Vezi-ți de sineți și taci ca mortul în groapă

Pentru ce nu te ții de învățătura Sfintei Evanghelii, care spune așa: „Nimeni nu poate veni la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl”? Deci, pe fiecare om, dacă nu-l trage și nu-l mișcă Duhul Sfânt, el rămâne împietrit ca Faraon, căruia Dumnezeu anume i-a împietrit inima ca să facă minuni prin el, să se proslăvească prin împietrirea lui.
Așa face Dumnezeu cu fiecare om. Nu-l cheamă când vrei tu, ci când vrea El. Degeaba te frămânți, că gândurile lui Dumnezeu nu-s ca ale noastre.
A mia oară îți spun, nu te frământa degeaba. Vezi-ți de sineți necurmat și numai de sineți, că altfel te pui contra lui Dumnezeu. Ai jurat răbdare? Rabdă! Nu căuta ce fac alții. Și apoi Dumnezeu voiește să-ți cauți de sineți. Ce vrei? Cu forța să mântuiești pe om? Ai uitat ce i-au făcut Sfântului Simeon? Cum l-au dat călugării afară din mănăstire? Rabdă deci. Nu te pune contra lui Dumnezeu. Caută-ți de tine însăți. Căutând la ce fac alții, greșești. Nu te rătăci vrând să îndrepți pe alții.  Vezi-ți de tine, că pentru tine ai jurat. Are Dumnezeu grijă de fiecare.
Sunt foarte mâhnit că nu ții seamă de sfaturile ce ți s-au dat de mii de ori. N-au făcut așa toți cei ce s-au făcut sfinți, ci și-au căutat numai și numai de sine și de sufletul lor, și i-au lăsat pe toți în pace, ca să-i mântuiască Dumnezeu când o vrea El.
Ai făcut păcat mare că ai raportat pe toate. N-a făcut Domnul așa cu cei ce L-au răstignit, ci S-a rugat Tatălui să-i ierte că nu știu ce fac.
Degeaba te mânii mereu pe mine că te mustru și fug, căci eu înțeleg Evanghelia mult mai adânc ca sfinția voastră. Ți-am spus că ai să ieși rău, căci calci Evanghelia. Nicăieri nu vei putea sta și să ai pace și să te mântuiești, de nu vei tăcea ca mortul și să rabzi până la sânge. Căci de te ocupi să mântuiești pe alții, te uiți pe tine.
Dumnezeu are să-i mântuiască când vrea El, nu când vrei sfinția ta. De nu vei asculta ce-ți spun, totdeauna vei greși de moarte și nu vei mai avea pace cu nimenea. Care ți-i smerenia dacă raportezi (dacă pârăști)? N-o văd! Ți se pare că faci bine ceea ce faci, dar nu!, nu!, nu!, ci greșești de o mie de ori. Eu niciodată nu aprob și nu voi face ce faci ca să tragi cu forța lumea la Dumnezeu.
Supără-te cât vrei, dar acesta e adevărul adevărat. Caută-ți de tine și taci ca mortul în groapă. Cuvintele acestea sunt ale lui Dumnezeu, nu ale mele, și sunt de aur. Și nu numai că-ți dau sfat să le păzești, dar eu necurmat le păzesc cu mare frică și sfințenie, căci altfel sunt pierdut.
Aceasta este ultima mea învățătură ce-ți pot da ca slugă a lui Dumnezeu. De câte ori raportezi, de atâtea ori calci Evanghelia care îți arată pe Domnul răstignit.
Grozav de greșit înțelegi Scriptura Sfântă. Mata ești rătăcită cu totul. Și dacă nu vei răbda, ai să cazi în grele păcate la care nici nu visezi. Căci Dumnezeu are să te coboare să-ți vezi de sineți. Și de va voi Dumnezeu, o să trăim și o să vedem și aceasta. Să nu uiți asta, că mai dinainte ți-am spus.
Sfinții Apostoli Iacob și Ioan s-au dus, trimiși de Domnul, într-un sat ca să cumpere de mâncare pentru toți sfinții apostoli. Și când   s-au dus acolo, văzându-i că-s evrei, nimeni n-a voit să le vândă nimic. Și ei, mâniindu-se, au venit și I-au raportat Domnului Iisus, rugându-L să le dea voie ca să ceară, ca și Ilie, foc din cer și să ardă satul acela. Însă Domnul le-a zis: „Voi greșiți tare mult, căci Fiul Omului n-a venit să piardă lumea, ci să o mântuiască”. Și o mântuiește cum vrea El!
Uite exact așa cauți și mata când raportezi și tragi cu forța lumea la Dumnezeu. Greșești mult, faci păcat mare. Caută-ți de sine, de o mie de ori îți spun, că te prăpădești cu sufletul. Rabdă, rabdă, rabdă și iar rabdă! Îți trebuie multă, multă umilință și supunere tuturor că ți-ai ridicat toată mănăstirea în capul sfinției tale prin raport și ai rupt dragostea cu soborul. Închei zicând: Dacă toată viața sfinției tale nu te vei hotărî ca pe toți și pe toate să-i crezi sfinți și sfinte, nu te poți mântui și degeaba mai stai în călugărie.
Eu cred din inimă mereu că toți sunt sfinți și sfinte și că Dumnezeu îi mântuiește și îi sfințește așa cum eu nu pot pricepe, nici sfinția ta!
Arhim. Ioanichie Bălan, Chipuri de călugări îmbunătățiți, vol. 2, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2009

Virtutea este mai presus decât minunea!

Sfinții sunt acei care au credință dreaptă și viață curată, chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți cei născuți din femei, nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne!
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Virtutea este mai presus decât minunea!”. Tot el mai scrie și aceasta: „Sfinții sunt acei care au credință dreaptă și viață curată, chiar de nu săvârșesc semne, chiar de nu izgonesc duhurile necurate, după cum despre Sfântul Ioan, cel mai mare dintre toți cei născuți din femeie, nu se pomenește nicăieri că ar fi făcut semne!” (vezi Epistola către Filipeni). Sfântul Ioan Botezătorul n-a făcut minuni în viață, dar a trăit ca îngerii pe pământ și s-a învrednicit să boteze pe Mântuitorul lumii în apele Iordanului.
(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura „Lumină din Lumină”, București, 2006, p. 529

Comentarii Patristice – Evanghelia despre dregătorul bogat

Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor)( Ev. Luca 18, 18-27)

(Lc. 18, 18) Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

Mulțimile evreiești… cu mai-marii și învățătorii lor… priveau pe Hristos ca pe un simplu om asemenea nouă și nu ca pe Dumnezeu ce s-a făcut om. Aceștia au venit la Hristos ca să-L ispitească și ca să întindă mrejele înțelepciunii lor…

În evanghelia aceasta, cel ce se apropie de Hristos este numit dregător. Credea despre sine că știe Legea și cugeta că îi și învățase întocmai și pe alții. Gândea că-L va putea osândi pe Hristos pentru că a adus legi noi, legi ale Sale, și că a nesocotit poruncile date de preaînțeleptul Moise. Iudeii urmăreau cu înverșunare să dovedească că Hristos era împotriva poruncilor celor dintâi și că, prin autoritatea Sa, a așezat noi legi, care se împotrivesc celor ce existau înainte. Purtarea lor viclenească față de Hristos era zidită pe o piatră mincinoasă. Dregătorul vine la Hristos și se preface că vorbește cu inimă bună. Îl numește Învățătorule, spune că este bun și se arată a fi dornic de a-I fi ucenic. Spune, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Bagă de seamă, cum dregătorul amestecă măgulirea cu înșelăciunea și viclenia, precum ar amesteca oțetul cu mierea, închipuindu-și că în acest chip ar putea amăgi pe Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 122, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 19)Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

Ce răspunde Cel-a-toate-cunoscător despre care s-a spus că prinde pe înţelepţi în isteţimea lor (Iov. 5, 13)? Răspunde cu o altă întrebare: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Vezi cum Hristos vădește de-ndată că dregătorul nu era nici înțelept, nici învățat, deși era mai-marele unei sinagogi iudaice. Hristos îi spune că veșmintele trupului Meu te-au dus pe căi greșite și nu ai crezut că sunt Dumnezeu. De ce m-ai numit cu numele celor mai înalte făpturi dacă tu crezi că sunt un doar simplu om, asemenea ție, și tăgăduiești că nu sunt mai presus de hotarele naturii umane? Prin firea care transcende totul, numai Dumnezeu este bun prin natura Sa, adică este bine neschimbător … Hristos spune despre Sine: Pentru tine, nu par a fi cu adevărat Dumnezeu. Dar nebunește și fără băgare de seamă, mi-ai atribuit caracterul și virtuțile naturii dumnezeiești. Atunci, de ce-ți imaginezi că am puterea naturii neschimbătoare, fiind Eu un simplu om, care nu este niciodată învestit cu bunătate, ci o câștigă numai prin învoirea cu voia divină? Acesta a fost înțelesul a ceea ce vorbea Hristos.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, 122, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 19)Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

Tatăl este bun. Fiul este bun. Sfântul Duh este bun. Totuși, nu sunt trei buni, ci numai un singur bun. Hristos spune: Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Domnul Hristos nu a răspuns la întrebarea dregătorului pentru ca acesta, vorbind ca și cu un simplu bărbat prin cuvintele bunule Învățător, să nu-L considere doar un simplu om. De aceea nu i-a spus: Nimeni nu este bun, decât unul Tatăl, ci Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Doar prin Tatăl, s-ar fi înțeles că doar Tatăl cel ceresc este bun. Dumnezeu,însă, include în sine atât pe Hristos, cât și pe Duhul Sfânt, pentru că întreaga Treime este bună.

(Fericitul Augustin, Despre Sfânta Treime 8, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 22) Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.

Tânărul a întrebat pe Domnul cum să moștenească viața veșnică și i s-a răspuns că trebuie să vândă toate cele ce le are și să le împartă săracilor și astfel va avea comoară în cer. De ce a plecat de la Domnul mâhnit, decât pentru că, așa cum spune Scriptura, era foarte bogat? Una este a nu dori să aduni cele de trebuință și alta să împarți ceea ce ai agonisit. Primul este ca și cum ai refuza mâncarea, iar al doilea, ca și cum ți-ai tăia un mădular.

(Fericitul Augustin, Scrisoarea 31, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Dregătorul era prea slab în cugetul său și nu a putut fi convins nici măcar să asculte de sfatul de a-și vinde averea, deși i-ar fi fost mult folositor și plin de răsplată. Domnul vădește boala care și-a aflat casă în cei cu averi, spunând: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila (camela) printre urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu. Prin camilă, Hristos, nu se referă la animalul cu același nume, ci la un o funie groasă. Cei ce se îndeletnicesc cu navigatul pe mare obișnuiesc să numească aceste funii camile.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 123, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Ce se spune aici este de o mare putere. O mare greutate se află în cuvintele acestea. Cu ce alte cuvinte ar fi putut Hristos arăta mai cu tărie că cel bogat n-ar trebui să-și pună nădejdea în averile sale, decât prin acestea? … Moral, acestea pot fi aplicate la orice păcătos sau orice bogat trufaș. Vameșul, când nu îndrăznea să-și ridice ochii la Dumnezeu, recunoștea povara păcatelor sale și era precum o camilă. Prin mărturisirea păcatelor sale, mai ușor va trece vameșul prin urechile acului, decât va intra fariseul în împărăția cerurilor. Fariseul era mândru în rugăciune, lăudându-se cu nevinovăția sa și mult prea încrezător în mărirea sa. El a nesocotit mila, s-a declarat pe sine drept și l-a judecat pe celălalt. Mai degrabă l-ar fi înfruntat pe Domnul, decât să-I ceară mila Sa (Lc.18, 9-41). Dacă cineva se cutremură cugetând la camilă, cu atât mai mult să se înfricoșeze la cel ale cărui fapte sunt mai urâte decât o camilă.

(Sfântul Ambrozie al Milanului,Tâlcuire la Evanghelia după Luca 8, 70-72, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila printre urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.Când au auzit porunca aceasta, sfinții s-au hotărât să fugă de această greutate a bogățiilor, împărțindu-și averile. Prin această împărțire a averilor către cei săraci, și-au ridicat comori veșnice. Apoi au luat crucea și i-au urmat lui Hristos. Unii i-au urmat și s-au desăvârșit prin mucenicia lor, precum v-am mai spus, în timp ce alții, prin jertfa lor de sine, nu au fost mai prejos în virtutea adevăratei filozofii. Amintește-ți că este poruncă a lui Hristos Împăratul nostru și Dumnezeu, care ne duce de la lucrurile vremelnice și ne face părtași la cele veșnice.

(Sfântul Ioan Damaschin, Varlaam și Iosif 15.128 – 129, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Lc. 18, 25) Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.

Se spune în Evanghelie că: Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? (Mt. 19, 27).

Cred că la acesta unii ar răspunde: Ce au lăsat ucenicii? Ei erau oameni care câștigau cele de trebuință ale vieții prin sudoare și munca lor, fiind pescari, care poate aveau sau nu o barcă și niște mreje pe undeva. Nu aveau case bine zidite sau alte averi. Ce au lăsat sau pentru ce au cerut o răsplată de la Hristos? Ce răspundem noi la aceasta? Chiar pentru aceasta, au pus întrebarea aceasta mai mult decât necesară. Pentru că nu aveau nimic altceva decât câteva lucruri neînsemnate, au aflat că Domnul va răsplăti și va veseli cu darurile Sale pe cei care la fel au lăsat nu numai puținul lor pentru împărăția lui Dumnezeu. Au dorit să fie găsiți vrednici pentru a intra în împărăția cerurilor, datorită dragostei pentru El. Cel bogat, ca unul ce a lăsat mult, va aștepta cu încredințarea unei răsplăți pe măsură. Cel care are puțin și a lăsat și puținul său, nu este și el îndreptățit să întrebe cum i se va răsplăti fapta? Pentru aceasta, și în numele lor și a celorlalți care au făcut asemenea, lăsând și puținul lor, spun: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie.

Dar mai trebuie să înțelegem un lucru. Socotită cum se cuvine, durerea suferită la lepădarea de cele lumești este aceeași, fie că este vorba de mult sau puțin. Haideți să vedem care este adevăratul înțeles al acestei exemplu atât de întâlnit. Să presupunem că doi oameni au trebuit să stea dezbrăcați. Unul s-a dezbrăcat de haine scumpe, în timp ce celălalt a trebuit să lepede numai dintre cele ieftine și ușor de găsit. Oare durerea goliciunii nu va fi aceeași în ambele cazuri? Mai rămâne altceva de lămurit? Cât privește ascultarea și dorința cea bună, cei ce, deși în situații diferite, au arătat totuși aceeași ușurință, și dorind, au vândut ceea ce aveau, trebuie așezați pe aceeași treaptă cu cei bogați. Chiar Pavel cel înțelept scrie: Căci, dacă este bunăvoinţă, bine primit este darul, după cât are cineva, nu după cât nu are (2 Cor. 8, 12). Astfel, întrebarea apostolilor a fost plină de rațiune.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Luca, Omilia 124, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Duminica a 30-a după Rusalii: “Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis:„Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?”
(Matei 19, 16) [Omilia LXIII]

“Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si: „Cautind la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

– Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicand: „Nimeni nu este bun”. (Matei 19, 17)

– Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: „Noi ne inchinam la ceea ce stim” (In 4, 22); si: „Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata” (In 5, 31). Acum cand zice: „Nimeni nu este bun“, nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: „Nu sint bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: “Decat unul Dumnezeu“.

Si n-a spus: „Decat Tatal Meu“, ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicand: „Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri” (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca „voi” nu inseamna: „voi oamenii” -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: „Cu cat mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El“.

– Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

– Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus: „Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.
Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.

Cand Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?”(Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ (idem).

Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

– Ce-i spune Hristos?

– Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: „Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“(Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: „Daca vrei sa fii desavirsit”; apoi ii spune: „Vinde-ti averile si le da saracilor”; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: „Vei avea comoara in cer”; si „vino si urmeaza Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: „Si vei avea comoara in cer”. Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus „comoara”, ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

„Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

„Auzind, tinarul a plecat intristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: „Ca avea avutii multe“.

Nu sunt stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.

Ce a spus Hristos? „Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” (Matei 19, 23).

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

– Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

– Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

„Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor”(Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta” (Matei 19, 26).

– Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

– S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu”. A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: „privind la ei” -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu” ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

– Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

– Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cand Petru I-a spus: „Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie” si L-a intrebat: „Ce, oare, va fi noua?” (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: „Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni“. Asa ajung cu putinta cele cu neputinta !

– Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

– Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos. Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

– Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

– Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

– Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

– Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

– Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

–Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui – ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc – si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

(“Omilii la Matei“, Sf. Ioan Gura de Aur

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor

Scriptura ne-a infatisat sufletul lui oarecum amestecat: pe de o parte vrednic de lauda, iar pe de alta parte, nefericit si foarte deznadajduit. Este vrednic de lauda ca a cunoscut pe adevaratul Invatator, ca, parasind trufia fariseilor, mandria legiuitorilor si ingamfarea carturarilor, a dat acest nume singurului Invatator bun si adevarat; era iarasi vrednic de lauda si ca s-a interesat cum ar putea sa mosteneasca viata vesnica. Dar ceea ce dovedeste ca in adancul sufletului sau nu urmarea adevaratul bine, ci cauta ce place celor multi, este aceea ca, desi a aflat de la adevaratul Dascal invataturi mantuitoare, nu le-a inscris in inima sa, nici n-a implinit cu fapta sfaturile date, ci a plecat intristat, fiind intunecat de patima dragostei de avutie. Aceasta vadeste ciudatenia purtarii sale si dezacordul cu sine insusi.

Il numesti Invatator si nu te porti ca un ucenic? Marturisesti ca este bun si respingi sfaturile ce ti le da? Si doar Cel bun ofera lucruri bune! Il intrebi de viata vesnica, dar arati ca esti cu totul prins de desfatarea vietii de aici! Ce porunca anevoioasa, grea sau peste puteri ti-a dat Invatatorul? A spus: “Vinde-ti averile tale si da-le saracilor!“. Daca ti-ar fi spus sa te ostenesti muncind pe ogoare sau sa infrunti primejdiile comertului pe mare, sau sa ai toate necazurile celor ce fac afaceri, da, atunci ar fi trebuit sa te intristezi, ca porunca ar fi fost greu de implinit; dar daca-ti fagaduieste sa te faca mostenitor al vietii celei vesnice pe o cale atat de lesnicioasa, care nu are nici osteneala, nici sudoare, nu te bucuri de usurinta mantuirii, ci pleci jelind si intristat la suflet si-ti faci nefolositoare toate virtutile pentru care te-ai ostenit pana acum. Daca, dupa cum spui, nici n-ai ucis, nici n-ai desfranat, nici n-ai furat, nici n-ai dat marturie mincinoasa impotriva cuiva, zadarnica ti-e ravna pentru savarsirea acestor virtuti, pentru ca nu adaugi si virtutea ce-ti lipseste, fara de care nu vei putea intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nu te-ai bucura oare mult cand ai auzi ca un doctor ti-ar fagadui sa-ti indrepte madularele strambe, fie din nastere, fie din pricina vreunei boli? Negresit! Dar cand marele Doctor al sufletelor vrea sa te faca desavarsit in cele mai de seama virtuti ce-ti lipsesc, nu primesti binefacere, ci te superi si te tanguiesti. E lamurit deci ca esti departe de porunca dragostei de aproapele si fals ai marturisit cand ai spus ca iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Ca, iata, porunca data tie de Domnul te vadeste cu totul lipsit de adevarata dragoste. Daca ar fi fost adevarat ce spuneai, ca ai pazit din tinerete porunca dragostei si ca ai dat fiecaruia tot atat cat ti-ai dat tie, de unde ai aceasta multime de averi? Ingrijirea celor nevoiasi risipeste bogatia. Daca toti si-ar imparti averile lor si le-ar da celor nevoiasi, atunci fiecare ar primi cate putin pentru indestularea nevoilor sale. Deci, cel care iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi n-ar avea mai mult decat semenul sau. Or, se vede ca tu ai multe bogatii! De unde-s acestea? De acolo ca ti-e mai draga propria-ti desfatare decat ajutorarea celor multi. Da, cu cat iti inmultesti avutia cu atat iti imputinezi dragostea de aproapele. Daca ai fi iubit pe semenul tau, de mult te-ai fi gandit la instrainarea averilor tale; dar asa, averile iti sunt mai lipite de tine decat madularele de trup, iar despartirea de averi te doare mai mult decat taierea celor mai de seama madulare.”

„Daca auzi, bogatule, spunandu-ti-se: „Vinde-ti averile tale si da-le saracilor, ca sa ai merinde pentru desfatarea vesnica!“, pleci intristat; dar daca auzi spunandu-ti-se: „Da-ti averile tale femeilor iubitoare de podoabe, da-le sculptorilor, negustorilor de mobile, mozaicarilor, pictorilor!”, te bucuri ca si cand ai dobandi ceva mai pretios decat averile.”

„Spui ca esti sarac! O spun si eu, ca acela-i sarac, care are nevoie de multe. Poftele voastre nesaturate va fac sa aveti multe nevoi.”

„Pe cine l-a crutat moartea fiindca a fost bogat? De cine s-a indepartat boala fiindca a avut bani? Pana cand aurul va sugruma sufletele, pana cand va fi undita mortii, pana cand va fi momeala pacatului? Pana cand bogatia va fi pricina razboaielor, pentru care se fauresc arme si se ascut sabii? Din pricina bogatiei, rudele nu mai tin seama de rude, fratii se uita cu ochi ucigasi la frati. Din pricina bogatiei, pustiile sunt pline de ucigasi, marea de pirati si orasele de calomniatori. Cine-i tatal minciunii? Cine-i facatorul actelor false? Cine-i parintele juramantului fals? Nu-i oare bogatia? Nu-i ravna dupa bogatie? Pentru ce, oamenilor, va supuneti voi insiva la chinuri? Cine a prefacut bunurile voastre in arme impotriva voastra? Banii v-au fost dati sa va ajute sa traiti, si nu sa va ajunga povara de pacate. Bogatia v-a fost data sa va puteti rascumpara sufletul, nu ca sa va fie pricina de pierzare.”

“Pentru ce te inseli singur, randuind rau pentru timpul de acum bogatia spre desfatarea trupului si fagaduind pentru mai tarziu acelea pe care n-ai sa le mai poti face? Dar, dupa cum ti-am aratat, rau e sfatul ce ti-l dai cand spui: „Ma voi desfata de placeri cat traiesc! Dupa ce voi muri, voi face ce mi s-a poruncit!” Iti va spune insa si Avraam: „Ai luat cele bune in viata ta!“. Calea cea stramta si ingusta nu te primeste daca nu lepezi povara bogatiei. Ai plecat din viata purtand-o pe umeri si n-ai ancorat-o, cum ti s-a poruncit. Pe cand traiai, te puneai pe tine inaintea poruncii Domnului; dupa ce ai murit si te-ai descompus, pui inainte porunca Domnului, ca sa te razbuni pe dusmanii tai spunand: „Ca sa nu-mi ia cutare averea, s-o ia Domnul!”. Cum sa numesc acest gand? Razbunare pe dusmani sau dragoste de aproapele? Citeste-ti testamentul!

– Voiam sa mai traiesc, mi se poate spune iarasi, ca sa ma bucur de averile mele!

– Atunci se cuvine mortii multumire, si nu tie! Daca ai mai fi nemuritor, nici nu ti-ai mai aduce aminte de porunci. „Nu va lasati amagiti! Dumnezeu nu se lasa batjocorit.” [Gal. 6,7] La altar nu se aduc mortaciuni! Du la altar jertfa vie! Darul ce se aduce din ce prisoseste nu-i bine primit! Iar tu aduci Binefacatorului cele ce ti-au mai ramas, dupa ce ti s-a scurs viata! Daca nu indraznesti sa servesti pe oameni de seama cu resturile de la masa ta, cum indraznesti sa crezi ca faci milostiv pe Dumnezeu cu ramasitele averii tale?

Vedeti, bogatilor, ce sfarsit are iubirea de avutii si incetati a mai fi impatimiti dupa averi! Cu cat esti mai iubitor de avutie, cu atat cauta mai mult sa nu lasi dupa tine nimic din cele ce ai. Fa ca toate sa fie ale tale! Ia-le pe toate cu tine! Nu lasa strainilor bogatia ta! Se poate ca slugile tale sa nu-ti impodobeasca mormantul nici cu cea mai proasta podoaba si sa nu-ti faca o inmormantare pompoasa, ca sa castige bunavointa mostenitorilor. (…) Ia-le-o inainte dar, si inmormanteaza-te singur! O frumoasa inmormantare este evlavia. Pleaca din lume imbracat cu toate bogatiile tale! Fa-ti podoaba bogatia ce o ai! Sa o ai cu tine! Ai incredere in bunul sfatuitor, in Hristos, Care te-a iubit, Care a saracit pentru noi, ca noi sa ne imbogatim cu saracia Lui, Care S-a dat pe Sine pret de rascumparare pentru noi. Sa ne supunem Lui, pentru ca fiind intelept cunoaste ce ne este de folos sa-L primim, pentru ca ne iubeste; sa-I fim recunoscatori, pentru ca este Binefacatorul nostru!“

Fragmente preluate din: Sfantul Vasile cel Mare, Omilii si cuvantari, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R.

Sfantul MAXIM MARTURISITORUL – i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul, nici cu graiul nici în scris

Mai apoi, când Patriarhul Romei care era încă ortodox, a condamnat monotelismul Patriarhilor Răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de Credinţa Ortodoxă, Patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea Apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. Ei (care susțin erezia) ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați, și de Preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de Taine săvîrșesc? Apoi ce duh vin asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceștia?
Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:

– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?

Iară Sfântul Maxim, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:

– „Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.”
Zis-au lui:

– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:

– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă(Galateni 1,8).