Complexati și în viața de dincolo?

Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
Complexati si in viata de dincolo?
Recrearea noastră
Dacă vom muri complexaţi, vom rămâne pentru totdeauna aşa?
Este foarte interesantă această întrebare! Dar numai Dumnezeu ştie aceasta. În niciun caz, dacă Dumnezeu ne va mântui, nu ne va lăsa complexaţi. În niciun caz! Ce fel de mântuire ar fi aceasta, să fii complexat şi în viaţa de dincolo? Trebuie să spunem că moartea, pe de-o parte, este şi un fel de recreare. Desigur, doar Dumnezeu ştie; noi nu ştim. Ceea ce ştim este că la botez are loc o recreare. Un adult de 20-30 de ani, oricâte păcate a făcut, chiar cele mai rele, dacă este nebotezat şi se botează, devine un om nou moral, duhovniceşte, nu trupeşte. Prin moarte este posibil să aibă loc un fel de recreare a noastră. Doar Dumnezeu ştie!

Cel mai important este să distingem între omul care pleacă întru Hristos pocăit, cu credinţă în Dumnezeu, şi cel care pleacă nepocăit.
Stările psihopatologice şi veşnicia
Pot spune cu siguranţă că în aceste stări, cum sunt complexele, au loc negreşit schimbări. Complexele şi în general tulburările de natură psihologică, stările psihopatologice se manifestă în zona specială unde sufletul conlucrează cu trupul. Prin moarte sufletul se desparte de trup, trupul se descompune în părţile din care a fost alcătuit, iar sufletul merge singur în locul care i s-a pregătit. La înviere sufletul şi trupul se vor uni din nou. După ce omul moare este imposibil ca aceste stări să dăinuie. Depinde negreşit de pocăinţă, depinde de puterea credinţei omului. Fiindcă ce este iadul? Trăirile foarte dureroase, foarte amare sunt un fel de iad, sunt o pregustare a iadului.
La înviere toate se vor schimba. Nu va exista om care să nu strălucească. Trebuie doar să aşteptăm şi, desigur, să fim printre cei care se vor mântui. Moartea, printre altele, are şi acest aspect bun: aşteptăm atâţia ani, vine moartea şi aflăm ce se întâmplă dincolo. Atunci toate se vor schimba. Este nevoie doar de un lucru simplu: să ne căim aici de păcatele noastre, să ne smerim, să ne încredem în Hristos. Dumnezeu Tatăl, Cel în Treime închinat, dă fiecăruia după atitudinea lui, după pocăinţa lui, după lucrările lui, după truda lui.
Toate acestea sunt o mare taină. Întreaga viaţă a omului este o mare taină, dar şi bolile lui, şi durerile care vin, şi problemele care vin. Dumnezeu nu vrea să ne chinuiască. Dumnezeu vrea. să ne mântuiască, să ne sfinţească. Cine înţelege sărbătoreşte, prăznuieşte în sinea lui, se uşurează şi se lasă în mâinile lui Dumnezeu.Poate Dumnezeu să aibă încredere în noi?
Vorbind duhovniceşte, când ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu, când Dumnezeu ne preia, un văl se ridică de pe faţa noastră şi vedem lucruri pe care altfel nu le putem vedea. Atunci se deschide în faţa ochilor noştri lume întreagă, o lume duhovnicească, o lumea dumnezeiască. Adevărul lui Dumnezeu se deschide în faţa noastră, se descoperă ochilor noştri, se dezvăluie sufletului nostru, inimii noastre. Omul doar trebuie să înveţe să conlucreze cu Dumnezeu, să se lase în mâinile Lui, să se încreadă în El.
Când omul este iluminat de Dumnezeu înţelege tainele vieţii sale. Atunci înţelege mai bine de ce a fost sărac în viaţă, de ce a trecut prin greutăţi, de ce a fost bolnav, de ce a avut sentimente înăbuşite, de ce a avut complexe de inferioritate, de ce a avut stări bolnăvicioase etc. Mare taină este aceasta! Toate întru Dumnezeu, toate cu Dumnezeu. Întreg parcursul şi întreaga conlucrare cu Dumnezeu dau roade bogate.
Marea întrebare este dacă şi Dumnezeu Se poate încrede în noi. Va avea Dumnezeu încredere în noi să ne dezvăluie lumea duhovnicească, lumea Sa dumnezeiască? Vom corespunde noi exigenţelor Sale?
SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA; EDITURA BIZANTINA

Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS

Chinurile iadului

din “Problemele vietii”

Editura Egumenita

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?
Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).
Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.
Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.
Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?

Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.
Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.
Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.
În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.
Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum  l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.
Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum  s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?
Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?
Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.

Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.
Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?
Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!
Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.
Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.

Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.

Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.
Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.
Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.
Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?
Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!
Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.

Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.
Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.
Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.
Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.
Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?
Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.
Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.
Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.
Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.
Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.
Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi-   gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.
Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât   le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.
Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci şi veşnice. În iad „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material.
Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).
În viaţa viitoare şi păcătoşii vor fi nestricăcioşi, însă nu pentru a fi slăviţi împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiţi pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoşătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.
Dacă vreodată ai intrat într-o baie şi ţi s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândeşte-te cum va fi focul iadului. Şi dacă vreodată te-ai îmbolnăvit şi ai avut febră foarte mare, închipuie-ţi cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinţi te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos?
Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecăţii: „Ziua Domnului vine fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci faţa liniştită şi blândă a lui Iisus. Nu va fi nimeni care să te ajute. Dar, aşa cum cei care sunt osândiţi să muncească în mină sunt supuşi poruncilor aspre şi nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, la fel se va întâmpla atunci şi cu noi – sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugăm, să se îndure de osândit şi să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare.
Fiecare osândit arde veacuri nesfârşite şi are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprimată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupeşti. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puţin şi după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice şi fără să se topească.

Ce vom face aşadar, acolo? O spun şi pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveţi, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung şi eu în iad?” Nu cugetaţi, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o uşurare.
Spuneţi-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Şi totuşi, a căzut. Aşadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!
Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalţi vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc şi eu acolo, ca toţi ceilalţi”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiţi-vă la cei care suferă aici de dureri puternice şi se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veţi arăta pe alţii, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenţie. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare şi mai rea şi nu-şi găsesc mângâiere în asta.
Aşadar să nu ne facem nădejdi înşelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferinţa lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată şi sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.
Groaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătuşate, foc nestins, suferinţă, întristare şi flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu nelinişte, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă şi mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?
Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali –, nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.
Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi.
Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simţământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.
Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.
Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.
Vrei să-ţi însuşeşti un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) şi ţi se va potoli această dorinţă.
Eşti sever şi nemilostiv? Adu-ţi aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia şi îndurarea – şi de aceea au rămas afară de la praznicul nunţii, şi astfel vei deveni iubitor de oameni.
Îţi plac distracţiile, chefurile şi beţiile? Adu-ţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată şi a cărui cerere n-a fost primită, şi te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.
Dacă înfruntăm în felul acesta dorinţele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate şi să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum şi să aprindem iubirea pentru cele viitoare.
Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi şi a vă înfricoşa sufletele, ci pentru a vi le odihni şi cuminţi.

Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.
Să credem aşadar în iad, ca să nu-l cunoaştem. Cel ce nu crede nu se nevoieşte duhovniceşte; şi cel ce nu se nevoieşte, va ajunge negreşit în iad.

Dacă vă veţi aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca şi când aţi folosi un leac amar, foarte amar dar şi foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorinţele viclene şi vă va curăţi de toată răutatea.
Să folosim, aşadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curăţirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toţii a ne desfăta cu aceste bunătăţi ale cerului, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire şi cinstire, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

 Sfântul Ioan Gură de Aur din “Problemele vietii”Editura Egumenita

SUNT CHINURILE IADULUI O REALITATE? Doctoria amara a Evangheliei

Însuşi Domnul ne îngrozeşte cu iadul. De aceea să nu ne îndoim de existenţa iadului, ca să nu ajungem într-însul. Căci cine nu crede că este iad, pururea va fi uşuratic la  minte si leneş, iară cel ce va fi aşa, desigur va ajunge în iad. De aceea să nu ne îndoim de iad, ci foarte mult să vorbim despre dânsul, ca astfel cu atât mai puţin să păcătuim”. (Sf. Ioan Gura de Aur)

Provocarea lui Motovilov si invatamintele pentru noi
“Lui Nicolai Alexandrovici Motovilov, “robul lui Serafim“, aşa cum îi plăcea să se numească, i se dăruise o vindecare în chip minunat şi, în plus, privilegiul de a vedea cu propriii săi ochi chipul luminat de lumina Taborului al Sfântului Serafim sau, cu alte cuvinte, de harul Duhului Sfânt. Fiind un om sincer şi plin de râvnă, el a dorit să transmită mai departe amintirile sale despre părintele Serafim. Deci, s-a hotărât să viziteze oraşul Kursk (locul de naştere al sfântului) pentru a culege informaţii despre copilăria şi tinereţea sa; el mai voia să viziteze mănăstirea Florovski de lângă Kiev. Călătoria a avut consecinţe foarte triste pentru Nicolai Alexandrovici. Prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, vrăjmaşul a adus asupra lui o boală, drept răzbunare pentru nevoinţele sale literare, căci scrierile sale slujeau la creşterea renumelui unuia dintre sfinţii lui Dumnezeu – părintele Serafim – într-o manieră considerabilă. Anumite împrejurări care au precedat boala lui N. A. Motovilov aduc lumină asupra naturii sale.
Odată, în timpul unei convorbiri cu părintele Serafim, a fost pusă problema realităţii atacurilor demonice asupra oamenilor. Motovilov, care avusese parte de o educaţie lumească, se îndoia, desigur, de existenţa forţelor răului. Atunci, sfântul i-a povestit despre lupta sa teribilă cu demonii timp de o mie de zile şi nopţi şi prin puterea cuvântului său, prin autoritatea sfinţeniei sale care excludea orice posibilă, ori măcar urmă de minciună sau exagerare, el îl convinse pe Motovilov de existenţa demonilor, nu ca nişte fantome sau ca nişte reprezentări ale imaginaţiei, ci ca o realitate dură şi amară. Năvalnicul Motovilov fu atât de tulburat de cele spuse de bătrân, încât strigă din străfundul sufletului său: “Părinte, ce-aş mai dori să am o confruntare cu demonii!” Părintele Serafim, alarmat, i-o tăie din scurt:

“Ce spui tu acolo, excelenţă! Nu ştii ce vorbeşti. Dacă ai şti că cel mai mic dintre ei poate răsturna lumea cu gheara sa, nu l-ai mai provoca la luptă”.

“Dar, părinte, au diavolii cu adevărat gheare?”

“Ah, excelenţă, ce învăţaţi voi la universitate? Nu ştii oare că demonii nu au gheare? Ei sunt înfăţişaţi cu copite, coarne şi cozi, fiindcă îi este imposibil imaginaţiei omeneşti să conceapă ceva mai hidos. Iar ei sunt într-adevăr hidoşi, căci faptul că L-au părăsit pe Dumnezeu în mod voit şi n-au acceptat harul divin, i-a făcut pe ei care înainte de cădere erau îngeri ai luminii, îngeri ai unui astfel de întuneric şi orori încât nu pot fi înfăţişaţi prin nici o asemănare omenească. Totuşi, este necesară o anume asemănare; de aceea ei sunt înfăţişaţi ca fiind negri şi urâţi. Dar fiind creaţi cu puterea şi calităţile îngerilor, ei posedă o putere atât de grozavă împotriva omului şi a tot ceea ce este pământesc încât, aşa cum ţi-am spus deja, cel mai mărunt dintre ei poate răsturna lumea cu susul în jos numai cu vârful unghiei. Doar dumnezeiescul har al Sfântului Duh care ne-a fost dăruit nouă, creştinilor ortodocşi, ca un dar gratuit al dragostei dumnezeieşti a Dumnezeu – Omului, Domnul nostru Iisus Hristos – doar acesta ne apără de toate vicleşugurile şi răutăţile vrăjmaşului”.
Un sentiment de teamă se furişă în inima sa. Pe vremea când încă se afla sub protecţia sfântului el putea sfida răutatea satanei. Dar, prin bunavoire a lui Dumnezeu, provocarea sa nu a rămas fără răspuns. A fost acceptată.
Atunci când Motovilov sa dus la Kursk după moartea părintelui Serafim, nu a obţinut prea multe informaţii despre copilăria şi tinereţea sfântului. Dintre rudele apropiate care-l cunoscuseră pe părintele Serafim de pe vremea când era copil, unele erau moarte, în vreme ce altele uitaseră orice fel de amănunte legate de copilăria sa. Chiar casa în care se născuse şi fusese crescut sfântul, fusese distrusă şi noi clădiri se înălţaseră in locul ei. Oricum, tot s-a aflat un bătrân de pe vremea părintelui Serafim şi care i-a oferit lui Motovilov o mulţime de amănunte legate de viaţa sfântului şi care au fost incluse în toate ediţiile biografiilor acestuia. Călătoria la Kursk şi şederea sa acolo au decurs normal. Furtuna izbucni în drumul său înapoi, spre Voronej. Motovilov fu obligat să-şi petreacă noaptea la una din poştele aflate pe drumul de la Kursk. Deoarece se afla singur în camera pentru oaspeţi, îşi scoase manuscrisele din bagaj şi începu să le trieze la lumina slabă a unei lumânări care de-abia lumina camera cea spaţioasă. Printre cele dintâi însemnări descoperite se afla descrierea vindecării unei doamne demonizate, de viţă nobilă, pe nume Eropkina, la moaştele Sfântului Mitrofan din Voronej.

“Mă întrebam”, scrie Motovilov, “cum oare putea fi posibil ca un creştin ortodox care se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Domnului să ajungă a fi deodată posedat de un demon şi, mai mult decât atât, pentru o perioadă atât de îndelungată – de peste 30 de ani. Şi mă gândeam: Prostii! E cu neputinţă! Aş vrea să văd cum vrăjmaşul ar îndrăzni să-şi facă sălaş în mine, mai ales atunci când atât de adesea mă împărtăşesc cu Prea Curatele Taine”.
Chiar în clipa aceea el fu înconjurat de un nor oribil, rece şi urât mirositor care începu să pătrundă în gura sa, în timp ce el făcea eforturi mari să o ţină închisă. Nefericitul Motovilov lupta cu disperare, încercând să se apere de mirosul oribil şi de frigul norului care îşi făcea loc treptat într-însul. In ciuda tuturor eforturilor sale pătrunse cu totul în el. Mâinile aproape că îi paralizaseră şi nu-şi putea face nici măcar semnul crucii; mintea îi îngheţă de spaimă şi nu-şi putea aminti mântuitorul nume al lui Iisus. Ceva cumplit şi înspăimântător se întâmplase, iar Nicolai Alexandrovici trecea prin chinuri grozave.
Un manuscris de-al său ne oferă descrierea chinurilor prin care a trecut.

“Domnul mi-a dat să simt în propriul meu trup şi nu în vis sau în vedenie, cele trei chinuri ale iadului. Primul a fost cel al focului care nu dă nici o lumină si care poate fi stins doar prin harul Prea Sfântului Duh. Această grozăvie a durat trei zile.
Mă simţeam arzând şi totuşi nu mă consumam. De zece sau de unsprezece ori pe zi trebuia să fiu curăţat de funinginea iadului care-mi acoperea tot trupul şi care era vizibilă pentru toată lumea. Acest chin a încetat doar după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie şi datorită rugăciunilor arhiepiscopului Antonie de Voronej care a poruncit să se facă slujbe pentru robul lui Dumnezeu Nikolai – grav bolnav – în 47 de biserici şi mănăstiri din cadrul eparhiei sale.
Apoi, am fost chinuit timp de două zile de insuportabilul frig al Tartarului, în aşa fel încât focul să nu mă poate arde şi nici încălzi. După dorinţa înalt Prea Sfinţiei Sale, arhiepiscopul Antonie de Voronej, mi-am ţinut mâna deasupra unei lumânări timp de o jumătate de oră şi, deşi era învelită cu un strat gros de funingine, nu s-a încălzit câtuşi de puţin. Am descris acestea pe o întreagă coală de hârtie şi am semnat-o şi ştampilat-o cu mâna mea plină de funingine. Aceste două chinuri fură vizibile pentru toată lumea; totuşi, cu ajutorul Sfintei Impărtăşanii, puteam gusta puţină hrană şi băutură şi puteam dormi întrucâtva.
Dar cel de-al treilea chin al gheenei, deşi a fost mai scurt cu o jumătate de zi, căci a durat doar o zi şi jumătate (poate ceva mai mult), mi-a provocat cea mai grozavă teroare şi suferinţă, fiindcă era ceva de nedescris şi de neînţeles. E o minune faptul că am rămas în viaţă! Acest chin a dispărut şi el după Spovedanie şi Sfânta Impărtăşanie. De data aceasta însuşi arhiepiscopul Antonie îmi dădu Sfânta Impărtăşanie cu propriile sale mâini. Acest chin era viermele cel nepieritor al gheenei.
Viermele în acest caz era vizibil doar arhiepiscopului Antonie şi mie. Dar tot trupul meu era muncit de acest vierme vătămător care se târa prin tot trupul meu şi într-un chip îngrozitor, de nedescris, îmi rodea organele mele vitale. Deşi îmi ieşea prin nas, gură şi urechi, totuşi revenea din nou în trup. Totuşi, Dumnezeu îmi dădu oarecare putere asupra lui, putând să-l iau în mâini şi să-l întind precum guma. Mă simt obligat să fac această declaraţie, căci Domnul nu mi-a dăruit această descoperire degeaba.
Să nu-şi închipuie cineva că îndrăznesc să iau numele Domnului în deşert. Nu!
In ziua înfricoşatei Judecăţi a Domnului, El însuşi -Dumnezeul meu, Ajutorul şi Apărătorul meu – va da mărturie că nu am minţit împotriva Sa, a Domnului meu şi împotriva lucrării Dumnezeieştii Sale Pronii care s-a împlinit cu mine”.
La puţină vreme după această cumplită încercare care depăşeşte orice altă experienţă a oamenilor obişnuiţi, lui Motovilov i s-a arătat patronul său, Sf. Serafim care l-a mângâiat pe cel ce pătimea, promiţându-i că va fi vindecat odată cu expunerea moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk şi că până atunci diavolul care se afla în el nu-l va chinui cu prea mare cruzime.
Expunerea moaştelor Sfântului Tihon a avut într-adevăr loc 30 de ani mai târziu, iar Motovilov a trăit ca să le vadă şi a fost într-adevăr vindecat datorită marii sale credinţe. In ziua expunerii moaştelor Sfântului Tihon din Zadonsk (1865), Motovilov se afla în biserică rugându-se şi plângând amarnic fiindcă Domnul nu-i dăruise vindecarea pe care sufletul său chinuit o tot aştepta după promisiunea făcută de Sfântul Serafim de Sarov. In timpul Heruvicului, el aruncă o privire către tronul episcopal din naos şi îl văzu pe Sfântul Tihon de acolo. Sfântul prelat îl binecuvânta pe Motovilov care plângea şi dispăru din vedere. Motovilov fu vindecat pe loc”.
(Arhim. Lazarus Moore, Sfantul Serafim de Sarov. O biografie spirituala, Editura Agapis

Sursa

De ce sunt mai multe femei în iad ?

Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte l-a legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi?
Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad.
În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării. În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.
În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul. Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot.
Articol relatat de Lumina pentru candela din suflet

Chinurile iadului

0127ioanguradeaur

Plăcerea păcatului este ca o umbră şi ca un vis. Se stinge înainte ca omul să guste bine din ea. Însă pedepsele care o urmează nu au sfârşit. Puţină este dulceaţa pe care i-o dăruieşte omului, dar veşnică amărăciunea. Ceea ce este un vis de o clipă în faţa întregii vieţi, la fel sunt şi desfătările pământeşti în faţa chinurilor iadului. Şi adevărat, cine ar vrea să aibă un vis plăcut din cauza căruia ar urma să fie pedepsit toată viaţa?

Să ne ferim, dragii mei, de viclenia diavolului, care ne înşeală cu lucruri mici şi ne face să săvârşim păcate mari. Altfel vom fi osândiţi împreună cu el în iadul cel veşnic, vom auzi şi noi la Judecată cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Unii, însă, spun: „Dumnezeu este iubitor de oameni, nu va face asta”. Şi îi întrebăm: „Prin urmare acestea s-au scris în zadar?”. „Nu”, răspund ei, „ci pentru ca să ne înspăimântăm şi să fim buni”. „Adică dacă nu devenim buni, dacă rămânem răi până la sfârşit, nu ne va trimite în iad? Şi nu-i va răsplăti pe oamenii virtuoşi?”. „Da, îi va răsplăti. Dumnezeu ne răsplăteşte chiar mai mult decât o merităm”. „Bine, dar cum cele referitoare la răsplată sunt adevărate şi se vor realiza negreşit iar cele privitoare la iad nu?”.

Cât de uneltitor este diavolul! Cât de lipsit de iubire de oameni este! Acesta ne bagă în minte astfel de cugete, care ne conduc la nesârguinţă şi trândăvie. Ştie, vicleanul, că frica de iad este ca un căpăstru care ne strânge sufletul şi-l înfrânează de la rele. Se străduieşte deci în toate felurile să ni-l scoată, ca să ne arunce lesne de râpă.

Orice cuvinte pe care le luăm din Scriptură despre iad, unii spun că sunt doar ameninţări şi că nu se vor înfăptui. Bine, să acceptăm – chiar dacă asta dovedeşte necuviinţă – că aşa ar fi cu privire la cele viitoare. Însă pentru cele ce s-au întâmplat, pentru cele ce s-au făptuit deja, ce ne vor spune?
Îi întrebăm: Aţi auzit de marea nenorocire, de acea distrugere a lumii care s-a petrecut pe vremea lui Noe? Nu cumva şi aceea a fost spusă doar ca o ameninţare? Nu s-a întâmplat, nu s-a făptuit? N-o mărturisesc chiar şi munţii Armeniei, unde s-a oprit corabia pentru a aduce aminte de întâmplare? Şi atunci mulţi ziceau că nu se va întâmpla nimic rău. O sută de ani a construit corabia dreptul Noe, o sută de ani a strigat, dar nimeni nu l-a crezut. Şi pe când nu credeau în cuvintele ameninţătoare, i-a aflat pedeapsa adevărată. Aşadar Cel Care i-a pedepsit atât de aspru, nu ne va pedepsi mult mai aspru pe noi? Căci fărădelegile timpurilor noastre nu sunt deloc mai mici ca cele din vremea aceea. Nu există păcat care să nu se săvârşească astăzi.

969bb4c4a3b2b0f25dc520c46085d84c.jpg

Spuneţi şi voi, cei care aţi mers vreodată în Palestina, spuneţi, ca să audă şi cei care n-au fost acolo: În apropierea fluviului Iordan există o regiune foarte roditoare. Sau, mai bine-zis, exista. Acum nu mai este. Odată acolo era un adevărat rai, aşa cum ne spune Evanghelia. Astăzi a ajuns cea mai neroditoare dintre toate pustiile. Vezi acolo copaci şi vezi în ei fructe. Însă fructele sunt acolo pentru a aduce aminte de urgia lui Dumnezeu. Vezi rodii. Ramurile par înfloritoare, rodiile par frumoase şi sunt dorite de trecătorul nebănuitor. Însă îndată ce ia o rodie şi-o sparge, doar praf şi cenuşă rămân în mâinile lui. Găseşti aşadar acolo pomi şi fructe, dar în realitate nu sunt pomi şi fructe. Găseşti aer şi apă, dar n-au nici o legătură cu aerul şi apa pe care le ştim. Toate sunt neroditoare, toate sunt seci, toate vorbesc despre urgia care a izbucnit odată şi înfăţişează urgia viitoare. Nu cumva şi cele pe care vi le-am spus sunt simple ameninţări? Nu, nu sunt vorbe goale, sunt adevăruri.

f879b076e5d3972168a4f940106f3140.jpg

Dar, îmi veţi zice, toate acestea despre care ne povesteşti, despre Sodoma şi Gomora şi despre nimicirea lor, sunt grele. Dar şi ceea ce spuneţi voi, că nu există iad, că Dumnezeu pur şi simplu ne ameninţă, nu sunt grele? Dacă voi aţi fi crezut în cuvintele lui Hristos n-ar mai fi fost necesar ca eu să aduc dovezi despre existenţa iadului.

În Sodoma exista atunci un păcat trupesc înfricoşător. Doar unul. Şi pentru acesta au fost pedepsiţi. În ţara noastră astăzi se săvârşesc nenumărate păcate, şi ca acela al sodomiţilor şi chiar mai rele decât acela. Vă întreb deci: Dumnezeu, Care a lăsat atunci mânia Lui să izbucnească şi n-a ţinut seamă nici de implorările lui Avraam, nici de jertfirea de sine a lui Lot, care chiar şi pe fiicele sale era gata să le ofere sodomiţilor desfrânaţi ca să salveze cinstea trimişilor Lui, cum va îndura acum atâtea păcate ale noastre? Glume, îndelungă vorbire, rătăcire şi amăgire a diavolului sunt toate cuvinte despre inexistenţa iadului.

Vrei să-ţi aduc şi alt exemplu? Aminteşte-ţi cum l-a pedepsit Dumnezeu pe Faraon al Egiptului, care i-a fugărit cu armata lui pe israeliţi, înecându-l în Marea Roşie şi pe el şi oastea lui, şi toate carele lor. Poate îmi vei spune că acela fusese foarte necuviincios. Şi într-adevăr aşa a fost. Dar îţi voi arăta cum au fost pedepsiţi alţii, care credeau şi se aflau aproape de Dumnezeu.

Auzi ce spune Pavel: „Să nu ne desfrânăm, cum s-au desfrânat unii israeliţi şi într-o singură zi au căzut douăzeci şi trei de mii; nici să-L ispitim pe Domnul, aşa cum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi; nici să cârtiţi, aşa cum au cârtit unii din ei, şi au fost nimiciţi de către pierzătorul” (I Corinteni 10, 8-10). Aşadar dacă desfrânarea şi cârtirea au o asemenea urmare nimicitoare, ce urmare vor avea păcatele noastre?

b6e761a2a87742e864ecd461ec392bac.jpg

Şi să nu te amăgeşti, văzând că acum Dumnezeu nu pedepseşte imediat. Aceia au fost pedepsiţi atunci în acelaşi ceas pentru că nu ştiau nimic despre iad. Tu însă vei plăti acolo păcatele pe care le faci aici. Apoi gândeşte-te şi la următorul lucru: Dacă pe israeliţi, care se aflau într-o stare duhovnicească de prunc, i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru, cum se va milostivi de noi? Aşa ceva ar fi lipsit de judecată. Noi, chiar şi pentru aceleaşi păcate ca ale lor, avem o vină mai mare. De ce? Fiindcă ne-am învrednicit să primim har mai mare, harul lui Hristos, harul Sfântului Duh. Aşadar de vreme ce suntem cuprinşi nu numai de aceleaşi păcate ca ale lor, ci de unele şi mai mari şi mai grave, cum vom rămâne nepedepsiţi?

Voi spune şi altceva, şi să nu creadă cineva că-i laud sau că-i iert pe israeliţi. Departe de mine acest gând! Când Dumnezeu pedepseşte, cel ce are o părere diferită cugetă ca diavolul. Nu, nu-i laud, nici nu-i iert. Dar vreau să arăt răutatea noastră. Aceia deci, au căzut în desfrâu, dar abia ce ieşiseră din Egiptul cel păcătos. Nici nu auziseră bine ce lucru rău este desfrâul. Nouă însă ne-au fost predate învăţăturile mântuitoare ale Evangheliei. Prin urmare merităm chinuri mai mari pentru decăderile noastre.

Vrei să auzi şi alte necazuri care i-au aflat pe israeliţi – foamete, boli, războaie, luări în robie – în anii babilonienilor, asirienilor, macedonilor, ai lui Adrian, ai lui Vespasian? Aş vrea să le povestesc, dar să nu mă întind prea mult. Mă limitez la a povesti ceva cutremurător din Scriptură.

Odată era mare foamete în Samaria. Într-o zi împăratul umbla pe zidurile cetăţii. Atunci s-a apropiat de el o femeie şi, arătând spre o alta, a spus: „Această femeie mi-a zis: – Dă-l pe fiul tău, şi-l vom mânca astăzi, iar pe fiul tău îl vom mânca mâine. Aşa că l-am fript pe fiul meu şi l-am mâncat. Iar a doua zi i-am spus: – Dă-l pe fiul tău, ca să-l mâncăm!… Dar ea şi-a ascuns fiul” (IV Regi 6, 28-29). Ce nenorocire! Atât de mare era foametea, încât mamele ajunseseră să-şi mănânce proprii copii! Şi în altă parte proorocul Ieremia scrie: „Femei cu inimi calde şi duioase, cu propriile mâini şi-au fiert copiii; din ei mâncare şi-au făcut…” (Plângerile lui Ieremia 4, 10). O asemenea grea pedeapsă a căzut pe capul iudeilor. Peste noi, aşadar, nu va cădea pedeapsă şi mai mare?

Vrei să auzi şi alte nenorociri ale iudeilor? Citeşte mai bine cărţile scrise de istoricul Iosip, şi vei afla toată tragedia nimicirii Ierusalimului (anii 70 d.H.). A fost şi atunci o foamete cumplită, încât au fost nevoiţi să-şi mănânce şi curelele, şi veşmintele, şi alte lucruri mai scârboase. „Nevoia făcea ca toate să fie mâncate”, notează undeva Iosip. Dar nu s-au oprit aici. Au ajuns iarăşi să-şi mănânce proprii lor copii!

Poate că aşa te voi convinge că există iad. Gândeşte-te: Dacă aceia au fost supuşi atâtor chinuri, noi cum vom scăpa de chinurile iadului? N-ar fi ceva nelalocul lui, de vreme ce noi facem atâtea păcate grele? Lucrul e simplu: nu suntem pedepsiţi acum pentru că ne aşteaptă iadul veşnic.

e6ad4aa9dfe25565c1557e3b534ead4f.jpg

Păcatul şi iadul au o legătură strânsă între ele. Cei nedrepţi şi păcătoşi sunt chinuiţi şi aici, înainte de a fi chinuiţi în iadul veşnic.
Vezi un om care se desfată cu mese bogate, poartă haine scumpe, umblă pe cal însoţit de slujitori, se făleşte în piaţă. Nu te opri la cele care par. Dacă ai putea privi în inima lui, ai observa acolo multă tulburare provenită din păcate, din grele sentimente de vinovăţie, din frică mare. Ai vedea cum conştiinţa lui stă pe un scaun de judecată, şi cugetele stau alături ca nişte călăi, strigând puternic şi biciuindu-i mintea şi rănindu-l fără milă pentru păcatele săvârşite. Şi toate acestea nu le vede nimeni în afară de Dumnezeu.
Dacă cineva cade, de exemplu, în păcatul adulterului, oricât de bogat ar fi, chiar dacă n-ar fi nimeni care să-l învinovăţească, nu poate scăpa de părerile de rău. Plăcerea lui a fost trecătoare, dar durerea sa va fi veşnică. De pretutindeni îl înconjoară temeri şi bănuieli. Îi e frică de uliţele strâmte, este bănuitor cu slujitorii lui, tremură chiar şi de umbra sa, se cutremură de tulburare ca nu cumva păcatul lui să se facă cunoscut soţiei înşelate. Oriunde s-ar duce, poartă cu el, ca pe un osânditor necruţător, conştiinţa. Se îneacă în cugetele de vinovăţie, nu mai poate respira. În pat şi la masă, la piaţă şi acasă, zi şi noapte, chiar şi în visele lui, păcatul pe care l-a făcut stă în faţa ochilor lui. Trăieşte viaţa lui Cain, suspinând şi tremurând, la fel ca acela. Poartă în el un foc, fără ca cineva să ştie asta.

01e7cbb4bb2e64b7e10402d352bbfac8.jpg

Aşa sunt chinuiţi şi hoţii, şi jefuitorii, şi criminalii, şi beţivii şi alţii, în general, cei care trăiesc în păcat. Căci este cu neputinţă ca tribunalul conştiinţei să fie desfiinţat.

Nu trăim în virtute? Vom suferi. Trăim în răutate? Imediat ce încetează plăcerea păcătoasă, începe durerea sufletească.

32855c04491bd5067a90f9ecdfe93716.jpg

Dar chiar dacă n-ar exista iadul, mică durere este ca cineva să piardă raiul? Mică pedeapsă este să nu moştenească împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, să fie lipsit de acea slavă negrăită, să rămână afară de la acea sărbătoare cerească, să piardă acele bunătăţi nespuse?

e110049f87ffbaee080ab91a0cf3c71c.jpg

Ştiu că mulţi se gândesc la iad cu spaimă şi groază. Eu însă consider că lipsirea de la slava raiului este mult mai amară decât iadul. N-are importanţă că starea de acolo nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu cunoaştem, de altfel, ce fericire dăruiesc acele bunătăţi, încât să înţelegem şi ce tristeţe provoacă lipsa lor. Apostolul Pavel, însă, care s-a învrednicit să cunoască toate acestea, ne încredinţează că cea mai mare nenorocire pentru un om este căderea lui din slava lui Hristos. O vom pricepe şi noi, dar numai dacă o vom încerca în faptă. Să nu păţim însă niciodată asemenea necaz, Doamne! Să nu gustăm nicicând înfricoşătorul iad!

94f3a842291f1cb112dbb072fe0a56b6.jpg

Deşi nu este uşor să descrie cineva mărimea acestui rău, mă voi strădui, atâta cât îmi este cu putinţă, să vi-l prezint printr-un exemplu.
Să ne închipuim că există un copil minunat, care are toate virtuţile şi toate bunătăţile lumii. Atât de mare este bucuria şi bunătatea lui încât, celui care se apropie de el, îi provoacă iubire infinită, blândeţe şi admiraţie. Ia gândiţi-vă acum, ce n-ar da tatăl copilului acestuia ca să nu-l piardă? Câte necazuri mari sau mici ar fi gata să rabde ca să-l păstreze lângă el? Ceva asemănător să simţim şi noi pentru slava cerească. Iubirea şi dorul părintelui pentru copilul său, oricât de bun ar fi el, nu se compară cu dorul de rai, dorul de a pleca din lumea aceasta şi de a trăi viaţa veşnică împreună cu Hristos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iaduri luate împreună nu sunt egale cu pierderea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să vedem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.

f4319af00eb618db90685f34e1179ffe.jpg

Nu vezi ce se întâmplă în societatea noastră? Unii s-au înecat în suferinţe pe când alţii trăiesc în belşug. Unii ucigaşi sunt osândiţi, iar alţii scapă de pedeapsă. Unii răufăcători sunt întemniţaţi, iar alţii rămân liberi. Câţi tâlhari, câţi hoţi, câţi înşelători nu umblă printre noi nepedepsiţi? Aşadar când vezi oameni care au făcut păcate asemănătoare sau poate şi mai mari, rămânând nepedepsiţi, vrând-nevrând eşti nevoit să admiţi că există iad, pentru că fireşte, Dumnezeu nu este nedrept şi nu face deosebiri. Ar fi nedrept dacă i-ar lăsa pe atâţia păcătoşi nepedepsiţi şi pe atâţia virtuoşi în suferinţă, dacă n-ar fi pregătit şi pentru unii şi pentru alţii o altă stare, viitoare.

918a4a5b44692cb18f86ed43516c6597.jpg

Chiar şi filozofii idolatri, scriitori sau poeţi, dar în general şi toţi oamenii care au trăit înainte de Hristos, şi-au pus probleme în legătură cu răsplata viitoare şi au vorbit despre pedepsele care vor fi date în iad. N-au putut, desigur, să descrie cu precizie câte se întâmplă în viaţa de după moarte, căci nu aveau decât idei confuze şi „frânturi” ale dogmelor noastre adevărate. Cu toate acestea însă alcătuiseră o oarecare imagine a judecăţii şi a osândirii păcătoşilor. Astfel, vorbesc despre râuri de foc, despre tartar, care se află la o depărtare egală cu cea a pământului de cer, şi despre alte feluri de iaduri.

Unii spun: „De ce Dumnezeu nu-i pedepseşte aici pe păcătoşi?” Le răspundem: Ca să arate îndelunga Lui răbdare. Ca să dăruiască mântuire prin pocăinţă. Fiindcă, dacă pedepsea şi omora îndată ce se săvârşea păcatul, cum s-ar fi mântuit Pavel şi Petru, apostolii şi iluminatorii lumii? Cum s-ar fi izbăvit împăratul David? Dar galatenii? Dar atâţia alţii?

Aşadar, de aceea nici aici nu-i pedepseşte pe toţi, nici acolo. Pe unul îl pedepseşte aici, încât prin această pedeapsă să-i trezească pe cei nesimţitori, iar pe altul acolo, încât prin nepedepsire să ne facă să aşteptăm veşnica Sa împărăţie.

15c23ef2390920c6380ca6cb3b699b80.jpg

Astfel, vezi cum mulţi sunt pedepsiţi în viaţa aceasta, la fel ca cei care au fost zdrobiţi în turnul lui Siloam, la fel ca galileenii pe care i-a înjunghiat Pilat în vreme ce aduceau jertfă la templu, ca şi corintenii care au murit pentru că împărtăşeau cu nevrednicie, la fel ca Faraon care a fost înecat cu armatele lui în Marea Roşie, la fel ca atâţia alţii şi atunci, şi acum, şi pururea.

Alţii iarăşi, care au făptuit multe păcate, au plecat din viaţa aceasta fără să fie pedepsiţi, precum bogatul din parabola evanghelică.

5deb4046288ef1cd63c41cadf570b7b6.jpg

Toate acestea, desigur, sunt lucrări ale înţelep-ciunii lui Dumnezeu, care doreşte ca pe de o parte să-i trezească la credinţă pe cei care nu cred în cele viitoare iar pe de altă parte să-i facă pe credincioşi mai binevoitori în lupta pentru dobândirea virtuţii. Căci „Dumnezeu este judecător drept şi tare”, totodată însă este şi „îndelung-răbdător şi se mânie în fiecare zi” (Psalmi 7, 11). Dacă, iarăşi, vom nesocoti îndelunga-răbdare a Lui, va veni vremea când îşi va arăta dreapta judecată.

Să nu ne aruncăm, aşadar, în trândăvie şi în desfătări păcătoase, şi astfel pentru o clipă – căci toată viaţa noastră pământească nu-i decât o clipă – să ajungem în iadul veşnic. Dimpotrivă, să ne ostenim şi să ne nevoim o clipă, ca să câştigăm cununa slavei veşnice. Nu vedeţi ce se întâmplă şi în această viaţă a noastră? Cei mai mulţi oameni aşa gândesc. Preferă efortul mic pentru o desfătare mare, deşi lucrurile vin uneori de-a-ndoaselea.

Spuneţi-mi, deci, ce răspuns vom da, când în cele lumeşti ne ostenim pentru o desfătare trecătoare – sau poate pentru nici una de vreme ce viitorul este nesi- gur – pe când în cele duhovniceşti arătăm nesârguinţă şi lene? Nu există îndoială că suntem fără de răspuns şi vom ajunge în iadul cel fără de fund. De aceea vă rog pe toţi, ridicaţi-vă, chiar şi într-un târziu, din această amorţeală! În ceasul judecăţii nimeni nu va putea să ne izbăvească, nici părinte, nici frate, nici prieten. Dacă lucrările noastre sunt vicioase, vom fi osândiţi şi vom pieri negreşit.

Cât de mult s-a jelit acel bogat! Cât l-a rugat pe patriarhul Avraam să i-l trimită pe Lazăr ca să-i răcorească limba! Auzi însă ce i-a spus Avraam: „Între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată” (Luca 16, 26). Cât le-au rugat şi acele fecioare pe tovarăşele lor să le dea untdelemn! Dar auzi ce răspuns au primit: „Nu (vă dăm), ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă” (Matei 25, 9). Şi astfel n-au putut să intre la praznicul nunţii.

Să ne gândim, aşadar, la acestea şi să arătăm râvnă în viaţa duhovnicească. Pentru că toate eforturile şi toate pătimirile de pe pământ nu egalează bunătăţile cerului. Dar şi chinurile trecătoare, oricât de înfricoşătoare ar fi – fie cu foc, sau cu vergele ori cu fiare sălbatice sau cu orice altceva – sunt ca nişte umbre în faţa chinurilor viitoare. De primele scăpăm uşor, căci trupul nu poate rezista vreme multă unor suferinţe foarte mari. De ultimele, însă, nu putem scăpa, căci nu sunt doar foarte mari, ci şi veşnice. În iad „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9, 44). Şi auzind despre foc, să nu crezi că e vorba de un foc asemănător celui material.

Căci focul material îl arde şi-l nimiceşte pe om, care, după aceea, murind, încetează să mai simtă arsurile. Focul iadului, însă, pe cei care-i cuprinde, îi va arde neîncetat, veşnic. De aceea se şi numeşte „focul cel nestins” (Marcu 9, 43).

c8653ea9cab0f485f8b68078ed2a3fa8.jpg

În viaţa viitoare şi păcătoşii vor fi nestricăcioşi, însă nu pentru a fi slăviţi împreună cu Hristos, ci spre a fi chinuiţi pururea împreună cu diavolul. Cuvântul nu are puterea de a arăta cât de înfricoşătoare este această stare, cu toate acestea însă putem culege o mică idee din câteva exemple.

Dacă vreodată ai intrat într-o baie şi ţi s-a întâmplat să te dogoare mai mult decât trebuie, gândeşte-te cum va fi focul iadului. Şi dacă vreodată te-ai îmbolnăvit şi ai avut febră foarte mare, închipuie-ţi cum va fi flacăra care nu se stinge niciodată. Băile fierbinţi te chinuiesc? Febra mare te face să suferi? Ce vei face când te vei afla în râul de foc, râul care va curge în ziua înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos?

Auzi cum vorbesc proorocii despre ziua judecăţii: „Ziua Domnului vine fără putinţă de scăpare, zi de mânie şi de urgie” (Isaia 13, 9). Niciunde nu vei vedea atunci faţa liniştită şi blândă a lui Iisus. Nu va fi nimeni care să te ajute. Dar, aşa cum cei care sunt osândiţi să muncească în mină sunt supuşi poruncilor aspre şi nu le mai văd pe nici una din rudele lor, ci doar pe acei oameni duri, la fel se va întâmpla atunci şi cu noi – sau poate că se va întâmpla ceva mult mai rău. Căci aici e posibil ca împăratul, dacă-l rugăm, să se îndure de osândit şi să-l scape de pedeapsă, acolo însă nu există o asemenea posibilitate. Acolo nu există iertare.

Fiecare osândit arde veacuri nesfârşite şi are dureri a căror pătrunzime nu poate fi exprimată în cuvinte, dureri care nu pot fi comparate cu cele trupeşti. În cele din urmă, aici omul suferă pentru puţin şi după aceea moare, acolo însă arde fără să se strice şi fără să se topească.

991a9c7968edcf924e08ef4bf851d194.jpg

Ce vom face aşadar, acolo? O spun şi pentru mine. Poate că cineva va zice: „Dacă tu, care ne înveţi, mergi în iad, eu nu trebuie să fac nici o strădanie pentru a scăpa de el. Ce-i mai firesc decât să ajung şi eu în iad?” Nu cugetaţi, rogu-vă, astfel de mângâieri nefolositoare, care nu vă aduc nici o uşurare.

08-posesiune.jpg

Spuneţi-mi, diavolul n-a fost înger? Nu era mult mai înalt decât oamenii? Şi totuşi, a căzut. Aşadar se poate mângâia cineva cu gândul că voi merge în iad împreună cu el? Nu, desigur!

Mare amăgire este ca cineva să se mângâie cu gândul că ceilalţi vor merge în iad împreună cu el, spunând: „Mă duc şi eu acolo, ca toţi ceilalţi”. Însă de ce să mă refer la iadul viitor? Gândiţi-vă la cei care suferă aici de dureri puternice şi se vaită de ne stârnesc mila. Dacă le veţi arăta pe alţii, care suferă mai mult ca ei, nu vor da nici o atenţie. Durerea lor nesuferită nu-i lasă să cugete la cei care se găsesc într-o stare şi mai rea şi nu-şi găsesc mângâiere în asta.

Aşadar să nu ne facem nădejdi înşelătoare. Cineva se poate mângâia văzând nefericirea semenului său, atunci când suferinţa lui nu este foarte serioasă. Însă când îl află o nenorocire mare, când durerea sa este negrăită, când mintea lui este întristată şi sufletul plin de tulburare, atunci nimic nu-l poate mângâia.

20ecbb48963f36caeb19824d77aa5876.jpgGroaza iadului nu poate fi descrisă. Acolo este întuneric adânc, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit, lanţuri încătuşate, foc nestins, suferinţă, întristare şi flăcări care provoacă durere crâncenă, după cum citim în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Vom plânge, dar nimănui nu-i va fi milă de noi. Vom jeli, dar nimeni nu va căuta să ne împace. Vom suspina, dar nimeni nu ne va da atenţie. Vom privi în jur cu nelinişte, dar de nicăieri nu vom afla mângâiere. În ce stare mai mizerabilă şi mai vrednică de milă ar putea să se afle sufletele noastre?

4fcfea58a487235e8858600a3534dae6.jpg

Dacă vizităm vreodată o temniţă şi-i vedem acolo pe osândiţii palizi şi neputincioşi, închişi în celule întunecate sau încătuşaţi în lanţuri de fier – cum se întâmplă cu cei mai periculoşi criminali –, nu numai că ne emoţionăm şi simţim durere în suflete, dar facem totul pentru a nu încerca şi noi o asemenea suferinţă şi chin.

ccd3de2ab277887035e0085fca404931.jpg

Ce vom face însă când vom fi conduşi legaţi spre suferinţele iadului? Legăturile acelea nu vor fi făcute din fier, ci din foc, foc nestins. Iar temnicerii nu vor fi oameni ca noi, care uneori se îmbunează şi arată compătimire, ci îngeri severi şi înfricoşători, pe care nimeni nu-i poate nici măcar privi, îngeri plini de urgie pentru nesocotirea pe care am arătat-o Domnului şi sfintelor Lui porunci. Şi nici un om bun nu vine acolo, cum se întâmplă aici, ca să ofere bani sau să aducă hrană sau să spună două vorbe de mângâiere celor osândiţi.

Acolo nu există mângâiere, nu există îndurare. Chiar şi sfinţii – dreptul Noe, mult-încercatul Iov, proorocul Daniel şi alţii – dacă au rude printre cei din iad, nu vor putea să-i mângâie ori să-i ajute. Căci atunci nu va mai exista compătimirea firească, care caracterizează legăturile pământeşti dintre oameni. Se va întâmpla ca părinţii virtuoşi care se vor mântui să aibă copii păcătoşi, care vor intra în iad, şi invers. Răul, vedeţi, nu se datorează naturii sau rudeniei, ci intenţiei fiecăruia. Aşadar pentru ca cei virtuoşi să se desfete neîmpiedicat cu bunătăţile raiului şi să nu fie tulburaţi de compătimirea faţă de cei din iad, Dumnezeu îi va lipsi de simţământul compătimirii. Astfel, se va pierde chiar şi cel mai profund sentiment părintesc. Dacă chiar şi în viaţa aceasta unii părinţi, văzând cum copiii lor aleg calea păcatului şi a crimei îi alungă şi se îndepărtează de ei, cu mult mai mult se va întâmpla aşa în viaţa de dincolo.

Arzi de flacăra poftei trupeşti? Bagă-te cu mintea în flacăra veşnică a iadului şi focul trupului se va stinge imediat.

e19367eea99372f7568fce80eaf4fc7c.jpg

Vrei să spui ceva necuviincios? Adu-ţi aminte de scrâşnirea dinţilor, şi gura îţi va rămâne închisă.

Vrei să-ţi însuşeşti un lucru străin? Auzi-L în minte pe Judecătorul care spune: „Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară!” (Matei 22, 13) şi ţi se va potoli această dorinţă.

Eşti sever şi nemilostiv? Adu-ţi aminte de acele fecioare ale căror candele s-au stins pentru că nu aveau untdelemn – untdelemnul simbolizează milostenia şi îndurarea – şi de aceea au rămas afară de la praznicul nunţii, şi astfel vei deveni iubitor de oameni.

c708d84fef02719ac5baa592919e80ff.jpg

Îţi plac distracţiile, chefurile şi beţiile? Adu-ţi aminte de bogatul care l-a rugat din focul iadului pe patriarhul Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i răcorească limba uscată şi a cărui cerere n-a fost primită, şi te vei izbăvi degrabă de patima aceasta.

Dacă înfruntăm în felul acesta dorinţele noastre păcătoase nu vom întârzia să scăpăm de răutate şi să dobândim virtutea, să stingem din inimile noastră dragostea pentru cele de acum şi să aprindem iubirea pentru cele viitoare.

Cele pe care vi le-am spus despre iad, nu le-am spus pentru a vă obosi şi a vă înfricoşa sufletele, ci pentru a vi le odihni şi cuminţi.
Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea suflete pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să mă izbăvesc de iad.

Să credem aşadar în iad, ca să nu-l cunoaştem. Cel ce nu crede nu se nevoieşte duhovniceşte; şi cel ce nu se nevoieşte, va ajunge negreşit în iad.
Dacă vă veţi aduce aminte de cele pe care vi le-am spus despre iad, va fi ca şi când aţi folosi un leac amar, foarte amar dar şi foarte lucrător, care vă va aduna sufletul, va izgoni dorinţele viclene şi vă va curăţi de toată răutatea.

Să folosim, aşadar, acest leac, aducerea aminte de iad, pentru curăţirea inimii noastre, pentru mântuirea sufletului nostru, pentru desfătarea cu bunătăţile „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (I Corinteni 2, 9). Să ne învrednicim cu toţii a ne desfăta cu aceste bunătăţi ale cerului, cu harul şi iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh I se cuvine slavă, mărire şi cinstire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. vieţii”

Sursa

Despre muncile iadului,pr Ilie Cleopa

Vom vorbi câteva cuvinte despre iad.De atâtea ori auziți  cuvântul iad în dumnezeiască Evanghelie,în Sfânta Scriptură,în Învățăturile Sfinților Părinți si in tradiția Bisericii Ortodoxe.

Ce este iadul?

Să stiti ca iadul este împărțită mortii;iadul este locul acela unde se chinuiesc toti care au mâniat pe Dumnezeu si au făcut voi le lor în aceasta lume cât au fost pe pământ.

Iadul este împărăția dracilor, a cărui poartă este deznădejdea curte este legăturile; ferestrele întunericul;masă reaua împuțiciune şi putoare;mâncare este foamea,băutură este setea,cernic este plânsul,asternutul este văpaia orânduiala este tulburarea cea făra rânduială.
Dar stiti dumneavoastra câte feluri de munci are iadul?noua feluri de munci sunt în iad si toate sunt vesnice si foarte grele.
Prima munca este întunericul cum arată marele prooroc Isaia.
Dar nu întunericul acesta,pe care -l vedem noi pe pământ,intuneric pipăibil.
Ai văzut in Egipt,în pământul Ghesem,ca unde erau Evreii era lumină si în tot Egiptul era întuneric?nimeni nu stia pe une sa mearga.
Dumbezeu ce nu poate?toate-s la Dânsul.
Întuneric pe lumea asta,dar celălalt întunericul veşnic.Acolo este întuneric asa de tare,încât îl poți pipăi cu mâna.
Acesta o zice dumnezeiescul Iov ,,Mă voi coborâ in pământul întunericului celui veşnic care nu are lumină,dar nici tămăduire…De întunericul acela a amintit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa,când zice:Legat ii mâinile si picioarele si aruncati-l pe el întru întunericul cel mai dinafară,prin acesta cum zice si dumnezeiescul părinte Efrem Sirul că este un întuneric greu.

Deci cea dintâi muncă ce stăpâneste iadul , este întunericul acela negării şi neînchipuit.Atâtea lacrimi se varsă  o singura zi,că,dacă s-ar aduna pe față pământului ar face un ocean mai mare ca Oceanul Pacific.Oceanul Pacific are 48.000 km lungime,de la Polul Nord până la Polul Sud; are 18.500 km lătime si la Insulele Mariane,are 11 km adâncime.Şi numai în iad ,într-o singură zi,lacrimile care se varsă acolo,!ar face un Ocean mai mare ca Pacificul.Atâta plângere este în iad.

3.A treia munca este putoarea cea rea.

Daca s-ar aduna toate putorile de pe fata pamantului la un loc n-ar face nici un miligram fata de putoarea care este acolo. Ca sa va dati seama ce putoare este in iad, am sa va spun o istorioara.

Doi frati de la o mama s-au dus la manastire sa se faca calugari. Si unul s-a dus in manastire si a avut rabdare multa, smerenie multa, ascultare fara cartire si a ramas in manastire pana la moartea lui. Iar altul si-a pierdut rabdarea si a spus ca se duce in lume inapoi la tata si mama. Fratele cel care a ramas in manastire il sfatuia:

– Frate, nu te duce inapoi. Auzi ce spune Evanghelia: Nimeni, punand mana pe plug, sa nu mai priveasca inapoi. Deci, nu te duce, frate, in lume, pentru ca mare primejdie este sa lasi manastirea si sa te duci din nou in lume.

Iar el a zis:

– Nu, eu ma duc!

– Dar nu te temi de chinurile iadului?

– Nu cred, frate, ca sunt chiar atat de grele muncile iadului, cum spune Sfanta Scriptura sau cum spun oamenii. Asa s-a scris in carti ca sa ne sperie.

Si s-a dus acasa si s-a casatorit si si-a facut de cap. Dar n-a trait mult, decat trei ani, si a murit. Auzind calugarul ca fratele sau, care s-a intors in lume, a murit, a inceput sa se roage cu foc lui Dumnezeu, zicand: „Doamne, arata-mi sa vad unde este fratele meu; in iad sau in rai!”
Dupa o vreme destul de indelungata, intr-o noapte o umbra neagra a intrat in chilia lui. Si cand s-a uitat el bine la lumina lumanarii, l-a cunoscut. Umbra i-a zis, plangand si suspinand:

– Ma cunosti? Eu sunt fratele tau.

Era negru ca un carbune. Doar dupa glas l-a cunoscut. Si atunci acesta, vazandu-l intr-o stare jalnica ca aceea, l-a intrebat:

– Frate, de unde vii?

– Din iad, ca am lasat manastirea si m-am dus in lume si mi-am facut de cap; am murit in pacate si m-am dus pentru pacatele mele in muncile iadului.

Si atunci acesta a inceput sa intrebe:

– Mai, frate, stii ce-mi spuneai tu mie, ca muncile iadului nu-s asa de grele, ci s-au scris asa numai sa sperie lumea si sa inficoseze pe oameni. Chiar asa este de greu in iad?

– De mii de ori sunt mai cumplite chinurile iadului decat cum sunt scrise; si de ar avea tot codrul limba si toata iarba pamantului de ar vorbi, n-ar putea spune cat de greu este in iad!

Dar fratele se facea ca nu-l intelege.

– Frate, oare voi putea sa le incerc si eu putin, ca sa ma incredintez de adevar?

– Nu poti auzi racnetele si tipetele si vaietele din iad, ca tot atunci mori.

– Dar, n-as putea macar sa pipai iadul?

– Nu poti, ca acolo este foc care arde de miliarde de ori mai tare ca acesta si tot atunci te-ai topi, fiind in trup material.

– Nu pot nici sa vad?

– Nu poti, ca mori de frica, vazand privelistea aceea groaznica si urgia maniei lui Dumnezeu din iad!

– Dar cum as putea eu sa incerc macar cat de putin muncile iadului?

– Frate, tine minte. Ai putea mirosi oleaca din putoarea iadului!
Cum era imbracat cu haina, a scuturat maneca hainei putin si s-a facut nevazut. Si cand a scuturat maneca, atata putoare a iesit din maneca hainei lui, incat acela a cazut mort jos si trei zile nu a putut sa iasa din chilie.
Greu de tot a deschis usa si s-a tarat afara din chilie si a iesit acea putoare din chilia lui, incat s-a imprastiat in toata manastirea.

Calugarii au parasit manastirea trei luni de zile din cauza putorii nesuferite, care a iesit din chilia de unde a scuturat cel din iad maneca hainei lui.
Dupa trei luni, acel miros greu a disparut. Calugarii cand s-au intors inapoi l-au gasit pe acela din chilia caruia iesise acea putoare si l-au intrebat:

– Ce a fost, frate, putoarea aceasta? De unde a venit?

Iar el a raspuns:

– Stiti, parintilor, eu am avut un frate bun in manastire, care s-a dus in lume si a murit dupa trei ani casatorit. Eu m-am rugat Domnului sa-mi arate unde este fratele meu.
Dupa multa rugaciune, intr-o noapte a venit la mine si l-am intrebat unde este. Afland ca este in iad, curios, l-am intrebat cat de greu este in iad, deoarece il stiam nepasator, zicand ca nu crede ca muncile iadului sunt chiar asa de grele, cum scrie in carti.
Atunci el m-a incredintat ca nici nu poate spune limba de tarana cat de greu este in iad si ceea ce scrie in carti este foarte putin spus.
Ca sa vezi muncile iadului, a spus el, este imposibil, ca tot atunci mori; nici nu poti auzi ce este in iad ca mori, nici nu poti pipai; si mi-a dat sa miros oleaca din putoarea care este in iad.Atunci si-a scuturat maneca la haina si iata sunt trei luni de zile de cand putoarea aceasta stapaneste manastirea noastra si ati fugit; si de-abia acum se poate veni, inapoi.

Si a incredintat tot soborul manastirii cat de mare putoare este in iad. Aceasta este a treia pedeapsa a iadului.
A patra munca in iad este foamea si setea. Ati auzit ce spune proorocul Isaia: Vor flamanzi precum cainii si vor urla si se vor jeli, si nimeni nu va potoli foamea lor. Si Mantuitorul ne arata in Sfanta Evanghelie, in pilda cu bogatul si Lazar: Parinte Avraame, trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului sau in apa, sa vie sa-mi racoreasca limba, ca rau ma chinuiesc in vapaia aceasta.Ai auzit ce-i acolo? Un deget inmuiat in apa, cat de mare pret are! Si noua aici nu ne place apa, vrem vin, rachiu, dresuri si cutare. Vai de noi ca nu cugetam deloc ce ne asteapta. foamea si setea sunt a patra munca.

A cincea mica este iezerul gheața . Tartarul este un iezer fara fund, plin de gheata si foarte rece. Aceasta este „scrasnirea dintilor”, de care vorbeste dumnezeiasca Scriptura, adica gerul acela nesuferit de care nu-si poate inchipui nimeni.


A sasea munca este viermele cel neadormit.
Acolo sunt viermi de foc care mananca trupurile oamenilor si sufletele lor in vecii vecilor, si niciodata oamenii nu mor. Acolo sunt balauri de foc si serpi de foc care inoata prin vapaile iadului, cum inoata pestii prin apa la noi si nu se vatama. Si ii prind pe cei pacatosi si-i sug si-i inteapa si-i mananca in vecii vecilor, impreuna cu viermii cei neadormiti. Asta este munca a sasea.

7 A saptea munca este gheena ,adica focul cel neatins carecete cea mai grea dintre toate.


 

Focul cel negru care arde in vecii vecilor cu intuneric.

De acela se tem si dracii. Ca ei se rugau Mantuitorului, cand facea minuni pe malul Marii Galileii, cand a scos demonii din cei doi indraciti: Te stim pe Tine cine esti, Fiul Celui Preainalt; Te rugam nu ne trimite pe noi in gheena! Acolo ii trimitea, ca El avea putere. Si dracii se tem de gheena, de care spune Mantuitorul in Evanghelie: Unde focul lor nu se stinge.
Dar nu este foc de acesta ca al nostru, care se face ca sa dea lumina; focul acesta, chiar de ar arde pe cineva, dar da lumina; acela, insa, este foc negru ca pacura si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta. Asa spune fericitul Ieronim.
Cat de mare este focul unde se topeste otelul, totusi este neinchipuit de slab fata de focul iadului, ca si cum ar fi zugravit pe pereti. Ai vedea un foc zugravit pe perete cu vopsea si nu te frigi.
Asa este de slab focul acesta fata de focul iadului. Focul nestins nu mai are acolo nevoie de materie, cum zice Sf. Efrem: „Ca nu sunt oarecare care-l aprind cu materie din lumea aceasta”. Acolo este foc nestins, nu este foc cu lemne aprinse, ci arde cu urgia maniei lui Dumnezeu negraita, catre cei pacatosi.
Acest iezer de foc de care spune la Apocalipsa, care nu are fund in veacul veacului, arede si pe toate duhurile cele rele si le chinuieste in vecii vecilor.
De aceea spune dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur: „Nimenea din oamenii care isi aduc aminte de gheena, nu vor ajunge in gheena”. Ca cine cugeta la iad scapa de iad. Cine isi aduce aminte de gheena, scapa. Ca nu exista om care-si aduce aminte de gheena, care este atata de groaznica munca, sa ajunga in gheena.
Fiindca indata ce isi aduce aminte de gheena el se fereste de pacat si incepe a lucra fapta buna, se marturiseste, pune inceput bun, isi face canonul si isi indreapta viata sa. Este ca acela de care se spune in Biblie: „Ca nu mai este fapta ta ca ieri si ca alaltaieri; poate sa fie omul pana azi un drac si maine se face inger luminat”. Numai sa-si aduca aminte de iad si de gheena; ca daca uita iadul ajunge in iad, iar daca nu uita iadul nu ajunge acolo.
Iata, am sa va spun despre gheena si despre vesnicia iadului printr-o minune care se gaseste scrisa intr-o carte veche.
In Sfantul Munte al Atonului traia un calugar cu numele Andrei. Si acesta ducea o viata sfanta, in feciorie, asceza, post, rugaciune si priveghere; in meditatii sfinte si in cugetarea Sfintelor Scripturi. Dar s-a imbolnavit cand era aproape de treizeci de ani si a zacut unsprezece ani si nu mai murea.
Atunci, dupa dreptate, acest calugar cu numele Andrei si-a pus intrebarea: „De ce sufar eu?” Pentru ca nu se stia cu pacate asa de grele, ca sa sufere pe pamant atat de groaznica boala. Si a inceput saracul, ca tot omul care nu mai poate rabda, sa se roage asa la Dumnezeu:

„Doamne, cer de la Tine un singur lucru si anume: sau sa mor sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda! Mi-au ramas numai oasele si pielea!”
Rugandu-se el asa, intr-una din nopti, a stralucit o lumina uimitoare in chilia lui. El s-a temut sa nu fie de la draci, caci si diavolul se face in chipul lui Hristos, in chip de inger, in chip de sfint ce straluceste ca soarele si poate sa te insele.
Este ceea ce spune Sfantul Apostol Pavel: Nu-i de mirare ca insusi satana se preface in chip de inger de lumina si slujitor al dreptatii. Adica, dracii se prefac in chip de slujitori ai dreptatii.
Deci s-a temut calugarul si a inceput sa faca cruce. Si inadata a vazut ca intra pe usa lui un tanar foarte frumos la chip, foarte luminat, cu un toiag de aur in mana, cu o cununa de aur pe cap si o cruce de aur pe frunte si i-a zis:

– Nu te teme, parinte, nu-s diavol. eu sunt ingerul pazitor al vietii tale si m-a trimis Dumnezeu sa-ti spun un lucru. Eu totdeauna sunt cu tine; toate suspinele tale, toate lacrimile, toate oftarile, toate durerile, toate necazurile tale eu le stiu. Ca tu dormi, eu nu dorm niciodata; tu mananci, eu nu mananc; tu bei, eu nu beau.
Adu-ti aminte ce spune psalmistul: Tabari-va ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de dansul si-l va izbavi pe el; si …nici sa dormiteze cel ce te pazeste.
Deci, parinte, eu stiu necazurile tale. Dar iata, tu ai inceput sa te rogi lui Dumnezeu asa de la o vreme: „Doamne, sau sa mor, sau sa ma fac sanatos, ca nu mai pot rabda!” Si Dumnezeu m-a trimis sa-ti spun tie doua lucruri:

– Care?

– Iata ce spune Dumnezeu prin mine: „Vrei sa mai rabzi boala un an pe pamant sau sa stai trei ceasuri in iad?”

Dar el cand a auzit, a zis:

– Doamne, ingerul Domnului, tu care stii necazurile mele, sa mai zac eu un an pe pamant? Nu stii ca o noapte imi pare un an si ca toate bolile mai cu seama noaptea sunt grele? Deci cum am sa mai rabd eu un an aceasta groaznica boala? Si pentru ce rabd eu? Ca eu stiu ca om, ca m-am silit, de cand am venit aici in Sfantul Munte, sa fac voia lui Dumnezeu. 

Si a zis ingerul Domnului:

– Tu nu suferi pentru tine. Tu suferi pentru neamurile tale, care sunt in iad si Dumnezeu te-a gasit pe tine si voieste prin osteneala si suferinta ta sa scoata din neamul tau, pana la al noualea neam din iad”. Ca asa se intampla daca un calugar bun isi face datoria, multi din neamul lui se mantuiesc prin el.
Nu ai auzit ce zice proorocul Ieremia? Dumnezeu rasplateste pacatele parintilor asupra copiilor pana la al patrulea neam.
Deci, tu suferi pentru stramosii tai. Dar daca vrei sa iesi si tu din iad si ei, sa mai zaci un an pe pamant sau trei ceasuri in iad. dar ia seama ce spui, i-a spus ingerul, ca in clipa aceasta ti-am si luat sufletul!
A stat el si s-a gandit.

– Gandeste-te bine! i-a spus ingerul.

– Trei ceasuri in iad!

Cind a zis aceste cuvinte, i-a si luat sufletul. Si unde l-a dus? L-a dus in gheena, de care v-am amintit inainte, cel mai greu loc din iad, de care se tem si dracii.

Si cand l-a dus acolo si l-a bagat in focul cel negru si de miliarde de ori mai fierbinte ca acesta, a fost cuprins de intunericul ce domnea pretutindeni si a inceput a racni si a geme de durere, caci balaurii de foc au inceput sa-l muste si sa-l chinuiasca; el, cand s-a vazut acolo si a vazut atata deznadejde si atata strigat si atata durere si atata spaima si atata foc, a inceput sa strige cat putea: „Doamne, miluieste-ma! Doamne, iarta-ma!”
Dupa trei minute, o lumina a despicat intunericul si a aparut ingerul Domnului. Cand l-a vazut, a inceput a bate din palme si a striga asa:

– Vai mie! Vai mie! Vai mie! Toate le-am crezut, dar una ca asta n-am crezut!

– Ce n-ai crezut, parinte Andrei?

– N-am crezut ca un inger al Domnului poate sa minta!

– Cum se poate una ca asta, ca sa spun eu minciuni? Eu nu sunt om pacatos, eu nu sunt duh rau, diavol. Eu nu pot face pacat, eu nu pot minti. Cum pot eu sa mint, daca sunt raza de dumnezeire, sunt lumina a doua din lumina cea dintai? Cum as putea eu sa spun minciuni?

– Dar cum ne-a fost vorba in chilie la mine?

– Cum? – N-a fost vorba ca ma vei scoate de aici dupa trei ceasuri? Iata, au trecut mai mult de trei sutr de ani de cand ma chinuiesc aici!

Ingerul i-a spus:

Adevarul este Hristos. De-abia a trecut o ora si mai ai doua ore de stat.

– Doua ore? a strigat monahul cu groaza. Este oare cu putinta sa fi trecut numai o ora pana acum?

– Eu am venit sa vad daca poti rabda.

Atunci a zis calugarul Andrei:

– Doamne, daca acesta este adevarul, ca de-abia a trecut un ceas de cand ma chinuiesc aici in iad, du-ma inapoi in trupul meu cel ranit si bolnav si sa sufar acolo, nu un an, ci sute de ani, ba chiar pana la ziua venirii lui Hristos, numai sa nu mai stau o clipa aici in focul cel nestins!

Si indata, cu iuteala gandului, l-a luat ingerul si l-a dus inapoi in trup.

Cine a stiut ca a fost mort un ceas? Cand a inviat a inceput a striga:

– Miluiti-ma! Miluiti-ma!

Si a venit calugarul care il ingrijea si a intrebat:

– Ce este, parinte? De ce strigi?

– Sa se adune tot soborul manastirii.
Erau trei sute de calugari acolo. Si l-au pus intr-un cerdac inalt si le-a spus la toti minunea care s-a petrecut cu el; ca el a stat un ceas in iad si i s-au parut mai mult de trei sute de ani. Atata de greu a trecut timpul.
Sa ne fereasca mila si indurarea lui Dumnezeu si a Maicii Domnului pe toti din cati sunt aici sa nu ingaduie Dumnezeu vreunul sa incerce durerile si chinurile iadului in vreun fel. Si toti, cu darul Mantuitorului si cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfantului Ioan Botezatorul si a tuturor sfintilor sa ne mantuim, sa ne usuram inainte de a ne duce din lumea aceasta si sa ne intalnim cu totii in veacul viitor la bucuria cea vesnica.
Munca a opta din iad este deznadejdea. Acolo toata lumea este deznadajduita de mila lui Dumnezeu, aducandu-si aminte de cuvantul Evangheliei, ca s-a inchis usa si ca pocainta in iad nu mai este.

Munca a noua din iad este vesnicia, care stapaneste atatea miliarde si miliarde de suflete. Nu mai exista acolo o limita, ca adica o sa rabde omul o mie de ani sau o suta de mii de ani, ci in vecii vecilor.
Dar ca sa le descrie cineva cate una singura, nimeni nu poate spune, numai una cat ii de grea, ca este imposibil a descrie limba de tarana.
Cine poate spune macar una din munci cata suferinta aduce firii omenesti. Ca dreptii dupa sfarsit primesc cele patru insusiri ale trupului si pacatosii primesc si ei una: insusirea nemuririi.
Primesc trupuri nemuritoare, ca sa arda in vecii vecilor si sa nu se mistuie; sa se chinuiasca in vecii vecilor si sa nu scape; sa inseteze in vecii vecilor si sa nu aiba apa; sa le fie foame in vecii vecilor si sa nu aiba mancare.
Nemurirea o au de la judecata inainte, cum spune Hristos, spre a se chinui in vecii vecilor. Amin.

Parintele CLEOPA