MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

“Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei“.

Publicam mai jos un articol foarte important de data recenta al reputatului Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic (originalul grecesc – aici, iar versiunea in limba engleza – aici):

  • 1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

În ultimul nostru articol intitulat „Întâlnirea dintre [Patriarhul] Vartholomeu şi Papă este departe de calea Sfinţilor Părinţi”, am anunţat că vom continua prezentarea declaraţiilor noastre întemeiate pe cugetul nevremelnic al Bisericii, înfăţişat în vieţile Sfinţilor şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli. Îndeosebi când Sfântul Spiridon, făcătorul-de-minuni şi ocrotitorul Kerkirei (Corfului), l-a izgonit pe Papă din biserica sa printr’o cutremurătoare minune, iar arhiereii de astăzi îl cheamă [pe Papă] în bisericile lor dreptslăvitoare, îl îmbrăţişează, îl cădesc şi îi doresc viaţă întru mulţi ani, aveam de gând să înfăţişăm această minune păstrată şi tâlcuită de Sfântul Athanasie din Paros, un mare cărturar şi dascăl al neamului Ellinesc, unul dintre cei trei Sfinţi Părinţi Colivazi din veacul al 18-lea[1]. Vom înfăptui totuşi cele gândite, însă cu o mică schimbare, din pricina suprapunerii unui praznic.
Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Thessalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi”, o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.
O mare parte din „Viaţă” se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu dracii şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s’au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s’a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s’au scris la petrecerea cea din cer”[2]. De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia – care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei din lăuntru. Creştinismul n’a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie” cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor” (Mat. 4:16). Hristos n’a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimenea vine la Tatăl fără numai prin mine” (Io. 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cela ce urmează mie nu va umbla în întunerec, ci va avea lumina vieţii” (Io. 8:12).
Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri”, pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr’o ipotetică iubire de aproape.

  • 2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S’a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s’a zis mai înainte”[3]. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n’a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s’a închis într’o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor”[4]. Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.
Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n’avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere – nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n’ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.
avva-antonie-cel-mare.jpg

  • 3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor – o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într’o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul” papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici. Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi” care îi duc în rătăcire sau îi pun într’o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s’o vădească sau s’o înlăture.
Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop orthodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa” sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios”[5]. S’a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n’a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori. Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă. Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s’a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale” – punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale”, înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.
De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una”, pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt:
Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s’a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s’o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui.”[6].

  • 4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”[7].
Sfântul Antonie s’a cutremurat şi s’a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit[8]. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.
Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie,
„pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s’a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s’a sculat Stareţul plângând. Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: «O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s’ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: „Se va defăima altarul Meu». Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s’a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s’a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor».”[9]

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Sântem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor. Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a Şaptea Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie. Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii”. Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n’am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.
Traducere de Radu Hagiu
______________________________________________________
[1] Ceilalţi doi fiind Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corinthului. (n.tr.)
[2] „Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie” (Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995) – „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)” (n.tr.)
[3] Cf. op. cit. (n.tr.)
[4] Cf. op. cit. (n.tr.)
[5] Cf. op. cit.
[6] Cf. op. cit.
[7] Cf. op. cit.
[8] În 1969, cultul Sfântului Gheorghe a fost abolit în mod oficial de către biserica romano-catolică, numele acestuia fiind scos din calendarul ecleziastic. (n.tr.)
[9] Cf. „Vieţile Sfinţilor…”, op. cit.

Sursa Cuvântul Ortodox

Reclame

Despre avva Antonie

Sfântul avva Antonie, pe când şedea în pustie, a căzut în mare lehamite2(akedia) şi în mare întunecare a gândului3(logismos). Şi i-a spus lui Dumnezeu:

Doamne, vreau să mă mântuiesc, şi nu mă slăbesc gândurile. Ce să fac în suferinţa mea? cum să mă mântui?

Şi ridicându-se puţin către cele din afară a văzut Antonie pe altul ca el, aşezat la lucru, ridicându-se de la lucru să se roage, şi aşezându-se apoi la împletit funie, şi iar ridicându-se la rugăciune. Or acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi lămurirea lui Antonie. Şi l-a auzit pe înger spunând: aşa să faci şi te vei mântui.

Iar el, auzind acestea, se bucură şi prinse curaj, şi făcând aşa, se mântui.

2

Tot avva Antonie, cu mintea aţintită la genunea judecăţilor lui Dumnezeu, a întrebat: Doamne, cum de mor unii tineri, şi alţii la adânci bătrâneţi? De ce sunt săraci unii, iar alţii se îmbogăţesc? De ce nedrepţii se îmbogăţesc, iar drepţii sunt săraci?

Şi iată că o voce i-a zis: Antonie, ai grijă de tine. Căci acestea sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi ţie nu ţi se cade să le ştii.

3

L-a întrebat cineva pe avva Antonie: ce să fac ca să-i plac lui Dumnezeu? Iar bătrânul i-a răspuns: păzeşte ceea ce-ţi spun: oriunde ai merge, să-l ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai adeverirea4(martyria, confirmare, validare.) Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de-acolo. Urmează-le pe acestea trei şi te vei mântui.

4

I-a spus avva Antonie avvei Pimen: lucrarea cea mare a omului e să-şi arunce păcatul înaintea lui Dumnezeu, şi să se aştepte la ispită până la ultima suflare.

5

A spus tot el: nimeni neispitit nu va putea merge în împărăţia cerurilor. Că de aceea se spune: înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.

6

L-a întrebat avva Pamvo pe avva Antonie: ce să fac? Iar bătrânul îi spuse: nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.5(Ceea ce intră şi ceea ce iese.)

7

A spus avva Antonie: am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ, şi am suspinat zicând: cine o să treacă printre ele? Şi am auzit o voce care zicea: smerenia.

8

A mai spus: sunt unii care îşi chinuie trupurile cu nevoinţa, dar din lipsa duhului deosebirii6(diakrisis, discernământ.) s-au îndepărtat de Dumnezeu.

9

A mai spus: de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că dacă ne câştigăm aproapele, îl câştigăm pe Dumnezeu; dar dacă ne smintim7(skandalizô, a şoca.) aproapele păcătuim faţă de Hristos.

10

A spus avva Antonie: aşa cum peştii zăbovind pe uscat mor, la fel şi monahii întârziind în afara chiliei sau printre oamenii din lume slăbesc încordarea liniştirii8(tonos hesyhias, oximoron, „tensiunea liniştii“. Liniştea călugărească reprezintă un efort.). Trebuie deci ca şi noi să ne grăbim spre chilie, ca peştele spre mare, ca nu cumva întârziind afară să părăsim paza dinlăuntru.

11

A mai zis: cel care locuieşte în pustie şi se linişteşte, e scutit de trei lupte, a văzului, a auzului şi a vorbirii; îi mai rămâne una, a urâtului9(akedia, lehamite, plictis, melancolie, indiferenţă, sentimentul vidului sau inutilităţii.).

12

Au venit fraţi la avva Antonie ca să-i spună ce năluci văzuseră şi să afle de la el dacă sunt adevărate sau de la demoni. Şi aveau ei un măgar, care a murit pe drum. Şi când au ajuns la bătrân, luându-le-o înainte le-a spus: cum v-a murit măgăruşul pe drum? Iar ei i-au zis: de unde ştii, părinte? – Demonii mi-au arătat. Iar ei: pentru asta am şi venit să te întrebăm, că avem vedenii, şi adesea sunt adevărate, nu cumva să ne rătăcim. Şi i-a încredinţat bătrânul din pilda cu măgarul că sunt de la diavol.

13

Unul care vâna sălbăticiuni în pustie l-a văzut pe avva Antonie veselindu-se cu fraţii şi s-a scandalizat. Iar bătrânul, vrând să-l înduplece că trebuie din vreme în vreme să te pogori la fraţi, îi spuse: ia o săgeată în arc şi încoardă. Şi când el făcu aşa, îi zise iar: mai încoardă. El mai întinse, şi iar: încoardă. Îi răspunse vânătorul: dacă încord peste măsură, se frânge arcul. Iar bătrânul: aşa şi cu lucrarea lui Dumnezeu: dacă se încoardă fraţii peste măsură, se frâng curând. Aşa că trebuie din vreme în vreme să avem îngăduinţă cu ei. Şi auzind vânătorul se smeri, şi lămurindu-se mult de pe seama bătrânului plecă. Iar fraţii se duseră la locurile lor întăriţi.

14

A auzit avva Antonie despre un monah mai tânăr că făcuse o minune pe cale – văzuse bătrâni osteniţi călătorind, şi a poruncit unor măgari sălbatici să vină să-i ducă până la Antonie. Iar bătrânii i-au vestit acestea avvei Antonie. Iar el le-a spus: călugărul acesta mi se pare ca o corabie plină de odoare, dar nu ştiu de va ajunge la liman. Şi după o vreme începu dintr-o dată avva Antonie să plângă şi să-şi smulgă părul şi să se jeluie. Iar ucenicii i-au spus: de ce plângi, avvo? – Chiar acum a căzut un mare stâlp al Bisericii. (Vorbea despre călugărul cel tânăr.) Dar mergeţi până la el şi vedeţi ce s-a întâmplat. Şi mergând ucenicii l-au găsit pe monah pe o rogojină plângând păcatul pe care-l făcuse. Şi văzându-i pe ucenicii bătrânului le zise: spuneţi-i bătrânului să se roage lui Dumnezeu, să-mi dea zece zile şi nădăjduiesc că mă voi pocăi. Şi muri peste cinci zile.

15

Îl lăudau fraţii avvei Antonie pe un monah. Iar el primindu-l l-a ispitit dacă rabdă dispreţul. Şi văzând că nu, îi spuse: eşti ca un sat împodobit pe dinainte, şi furat pe hoţi pe la spate.

16

I-a spus un frate avvei Antonie: roagă-te pentru mine. Iar el: nici mie nu-mi va fi milă de tine, nici lui Dumnezeu, dacă singur nu te străduieşti şi nu te rogi lui Dumnezeu.

17

Au venit odată bătrâni la avva Antonie de la Sketis, şi avva Iosif cu ei. Şi vrând bătrânul să-i încerce, le puse înainte cuvânt din Scriptură şi începu, de la cel mai mic, să-i întrebe ce voia să spună cuvântul. Şi fiecare răspundea după puterile sale; dar el le răspundea: n-ai ghicit. Şi la urmă îi spuse avvei Iosif: tu ce spui că înseamnă acest cuvânt? – Nu ştiu. Şi le zise avva Antonie: cu adevărat avva Iosif a găsit calea, căci a spus „nu ştiu“.

18

Au venit de la Sketis fraţi la avva Antonie. Şi urcând pe un vas ca să meargă la el au găsit un alt bătrân care voia şi el să meargă acolo. Dar fraţii nu-l cunoşteau. Şi stând pe vas vorbeau cuvinte ale bătrânilor, despre Scriptură şi iar despre ce lucrau cu mâinile. Iar bătrânul tăcea. Venind deci ei la liman s-a văzut că şi bătrânul mergea la avva Antonie. Şi cum merseră la el le-a spus: bună tovărăşie v-a fost bătrânul acesta la drum. Şi-i spuse şi bătrânului: buni fraţi ai găsit cu tine, avvo. Iar bătrânul răspunse: buni, dar n-au uşă la strungă şi cine vrea intră în staul şi dezleagă măgarul. Spunea asta fiindcă vorbeau ce le venea la gură.

19

Au venit fraţi la avva Antonie zicând: spune-ne un cuvânt prin care să ne mântuim. – Aţi auzit Scriptura, vă ajunge. Iar ei: şi de la tine vrem să auzim, părinte.

– Spune Evanghelia, „Dacă te loveşte cineva peste obrazul drept, întinde-i-l şi pe celălalt“10(Matei 5, 39.).

– Nu putem face aşa.

– Dacă nu-l puteţi întinde şi pe celălalt, atunci răbdaţi măcar unul.

– Nici asta nu putem.

– Dacă nu puteţi nici asta, atunci măcar nu răspundeţi cu rău pentru rău.

– Nici asta nu putem.

Atunci îi spuse bătrânul ucenicului său: fă-le puţină fiertură, căci sunt neputincioşi. Şi lor le zise: dacă aia nu puteţi, aia nu vreţi, ce să vă fac? Trebuiesc rugăciuni.

20

Un frate s-a lepădat de lume şi şi-a împărţit averea săracilor, păstrând puţin pentru rosturile sale. Şi a venit la avva Antonie. Şi aflând acestea i-a zis bătrânul: dacă vrei să fii călugăr, mergi la sat şi cumpără carne şi pune-ţi-o pe trupul gol, şi astfel vino încoace.

Fratele făcu aşa, dar câinii şi păsările îl sfâşiară. Şi când sosi, îl întrebă bătrânul dacă făcuse cum îi spusese. El îi arătă trupul sfâşiat, iar bătrânul îi zise: aşa îi sfâşie demonii în luptă pe cei lepădaţi de lume şi care vor să aibă averi.

21

A fost ispitit odată un frate în chinovia avvei Ilie. Şi fiind gonit de acolo, se duse la munte la avva Antonie. Şi rămânând el o vreme acolo, l-a trimis înapoi în chinovia de unde plecase. Ei când l-au văzut l-au izgonit iar. Şi făcu el cale întoarsă la avva Antonie, zicând: părinte, n-au vrut să mă primească. Dar el îl trimise spunând: o corabie s-a frânt în mare, şi-a pierdut toată încărcătura, şi de-abia a scăpat la mal. Iar voi pe cel care a scăpat la mal vreţi să-l scufundaţi? Şi ei, auzind că avva Antonie e cel care l-a trimis, l-au primit îndată.

22

A spus avva Antonie: cred că trupul are un imbold firesc ce nu poate fi despărţit de el, dar care nu lucrează fără voia sufletului; arată doar în suflet o năzuinţă fără patimă. Mai e şi altă năzuinţă venită din hrană şi din încălzirea trupului cu hrană şi băutură, din care căldura sângelui îndeamnă trupul la lucrare. De aceea şi spune apostolul: „nu vă îmbătaţi cu vin, întru care este curvia“. Şi apoi Domnul în Evanghelie poruncindu-le ucenicilor zice: vedeţi să nu se îngreuneze inimile voastre în mâncat şi beţie“. Şi mai e şi altă năzuinţă, a celor care se luptă, din viclenia şi pizma dracilor. Aşa că trebuie văzut că năzuinţele trupului sunt de trei feluri, una firească, alta din mâncatul fără măsură, şi alta de la draci.

23

A mai spus: Dumnezeu nu îngăduie ca neamul de acum să fie încercat ca cele dinainte, căci ştie că sunt slabi şi nu rabdă.

24

I s-a descoperit avvei Antonie în pustie: este la oraş unul asemenea ţie, de îndeletnicirea lui vindecător, care-şi dă prisosul celor ce au nevoie şi care cântă în toată ziua Trisaghionul cu îngerii.

25

A spus avva Antonie: va veni o vreme când vor înnebuni oameni, şi dacă vor vedea pe unul nesmintit, se vor ridica împotriva lui, zicând: aiurezi – pentru că nu va fi ca ei.

26

Au venit fraţi la avva Antonie şi i-au spus cuvânt din Levitic. Şi a ieşit bătrânul spre pustie, iar avva Ammonas îl urmărea pe ascuns, ştiindu-i obiceiul. Şi îndepărtându-se mult bătrânul, stând la rugăciune a strigat cu voce tare: Doamne, trimite-l pe Moise, să îmi lămurească lucrul acesta. Şi a venit la el un glas care a vorbit cu el. Şi a spus avva Ammonas: de auzit am auzit glasul care a vorbit cu el, dar înţelesul nu l-am priceput.

27

Aveau trei dintre părinţi obiceiul ca să vină în fiecare an la avva Antonie. Şi doi îl întrebau despre gânduri şi despre mântuirea sufletului, unul tăcea mâlc fără să întrebe nimica. Şi într-un târziu îi spuse avva Antonie:

– Iată că vii de atâta amar de vreme aici şi nu mă întrebi nimic.

– Îmi ajunge că te văd, părinte.

29

Se povestea că unul din bătrâni i-a cerut lui Dumnezeu să-i vadă pe părinţi. Şi i-a văzut pe toţi în afară de avva Antonie. Şi i-a spus celui ce-i arăta:

– Unde este avva Antonie?

– În locul unde este Dumnezeu, acolo e şi el.

30

A fost ponegrit un frate la mănăstire că curveşte şi plecând s-a dus la avva Antonie. Şi venind fraţii din chinovie să-l îngrijească şi să-l ia, zicând: ai făcut aşa. El se apăra zicând: n-am făcut aşa ceva. Şi era acolo din întâmplare avva Pafnutie zis Kefalas, care le-a zis această pildă:

Am văzut pe malul râului un om împotmolit până la genunchi, şi venind alţii să-i dea mâna l-au înfundat până la grumaz.

Atunci le-a spus avva Antonie despre avva Pafnutie: Iată un om de-adevăratelea, în stare să vindece şi să mântuie suflete. Iar ei au încuviinţat cuvântul bătrânului, făcând metanie. Şi îndemnaţi de părinţi au luat fratele în chinovie.

30 bis

Ziceau unii despre avva Antonie că era purtător de duh, dar nu voia să vorbească despre oameni, ci vestea doar cele ce se făceau în lume şi cele ce aveau să vină.11(Absent în textul original.)

31

Odată avva Antonie a primit scrisoare de la Constantin împăratul ca să meargă la Constantinopol. Şi se gândea ce să facă. Atunci i-a spus avvei Pavel, ucenicul lui:

– Să plec?

– Dacă pleci, Antonie te vei numi; dacă nu, avva Antonie.

32

A mai spus avva Antonie: eu nu mă tem nicidecum de Dumnezeu, ci îl iubesc, fiindcă iubirea izgoneşte teama.

33

A spus avva Antonie: având în faţa ochilor frica de Dumnezeu pururea să ne amintim de moarte, să urâm lumea şi toate cele din ea, orice răgaz trupesc şi să lepădăm viaţa aceasta ca să trăim în Hristos; că acestea le va cere de la noi în ziua judecăţii. Să însetăm, să flămânzim, să veghem, să fim goi, să întristăm şi să gemem în inima noastră, să măsurăm dacă suntem vrednici de Dumnezeu, să iubim suferinţa ca să-l găsim pe Dumnezeu, să dispreţuim trupul ca să se mântuie sufletul nostru.

34

A venit odată avva Antonie la avva Ammun în muntele Nitriei. Şi dacă s-au întâlnit, i-a spus avva Ammun:

– Devreme ce pentru rugăciunile tale s-au înmulţit fraţii şi vor să-şi dureze chilii departe ca să aibă linişte, la ce depărtare vrei să fie cele zidite de cele de-aici?

– Să gustăm la ceasul al nouălea12(La orele 14–15 după-amiaza.) şi vom ieşi să străbatem pustia spre a vedea locul.

Şi mergând prin pustie, până a început să asfinţească soarele, i-a spus avva Antonie: să ne rugăm şi să punem aici o cruce, ca să zidească cei care vor, ca cei de acolo, după ce vor gusta la ceasul al nouălea să vină aici, apoi, şi cei de acolo să facă la fel, ca să se întâlnească fără să-şi uite de ale lor. Şi era depărtarea de douăsprezece mile.

35

A spus avva Antonie: cel care bate fierul, mai întâi se gândeşte ce va face, seceră, sabie, secure. Aşa şi noi trebuie să ne gândim, ce virtute vrem să dobândim, ca să nu ne ostenim în zadar.

36

A mai spus: smerenia cu înfrânare înduplecă fiarele.

37

A mai spus: am văzut monahi căzând după multe osteneli şi pierzându-şi minţile, pentru că se bizuiseră pe munca lor, tăgăduind porunca ce spune: întreabă-ţi Tatăl şi te va vesti13(Deuteronom 37, 4.).

38

A spus iar: dacă e cu putinţă, călugărul trebuie să se încredinţeze bătrânilor de fiecare pas pe care-l face şi de fiecare picătură pe care o bea în chilia sa, ca să nu păcătuiască prin acestea.

Sursa