-a petrecut cu el; că el a stat un ceas în iad şi i s-au părut mai mult de trei sute de ani. Atâta de greu a trecut timpul.
Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi din câţi sunt aici să nu îngăduie Dumnezeu vreunul să încerce durerile şi chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor sfinţilor să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică.
Munca a opta din iad este deznădejdea. Acolo toată lumea este deznădăjduită de mila lui Dumnezeu, aducându-şi aminte de cuvântul Evangheliei, că s-a închis uşa şi că pocăinţă în iad nu mai este.
Munca a noua din iad este veşnicia, care stăpâneşte atâtea miliarde şi miliarde de suflete. Nu mai există acolo o limită, că adică o să rabde omul o mie de ani sau o sută de mii de ani, ci în vecii vecilor.
Dar ca să le descrie cineva câte una singură, nimeni nu poate spune, numai una cât îi de grea, că este imposibil a descrie limba de ţărână.
Cine poate spune măcar una din munci câtă suferinţă aduce firii omeneşti. Că drepţii după sfârşit primesc cele patru însuşiri ale trupului şi păcătoşii primesc şi ei una: însuşirea nemuririi.
Primesc trupuri nemuritoare, ca să ardă în vecii vecilor şi să nu se mistuie; să se chinuiască în vecii vecilor şi să nu scape; să înseteze în vecii vecilor şi să nu aibă apă; să le fie foame în vecii vecilor şi să nu aibă mâncare.
Nemurirea o au de la judecată înainte, cum spune Hristos, spre a se chinui în vecii vecilor. Amin.

Cele patru ispite ale omului in vremea mortii

Fratilor, vine ceasul cel mai de pe urma, când fiecare din noi avem sa trecem pragul acestei vieti. Va veni moartea azi, mâine, poimâine; nu stim când vine ziua aceea. Vai de noi si de noi în vremea mortii! Spaima va fi mare, caci satana, cum se arata în Razboiul nevazut, toata viata lupta sa ne duca prin pacat la iad, la vesnica munca, dar niciodata nu da atâta lupta ca în vremea mortii.
Sa se stie ca patru sunt asupririle cele mai primejdioase cu care ne da razboi vrajmasul în vremea mortii:

a. întâi este razboiul împotriva credintei;
b. al doilea, împotriva nadejdii;
c. al treilea, împotriva smereniei, cu slava desarta si cu mândria;
d. al patrulea, cu nalucirile cele de multe feluri si prefacerea slujitorilor nedreptatii în îngeri de lumina.

Sfântul Nicodim Aghioritul ne învata în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asupriri si grele ispite din vremea mortii. Si iata cum:

a. Când vrajmasul va începe a ne da razboi cu mincinoasele lui apucaturi, prin gânduri de necre-dinta în mintea noastra, atunci trebuie sa ne tragem înapoi degraba, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoi, satano, tatal minciunii, caci nu voiesc nici macar sa te aud pe tine, fiindca destul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfânta a lui Hristos”.
Si sa nu dam loc în inima noastra gândurilor necredintei, precum este scris de înteleptul Solomon: De se va sui peste tine duhul celui puternic – adica al vrajmasului -, sa nu-ti lasi locul tau. Si daca vrajmasul sarpe îti va aduce îndoiala în ce crede Biserica, nu-l baga în seama si sa nu-i raspunzi. Ci, vazând minciuna si viclenia lui, fereste-te foarte mult de el.
Iar daca esti puternic în credinta si în gândire si voiesti sa-l faci pe vrajmasul de rusine, raspunde-i lui: „Biserica crede adevarul”. Si de-ti va zice tie: „Ce este adevarul?” Zi-i lui: „Acela pe care îl crede Biserica”. „Si ce crede Biserica?” „Adevarul”. „Care adevar?” „Pe care-l marturiseste Biserica” si pururea fii în gând cu rugaciunea catre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

b. Iar când ne razboieste vrajmasul cu dezna-dejdea, sa ne aducem aminte de mila si bunatatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume sa moara pentru noi, pacatosii.

c. Când ne va da razboi cu slava desarta si cu mândria, sa ne socotim ca suntem praf si cenusa si sa punem toate ispravile noastre pe seama lui Dumnezeu. Sa ne cunoastem cu adevarat greutatea pacatelor si a rautatilor noastre, dar sa nu dezna-dajduim de mila lui Dumnezeu, caci auzi ce zice Sfântul Duh prin gura Proorocului David: Mântui-va Domnul sufletele robilor Sai si nu vor gresi toti cei ce nadajduiesc spre Dânsul.

d. Iar daca ne vor da noua diavolii razboi cu nalucirile si prefacerile lor în chip de îngeri de lumina, sa stam tare întemeiati în smerenia cugetului nostru si sa zicem: „Schimbati-va, ticalosilor, în întunericul vostru, ca mie nu îmi trebuiesc vedenii. Nu am trebuinta în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu si de milostivirea Lui”.
Si chiar de ai cunoaste ca multe din semnele aratate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dânsele si alunga-le de la tine cât poti de departe. Si sa nu te temi ca nu-I place lui Dumnezeu acest lucru si aceasta întoarcere a ta, de o faci socotindu-te nevrednic de acele vedenii.
Asadar, tineti minte, fratii mei, ca acestea sunt armele cele mai de obste pe care obisnuiesc vrajmasii nostri draci a le unelti împotriva noastra în ceasul cel mai de pe urma al mortii. Si fiecaruia îi da razboi dupa placerile si patimile la care îl cunoaste ca este supus mai mult.
Si sa nu uiti a cere cu toata inima, în ceasul acela, ajutorul rugaciunilor Preasfintei si Preacuratei Maici a lui Dumnezeu, si grabnicul ei ajutor te va izbavi si va aduce peste sufletul tau mila ei si îndurarea Preaputernicului Dumnezeu. Amin.

Despre ingeri, moarte, viata viitoare si judecata de apoi

<

– Cand i se da omului inger pazitor ? La zamislire, la nastere sau la Sfantul Botez ?

Dupa Sfanta Traditie a Bisericii lui Hristos ingerul pazitor se da omului la Sfantul Botez. Acest lucru se poate intelege din rugaciunea a cincea de la facerea catehumenului, unde, printre altele, se zice asa : ” Insoteste-i viata lui cu inger de lumina, ca sa-l izbaveasca pe el de toata bantuiala potrivnicului, de intampinarea celui viclean, de demonul cel de amiaza si de naluciri rele ” . Pe langa ingerul pazitor, Dumnezeu trimite omului si alti ingeri in viata spre a-l ajuta, a-l indrepta si a-l mangaia in ispitete si incercarile luptelor duhovnicesti prin care trece omul in acest veac. Despre aceasta vorbeste dumnezeiescul Apostol Pavel, zicand : ” Ausunt duhuri slujitoare care se trimit spre slujba pentru cei ce vor sa mosteneasca mantuirea ? ” ( Evrei 1, 14 ) . Cu aceste cuvinte, Apostolul inalta cugetele ascultatorilor si mangaie foarte mult pe crestini, fiindca arata ca Dumnezeu are multa purtare de grija pentru dansii, de vreme ce ” pe ingeri, care covarsesc pe oameni, i-a randuit sa slujeasca pentru mantuirea oamenilor”.
Dar vedem ca atat in Legea Veche, cat si in Legea Darului, ingerii au fost trimisi de Dumnezeu sa ajute si sa slujeasca oamenilor celor alesi, precum Lot, Avraam, Iacob, Moise, Valaam, Iosua Navi, Ghedeon, Manase, proorocul David, Ilie Tesviteannul, Sedrah, Mesah si Abdenago, Daniil proorocul, Iosif, Fecioara Maria, pastorii de la Bethleem, Maria Magdalena, Cornelie Sutasul, Apostolul Pavel si altii. Prin aceste cateva marturii am aratat ca Preabunul Dumnezeu ne randuieste noua ingeri pazitori, nu numai la Sfantul Botez, ci si in toata viata, ajutand pe cei dreepti pe calea mantuirii, care Il iubesc si cred intru El.

Necredinciosii, paganii si ereticii primesc si ei de la Dumnezeu ingeri pazitori ?

Unii ca acestia, intrucat nu sunt botezati intru numele lui Hristos, nu primesc ingeri pazitori. Ei nici nu cred in ingeri. Iar cei ce zic totusi ca cred in Dumnezeu, dar sunt eretici, acestia intristeaza si departeaza de la ei pe ingerii Domnului care iubesc adevarul dreptei credinte, cel asezat de Hristos si de Apostoli in Biserica Sa. ( A se vedea Talcuirea Epistolei catn Evrei, de Teofilact al Bulgariei, 1904 ) . Cat priveste popoarele pagane, acestea de abia au cate un inger pazitor pentru hotarele fiecarei tari, dupa marturia Sfiintei Scripturi care zice : ” Atunci a pus hotarele neamurilor dupa numarul ingerilor lui Dumnezeu ” ( Deuteronom 32, 9 ) . Acesti ingeri fac parte din ceata Domniilor, ca cei ce domnesc peste neamuri. Dupa traditie, sunt ingeri pazitori peste cetati, orase, sate, manastiri si oriunde se preamareste numele lui Dumnezeu.

– Care este menirea ingerului pazitor in viata credinciosului si cum il ajuta la mantuire ?

Menirea ingerului pazitor este de a-l pazi pe credincios in chip nevazut de ispitele diavolului, de caderi in tot felul de pacate, de a-l calauzi pe calea Bisericii, a pocaintei si a rugaciunii; de a-l mangaia in necazurile viietii si de a-l indemna prin gand la toata fapta buna. Ingerul pazitor este dat de Dumnezeu omului spre pazirea trupului si a sufletului sau. El niciodata nu doarme, dupa cuvantul psalmistului : ” Nici sa dormiteze cel ce te pazeste ” ( Psalm 120, 3 ) . Ingerul pazitor apara sufletul cel incredintat lui in vreme de ispita, daca are credinta si frica de Dumnezeu, dupa spusa aceluiasi imparat si prooroc : ” Tabari-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de dansul ” ( Psalm 33, 9 ) . Ingerul pazitor slujeste la mantuirea omului ( Evrei 1, 14 ) . Ingerul pazitor scapa pe om in vreme de primejdie ( Fapte 5, 19;12, 7-8; 12, 15; 9, 11 ) . Ingerul pazitor este duh slujitor al lui Dumnezeu spre pazirea oamenilor ( Psalm 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7 ) . Mantuitorul ne porunceste sa nu dispretuim pe copii, ” ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu ” ( Matei 18, 10 ) .

Crestinul are si un inger rau care ii urmeaza toata viata ? Care este scopul ingerului rau ?

Da, orice crestin are de la Botez un inger bun, care sta de-a dreapta lui si il povatuieste spre tot lucrul placut lui Dumnezeu. El scrie cu de-amanuntul, una cate una, toate faptele bune, pe care le face in viata si pe care i le va prezenta in ceasul judecatii cand ” cartile se vor deschide ” . De asemenea, crestinului ii urmeaza din pruncie si un inger rau ( diavol ) care scrie si el, amanuntit, tot pacatul pe care il face omul in viata, pana in clipa mortii.
Scopul ingerului rau este de a-l ispiti intotdeauna si a-l indemna la pacat, cu gandul, cu imaginatia, cu simturile, cu cuvantul, cu fapta, cu trupul si cu sufletul. Daca omul il asculta, se invoieste la pacat si chiar il savarseste; diavolul scrie orice gand, orice cuvant sau fapta rea facuta in viata, de care ii va cere raspuns la judecata particulara, adica dupa moarte, daca nu a fost dezlegat de pacate in viata, prin spovedanie si pocainta.

Curm poate crestinul scapa de ispitele ingerului rau, adica ale diavolului, care il urmareste toata viata ?

De nevoie este pentru mantuirea omului sa fie ispitit de diavolul, ca daca nu se va ispiti, nu se va mantui, nu se poate cali in lupta cea duhovniceasca si nu poate avea nici o plata pentru faptele sale cele bune, fiind facute din obicei, fara nici o impotrivire de la diavolul. De aceea zice si Sfantul Petru, ca ” diavolul, potrivnicul vostru, ca un leu racnind umbla, cautand pe cine sa inghita, caruia stati-i impotriva, fiind intariti in credinta…, ( I Petru 5, 8-9 ) . Deci, viata noastra este o lupta cu diavolul, care ne ispiteste, fie prin propriul nostru trup, fie prin cei din jurul nostru, fie direct, prin slugile intunericului. Ispitele sunt necesare pentru ca ne calesc in lupta cu pacatul, pentru mantuirea noastra, dar numai sa nu ne biruiasca. Un mare parinte din Pateric zice : ” Inlatura ispitele si nu se va mantui tot omul ” .
Crestinul poate scapa nebiruit de ispitele diavolului prin lucrarea tuturor faptelor bune si mai ales prin rugaciune, post smerenie, dragoste, spovedanie deasa, pocainta, milostenie si multa rabdare.

Cand crestinul pacatuieste cu voia sa, se indeparteaza ingerul bun de la dansul ? Dar cand face o fapta buna, fuge ingerul rau de la dansul ?

Daca pacatul este uraciune inaintea lui Dumnezeu ( Deuteronom 25, 16; Pilde 5, 5; 10, 5; 3, 32 ) , apoi cum va iubi ingerul Domnului pe cei pacatosi si nu se va departa de la ei ? Si daca ” cel ce face pacatul este de la diavolul ” , ( 1 Ioan 3, 8-10; Ioan 8, 44 ) , apoi cum va sta ingerul Domnului langa cel ce face lucrurile diavolului, adica, langa cel betiv, desfranat, preadesfranat, necredincios, mincinos zgarcit, urator de oameni si eretic ? Si daca pacatul alunga de la om binecuvantarea lui Dumnezeu ( Numeri 14, 34; Iosua Navi 5, 6; Psalm 80, 13-14; Isaia 48, 18-19 ) , apoi cum va sta ingerul Domnului langa cel ce lucreaza pacatul ? Si daca Duhul Sfant se intristeaza de pacat ( Galateni 4, 30; I Tesaloniceni 5,19 ) , cum nu se va intrista ingerul Domnului si nu se va departa de la cel ce face pacatul si nu voieste sa se intoarca la pocainta ? Si daca Sfantul Duh este maniat si suparat pe cei neascultatori si rai ( Isaia 6, 3, 10 ) cum nu se va supara si ingerul Domnului cel curat si sfant, pe cel ce face pacate si nu voieste sa se intoarca la pocainta ?
Asadar, ingerul pazitor, randuit de Dumnezeu fiecarui crestin, uraste pacatul caci pacatul ucide sufletul si se departeaza de la cel ce lucreaza faradelege. Dar, iarasi se intoarce si ajuta pe omul pacatos, cand acesta vine la pocainta cu lacrimi si cu durere in inima pentru cele facute ( II Corinteni 7, 9 ) . Caci ” bucurie se face in cer pentru un pacatos care vine la pocainta ” ( Luca 15, 7-10 ) , deoarece Dumnezeu voieste ” ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului ” ( Iezechiel 18, 23-32; 33, 11; II Petru 3, 9 ) . Deci, cand omul face cele rele intristeaza si departeaza de la sine pe Duhul Sfant si pe ingerul pazitor, iar in locul lui se apropie de om diavolul si duhul cel rau. Iar cand crestinul se intoarce din toata inima lui la pocainta, veseleste pe Dumnezeu si pe toti ingerii din cer, apropie de sine pe ingerul sau si alunga de la dansul pe ingerul satanei. Si aceasta lupta se da in inima si mintea omului in orice clipa, pana la sfarsitul vietii lui.

Cum trrebuic sa colaboreze crestinul cu ingerul sau pazitor, pentrn a ajunge intru imparatia lui Dumnezeu ?

Crestinul trebuie sa imite pe sfinti si pe ingeri, ca sa fie numarat in cer impreuna cu sfintii si cu ingerii. Adica, sa-L slaveasca neincetat pe Dumnezeu; sa-L laude si sa-I multumeasca todeauna lui Dumnezeu pentru toate; sa-L asculte, sa pazeasca poruncile Lui, sa-L iubeasca pe Dumnezeu, sa iubeasca toti oamenii, sa duca intru toate viata crestineasca. Precum ingerul este slujitor al lui Dumnezeu si il pazeste pe om intru toate caile sale ( Psalm 90, 11 ) si precum ingerul se supune voii lui Dumnezeu ( Psalm 102, 20-21 ) , la fel trebuie sa faca si omul credincios. Sa se supuna lui Dumnezeu si sa faca voia Lui. Si daca ingerul se bucura de intoarcerea pacatosului la pocainta ( Luca 15, 7-10 ) , asa se cuvine sa faca si omul credincios. Sa se bucure de intoarcerea celor rai la pocainta. Daca ingerii se ingrijesc de mantuirea oamenilor si le ajuta ( Facere 24, 7; Psalm 90, 11-12; Psalm 33, 7; Matei 4, 6 ) , asa sa faca si crestinii, mai ales pastorii de suflete, sa se ingrijeasca in tot chipul de mantuirea si intoarcerea la pocainta a sufletelor omenesti. Ingerii slavesc neincetat pe Dumnezeu ( Psalm 102, 20; Isaia 6, 3; Luca 2, 13-14; Apocalipsa 5,11 ) . La fel si credinciosii sunt datori sa slaveasca pe Dumnezeu, dupa cuvantul psalmistului : ” Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea; pururea lauda Lui in gura Mea ” ( Psalm 33, 1 ) . Si daca ingerul este pururea veghetor spre tot lucrul bun, apoi si omul credincios este dator neincetat sa vegheze cu mintea sa si sa ia aminte ca potrivnicul nostru, diavolul, umbla ca un leu, cautand pe cine sa inghita ” ( I Petru 5, 8 ) .
Asa de va face tot crestinul, se va afla impreuna lucrand cu ingerul sau pazitor la savarsirea tuturor faptelor bune.

In ce chip ajuta ingerul pazitor pe suflet in ceasul mortii si pana cand ramane langa el dupa moarte ?

Mai intai ingerul pazitor se roaga lui Dumnezeu pentru sufletul incredintat lui ca sa aiba sfarsit crestinesc si sa i se ierte toate pacatele. Apoi ii da in cuget credinciosului sa se impace cu toti, sa se spovedeasca din copilarie la preot, sa se impartaseasca cu Trupul Domnului si sa-si puna toate in buna randuiala. Iar in ceasul mortii lui, nu numai un inger il ajuta pe el, daca a facut fapte bune, ci mai multi. Acest lucru il spune Sfantul Efrem Sirul, zicand : ” Au nu stiti, fratii mei, ce fel de frica si de nevoie avem sa patimim in ceasul iesirii noastre din viata aceasta, cand se va desparti sufletul de trup ? Mare frica, mare taina se savarseste acolo. Ca vin la dansul ingerii buni si multime de oaste cereasca si toate puterile cele potrivnice si stapanitorii intunericului, amandoua partile voind sa ia sufletul si sa-l aseze si sa-i intocmeasca locurile lui. Deci, daca sufletul si-a castigat de aici fapte bune, in ziua iesirii lui, faptele bune pe care le-a castigat de aici se fac ingeri buni si il inconjoara pe dansul si nu lasa nici una din puterile potrivnice sa se atinga de el, ci il iau pe dansul cu bucurie si veselie impreuna cu ingerii, cantand cantari de biruinta lui Dumnezeu si il duc pe dansul la Stapanul Hristos, Imparatul slavei, si il inchina Lui impreuna cu toata puterea cereasca, si il duc de aici la loc de odihna, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin, nici lacrimi, nici grija, ci viata nemuritoare si veselie vesnica, impreuna cu toti care au bineplacut lui Dumnezeu… ” ( Sfantul Efrem Sirul, Cuvant pentru ca de-a pururea sa avem in minte ziua iesirii noastre din viata, tomul III ) . La cei pacatosi, spune Sfantul Efrem Sirul, faptele lor cele rele se prefac in ceasul mortii in ingeri rai si il insotesc pana e aruncat in focul gheenei, acuzandu-l pe el de acelea ce le-a facut si nu s-a pocait. Dupa moarte ingerul insoteste sufletul 40 de zile, impreuna cu alti ingeri, aratandu-i intai fericirea raiului si apoi muncile iadului. Apoi il duc pentru a treia oara in fata Prea Sfintei Treimi si i se hotaraste, pana la judecata de apoi, fie loc de odihna in rai, fie loc de osanda, dupa faptele sale. Din clipa aceea ingerul pazitor il paraseste pana la judecata viitoare.
Iar cum sufletul trece prin vamile vazduhului dupa moarte, acelasi sfant parinte Efrem ne arata, zicand : Atunci, luand ingerii sufletul se duc prin vazduh, intru care stau incepatoriile, stapaniile si tiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, parasii nostri cei amari, vamesii cei cumpliti, luatorii de seama si zapcii care, intampinand pe suflet in vazduh, il iscodesc si aduc inaintea omului pacatele si zapisele cele din tinerete, cele din batranete, cele de voie si cele fara de voie, cele facute cu lucrul, cu gandul si cu aducerile aminte. Multa este frica; mult cutremur ticalosului suflet; nepovestita este nevoia care o patimeste atunci de la multimea milioanelor de vrajmasi, tinandu-se de dansii, frangandu-se, clevetindu-se, impingandu-se, oprind pe suflet ca sa nu se salasluiasca in lumina si sa intre in latura celor vii. Insa, sfintii ingeri luand pe suflet, il duc… ” ( Ibidem, Cuvant pentru a doua venire si pentru judecata, tomul III ) .
Astfel, sfantul inger pazitor, dupa cum mai inainte am aratat, intotdeauna sta langa omul credincios, spre a-l pazi si a-l ajuta in viata. Inca si dupa moarte il insoteste pe suflet pana la 40 de zile.

La invierea cea de apoi va veni si ingerul pazitor al fiecarui om ?

[]

In ziua infricosatei judecati, ingerul pazitor ajuta sufletul pe care l-a pazit in aceasta lume si calatoreste cu el inaintea infricosatului Judecator. Despre acest adevar se scrie in mai multe locuri, si mai ales la Canonul catre ingerul pazitor, unde se scrie asa : ” Cand se va pune scaunul si cartile se vor deschide si Cel vechi de zile va sedea, si oamenii se vor judeca, si ingerii vor stainainte, si pamantul se va clatina, si toate se vor infricosa si se vor cutremura, atunci arata spre mine iubirea Ta de oameni si ma izbaveste de gheena, pe Hristos imblanzindu-L ” ( Cantarea a VIII-a ) . Ingerul pazitor va conduce sufletul la invierea cea de apoi spre a-si cunoaste trupul sau din pamant, cum spune in viata Sfantului Vasile cel Nou din 26 martie.

Cum se bucura ingerii din ceruri pentru un pacatos care se pocaieste si in ce chip se intristeaza cand pacatuieste ?

Ingerii din ceruri se bucura cand se pocaieste un pacatos, asemenea Pastorului celui mare, Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care a aflat oaia cea pierduta, adica neamul omenesc, zicand : ” Bucurati-va impreuna cu Mine ca am aflat oaia cea pierduta ” ( Luca 15, 6 ) . Acest lucru il descopera Mantuitorul si in pilda cu drahma cea pierduta. El arata bucuria ingerilor pentru cel ce se intoarce la pocainta prin cuvintele : ” Va zic voua, asa se face bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste ” ( Luca 15,10 ) . Iar cand omul pacattuieste, ingerul pazitor se intristeaza si plange pentru el, departandu-se de acel suflet pana cand iarasi se intoarce la Dumnezeu prin pocainta.

Care este cea mai inalta intelepciune a crestinului ?

Dupa Sfantul Vasile cel Mare, cea mai inalta intelepciune a crestinului este sa cugete de-a pururea la ceasul mortii. Iar dupa Sfanta Scriptura, cea mai inalta filosofie a crestinului este frica de Dumnezeu ( Psalm 1, 1-4; 110, 10; Iov 18, 28; Pilde 15, 33 ) . Frica de Dumnemu este neaparat trebuincioasa pentru cinstirea lui Dumnezeu ( Psalm 5, 7 ) si pentru slujirea lui Dumnezeu ( Deuteronom 6, 13; 10, 20; Psalm 2, 11; Evrei 12, 20 ) . Frica de Dumnezeu este necesara pentru dobandirea mantuirii noastre ( Filipeni 2, 12; Pilde 28, 14 ) ; pentru pazirea poruncilor lui Dumnezeu ( Deuteronom 6, 24; 8, 6; 10, 12-13 ) ; pentru ferirea de pacate ( Exod 20, 20; Psalm 4, 4; Pilde 14,16;16, 6; Iov 1, 8; 2, 3 ) ; pentru dobandirea sfinteniei ( II Corinteni 7, 1 ) ; pentru a carmui sufletele cu dreptate ( Exod 18, 21; II Regi 23, 3 ) ; pentru a judeca drept ( II Paralipomena 19, 6-9 ) . De aceea Sfanta Scriptura ne invata sa umblam intru toate cu frica lui Dumnezeu, sa facem toate cu credinta si cu frica de Dumnezeu ( II Paralipomena 19, 9; Efeseni 5, 21; Coloseni 3, 22 ) .

Ce trebuie sa intelegem prin cuvintele : ” Adu-ti aminte de cele mai de pe urma ale tale si in veac nu vei gresi ” ? ( Isus Sirah 7, 38 ) .

Aceste cuvinte ne invata ca de-a pururea sa avem in minte pe langa frica de Dumnezeu si cugetarea mortii. Insa aceasta la noi, cei incepatori in fapta buna, caci cei ce sunt sporiti prin darul lui Dumnezeu dobandesc in locul fricii de moarte dragostea de Dumnezeu. Acestia nu mai au frica de moarte deoarece dragostea scoate afara frica ( I Ioan 4, 18 ) . Iar cele mai de pe urma ale omului, dupa Sfintii Parinti, de care trebuie sa ne aducem aminte in toata viata, sunt : ceasul mortii, adica despaitirea sufletului de trup, trecerea sufletului pe la vamile vazduhului, starea sufletului inaintea Prea Sfintei Treimi si hotararea care i se va da, adica raiul sau iadul.

Ce intelegem prin moarte ?

Prin moarte intelegem doua lucruri : moarte fizica, adica despartirea sufletului de trup, si moartea duhovniceasca, adica calcarea poruncilor lui Dumnezeu, care ucide si sufletul si trupul omului pacatos. Omul insa nu moare niciodata cu sufletul, ci numai cu trupul. Caci sufletul este creat de Dumnezeu nemuritor, fie ca ajunge in rai sau in iad, dupa faptele lui. Moarte sufletului este pacatul, dupa cuvantul : ” Plata pacatului este moartea ” ( I Corinteni 15, 56; Iezechiel 18, 4, 20; Romani 1, 32; 6,16 etc.

Ce sa întelegem prin judecarea sufletului ?

Sunt doua feluri de judecati ale oamenilor. Cea dintai este judecata numita particulara, adica personala, ce se va face indata dupa moarte, cand fiecare suflet trece prin infricosatele vami ale vazduhului si sta inaintea Dreptului Judecator, spre a i se hotari loc de odihna sau de osanda provizorie, dupa faptele lui, pana la a doua venire a lui Hristos. A doua este judecata de apoi sau generala, a tuturor oamenilor, care va avea loc la sfarsitul veacurilor, cand se vor alege cei buni de cei rai si vor merge cei buni intru imparatia lui Dumnezeu, ” si asa pururea cu Domnul vor fi ” , iar cei rai vor fi aruncati in focul cel vesnic ( Matei 25, 31-46 ) .
Cat despre locul unde se aseaza sufletele oamenilor dupa moarte, potrivit cu pilda bogatului nemilostiv si saracului Lazar ( Luca 16,19-31 ) , Sfanta Biserica ne invata asa : timp de doua zile dupa moarte sufletul este purtat de ingerul pazitor peste tot in lume, pe unde a trait si a facut fapte bune sau rele si isi aminteste de toate cele din pruncie pana in ceasul mortii. In a treia ei este dus la Dumnezeu, iar la 40 de zile i se randuieste loc de odihna sau osanda. In Pravila Mare de la Targoviste, capitolul 162, spune ca ” sufletul, de multa dragoste a trupului ( sau ) , caci s-a despartit de dansul, uneori merge la casa aceea unde a fost in viata, iar alteori la mormantul unde este trupul ingropat. Iar imbunatatitul si dreptul suflet merge pe la locurile unde avea obiceiul sa se roage pentru mantuirea lui si face doua zile pe pamant. Iar a treia zi merge sufletul impreuna cu ingerul sau la cer si sta inaintea groaznicutui scaun si se inchina inaintea lui Dumnezeu. Pentru aceea se face a treia zi Sfanta Liturghie si pomana pentru cel mort. Iar daca se inchina lui Dumnezeu merge cu ingerul de ii arata bogatele si frumoasele lacasuri ale sufletelor dreptilor si ale sfintilor care au facut voia lui Dumnezeu in lume. Toate acestea le vede sufletul atunci ( de la a patra pana la a noua zi ) . Iar a noua zi merge iar de se inchina lui Dumnezeu. Pentru aceasta se face Litughie si pomenire la a noua zi. Apoi il duce ingerul si ii arata toate muncile cele de dedesubt ( din iad ) pana la 40 de zile, ( cand se inchina a treia oara Prea Sfintei Treimi ) . Pentru aceasta se fac liturghii si pomeniri ( pentru cei morti ) la 40 de zile. Iar de acum incolo, dupa lucrurile care le-a facut ii da lui de se odihneste, pana va veni Hristos sa judece lumea si sa-i dea sau sa-i plateasca fiecaruia dupa lucrurile lui ” .
Aceasta este Traditia Bisericii si acesta este rolul slujbelor ce se fac pentru cei raposati.

– Ce deosebire este intre rai si imparatia lui Dumnezeu ?

Sfantul Ioan Damaschin, in Dogmatica sa, spune ca ” raiul este material si spiritual si in el stau sfintii pana la sfarsitul lumii ” . Dupa judecata de apoi dreptii vor intra impreuna cu Hristos intru imparatia cerurilor. In rai sfintii si dreptii nu se impartasesc direct de slava Prea Sfintei Treimi, ci numai in parte. Iar cand vor ” intra intru slava Sa ” , atunci ” vor fi pururea cu Domnul ” . In rai stau dreptii numai provizoriu, temporar, pana la infricosata judecata generala; iar in imparatia lui Dumnezeu petrec vesnic impreuna cu ingerii, in lumina cea neinserata a Prea Sfintei Treimi. In rai sufletele pot fi mutate dintr-o stare de fericire in alta, potrivit cu faptele facute pe pamant, care ajuta la mantuirea altora in vreme indelungata si potrivit cu rugaciunile si milosteniile ce se fac pentru ele; iar in imparatia lui Dumnezeu toate sunt desavarsite si vesnice. Raiul este o gradina dumnezeiasca, cu pomi, cu flori, cu pasari ceresti, cu fericire nedeplina, situata ” in cer ” . Iar imparatia lui Dumnezeu este insusi locul slavei, unde se afla scaunul Prea Sfintei Treimi, situata deasupra cerurilor, in ” cerurile cerurilor, despre a carei slava nimeni nu poate vorbi; nici om, nici inger, nici insusi Sfantul Pavel, care a fost rapit pana la al treilea cer ( II Corinteni 12, 3-4 ) . Asadar, primul om a pierdut prin pacat raiul, o gradina cereasca, iar prin credinta in Iisus Hristos si prin sfintenie va dobandi, nu o gradina, nu raiul cel dintai, ci insasi imparatia slavei lui Dumnezeu.
Cuviosul Nicodim Aghioritul, in talcuirea Epistolei a doua catre Corinteni, spune ca ” dupa slava, altul este cerul si altul este raiul. Iar dupa alegorie si analogie, poate este acelasi sau poate nu este acelasi… ” . Sfantul Maxim Marturisitorul explica mistic cele trei ceruri la care poate ajunge omul indumnezeit. Intaiul cer este sfarsitul a toata fapta buna. Al doilea cer este inaltarea mintii si cunostintei la cele dumnezeiesti, atat simtite cat si gandite. Al treilea cer este teologia, prin care ajunge cel desavarsit, cu ajutorul darului Sfantului Duh, la starea de contemplatie, adica la rapirea mintii si la intelegerea tainelor lui Dumnezeu celor mai presus de cunostinta. Unii din Sfintii Parinti zic ca Apostolul Pavel a fost rapit in rai, adica la al treilea cer al cunoasterii dumnezeiesti, fiindca i s-au vestit cuvintele tainice si negraite despre rai, care si pana astazi sunt ascunse pentru noi. Adica, ce este pomul viietii cel din mijlocul raiului; ce este pomul cunostintei binelui si raului; ce au fost heruvimii si sabia de vapaie care pazea usa Edenului; ce au fost pomii din care a randuit Dumnezeu sa manance Adam, si altele pe care le-au talcuit Sfintii Parinti, insa nu asa cu amanuntul.
Raiul este loc foarte laudat pentru frumusetea lui. Acolo a fost rapit Sfantul Pavel si a auzit cantari ” pe care nu este cu putinta omului a le vorbi ” ( II Corinteni 12, 4 ) . Acolo sunt Enoh si Ilie; acolo este talharul de pe cruce; acolo este ” sanul lui Avraam ” in care a intrat Lazar si unde sunt asezate de catre ingeri toate sufletele dreptilor si sfintilor, in loc de odihna, pana la judecata cea viitoare, cand li se va da imparatia cerurilor ( Kiriacodromion, Talcuirea evangheliei cu bogatul si saracul Lazar ) .

Care sunt insusirile sufletului dupa moarte ?

Sufletul, dupa despartirea de trup, isi pastreaza insusirile sale date de Dumnezeu, ca : memoria, cugetarea, gandirea, intelegerea, vointa libera etc. In schimb unele facultati ca : placerea, mahnirea, frica, mania, imaginatia, activitatea si cele de acest fel, dincolo nu lucreaza ca aici, unde sufletul este in legatura cu trupul acesta patimas. Toate aceste facultati dupa moarte se induhovnicesc, asemenea trupurilor celor duhovnicesti, dupa cuvantul Sfantului Pavel care zice : ” Seamana-se trup sufletesc, scula-se-va trup duhovnicesc ” ( I Corinteni 15, 44 ) . Patru sunt insusirile trupului inviat din morti, dupa Sfantul Apostol Pavel : nestricaciunea, cinstea, puterea si duhovnicia ( I Corinteni 15, 42-44 ) . Iar insusirile sufletului sunt cele aratate mai sus, care raman vesnic cu el, fie ca sufletul este in rai sau in iad. In schimb, insusirile firesti ale trupului omenesc, precum puterea seminala, cea hranitoare si simtitoare, dupa moarte nu le mai are sufletul, deoarece trupurile duhovnicesti in rai nu mai au nevoie de mancare si bautura, cum spune Sfantul Pavel : ” Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant ” ( Romani 14, 17 ) .

Sufletele dreptilor se cunosc intre ele in rai ? Dar ale pacatosilor din iad ? Ce legatura este intre cei din rai cu cei din iad si cu cei de pe pamant ?

Ca dreptii se cunosc in rai, despre aceasta nu poate fi nici o indoiala. Acest lucru il arata insusi Mantuitorul in pilda cu bogatul nemilostiv si saracul Lazar, unde spune : ” Si in iad, ridicandu-si bogatul ochii sai, vede pe Avraam de departe si pe Lazar la sanurile lui ” ( Luca 16, 23 ) . Dar nu numai ca se vad, ci intelegem din Sfanta Evanghelie ca se aud unii pe altii. Ca iata ce zice bogatul din iad catre Avraam : ” Parinte Avraam, miluieste-ma si trimite pe Lazar… ” . In Kiriacodromion scrie urmatoarele, la talcuirea acestei evanghelii : ” Cei pacatosi vad pe cei drepti, nu numai pe cei cunoscuti ci si pe cei necunoscuti. Vad cei pacatosi si pe cei nedreptatiti de dansii, insa ” de departe ” . Ca foarte departe sunt ei de imparatia lui Dumnezeu si de fericirea cea vesnica. Vede bogatul cel nemilostiv, pe Avraam cel milostiv si iubitor de straini si pe Lazar cel nemiluit de dansul. Egipteanca cea inversunata ( femeia lui Putifar ) vede pe Suzana cea curata si pe Iosif pe care l-a suparat si napastuit. Izabela cea nedreapta vede pe Ilie cel drept si pe Navute pe care l-a nedreptatit. Iar Neron tiranul vede pe Constantin imparatul, cel intocmai cu Apostolii, pe Petru, pe Pavel si pe ceilalti sfinti pe care i-a omorat. Aceasta o adevereaza si cuvantul Domnului, care zice : ” Vedea-vor pe Acela care L-au impuns ” ( Ioan 19, 37 ) ” . Iar aceasta mai pe larg o zice inteleptul Solomon, graind : ” Atunci va sta dreptul cu indrazneala multa inaintea fetei celor ce l-au necajit pe el si a celor ce au lepadat ostenelile lui si vazand se vor tulbura cu frica groaznica si se vor minuna de vederea cea preaslavita ” ( Intelepciunea lui Solomon 5, 1-2 ) .
Deci, legatura dintre cei din rai cu cei din iad aceasta este, ca se vad si se aud unii pe altii ” de departe ” , ca cei din iad se roaga si cer ajutor celor din rai ca sa fie scapati de osanda. Iar cei de pe pamant sunt in legatura duhovniceasca de dragoste cu toti cei raposati, indiferent unde ar fi si fac rugaciuni si milostenii pentru izbavirea lor din munci. Datorita acestora si mai ales Sfintei Liturghii si dezlegarilor ce se fac in Biserica pentru cei raposati, este posibila iesirea unor suflete din iad, spre a intra in rai, prin mila prea bunului nostru Dumnezeu. Dar numai pana la judecata cea de apoi, dupa care nimic nu se mai poate face pentru cei aruncati in muncile iadului. Cei din iad vad si pe cei de pe pamant si se cunosc intre ei, dar nu se pot ajuta cu nimic ( Luca 16, 28-31 ) .

– Ce trebuie sa intelegem prin cuvintele Domnului, Care zice : ” Ma sui sa va pregatesc voua loc ” si ” In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt ” ? ( Ioan 14, 2 ) .

Mantuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit la ceruri sa gateasca loc celor ce vor crede in El si vor lucra poruncile Lui. Si aceasta gatire este despartita dupa masura faptelor bune ale fiecaruia, zice Sfantul Andrei al Cezareei in talcuirea Apocalipsei, la Cuvantul VI. In ce consta ” pregatirea ” de loc din ceruri, ramane o taina a lui Dumnezeu. Ea insa arata dragostea desavarsita a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh pentru omul impodobit cu fapte bune, care devine fiu al lui Dumnezeu dupa dar.
Iar cat priveste multele locasuri care sunt in ” casa Tatalui ” , adica in ceruri, auzi pe Sfantul Efrem Sirul ce zice : ” Multele locasuri ale Tatalui numeste Mantuitorul pe masurile mintilor celor ce salasluiesc in latura aceea ( in rai ) , adica pe despartirile si deosebirile intru care cu mintea se vor desfata. Ca nu cu deosebirea locurilor, ci cu randuiala darurilor a zis Domnul multe lacasuri. Caci precum din razele soarelui acestuia simtit, dupa curatirea puterii celei vazatoare ( fiecare ) se desfateaza… asa si in veacul viitor toti dreptii si sfintii se vor salaslui intr-o bucurie cu nedespartire si fiecare, dupa masura sa, dintr-un soare gandit se straluceste si dupa vrednicie trage pe bucurie si veselie ” ( Tomul III, Cuvant pentru fericitele lacasuri ) .

Dumnezeu, Care stie mai inainte de nastere cine se mantuieste, de ce nu sileste pe om sa mearga pe calea mantuirii ?

Da, Dumnezeu stie toate mai inainte de nasterea noastra. El stie care din oameni se vor mantui si care se vor osandi. Dar nu le hotaraste toate mai dinainte, ci lasa la voia lor libera. Ca daca l-ar sili pe om pe calea mantuirii, i-ar rapi libertatea si vointa si omul nu ar mai avea nici o plata dincolo. Adica, omul si-ar pierde calitatea sa de om, de fiinta libera si, deci, si-ar pierde si rasplata si mantuirea. Ca Dumnezeu nu este spargator de usi, ci numai bate la usa inimii fiecaruia, iar a deschide este in voia libera a omului. Auzi ce zice Domnul : ” Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra si voi cina cu el si el cu Mine ” ( Apocalipsa 3, 20 ) . Iata, dar, ca Dumnezeu nu forteaza usa, adica voia libera a omului. Dumnezeu stia mai dinainte ca cetatea Ninive se va pierde, pentru rautatile sale, dar nu a hotarat pierderea ei mai dinainte, asteptand intoarcerea oamenilor. Intoarcerea lor la pocainta a intors spre bine si hotararea lui Dumnezeu. ( Dupa Sfantul Ioan Gurd de Aur, Cuvant despre pocainta, din Impartire de grau ) .
Asadar, ramane la voia omului de a se incununa sau a se osandi, caci Dumnezeu ” voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ” ( Isaia 45, 22; Matei 18,14; Ioan 3, 16; Timotei 2, 4; 3, 4; II Petru 3, 9 ) . La mantuirea fiecaruia dintre noi se cere o singura conditie : unirea voii noastre cu voia lui Dumnezeu si atunci niciodata nu ne vom osandi.

Cum poste ajuta Biserica sufletele credinciosilor dupa moarte ?

Zice Sfantul Simeon al Tesalonicului ca ” mai mult decat orice alta slujba, sufletele raposatilor nostri sunt ajutate dupa moarte de Sfintele Liturghii si scoaterea de miride ( particele ) pentru ei ” ( Tratat asupra tuturor dogmelor ) . Rugaciunile pentru morti se intemeiaza pe credinta, pe binefacerile aproapelui si pe incredere in pocainta celor raposati, cu care cei vii se prezinta inaintea Domnului ca o implinire a poruncii de a se iubi unii pe altii. De vor fi mici pacatele celui mort, atunci el se foloseste de liturghiile, rugaciunile si milosteniile ce se fac pentru el, adica il iarta Dumnezeu si-l scoate afara din iad. Iar de vor fi pacate mari si grele, pe care nu le-a spovedit in viata, atunci nu se iarta, ci numai se usureaza, caci Dumnezeu a inchis poarta raiului pentru el si nu-i foloseste la nimic, dar foloseste celor vii care le aduc cu vrednicie ( Pravila Mare de la Targoviste, 158 ) .
„Mirida care se scoate la Liturghie si pomenirea care se face pentru cel mort, il uneste pe cel mort cu Dumnezeu si-l impartaseste cu Dansul nevazut ” ( Sfantul Simeon al Tesalonicului, cap. 6, p. 375 ) . Foloseste inca pentru sufletele celor raposati si pomenirile care se fac la 3, la 9 si la 40 de zile ( Ibidem 162 ) . Pomenirea mortilor se face pana la un an si pana la sapte ani. Cel ce a murit spovedit, dar nu si-a implinit canonul, este ajutat dupa moarte de slujbele Bisericii, de rugaciuni si de milostenii ce se fac pentru el. Iar dintre rugaciunile ce se fac pentru raposati, cele mai de folos sunt Sfintele Liturghii ( Sfantul Simeon al Tesalonicului, IX, 72; Pravila bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie si Viata repausatilor ) . Daca cineva a murit spovedit, dar nu si-a facut canonul pe pamant, il face dincolo, in iad, si apoi este scos la odihna raiului.

– Ce sunt si cate sunt la numar vamile vazduhului pe unde trec sufletele dupa moarte ?

Vamile vazduhului sau ” tribunalele din vazduh, pe unde trec si sunt cercetate sufletele oamenilor dupa moarte, sunt formate din cete de ingeri rai, diavoli dintre cei mai infricosatori, care stau in calea sufletelor, le opresc, le vadesc pacatele facute, chiar si pe cele spovedite si parasite de multa vreme, pe cele savarsite in copilarie, in tinerete, la batranete, pe cele gandite si savarsite cu voie sau fara voie, pana in clipa mortii. Sfantul Apostol Pavel zice despre aceste cete diavolesti : ” Ca nu ne este noua lupta impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva stapaniilor, a incepatorilor si stapanitorilor veacului acestuia ” ( Efeseni 6, 12 ) . Asa precum si Sfanitul Pavel adevereste, ca cel ce a fost rapit pana la al treilea cer, precum si Traditia Bisericii, ne invata ca cetele diavolilor din vazduh sunt impartite in numeroase grupuri sau polcuri, dupa numarul patimilor si ale pacatelor de moarte. Fiecare ceata de ingeri rai, una mai infricosatoare decat alta, are in fruntea sa un inger cumplit, avand misiunea sa cerceteze sufletul de un anumit pacat. Adica, de cand l-a facut, cum l-a facut, de cate ori, in ce imprejurare, daca l-a marturisit sau nu la preot, daca a facut sau nu canon pentru el, daca l-a parasit, daca a indemnat si pe altii sa-l faca sau nu. Cele mai grele vami, unde cad cei mai multi crestini sunt vamile desfranarii, betiei, uciderii de copii, mandriei, necredintei, osandirii altora, lenevirii, zgarceniei, urii, lacomiei si eresurilor.
Cat despre numarul exact al acestor vami, sau cum anume sunt asezate in vazduh, ramane o taina a lui Dumnezeu. Unii sfinti, si mai ales Sfantul Vasile cel Nou de la 26 martie, numara 20 de vami ale vazduhului, pentru principalele pacate de moarte. Altii numara 24. Noi nu trebuie sa iscodim tainele lui Dumnezeu. Numai atat trebuie sa stim ca ” pentru tot cuvantul desert vom da seama ” . De aceea trebuie sa parasim tot pacatul, sa ne marturisim la duhovnici iscusiti, sa facem canonul dat, sa punem inceput bun, sa ne rugam neincetat, sa facem milostenie si sa alergam cat mai des la biserica. Prin acestea ni se iarta toate pacatele si se mantuiesc sufletele noastre de vamesii vazduhului si de muncile iadului.

De ce dezgroapa in unele parti mortii la sapte ani ?

Dupa traditia Bisericii mortii nu se dezgroapa niciodata, pana la judecata cea de apoi. Dar in unele locuri este obiceiul de a se dezgropa mortii la sapte ani, cand li se face pomenire la mormant. Se mai dezgroapa prin orase, unde nu este suficient loc prin cimitire si chiar in unele manastiri, iar osemintele calugarilor se depun in asa numitele ” gropnite ” , ” cripte ” , adica ” osuare ” , situate sub bisericile din cimitir, cum sunt la manastirile Neamt, Secu, Agapia, Varatec si altele.
Dezgroparea mortilor este benevola. De obicei se pastreaza traditia locului. Dezgroparea este obligatorie numai in trei cazuri : cand cel raposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legatura arhiereasca, sau a murit in pacate foarte grele. Daca sunt aflati neputrezi, este semn ca nu au fost iertati de Dumnezeu si este nevoie de multe rugaciuni si dezlegari ca sa fie iertati. Iar in alte cazuri nu trebuie sa le mai tulburam linistea celor pecetluiti pana la a doua inviere.

Care sunt semnele ce caracterizeaza moastele sfintilor ?

Moastele sfintilor aflate intregi in morminte sunt si raman permanent nestricacioase; sunt bine mirositoare; raspandesc buna mireasma; sunt uscate, usoare si au culoare galben-deschis, asemenea alunelor coapte; sunt placute la vedere; nu provoaca frica, ci bucurie duhovniceasca; sunt asemenea omului care doarme linistit, si izvorasc din ele felurite minuni si vindecari de boli, spre slava lui Dumnezeu ( a se vedea si Pidalion 1, fila 444 ) . Cele mai recente sfinte moaste descoperite in vara anului 1980 in pustiul Hozeva, din valea Iordanului, sunt moastele unui mare sfant si sihastru roman, moldovean, Cuviosul ieroschimonah Ioan Iacob ” Hozevitul ” .

 In prezent sfintele lui moaste, intregi si bine mirositoare, sunt asezate intr-un sicriu frumos si depuse in biserica manastirii Sfantului Gheorghe Hozevitul, din apropiere de Ierihon.

Parinte Cleopa, de ce trebuie sa fie sfarsitul lumii ?

Spun Sfintii Parinti ca pentru patru pricini trebuie sa fie sfarsitul lumii. Ca sa se arate dreptatea lui Dumnezeu in toata desavarsirea ei; ca sa se arate nedreptatea oamenilor fata de poruncile lui Dumnezeu; sa se pedepseasca pacatele si faradelegile lumii de la intemeierea ei pana la sfarsitul veacurilor si ca sa se rasplateasca faptele bune ale dreptilor pe masura credintei si a rabdarii lor.

Cand va fi sfarsitul lumii ?

Nimeni nu stie cand va fi sfarsitul lumii. Aceasta este o mare taina a lui Dumnezeu. Odata ucenicii au intrebat pe Iisus Hristos cand va fi sfarsitul lumii. Iar Domnul le-a raspuns : ” De ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal ” ( Matei 24, 36; Marcu 13, 32; Luca 17, 20 ) . Mantuitorul ne spune ca sfarsitul va veni fara de veste, precum a venit ; candva si potopul. ” Precum a fost in zilele lui Noe, asa va fi si venirea Fiului Omului. Caci, precum in zilele acelea dinainte de potop, oamenii mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si n-au stiut pana ce a venit potopul si i-a luat pe toti, la fel va fi si venirea Fiului Omului ” ( Matei 24, 37-39 ) . De aceea, intotdeauna trebuie ” sa priveghem ” , sa fim pregatiti prin pocainta si fapte bune si sa stam in asteptarea Mirelui Hristos, precum stateau fecioarele cele intelepte, ca nu stim in care straja din noaptea vietii noastre va veni, ” ca in ceasul in care nu gandim Fiul Omului va veni ” ( Matei 24, 42-44 ) . Insa Domnul nu ne-a lasat cu totul in nedumerire. El ne-a spus ca mai inainte de venirea Sa ” in slava, sa judece viii si mortii ” , cum spune la Crez, vor urma numeroase semne intre oameni, pe pamant si in univers, care vor prevesti apropierea venirii lui Hristos. Dupa aceste semne vom cunoaste cat de aproape este venirea Domnului la judecata.

– Care sunt cele mai importante semne premergatoare venirii lui Hristos la Judecata de apoi ?

Ni le-au aratat in Vechiul Testament mai ales marii profeti Isaia, Iezechiel si Daniil, iar in Noul Testament, Sfintii Apostoli Petru, Pavel si Ioan, in Apocalipsa. Dar cel mai clar ni le-a prevestit Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, prin Sfintii Evanghelisti ( Matei 24; Marcu 13; Luca 21 ) .

– Ce trebuie sa facem noi crestinii ca sa aflam mila in ziua Judecatii lui Hristos ?

Sa facem mila, ca sa aflam mila. Mantuitorul ne va intreba mai intai de faptele milei crestine, precum citim la Sfantul Evanghelist Matei, in capitolul 25, versetele 31-46. Apoi sa pastram cu sfintenie dreapta credinta in Iisus Hristos, asa cum am mostenit-o de la Sfintii Apostoli. Sa ne pazim de ” proorocii si hristosii mincinosi ” , care sunt crestini razvratiti ce se rup de Trupul Bisericii lui Hristos. Pe langa dreapta credinta sa ascultam de Sfanta Biserica si de pastorii nostri sufletesti; sa ne rugam mai mult; sa ne spovedim des, sa parasim tot pacatul care ne desparte de Dumnezeu, sa traim cu totii in dragoste, ” caci dragostea niciodata nu cade ” ( I Corinteni 13, 8 ) si sa rabdam toate necazurile si incercarile vietii, caci ne spune Hristos : ” cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui ” ( Matei 24, 13 ) .

– Cum trebuie sa intelegem semnul apocaliptic 666, de care se vorbeste in Apocalipsa, capitolul 13, versetul 18 ?

Numarul 666 este un numar alegoric, simbolic. Unele grupari sectare cred, in mod literal, ca va fi o ” pecete ” pusa pe fruntea sau pe mana dreapta a anumitor crestini vrednici de pedeapsa. In Biserica Ortodoxa, cel mai bine explica sensul acestui numar Sfantul Andrei, episcopul Cezareei. Astfel, primul 6 – spune acest sfant – simbolizeaza mania fara judecata; al doilea 6 simbolizeaza mintea plina de tulburare; iar al treilea 6 simbolizeaza pofta fara ratiune. Toate aceste trei patimi vor stapani pe multi crestini in veacul de pe urma, adica razbunarea, necredinta si desfranarea.

– Prin sfarsitul lumii intelegem distrugerea generala a universului sau numai o reinnoire a lui ?

Nu va fi distrusa lumea materiala, pamantul si intreg universul, ci numai se va reinnoi, se va curati, dupa care ” va fi cer nou si pamant nou ” ( Apocalipsa 21, 1 ) . La fel spune si psalmistul David : ” Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului ” ( Psalm 103, 31; II Petru 3, 13 ) . Este pacat sa credem ca Dumnezeu va distruge definitiv zidirea Lui pe care a facut-o cu mainile Sale si a zis ” ca este buna foarte ” . Sfintii Parinti au hotarat si ei ca ” cine va zice ca la sfarsitul lumii va fi distrus desavarsit pamantul si universul – care este zidirea lui Dumnezeu – sa fie anatema ” .

– De ce trebuie sa invie trupurile tuturor oamenilor la Judecata de apoi ?

Trupurile tuturor oamenilor, de la primul Adam pana la ultimul nascut din femeie trebuie sa invie la Judecata de apoi ca sa stea inaintea tronului lui Iisus Hristos ( Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10 ) si ca sa ia fiecare suflet si trup plata sau osanda, dupa faptele care le-a lucrat cu trupul si sufletul in viata aceasta de acum ( Iov 31, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 17, 10; 32, 19; Iezechiel 18, 20; Matei 25, 35-45; Romani 2, 6; Iacob 2,13; I Petru 1, 17 ) . Invierea dreptilor se va face pentru a invia cu trupuri duhovnicesti si nestricacioase, asemenea trupului lui Hristos ( Romani 6, 5; I Ioan 3, 2; Filipeni 3, 21 ) . Nu vor fi doua randuri de invieri, a celor drepti mai intai, pentru a imparati cu Hristos o mie de ani si apoi a celor pacatosi, cum invata ereticii hiliasti ( milenaristi ) . Ci toti vor invia odata ” la trambita arhanghelului ” . Trupurile oamenilor trebuie sa invie, sau spre osanda, sau spre slava vesnica. ( Daniel 12, 2-3 ) .
Trupurile dreptilor vor invia spre a fi proslavite cu cele patru insusiri ale trupurilor ceresti, de care spune Sfantul Apostol Pavel, adica cu nestricaciunea, cu puterea, cu slava si cu duhovnicia ( I Corinteni 15, 42-49 ) . Trupurile dreptilor vor invia ca sa poarte chipul trupului celui ceresc al lui Hristos, precum in lumea aceasta au purtat chipul trupului cel pamantesc ( I Corinteni 15, 48 ) . Iar trupurile celor pacatosi vor invia spre munca vesnica ( Matei 25, 46 ) si ” spre a se cunoaste din asezarea fetei lor vina lor si pacatele care le-au facut ” ( Usa pocaintei ) . Trupurile dreptilor vor invia ca sa fie proslavite de Hristos, pe Care L-au purtat in inima lor pe pamant, ostenindu-se la toata fapta cea buna, dupa invatatura Evanghelii. Iar trupurile pacatosilor vor invia ca sa se arate intunecate si grozave la vedere, ca cele ce au facut lucrurile intunericului si au purtat in ele pe diavolul, care este intuneric si inselaciune ( Usa pocaintei, cap. 3 ) .

– Cand si unde va fi judecata viitoare ?

Intrebi cand va fi Judecata de apoi ? Ne este de ajuns sa stim ca Dumnezeu a hotarat o zi pentru judecata cea viitoare ( Isaia 2, 12; 34, 8; Fapte 17, 31; Romani 2, 16; Matei 11, 22-24 ) , care va fi sfarsitul lumii acesteia ( Matei 24, 1-26 ) . Iar cand va veni ziua Judecatii de apoi, sa auzim pe Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Care zice : ” Iar de ziua si ceasul acela nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal ” ( Matei 24, 36 ) . Iar de locul unde va fi judecata, stim din gura Sfantului Apostol Pavel, ca va fi in vazduh si in nori ( I Tesaloniceni 4, 17; Ioan 3, 17, 24; I Corinteni 15, 51 ) . Dupa marturia sfantului prooroc Ioil, locul judecatii va fi in Valea Plangerii, adica in Valea lui Iosafat de langa Ierusalim : ” Si voi aduna toate neamurile, zice proorocul, si le voi pogori pe ele in Valea lui Iosafat si ma voi judeca cu ele acolo ” ( Ioil 4, 12 ) . Iar Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca locul judecatii de apoi va fi ” afara oareunde de toata lumea aceasta, precum socotesc eu. Ca precum temnitele imparatilor si ocnele departe sunt puse, asa si gheena va fi afara de lumea aceasta, ” ( Impartire de grau, Cuvant despre judecata ce va sa fie ) . Asadar, din marturiile sfintilor prooroci si Apostoli si din invatatura Evangheliei lui Hristos, se arata atat de luminat ca este judecata si osanda vesnica pentru cei pacatosi. Iar de locul unde va fi judecata si gheena focului vesnic ne spune cel mai clar Sfantul Apostol Pavel, ca va fi in vazduh ( I Tesaloniceni 4, 17 ) .

– Dupa care legi se vor judeca toate semintiile pamantului ?

Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca dupa patru legi vor fi judecati oamenii la infricosatoarea Judecata de apoi :

a. Cei care au trait de la Adam pana la darea legii pe Muntele Sinai, vor fi judecati de Hristos dupa legea constiintei data omului din nastere, numita si legea morala sau legea firii. Prin constiinta, care este glasul lui Dumnezeu in om, fiecare stie ce este bine si ce este rau. Dupa aceasta lege s-a condus lumea pana la Moise ( Romani 2,14-15 ) .
b. A doua lege dupa care se vor judeca oamenii dinainte de Hristos si toti cei ce nu cred in Hristos, este legea zidirilor, a intregii creatii care ne sta pururea in fata si ne spune ca este facuta atat de minunat de un Creator nevazut, de Dumnezeu. ” Lumea vazuta, spune Sfantul Vasile cel Mare, este scoala a sufletelor celor cuvantatoare ” , este Biblia nescrisa a tuturor oamenilor ( Romani 1, 20; Filocalia, vol. X, Cuvantul 5, pag. 43; Exaimeron, Cuvantul 1, Bucuresti, 1826 ) .
c. A treia lege, dupa care se vor judeca numai evreii, este legea scrisa a lui Moise, care s-a dat pe muntele Sinai ( Romani 2, 12 ) .
d. A patra lege este Legea darului sau Evanghelia, data noua de Hristos, dupa care se vor judeca toate popoarele crestine ( Ioan 12, 48; Romani 2, 1-6; Iacob 2, 12 ) .

Daca cineva se leapada de botezul crestin este un apostat, adica lepadat de Dumnezeu si nu are iertare in veci, iar la judecata va fi mai greu pedepsit decat un pagan care nu a stiut pe Hristos. Sfintii parinti spun ca paganii nu se pot intoarce usor la credinta in Hristos pentru ca n-au cunoscut pe Dumnezeu. Tot ei spun ca cei ce au gresit in Legea darului, ca crestini, mai greu si mai tare se vor pedepsi decat paganii care au gresit dupa legea firii.

– Intrucat dreptii din rai sunt mantuiti, pentru ce trebuie sa innvie si ei din morti si sa fie judecati a doua oara in ziua de apoi ?

Pentru ca in ceasul mortii au fost judecati provizoriu si fara trup, iar la judecata de apoi vor fi judecati cu tot cu trup. Adica, va fi judecat si trupul pentru faptele lui, ca sa nu ramana nici el nejudecat si nerasplatit sau neosandit. Apoi, pentru ca de la judecata particulara pana la cea de pe urma, faptele bune facute de cei drepti pe pamant le agonisesc mai multa rasplata si odihna intru imparatia lui Dumnezeu, care li se va da in ziua cea mare a judecatii. La fel si cu cei pacatosi, faptele lor rele de pe pamant le agonisesc dupa moarte, prin sminteala, mai multa osanda care li se va da la judecata de apoi.
Deci, la judecata viitoare se vor judeca si dreptii si pacatosii ( Ecclesiast 3, 17; II Petru 2, 9 ) ” si toti vom sta inaintea divanului lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce-a lucrat prin trup ” ( Romani 14, 10; II Corinteni 5, 10 ) . Asadar, dreptii se vor judeca spre a avea ” marturia lui Hristos inaintea Tatalui ” ( Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5 ) si spre a primi rasplata cea vesnica; iar pacatosii vor invia spre a primi osanda cea vesnica, dupa faptele lor ( Matei 13, 43; 25; 46; Ioan 5, 29; Romani 2, 7-10; II Timotei 4, 8; I Petru 5, 4; Apocalipsa 11, 18 ) . Dreptii, dupa judecata de apoi, nu mai primesc raiul in care au fost pana atunci, ci primesc imparatia lui Dumnezeu unde ” vor straluci ca soarele ” intru lumina Prea Sfintei Treimi ( Matei 25, 4, 34; 43 ) .

– De ce se cerceteaza la judecata de apoi numai faptele milosteniei iar celelalte fapte nu, dupa cum spune Evanghelia dupa Matei, capitolele 25, 34-45 ?

Sa nu zicem ca la judecata de apoi nu se intreaba si celelalte fapte bune. Sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice : ” De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor ( Matei 5, 20 ) . Sa ne aducem aminte ca imparatia cerurilor este a celor saraci cu duhul ( Matei 5, 3 ) si a celor ce sunt prigoniti pentru dreptate ( Matei 5, 10 ) . Sa ne aducem aminte ca numai cei ce vor ajunge la nevinovatia si curatia pruncilor ” vor intra intru imparatia cerurilor ” ( Matei 18, 3; 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 16 ) . Sa ne aducem aminte ” ca prin multe scarbe si necazuri ni se cade noua a intra intru imparatia lui Dumnezeu ” ( Fapte 14, 22 ) . Iar Sfantul Apostol Pavel zice : ” Nu va amagiti : nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahienii, nici sodomitii, nici furii, nici lacomii, nici betivii, nici ocaratorii, nici rapitorii, nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu ” ( I Corinteni 6, 9-10 ) . La Efeseni, intareste din nou acest lucru zicand : ” Aceasta sa stiti ca tot desfranatul, sau necuratul, sau lacomul, care este slujitor idolilor, nu are mostenire intru imparatia lui Hristos si Dumnezeu ” ( Efeseni 5, 5 ) . Iar la Apocalipsa zice : ” partea celor fricosi si necredinciosi, si pacatosi, si spurcati, si ucigasi, si desfranati, si fermecatori, si inchinatori la idoli, si a tuturor celor mincinosi este iezerul care arde cu foc si pucioasa, care este moartea a doua ” ( Apocalipsa 21, 8 ) . Si Pavel adauga in alt loc : ” Nu stiti oare ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu ? ” ( I Corinteni 6, 9 ) . Iar Domnul zice : ” pentru tot cuvantul desert pe care il vor grai oamenii vor da seama in ziua judecatii ” ( Matei 5, 22;12, 36-37; Iuda 15 ) .
Asadar, de toate faptele cele bune si cele rele vom fi intrebati in ziua judecatii de apoi. Iar daca spune evanghelistul ca la judecata de apoi vom fi intrebati numai de cele sapte fapte ale milosteniei ( Matei 25, 34-45 ) , aceasta sa intelegem ca milostenia este una din fiicele dragostei, dupa cum zice si Sfantul Pavel ca ” dragostea se milostiveste… ” ( I Corinteni 13, 4 ) . Deci, intrucat dragostea este ” legatura desavarsirii ” ( Coloseni 3, 14 ) , sa intelegem ca din dragostea de Dumnezeu si cea de aproapele izvorasc toate faptele cele bune si ca cine are dragoste desavarsita acela a ajuns la ” plinirea Legii ” ( Romani 13, 8-10 ) , avand in sufletul sau cea mai mare fapta buna care ” nu piere niciodata ” ( I Corinteni 13, 8 ) . Caci in dragoste se cuprind toate faptele cele bune.
Pentru aceasta va intreba Domnul la judecata numai de milostenie, pentru ca cel ce este cu adevarat milostiv este si un izvor al dragostei de Dumnezeu si de oameni si lucrator a toata fapta buna.

– De cate feluri este milostenia crestina ?

Milostenia crestina este de doua feluri : trupeasca, adica materiala si sufleteasca, adica duhovniceasca. Ambele milostenii izvorasc din dragostea de Dumnezeu si de aproapele.

Care sunt faptele milosteniei trupesti cele mai mari ?

Sunt cele aratate de Mantuitorul la Evanghelia judecatii de apoi ( Matei 25, 4-45 ) si anume : sa hranim pe cel flamand, sa adapam pe cel insetat, sa imbracam pe cel gol, sa cercetam pe cel bolnav si intemnitat, sa odihnim pe cel strain si care este in necaz.

Care sunt faptele milosteniei sufletesti ?

Sa intoarcem la dreapta credinta pe cei necredinciosi si eretici; sa intoarcem la pocainta pe cei pacatosi si instrainati de Dumnezeu; sa invatam cele bune pe cei nestiutori; sa mangaiem si sa sfatuim pe cei deznadajduiti, pe cei intristati si bolnavi; sa ne rugam pentru aproapele nostru, adica pentru tot omul care este in nevoi ( Filipeni 1, 19; Coloseni 4, 3; Iacob 5, 16 ) ; sa iertam din inima pe cei ce ne gresesc si sa nu ne razbunam pe ei ( Matei 5, 44-48; 18, 22 ) .

Care este cea mai mare fapta buna a iubirii de Dumnezeu ? Dar a iubirii fata de aproapele ?

Cea mai mare fapta buna a iubirii de Dumnezeu este ” de a lua cineva crucea sa si a urma lui Hristos pana la moarte ” ( Matei 10, 38; Luca 14, 27 ) , asa cum au facut sfintii mucenici, cuviosii, calugarii cei alesi si toti crestinii drepti. Iar fapta buna cea mai mare izvorata din iubirea de aproapele este ” de a-si pune cineva sufletul ( viata ) pentru aproapele sau ” ( I Tesaloniceni 2, 8; II Corinteni 12, 15; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16 ) .

– Rugaciunea pentru aproapele este o datorie sau o fapta de milostenie ?

Este si una si alta, caci toate faptele bune sunt o datorie a crestinilor fata de Dumnezeu si de oameni. Rugaciunea pentru aproapele este o dovada a dragostei crestine ( II Corinteni 9, 14 ) si o datorie duhovniceasca a fiecarui membru al Bisericii lui Hristos ( Efeseni 6, 18; I Timotei 2, 1; Iacob 5, 16 ) . Oricum am socoti, suntem datori sa ajutam pe aproapele nostru cu rugaciunea, cu cuvantul, cu sfatul, cu hrana, cu bani, cu tot ce putem si este.

– Cum poate face milostenie saracul care nu are ce sa dea milostenie ?

Daca cineva este asa de sarac ca nu are nimic sa dea milostenie celui lipsit, unul ca acela este scutit de milostenia cea trupeasca, ” ca daca nu avem, nu ni se cere ” zice Sfantul Isaac Sirul. Insa milostenie duhovniceasca oricine poate si este dator sa faca cu aproapele. Adica sa se roage pentru cei in suferinta, sa-i indemne la biserica, sa le dea un pahar cu apa, sa le spuna un cuvant de mangaiere.

– Calugarii sunt datori sa faca milostenie materiala ?

Cat priveste pe calugari ” este mai mare lucru pentru ei sa fie saraci, decat sa miluiasca pe saraci ” ( Filocalia, vol. IX, Cuvintele 16 si 17 din Scara Sfantului Ioan Scararul ) . Iar daca monahii vor uita fagaduinta lor de a fi saraci si vor aduna bani si alte averi, atunci prea obligati sunt sa faca milostenie la saraci, caci ei au dat juramant inaintea lui Hristos sa traiasca toata viata in saracie de buna voie. Pe calugarii care aduna bani si averi numai milostenia ii poate izbavi de osanda lui Dumnezeu. In legatura cu aceasta sa va spun o istorioara adevarata, scrisa in Prolog, volumul I, in 11 octombrie.
Era un egumen vestit la o manastire cu multi calugari. Acesta la inceput era foarte milostiv si iubitor de saraci. Pe toti care bateau la poarta manastirii ii primea, ii ospata, vorbea cu ei si le dadea cele de nevoie. Mai tarziu, a devenit iubitor de cinste omeneasca si a parasit milostenia si pe saraci. Se imprietenise cu oameni bogati, cu dregatori si boieri, carora zilnic le dadea ospete si se indeletnicea numai cu ei. Iata ca odata a venit la poarta manastirii un batran sarac si i-a spus portarului : ” Parinte, spune-i egumenului ca a venit un frate al lui de departe cu multa osteneala si doreste sa vorbeasca cu dansul ” . S-a dus portarul manastirii, dar egumenul ospata si vorbea cu bogatii. Cand i-a spus, a raspuns cu asprime portarului : ” Nu ma supara acum. Nu ma vezi vorbind cu oamenii ? Pentru ce ai slobozit pe acest sarac in manastire ? ” . Auzind acel sarac nu s-a tulburat, ci a stat in asteptare la poarta pana seara. Dupa cinci ceasuri a venit la egumen un oarecare om bogat si l-a intampinat egumenul in poarta. Atunci i-a spus saracul acela; ” Am a-ti spune un cuvant, parinte ” . Dar egumenul nu l-a bagat in seama, ci l-a lasat la poarta si s-a dus la cina cu bogatul. Apoi iar l-a petrecut pana la poarta si nu a luat in seama rugamintea saracului aceluia. Deci, inserandu-se si vazand el ca nu-l primeste egumenul, s-a apropiat de portar si i-a zis : Asa sa-i spui egumenului : A venit Hristos la tine si nu l-ai primit ! Deci, intrucat cauti cinste omeneasca, iata, de acum voi trimite la tine pe cei bogati si putemici din toata tara aceasta, ca lucruri pamantesti doresti, dar bunatatile Mele nu le vei vedea ! ” In clipa aceea s-a facut nevazut. Era Iisus Hristos in chip de sarac ! Sa invatam de aici, parinte, ce mare putere are milostenia la saraci pentru mantuirea noastra. Ca odata cu saracul vine si Hristos la usa noastra. Deci, cei care avem cate ceva, sa le dam, ca sa nu plece de la noi intristati. Iar cei care nu au, sa-i mangaie macar cu un cuvant si sa se roage pentru ei. Sa ne amintim de parintele Vichentie Malau, mare duhovnic la Secu si Agapia. Cand venea cate un sarac la chilia lui si nu mai avea ce sa-i dea, se ducea pe la parinti sau maici si le zicea : ” Va rog, imprumutati-ma cu o suta de lei, ca a venit Hristos la mine si nu am ce sa-I dau ! ” Asa faceau parintii nostri. Asa sa facem si noi ! Saracii sunt mantuirea noastra.

– Care este importanta milosteniei pentru mantuirea sufletului ? Milostenia singura mai poate inlocui pe celelalte fapte bune ?

Am aratat mai inainte ca adevarata milostenie trupeasca si sufleteasca izvoraste din dragostea de Dumnezeu, si de aproapele. Daca cineva este milostiv, fara vreun scop rau, unul ca acela are dragoste de Dumnezeu si de aproapele si prin aceasta el implineste toata Legea, deoarece ” dragostea este implinirea legii si legatura desavarsirii ” ( Romani 13, 8-10; Coloseni 3, 14 ) .
„Mila este mai placuta lui Dumnezeu decat jertfele ” ( Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7 ) . ” Cine face milostenie isi face bine sufletului sau ” , zice Solomon ( Pilde 11, 17 ) , dobandeste viata, dreptate si slava ” ( Pilde 21, 21 ) si este fericit ( Pilde 14, 21 ) . Iar Mantuitorul fericeste pe cei milostivi si le asigura mila Sa, atat in veacul de acum cat si in cel viitor, caci zice : ” Fericiti cei milostivi ca aceia se vor milui ” ( Matei 5, 7 ) .
Dar nu este de ajuns pentru mantuire numai milostenia. Ca nu numai porunca milosteniei trebuie implinita, ci si toate celelalte fapte bune si porunci ale lui Dumnezeu : Sfantul Apostol Iacob zice : ” Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile. Caci Cel ce a zis sa nu desfranezi, a zis si sa nu ucizi. Si daca nu desfranezi dar ucizi, te-ai facut calcator al legii ” ( Iacob 2, 11 ) . Cel ce a zis ” fiti milostivi ” ( Luca 6, 36 ) , tot Acela a zis : ” Nu judecati si nu veti fi judecati; nu osanditi si nu veti fi osanditi; iertati si se va ierta voua ” ( Luca 6, 37 ) . Si cel ce a fericit pe cei milostivi, Acela a fericit si pe cei saraci cu duhul si pe cei blanzi si pe cei ce flamanzesc si pe cei prigoniti pentru dreptate ( Matei 5, 3-12 ) .
Deci, trebuie sa intelegem clar ca omul credincios, care voieste sa se mantuiasca, este dator sa implineasca nu numai porunca milosteniei, ci sa se osteneasca dupa a sa putere a implini toate faptele bune si toate poruncile Domnului.

– De ce se numeste iubirea de argint, adica iubirea de bani, de placeri si de averi, inchinare la idoli ?

Se numeste inchinare la idoli pentru ca cei ce iubesc banii, placerile trupului si averile, se inchina acestor patimi ca unor dumnezei si pun pe acestea mai presus decat pe Ziditorul. Adica, cel ce se iubeste pe sine mai mult decat pe Dumnezeu, este un inchinator la idoli. La fel este si cel ce se ingrijeste de mancare, de bani, de haine, de avere, mai mult decat de suflet, de biserica, de rugaciune, de spovedanie, de milostenie. Iubirea de sine are masura iubirea de aproapele ( Matei 19, 19 ) . Iubirea de Dumnezeu nu are limita, adica este nelimitata, dupa porunca : ” Sa iubesti pe Dumnezeu din toata inima ta; din tot cugetul tau si din toata puterea ta ” ( Deuteronom 6, 4-5 ) . Cel iubitor de bani se inchina banilor in locul lui Dumnezeu. Cel lacom la mancare isi face pantecele sau un dumnezeu, adica idol, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel ( Coloseni 3, 5 ) . Iar ” cel ce face pacatul este rob al pacatului ” ( Ioan 8, 34; Romani 3, 9; 6, 16; Efeseni 2, 3; I Tesaloniceni 4, 5; Tit 3, 3; II Petru 2, 19 ) . Deci, cine este rob al pacatului, nu mai poate fi rob al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea Mantuitorul a pus prima conditie, celui ce vrea sa-I urmeze Lui, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa, spre a-I urma Lui ( Matei 16, 24 ) . Si aceasta, pentru ca cel ce are patima iubirii de sine are impreuna cu ea si toate patimile si pacatele, deoarece ” iubirea de sine este maica, radacina si izvor a tot pacatul ” ( Sfantul Efrem Sirul, Tomul III, Cuvant pentru faptele cele bune si pentru patimi; Fi!ocalia, vol. IV, Cuvant minunat si folositor, de Sfantul Ioan Damaschin etc. ) .
Ce este egoismul si cum poate crestinul sa se izbaveasca de el ?
Egoismul este iubirea de sine, adica iubire nerationala, exagerata fata de trup ( Filocalia, vol. II, cap. 59 ) . Crestinul se poate curati de aceasta cumplita patima prin lepadarea de sine ( Matei 16, 24 ) ; prin biruirea de sine, nepretuirea de sine, defaimarea de sine, cunostinta de sine si tagaduirea de sine; prin rugaciune, post si deasa spovedanie.

Rolul celor 40 de Sfinte Liturghii

Trebuie sa stiti ca din toate slujbele care se fac la biserica, cea mai folositoare si mai puternica este Sfanta Liturghie. Sfanta Liturghie este jertfa si rascumpararea lumiii intregi. Am sa va zic istoria celor 40 de Sfinte Liturghii.
In fiecare zi pe Sfanta Masa, unde se face Liturghia, Se jertfeste Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Cum spune preotul slujitor : ” Se jertfeste Mantuitorul lumii, Cel ce ridica pacatele lumii „. O picatura din Sangele lui Iisus Hristos curata toate pacatele lumii. Si de aceea cele dintai slujbe care se pun si pentru vii si pentru morti sunt Sfintele Liturghii. Al doilea vin panacizile pentru morti, psaltirea, acatistele, vamile, ctitoriile.
Dar liturghiile nu se pot pune pentru oricine. Uite cum este ! Oamenii care injura de lucruri sfinte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. Este pacat. Oamenii care traiesc necununati nu-i poti pune la Sfanta Liturghie ca este mare pacat. Cei ce au trecut la sectari nu-i poti pune la Sfanta Liturghie, ca s-au lepadat de botez si de Biserica. Cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. Cei ce au murit necununati, nu s-au cununat nici la moarte, la fel nu-i poti pune. Si aceia care au fost in casatorie cu rudenii prea de aproape; incepand cu gradul cinci in jos. Aceia se pot pune la slujbe, la Psaltire; iar la Liturghie nici intr-un caz.
Apoi voi vedeti ca noi scoatem particele in fiecare dimineata la Sfanta Proscomidie, pentru toate miile de pomelnice care-s acolo. La noi in altar sunt 15 – 20 de parinti la pomenit dimineata. Ei se duc la preotul ce face Sfanta Proscomidie si zic : ” Parinte, blagosloveste sa pomenesc viii si mortii „. Iar preotul scoate doua particele cu sfanta copie, zicand asa : ” Primeste, Doamne, jertfa aceasta pentru mila, viata, pacea, sanatatea, iertarea pacatelor a robului lui Dumnezeu – arhimandritul cutare, sau preotul cutare, sau diaconul cutare si toti care de el se vor pomeni, vii si morti „. Atunci preotul slujitor pune o particica la vii si la morti pe Sfantul Disc, pentru fiecare preot si calugar care pomeneste.
O particica pusa in potir este ca o raza de soare; poti sa pomenesti un milion de suflete. Dar acele particele reprezinta fata sufletului pomenit la Sfanta Liturghie. Mare greseala fac preotii care dau particele acasa la oameni. Mare pacat fac ! Nu-i voie. Sa vii sa-mi aratai unde scrie sa dai particica acasa. Daca ii dai particica omului acasa, l-ai lipsit pe el de Liturghia din ziua aceea; nu mai are parte. Particelele se scot la Sfanta Proscomidie, din prescura a patra pentru vii si din prescura a cincea pentru morti si morti grabnic. Ele raman pe Sfantul Disc, ca dimineata sunt numai blagoslovite, nu-s inca sfintite.
Iar la Sfanta Epicleza, la invocarea Sfantului Duh, cand preotul ridica mainile in sus si face trei metanii pana la pamant si cheama pe Sfantul Duh, zicand : ” Doamne, Cela ce pe Preasfantul Tau Duh L-ai trimis in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi care ne rugam Tie „. Apoi face o metanie cu fruntea pana la pamant si iar ridica mainile si cheama pe Preasfantul Duh, de trei ori. Si cand termina aceasta chemare a Sfantului Duh, el arata dumnezeiescul Agnet si Sfantul Potir si zice : ” Si fa, Doamne, painea aceasta, cinstit si preacurat Trupul Hristosului tau. Amin. Iar ce este in acest Sfant Potir, preascump Sangele Hritosului Tau. Amin „.
Si binecuvantandu-le, zice : ” Prefacandu-le pe ele cu Duhul Tau cel Sfant. Amin. Amin. Amin ! ” Apoi preotul sta in genunchi si se roaga impreuna cu tot poporul, pentru toata lumea.
Aceasta este inima Sfintei Liturghii, caci acum se coboara Duhul Sfant peste Sfintele Daruri, care se prefac in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar particelele ce se scot pentru vii si pentru morti nu se prefac in Trupul si Sangele Domnului, ci se pun la urma in Sfantul Potir si se sfintesc cand se ating de Preacuratele taine. Atunci preotul zice : ” Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai. Amin „.
In clipa aceea, cand aceste miride sau particele, se adapa cu dumnezeiescul Sange, in acea clipa noi toti, vii si adormiti, ne impartasim euharistic, ganditor cu Iisus Hristos. Si macar de-ar fi sufletul cuiva in iad, sau in cer, de-ar fi la marginea lumii sau oriunde, Dumnezeu este de fata si se impartasesc toti cei pomeniti la Sfanta Liturghie si sunt in comuniune cu Iisus Hristos. Iar daca preotul iti da particica, nesfintita, dimineata, sa n-o luati, de o mie de ori este mai bine sa iei anafora, ca anafora este sfintita in cadrul Sfintei Liturghii, dar particelele nesfintite nu se dau acasa, Doamne fereste !
Deci in clipa in care particelele tale s-au adapat in Sfantul Potir, in clipa aceea tu te-ai impartasit cu Iisus Hristos si cu toata Sfanta Treime. Acesta este rolul sfintelor particele la Sfanta Liturghie. Iata de ce trebuie sa veniti cat mai regulat la biserica. Dar va rog, cand puneti pomelnic la Sfanta Liturghie, daca stiti ca unii traiesc necununati, dacac s-au luat neamuri de aproape, daca, Doamne fereste, cineva este sectar, daca huleste pe Dumnezeu sau injura, nu-l puneti la slujbe, ca-i faceti mare rau. Noi vrem sa-l unim cu Iisus Hristos si el Il injura ? Al cui glas asculta Dumnezeu ? Ia ganditi-va !

***

Cand va treziti din somn, dimineata, sa faceti intai si intai sfanta rugaciune, adica fa trei inchinaciuni si zi de trei ori ” Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie !” Da cu apa pe fata sa fuga somnul si treci in fata Sfintelor Icoane. Apoi fa de trei ori Sfanta Cruce dreapta, unind cele trei degete, care inchipuiesc Sfanta Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfant -, iar celelalte doua degete inchipuiesc dumnezeirea si omenirea lui Hristos, adica cele doua firi. Si pune intai mana la frunte : ” In numele Tatalui „; la pantece : ” al Fiului „; la umarul drept : ” al Duhului Sfant ” si pe umarul stang, zicand : ” Amin „.
Aceasta este crucea dogmatica, dupa randuiala canonica a Bisericii si dupa canonul 92 al Sfantului vasile cel Mare. Sa nu faceti crucea stramba sau din fuga, ca rade dracul de se prapadeste; il bagati in spital de atata ras. Cine te-a invatat sa-ti bati joc de Sfanta Cruce ? Cine iti leaga tie mana sa nu duci mana dogmatic ? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri inaltime si 3,80 metri latime.
Drept sa faci crucea. Daca nu, nu esti ortodox ca iti bati joc de Sfanta Cruce si rade dracul de tine cand bati cobza asa.
Fa crucea dreapta si cand treci pe langa o biserica; sa nu-ti fie rusine sa faci Sfanta Cruce dreapta ! Acolol este de fata Truoul si Sangele Domnului, permanent pe Sfanta masa. Acolo Hristos este viu in Sfantul Altar. In toate bisericile ortodoxe, Preacuratele taine stau pe Sfanta Masa. Daca nu te inchini la biserica, nu te inchini la Hristos !
Sa va vad in Rai pe toti ! Doamne fereste, unul sa nu ramana la munci, toti sa va bucurati in gradinile Raiului ! Toti. Daca as avea un sac mare, sa va pun intr-un sac si sa va pot da drumul in gradinile raiului ! Stiti voi cat este de frumos acolo ? Auzi ce zice Sfantul Apostol Pavel : Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit !
Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce se tem de El si-L iubesc pe El.

Parintele Ilie Cleopa

sursa