Maica Domnului, primul martor al Invierii


Unul dintre cele mai evidente detalii, pe care le observam atunci cand citim pericopele evanghelice ce ne descriu evenimentele legate de Invierea Domnului, este faptul ca Maica Domnului nu apare nicaieri amintita in mod expres. Nu exista o referire clara, care sa ne precizeze, „fara drept de apel”, legatura dintre persoana sa si Invierea Domnului. Evenimentele sunt relatate in asa maniera de catre cei patru evanghelisti, incat daca am ramane doar la textul Sfintei Scripturi, fara a apela la Traditia Bisericii, am fi tentati sa credem ca Maica Domnului s-ar fi numarat printre ultimele persoane care au aflat despre Inviere.

De ce tocmai Maica Domnului, despre care stim ca S-a aflat langa Hristos atunci cand Acesta era rastignit, ca a ajutat la pogorarea Sa de pe Cruce si punerea in mormant (dupa cum ne adevereste si iconografia), pare a fi trecuta cu vederea, pare a se gasi intr-un plan secund, in ceea ce priveste aflarea vestii despre Invierea Fiului si chiar in privinta unei posibile intalniri cu Hristos Inviat? De ce este accentuat rolul femeilor mironosite si, in special, al Mariei Magdalena, in tot acest context, stiut fiind faptul ca acestea sunt cunoscute indeobste ca primii martori ai Invierii?
Sunt intrebari la care ne raspunde Traditia Bisericii pe temeiul Sfintei Scripturi. Singurele izvoare ale relatarii Invierii Domnului sunt Evangheliile canonice, declarate autentice prin hotaririle autorizate ale Bisericii, sinoade si Parinti bisericesti. Ele relateaza Invierea Domnului nu istorisind misterul insusi al invierii, care n-a fost surprins de nimeni, ea ramanand o minune insesizabila, ci numai probele Invierii Domnului si anume: aflarea mormantului gol, unde fusese inmormantat Domnul Hristos, de catre femeile mironosite si Sfantul Apostol Petru si Ioan – aratarea Domnului Hristos acelorasi femei mironosite, Apostolilor si unor ucenici in diferite randuri pana la Inaltarea Sa la cer, cu care se incheie seria aratarilor. Toate aceste fapte de dupa Inviere, precum si incercarile iudeilor de a falsifica adevarul istoric, al evenimentului Invierii sunt expuse de evanghelisti nesistematic, nefixand cronologic faptele si privind aceleasi fenomene din diferite unghiuri, dand impresia unor contradictii intre ele. Insa, in pofida acestor aspecte, inca de timpuriu, Traditia Bisericii a marturisit ca Domnul Hristos Inviat S-a aratat mai intai Mamei Sale, Sfanta Fecioara Maria. In ceasul cand celelalte femei mironosite Il cautau pe Iisus printre morti, ea il vazuse deja viu si slavit. Evangheliile semnaleaza indeosebi ceilalti martori ai Invierii deoarece marturia unei mame in favoarea fiului ei ar fi parut in ochii celor mai multi drept indoielnica si, prin urmare, nedemna de crezare.1Atat scrierile Parintilor primelor veacuri, cat si unele scrieri apocrife, o amintesc pe Maica Domnului chiar in centrul evenimentelor legate de Invierea Domnului. Printre Parintii si Scriitorii Bisericesti ii amintim pe: Origen (arata ca aceasta traditie exista deja in secolul al II-lea), Tatian ( afirma ca Maica Domnului L-a vazut pe Hristos inviat chiar in ziua Invierii), Sfantul Chiril al Ierusalimului, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Grigorie de Nyssa ( o identifica pe Maica Domnului ca una dintre femeile aflate in centrul evenimentelor de dupa Inviere).Aceasta traditie a devenit insa mai evidenta dupa secolul al IX-lea. Prima sursa cunoscuta in acest sens este o omilie a Mitropolitului Gheorghe al Nicomidiei in care acesta vorbeste despre prezenta Fecioarei la Mormantul Domnului. Mai mult, acesta arata ca Maica Domnului a fost prezenta la Mormant in ziua Invierii, chiar inaintea sosirii celorlalte femei, ea fiind primul martor al Invierii Domnului.
Traditia este dezvoltata apoi in „Viata Maicii Domnului”, scrisa de Sfantul Simeon Metafrastul: „Dupa infasurarea cu giulgiu, ungerea cu smirna si dupa ingroparea frumoasa, dupa ce Iosif si Nicodim s-au retras, numai Maica a ramas singura la mormant, contemplandu-l si asteptand neadormita, spre deosebire de celelalte Marii – femeile mironosite, care faceau drum dus-intors intre mormant si ucenicii ascunsi de frica iudeilor. […] Sezand necontenit, cu afectiune materna aprinsa, stand treaza cu duh fierbinte, Maica Domnului a vazut toate exact asa cum au fost, marile minuni care au insotit Invierea: cutremurul, pogorarea dintr-o data a ingerului, rostogolirea pietrei, amortirea strajerilor si trezirea lor din nou, oarecum si intoarcerea unora dintre ei in cetate. Nu s-a lepadat catusi de putin de mormant pana ce n-a vazut de viata purtatoarea Inviere. Ea este martora cea dintai vazatoare a stralucirii Fiului.”
Aceasta traditie este confirmata si explicata in chip magistral si de catre Sfantul Grigorie Palama intr-o omilie a sa la Duminica Femeilor Mironosite. Acesta, analizand cu minutiozitate textul Sfintei Scripturi, si luminat de Duhul Sfant, sfarseste prin a conchide ca, nu Maria Magdalena este primul om care L-a vazut pe Hristos inviat, desi evangheliile asa lasa sa se inteleaga („Si inviind dimineata, in ziua cea dintai a saptamanii, El S-a aratat intai Mariei Magdalena…” [Marcu 16, 9]. ), ci Maica Domnului: „cea dintai dintre toti oamenii care a primit vestea cea buna a invierii Domnului – asa cum se cuvenea si era drept – a fost Nascatoarea de Dumnezeu iar ea a primit vestea chiar de la Domnul; Ea a fost cea care, inaintea tuturor, a stiut ca El inviase, cea care s-a bucurat de cuvantul Sau dumnezeiesc si nu doar ca L-a vazut cu ochii si L-a auzit cu urechile, dar tot ea a fost cea dintai si singura care I-a atins cu mainile ei picioarele neprihanite, desi evanghelistii nu spun in chip limpede toate acestea, nevrand ca tocmai Mama sa fie adusa drept martora, spre a nu da prilej de banuiala celor necredinciosi.”
Sfantul Grigorie ne spune ca „dupa ce Maria cea pururea Fecioara a venit cea dintai la1mormant si ea cea dintai a primit vestea invierii Lui, multe au fost cele care au venit (celelalte femei mironosite) si au vazut piatra rostogolita, i-au auzit pe ingeri si, intorcandu-se dupa ce privisera si ascultasera, s-au despartit. […] Mironositele erau multe, iar ele nu au venit la mormant o singura data, ci in doua sau trei randuri, mai multe impreuna, nu aceleasi de fiecare data, insa toate de dimineata. Asadar, n-au venit toate la acelasi ceas: doar Maria Magdalena, singura dintre celelalte, a revenit si a ramas mai mult. Deci fiecare dintre evanghelisti, spunand ca n-au venit impreuna decat o singura data, trece sub tacere celelalte veniri. Dar pentru mine, care am pus laolalta spusele tuturor evanghelistilor, dupa cum v-am aratat la inceput, Maica Domnului este aceea care a venit mai intai dintre toate la mormantul Fiului si Dumnezeului ei, luand-o inaintea Mariei Magdalena.”
Atunci cand Evanghelistul Matei, spune: „… au venit Maria Magdalena si cealalta Marie ca sa vada mormantul. Si iata, s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti” [Matei 28, 1-4]”, Sfantul Grigorie arata ca, de fapt, „cealalta Marie” este Maica Domnului care revine, de aceasta data impreuna cu Maria Magdalena, la mormant.
Mai mult, Sfantul Grigorie arata ca ingerul vestitor era insasi Arhanghelul Gavriil: „de indata ce a vazut-o pe Maica lui Dumnezeu grabind catre mormant – el, care odinioara ii graise: „Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu” [Luca 1, 30] -, se grabeste [la randu-i] sa coboare si in acea zi, ca sa-i graiasca din nou aceleasi cuvinte celei de-a pururea Fecioare, vestindu-i invierea din morti a Celui Nascut din ea fara de samanta, sa ridice piatra si sa arate mormantul gol si giulgiul, intarind astfel, pentru ea, vestea cea buna. Caci sta scris: „Iar ingerul, raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti, caci stiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat, precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut” [Matei 28, 5-6]. ”
De altfel, Traditia pastreaza prin imnografie acest moment al comunicarii vestii despre Invierea Fiului ei: „Ingerul a strigat celei pline de har curata Fecioara bucura-te: ca Fiul Tau a inviat a treia zi din mormant”.
Si traditia iconografica a Bisericii ne arata ca, „cealalta Marie”, amintita in Evanghelia dupa Matei este insasi Maica Domnului, in scena „Femeile mironositele la mormantul gol”, unde, de obicei, doua femei sunt infatisate impreuna ca fiind primele martore ale Invierii lui Hristos. Femeia in rosu, culoarea traditionala a vesmantului Maicii Domnului, este Fecioara Maria. Cea mai veche reprezentare de acest fel este o miniatura ce infatiseaza Rastignirea si Invierea din Codexul Rabula (Syria si Palestina, datat 586-587). In multe reprezentari ulterioare Maica Domnului apare ca avand numele scris langa aureola precum si cele trei stele specifice (ce arata intreita feciorie) reprezentate pe frunte si pe umeri. Cu timpul, aveau sa apara si devieri de la aceasta reprezentare, Maica Domnului fiind inlocuita cu una din celelalte femei mironosite ce purtau numele Maria.
Amintim faptul ca, din punct de vedere teologic, asa cum spune si Parintele Staniloae, Invierea a inceput in iad. De pe Cruce Hristos se pogoara intru cele mai de jos ale adancului si li se arata protoparintilor Adam si Eva, pe care‑i ridica impreuna cu cei asemenea incatusati. Asadar, marturisim ca ei sunt primii martori ai Invierii din randul celor trecuti la cele vesnice, in timp ce Maica Domnului, asa cum ne arata aceasta traditie a Bisericii, ar fi primul martor din randul oamenilor.

Radu Alexandru

sursa

Aratarile Mantuitorului dupa Inviere

Cu siguranta, Iisus a inviat inainte ca femeile mironosite sa fi ajuns la mormant, iar piatra mormantului a fost rasturnata de inger dupa Invierea Sa, asa cum se vede din relatarea sfantului Evanghelist Matei, care spune ca femeile, venind dis-de-dimineata, au vazut ingerul ca un fulger oprindu-se la mormant, apoi a rasturnat piatra si a sezut pe ea.
Intr-adevar, Mantuitorul S-a salasluit in pantecele Sfintei Fecioare si S-a nascut fara a strica cheile fecioriei; dupa pogorarea de pe Cruce, Iisus a fost pus intr-un mormant nou, in care nimeni niciodata nu mai fusese pus (cf. Ioan 19, 41), simbol al nasterii din Fecioara. Si asa cum a iesit din pantecele Sfintei Sale Maici, tot asa a iesit din mormant fara a sfarama piatra de la intrare. Ingerul a pravalit piatra pentru ca femeile mironosite sa vada ca mormantul era gol si, de asemenea, ca Petru si Ioan, care vor veni la mormant dupa vestirea Invierii de catre femeile mironosite, sa poata vedea mormantul gol, si giulgiul nedesfacut. In Ardeal exista icoane care Il arata pe Iisus triumfator, iesit din mormant si stand pe piatra nerasturnata a mormantului, insemnand ca a iesit prin piatra inainte de rasturnarea ei. Simbolistica aceasta mi se pare foarte importanta si tin sa o subliniez si in momentele urmatoare.
Dupa toate aparentele, urmatoarea aratare a lui Iisus a fost catre Maria Magdalena, care venise cu femeile mironosite, dar nu plecase cu ele. Neincrezatoare in ceea ce vazuse (din ea Iisus scosese sapte demoni si stia cat de inselator este diavolul) s-a intors la mormant, cautand dovezi pentru Inviere. Avea o stare de pustiire care ii cuprinsese inima si plangea la mormant. Atunci a vazut doi ingeri, inauntru, unul la cap si altul la picioarele unde zacuse Iisus, care au intrebat-o de ce plange. Ea le-a raspuns cu intristare mare: “Pentru ca au luat pe Domnul meu si nu stiu unde L-au pus” (Ioan 20, 13). Fara indoiala ca a auzit un zgomot, nu a mai asteptat raspunsul ingerilor, s-a intors si L-a vazut pe Iisus aproape, dar nu L-a recunoscut. Ca si ingerii, Mantuitorul a intrebat-o de ce plange, pe cine cauta. Maria a crezut ca este gradinarul si L-a intrebat daca el a luat trupul lui Iisus, rugandu-l sa-i spuna unde L-a pus ca ea sa se duca sa-L ia. Atunci Iisus a chemat-o pe nume: “Marie!“. In clipa aceea L-a recunoscut si a strigat: “Rabuni!” si s-a aruncat la picioarele Lui, dar El a oprit-o:

“Nu te atinge de Mine, caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Mergi la fratii Mei si le spune: Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru“. (Ioan 20, 17).

Aceasta intalnire e plina de talcuri si de simboluri. (…) De ce acum nu-i permite Mariei sa se atinga de El pana ce nu se va inalta la cer? Mai tarziu se va duce la Apostoli, care stateau incuiati de frica fariseilor si-i va intreba:

“De ce sunteti tulburati si pentru ce se ridica astfel de ganduri in inima voastra? Vedeti mainile si picioarele Mele, ca Eu Insumi sunt. Pipaiti-ma si vedeti ca duhul nu are carne si oase, asa cum Ma vedeti pe Mine ca am” (Luca 24, 39).

Fara indoiala ca ucenicii L-au pipait si totusi au continuat sa se indoiasca. Spre a-i convinge, Iisus i-a intrebata daca au ceva de mancare. Ei i-au dat un fagure de miere si peste, si El a mancat. Asadar, fara sa Se fi inaltat mai intai la cer, cum i-a spus Mariei Magdalena, Mantuitorul (…) i-a indemnat pe Apostoli sa-I pipaie mainile si picioarele pentru a-I incredinta ca nu era duh, ci El insusi. Acelasi lucru il va face si cu Toma la aratarea catre ucenici, dupa o saptamana. Atunci de ce a oprit-o pe Maria Magdalena, spunandu-i sa nu-L atinga pentru ca inca nu S-a suit la Tatal Sau? Aici trebuie sa ne inaltam cu duhul si sa ne gandim la o anumita simbolistica.
Mantuitorul a folosit intotdeauna simbolurile pentru a arata o relatie dintre oameni sau dintre oameni si Dumnezeu. Cand a fost insa vorba de adevaruri divine, care nu pot fi inchipuite cu mintea noastra, ci doar acceptate prin credinta, atunci nu a mai folosit simbolul, ci afirmatia directa si sustinuta. Cand a spus ca El este Fiul lui Dumnezeu, a facut afirmatia clara, nedisimulata sub simboluri si a acceptat moartea fara sa tainuiasca adevarul in simbol. Cand a spus ca Trupul Lui e adevarata mancare si Sangele Lui adevarata bautura (cf. Ioan 6, 55) si ca cine nu mananca Trupul Lui si nu bea Sangele Lui nu va intra in Imparatia Cerurilor, nu a folosit nici un simbol, ci afirmatia clara, caci Dumnezeu nu este mincinos, cum este diavolul. Iisus face aceasta afirmatie neumbrita in capitolul sase de la Ioan – si era gata sa moara pentru ea si sa-Si piarda ucenicii – si o reia la Cina de Taina, intr-un cadru ritual. Asa ca atunci cand protestantii afirma ca Cina de Taina si painea si vinul erau doar simboluri ale Trupului si Sangelui, il fac mincinos pe Insusi Dumnezeu si urmeaza pana astazi calea inselaciunii lor.
Simbolul Mariei Magdalena inchipuia atunci neamurile care vor veni la credinta abia dupa ce Iisus Se va inalta la cer si va trimite Duhul Sfant ucenicilor, care vor pleca in lume la propovaduire. Mai este un aspect tulburator in aceasta intalnire dintre Iisus si Maria Magdalena. Ea Il vazuse pe Domnul ultima data vineri seara, la punerea lui in mormant. Traise mereu pe langa El vreme de, probabil, doi ani sau mai mult, aproape zi de zi. Trupul Lui fusese neatins de stricaciune si totusi, chiar si atunci cand s-a uitat la El, langa mormant, nu L-a recunoscut. De ce? Presupunem ca Iisus, iesit proaspat din mormant prin Inviere, trecand prin piatra mormantului fara a o sparge, avea anumita descarcare materiala, o stravezime care il indeparta oarecum de la ochii omenesti. Si totusi, cand Iisus a strigat-o pe nume – “Maria!” – ea L-a recunoscut fulgerator si s-a aruncat la picioarele Lui. Iisus spusese:

“Nimeni nu poate sa vine la Mine daca nu-l va trage Tatal Meu” (Ioan 6, 44).

De aceea nu venim la Dumnezeu daca Iisus nu ne cheama pe nume, pe fiecare. Odata chemati, reactia noastra nu poate fi decat ca a Mariei – ne aruncam la picioarele Lui – sau ca a lui Iuda – ne ducem la pierzare. Chemata pe nume, Maria L-a recunoscut si L-a numit “Rabuni!“. Chemat fiind si Toma, a zis: “Domnul meu si Dumnezeul meu!“. Fiecare suntem atrasi si chemati de Iisus pe multe cai, pana ce mintea ni se lumineaza si, intelegand chemarea, ne aruncam la picioarele Lui.
Emaus era o localitate la saizeci de stadii de Ierusalim, ceea ce inseamna cam unsprezece kilometri. Intamplarea aceasta ne este semnalata numai de Sfantul Evanghelist Luca, desi credem ca ea se gaseste redata, in doua versete , si de Sfantul Marcu (6, 12-13), atunci cand spune ca Iisus S-a aratat altor doi ucenici pe tarina. Vestea invierii lui Iisus tulburase cetatea Ierusalimului, unii o contestau, altii o credeau, fariseii si carturarii o blestemau ca pe o minciuna, insa nimeni nu ramanea indiferent fata de acest eveniment care depasea dimensiunea neutrala a vietii.
Doi ucenici plecasera spre Emaus. Unul dintre ei, mentionat cu numele in relatarea Sfantului Luca, era Cleopa; celalalt, asa cum e si firesc, trebuie sa fi fost insusi Evanghelistul Luca, deoarece numai el mentioneaza evenimentul detaliat. Erau si ei tulburati, dezamagiti de vestile contradictorii care circulau pe seama Invierii Domnului, dar mai ales erau indurerati de neputinta lor de a crede. La un moment dat, Iius a aparut langa ei, mergand si El spre Emaus. Ii intreaba de ce sunt tulburati si dupa ce ei Ii spun, ii cearta pentru necredinta lor si le talmaceste din Scriptura tot ceea ce era despre El. Ajung la Emaus, la gazda celor doi si Mantuitorul se face ca vrea sa mearga mai departe, iar cei doi incearca sa-L determine sa ramana cu ei si El accepta. Gazda le ofera o cina si Iisus ia painea si o frange; atunci li se deschid ochii si Il recunosc, dar El se face nevazut de la fata lor. Cei doi ucenici isi dau seama ca focul din inima lor, cand le vorbea pe cale, le spusese cine era Cel care le vorbea. Au alergat inapoi la Ierusalim si au relatat ucenicilor ca au intalnit pe Domnul si ce le-a spus. Cei doi ucenici nu L-au recunoscut pe Iisus, probabil din cauza aceleiasi transfigurari spirituale, dar poate ca autorul nu aceasta a inteles cand spune ca ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca. Poate ca Mantuitorul a vrut mai intai sa le talmaceasca scrisul sfant despre El, lucru pe care nu l-ar mai fi putut face in liniste daca le-ar fi spus de la inceput Cine era. Importanta impresionanta a evenimentului consta in aceea ca ei L-au recunoscut la frangerea painii.
Trebuie sa tinem cont de faptul ca Iisus nu-Si proclama identitatea cu usurinta; a facut-o mai puternic dupa Inviere, vazand necredinta apostolilor. De data asta, li S-a revelat celor doi printr-un gest: frangerea painii. Multi din teologi cred ca Mantuitorul avea un fel inimitabil de a frange painea, gest care a devenit sacru pentru Apostoli dupa ce L-au vazut la Cina de taina. Acest gest inimitabil a fost proclamarea identitatii lui Iisus fata de cei doi ucenici.
Aratarea Mantuitorului Hristos unora dintre ucenicii sai la Marea Tiberiadei, la cea de-a doua pescuire minunata, este de o frumusete mistica inegalabila si de o semnificatie ascunsa tulburatoare. Sapte ucenici: Petru, Toma, Natanail, Iacov si Ioan si inca doi nenumiti, s-au dus sa pescuiasca pe Marea Galileii, dar in noaptea aceea nu au spus nimic. Incepea sa se crape de ziua, era o liniste nefireasca, marea, de obicei tulburata, se intindea ca o apa moarta, stravezie si luminata de stele, incat ii puteai numara pietrele de pe fund. Barca se indrepta incet spre tarm. Deodata acolo, pe mal, a aparut un Om. Acesta i-a intrebat: “Fiilor, nu cumva aveti ceva de mancare?“. Ei au raspuns ca nu. Fara vreo explicatie, Omul de pe tarm le-a spus: “Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei“. Au aruncat mreaja si indata s-a umplut de pesti, de parca toate pietrele de pe fund s-ar fi prefacut in pesti.
Sfantul Evanghelist Ioan statea langa Sfantul Apostol Petru. Privea intens spre Omul de pe tarm si i-a soptit lui Petru: “Domnul este!“ (Ioan 21, 7). Petru era dezbracat pana la brau. Auzind ca este Domnul, si-a imbracat haina si s-a incins, aruncandu-se in apa si venind inot la Invatator. Dupa aceea vin si ucenicii cu corabia, o trag la tarm si alearga la Iisus, caci aflasera de la Ioan cine era barbatul care le cerea mancare. Cand au ajuns la el, au gasit focul aprins, si jaratic, si peste pus deasupra, si paine. Iisus vazuse graba lor si le atragea atentia: “Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum!“.
Petru a mers la corabie, a tras mreaja plina la mal, cu o suta cincizeci si trei de pesti mari, cu mult peste rezistenta mrejei, care totusi nu s-a rupt. S-au intros la foc, pentru ca Iisus i-a indemnat: “Veniti de pranziti!“. Au venit in tacere si nici unul nu a indraznit sa-L intrebe: “Tu cine esti?“. Toti stiau ca este Domnul. Iisus S-a apropiat, a luat painea, a frant si le-a dat-o. Asemenea si pestele. Interesant este faptul ca ucenicii au ascultat de Iisus inainte de a-L fi recunoscut si au aruncat mreaja in dreapta corabiei la indemnul Lui.
Am fost cu vaporul pe Marea Galileii. Apa era absolut limpede, incat vedeai pestii miscandu-se si pietrele pe fund. Daca in timpul noptii, cand intunericul facea oarecum invizibila mreaja, Apostolii nu prinsesera nimic, un pescar versat isi putea da seama imediat ca in zori, la rasaritul soarelui, nu era nici o speranta de prins vreun peste.
Totusi, au ascultat de El fara ezitare. Sunt convins ca in mintea lor a fost un declic neconstientizat, amintindu-si cand, la primul pescuit bogat, Iisus i-a spus lui Petru, dupa tinerea predicii de pe lac (Lica 5), sa arunce mreaja in partea dreapta a corabiei si acesta a protestat: “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic. Dar dupa cuvantul Tau, voi arunca mreaja“. Si minunea s-a petrecut. Petru a ascultat instincitiv porunca lui Iisus, dar Ioan, luminat de dragostea temeinica prin care era legat de Domnul, L-a recunoscut si i-a spus lui Petru. Acesta avea firea navalnica pe care i-am vazut-o in special in timpul Patimilor: la Cina de Taina declara in fata Domnului si a Apostolilor ca, chiar daca toti se vor lepada de Invatator, el nu se va lepada si chiar de va trebui sa moara, tot nu se va lepada. Iisus il domoleste prevenindu-l ca inainte de a canta cocosul, Petru se va lepada de El de trei ori. Intr-adevar, Petru s-a lepadat de Domnul de trei ori: prima data prin simpla negatie, a oua oara prin juramant, a treia oara prin blestem. A cantat cocosul, el si-a adus aminte de mustrarea Domnului si a plans pocaindu-se.
Vedem ca la venirea ucenicilor la tarm, au gasit jaratic si peste pus deasupra, desi ei, in graba lor de a-L intalni pe Invatator, nu adusesera din pestele prins de ei. Probabil ca acest peste voia sa aminteasca ucenicilor de indoiala lor, cand Iisus li S-a aratat in noaptea Invierii si nu au crezut ca este El decat numai dupa ce a mancat din pestele lor. Iar focul trebuia sa-i aminteasca lui Petru de lepadarea lui la focul din curtea arhiereului.
Partea a doua a intalnirii cu Iisus la Marea Galileii este foarte tulburatoare, si in sensul mistic, si in sensul contradictiei dintre ortodocsi si catolici privind primatul lui Petru si, in consecinta, al Papei. Catolicii iau textul desprins de orice contextualitate privind lepadarea lui Petru si ignora mustrarile Mantuitorului pentru graba lui de a face fagaduinte mari pe care nu le respecta, pana la a-l numi satana. Dar sa urmarim textul lui Ioan: de indata ce Iisus S-a revelat Apostolilor prin frangerea painii, s-a facut liniste desavarsita, au mancat toti in tacere si fiecare asteapta ceva care trebuia sa se intample. Perceptia mea personala este ca atat Petru cat si ceilalti ucenici banuiau ce trebuie sa se intample. Un aer grav plutea in atmosfera mistica a intalnirii. Pozitia lui Petru in randurile Apostolilor era foarte fragila dupa lepadarea lui si ei stiau ca Domnul va trebui sa clarifice aceasta pozitie in vreun fel.
Petru fusese multa vreme verhovnicul Apostolilor. Varsta ii dadea o intaietate intre ceilalti si toti ii acordau cinstea cuvenita varstei si pozitiei lui in fata lui Iisus. Totusi, in toate imprejurarile mai inainte, niciodata Mantuitorul nu l-a luat numai pe Petru, ci si pe Iacov si pe Ioan. La Cina de Taina este evidenta o preferinta a Domnului fata de Ioan, nu numai pentru faptul ca a stat cu capul pe pieptul Invatatorului – Ioan era un copil si Invatatorul il proteja – ci, mai ales ca, atunci cand Domnul a spus ca unul dintre ei Il va vinde, Petru l-a rugat pe Ioan sa-L intrebe cine e vanzatorul, ceea ce Iisus i-a descoperit lui Ioan in soapta si, fara indoiala, acesta i-a spus dupa aceea lui Petru. Dar Iisus spusese atunci ceva mult mai important pentru mantuirea lui Petru de pacatul lepadarii, text pe care il gasim la Sfantul Evanghelist Luca (22, 31-32):

“Simone, Simone, iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau. Iar Eu M-am rugat pentru tine ca sa nu piara credinta ta. Si tu oarecand, intorcandu-te, intareste pe fratii tai!”.

Cuvintele acestea puternice rasunau inca in inima lor tot asa de adevarate ca si prorocirea ca “inainte de a canta cocosul, de trei ori te vei lepada de Mine“. Cred ca pentru aceste cuvinte ale lui Iisus, ucenicii n-au avut nici o ezitare sa-l primeasca din nou pe Petru in randurile lor. Aceasta e opinia mea si ea nu figureaza in comentariile generale ortodoxe referitoare la reabilitarea lui Petru.
Dupa ce Domnul Iisus Hristos si ucenicii au terminat pranzul (Ioan 21, 15 si urm.), Mantuitorul l-a intrebat pe Petru, fara nici un fel de pregatire; cunoscand gandurile tuturor, aceasta intrebare era continuarea gandurilor lor, pe care Iisus trebuia sa le lumineze. Intrebarea lui Iisus se lega direct de afirmatia lui Petru facuta la Cina de Taina. Iisus i-a spus acum: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu pe Mine mai mult decat acestia?“. Si firea navalnica a lui Petru s-a rasfrant inca o data in graba raspunsului, uitand, pentru o clipa, de lepadare: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Totusi mi se pare ca exista o anumita prudenta in raspunsul lui Petru, care nu s-a mai inaltat pe sine deasupra Apostolilor celorlalti; aceasta ne face sa credem ca amintirea lepadarii era vie in mintea lui.
Iisus i-a incredintat pasterea mieluseilor, fara vreun comentariu sau o aluzie la primatul lui intre apostoli. Dimpotriva, ca intr-o judecata unde prima marturie trebuia intarita pentru a fi acceptata (in astfel de situatii se cereau trei marturii), El il intreaba a doua oara, fara referire la ceilalti Apostoli: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. Mantuitorul il intreaba pentru a treia oara, ca o ultima verificare a primei afirmatii: “Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?“. Petru confirma fara a mai adauga nimic, rostind aceleasi cuvinte: “Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc“. Iisus ii incredinteaza pasterea oilor. In ciuda convingerii lui Petru si a Apostolilor ca Iisus facea restaurarea lui Petru in treapta apostoliei, aceasta a treia intrebare l-a intristat adanc pe Petru, fiindca Invatatorul i-a zis a treia oara: “Ma iubesti?” si a raspuns cu mare intristare in glas: “Doamne, Tu toate le stii, Tu stii ca Te iubesc“. Cu aceasta, Petru afirma indirect ca toata aceasta interogatie repetata de trei ori se referea la cele trei lepadari ale sale, prin care i se stergea pacatul comis atunci si era reintegrat printre ceilalti Apostoli.
Este evident pentru orice om de bune credinta ca nu i se acorda acum lui Petru puteri speciale, fiindca, in acest caz, de ce s-ar fi intristat el la cea de a treia intrebare? Cand Iisus S-a adrest Apostolilor dupa Inviere si le-a spus: “Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura!” (Marcu 16, 15), Invatatorul nu S-a referit la Petru cu nimic special, astfel ca situatia lui ramasese oarecum confuza printre ceilalti. Iisus intentiona sa-l reintegreze pe cel lepadat de El printr-o reinstituire solemna, un fel de primire a unui eretic in Ortodoxie in vremea noastra. Cand catolicii afirma ca acum i s-a dat o putere speciala, se inseala cu buna stiinta: lui Petru i s-a dat acum puterea pe care ceilati Apostoli au avut-o de la inceput, pe care ei nu o pierdusera ca Petru si care le fusese intarita de Iisus in Duminica Invierii. Acum, Petru a fost reprimit in treapta lor si i s-a redat si dreptul de propovaduire la toata faptura: “Paste mieluseii Mei, paste oile Mele!“. Daca in toata aceasta tainica perioada de dupa Invierea Domnului a existat ceva special pentru vreun Apostol, atunci au fost doi privilegiati: Toma, pentru care Iisus a venit in mod special pentru a-l convinge de Invierea Sa si Ioan, despre care a spus lui Petru, la aceasta aratare discutata de noi:

“Daca voiesc ca acesta (adica Ioan – n.n.) sa ramana pana ce voi veni, ce ai tu? Tu urmeaza Mie!“ (Ioan 21, 22).

Astfel Iisus mustra inca o data indrazneala lui Petru.
In legatura cu Petru mai este ceva important. Dupa ce Maria Magdalena anunta Apostolii ca a vorbit cu Domnul la mormant si ca era viu, acestia s-au indoit si numai Petru si Ioan au alergat la mormant pentru a vedea ce se intamplase acolo. Ioan, mai tanar, alearga mai repede, s-a uitat in mormant, a vazut giulgiul gol, dar nu a intrat, din respect pentru varsta lui Petru. Dupa putina vreme, Petru a ajuns si el la mormant si au intrat pe rand inauntru. Acolo au vazut giulgiul zacand pe pamant, dar marama cu care fusese acoperita fata lui Iisus nu era la un loc cu giulgiul, ci era facuta sul si pusa in alta parte. Atunci, adauga Evanghelistul Ioan, au vazut si au crezut. Daca giulgiul ar fi fost desfacut si ar fi zacut la pamant ca o bucata oarecare de panza, nu cred ca ar fi avut efectul de soc pe cre l-a avut asupra celor doi Apostoli. Fara indoiala ca era ceva straniu in modul in care giulgiul zacea pe pamant, incat Sfantul Ioan sa scrie ca au vazut giulgiul si au crezut, fiindca ei inca nu stiau Scriptura ca

“Iisus trebuia sa invieze din morti” (Ioan 20, 9).

Tinand cont de ceea ce am citit din capitolele anterioare si de traditia iudaica legata de inmormantri, ne aducem aminte ca dupa moartea pe cruce a Mantuitorului, iudeii cautau acum sa scape de trupurile celor rastigniti, deoarece a doua zi era Pastele si mozaismul nu permitea neingroparea mortilor de Pasti. Iosif din Arimateia, ucenic in ascuns al lui Iisus, s-a dus la Pilat si i-a cerut sa-i dea trupul lui Iisus. Acesta s-a mirat de faptul ca Invatatorul murise asa curand, a chemat centurionul si l-a intrebat, iar acesta a confirmat moartea. Probabil era sutasul care strigase la moartea Mantuitorului, vazand fenomenele supranaturale: “Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta” (Matei 27, 54).
Stim din relatarea Sfantului Ioan ca Pilat a trimis totusi ostasi sa verifice, ca acestia au vazut ca cei doi talhari nu murisera si le-au zdrobit fluierele picioarelor – fapt care crea un soc si aducea moartea fulgeratoare – iar lui Iisus nu I-au zdrobit fluierele picioarelor, ci numai I-au strapuns inima cu lancea. Iosif Arimateianul a luat trupul lui Iisus de pe Cruce, a venit si Nicodim, cel care mersese noaptea la Iisus sa-L intrebe (vezi Ioan cap. 3), care a adus un amestec de smirna cu aloe, au muiat giulgiul in amestec, apoi au infasurat trupul Domnului cu giulgiul muiat in mirodenii si L-au pus in mormantul “in care nimeni, nicioadata nu mai fusese pus” (Ioan 19,42). Aceste mirodenii aveau capacitatea de a face panza giulgiului mai dura, ca un ulei sicativ. Ceea ce au vazut Petru si Ioan a fost giulgiul nedesfacut, pastrand forma trupului lui Iisus, ceea ce insemna ca Domnul iesise prin giulgiu fara a-i fi stricat forma pe care o luase dupa trupul Lui.
Coroborand toate fenomenele supranaturale de la Nasterea Mantuitorului si pana la Invierea Sa, vedem o serie de simboluri care se inlantuiesc spre o finalitate suprema: dumnezeirea lui Iisus. El S-a nascut din femeie fara de barbat si aceasta era fecioara care nu mai avusese in pantece, asa cum, la ingropare, Iisus fusese pus intr-un mormant nou, in care nimeni nu mai fusese pus; Mantuitorul a iesit din giulgiu fara a-l sfasia sau a-l desface si apoi si din groapa, prin piatra neridicata, fara a o sparge, asa cum a iesit din pantecele Maicii Sale fara ca ea sa aiba durerile nasterii si fara a-i strica cheile fecioriei. Toate acestea sunt legate de ideea teologica ca acolo unde Dumnezeu atinge, toate lucrurile devin vii, ies din ordinea lor naturala si intra intr-o alta ordine, divina, superioara, neinteligibila pentur noi.
Bucuria Praznicului Invierii este de alta natura decat cea pe care o simtim la nasterea lui Hristos, cand ne straduim sa facem din inima noastra pestera spirituala in care Pruncul Iisus Se va naste. Acolo, la Craciun, stam uniti in fata minunii prin care Dumnezeu Cel neincaput, Cel fara de inceput, Cel care a facut lumea aceasta minunata, cerul si pamantul, Se margineste pe Sine intr-un Prunc micut si fragil, culcat intr-o iesle, incalzit numai de prezenta animalelor si de dragostea Maicii Sale si a Dreptului Iosif.
Parca la Craciun inca nu L-am primit inlauntrul nostru pe Hristos; inca este Pruncul minunat venit din cer si avem un oarecare sentiment de exterioritate fata de Dumnezeu-Fiul. De Pasti, prin postul de ispasire si prin faptul ca L-am vazut pe Dumnezeu intre noi, avand chipul si statura noastra, suferind ca noi, sangerand, chemandu-Si Tatal din ceruri, rugandu-Se pentru cei ce-L chinuiau – printre care, virtual, am fost si noi – bucuria noastra este interioara. Hristos ne-a integrat prin suferinta si prin iertare.
Oamenii sunt mai linistiti de Inviere, mai interiorizati. Invierea aduce o bucurie mai linistita, nu trebuie sa alergam, asa cum incercam de Craciun, ca sa ajungem la pestera Nasterii. Dumnezeu-Omul este in noi, in suferinta noastra, in pocainta noastra, in curatirea noastra prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru pacatele savarsite, deniile si privegherile ne inalta treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai ravnitor catre pocainta si mai sarguincios spre rugaciune. Tare as vrea ca toti din biserica aceasta sa ajunga la Inviere ca niste ingeri luminosi, curatiti de pacate. Tare as vrea ca sa uitati de toate relele, as vrea ca mintea voastra sa fie indreptata numai spre Dumnezeu, gura voastra sa vorbeasca, cum spune Sfantul Apostol Pavel, in psalmi, in laude si in cantari duhovnicesti. Nu ma gandesc ca veti recita psalmi de acum, dar ca veti vedea, cum spune psalmistul, ca inima voastra salta de bucurie pentru Invierea Mantuitorului.
Si atunci cu adevarat biserica aceasta va fi un locas al lui Hristos. Si mi-ar parea foarte bine ca toti sa va ridicati mai sus decat mine, sa fiti cu totii sfinti in biserica aceasta”.

Parintele Gheorghe Calciu,
Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu

sursa

Cuvânt la Învierea Domnului 

PARINTELE IACHINT AL

PUTNEI:



Panegiric la Invierea Domnului

“Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”… (Troparul învierii)

Fraţi creştini,


Hristos a înviat!
Şi această negrăită minune care s-a săvârşit pe muntele Golgotei a străbătut ca un fulger ţările cerului, a sfărâmat zavoarele iadului, a înfricoşat pe îngeri, a rănit de moarte pe diavoli, a rupt catapeteasma templului în două şi cu puterea slavei ei s-a născut o lume nouă.
Hristos a înviat din morţi!
Şi lumina învierii Lui a izvorât ca o văpaie din mormant, s-a văzut de tot Ierusalimul, a trecut hotarele Palestinei, a strălucit până la marginile lumii şi-ntru lumina slavei ei ni s-a dat o lege nouă. Şi această dumnezeiască minune a răsunat ca o trâmbiţă în bezna adâncului, a risipit pe cele vechi, a scos la viaţă pe cei pierduţi rupând zapisul osandei şi pe ruina celor vechi a înălţat jertfelnic nou.
Astăzi a înviat Hristos! Şi această veste de biruinţă, pe care a adus-o întâi îngerul la mormânt, a străbătut ca o sageată străzile Ierusalimului, a cutremurat pe arhiereii ucigaşi, a înspăimântat bătrânul templu şi, trecând peste fruntea tuturor veacurilor, răsună biruitoare pe suprafaţa a tot pamantul.
Astăzi a înviat Hristos! Si această mare bucurie care s-a atins intai de inima Mariei Magdalena a facut pe ingeri sa cânte în cer, pe apostoli să se veselească, pe ucigasi sa fuga,pe păcătosi să se întoarcă din nou la pocainta.
Astăzi a înviat Hristos din morţi! Si inviind El, a vindecat pamantul de ranele pacatelor, a golit iadul de suflete, a şters zapisul lui Adam a întărit credinta in lume, a sporit nădejdea în inimi, a unit suflete, a impacat conştiinţele, a uscat lacrimile si a inaltat sub cer biserica noua cu lege noua, ce s-a pastrat de credinciosi cu pretul vietii lor.
Astazi a inviat din morti Mantuitorul lumii. Astazi s-a savarsit impacarea desavarsita a omului cu Dumnezeu, a pamantului cu cerul, a celor de jos cu cele de sus. Astazi s-a facut minune mare in Ierusalim. Astazi Golgota a vazut lumina mare si s-a inspaimantat, ostasii au vazut slava dumnezeirii si s-au facut ca niste morti, mironositele au vazut pe îngeri vestindu-le învierea si s-au umplut de frica si de nespusa bucurie.
Astăzi muntele Golgotei a intrat întrat in istoria Bisericii si a lumii întregi. Astăzi Fiul lui Dumnezeu calatoria pe pamant a săvârşit. Cel ce era pecetluit in mormant de om dintru acesta a iesit cu slavă. Cel spânzurat pe lemn de mana omului a ieşit iarăşi să vindece ranele omului. Cel vandut de păcătoşi cu treizeci de arginti a fost cumparat acum de Biserica cu preţ de sânge. Cel hulit de gurile oamenilor este acum slăvit de mulţimea îngerilor. Carturarii Il vand, Biserica îl cumpără. Arhiereii Il rastignesc ca pe un ucigas, iar Domnul invie ca un dătător de viata. Evreii cu pietre Il amenintă, iar credincioşii cu binecuvântări Il intampina. Poporul ales se leapădă de El, iar strainii si neamurile Il primesc. Templul Il vinde cu arginti, Biserica Il cumpara in dar. Cei ce au vorbit cu Dumnezeu pe Muntele Sinai se leapada de El pe muntele Golgotei… Cât sunt de mari precuvântările învierii lui Hristos!
Astazi Fiul S-a proslăvit. Astăzi Tatăl negrăit Se bucură, astazi Duhul Sfânt neştiut Se veseleşte. Astăzi cerul în cor de ingeri cântă, pământul în glas de bucurie prăznuieşte. Toate s-au îmbrăcat în veşmânt de sărbătoare. Cele vechi au trecut, altele noi s-au făcut.
Astăzi Hristos a făcut biruinţă asupra lui Veliar. Astăzi iadul, prădându-se, se tânguieşte; satana, rănindu-se, se amageşte, iar lumea, mântuindu-se, cu mare bucurie praznuieşte. Se amărăşte iadul că a rămas fără porţi, dar se bucura raiul că nu mai are nevoie de porţi. Se tânguieşte templul după catapeteasmă, dar se veseleşte Biserica că nu mai are nevoie de catapeteasmă. Ierusalimul suspină pentru ce a făcut, iar Creştinismul se bucură pentru ce a ieşit. Sionul de mire lipsindu-se plânge, iar Noul Sion, cu Hristos logodindu-se, de-a pururi dănţuieşte. Arhiereii, de ruşine umplandu-se, hainele lungi şi le sfâşie, iar Marele Arhiereu, cu Veşmânt de lumină îmbrăcându-Se, în veci stăpâneşte.
O, cât sunt de slăvite minunile învierii lui Hristos! Căci astazi hlamida împărătească se batjocoreşte de cămaşa cea de in, coroana cea de aur de cununa cea de spini, palatul lui Irod de mormântul lui Hristos, mândria Romei de smerenia Domnului, veşmintele arhiereilor de giulgiurile Mântuitorului.
Astazi templul se goleşte, iar sanurile Bisericii se umplu de fii. Astăzi Sionul pierzând comoara se jeleşte, iar noi, afland Mărgăritarul, prăznuim. Ierusalimul sade în doliu, iar noi in haine albe cu Hristos ne veselim. Deci în zadar se mai tulbura bătrânii şi arhiereii, în zadar se mânie bătrânul templu, căci dincolo de Sion clopotele învierii lui Hristos rasuna biruitoare în mii de biserici, până la marginile pamantului, vestind tuturor minunea ce s-a săvârşit pe muntele Golgotei. Ei se mânie nu pentru că s-au înşelat, ci pentru că nu au reuşit în răutatea lor. Căci au semănat ce nu au vrut, iar noi am cules ce am dorit. Au semănat spini, iar noi am cules cununi de pietre scumpe. Au semănat rane şi durere, iar noi a cules deplină vindecare. Au semănat moarte şi blestem, iar noi am cules viaţă şi binecuvântare. Cât de mari sunt isprăvile învierii lui Hristos!
Veniţi deci, popoarelor, să lăudăm învierea lui Hristos. Veniţi, credincioşilor, să cântăm şi să ne bucurăm de minunea învierii Domnului. Astăzi toate gurile cântă, toate inimile saltă, toţi ochii priveghează, toate urechile se desfătează. Astăzi clopotele mai frumos ca oricând sună, începând din miezul nopţii, şi duc departe, în fiecare colţ de sat şi de ţară, bucuriile învierii lui Hristos. Astăzi tot omul se veseleşte: şi săracul, şi pribeagul, şi flămândul, şi bolnavul. Căci ranele se uşurează, durerile se potolesc, nădejdile se întemeiază, lacrimile din ochi se usucă, bucuriile şi speranţele omului capăt de capăt se leagă şi scară la cer întăresc fiinţei omeneşti.
Astăzi satele iau veşmânt de sărbătoare, natura întreagă înverzeşte, tulburările, străzile se potolesc, frământările materiei ruşinându-se tac, mările se liniştesc, săltările patimilor se opresc, prăvăliile plăcerilor se închid, râsurile se domolesc iar bisericile lui Dumnezeu, adunându-şi fiii lor, cu o inimă şi cu o limbă slăvesc Pastile Domnului cele preaslăvite.
Să se bucure făptura, căci astăzi s-a izbăvit; să se veselească omul, căci astăzi trupul i s-a îndumnezeit; să salte toată lumea, căci acum s-a mântuit. Să ia îndrăzneală păcătosul, că iertarea din pământ a răsărit. Să se bucure tâlharul, că s-a izbăvit de moarte. Bucură-te, Nazaret, că pe Fiul L-ai adăpostit. Bucură-te, Galilee, că tu pe Domnul L-ai ţinut. Nu te tângui, Samarie, căci Samarineanul lumii acum a înviat. Veseleşte-te, Fecioară, că Fiul tău prin înviere Mântuitorul lumii S-a arătat. Iar voi, sfintelor femei, nu mai amestecaţi cu miresme şi aloe, căci astăzi giulgiurile singure s-au arătat.
Bucură-te, munte sfânt, căci tu ai văzut lumina întâi. Bucură-te, dumnezeiesc mormânt, căci de acum toate limbile creştinilor te vor lăuda. Bucură-te, sfântă Cruce, căci de azi toate buzele cu evlavie te vor săruta. Bucuraţi-vă, saracilor, veseliţi-vă, bolnavilor, mângâiaţi-vă, străinilor, flamânzilor, neamurilor, popoarelor, căci astăzi a înviat Mantuitorul şi Doctorul şi Izbăvitorul sufletelor noastre. Şi voi, sfinţilor apostoli, ce mai staţi ascunşi în casă? Vă temeţi poate de arhierei? Dar aceia, îngroziţi, nu ştiu cum ar ascunde minunea învierii. Vă înspăimântaţi de Pilat? Dar el însuşi, auzind de înviere, stă uimit, cuprins de frică. Mai mult vă poate păzi un lacăt încuiat decât mâna Celui înviat din morţi? Sau nu ştiţi ce s-a întâmplat pe muntele Golgota? Voi singuri sunteţi nemernici în Ierusalim? Lăsaţi dar frica, sfaramaţi uşa cea încuiată. Ieşiţi la propăvăduire, pescari ai lumii! Vă aşteaptă Ierusalimul nedumerit. Vă caută Galileea neamurilor. Ierihonul şi Damascul suspină după voi. Asia şi Europa întreabă de voi. Samaria şi Cipru, Macedonia şi Ahaia şi toate popoarele lumii vor să vă vadă, să urmeze cuvântului vostru.
Ieşiţi, Apostoli, la propovăduire şi spuneţi tuturor minunea învierii lui Hristos. Vă aşteaptă înţelepţii Atenei, voievozii şi împăraţii şi înşişi cezarii Romei vor să vă audă vorbind!…
Şi iată că minunea s-a făcut. Hristos a înviat, Pescarii în lume au plecat. Popoarele au crezut. Cezarii s-au smerit, înţelepţii Atenei loc pescarilor au făcut. Filozofii au ascultat, capiştile s-au risipit. Biserici măreţe s-au ridicat. Invierea peste tot s-a crezut şi toată lumea a schimbat. Cele verzi s-au uscat şi altele noi au răsărit. Cele înţelepte s-au tâmpit şi altă înţelepciune s-a propovăduit. Cele pline s-au vărsat şi altă băutură lumii s-a gătit. Cele alese s-au părăsit şi cele de ocară s-au cinstit. Toate s-au schimbat, toate s-au înnoit prin Inviere.
Cele vechi s-au lăsat şi altele noi s-au făcut. Templul dormitează şi în jurul lui Biserica nouă se ridică. Legea veche se închide şi alta nouă în inimi ni se scrie. Arhiereii nedumeriţi în zadar se mânie. Bătrânii obosiţi de gânduri mor, cărturarii dorm în pridvorul lui Solomon, poporul ales aţipeşte toropit de soarele cald al Palestinei, iar din tulpina lui răsare o lume nouă, un nou jertfelnic cu un aşezământ -Creştinismul, Biserica vie, Evanghelia dragostei! Cât sunt de mari isprăvile învierii lui Hristos!…
Unde-ţi este, iadule, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi sunt, satano, slugile tale? Unde-ţi sunt, Iudo, argintii tăi? Unde-ţi este, Caiafo, proorocirea ta? Unde-ţi este acum, Ierusalime, cinstea ta? Unde-ţi este, templule, catapeteasma ta? Unde vă sunt, arhiereilor, veşmintele voastre şi meşteşugurile voastre? Veşmintele vi le-aţi sfâşiat, dar de Hristos nu aţi scăpat. Uşile iadului s-au sfărâmat, slugile diavolului s-au biruit, răutatea cărturarilor s-a vădit, argintii Iudei s-au risipit, mândria evreilor s-a smerit. Cele din urmă s-au lăsat, altele noi s-au luat.
In locul templului – Biserica, în locul lui Moise – Hristos, în locul lui David – Impăratul Slavei, în locul toiagului lui Aron – Crucea, în locul jertfelor de animale -sângele Domnului, în locul Legii vechi – Evanghelia împăcării, în locul muntelui Sinai – muntele Golgotei. In locul morţii – viaţa veşnică, în locul întristării – bucuria, în locul iadului – raiul desfătării. Prin învierea Domnului toate s-au schimbat, s-au înnoit, s-au desăvârşit. Cuibul s-a prădat, cursa s-a stricat, zidul s-a dărâmat, pasărea a zburat şi lumea s-a vindecat. Cele de sus cu cele de jos acum s-au amestecat, orizonturile s-au unit, cerul cu pământul s-au împrietenit, căci astăzi a înviat Iisus Hristos.
Bărbaţi ai Palestinei, în zadar vă tulburaţi, în zadar spre alte zări cu privirea căutaţi şi din alte ţări pe Mesia îl aşteptaţi! Sunt două mii de ani de când El a venit, de când a înviat din morţi. Noi toţi L-am văzut, ranele le-am pipăit, Trupul Lui am mâncat, din Sângele Lui am băut, Crucea I-am sărutat, Invierea i-am vestit. Toate marginile lumii cred. Bisericile răsună de cântări, veacurile se pleacă, zările răspund în ecou de veselie, căci astăzi a înviat Mântuitorul lumii. Cât sunt de mari minunile Golgotei! Cât de mare este Dumnezeul nostru! Că cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti adevăratul Dumnezeu, Carele faci minuni!
Dar de teama slavei lui Hristos, fiii lui Israel – cu o ultimă putere – încă se împotrivesc. Arhiereii se mânie, cărturarii clatină din cap, fiii minciunii minciuni închipuiesc, bătrânii Sionului iar se sfătuiesc, iar se adună, se agită, hotărăsc… Ce hotărăsc? Cu minciuni să încuie Adevărul, prin cuvinte să lege Cuvântul vieţii, cu arginţi să vândă minunea învierii lui Hristos. “Şi sfat făcând, arginţi mulţi au dat ostaşilor”, ca aceştia să spună lumii că nu a înviat Domnul, ci ucenicii Lui noaptea L-au furat. (Matei 28, 12-13). Ci în zadar se chinuiesc, în zadar se agită, numără argintii, şoptesc minciuni şi fac sfat asupra Dreptului, căci nimeni dintre muritori nu mai poate ascunde lumina învierii lui Hristos, pe care noi toţi am văzut-o şi o credem şi o mărturisim până la marginile pământului.
Fraţi creştini,
Astăzi sunt Pastile Domnului cele mari şi preaslăvite. Şi asemenea unei mame care adună în cămara casei sale tot o are mai bun pentru copiii ei, la fel şi Biserica – maica noastră cea de obşte – păstrează în vistieriile sale pentru ziua aceasta tot ce are ea mai de preţ. Şi precum o mamă – când vine o zi de mare bucurie – scoate din dulapul casei cele mai alese bunătăţi şi găteşte masă plină de veselie fiilor ei, asemenea şi Biserica noastră astăzi, în această zi de negrăită bucurie, îşi deschide cămările sale duhovniceşti şi, întinzând ospăţ de aleasă prăznuire tuturor fiilor ei, le pune înainte tot ce are ea mai bun, tot ce are mai de preţ şi mai frumos: cântările cele mai alese, slujbele cele mai strălucite, bucuriile cele mai curate, veşmintele cele mai împodobite, pentru ca toţi creştinii să se desfăteze şi să se îndestuleze cu binecuvântările învierii lui Hristos.
La acest ospăţ al credinţei suntem chemaţi şi noi astăzi, iubiţi credincioşi, pentru ca împreună cu îngerii să slăvim învierea şi să mâncăm Pastile Domnului.
Deci, după cum ne învaţă şi Sfantul Ioan Gură de Aur, nimeni să nu lipsească de la acest mare praznic. Nimeni să nu întârzie, nimeni să nu zăbovească. Toţi să se adune azi la Sfânta Biserică, toţi să se bucure, toţi să prăznuiască, toţi să cânte învierea lui Hristos – şi cel sărac, şi cel bogat; şi cel simplu, şi cel înţelept; şi cel suferind, şi cel sănătos; toţi să vină să vadă slava învierii Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl. Nimeni să nu fie trist, căci azi e ziua bucuriei. Nimeni să nu fie tulburat, căci astăzi împăcarea între cer şi pământ s-a întemeiat. Nimeni să nu plângă, căci astăzi Iisus Hristos a şters toată lacrima de la toată faţa. Nimeni să nu mai umble în întuneric, căci astăzi şi Lumina a biruit întunericul. Nimeni să nu sufere de foame, căci Hristos cu trupul Său ne-a hrănit. Nimeni să nu mai zacă în pat, nimeni să nu se lenevească, nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu se îngreuneze astăzi de somn, ci cu toţii – mici şi mari, tineri şi bătrâni – veniţi la ospăţul lui Hristos, să ne veselim, să cântăm, să ne împăcăm.
Iata, toate sunt gata. Uşile deschise, făcliile aprinse, masa întinsă, ospăţul pregătit, viţelul junghiat, Mirele înviat, painea este frântă, paharul plin de dumnezeiască băutură, clopotele bisericii sună, preotul în veşminte ne aşteaptă. Veniţi la biserică să mâncăm Pastile Domnului şi “să bem bautura nouă, nu din piatră stearpă, facută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii”, care dăruieşte tuturor viaţă veşnică.
Aţi postit, acum hrăniţi-vă; v-aţi rugat, acum bucuraţi-vă; v-aţi trudit, acum odihniţi-vă; v-aţi pocăit, acum prăznuiţi; aţi suferit pentru Hristos, acum fiţi fericiţi, caci astazi a înviat Mântuitorul lumii.
Toţi bucuraţi-vă, toţi veseliţi-vă, toţi hrăniţi-vă din ospaţul cel mare al învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar daca cineva dintre noi mai este încă întristat sau lipsit, bolnav sau cu cineva certat, să mergem în casa lui ca să-l mangaiem, să-l hrănim, să-1 împăcăm şi apoi, bătând la uşa inimii lui, cu glas plin de bucurie, aşa să-i cântăm:
“Ziua Invierii si să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne imbratisam si sa zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate, pentru Inviere, şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând si celor din mormânturi viaţă dăruindu-le»”. (Slujba Invierii).
Amin.
(din: Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000)

HRISTOS A INVIAT! Cum trebuie sa petrecem Pastile?


DIN CUVINTELE CELE MAI FRUMOASE SI MAI IMPORTANTE LA SFINTELE PASTI ALE SFANTULUI IOAN GURA DE AUR:

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, […] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. […] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. […]
Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ – Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). […] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. […] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! […] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. […] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. […]
Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? […]
Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. […]
 
Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.
In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…
(Lumea credintei, anul II, nr. 4(9)

   

OMILIA (CUVANTUL) DE PASTI a Sf. Ioan Gura de Aur, CHEMAREA LA OSPATUL CREDINTEI

De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat;
de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său;
de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul;
de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată;
de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască;
de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi;
de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se;
de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi;
pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului.
Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea.
Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-Se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!


sursa 

Nascatoarea de Dumnezeu L-a vazut prima pe Domnul inviat din morti

Învierea – recrearea omului

1. Scularea [anastasis] Domnului este o sculare a firii omeneşti, o reînviere, o replăsmuire şi revenire la viaţa nemuritoare a primului Adam care din pricina păcatului a fost înghiţit de moarte şi prin moarte s-a întors iarăşi în pământul din care a fost plămădit.

O femeie, prima martoră a creaţiei – tot o femeie, prima martoră a învierii

Deci, aşa cum pe [Adam] cel plămădit şi făcut viu la început nu l-a văzut nici un om, fiindcă în acel ceas nu era nici un om, dar după ce a primit duh de viaţă prin suflarea lui Dumnezeu, prima dintre toţi ceilalţi l-a văzut o femeie, căci după el prima dintre oameni a fost Eva, tot aşa şi pe al doilea Adam, care e Domnul înviat din morţi, nu L-a văzut nici un om. Căci n-a fost de faţă nimeni din ai Săi, iar soldaţii care păzeau mormântul cutremuraţi de frică s-au făcut nişte morţi [M 28, 4], dar după înviere prima dintre toţi ceilalţi L-a văzut o femeie, cum l-am auzit astăzi pe Marcu mvestindu-ne, căci spune: „Inviind Iisus dimineaţa în prima zi a săptămânii, S-a arătat mai întâi Măriei Magdalena” [Mc 16, 9],

Mărturia lui Marcu

2. Pare deci limpede că evanghelistul a spus şi ceasul în care a înviat Domnul, adică dimineaţa, şi că a fost văzut mai întâi de Maria Magdalena şi că a fost văzut în însuşi ceasul învierii. Nu spune însă aşa, cum va fi limpede pentru cei ce vor să cunoască puţin lucrurile; căci puţin mai înainte el însuşi în acord cu ceilalţi evanghelişti spune că această Mărie a venit şi mai înainte la mormânt împreună cu celelalte mironosiţe, l-a văzut gol şi a plecat; astfel că Domnul a înviat mult mai înainte de dimineaţă, când L-a văzut. Insemnând şi timpul acela, n-a spus simplu dimineaţa [proi] ca aici, ci foarte de dimineaţă [lian proi; Mc 16, 2]; vorbeşte deci de lucirea nedesluşită de lumină ce precedă la orizont răsăritul soarelui, pe care o arată şi Ioan când spune că Maria Magdalena a venit la mormânt în zori, pe când era încă întuneric şi a văzut piatra luată de pe mormânt [In 20, 1],

Dar mărturia lui Ioan

3. Dar potrivit lui Ioan aceasta nu numai că a venit atunci la mormânt singură, dar şi s-a dus de la mormânt fără să-L vadă încă pe Domnul; căci aleargă şi vine la Petru şi Ioan şi le vesteşte nu că a înviat Domnul, ci că a fost luat din mormânt [In 20, 2], astfel că nu cunoştea încă învierea; rămâne deci că Domnul nu S-a arătat Măriei [Magdalena] celei dintâi într-un sens absolut, ci abia după venirea deplină a zilei. Există aşadar ceva vestit de evanghelişti în mod umbrit, şi pe care-l voi descoperi iubirii voastre.

Maica Domnului, prima martoră a învierii – taină ascunsă de evanghelişti

Căci prima dintre toţi oamenii care a primit, cum era cuvenit şi drept, vestea bună a învierii Domnului şi L-a văzut înviat înaintea tuturor şi s-a bucurat de dumnezeiasca Lui convorbire a fost Născătoarea de Dumnezeu, şi nu numai că L-a văzut cu ochii şi L-a auzit cu urechile ei, dar s-a şi atins prima şi singura cu mâinile de preacuratele Lui picioare, chiar dacă evangheliştii nu spun deschis toate aceste lucruri, nevrând să o aducă drept martor pe însăşi Mama Lui, ca să nu dea prilej de bănuială necredincioşilor.

Dar pentru că acum cu harul Celui înviat cuvântul meu se adresează unor credincioşi şi tema sărbătorii cere lămurirea celor privitoare la mironosiţe, vom arăta limpede şi acest lucru dându-ne cuvânt Cel ce a zis că „nu e nimic ascuns să nu se facă arătat” [Lc 8, 17],

Mironosiţele

4. Mironosiţele aşadar sunt cele care L-au urmat pe Domnul împreună cu Mama Lui, cele care în vremea Pătimirii mântuitoare au rămas împreună cu El şi care se sârguiau să ungă trupul Domnului. Căci atunci când Iosif şi Nicodim au cerut şi luat de la Pi lat trupul Domnului, L-au coborât de pe cruce, L-au înfăşurat în giulgiuri cu miresme foarte lipicioase, L-au pus într-un mormânt săpat în stâncă şi au pus o piatră mare pe uşa mormântului, erau de faţă, potrivit evanghelistului Marcu [de fapt Matei], Maria Magdalena şi cealaltă Mărie şi şedeau înaintea mormântului[Mt 27, 61], prin „cealaltă Mărie” sugerând-o negreşit pe Mama lui Dumnezeu, fiindcă aceasta se numea şi mama lui Iacob şi Iose, întrucât aceştia erau din Iosif logodnicul ei. Dar de faţă privind când era îngropat Domnul au fost nu numai ele, ci şi alte femei, cum istoriseşte Luca: „Şi urmându-L femeile care veniseră cu El din Galileea priveau mormântul şi cum era pus trupul Lui: şi erau Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele”[Ic 23, 55; 24, 10].

5. Care întorcându-se au cumpărat miresme şi miruri, fiindcă nu cunoscuseră exact că El este cu adevărat mireasma vieţii pentru cei ce se apropie de El cu credinţă, precum şi mireasmă a morţii pentru cei ce nu cred până la sfârşit [cf. 2 Co 2, 16] şi că mireasma veşmintelor Lui[Cânt 4, 11], adică a trupului Său, e mai presus de toate miresmele, iar numele Lui e un mir vărsat [Cânt 1, 3], prin care a umplut de bună-mireasmă dumnezeiască lumea locuită. Pregătesc deci şi miruri, şi miresme: una spre cinstea celui ce zăcea, alta spre a uşura prin ungerea cu ele pentru cei ce vor să se apropie mireasma grea a corpului intrat în putrefacţie.

Evangheliştii se deosebesc în privinţa timpului venirii şi numărului mironosiţelor

6. Pregătind aşadar mirurile şi miresmele, „sâmbătă au stat liniştite potrivit poruncii” [Lc 23, 56], fiindcă nu cunoşteau adevărata sâmbătă, nici nu recunoscuseră acea sâmbătă preabinecuvântată, care mută firea noastră din adâncurile iadului la înălţimea atotluminoasă, dumnezeiască şi cerească, „iar în ziua una [mia] a săptămânii, adânc în zori[orthrou batheos], cum spune Luca, au venit la mormânt purtând miresmele pe care le pregătiseră” [Lc 24, 1]; Matei spune: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua una a săptămânii” [Mt 28, 1] şi cele ce veneau erau două; Ioan spune: „dis-de-dimineaţă, când era încă întuneric”, iar cea care vine e una singură: Maria Magdalena; iar Marcu zice: „foarte de dimineaţă în ziua una a săptămânii” [Mc 16, 1] şi cele care vin sunt trei. Aşadar toţi evangheliştii numesc „ziua una a săptămânii” duminica: „după ce a trecut sâmbăta”, „foarte de dimineaţă”, „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric” numesc timpul din jurul zorilor când se amestecă lumina şi întunericul, momentul când aurora începe să lucească la orizont vestind ziua. Privind cineva de departe spre acest punct, am putea vedea cerul începând să se coloreze de lumină în jurul ceasului al nouălea din noapte, astfel încât până la ziua deplină mai rămân trei ceasuri.

7. Evangheliştii însă par să fie în dezacord cu privire la momentul acesta şi la numărul femeilor, pentru că, aşa cum spuneam, mironosiţele erau multe şi n-au venit la mormânt o dată, ci de două şi de trei ori. unele cu altele, dar nu aceleaşi, toate în zori, dar nu exact în acelaşi timp, iar Maria Magdalena a venit iarăşi singură, separată de celelalte, şi a rămas mai mult. Aşadar, fiecare dintre evanghelişti vorbeşte de o venire a unora, lăsându-le deoparte pe celelalte.

Maica Domnului e „ cealaltă Mărie ” venită prima la mormânt

Dar aşa cum compar şi adun eu de la toţi evangheliştii, precum am spus mai înainte, prima dintre toate a venit la mormântul Fiului şi Dumnezeului ei Născătoarea de Dumnezeu aducând-o pe Maria Magdalena. Acest lucru mă învaţă mai ales evanghelistul Matei, fiindcă zice: „Au venit Maria Magdalena şi cealaltă Mărie”, care e negreşit Mama lui Dumnezeu, „să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, căci un înger al Domnului coborând din cer şi venind a rostogolit piatra de pe uşa mormântului şi şedea deasupra ei. Infăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui era albă ca zăpada; şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca nişte morţi” [Mt 28, 1-4],

… martoră a cutremurului, luminii şi vestirii îngerului

8. Aşadar, toate celelalte femei au venit după cutremur şi fuga străjerilor şi au găsit mormântul deschis şi piatra rostogolită; dar Fecioara Mamă a fost de ţâţă când s-a făcut cutremurul, când piatra a fost rostogolită, mormântul a fost deschis şi paznicii erau de faţă, chiar dacă erau cutremuraţi de frică; de aceea, sculându-se după cutremur, aceştia au căutat să fugă, dar Mama lui Dumnezeu se desfăta fără nici o teamă de acea privelişte. Mi se pare că pentru Ea prima s-a deschis acel mormânt purtător de viaţă – căci pentru Ea prima şi prin Ea ni s-au deschis toate câte sunt sus în cer şi jos pe pământ – şi pentru Ea a strălucit astfel îngerul, ca, deşi cerul era cuprins încă de întuneric, sub îmbelşugata lumină a îngerului Ea să vadă nu numai mormântul gol, dar şi cele de îngropare zăcând în ordine şi dând mărturie în multe feluri de scularea Celui îngropat.

9. Prin urmare, îngerul binevestitor era însuşi acel Gabriel. Căci cum a văzut-o grăbindu-se la mormânt, el care i-a spus la început: „Nu te teme Mărie! Căci ai găsit har la Dumnezeu”[Lc 1, 30], se grăbeşte şi acum şi coboară să vorbească cu însăşi Pururea Fecioara, să-i binevestească învierea din morţi a Celui născut din ea fără sămânţă, să ridice piatra, să-i arate mormântul gol şi cele de îngropare şi aşa să-i încredinţeze vestea cea bună. Fiindcă zice: „şi răspunzând îngerul a zis femeilor: Nu vă temeţi! Căutaţi pe Iisus Cel răstignit? S-a sculat! Vedeţi locul unde zăcea Domnul [Mt 28, 5-6 şi Mc 16, 6]! Chiar dacă-i vedeţi pe străjeri cutremuraţi de frică, voi însă nu vă temeţi, căci ştiu că pe Iisus Cel Răstignit II căutaţi. S-a sculat! Nu este aici [Lc 24, 6]! Fiindcă El nu numai că nu poate fi ţinut de zăvoarele, încuietorile şi peceţile iadului, morţii şi mormântului, dar e şi Domnul nostru, al îngerilor nemuritori şi cereşti şi numai El Singur e Domnul universului!” Căci zice: „Vedeţi locul unde zăcea Domnul! Mergeţi repede şi spuneţi învăţăceilor Lui că S-a sculat din morţi!” [Mt 28, 6-7].

Numai Maica Domnului înţelege taina

10. „Iar ele au ieşit cu frică şi cu bucurie mare” [Mt 28, 8]. Mi se pare, iarăşi, că Maria Magdalena şi celelalte femei care veniseră până atunci aveau încă o mare frică, pentru că n-au înţeles sensul celor spuse de înger, nici n-au putut percepe în chip desăvârşit lumina, încât să vadă şi să observe în mod exact; dar Mama lui Dumnezeu avea marea bucurie, întrucât înţelesese cele spuse de înger şi devenise întreagă lumină ca una extrem de curăţită şi dăruită cu har dumnezeiesc şi care prin toate cunoscuse în chip sigur adevărul şi crezuse îngerului, dat fiind că acesta i se arătase de mult vrednic de crezare prin fapte. Şi cum n-ar fi putut înţelege cele săvârşite înţelepţita de Dumnezeu Fecioară, care fusese de faţă la cele făcute, văzuse cutremurul, şi încă unul mare, îngerul coborât din cer, şi încă unul fulgerând lumină, amorţirea de moarte a păzitorilor, mutarea pietrei, golirea mormântului şi marea minune a celor de îngropare, care deşi erau nedesfacute şi lipite cu smirnă şi aloe se vedeau goale de trup, şi, pe lângă acestea, priveliştea şi vestirea bucuroasă adusă ei de înger? Ieşind însă ele după această bună vestire, Maria Magdalena, ca şi cum n-ar fi auzit îngerul şi acela nu le-ar fi vorbit despre ea, relatează doar golirea mormântului nevorbind nimic despre cele de îngropare, şi alergă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, cum spune Ioan [In 20, 2].

Maica Domnului e întâmpinată prima de Iisus

11. Fecioara Mamă a lui Dumnezeu însă împreună cu celelalte femei s-a întors iarăşi de unde venise; şi iată, cum spune Matei, „Iisus le-a întâmpinat zicând:Bucuraţi-vă![Mt 28, 9], Aşa cum atunci când auzise de la înger vestirea bună a învierii împreună cu Maria Magdalena, singură Născătoarea de Dumnezeu a înţeles sensul celor spuse, tot aşa şi atunci când împreună cu celelalte femei L-a întâlnit pe Fiul şi Dumnezeul ei, Ea prima dintre toate celelalte L-a văzut şi L-a recunoscut pe Cel înviat şi căzând s-a atins de picioarele Lui şi s-a făcut apostolă a Lui către apostolii Săi.

Maria Magdalena nu înţelege taina

Iar că Maria Magdalena n-a fost împreună cu Mama lui Dumnezeu când, întorcându-se aceasta de la mormânt Domnul a întâmpinat-o, i S-a arătat şi i-a grăit. învăţăm de la Ioan, fiindcă acesta zice: „Şi ea aleargă la Simon Petru şi la celălalt învăţăcel, pe care-l iubea Iisus, şi le spune: L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus!” [In 20, 2], Căci dacă L-ar fi văzut şi atins cu mâinile şi L-ar fi auzit întâlnindu-L, cum ar mai fi spus că L-au luat şi L-au mutat, dar nu ştim unde? Dar după alergarea la mormânt a lui Petru şi Ioan, după vederea acolo a giulgiului şi întoarcerea lor, „Maria stătea lângă mormânt plângând afară”[In 20, 11],

12. Vedeţi că nu numai că nu L-a văzut încă, dar nu se încredinţase nici măcar prin auzire? Şi când îngerii care se arătaseră au întrebat-o: „Femeie, de ce plângi?” [In 20, 13], aceea răspunde iarăşi vorbind ca despre un mort. Iar când, întorcându-se, L-a văzut pe Iisus, tot n-a înţeles, şi fiind întrebată de El: „De ce plângi?”, spune lucruri asemănătoare, până când Acela, chemând-o pe nume, i S-a înfăţişat că este El însuşi. Atunci şi ea căzând la pământ şi căutând să-I îmbrăţişeze picioarele, a auzit de la El: „Nu Mă atinge!”[In 20, 17], De unde învăţăm că atunci când S-a arătat mai înainte Mamei Sale şi femeilor care erau împreună cu ea, doar Acesteia i-a îngăduit să-I atingă picioarele, măcar că Matei le face părtaşe la aceasta şi pe celelalte femei, nevrând din cauza de care am vorbit la început să o pună înainte în chip deschis în fruntea unor astfel de lucruri pe Mama Lui.

Diferitele reacţii ale femeilor mironosiţe şi ale Măriei Magdalena

13. Dar după ce prima a venit la mormânt Pururea Fecioara Maria şi tot ea prima a primit vestea cea bună a învierii, multe femei au venit şi au văzut şi ele piatra rostogolită şi i-au auzit pe îngeri şi ele, întorcându-se după acea auzire şi vedere, s-au împărţit. Unele, cum spune Marcu, „au fugit de la mormânt şi erau cuprinse de frică şi uimire, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau” [Mc 16, 8], iar altele, care au urmat-o pe Mama Domnului, au dobândit vederea şi convorbirea Stăpânului. Magdalena se duce însă la Petru şi Ioan, împreună cu care vine ea singură iarăşi la mormânt; iar după ce aceia au plecat, s-a învrednicit şi ea care a mai rămas de o vedere a Stăpânului, e trimisă şi Ea la apostoli şi vine iarăşi la ei vestindu-le tuturor, cum spune Ioan „că a văzut pe Domnul şi că i-a spus acestea”[In 20, 18]. Această vedere, spune şi Marcu, s-a făcut dimineaţă, adică Ia începutul zilei pline, când zorii trecuseră cu totul, dar el nu afirmă că s-au făcut atunci nici învierea Domnului, nici prima Lui arătare.

Reacţiile apostolilor

14. Am expus aşadar în mod exact cele privitoare la mironosiţe şi acordul celor patru evanghelişti cu privire la ele căutat de la început. învăţăceii însă, auzind în însăşi ziua învierii de la mironosiţe, de la Petru, de la Luca şi Cleopa, că Domnul este viu şi a fost văzut de ei, n-au crezut, drept pentru care sunt şi mustraţi de El atunci când li S-a arătat mai târziu când erau împreună. După ce însă prin multe şi de multe ori li S-a înfăţişat pe Sine însuşi viu [FA 1, 3], nu numai că au crezut toţi, dar L-au şi vestit pretutindeni, fiindcă „în tot pământul a ieşit graiul lor şi până la marginile lumii cuvintele lor”[Ps 18, 4], „Domnul conlucrând [cu ei] şi întărind cuvântul lor prin semnele care urmau”[Mc 16, 20], căci semnele au fost foarte necesare până ce cuvântul a fost vestit în tot pământul.

Adeverirea credinţei în înviere sunt faptele credinţei

De semne şi de lucruri uriaşe e nevoie însă pentru înfăţişarea şi confirmarea adevărului propovăduirii; de senine, nu însă şi de lucruri uriaşe, e nevoie pentru înfăţişarea celor ce au primit cuvântul, dacă au crezut în chip ferm. De care anume? De cele care vin din fapte; fiindcă zice [Apostolul]: „Arată-mi credinţa ta din faptele tale” [Iac 2. 18] şi: „Cine e credincios să arate din purtarea sa Inimoasă faptele Iui” [Iac 3, 13]. Căci cine va crede oare că cel alipit de fapte rele şi ţintuit de pământ şi de cele pământeşti are o gândire cu adevărat dumnezeiască, mare şi înaltă, şi aşa zicând cerească, cum este buna-cinstire/dreapta-credinţă [eusebeia]?

15. Aşadar, nu e nici un folos, fraţilor, dacă spune cineva că are o credinţă dumnezeiască, dar nu are fapte corespunzătoare credinţei. Ce folos au adus fecioarelor nebune candelele lor dacă n-au avut untdelemn [Mt 25, 1-13], adică faptele iubirii şi compasiunii? Cu ce i-a fost de folos chemarea lui Avraam drept tată bogatului acela care se prăjea în focul nestins din pricina lipsei de compasiune faţă de Lazăr [Lc 16, 19-31]? Ce folos are din ascultarea puţin docilă a chemării cel ce nu şi-a câştigat prin fapte bune haină corespunzătoare nunţii dumnezeieşti şi cămării de nuntă a nestricăciunii? Negreşit întrucât credea, acesta a fost chemat şi a venit şi a fost poftit împreună cu acei sfinţi invitaţi, dar mustrat fiind şi ruşinat, întrucât era îmbrăcat în răutatea obiceiurilor şi faptelor lui, legându-i-se mâinile şi picioarele a fost aruncat fără milă în gheena focului, unde e plângerea şi scrâşnirea dinţilor [Mt 22, 11-13].

16. De a cărei experienţă fie să nu aibă parte nimeni din cei chemaţi de Hristos, ci arătând o viaţă cuvenită credinţei să intrăm în cămara de nuntă a veseliei nepieritoare şi să petrecem veşnic împreună cu sfinţii acolo unde e sălaşul tuturor celor ce se veselesc. Amin.

Omilia 18, trad. Diac Ioan Ica jr dupa Panayotou Christou: Gregoriu tou Palama Apanta ta erga 9: Homelies 1-20 (EPE 72), Thessaloniki, p 518-538

Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV, Editura Deisis

Cuvânt la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos al Sfântului Ioan Gură de Aur: ÎNVIEREA LUI IISUS SE DOVEDEŞTE PRIN MINUNILE APOSTOLILOR

Cuvânt la Invierea Domnului nostru Iisus Hristos al Sfântului Ioan Gură de Aur:



ÎNVIEREA LUI IISUS SE DOVEDEŞTE PRIN MINUNILE APOSTOLILOR

 

din “Omilii la Postul Mare”

„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)

*
Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.

Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.

Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).

In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?

Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.

Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.

Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi  înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.

Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.

Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.

Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?

Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.

Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!

Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.

Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.

Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este  o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.

Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel  răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.

Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.

Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.

Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.

De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.
Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Predica la a Doua Inviere


             ***       ***      ***


“Hristos a inviat! Adevarat a inviat!

Iata, in patru cuvinte, intreaga soarta a tuturor oamenilor din toate timpurile! In patru cuvinte, intreaga istorie a neamului omenesc! In patru cuvinte, istoria ta si a mea. In patru cuvinte, cea mai mare revolutie in toate lumile omenesti, cea mai importanta cotitura, cel mai mare macaz. Atunci cand trenul vietii omenesti, care alerga pe sinele mortii, si-a schimbat dintr-odata directia spre nemurire, totul s-a schimbat. Intorsatura nemaivazuta! Ce s-a intamplat cu neamul omenesc?
Prin a Sa Inviere, Domnul ne-a scos din iad si ne-a inaltat in Rai. A smuls din moarte neamul omenesc si l-a inaltat la nemurire. Din nimicnicie, din nefiinta, Domnul a adus fiinta omeneasca la Viata vesnica. L-a smuls pe om de la diavol si l-a pus in bratele lui Dumnezeu. Acesta este Pastele! Aceasta este Invierea! Cu adevarat cea mai mare revolutie din toate lumile. Singura revolutie desavarsita si implinita – caci ce se daruieste omului prin ea? Viata vesnica! Viata vesnica, in care intram prin Adevarul vesnic, prin Dreptatea vesnica, prin Dragostea vesnica, prin Bucuria vesnica.

Iata ziua pe care a facut-o Domnul!(Psalmul 117,24) – se canta astazi intr-o minunata cantare bisericeasca. Si cine a facut pana acum zilele oamenilor? Cine a creat zilele vietii tale si ale mele, ale fiecarui om – cine? Moartea! Moartea a facut zilele tale si ale mele si prin pacat ne-a aruncat in bratele diavolului, iar diavolul ne-a aruncat in iad. Iata cine a creat zilele neamului omenesc si zilele vietii omenesti. Pacatul, moartea, diavolul – iata creatorii zilelor noastre, iata soarele negru in noaptea cumplita a pacatelor si a mortii in care a petrecut neamul omenesc pana la venirea Domnului Hristos. Ce au facut ei pana la Domnul Hristos? Au ridicat statui. Cui? Mortii si diavolului! Caci orice pacat este o statuie pe care omul o ridica diavolului. Si aceasta lume pana la venirea Domnului Hristos fusese transformata intr-un nesfarsit teren de joaca, arhiplin de dumnezei mincinosi. Aceste statui le-au inaltat oamenii, oamenii cu pacatele lor. Lumea cea plina de idoli, lumea plina de dumnezei mincinosi. Ele toate l-au facut pe om sa se minta prin pacat, prin patimi pacatoase.
Aceasta cauta omul si astazi, dupa Invierea Domnului Hristos, atunci cand nu vrea sa-I urmeze Lui. Si astazi, prin pacatele sale, el inalta statui diavolului, creeaza idoli de toate felurile, dumnezei mincinosi carora li se inchina. Cati oameni nu se inchina astazi dumnezeilor mincinosi? Cati oameni nu sunt astazi nesimtitori inaintea Domnului Hristos Celui inviat? Oamenii traiesc intr-o cultura mincinoasa. Cultura europeana: idolatrie, cumplita idolatrie, legiuire mincinoasa, imparatie si regat mincinos, dictatura mincinoasa, tirani mincinosi. Toate acestea fara Hristos si impotriva lui Hristos – si altfel nu poate fi! Altfel nu poate fi! Oamenii ridica necontenit statui diavolului, oamenii isi duc mereu viata printre dumnezei mincinosi daca nu cred in Domnul Iisus Cel inviat.

Aceasta lume fara Hristos – ce este ea? Ţinut al mortii? Morga? Un imens mormant! Si l-au pus in el pe om, hoit dupa hoit, mort dupa mort, putreziciune dupa putreziciune. Asta este lumea fara Domnul Hristos! Insa impreuna cu El, cu Mantuitorul, aceasta lume devine inviere, devine rasadnita nemuririi, devine primavara inmiresmata a vesniciei. Aceasta a facut-o Invierea Domnului Hristos.
Si noi, crestinii, ce suntem, cine suntem noi? Noi suntem morti care am iesit din morminte, am inviat din morminte si vietuim in aceasta lume. Ce a facut Domnul Hristos cu noi prin Invierea Sa? Ce a daruit Domnul Hristos neamului omenesc biruind pe cel mai mare dusman al nostru, moartea si diavolul si pacatul? Ce ne-a daruit Domnul Hristos? Ne-a daruit Viata, Viata fara de moarte, Viata vesnica, in care moartea nu mai poate sa intre, in care diavolul nu mai poate face rau, in care niciun pacat nu poate vatama. Domnul a preschimbat fiecare fiinta omeneasca intr-o faptura nemuritoare. Noi, crestinii, traim in aceasta lume ca niste morti inviati. Ce este Sfantul Botez, prin care Il urmam pe Hristos? Sfantul Botez nu este nimic altceva, dupa cum invata Sfanta Evanghelie, decat ingropare impreuna cu Domnul Hristos si inviere impreuna cu El(Romani 6, 3-4). Si noi, prin botez, ne ingropam impreuna cu Hristos, precum se spune in minunatele cantari ale Canonului Invierii: Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase; astazi ma ridic impreuna cu Tine, Cel ce ai inviat…

Da, inviez impreuna cu Tine, Doamne! Acesta este crestinul.

Crestinul este omul care a inviat impreuna cu Domnul Hristos si astfel traieste in aceasta lume: ca un mort care a iesit din mormant, a biruit toate mortile si trece prin aceasta viata ca un nemuritor pe care niciun fel de moarte nu-l mai poate vatama. Niciuna, caci chiar daca toate mortile l-ar ataca pe omul lui Hristos, nimic nu-i pot face! Nemuritor -mai puternic decat toate mortile, mirandu-se de orice moarte si nimicind-o cu puterea Domnului Celui inviat.

Precum Hristos S-a ingropat, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi, cei ce traim in aceasta lume, intru innoirea vietii (1 Corinteni 15, 20; Romani 6, 4), spune Sfantul Apostol Pavel. Aceasta este nevointa noastra, nevointa crestina in noua Viata. In ce fel de Viata? In Viata fara de moarte.

Esti crestin. Intristarile vin in aceasta lume, dar stii, tot ceea ce faci este nemuritor. Totul merge in Viata vesnica impreuna cu tine.

Cel ce este in Hristos este faptura noua (2 Corinteni 5, 17), spune Sfantul Apostol Pavel. Este faptura noua. De esti intru Hristos, de ai credinta in Hristos, iata, esti om nou, om botezat, om nemuritor. Iata, tu esti un om nou, tu esti un mort inviat, ai o inima noua, un suflet nou, inima nemuritoare, suflet nemuritor si bucurie nemuritoare intru Domnul Cel inviat.

Cele vechi au trecut, iata, toate s-au facut noi (2 Corinteni 5,17).

Cele vechi au trecut, a trecut omul cel vechi, muritor, si s-a facut om nou, nemuritor intru Hristos. A trecut duhoarea vietii omenesti si s-a facut primavara a vietii omenesti, primavara vesnica. Au trecut vechile simtiri, vechile cugete, moartea cea cu greu miros, si, de la Hristos, a rasarit in om, simtirea cea noua, nemuritoare si vesnica, raspandind buna-mireasma in Ceruri. Simtirea si cugetele crestinului, ale omului celui nou, raspandesc bunamireasma in Ceruri.
Nimic nu este nou sub soare cu exceptia Unuia, cu exceptia Domnului Hristos! Acesta este Singurul Nou. Si oamenii care voiesc sa aiba in ei insisi acest Nou, acest Nou Vesnic, care niciodata nu imbatraneste, iata il au intru Domnul Hristos. Dar reusesc sa ajunga la aceasta numai cu credinta in El, cu credinta in Domnul Iisus Cel Inviat. Caci in aceasta lume, frate, nimic nu este vesnic afara de ceea ce nu moare, afara de ceea ce este mai tare decat moartea – si acesta este Domnul Hristos si tot ceea ce este de la El si intru El. Acesta niciodata nu moare, acesta este Noul Vesnic. Noul Vesnic si pentru mine si pentru tine si pentru fiecare om, caci aceasta putere dumnezeiasca de a invia, pe care Domnul a daruit-o omului, aceasta Viata vesnica, aceasta Dreptate vesnica sunt puterile cele vesnice pe care nicio moarte nu le poate nimici, nici nu le poate scoate afara de la tine, omule al lui Hristos.
Da, in aceasta lume numai crestinii sunt vesnic noi, tineri vesnici, caci nu exista moarte intru sufletele lor. Nimic nu-i poate imbatrani. In aceasta lume omul imbatraneste din cauza pacatelor, imbatraneste din cauza mortii, pana ce nu moare cu totul se descompune in mocirla sa. Iar omul lui Hristos este vesnic tanar. Cu cat traieste mai mult, devine tot mai tanar, caci astfel este vesnicia pe care o daruieste Domnul, astfel este Puterea vesnica, Dreptatea Vesnica, Viata vesnica pe care le daruieste Domnul celor care Ii urmeaza Lui.

Domnul a venit in aceasta lume ca sa arate si sa adevereasca aceea ca numai prin mijloace bune omul poate deveni bun, ca numai cu ajutor dumnezeiesc poate deveni dumnezeu dupa har, ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu, poate deveni desavarsit in aceasta lume, desavarsit in bine, in dreptate, in adevar, in iubire. Fara de aceasta, lumea se inabusa in ucideri si in rautati. Necontenita ucidere – aceasta este istoria neamului omenesc. Ucidere necontenita, fara de Hristos si impotriva lui Hristos. Un minunat Sfant, Sfantul Simeon, Noul Teolog, a spus: „Binele care nu se face cu intentie buna, nu este bine”. Aceasta este invatatura evanghelica, frate. Binele se poate obtine numai prin procedee bune. Da, ceea ce este bun se poate obtine numai cu ajutorul lui Dumnezeu, iar nu cu ajutorul diavolului. Viata vesnica, Adevarul vesnic, Dreptatea vesnica se pot obtine numai cu ajutorul lui Dumnezeu, al Domnului Hristos, nu prin inselaciunile diavolesti, nu cu ajutorul diavolului.
Iar noi, crestinii, incepem de la Botez. Aceasta este singura putere, singurul nou, si este daruit de Domnul Hristos fiecaruia dintre noi. Si noi ne distingem de ceilalti oameni prin aceea ca credem in Invierea lui Hristos si in invierea noastra proprie. Si noi, crestinii de astazi, crestinii veacului al douazecilea, desi suntem slabanogi si schilozi, marturisim, impreuna cu Sfintii Apostoli un singur adevar. Ce fel de marturisire? Marturisim pe Domnul Cel Inviat! Domnul a inviat, omul a inviat! Aceasta este marturisirea noastra. In aceasta lume, noi, fiecare dintre noi ca si crestin, propovaduim neincetat un singur lucru, marturisim acelasi lucru: pe Domnul Inviat si pe noi insine inviati. Si vietuiesti in aceasta lume ca un mort inviat, care a biruit moartea, a biruit toate mortile, si astazi, si maine, si in vecii vecilor. Prin cine? Prin Domnul Iisus Hristos Cel inviat.

Hristos a inviat! Adevarat a inviat!”

Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita