Moartea lui Dumnezeu si invierea omului

Moartea lui Dumnezeu este una din temele centrale nu numai ale filozofiei si ale literaturii occidentale contemporane, dar si ale teologiei insesi. In acesti ultimi ani s-au scris despre moartea lui Dumnezeu mii de pagini, s-au montat piese de teatru, s-au turnat filme. Tema nu mai este rezervata „specialistilor”. Intereseaza marele public. Acest studiu ar vrea mai intai sa prezinte in general si sa explice fenomenul, apoi, dupa ce l-a situat pornind de la criterii ortodoxe, sa incerce sa schiteze contributia pe care ar putea-o aduce la aceasta dezbatere Ortodoxia.
In filozofie tema a fost abordata pentru prima oara de Nietzsche. Se stie ca pentru Nietzsche moartea lui Dumnezeu e manifestata de rasturnarea tuturor valorilor  (nevazutul, ideile, idealurile) si totodata se identifica cu aceasta rasturnare. Pentru Nietzsche unica valoare, valoarea suprema ramane omul, „supraomul”: „Unde este Dumnezeu? – scrie el in 1882. Va voi spune. Noi l-am omorat. Noi toti suntem ucigasii Lui… Dumnezeu este mort… Dumnezeu va ramane mort. Ce sunt Bisericile daca nu cavourile si mormintele lui Dumnezeu?”

In timpul sau Nietzsche se vedea obligat sa puna aceste cuvinte in gura unui nebun. Vorbind insa in cursul unei reuniuni publice la Geneva indata dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, Sartre reia linistit aceleasi cuvinte: „Domnilor, Dumnezeu este mort. Va anunt moartea lui Dumnezeu.”
Ce inseamna moartea lui Dumnezeu pentru filozofia existentialista atee ne-o arata limpede literatura legata de aceasta filozofie. Din moment ce Dumnezeu nu exista, exista numai viata biologica. Cu o jubilatie dionisiana Camus celebreaza in primele sale lucrari grandoarea si bucuria acestei vieti: frumusetea unei zile insorite la marginea marii; o noapte de iarna cand familia e adunata in jurul focului. Dar viata biologica e o viata care se descompune. Si, foarte curand, Camus insusi descopera in interiorul vietii viermele care o roade, care-i rapeste bucuria, care-i stoarce substanta nelasand decat un gust searbad si absurditate, si iscand in om senzatia de vid si de haos, stare de lucruri descrisa cu o atata intensitate in Strainul [L’Etranger] si pe care in lucrarea cu acelasi nume Sartre o numeste atat de just Greata [La Nausee].
Existentialismul concepe moartea nu drept ceva indepartat, ceva care-l asteapta pe om la sfarsitul vietii, ci drept ceva aflat inauntrul sau. Sabia lui Damocles a mortii este incontinuu suspendata deasupra lui si ii mutileaza visurile, ii intrerupe eforturile cele mai nobile, ii reduce pana la sufocare limitele existentei. Una atare om, spune Camus, e un Sisif fortat sa-si poarte pe culmea muntelui piatra pretioasa a vietii lui, dar abia ajuns la capat aceasta piatra ii scapa si se rostogoleste in prapastie. Se simte abandonat, pustiu. Condamnat sa vada, intelege, e constient ca viata e absurda. Heidegger marturiseste ca, fara sa o fi cautat, se gaseste aruncat, abandonat, intr-un ungher al universului, si constrans sa traiasca.
Cu acest gust al vidului in suflet, omul contemporan primeste propovaduirea crestinismului occidental care de secole ii propune drept solutie la relele vietii pamantesti promisiunea fericirii vietii dupa moarte si care priveste viata prezenta exclusiv drept spatiu in care prin fapte (romano-catolicii) sau prin credinta (protestantii) omul devine vrednic sau nu sa mosteneasca vesnicia.
Omul contemporan nu resimte insa decat aversiune pentru o astfel de viziune care distinge excesiv timpul si vesnicia, viata pamanteasca si viata cereasca, relativizand cu disperare sensul celei dintai. „Daca exista un pacat impotriva vietii, scrie Camus, acesta nu este atat acela de a dispera de ea, cat de a spera intr-o alta viata, si de a lasa grandoarea nemiloasa a unei vieti pretins vesnice sa instraineze iubirea noastra de viata reala.” Si in numele vietii reale si palpabile, Camus refuza sa creada intr-o alta care, oricat de frumoasa si vesnica, ar fi in orice chip o alta viata.
Sartre este aici si mai categoric. Tocmai credinta intr-o alta viata e ceea ce aduce moartea in viata prezenta. Ea echivaleaza cu o sinucidere. Si impingand respingerea pana la Dumnezeu insusi, el sustine ca un Dumnezeu care nu ia in serios viata prezenta a omului, care nu se intereseaza de problemele sale istorice reale, ci ii impune existenta umana drept o perioada de expiere si satisfacere a dreptatii divine, un astfel de Dumnezeu poate fi fara indoiala drept, dar cu siguranta el nu iubeste omul. E un parinte egoist si sadic, caruia ii place sa-si vada copilul chinuit si implorand, pentru a avea El insusi bucuria de a-i oferi mantuirea atunci cand va voi. Dar pentru omul contemporan, pentru omul matur, cum se caracterizeaza el insusi, o atare mantuire e inacceptabila si un atare tata este inutil. De aceea e mai bine pentru copil sa rupa orice relatie cu tatal si sa se sileasca sa se salveze singur. Iata de ce Sartre, care n-a cunoscut invatatura Bisericii Ortodoxe Rasaritene asupra sinergiei divino-umane (credinta neoprimand, ci dezvoltand si implinind omul), afirma categoric ca credinta intr-un Dumnezeu drept, dar sadic, degradeaza, injoseste si instraineaza pe om.
Deci logic, pentru ca omul sa fie liber si autentic, trebuie ca Dumnezeu sa nu existe. Intr-o piesa de teatru foarte dura a lui Sartre cu titlul ironic Diavolul si bunul Dumnezeu [Le Diable et le Bon Dieu], dupa o cautare angoasata a fericirii la diavol si la Dumnezeu, eroul central conchide: „Eu sunt cel care exist. Eu singur. Tot acest timp am cerut un semn. Dar n-am primit nici un raspuns. Cerul ignora pana si numele meu. M-am intrebat in fiecare clipa ce as putea sa fiu in ochii lui Dumnezeu. Acum stiu: Nimic. Dumnezeu nu ma vede. Dumnezeu nu ma intelege. Dumnezeu nu ma cunoaste. Vezi golul de deasupra capetelor noastre? E Dumnezeu. Acest loc macinat in usa? E Dumnezeu. Aceasta gaura in pamant? E Dumnezeu. Tacerea, e Dumnezeu. Abisul, e Dumnezeu. Singuratatea oamenilor, e Dumnezeu. In tot acest timp eu singur existam. Eu am decis raul. Eu singur am gasit binele. Eu am pacatuit. Eu am facut lucrurile bune pe care le-am facut. Eu ma acuz astazi pe mine insumi. Eu singur pot sa ma iert. Eu, omul. Daca Dumnezeu exista, omul nu exista. Dar Dumnezeu nu exista. Bucurie, lacrimi de bucurie. Aliluia. Dumnezeu nu exista.” Si vazand-o intrand pe scena pe Hilda, o femeie pe care inainte nici nu indraznea sa o priveasca de teama sa nu pacatuiasca, a luat-o de mana si i-a zis: „Dumnezeu e mort. Nu mai avem martor. Eu singur pot sa-ti vad parul si fruntea. Cat de adevarata esti inaintea mea acum ca Dumnezeu nu exista. In sfarsit suntem singuri.”
Aceste texte arata limpede ca o mare parte din filozofia si literatura existentiala contemporana se straduieste sa faca din om o fiinta independenta sau adversara a lui Dumnezeu, lucru cauzat, vom vedea, de idea falsa ca Dumnezeu nu se intereseaza de om si nu-l iubeste, ci il pedepseste si il degradeaza. Faptul ca aceste texte au hranit noua generatie europeana nu este evident lipsit de consecinte. Si in America de astazi aceeasi opozitie fata de Dumnezeul crestinilor si fata de viata religioasa conventionala a suscitat intr-un mod mult mai biologic, am putea spune, tineretul hippy care proclama: „Domnilor, Dumnezeul de care vorbiti nu este viu. Viata voastra insasi este moarta. Un Dumnezeu care nu atinge existenta noastra, care nu intra in legatura cu trupul nostru, nu serveste la nimic. L-am putea accepta pe Iisus care a vorbit de iubire. Dar Dumnezeul vostru e util in masura in care acest lucru va aranjeaza. Va serviti de El cum vi se pare mai bine; asa cum noi ne servim de marijuana. Daca Dumnezeu exista, sa vina sa ne caute acolo unde suntem. Altfel, Dumnezeu nu exista.”
Aceasta provocare a omului contemporan a bulversat fireste Bisericile romano-catolica si protestanta. Teologia occidentala s-a silit sa-i raspunda. Miscarea, de altfel promitatoare pe care au initiat-o unii teologi, mai ales francezi, in scopul revenirii la izvoare si, situand in centrul cercetarilor lor teologice simtul istoriei sfinte, de a crea in profunzime o reinnoire biblica, liturgica si patristica, nu s-a putut impune. Aceasta miscare a fost depasita, se pare, de modernisti care, atrasi de curentele contemporane, au ramas legati de suprafata lucrurilor si, in legatura cu filozofia si literatura contemporana, au creat ceea ce se numeste „teologia mortii lui Dumnezeu”.
Aceasta scoala are doua directii fundamentale. Prima este linia lui Bultmann, care sub influenta lui Heidegger vede esenta crestinismului in relatia dintre Dumnezeu si om, relatie care poarta sau, mai bine zis, care este mantuirea. Dimensiunea istorica a crestinismului devine atunci cu totul secundara. Persoana istorica a lui Iisus, viata, minunile, insasi invierea lui Hristos sunt mituri, cu alte cuvinte una din numeroasele expresii care pot sa-i imbrace esenta. Si pentru ca astazi expresia, limbajul lumii, civilizatia s-au schimbat, e necesara si schimbarea expresiei esentei crestinismului. E faimoasa teorie a „demitologizarii”.
A doua directie impinge aceasta linie pana la consecintele ei extreme. Pentru ca Biserica sa-si poata apropia omul secularizat al lumii actuale, trebuie sa puna mai multe intrebari fundamentale cu privire la sensul lui Dumnezeu. Trebuie sa se intrebe in fine serios asupra realitatii sacramentelor sau sfintelor Taine si asupra realitatii Bisericii si sa gaseasca un raspuns. Daca de acum inainte Dumnezeu nu se mai descopera in gandurile si descrierile pe care le da Evanghelia si in ideile „dogme” ale Bisericii, ci El se descopera in realitatea lumii, atunci sacramentul real astazi, adevarata slujba a poporului, Liturghia crestina contemporana, nu mai trebuie sa fie dumnezeiasca Euharistie, ci iubirea aproapelui, politica si sindicalismul. Pe aceasta problematica s-au scris carti cu titluri suficient de clare: „Dumnezeu fara Dumnezeu”, „Evanghelia crestinismului ateu”, „Noua esenta a crestinismului”, „Moartea lui Dumnezeu si civilizatia epocii postcrestine” etc.
In fata acestui fenomen complex si incarcat de sens al „mortii lui Dumnezeu”, care poate fi atitudinea Bisericii Ortodoxe Rasaritene? Ca intotdeauna, aceasta atitudine trebuie sa fie si aici in acelasi timp critica si constructiva.
Ortodoxul care incearca sa interpreteze fenomenul ateismului nu poate sa descopere aici in esenta decat pacatul lui Adam. Asa cum il reveleaza propriile sale texte, procesul ateismului contemporan repeta in liniile sale mari evenimentul caderii. Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu l-a creat pe Adam destinandu-l unirii cu El. Scopul omului era de a se ridica pana a deveni dumnezeu-om. Dar pentru a ajunge aici, Adam trebuia sa se orienteze in mod corect, sa se situeze pozitiv fata de Dumnezeu si sa mearga pe drumul pe care il conducea Acesta. Diavolul a ajun sa-l convinga insa ca Dumnezeu e gelos pe el si ca vrea sa-l mentina in robie. L-a impins astfel sa se revolte, l-a atras pe un alt drum care trebuia sa-l conduca numaidecat la starea de Dumnezeu si sa faca din el un Dumnezeu intr-un mod autonom. Dar acest drum nu exista cu adevarat. in realitate Adam n-a schimbat drumul. A iesi de pe drum. Si s-a prabusit zdrobit in gol. in pamantul neascultarii, departe de locul in care auzea glasul Cuvantului lui Dumnezeu care aduce viata, omul s-a gasit de acum inainte separat de viata adevarata. A pierdut „suflarea de viata” pe care i-a dat-o Dumnezeu atunci cand l-a creat. A ajuns „pulberea pamantului”.
A cazut in simpla viata biologica, viata supusa stricaciunii, care este moartea. Obscuritatea, intunecimea, dominatia instinctelor, spaima supravietuirii fac ca acum oamenii, ajunsi departe de Dumnezeu, sa se respinga si sa lupte unii cu altii. Cain il omoara pe Abel. Iar umanistul Sartre descopera cu oroare ca „infernul sunt ceilalti”.
Declaratiile umanismului autonom reveleaza astfel ca acest umanism nu este decat o provocare diabolica, care-l impinge pe om sa-L exileze pe Dumnezeu din lumea Sa: „Vreau oameni peste tot, in jurul meu, deasupra mea, oameni care sa-mi ascunda cerul” (Sartre). Dar respingerea lui Dumnezeu lasa inevitabil in lume un gol inspaimantator. „L-am ucis pe Dumnezeu pentru ca ma separa de oameni. Dar moartea lui face definitiva aceasta separatie” (Sartre).
Filantropia medicului din Ciuma [La Peste] lui Camus lasa repede gol locul Strainului indiferent fata de toti si toate. Descrierea golului macabru al mortii culmineaza in Morti fara ingropaciune [Morts sans sepulture], iar descompunerea vietii se reveleaza cu tot tragismul sau in piese de teatru cum sunt Zidul [Le Mur] si Asteptandu-lpe Godot [En attendant Godot].
„- Ce zi este astazi? – intreaba in aceasta ultima piesa unul din vagabonzi.

– Joi.

– A zis ca va veni joi.

– Si daca azi este vineri?

– Dar poate suntem marti.

– Ce zici? Daca revenim maine?

– Da. Dar vom aduce funia.

– Si daca n-a venit?

– Ne vom spanzura.

– Daca a venit?

– Vom fi salvati.”

Si putin mai incolo:

– Nu vom sfarsi niciodata, a zis unul.

– Sa nu ne gandim, raspunde celalalt. Dar gasim mereu ceva care ne da impresia de a exista… Existam, vom exista mereu, acesta-i nenorocirea vesnica.”
„Nu inceteaza sa spuna ca vor pleca, noteaza un critic, dar raman mereu asezati in acest loc pustiu. De altfel a pleca sau a ramane n-are sens. E acelasi lucru. Nu va schimba nimic. Nu exista nimic decat moartea de nemiscat. Nu exista aici decat nemiscarea mortala.”
E limpede deci ca astfel, continuand sa-L omoare pe Dumnezeu, Adam si ateii contemporani nu ajung decat sa-l omoare pe om. Refuzand comuniunea cu Dumnezeu, isi pierd centrul vietii, raman ratacitori, pustii, morti. Chiar si atunci cand vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, propriile lor texte nu arata in realitate decat moartea omului. Pare ca la intrebarea „a fi sau a nu fi” epoca noastra a raspuns: a fi si a nu fi.
Cat priveste eforturile teologiei occidentale de a raspunde la aceasta problema, trebuie sa marturisim sincer ca acest efort ne este simpatic, dar si ca in lumina traditiei ortodoxe solutia data ne apare inexacta si primejdioasa.
Intr-adevar, teologul trebuie sa vorbeasca limba timpului sau. E o datorie primordiala. Traducerea propovaduirii e un drept inalienabil pe care prin sfantul Pavel Hristos l-a dat fiecarei epoci si pe care l-au confirmat Parintii din secolele IV si XIV. Dar credinta in istoricitatea lui Iisus, in faptul ca intr-adevar Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut aievea om pe timpul Cezarului Augustus, ca a fost rastignit, a murit, a inviat si S-a inaltat la cer, iar prin sfintele Taine continua sa ramana cu adevarat, in mod real, istoric, in mijlocul Bisericii, care constituie de-a lungul veacurilor Trupul Sau istoric, aceasta credinta ramane nucleul crestinismului. Or tocmai acest nucleu risca sa-l nege teologii occidentali din scoala „mortii lui Dumnezeu”. Dorinta lor de a merge spre omul areligios de astazi este generoasa si pleaca de la o intentie buna. Dar in loc de a cobori in esential si de a da omului pe adevaratul Dumnezeu, ei se revarsa la suprafata, abandonand ei insisi succesiv religia, Biserica, pe Hristos, si ajung la un Dumnezeu fara Hristos, la un Dumnezeu dezintrupat, la o idee care se inrudeste cu dumnezeul filozofilor, dar nu este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob, Dumnezeul care mantuieste. O astfel de teologie se vrea actuala, dar nu propovaduieste mantuirea. Si cu toata simpatia pe care un ortodox poate s-o aiba pentru intentiile ei, trebuie sa spunem: daca aceasta teologie s-ar impune in Occident, ar insemna in mod inevitabil sfarsitul istoric al crestinismului occidental.
In afara de acest risc fundamental trebuie subliniat de asemenea faptul ca teologia acestei scoli este incapabila sa aiba cu ateismul un dialog asupra esentialului. Solutia pe care o propune este in realitate superficiala si teoretica. Nu atinge esenta lucrurilor. Nu ridica cu nimic gravele intelegeri gresite care au condus la revolta umanismului impotriva lui Dumnezeu.
Miscarea existentialista contemporana cere cu insistenta si la modul absolut ca viata sa aiba un sens demn si omul sa aiba o vocatie demna. Dar, in loc de a-l inalta pe om, teologia mortii lui Dumnezeu il secularizeaza pe Dumnezeu si astfel in mod inevitabil il coboara si mai mult pe om. Exista aici un cerc vicios. Miscarea este centrifuga. Ea indeparteaza tot mai mult gandirea filozofica si teologica occidentala de realitatea mantuirii, care este reconstituirea istorica si invierea omului si semnifica, unifica, nemureste ca pe un tot unic viata sa in acelasi timp pamanteasca si cereasca.
Suntem aici in inima a ceea ce face neputinta gandirii occidentale: separarea si opozitia dintre istoric si transcendent, pamantesc si ceresc, vremelnic si vesnic. Ceea ce am spus pana acum a aratat ca teologia occidentala a sfarsit prin a subestima realitatea istorica in folosul transcendentei, ca, la cealalta extremitate, umanismul a respins transcendenta pentru a salva realitatea istorica si, pentru a se apropia de umanism, teologia occidentala moderna predica un Dumnezeu nou aproape in intregime secularizat.
Iar acum falia este mare. Iar interventia Ortodoxiei este mai necesara ca oricand.
Care ar putea fi aportul Ortodoxiei la solutionarea acestei probleme? Limitele unui articol nu ne ingaduie sa raspundem deplin si pe larg la aceasta intrebare. Dar dupa ce am prezentat si explicat fenomenul, putem acum indica o noua directie, o noua perspectiva care sa permita o intelegere mai deplina si un deznodamant mai inalt. Putem sublinia cateva premise fundamentale necesare solutionarii problemei.
Despre aceasta noua perspectiva pe care o propune Ortodoxia se poate spune din capul locului ca ea nu fractioneaza, nu fragmenteaza, ci sintetizeaza si universalizeaza, in loc sa fie separate sau opuse, lucrurile se completeaza si unesc. Este limpede ca aceste trei cupluri antitetice – vesnicie sau timp, viata viitoare sau prezenta, Dumnezeu sau omul -, pe care le-am vazut, sunt la originea problemei mortii lui Dumnezeu si chinuiesc Occidentul in aceste ultime decenii. Aceste vicisitudini ale Occidentului sunt naturale si inevitabile. Caci din clipa in care realitatile care formeaza cuplurile in chestiune se scindeaza si se opun inaintea omului, ele isi pierd autenticitatea si nu mai sunt decat doua abisuri la fel de inspaimantatoare si unul si celalalt, in care omul este inghitit oricare ar fi latura in care prefera sa cada.
In perspectiva ortodoxa, dimpotriva, aceste realitati coexista. Una o arata pe cealalta si este totodata completata de cealalta. Pentru traditia ortodoxa, timpul arata vesnicia. Face vesnicia reala si o reveleaza. Iar vesnicia implineste timpul. Constituie sfarsitul sau, adica scopul si continutul sau. Aceasta relatie este si mai stransa in cel de-al doilea cuplu: viata viitoare si viata prezenta a omului. Pentru Ortodoxie, viata omului este una singura si unica. E viata uneia si aceleiasi persoane care incepe sa existe aici si continua sa existe in cer fara nici o ruptura. Astfel viata viitoare nu striveste, nici nu relativizeaza viata prezenta. Dimpotriva, ii da sens si continuitate: ceea ce facem in aceasta viata nu este intamplator si izolat, ci este menit sa ramana in cealalta. E ceea ce afirma Sfanta Scriptura pentru care omul nu este un suflet inchis intr-un trup, cu alte cuvinte un suflet care va incepe sa traiasca atunci cand va fi eliberat din trup, ci o persoana care incepe prin a vietui in timp si e chemata sa nu mai moara, ci sa vietuiasca vesnic. Se stie ca in limbajul sfintei Scripturi sufletul inseamna viata. „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga, daca isi va pierde sufletul sau?” inseamna: „Ce ar folosi unui om sa castige lumea intreaga daca si-ar pierde viata sa?” Sau: „Ce ar da omul in schimbul vietii sale?” [Mc 8, 35-37].
Se intelege de la sine ca intr-o atare perspectiva, refuzul lui Camus de a accepta viata viitoare nu mai are nici o ratiune de a fi. Acest refuz, am spus-o, se datoreaza faptului ca Albert Camus nu vede ce relatie poate sa existe intre viata prezenta si viata viitoare. Exclamarea sa dupa ce a citit cartea lui Lossky Teologia mistica a Bisericii Rasaritului este caracteristica in aceasta privinta: „In sfarsit putem discuta cu crestinismul.”
Eficienta acestei perspective universale a Ortodoxiei este si mai evidenta in cel de-al treilea cuplu antitetic – Dumnezeu si omul -, in care ea ridica si suprima orice opozitie si orice contestatie. Invatatura Parintilor ortodocsi vede omul drept „slava”, drept manifestarea chipului lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie omul este cu adevarat si aievea revelarea lui Dumnezeu in timp, dar prin aceasta el nu-si gaseste implinirea si plenitudinea decat in Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om „dupa chipul Sau” inseamna pentru Parintii ortodocsi ca l-a creat cu scopul de a-l uni cu El. Omul, spune sfantul Vasile, este chemat sa fie dumnezeu. Tinde spre Dumnezeu, este chemat sa se ndice la inaltimea lui Dumnezeu, sa devina dumnezeu-om, «caci pentru omul nou (dumnezeul-om) – scrie Nicolae Cabasila in controversa sa cu umanistii din secolul XTV – a fost formata la inceput natura umana. Pentru El a fost omul inzestrat cu inteligenta si dorinta. Am primit gandirea pentru a-L cunoaste pe Hristos. Am primit dorinta pentru a merge spre El. Si avem memorie pentru a-L purta. Caci El este modelul dupa care am fost creati”.
Acesta este motivul pentru care dupa acelasi Parinte, Dumnezeul-om este cel mai inalt „salas al iubirilor omenesti”, dorinta ultima, suprema. Astfel Dumnezeul-om, care in loc de a-i separa, ii uneste acum pe Dumnezeu si pe om in aceeasi Persoana fara contopire si fara impartire, este cea mai deplina revelare a omului si a lui Dumnezeu care poate exista si cheia care ne permite sa intelegem intreg crestinismul ortodox. Dumnezeul-om Hristos implineste omul, il reveleaza pe Dumnezeu, incheie istoria. E criteriul ultim si cel mai inalt al Ortodoxiei.
Hristos Dumnezeul-om este mai intai revelarea adevaratei naturi umane. Este Fiul Omului desavarsit. Este rodul suprem al naturii noastre. Este Omul care apare si se arata in istorie in clipa in care natura noastra isi atinge scopule ultim, in care se uneste cu natura divina in una si aceeasi persoana. Multi atei au sustinut in decursul veacurilor ca omul poate deveni Dumnezeu independent de Dumnezeu. Dar erezia nu este niciodata atat de indrazneata ca adevarul. Nici un eretic n-a atins vreodata indrazneala Parintilor ortodocsi, care subliniaza ca prin harului Dumnezeu omul nu numai ca poate deveni Dumnezeu, dar chiar si sa-L nasca pe Dumnezeu in istorie, cum explica foarte limpede Cabasila in omiliile sale consacrate Maicii lui Dumnezeu. Pentru Ortodoxie, maretia naturii umane este tocmai aceea ca ii e dat sa devina Maica a lui Dumnezeu. Fiul unic al Maicii Domnului reveleaza, asigura si atesta aceasta maretie.
Dar Hristos Dumnezeu-omul reveleaza si natura reala a lui Dumnezeu. Reveleaza iubirea lui Dumnezeu pentru om. Se stie ca Duhul Sfant afirma prin gura lui Ioan Evanghelistul ca „Dumnezeu este iubire”. Aceasta iubire nu este o mila condescendenta, este reala, facuta din respect profund si din pretuire, este o filantropie, iubire de oameni. Desi o poate face, Dumnezeu nu invinge El insusi moartea si pe diavol prin atotputernicia Sa. Nu acorda mantuirea omului din condescendenta. Se face om real, om adevarat. Biruie moartea in om, pentru ca apoi toti oamenii sa o poata birui. Pentru ca omul sa fie curatit, pentru ca sa-si regaseasca lumina vechii frumuseti, Dumnezeu suporta ca un om scuipari si palmuiri. Aratandu-L pe Dumnezeu umilit, Pilat spune acest cuvant revelator: „Iata omul!”.
Mai mult: Dumnezeu coboara cu noi, moare cu adevarat ca omul real care era. Dar El este Dumnezeu. Si invie. Astfel in Hristos omul invie. „Hristos a inviat din morti… si celor din morminte viata daruindu-le.” Scopul pentru care Dumnezeu moare este asadar evident: este invierea omului. Tocmai acest scop vrea Domnul sa-l descopere si sa-l ateste atunci cand, cu cateva zile inainte de moartea Sa, trece prin Betania si-l invie pe Lazar. „Invierea cea de obste mai inainte de patimirea Ta aratand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”, se spune in troparul sarbatorii.
E foarte limpede acum ca perspectiva ortodoxa in care am incercat sa situam tema noastra ne conduce spre inima problemei: moartea istorica reala a lui Iisus Hristos. Si ajunsi in aceasta inima vedem ivindu-se in fata noastra solutia. Natura lucrurilor ne-o descopera drept insasi exigenta Ortodoxiei: raspunsul la vestirea mortii lui Dumnezeu este evanghelia invierii omului.
Acest punct e una din temele centrale ale vestirii celei bune a mantuirii. Mai exact, este mantuirea insasi. „Caci daca mortii nu invie, proclama apostolul Pavel, zadarnica este credinta noastra.” „Dar acum Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti.” Iar sfantul Ioan Hrisostom ii cheama pe oameni sa celebreze aceasta sarbatoare: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacatele sale, caci iertarea din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, caci ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului… Hristos a inviatsi demonii au cazut. Hristos a inviat, sa se bucure ingerii. Hristos a inviat, si viata stapaneste. Hristos a inviat, si nici un mort nu mai este in mormant.”
La aceasta inaltime, unde se situeaza invierea reala si adevarata a omului, intreaga problematica a filozofilor si teologilor mortii lui Dumnezeu nu poate fi decat una secundara, in realitate, am vazut, reprezentantii acestei scoli vorbesc nu de moartea istorica a lui Dumnezeu, ci de moartea unei idei pe care si-au facut-o despre Dumnezeu. Moartea lui Dumnezeu este pentru ei un joc de cuvinte care nu serveste decat acoperirii realitatii gretoase care este moartea omului. O recunosc ei insisi, cum a aratat-o scurta studiere a textelor lor. Dar ceea ce propovaduieste Ortodoxia nu este o ideologie sau filozofie. Ortodoxia propovaduieste o istorie reala: moartea reala si istorica a lui Dumnezeu, care aduce invierea reala si istorica a omului. „Iisus a strigat cu glas mare si si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua… mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat. Si iesind din morminte au intrat in sfanta cetate si s-au aratat multora” [Mt 27, 50-53]-
Teologia ortodoxa poate asadar propovadui moartea lui Dumnezeu mult mai usor decat ateii. In Vinerea Mare, la slujba Prohodului, credinciosii ortodocsi celebreaza tocmai aceasta moarte. Dar chiar atunci cand il ingroapa pe Dumnezeu – minunea Vinerii Mari – ei praznuiesc omorarea mortii si invierea mortilor. „Iadul e lovit in inima primind pe Cel care a fost lovit in coasta cu sulita. Si se tanguie mistuit de focul dumnezeiesc spre mantuirea celor care canta, Dumnezeu Mantuitorule bine esti cuvantat.” „Cand Tu, Puternice, ai fost pus in mormant, ai rupt cu mana Ta incepatoare de viata incuietorile mortii si ai propovaduit celor ce dormeau acolo din veac eliberarea nemin-cinoasa, facandu-Te Cel dintai sculat din morti, Mantuitorul meu.” Hristos a murit deci in mod real. Dar a murit ca sa-l intalneasca pe om acolo unde se gasea, in stricaciune si moarte, in suferinta si disperare, in nonsens si in absurd, si ca sa-l invie.

Daca n-ar fi murit, intruparea Sa n-ar fi fost totala. N-ar fi fost decat aparenta. Dar a murit aievea. Pentru ca a luat in serios conditia noastra muritoare. In toate, afara de pacat, a devenit ceea ce suntem. Omul L-a parasit pe Dumnezeu, s-a abatut in gol, s-a zdrobit in pacat. Si Dumnezeu Se goleste in insusi spatiul pacatului, poarta fara pacat drept trup al Sau trupul pacatului si il sfinteste. Se revarsa ca un parfum in noroiul gretos si ii transforma mirosul greu in buna-mireasma. Traieste viata cotidiana a omului si-i da un sens, o umple de vesnicie. Lucreaza cu mainile, pentru a arata ca truda cotidiana cea mai monotona are un scop si un continut vesnic. Simte suferinta, intristarea, agonia. Nu e nimic in viata omeneasca, nici o forma din aceasta viata pe care sa nu o fi trait El insusi. Si merge pana la moarte. Caci oriunde ne-am gasi vrea sa fie aproape de noi. Daca suntem disperati, trebuie sa stim ca Hristos este alaturi de noi ca Unul care a cunoscut disperarea. Daca suntem nelinistiti, Hristos este alaturi de noi, ca Unul care a cunoscut nelinistea. Daca suntem parasiti, daca suntem singuri, trebuie sa stim ca nimeni n-a fost mai singur ca El, Care a fost parasit pe cruce de Tatal Sau. Oricat de jos am cadea, Hristos este mai jos de noi, pentru ca S-a pogorat la iad. Iar cand murim, Hristos ne asteapta in abisul mortii noastre.
Din acest motiv moartea lui Dumnezeu nu-i zdrobeste pe credinciosi, ci, dimpotriva, e consolarea si speranta lor. „Crucea Ta, Doamne, viata si invierea poporului Tau este.” Proclamarea mortii lui Dumnezeu inseamna astfel biruinta si slava nu a necredinciosilor, ci a Bisericii. Moartea lui Dumnezeu se identifica cum invierea lui Hristos. Dumnezeu a murit, dar Hristos a inviat. Intr-o duminica dimineata la Ierusalim, pe timpul lui Pontiu Pilat, Hristos a inviat cu adevarat si in mod real. Caci Hristos inviat a rupt legaturile stricaciunii. L-a eliberat pe om de propriile sale piedici. A tocit acul mortii si a redat omului viata. A surpat zidul despartitor, „a unit ceea ce era despartit”, a adus viata in moarte, vesnicia in timp, cerul pe pamant, pe Dumnezeu in om. „Toate au devenit una.”
Dar cum aceasta inviere a omului este inviere nu numai a sufletului, ci si a trupului sau, este firesc ca ea sa declanseze si invierea faptelor omului, a civilizatiei si a creatiei sale, care sunt prelungiri ale trupului omului. Dupa invierea lui Iisus Hristos, Duhul Sfant se revarsa in toata creatia, painea si vinul devin Trupul si Sangele lui Hristos. Limitele spatiului si timpului se sparg. Si incepe noul timp liturgic, noul spatiu liturgic: timpurile din urma.
„Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul si pamantul si cele dedesubt. Deci sa praznuiasca toata faptura invierea lui Hristos, prin care s-a intarit.”
„Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura Sioane, iar tu, Curata Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te, caci Fiul tau a inviat.”
Panayotis Nellas
Extras din „Ortodoxia – divino-umanism in actiune”, Ed. Deisis.

Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?

Multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi”.

***

Domnul ne sta alaturi

Iar noi nadajduiam ca… (Luca 24,21)

Cand simti ca toate cele in care ai crezut incep sa se surpe, te incearca o grea dezamagire, o tulburare launtrica; cum a putut sa se intample asa ceva? Totul iti apare intunecat si fara nicio perspectiva de limpezire. In asemenea clipe ar trebui sa ne aducem aminte ca si Apostolii erau tristi mergand spre Emaus, dar sa ne gandim si la ceea ce s-a intamplat dupa aceea.
Mergeau pe drum cuprinsi de o nesfarsita tristete, dezamagiti; pierdusera totul, le era neinchipuit de greu. Iisus S-a apropiat „mergand impreuna cu ei“, dar ei nu L-au recunoscut. El vine, Se apropie de noi, merge impreuna cu noi cand suntem apasati de tristete; noi insa ne vedem de durerea noastra, n-avem ochi pentru El! Trece multa vreme si nu-L recunoastem pe Cel ce merge impreuna cu noi!
1De ce sunteti tristi? Credeti ca El nu stie de ce? Dar vrea sa-I spuneti voi, va intreaba. Fireste ca stie de ce, dar vrea sa-I spuneti voi insiva, pentru ca de aceasta marturisire aveti nevoie.

…Apostolii incep sa-si verse necazul, Ii spun de ce sunt dezamagiti, „iar noi nadajduiam ca…” (Luca 24, 21). Si, totusi, nu-L recunosc! El le vorbeste si inimile li se inflacareaza de vorbele Lui, incep sa se lumineze la chip si la suflet, dar durerea pare sa nu li se fi risipit, pentru ca inca nu L-au recunoscut. Cuvintele Sale ii mangaie, incat nu s-ar mai desparti niciodata de El: „Ramai cu noi!“

Si El a ramas. Au urmat apoi bucurie, viata noua, „dovada lucrurilor nevazute“ (Evrei 11,1).

El S-a ascuns de ochii lor, dar ei au continuat sa mearga cu hotarare inainte, fiindca stiau „in Cine si-au pus credinta“ (cf. II Timotei 1, 12), intristarea li s-a prefacut in bucurie (cf. Ioan 16,20).

Asa ni se intampla si noua: trebuie sa-I spunem tot, chiar daca nu-L recunoastem inca, pentru ca El merge impreuna cu noi, Se adreseaza sufletului nostru, care trebuie sa-I raspunda. Ii va raspunde, si El se va transpune in starea lui, il va primeni prin cuvintele Sale. Iar el se va inflacara cu flacara sfanta si ii va spune: „Ramai cu mine!“

Iar El va ramane si i se va deschide, iar sufletul Il va cunoaste si Il va iubi, se va bucura de El, Ii va arata incredere si in aceasta incredere isi va gasi pacea.

***

Renasterea noastra

“Ca sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui” (Filipeni 3, 10)

Hristos a murit pe cruce. Cum vor fi resimtit Apostolii, prietenii si ucenicii Sai acest tragic eveniment? Vor fi sperat pana in ultima clipa, refuzand sa accepte un asemenea1 deznodamant. Mai credeau intr-o minune, care sa puna capat acelei nenorociri. Dar nemiloasa moarte le-a spulberat toate sperantele.
Oare nu ni se intampla si noua sa trecem printr-o situatie asemanatoare? N-am fost confruntati si noi cu evenimente inexplicabile, cu incercari care ne-au sfasiat sufletul, cu probleme irezolvabile, cu enigme ramase nedeslusite? Asupra noastra se abat necontenit lovituri imprevizibile. Te afli in mijlocul unei vieti clocotitoare peste care se proiecteaza dintr-odata umbra mortii, smulgand de langa tine o fiinta scumpa, lasandu-te incremenit de durere. Cea mai grea incercare pe care au trebuit sa o suporte ucenicii Domnului a fost aceea ca mintea lor, inca necoapta, a vazut in aceasta moarte o infirmare a tuturor asteptarilor lor.

Din cuvintele Lui intelesera ca El este viata si adevarul si ca, daca vor crede in El, nu vor vedea moartea, ca Tatal va ramane in ei; atunci, ce explicatie mai putea avea moartea Lui?

Putea-va omul vreodata sa patrunda caile si intentiile lui Dumnezeu? Sa gaseasca cauza si explicatia evenimentelor? Unde ne este atunci credinta? O credinta vie, adevarata, nu se poate naste decat dintr-o bezna totala si dintr-o desavarsita orbire. Deplina incredere in Dumnezeu apare doar atunci cand nu putem vedea nici simti nimic in jurul nostru.
De cele mai multe ori renastem in durere, in furtuna, in dezamagire, cand ni s-au spulberat toate sperantele. Supunerea neconditionata la legea iubirii se obtine numai in asceza trupului, prin infrangerea si nimicirea trufiei din noi.

1Invierea lui Hristos s-a produs cu imprevizibilitatea unui cutremur. Era ceva la care nimeni nu se astepta, parea un lucru imposibil. Dar “puterea invierii Sale” va va elibera si pe voi. Ramaneti neclintiti in intuneric si lumina, puterea si iubirea Lui va vor lumina. Nu deznadajduiti!

Vi s-a parut ca a murit [definitiv], dar El e vesnic viu si v-a iubit cu iubire vesnica. Biruinta voastra aduce cu sine si biruinta altora. Domnul isi va vadi puterea in voi; oamenii va vor vedea credinta, vor afla ca sunteti supusi si rabdatori in incercari, va vor pretui indelunga-rabdare, bucuria duhovniceasca la vreme de necaz, pacea launtrica in timpul furtunilor vietii si vor spune: „Iata roada, iata puterea invierii Lui”.

Prin aceasta putere, lucratoare asupra neputintelor noastre, vi se va da sa indepliniti cele de neindeplinit si sa atingeti cele de neatins.

***

Sa mergem la El

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni! (Matei 11, 28)

Aceste cuvinte le-au adus multora mangaiere si intarire. Ele ne sunt adresate noua, tuturor, incat nu se va gasi niciun om care sa nu aiba nevoie de ele, mai devreme sau mai tarziu. Dar exista cazuri, exista vremuri cand ele capata o importanta deosebita. Fericirea pamanteasca, visurile avantate, inflacaratele sperante ale anilor tineri cedeaza mult prea repede locul deziluziilor si uratului, cand ni se pare ca impartasim cu lumea intreaga o imensa suferinta universala.

Oare nu ne gasim si noi, astazi, intr-o asemenea situatie? Nu ni se pare uneori ca, dupa nenumarate emotii si alarme, a dat peste un fel de acalmie morala, o nepasare fata de tot si de toate? O asemenea stare sufleteasca este explicabila in cazul unor necredinciosi, noi 1insa, mai fericiti in privinta cunoasterii adevarului si luminii si carora cerurile ne sunt deschise, nu putem si nu trebuie sa cadem in deznadejde si sa tot spunem ca nu mai avem nimic de asteptat de la viata! Ne facem oare ca n-am auzit aceste cuvinte: „Veniti la Mine toti cei osteniti…“?
Veti spune, poate, ca unuia care a obosit si se simte impovarat ii lipseste hotararea, nu are puterea de a se urni din loc si de a merge catre Iisus. Dar daca Iisus imi cere acest efort, daca ma cheama, daca asteapta raspunsul meu, inseamna ca prin insusi cuvantul Sau imi da putere. Cand spune: „Veniti la Mine…” El parca a si inceput sa ne atraga spre Sine si cuvantul Sau, care emana atata iubire, atata mila iubitoare, ne da taria sa pornim pe cale, oricat de grea ar fi ea. Cand spune „cei osteniti si impovarati” simtim in cuvintele Lui o compatimire adanca fata de neputintele noastre si o dorinta de a ne ajuta, de a ne face sa ne trezim din somnul sufletului, de a ne ridica si de a porni spre El, pentru a ne gasi in El vesnica odihna sufleteasca.

***

Ingerul de deasupra pietrei

Ingerul Domnului, pogorandu-se din cer si venind a pravalit piatra de la usa si sedea deasupra ei. (Matei 28, 2)

1De ce nu va fi zburat ingerul dupa invierea lui Hristos, ci a ramas stand pe piatra de la usa mormantului? Nu era firesc sa se intoarca in cer, dupa savarsirea maretei biruinte a Invierii? Nu, el a ramas pe piatra, pentru ca prin prezenta sa acea piatra sa se umple de lumina, sa se transforme, sa se vesteasca prin ea celor indurerati de moartea lui Iisus biruinta Lui asupra mortii si pentru ca plansul lor sa se transforme intr-o lauda adusa Domnului.
Invierea lui Hristos iradiaza lumina asupra intregului nostru trecut, asupra tuturor rugaciunilor noastre. Ea ne vesteste ca nu mai exista loc pentru ceea ce ne-am obisnuit a numi moarte. Invierea Domnului ne sterge lacrimile, da durerii si suferintei noastre o alta semnificatie.
Fie ca Domnul sa ne faca pe toti cei a caror inima sta sub apasarea pietrei suferintei sa-l vedem pe ingerul mangaietor, aducatorul vestii celei bune. Sa vedem deschisa usa sperantei, raza dumnezeiestii iubiri, triumful invierii.

Si pentru ca prinosul necazurilor noastre sa ne aduca, “din prisosinta-n prisosinta, vesnica plinatate si slava” (II Corinteni 4, 17)

***

Martorul Invierii

Si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci invaluita intr-un loc deoparte. (Ioan 20, 7)

De ce i se va fi dat atata atentie unui obiect, pare-se lipsit de importanta? Marama care se1 afla pe capul lui Iisus fusese stransa cu grija de mainile ingerului si pusa deoparte! Aceasta marama isi indeplinise menirea, acoperind fata moarta a Mantuitorului, iar acum, dupa invierea Lui, parea sa fi devenit un lucru de care nimeni nu mai avea nevoie. Si totusi, ingerul a avut grija de ea! De ce? Fiindca vointa Domnului era ca nimic din cele ale Lui sa nu se piarda. Sa fie pastrate toate cate au purtat semnul mortii, din dorinta de a se arata prin ele biruinta asupra mortii.
Dintr-un simbol al lacrimilor aceasta marama s-a prefacut intr-un stindard al biruintei. Incepuse prin a insemna esecul, distrugerea, moartea, dar de acum inainte avea sa vesteasca slava vesnica si viata vesnica.
Astfel, multe din cele traite cu durere pe pamant vor aparea in vesnicie intr-o lumina noua, ne vor invata sa binevestim si sa preaslavim ceea ce am platit candva cu lacrimi. Un obiect menit sa ramana in mormant, ca apartinand mortii, avea sa devina martor al invierii lui Hristos, dovada a faptului ca Cel ce statuse intins, mort, cu acea marama pe fata, S-a ridicat din moarte.

Exista si in viata noastra multe lucruri care pareau moarte, lipsite de viata si care au inviat sub suflarea acelei forte „plapande care nu se stinge“ (cf. Matei 12,20), cea care rezideste ceea ce a fost daramat sau nedus pana la capat, sau rostit numai pe jumatate, care pe cele nedesavarsite le aduce la desavarsire! Atunci intelegem ca au existat clipe care ni s-au parut irosite fara rost, dar de la care ne-am ales, de fapt, cu un imens folos. In timpul cand viata noastra parea ca bate pasul pe loc, fara scop si fara folos, Domnul ne-a purtat pasii, fara sa ne dam seama, in timp ce ni se pregatea marea, cruciala cotitura a vietii noastre sufletesti. Pe solul unui pustiu aparent, avea sa rasara o dumbrava minunata; in timp ce eram cuprinsi de disperare si orbecaiam prin bezna, ne slujeau ingerii, scotandu-ne din intuneric la lumina, lumina cea fara de seaman a iubirii dumnezeiesti, in care toate ale noastre, schimbandu-se la fata, vor straluci intr-o noua, netrecatoare frumusete.

*

1

Cât timp este ziuă

“Priveghează şi intăreşte ce-a mai rămas şi era să moară” (Apocalipsă 3, 2)

Când durerea stă să ţi se prefacă in disperare, intr-o neostoită suferinţă pentru ceva ce ai pierdut, adu-ţi aminte de ceea ce incă mai ai. Amintirea răposaţilor nu trebuie să se şteargă din inima noastră, dragostea faţă de ei nu trebuie se stingă, dar această amintire să se prefacă in iubire pentru cei rămaşi in viaţă, să ne facă să slujim acestora in amintirea răposaţilor.

Când se intâmplă să-i pierdem pe apropiaţii noştri ne cuprinde părerea de rău şi ne mustrăm că nu i-am preţuit indeajuns in timpul vieţii, nu i-am iubit pe cât meritau, nu i-am mângâiat, ne este greu să recunoaştem că nu le-am oferit tot ce ne stătea in putinţă şi că acum nu mai putem nimic. N-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de aceste sentimente, dar se cuvine să tragem invăţăminte. Dându-ne seama de tot ce puteam face şi n-am făcut in trecut, să ne propunem să fim mai activi în prezent. Iar pentru ca părerile de rău să nu ne fie zadarnice, să le prefacem forţă lucrătoare, in iubire, să ardă de dorinţa de autosacrificiu, spre slujirea celor pe care îi mai avem printre noi. Aţi pierdut mult? Gândiţi-vă insă că mai puteţi fi de folos multora. Câte lacrimi mai puteţi şterge, câte suferinte mai puteţi uşura, câte inimi rămase in singurătate mai puteti incălzi cu iubirea voastră!

„Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Lucraţi cât timp este ziuă şi „intăriţi ce-a mai rămas”.

***

Fii activ

Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini. (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presa­rate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului! Fieca­re zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajun­ga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.

Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repe­de. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este ne­tarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.

Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumuse­le. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

*

Invierea Domnului nostru Iisus Hristos

88eafbaefcc872dfd937905cc4c653c4-1479168245.jpg

 

 

Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !

Sărbători pascale binecuvântate, cu pace şi bucurie în casele şi sufletele voastre!

***

Pr. Arhim. Marcu Manolis

Astăzi sărbătorim dătătoarea de viață Înviere a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Învierea Domnului este Sărbătoarea Sărbătorilor și încununarea mântuirii noastre întru Hristos. Este completa dispariție a păcatului și întoarcerea omului la condiția primordială de fericire. Reprezintă revenirea noastră la starea în care ne aflam înainte de neascultare, prin participarea din nou la viața veșnică și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este adevăratul Paște. Așa cum sclavii israeliți au părăsit robia lui Faraon, așa și pe noi, acum, Învierea Domnului ne-a eliberat de sub captivitatea Diavolului, ca să putem pleca din Egiptul patimilor către pământul promis și către adevărata viața întru Hristos. Prin aceasta, de la moartea pricinuită de păcat ne-am reîntors la viața adevărată și de la adâncul iadului ne-am urcat la cerul nemuririi și al libertății întru Hristos. Înainte eram copiii păcatului, pruncii diavolului, fiii întunericului și ai pierzării, iar El ne-a dat puterea să devenim fiii lui Dumnezeu. Izbăvirea noastră din păcat și înfierea ca fii ai lui Dumnezeu ne dau siguranța fermă că vom trăi și ne vom bucura de plinătatea harului și al adevărului, dăruite nouă de către Domnul, căci noi am văzut și am cunoscut pe Hristos Înviat, învingător al morții, ca rezultat al păcatului săvârșit de noi. Așa cum Adam, spune Apostolul Pavel, când a păcătuit, prin el a păcătuit întreaga omenire, fiind condamnată la moarte, așa și Hristos când a înviat, învingând păcatul, cu el a înviat întreaga omenire. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia ( I Corinteni 15,22 ). Deci văzând noi că Învierea Domnului reprezintă victoria împotriva păcatului, suntem datori să o sărbătorim ca fiind și ziua propriei noastre victorii asupra păcatului, deci ca pe ziua propriei noastre învieri.

* * *
Lupta asupra păcatului s-a câștigat prin Învierea Domnului. Această zi ne este cea mai dragă sărbătoare. Păcatul este cauza întregii noastre nefericiri. Mustrarea de conștiință, mâhnirea, suspinurile, durerile, bolile, privațiunile, frustrările, decesele, tot răul, ura și războaiele își au originea în păcat. El ne-a alungat din locul pentru care am fost creați. Ne-a privat de comunicarea cu Dumnezeu și de starea de continuă bucurie pentru care am fost zămisliți. Păcătuind am căzut atât de jos, încât a trebuit să vină însuși Dumnezeu Cuvântul și prin sacrificiul Său pe cruce și Învierea Sa să ne ridice, cu moartea pe moarte călcând. Așa fiind, Biserica a rânduit ca Sfânta Înviere să fie sărbătorită nu numai de Paște , ci și următoarele 40 de zile după Paște, precum și în fiecare Duminică a anului.Învierea nu este numai începutul victoriei noastre asupra păcatului și a morții spirituale, ci și darul lui Dumnezeu în realizarea virtuții. Este o garanție a propriei noastre învieri din moartea veșnică, care va avea loc la cea de-a doua venire a Domnului, când vom domni împreună cu El în Ceruri. Pentru ca aceasta să devină realitate trebuie ca fiecare credincios să –l părăsească pe diavol și lucrările lui și să trăiască viața cea nouă pe care ne-a adus-o Domnul Înviat. Să lepede păcatul care este nefiresc și să reușească starea de virtute care este firească prin natura sa. Să deteste răul, precum David care spune : Nedreptatea am urât și am disprețuit… ( Psalmul 118, 163 ) și dimpotrivă să iubească binele , precum a spus Psalmistul : …iar legea Ta am iubit ( Psalmul 118,163 ) și Pentru aceasta am iubit poruncile Tale mai mult decât aurul și topazul ( Psalmul 118, 127 ).
Astăzi la Vecernia Dragostei se citește un fragment din Sfânta Evanghelie în mai multe limbi, în care se vorbește despre apariția Domnului în mijlocul ucenicilor Săi, după Sfânta Sa Înviere din morți. Vedem că El este reprezentat nu ca o persoană care a fost persecutată, ci ca un rege măreț, care își trimite ucenicii să-i continuie activitatea de mântuire a lumii. În timp ce le-a transmis Sfântul Duh, le-a dat și putera să ierte sau nu păcatele oamenilor sub îndrumarea Duhului Sfânt. Vedem în sfârșit că unul dintre ucenicii Domnului, Toma, nu s-a aflat la prima înfățișare a Acestuia și s-a îndoit cu privire la adevărul celor relatate de apostoli despre Învierea Lui. El stăruie să atingă cu mâna sa coasta Domnului. Astfel, neîncrederea lui Toma s-a transformat într-o bună necredință, deoarece Sfinții Apostoli nici măcar un mit plin de înțelepciune, cu alte cuvinte născociri de la un capăt la altul, nu ne-au spus despre Învierea Domnului, ci chiar au devenit martorii ai Învierii celui Preaslăvit.
* * *
Mai întâi l-au văzut pe Domnul înviat din morți Maria Magdalena și cealaltă Marie, care este Născătoarea de Dumnezeu și alte mironosițe. În al doilea rând l-a văzut pe Domnul Apostolul Petru, apoi, în al treilea rând s-a arătat lui Cleopa și Luca, pe drumul spre Emaus. Iar a patra arătare este aceasta. Era seara zilei Învierii Domnului. Porțile casei în care erau ascunși ucenicii Săi de frica iudeilor erau închise. Iisus a apărut în mijlocul lor și i-a salutat zicând: Pace vouă! Apoi le-a arătat urmele lăsate de cuiele care i-au străpuns mâinile și rana din coaste, ca să le dovedească că este El, iar ucenicii să fie siguri de realitatea existenței Lui. Și s-au bucurat ucenicii că l-au văzut pe Domnul, iar El le-a repetat : Pace vouă! De data aceasta însă nu în felul unui salut, ci ca o declarație care arată că prin moartea Lui pe cruce și Învierea Sa din morți s-a restabilit pacea între Dumnezeu și oameni. Apoi le-a zis : Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine în lume să-i împac pe oameni cu Dumnezeu, așa și Eu vă trimit pe voi să propovăduiți pacea în lumea întreagă. Atunci le-a insuflat Duhul Sfânt și le-a zis : primiți harul Duhului Sfânt și prin puterea acestui har vor fi iertați de păcate aceia pe care voi îi veți ierta și nu vor fi iertați aceia pe care voi nu îi veți ierta. Așa cum spune Evanghelistul Matei : Drept aceea, mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă…( Matei 28, 19-20).
* * *
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Când s-a întors i-au spus cei 10 ucenici care au fost prezenți ( Iuda se spânzurase ) că l-au văzut pe Domnul înviat din morți. Dar Toma a răspuns că dacă nu va vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu va pune degetul său în semnul cuielor și dacă nu va pune mâna sa în coasta Lui, nu va crede. Dumnezeu a permis ca Toma să arate această necredință ca să ne dea nouă încă o ocazie ca să ne convingem pe deplin de adevărul Învierii Sale. Așa cum spune Apostolul Ioan în prima sa epistolă : Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieții, – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă –, ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos. ( I Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 1, 1-3). Iată deci că Apostolii au fost primii mari și adevărați pacificatori ai lumii. Așa cum Dumnezeu Tatăl și-a trimis Fiul către oameni, așa și Fiul îi trimite pe Sfinții Apostoli aducători de pace întru Hristos către toate neamurile. O misiune ecumenică. Ca să ne învețe, să propovăduiască Sfântul Botez, să ne predea Sfintele Porunci și întreaga educație a vieții întru Hristos. Tot ceea ce ne-a poruncit El. Nu numai ce ne place nouă. Totul, toate. Nu credința după voința și placul nostru. Domnul promite Sfinților Apostoli că va fi alături de ei în toate zilele ce vor urma. Nu va exista ziuă în care ei nu vor avea ajutorul Său. Iar acest lucru va dura până la sfârșitul lumii, când vom avea toți parte de veșnica bucurie, așa cum spun atât profeții, cît și apostolii.
Traducere Cristina Petrescu

Redactare Luminița Terpea

Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com

http://acvila30.wordpress.com

Învierea Domnului (Sfintele Paști). Duminica Sfintei Învieri (Începutul Penticostarului)

Acatistul Sfintei Învieri a Domnului

Condac 1:

Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Icos 1:

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Și pe noi, cei de pe pământ, învrednicește-ne cu inimă curată a-Ți cânta Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi cei ce trăim în întunericul necunoștinței;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți și la toate le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatalui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii și mortii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 2:

Văzând, Doamne, oamenii căzuți, Te-ai întrupat și ai înviat pe toți, dăruindu-le celor înviați toate spre mântuire. Înviază-ne și pe noi cei omorâți din pricina păcatelor, ca să-Ți cântăm Ție: Aliluia!

Icos 2:

Mintea nu pricepe dumnezeiasca taină, cum izvorul vieții înviază, omorând moartea. Pentru aceasta, numai cu inima simțind bucuria învierii și astfel fiind luminați, cu glas de bucurie duhovnicească grăim către Tine unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai intrat prin ușile încuiate, intră și în casa sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai întâmpinat în cale pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne și pe noi, pe calea acestei vieți, și ne mântuiește;
Iisuse, Cel ce ai aprins inimile lor cu cuvintele Tale, aprinde și inima noastra cea rece, spre dorirea de slava Ta;
Iisuse, Cel ce Te-ai cunoscut întru frângerea pâinilor, dă-ne și noua a Te cunoaște în dumnezeiasca împărtășanie;
Iisuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor Tăi, trimite-ne și nouă pe acest Duh mângâietor de la Tatăl;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 3:

Cu puterea Ta, cea dumnezeiască, înviind pe Lazăr, înviază-ne și pe noi cei ce suntem doborâți de patimi și zăcem în păcatul nepocainței, ca sculându-ne după glasul Tău, să cântăm cântare: Aliluia!

Icos 3:

Având putere asupra morții, sufletele le-ai chemat din moarte, Iisuse. Cheamă-ne și pe noi, din adâncul păcatelor noastre, ca și noi, curățindu-ne simțirile, Ție, celui ce strălucești cu lumina cea neapropiată, cu bucurie să-Ți aducem cântare de biruință, așa:
Iisuse, biruitorul morții, biruiește patimile noastre cele rele;
Iisuse, Datatorule de viață, dă-ne și noua o viață mântuitoare;
Iisuse, izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;
Iisuse, Cel ce ai săturat, cu cinci pâini și doi pești, cinci mii de bărbați în pustie, afară de femei și copii, hrănește-ne și pe noi cu pâinea Ta cerească;
Iisuse, nădejdea celor căzuți, scoate-ne și pe noi din adâncul răutăților noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 4:

Viforul patimilor ne tulbură și ne îneacă; ci Te rog pe Tine Iisuse, întinde-ne, ca și lui Petru, mâna Ta cea de ajutor și, cu puterea Învierii Tale, ridică-ne și ne înalță a cânta Ție: Aliluia!

Icos 4:

Având îmbucurătoarea veste a învierii Tale, Iisuse, cerurile cu vrednicie se veselesc și pământul se bucură; iar noi, prăznuind veselia cea veșnica, îndrăznim a-Ți cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce șezi întru lumina cea neapropiată, fii aproape tuturor creștinilor, după îndurările Tale;
Iisuse, Cel ce iubești zidirea Ta, nu ne uita pe noi cei de pe urmă;
Iisuse, Cel ce atragi inimile noastre la Tine, întoarce la Tine și inima noastră cea ticăloasă;
Iisuse, Cel ce împlinești toate cererile cele bune, împlinește și doririle noastre cele bune, ca mai mult decât toate să Te iubim pe Tine;
Iisuse, Cel ce primești orice picătură de lacrimi, nu depărta rugăciunile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 5:

Viață de Dumnezeu plăcută izvorăște din Tine, o, Iisuse, Fiul Dumnezeului celui viu. Pentru aceea Te rugăm pe Tine, ca să nu ne piardă pe noi ucigătorul de suflete, nici să ne închidă gura ca să murim nepocăiți, ci învrednicește-ne să-Ți cântăm: Aliluia!

Icos 5:

Văzând cu Duhul pe Dumnezeu înviat, veniți să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă și neroditoare, ci din izvorul nestricăciunii și purtătorul de viață mormânt al Mântuitorului, care, pe pământul cel neroditor al sufletelor noastre udându-l, ne-a învățat pe toți a cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ne-ai poruncit să primim scump sângele Tău, învrednicește-ne fără de lipsă, a primi acest prea cinstit sânge;
Iisuse, Cel ce trimiți ploaie asupra celor drepți și asupra celor păcătoși, stropește-ne și pe noi cu harul Tău, ca să aducem roadă duhovnicească;
Iisuse, Cel ce nu Te-ai scârbit de păcătoasa care Ți-a sărutat cu lacrimi de pocăință picioarele Tale, da-ne si nouă a-Ți uda picioarele Tale cu lacrimi de umilință;
Iisuse, Cel ce ai întărit pe Toma în credința învierii Tale, dă-ne și nouă credință nefățarnică;
Iisuse, Cel ce ai zis: căutați și veți afla, dă-ne și nouă a Te gasi pe Tine;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 6:

Propovăduind cu duhul neîncetat bucuria învierii tale, celei purtătoare de viață, Iisuse, Dumnezeul nostru, dă să fim și noi, păcătoșii, părtași acestei învieri, ca neîncetat să cântăm în Ierusalimul cel de sus: Aliluia!

Icos 6:

Strălucind la toată lumea cu învierea Sa Domnul Iisus Hristos, acum toate le-a umplut de lumină: și cerul și pământul și cele de dedesubt; ca să prăznuiască toată zidirea Învierea lui Hristos, întru care întăriți fiind vom cânta unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce toate le umpli de lumina Ta, luminează și ochii noștri cei întunecați;
Iisuse, Cel ce ai împreunat cerul cu pământul, ridică-ne și pe noi de pe pământ la cer;
Iisuse, Cel ce Te-ai pogorât cu lumina Ta cea dumnezeiască în cele de dedesubt, pogoară-Te și în adâncul inimilor noastre;
Iisuse, Cel ce ai scos din temnițele iadului sufletele ce te așteptau, scoate-ne și pe noi, păcătoșii, din întunericul mâhnirii, căci viața noastră de iad s-a apropiat;
Iisuse, Cel ce tuturor le întinzi prea curatele Tale mâini, cuprinde-ne și pe noi, ticăloșii, în brațele Tale;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 7:

Vrând Domnul Hristos ca să descopere oamenilor puterea dumnezeirii Sale, S-a acoperit cu pecetea lui Caiafa și nestricând-o, înaintea celor ce-L păzeau, ca un purtător de biruință s-a sculat și ne-a învățat a-i cânta: Aliluia!

Icos 7:

Minunat și cu neputință este a pricepe, cum ieri ne-am îngropat împreuna cu Tine, Hristoase, iar azi ne sculăm împreună cu Tine, în Duh. Dar cu bucurie Îți cântăm Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai înviat și ai dat în dar tuturor viață, întraripează mintea noastră, ca să-Ți urmeze Ție pururea;
Iisuse, Cel ce ai sfințit pământul cu picioarele Tale, sfințește și gândurile noastre, cele care se înalță la Tine;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi cinstitul Tău chip, dă-ne și nouă a avea pururea în sufletele noastre chipul învierii Tale;
Iisuse, Cel ce ai primit cei doi bani ai văduvei, primește și de la noi cântarea aceasta;
Iisuse, Cel ce n-ai osândit pe femeia desfrânată, ci, prin puterea Ta, ai îndreptat-o pe calea cea buna, nu osândi nici buzele noastre cele întinate care Te sărută pe Tine, prin cântări de laudă;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 8:

Străin lucru, că pe Dumnezeu întrupat și înviat din morți, noi astăzi cu cugetul văzându-L, toată grija cea lumească să o lepădăm. Și că pe Împăratul tuturor să-L primim și să-I cântam Lui: Aliluia!

Icos 8:

Totul ai fost iubire, Iisuse, către omul cel căzut, și ai pus la dumnezeiasca strajă pe de Dumnezeu grăitorul Avacum, să stea împreună cu noi și să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit luminat despre învierea ta. Pentru aceasta și noi grăim Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai fost păzit de ostași, trimite la straja sufletelor noastre pe ingerul păzitor, pe care noi îl alungăm cu păcatele noastre, ca să ne păzească și să ne călăuzească spre mântuire, pentru învierea Ta;
Iisuse, Cel ce ai orbit cu dumnezeiasca Ta strălucire ochii celor ce Te străjuiau, întoarce ochii noștri de la deșertăciune și-i luminează, spre cunoștința adevărului;
Iisuse, Cel ce ai întrebat pe Apostolul Petru: „Mă iubești?”, dă-ne și noua să avem chipul dragostei lui de la urmă;
Iisuse, Cel ce ai iertat lui Petru Apostolul lepădarea de Tine, iartă și nouă lepădările cele din fiecare ceas, de poruncile Tale;
Iisuse, Cel ce ai dat putere Apostolilor Tăi, a lega și a dezlega, dezleagă-ne și pe noi de nedreptățile noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 9:

Toată firea omenească în Tine s-a preaslăvit, cu învierea Ta, Iisuse, și prin aceasta s-a dăruit nestricăciune trupurilor sfinților, adeverindu-se aceasta prin moaștele sfinților și cântându-Ți cu umilință: Aliluia!

Icos 9:

De Dumnezeu grăitorii ritori mânecă cu duhul întâmpinând ieșirea din mormânt, și în loc de mir, cântare Îți aduc Ție, ca soarelui dreptății și Stăpânului; cu ale căror cântări, primește și aceste rugăciuni ale noastre:
Iisuse, Cel ce ai primit mirul cel vărsat pe Tine, primește și ale noastre cântări de laudă, de mulțumire și de cerere;
Iisuse, soarele dreptății, luminează sufletele noastre cele întunecate;
Iisuse, Cel ce pe pescari i-ai făcut vânători de oameni, atrage și voia noastră cea rea, spre ascultarea Ta;
Iisuse, Cel ce pe Saul l-ai prefăcut în mai-marele Apostol, înțelepțește-ne și pe noi cei ce rătăcim;
Iisuse, pentru rugăciunile acestui Apostol și ale tuturor sfinților Tăi, fie-Ți milă de noi păcătoșii;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 10:

Voind a mântui neamul omenesc, Iisuse, Te-ai pogorât pe pământ și Însuți Dumnezeu fiind, ai primit neputințele noastre, ca și în ele să se arate puterea Ta, care ne îndeamnă a cânta: Aliluia!

Icos 10:

Cel ce ai înviat, Iisuse Hristoase, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, Tu, Cel ce Te-ai pogorât în cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat legăturile cele veșnice, în care se țineau legate sufletele, slobozește-ne și pe noi de legăturile păcatului, ca să-Ți cântăm Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce ai încredințat pe iubitul Tău ucenic Maicii Tale, încredințează-ne și pe noi îngrijirii ei, celei mântuitoare;
Iisuse, Cel ce suferințele Maicii Tale le-ai prefăcut în bucurie, dă-ne și nouă, nevrednicilor, cu răbdare să purtăm crucea noastră;
Iisuse, Cel ce ai dat lumii ocrotitoare pe Maica Ta, dă-ne și nouă, păcătoșilor, ca să fim sub acoperământul ei;
Iisuse, Cel ce nu ai oprit pe prunci a se atinge de Tine, dă-ne și nouă blândețile și curăția inimii pruncilor;
Iisuse, Cel ce ai liberat pe desfrânata și i-ai poruncit de acum să nu mai păcătuiască, dă-ne și nouă ca de acum să nu Te mai întristăm;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 11:

Cântare de umilință, despre învierea Ta, binevoiește ca să-Ți aducem Ție, Mântuitorul nostru. Și prin aceasta să primească sufletele noastre mirul vindecărilor de nălucirile cele vătămătoare, ca să-Ți cântăm Ție pururea: Aliluia!

Icos 11:

Primind, prin învierea Ta, razele strălucitoare ale darului, și prin aceasta, ca prin oglindă, duhovnicește văzând scularea Ta cea aducătoare de viață, ne închinăm cinstitei Tale cruci și slăvitei învierii Tale, pe care o lăudam și o slăvim, cântând așa:
Iisuse, Cel ce ai plecat cerul, primește și rugăciunea noastră, ca un îndurător;
Iisuse, Cel ce ai adormit cu trupul ca un muritor, omoară poftele noastre cele trupești;
Iisuse, Cel ce Te-ai dat cu totul pentru mântuirea noastră, da-ne și nouă cu totul a ne preda Ție;
Iisuse, Cel ce Te-ai suit la ceruri, ca să pregătești locașuri celor ce Te iubesc pe Tine, așază-ne și pe noi în locașurile Tale;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui, numără-ne și pe noi cu oile cele de-a dreapta Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 12:

Darul Tău dă-ni-l nouă, Iisuse, Cel ce pe toți ne-ai iubit, și primește rugăciunea noastră, ca o pârgă, ce-Ți aducem Ție. Și depărtează de la sufletele noastre tot gândul cel viclean, ca fără osândă să-Ți cântam Ție: Aliluia!

Icos 12:

Cântând preaslăvită învierea Ta, Te slăvim pe Tine, o, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, și credem că dăruiești tuturor viața veșnică. Pentru aceasta, întru această numită și sfânta zi, ca frații unul pe altul să ne îmbrățișăm. Iar pe cei ce ne urăsc pe noi, să-i iertăm pentru învierea Ta. Deci cu o gură și cu o inimă să cântăm unele ca acestea:
Iisuse, Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează pe Tine, binecuvintează și acum osteneala noastră cea după putere;
Iisuse, Cel ce sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, sfințește și doririle și gândurile noastre;
Iisuse, Cel ce Te-ai făgăduit să fii cu cei credincioși până la sfârșitul veacului, fii neîncetat și cu noi păcătoșii;
Iisuse, Cuvântul cel Adevărat al Tatălui, curăță cuvintele noastre cele nevrednice, ca să Te lăudăm pe Tine;
Iisuse, Paștile cele mântuitoare, care duc de la moarte la viață, sălășluiește-ne în locașul Tău, luminându-ne haina sufletelor noastre;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 13:

O, Iisuse Hristoase, Cel ce ai călcat cu moartea pe moarte și celor din morminte le-ai dăruit viața, primește ca un miros de bună mireasmă duhovnicească această puțină rugăciune. Și dăruiește-ne nouă, celor ce suntem în mormântul nesimțirii, viața veșnică, ca să-Ți cântăm Ție: Aliluia!

Icos 1:

Îngerii, Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Și pe noi, cei de pe pământ, învrednicește-ne cu inimă curată a-Ți cânta Ție unele ca acestea:
Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi cei ce trăim în întunericul necunoștinței;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți și la toate le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;
Iisuse, Cel ce șezi de-a dreapta Tatalui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni sa judeci viii și mortii, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Condac 1:

Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!

Acest acatist se citește de la Paști până la Înălțarea Domnului.

Predica la Învierea Domnului

Dumnezeu este lumina

„Intru lumina Ta vom vedea lumina”. Psalmul XXXV 9

Frati crestini,
Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, totdeauna, pune problema luminii. Acum se vorbeste de lumina lui Hristos, acum toti crestinii sunt chemati de a veni sa primeasca lumina: „veniti de luati lumina”. Iar prin cantarile bisericesti suntem indemnati „ca luminati sa praznuim” acest praznic al luminii. „Ziua Invierii sa ne luminam popoare” e indemnul parintesc al Bisericii. Acum fiecare crestin e un purtator de lumina, un faclier al lui Hristos.

Lumina bucuriilor e in suflete, ea straluceste in cugetele milioanelor de crestini si-nvaluie intreaga lor fiinta in vesmantul luminilor.

Intreaga fire e pregatita pentru aceasta sarbatorire a luminii. Acum soarele biruitor scalda in lumina si imbratiseaza cu caldura intreaga fire, pe care o impodobeste in chip atat de minunat.

Pe drept putem spune ca sarbatoarea Invierii e sarbatoarea luminii. In aceste clipe praznuim triumful luminii asupra intunericului, victoria vietii asupra mortii. Dupa cum spune si cantarea bisericeasca: „acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele dedesubt”.

Fratilor, aceasta revarsare de lumina, de stralucita bucurie si de viata fericita, desigur ca ne vine de la cineva. Noi nu o aveam si nici nu puteam sa ne-o oferim singuri, ci numai suspinam dupa ea. Intru inceput au avut-o primii oameni de la Dumnezeu, dar au pierdut-o, fiind departati din cauza pacatului, de langa Acel ce este lumina si stralucire fara de patima.

„Dumnezeu e lumina si in El nu este intuneric”(I Ioan I, 5) ne spune sfantul apostol Ioan, care, in avantul lui vulturesc, s-a inaltat pana la cele mai de taine infatisari ale dumnezeirii. El e lumina cea neinserata, pe care Il proslavesc veacurile cele fara de hotar. Dumnezeu e spirit stralucitor, care se invaluie in vesmant luminos si catre care ochii omului nu pot privi. Cine se apropie de aceasta lumina stralucitoare, ajunge si el la randul lui lumina, catre care nu poti sa privesti. Moise, dupa ce s-a coborat de pe muntele Sinai, isi infasura fata cu un voal, intru atata-i stralucea fata, pentru care evreii nu puteau privi la el.

Si cum ca Dumnezeu este lumina, aceasta o credem si o marturisim si noi, ori de cate ori rostim crezul, spunand despre Domnul nostru Iisus Hristos ca este „lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”.

Fratilor, dar Dumnezeu nu este numai lumina si stralucire in dumnezeirea Sa, ci El e si creatorul luminii. Biblia ne spune ca, pe cand „intunericul era deasupra adancurilor, si Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor, a zis Dumnezeu: Sa fie lumina: si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca lumina este buna si a despartit lumina de intuneric”. (Facerea I 2-4). Numai unul care este el insusi lumina, poate sa creeze lumina, caci noi stim ca lumina din lumina e tot ceea ce avem. Iara noi nu putem da altuia decat ceea ce avem. Ne este doar prea bine cunoscuta inteleapta zicere, care pe baza de experienta rezuma aceasta constatare: din nimic nu iese nimic. Inceputul, creatorul luminii in univers e Insusi Parintele luminilor, Dumnezeu.

Orice crestin si orice pamantean, care a citit Biblia sau a auzit de cele cuprinse in ea de la altii, a aflat ca Dumnezeu a creat mai intai lumina. In prima zi a creatiei a facut lumina. Fratilor, oare aceasta nu ne vorbeste noua de ceva mai mult, decat cele ce v-am spus pana acum? Desigur ca da. Dumnezeu nu numai ca este lumina, si a creat lumina, dar si iubeste in chip deosebit lumina. Si aceasta o putem vedea si prin aceasta intaietate de care se bucura lumina in ordinea creatiei. Mai intai a facut lumina si apoi tot ceea ce impodobeste acest univers. Si, dupa ce a creat acest minunat cosmos, pregatit pentru regele creaturii, l-a facut si pe om. Nici nu se putea o ordine mai fireasca decat aceasta, ca regele universului sa intre deodata in palatul si imparatia sa.

Cu totii stim ca omului, spre deosebire de intreaga creatura, Dumnezeu i-a suflat viata din viata Sa. Din spiritul lui Dumnezeu s-a dat si omului viata prin suflare, la creatie. Sufletul, viata noastra, este scanteie din spiritul divin. Noi stim ca „Dumnezeu e spirit”. Iar noi, atat suntem regi ai firii, intrucat avem viata, avem acest spirit dumnezeiesc. Caci din momentul in care zboara de la noi aceasta suflare dumnezeiasca, trupul se da firii. Moartea pentru noi este o pedeapsa, data pentru pacat. Viata e o binecuvantare. Sufletul viu stapaneste firea, ii da stralucire, si o infatiseaza in toate frumusetile ei.

Viata prin excelenta o intrupeaza Acela care ne-a dat-o, Dumnezeu. Iar atunci cand am pierdut-o prin pacat, tot Dumnezeu ne-o da iarasi prin Invierea Sa. Pana la Invierea lui Hristos, odata cu trupul si sufletul era pierdut, fiind dat muncilor vesnice, in intunericul pedepselor. Cu venirea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, noi am redobandit viata cea vesnica pe care sa o petrecem cu Parintele luminilor. Pentru noi Mantuitorul este numit „Cuvantul vietii”. El e soarele sufletelor noastre. El e lumina vietii. E insasi viata.

Omul fara Dumnezeu haladuieste in intuneric si in imperiul mortii. Ceea ce este cerul si soarele pentru pamant, aceea e Dumnezeu pentru sufletul omenesc. Proba o avem in viata omenirii dinainte de venirea Mantuitorului si in acea din zilele noastre. Ori de cate ori nu dam ascultare invataturilor lui Dumnezeu, de atatea ori pacatuim. Pacatul nu este socotit decat ca o pata care acopera sufletul nostru. Si avand in vedere aceste indepartari de la voia lui Dumnezeu, noi spunem de omenirea dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos, ca ea a orbecait in noaptea pacatelor.

Aceste pete ale pacatului, noi crestinii le stergem prin Taina Sf. Botez. Baia botezului da din nou albeata si stralucirea nevinovatiei sufletesti. Si ca o marturie a acestei luminari sufletesti noi imbracam pe cei de curand botezati in crizma albelor infasari. Iar cine isi pateaza din nou cu pacate acest vesmant sufletesc, nu-si poate sterge aceste pete decat prin Sf. Taina a Marturisirii.

Pentru noi, crestinii, pacatul e indepartarea de Dumnezeu, e indepartarea de lumina vietii.

Iata pentru ce lupta Sf. noastra Biserica, ca oricare pamantean sa fie un fiu al luminii, pentru ca numai astfel poate sa fie un adevarat fiu al Parintelui din ceruri, care e viata cea adevarata.

Iata, pentru ce indemnul nostru de orice clipa este ca noi crestinii sa umblam in lumina, ca niste fii ai luminii.

A umbla in lumina inseamna a fi cu Hristos, a carui stralucita lumina a Invierii Lui o sarbatorim astazi. Aceasta ne-o spune Insusi Domnul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt lumina lumii. Cel Ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla prin intuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan VIII 12).

A fi cu Hristos inseamna a fi implinitor al invataturii Lui. „De veti ramanea in cuvantul Meu, cu adevarat imi sunteti ucenici, si veti cunoaste adevarul… si de veti pazi cuvantul Meu, in veac nu veti vedea moartea”. (Ioan VIII 31 si 51), caci, „cuvintele care vi le graiesc Eu, sunt Duh si viata”, (Ioan VI 63). Invatatura lui Hristos e painea vietii. Cine are invatatura Fiului lui Dumnezeu se sfinteste si se lumineaza.

Un urmator al lui Hristos e un crestin luminat, plin de bunatate si impodobit cu stralucitoare virtuti. El e bucuria si fericirea unei societati. Orice face, ca pentru Domnul face. In orice, e calauzit de binele si fericirea aproapelui si de slava lui Dumnezeu.

Crestinul fiind fiu al luminii, toate le lucreaza pe fata. La dansul nu-i nimic de taina, care sa urmareasca nimicirea societatii. Potrivit invataturii Mantuitorului, ei toate le fac la lumina, caci n-au de ce se rusina. „Caci tot cel ce face fapte rele uraste lumina si nu vine la lumina, ca sa nu i se vadeasca faptele lui, pentru ca sunt rele. Iar cel ce face adevarul vine la lumina, ca sa se vadeasca faptele sale, pentru ca in Dumnezeu sunt lucrate.” (Ioan III 20-21)

Indemnul pe care il face Sf. noastra Biserica prin Sf. Apostol Pavel, e ca „sa ne purtam cuviincios, ca ziua, nu dedandu-ne la ospete si betii, la petreceri si desfranari, la certuri si la intrigi.” (Rom. XIII 13).

Si crestinul, odata descatusat si slobozit sufleteste din atatea patimi, care-i tintuiau fiinta de ceea ce este josnic si trecator, numai atunci isi inalta fruntea catre cele de sus si-si da zbor sufletului catre Dumnezeu din Ceruri. Spiritul fiindu-ne liber de pacatele care-l omoara, nazuieste cu multi sorti de izbanda pe caile luminilor idealurilor dumnezeiesti.

La crestin sufletul e mai de pret decat intreaga lume, caci el marturiseste cu Sf. Carte: „Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata, dar isi va pierde sufletul sau?”(Mat. XVI 26).

Aceasta traire in spirit e trairea in lumina. E mijlocul de creare a tuturor valorilor lumii acesteia atat culturale cat si ale civilizatiei. Crestinul e un om luminat, e un om iubitor si creator de cultura si civilizatie. Proba o avem ca in fruntea culturii si a civilizatiei omenesti totdeauna stau popoarele crestine, iar cand este vorba sa se civilizeze si sa fie luminate popoarele pagane, prin crestinism se face.

Lumina lui Hristos, strabatand intunericul indepartatelor nopti sufletesti in care dormiteaza paganatatea, a adus viata, cultura, civilizatie, acolo unde fratii se mancau unii pe altii. Iar acolo unde necrestinii se folosesc de cultura si stiinta fara constiinta morala a raspunderilor crestinesti, s-a ajuns la o salbaticie de nedescris: omoara oameni, distrug toate operele si institutiile de cultura, nimicesc tot ceea ce inalta acele popoare. Ei bine, pentru tot sufletul echilibrat, nu poate fi o izbavire a acestor popoare decat tot prin lumina invataturii lui Hristos. Crestinismul nu distruge, ci el zideste. El nu omoara, ci din contra, calauza lui e deviza Mantuitorului: „ca mai multa viata sa dea, caci pentru aceea a venit in lume”.

Fratilor, calea, adevarul si viata pentru intreaga omenire nu e decat in Domnul nostru Iisus Hristos. Lumina si fericirea nu o putem avea din deplin decat de de la Cel Ce ne-a creat. El ne si poate da intreaga fericire dupa care suspinam. El ne poate da si lumina stralucirilor, fiind El Insusi lumina.

Noua nu ne ramane decat sa marturisim, dimpreuna cu psalmistul, care a zis: „Prin lumina Ta, Doamne, vom vedea lumina”.

Iar daca vom fi ispititi sa ne departam de Domnul, sa zicem si noi ca Sfantul Apostol Petru: „Doamne, la cine sa ne ducem? Cuvintele vietii vesnice Tu le ai, si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Ioan VI 68-69).

Si prin Tine ne-a rasarit noua viata si ne-am facut fii ai invierii noastre, atat in veacul de acum, cat si in cel fara de hotar, pe care cu nestramutata credinta il asteptam. Amin.

Parintele Vasile Vasilache, „Dumnezeu este Lumina” – Predici rostite la Iasi intre anii 1935-1939

Invierea Domnului şi importanţa ei universală

Invierea Domnului este evenimentul fara pereche in istoria lumii. Importanta ei intrece in mod absolut tot ce se intampla si se poate intampla in univers. Numai creatiunea lumii mai are aceasta importanta si calitate. Ca si creatiunea tot asa si invierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, intrucat nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevazute ca provenind din concursul fortelor si imprejurarilor naturale antecedente.

Cauza care produce creatiunea este metaistorica si metanaturala. De aceea, chiar daca ar fi existat, prin absurd, oameni care sa vada aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducand-o la existenta, o data ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vazut ceva enigmatic si e posibil ca si-ar fi explicat aceasta enigma altfel decat prin creatiunea lumii de catre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept ca celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se accepta creatiunea e credinta.

Tot asa de putin istoric este, sub acest raport, evenimentul invierii Domnului. Cel care lucreaza si de asta data in calitate de cauza este tot Dumnezeu. Invierea Domnului nu se datoreaza vreunei puteri din natura omeneasca a Domnului, sau altor puteri naturale de primprejur. Invierea Domnului nu este o veriga ce se insira in lantul vietii istorice ca toate celelalte intamplari. De aceea cauza care a produs invierea nu s-a putut vedea in lucrarea ei, fiind transcendenta mijloacelor de investigatie si de constatare omeneasca. Daca ar fi vazut pe Domnul dupa moarte cineva fara credinta ar fi cautat, desigur, o explicatie naturala a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigma a carei explicatie naturala nu se poate da inca, dar se va putea in viitor. Si aici, ca si la creatiune, toate explicatiile acelea se pot usor destrama si exista foarte multe consideratii care mana mintea spre acceptarea invierii prin Dumnezeu, dar pozitiv, empiric si deci absolut constrangator, lucrul nu se poate vedea. Credinta isi pastreaza si aci rolul hotarator. Se vede ca e destinul nostru cat suntem in forma actuala de existenta sa nu ne putem apropia de lucrarile si de prezenta lui Dumnezeu prin vedere, prin constatare indubitabila, ci prin credinta, prin ascultarea si acceptarea smerita a asigurarii ce ne-o da prin cuvantul Sau.

Dar daca creatiunea si invierea nu sunt evenimente istorice in sensul obisnuit, aceasta nu insemneaza ca ele n-au avut loc sau ca n-au nici o relatie cu istoria si cu natura creata. Ele amandoua sunt un perfectum deplin, fapte petrecute odata pentru totdeauna si nu ceva ce se petrece continuu, o lege generala a existentei. O persoana care a trait intr-un timp si intr-un loc anumit ca om deplin a fost inviata de Dumnezeu. Acesta e un fapt unic, apartinand timpului trecut si tocmai prin aceasta unicitate, introducand in istorie ceva neobisnuit ei, ceva care face sa vedem ca istoria nu e totul, nu e ultima realitate, ca pe langa ea, pe deasupra ei si la sfarsitul ei, exista altceva care da astfel istoriei un sens relativ.

De la punctul acesta, al relatiei cu istoria, creatiunea si invierea merg pe drumuri deosebite. Din cei doi factori ai creatiunii, cauza si efectul, cel din urma cade cu totul in istorie, in domeniul nostru. Creatiunea, fara sa fie astfel o lucrare istorica, tinteste in istorie si determina istoria. Tot ce se intampla ulterior in lume se datoreaza si poarta pecetea actului anistoric al creatiunii, chiar daca nu vad oamenii, chiar daca lumina aceasta revarsata peste univers nu e vazuta de orbia oamenilor cazuti in pacat.

Invierea insa nu numai in factorul cauza, ci si in factorul efect este dincolo de istorie. Iisus Hristos cel inviat nu e o persoana istorica, supusa conditiunilor existentiale ale acestei vieti, cauzelor fizice si spirituale ce domnesc in imanenta. Invierea lui Iisus Hristos se deosebeste astfel de toate minunile savarsite de El, sau de profeti, sau de alte organe dumnezeiesti. Efectul tuturor minunilor, oricat ar fi cauza de metaistorica, este istoric. Prin oricare minune se repara pe cale extranaturala o piesa stricata din natura, se repune ceva in functia ce-o indeplinea in angrenajul imanent al vietii: se reface un ochi, se schimba un lucru din natura cu un alt lucru tot din natura, se readuce o persoana care a incetat de-a mai trai in viata, in starea de a continua viata in aceleasi conditiuni ca inainte de intreruperea prin moarte. Lazar prin inviere n-a intrat intr-un nou mod de existenta, ci l-a reluat pe cel dinainte de-a muri, a reluat o viata tot asa de supusa bolilor si mortii, trebuintelor naturale, ca si cea dinainte. El va mai trai un timp, apoi va muri.

Iisus Hristos insa prin inviere intra intr-un mod de existenta, intr-o dimensiune de viata cu totul deosebita de cea anterioara, de cea istorica, de cea pe care o traim cu totii supusi stihiilor acestei lumi. El a intrat la o viata sustrasa cu totul din angrenajul cauzalitatii naturale; la o viata fara boli, fara moarte, fara frica de moarte. Viata acesta nu e o faza ulterioara a celei istorice, incat sa decurga din ea in mod natural. Atunci toti am ajunge la ea fara sa fi fost necesara patima pe cruce a Mantuitorului. Realitatea aceasta noua a invierii e o opera exclusiva a lui Dumnezeu, nefiind nimic in afara de Dumnezeu care sa contribuie la realizarea ei: e un fel de creatiune din nimic a lui Dumnezeu.

Deosebirea de creatiune consta doar in aceea ca pe cand prin creare se iscodesc ipostasuri, fete cari n-au mai fost, prin inviere se readuc fetele, suporturile cari au incetat sa mai existe, la o noua forma de viata. Cel inviat este, ca eu, ca fata, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul aparitiilor dupa inviere, a caror natura nu se poate preciza, e tocmai sa arate identitatea lui Hristos cel inviat cu cel de dinainte.

Tocmai in acest punct gasim relatia invierii cu istoria: ea atinge cu degetul ei creator si transformator ceva ce-a fost in istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, si efectul lucrarii lui sunt metaistorice. Dar ipostasul invrednicit de o viata metaistorica e tocmai cutare ipostas care a trait intr-un punct precis al istoriei. Golul ramas prin evaporarea vietii din el, „oasele moarte” primesc o noua viata exclusiv prin puterea lui Dumnezeu.

Creatiunea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe un punct de la care incepe, tocmai prin aceasta cadere, istoria. Invierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe ceva care a fost in istorie, dandu-i prin aceasta o noua viata, transfigurata. Si la creatiune, si la inviere istoria nu e productiva. Productiv e numai Dumnezeu. Ea e aratata in toata micimea ei. Ea are ce are ca istorie si va ajunge la o depasire a ei in eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie si va fi ca eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.

Creatiunea da posibilitatea istoriei, invierea o arata ca insuficienta, ca stadiu ce trebuie sa dispara si sa fie inlocuit cu forma cea perfecta si definitiva a existentei. Invierea arata istoria ca un provizorat in tensiune spre eshatologie. In inviere se manifesta nemultumirea lui Dumnezeu cu istoria. O nemultumire de care suntem si noi patrunsi. Daca invierea ar fi fost fapt istoric, incadrat perfect, in cauza si efectul ei, in istorie, atunci ea nu ne-ar arata ceva peste istorie, ci ne-ar confirma existenta istorica drept existenta ultima. Numai prin faptul ca invierea atrage, cu forta metaistorica, ceva din istorie in alta orbita de existenta, arata spre un viitor altfel decat istoric. Invierea are de lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci pentru a o judeca, a o arata in criza de care sufera, si pentru a se milostivi de ea.

De unde vine aceasta contrazicere dintre intentia dumnezeiasca manifesta in actul creatiunii care afirma istoria si cel al invierii care dezaproba istoria? E de observat mai intai ca invierea nu este o dezaprobare radicala a istoriei, pentru ca atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleasi ipostasuri care au trait in istorie. Invierea e totusi ceva pozitiv si intentia ei se refera tocmai la cele istorice. Dar intrucat invierea trece pe cele istorice la o noua forma de viata, se vede ca forma cea veche nu e pe placul vointei dumnezeiesti. Si intrucat invierea urmeaza dupa catastrofa mortii, in care se arata deplin dezaprobarea dumnezeiasca a istoriei, se vede ca forma de viata istorica, neagreata de Dumnezeu, e atat de inradacinata in fiinta creatiunii, incat e necesara in prealabil o distrugere totala a ei, ca s-o faca Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-si dezminte prin inviere dragostea de cele create, dar forma lor de viata nu mai e cea dorita de El. O deviere, o stricaciune serioasa le face de neacceptat din partea lui Dumnezeu. Interventia lui Dumnezeu dupa creatiune, prin inviere, postuleaza pacatul intrat in lume dupa creatiune.

Manifestarile pacatului, ale stricaciunii, ale bolii care stapaneste toata creatiunea, le simtim toti. Filosofia contemporana a unui Heidegger se opreste in fata acestui caracter bolnav al existentei ca in fata aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestarile de boala ale acestei existente se remarca indeosebi in aceasta filosofie moartea cu nelinistea ce-o arunca ca o umbra asupra intregii vieti, determinand in mod covarsitor actele, gandurile, atitudinea vietii noastre. Viata noastra e o „existenta spre moarte”. Moartea margineste tot ce exista in lume. Lumea aceasta este in mod fiintial o lume a mortii. Existenta ei, ca si existenta omului, este o existenta amenintata, nu numai obiectiv, ci si subiectiv, de granita mortii. Aceasta ne face sa suferim. Dar si sa simtim existenta de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un intreg pe care nu-l vedem, dar il dorim. Bolile fizice sunt agentii mortii care avanseaza continuu in fiinta noastra, care rod neintrerupt ca niste viermi ai mortii din micul tezaur de viata al nostru. Insuficientele intelectuale si morale ne vorbesc iarasi de caracterul fragmentar al existentei noastre.

Viata acesta cariata, anemica, tulburata, rapusa in scurta vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care da viata si in care nu e nici o urma de slabiciune si de boala. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu a facut lumea asa, ci stricarea a venit prin voia libera a fiintelor rationale. Daca Dumnezeu ar fi facut lumea asa, atunci prin inviere El s-ar sili sa o repare, manat de regretul ca a facut-o asa. Cum insa stricarea ei s-a facut prin voia libera a fiintelor rationale si urmarea acestei stricaciuni e moartea, invierea se infatiseaza ca un act de gratie a lui Dumnezeu care nu vrea sa lase ca suferinta sa aiba ultimul cuvant si pe oameni pierduti in moarte, ci ridica totul la o noua viata, fara suferinte si fara moarte.

Prin inviere El scoate lumea din starea bolnava in care s-a rostogolit, inaltand-o la o stare a carei bogatie, plenitudine si fericire nici nu ne-o putem inchipui, asa cum nu-si poate inchipui omul mereu bolnav starea de perfecta sanatate. Daca prin pacat s-a introdus in viata de la Dumnezeu boala radicala, prin inviere aceasta boala e eliminata. E de crezut ca fara caderea in pacat n-ar fi intervenit inviere, asa cum peste tot n-ar fi avut loc intruparea Fiului lui Dumnezeu.

In Iisus Hristos viata cea noua, eshatologica, e realizata. El este incepatura pentru toti care cred in invierea Lui, pentru intregul univers, care actual boleste. Viata cea noua nu este numai promisiune, ci este in El realizata, prezenta. Noi insa traim mai departe in istorie, dar cu ochii credintei si ai sperantei spre El, spre viata cea adevarata, deplina, ultima si fara de moarte.

Cand zicem cu credinta: Hristos a inviat! afirmam implicit: Noi toti vom invia!

Parintele Dumitru Staniloae

Sfântul Nicodim Aghioritul, Tâlcuire la canonul Ziua Învierii al Sfântului Ioan Damaschinul

(fragmente)

Troparul

Femeile cele de Dumnezeu înţelepţite, cu miruri în urma Ta au alergat, şi, bucurându-se s-au închinat Ţie, Dumnezeului celui viu, pe Care, ca pre un mort, cu lacrimi Te căutau; şi Paștile cele de taină, ucenicilor Tăi, Hristoase, bine le-au vestit.

Tâlcuire

Acest tropar a fost inspirat din Cân­tarea Cântărilor, căci aşa strigă plin de iubire sufletul, adică mireasa cea nematerialnică, către Hristos, Mirele cel nematerialnic: „mir vărsat este nume­le tău; de aceea fecioarele te iubesc, s-au îndrăgostit de tine şi alergăm du­pă tine, după mireasma balsamurilor tale.“A reunit şi adaptat foarte inge­nios versetul acesta din Cântarea Cân­tărilor la istoria Miroforelor, lăsând loc unei mici variațiuni, anume că cele din Cântarea Cântărilor erau tinere şi alergau pe urmele Mirelui pentru a se umple de mireasma nematerialnică a aceluia, pe când Miroforele aces­tea sunt vârstnice şi alergau dimpo­trivă, ca să-L ungă cu miresme pe mi­rele fără suflare Iisus; cu toate acestea se poate spune că Miroforele, care au adus mirurile pentru trupul Domnu­lui spre a se umple de mireasma Aceluia în chip duhovnicesc, în privinţa virtuţii erau tinere şi pline de vigoa­re [duhovnicească]; în privinţa celor­lalte, versetul de mai sus, din Cânta­rea Cântărilor, se potriveşte şi Miro­nosiţelor, pentru că acestea nu doar au iubit pe Hristos, Care e Mirele nematerialnic al sufletelor, şi au aler­gat după El, lăsând în urmă toate ce­le ale lumii, ci L-au ferecat în inimile lor şi-L aveau acolo întipărit prin iu­bire, adorându-L noetic pe Acesta ca Dumnezeu şi Domn, în acord cu ce­lălalt verset rostit de mireasa din Cân­tarea Cântărilor, care zice: „L-am găsit pe cel iubit; apucatu-l-am atunci şi nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la Maica mea, până nu l-am dus în casa şi foişorul celei ce m-a zămislit.” Iar „casa şi foişorul” reprezintă inima omului; „Maica” şi „ceea ce m-a zămislit” este înţelepciunea lui Dumne­zeu, Care a zidit toate şi, de aseme­nea, inima însăşi, în acord cu tâlcuitorii Cântării Cântărilor şi mai ales după Grigorie de Nyssa şi Maxim, de Dum­nezeu purtătorul.

Ştiind aceste lucruri, dumnezeiescul Ioan [Damaschinul] grăieşte astfel: Femeile ce­le de Dumnezeu înţelepţite şi mirofore au alergat în urma Ta, Dumnezeu-Omule, Stăpâne, cu miresme şi deopotrivă cu lacrimi; iar miresme­le le aduceau întru cinstea cuvenită Dumnezeirii, potrivit cu Teodor, sau, ca să vorbim mai aproape de adevăr, ca să ungă trupul Tău neînsufleţit, după obiceiul iudeilor, spre a rămâne bine mirositor şi spre a nu începe să miroasă urât; „Şi după ce a trecut zi­ua sâmbetei, Maria Magdalena[1], Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.“ Căci, cum spune şi Sfântul Teofilact, aceste femei, cu încredinţarea că nimic nu e vrednic de Dumnezei­rea lui Iisus, au cumpărat miresme şi s-au pregătit spre a unge trupul mort al Domnului; iar miresmele pentru aceasta le aduceau, pe când lacrimile pentru a-şi arăta iubirea fierbinte pe care o aveau faţă de învăţătorul Iisus, pentru Care fierbinte râuri de lacrimi vărsau spre a stinge cu ele pe cât cu putinţă văpaia din inima lor; de ace­ea a spus avva Isaac:

„Când se va is­ca pomenirea lui Dumnezeu în cuge­tul său (adică al celui iubitor de Dum­nezeu), de îndată inima i se va mişca întru dragostea Sa şi din ochi îi vor curge lacrimi îmbelşugat; că e un lu­cru obişnuit ca iubirea să dea naştere lacrimilor, mişcată fiind de amintirea celor dragi” (Cuvântul 80, p. 53).

Îşi vărsau lacrimile şi din pricină că nu aflaseră trupul cel dorit al Preadulcelui Iisus; căci dacă L-ar fi aflat, ar fi avut poate parte de o oarecare mân­gâiere pentru întristarea şi dragostea lor. Dar negăsindu-L, plângeau şi setânguiau nemângâiate, neputând în­dura pierderea unui asemenea Dascăl si Binefăcător si Mântuitor; căci ştiau sufletele si inimile cele iubitoare de Dumnezeu cât preţuieşte Dumnezeu şi Iisus şi de aceea, la pierderea Lui, aleargă în sus şi în jos, caută trudnic şi varsă pentru El lacrimi însângerate; că şi David plângea nemângâiat lip­sirea de Dumnezeu; de aceea zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: «Unde este Dumneze­ul tău?».

Pentru aceea femeile își aduceau ca ofrandă miresmele şi lacrimile; aşa că, auzind de la Hristos Cel înviat, pe Care-L căutau, că le zice: „Bucuraţi-vă“, iar pe înger că le spune: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus“, la auzul acestora, zic, şi-au preschimbat lacrimile în bucurie, şi Ţie, Hristoase, Celui pe Care mai îna­inte Te căutaseră ca mort, Ți S-au închinat, bucurându-se, ca unui om viu şi, totodată, Dumnezeu; şi le-au vestit şi Ucenicilor Paștile cel de taină, adică Învierea Ta. Ia aminte, iubite citito­rule, cât de mare folos aduc lacrimi­le; căci acestea le-au făcut pe femeile Mironosiţe să-L vadă pe Hristos Cel Înviat; acestea le-au făcut să vadă pe îngeri; acestea le-au făcut să ajungă ce­le dintâi propovăduitoare ale Învierii şi Evangheliei înaintea celorlalţi Apos­toli şi Evanghelişti ai Domnului[2].

De aceea şi Grigorie Teologul dă fiecărui suflet în parte acelaşi sfat mântuitor de a fi râvnitor şi de a lă­crima, spre a se învrednici de desfă­tarea nematerialnică a celor de care Miroforele s-au învrednicit să le va­dă nemijlocit, grăind astfel:

„Fie că eşti o altă Marie, sau cealaltă Marie sau Salomeea, sau Ioana, varsă dis de dimineaţă lacrimi, ca să fii cea dintâi care vezi piatra ridicată, să întâlneşti îngerii şi chiar pe Iisus Însuşi”.[3]

Şi Atanasie cel Mare, prăznuind Duminica cea Nouă, spune acestea:

„Învi­ind Iisus, înainte de a li Se arăta Uce­nicilor S-a arătat femeilor, iar femei­le au binevestit Apostolilor Învierea lui Hristos; şi aceasta e cât se poate de cuvenit: căci lovitura asupra Evei se întoarce îndărăt asupra diavolu­lui; aşa că de acolo de unde a căpă­tat început boala, vine şi vindecarea; de acolo de unde a început moartea, se arată şi Învierea; femeia este prici­na încălcării, dar şi propovăduitoarea Învierii; aceea care l-a dus oarecând pe Adam la cădere mărturiseşte acum că cel de-al doilea Adam a în­viat.”

Şi Hrisostom a spus:

„Vedeţi de câtă cinste s-au învrednicit femei­le mulţumită stăruinţei? Să le imităm sârgul, bărbaţilor, şi să cinstim după putere ziua Învierii, nu purtând mi­resme şi arome materialnice, ci aducând buna mireasmă născută din fap­tele unei vieţuiri preaînalte; şi pre­cum acestea au primit ca răsplată a răbdării învrednicirea de a-L vedea pe Stăpânul după Înviere înaintea tuturor celorlalţi, îmbrăţişându-I pi­cioarele şi închinându-I-se, aşa fieca­re dintre noi, cu voia noastră, nu doar picioarele să I le îmbrăţişăm, ci să-L luăm pe El întreg (adică prin Sfânta Împărtăşanie)” („Cuvânt la îngropa­re şi Înviere”, vol. V).

Dar şi minuna­tul Chirii al Alexandriei, tâlcuind cuvântul acesta al lui Isaia: „Veniţi, fe­mei, de la vederea [mormântului]; acesta este un popor fără de minte“, aşa zice:

„Aşadar, odată ce Israil M-a părăsit, voi, ca nişte femei înţelepte, zice (Iisus), aţi venit, foarte grabnic binevestind Învierea Celui Ce a omo­rât moartea. Şi de ce oare nu ucenicii au văzut cei dintâi pe Iisus, Cel Ce a omorât puterea morţii, ci El S-a ară­tat femeilor, dându-le acestora vred­nicia de Apostoli? La acestea vom răs­punde: Cuvântul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut S-a făcut om ca să vindece ceea ce era bolnav si să-l sloboadă pe om de vina sa străveche. Se cu­venea, aşadar, să li se dăruiască mai întâi femeilor cinstea de a binevesti Învierea; întrucât cea dintâi şi mai străveche femeie, slujind îndemnu­rilor şarpelui, l-a dus pe Adam la în­călcarea poruncii, s-a făcut pricinu­itoare a morţii, se cuvenea, desigur, ca vinovăţiile acestor păcate cumpli­te să fie risipite prin cinstea aposto­latului; căci oare nu zice [Apostolul], «unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul»?”

Note:

[1] Nu pot trece aici cu vederea istoriile pe carele aminteşte Sfântul Modest, patriarhul Ierusa­limului, despre Maria Magdalena; sunt cu ade­vărat pline de farmec şi admirate de iubitorii de lectură cele pe care le povesteşte şi atotînvăţatul Fotie, în Bibilioteca [cartea sa, care mai e numităşi Myriobiblos], în capitolul 275 (p. 834 ş. urm.).

„În Sfânta Scriptură numărul şapte e folosit atât în relaţie cu virtutea, cât şi cu răutatea. Mân­tuitorul a ales-o pe drept după ce a scos din ea şapte demoni ca prin aceasta să-l alunge din fi­rea omenească pe stăpânul răutăţii; căci istori­ile despre Maria Magdalena ne învaţă că a dus o viaţă în feciorie încununată de martiriu; şi tot ele ne spun că pentru fecioria şi curăţia ei la măsura cea mai înaltă celor ce au supus-o chi­nurilor li s-a părut asemenea cristalului; căci, aşa cum se spune, ducându-se după Adormi­rea Maicii Domnului în Efes, la ucenicul cel iu­bit (Ioan), această Miroforă Maria şi-a încheiat acolo călătoria apostolică prin martiriu, nevo­ind a se despărţi până la sfârşit nici de Fecioa­ra, nici de Evanghelistul Ioan; căci, aşa cum Pe­tru, începătura Apostolilor, a fost numit pen­tru credinţa sa neclintită în Hristos piatră, la fel şi aceasta, care s-a făcut mai-marea ucenicelor, pentru curăţia şi dragostea ei faţă de El, a fost numită Maria, dându-i-se numele pe care l-a purtat şi Maica Mântuitorului; şi, aşa cum pe Stăpânul Hristos îl urma ceata ucenicilor, la fel şi Stăpânei şi Maicii Domnului îi urma ceata fe­meilor ucenice; căci atunci se minunaseră, zice, ucenicii că Domnul vorbise cu o femeie [samarineanca de la Fântâna lui Iacob – n.n.], ceea ce vădeşte că acesta nu era un obicei al Domnului, ci vestirea Evangheliei era dusă la împlini­re de Maica Stăpânului în acelaşi timp cu Fiul şi Făcătorul, iar aceste Mirofore urmându-i ei, le slujeau din bunurile lor în cele trebuincioase Stăpânului de obşte şi ucenicilor” („Cuvânt la Mirofore”).

Mai adăugăm că mâna acestei Mi­rofore şi întocmai cu Apostolii Maria Magdale­na se află în sfânta mănăstire a noii obşti de la Simonopetra din Muntele cu nume sfânt Athos, revărsând minuni şi vindecări de boli asemenea unui râu pururi curgător, aşa cum mărturisesc cei ce o văd şi cu evlavie i se închină.

[2]Că cea dintâi care L-a văzut pe Cel învi­at a fost o femeie arată dumnezeiescul Grigorie al Thessalonicului, care aşa îşi începe cuvân­tul în cinstea Mironosiţelor:

„Învierea Domnu­lui este înnoirea firii omeneşti şi replămădirea lui Adam cel dintâi, care căzuse în moarte prin păcat şi prin moarte s-a întors în pământul din care a fost plămădit; este vivificarea, replăsmuirea şi revenirea la viaţa sa cea fără de moarte. Aşadar, după cum nimeni dintre oameni nu l-a văzut pe Adam la început, de îndată ce a fost plămădit şi adus la viaţă – căci în acel ceas nu exista nici un alt om[pe pământ], însă, după ce a luat duh de viaţă prin insuflarea dumnezeias­că, cea dintâi dintre făpturile omeneşti care l-a văzut a fost femeia (căci Eva a fost cea dintâi dintre oameni venită la existenţă după Adam) -, tot aşa şi pe cel de-al doilea Adam, Care este Domnul, n-a fost nimeni să-L vadă înviind din morţi, căci nimeni dintre cei apropiaţi Lui nu se afla de faţă, iar ostaşii care păzeau mormântul, tulburaţi de frică, erau ca morţi. Or, după ce a înviat El, cea dintâi care L-a văzut a fost o feme­ie, precum am auzit astăzi din Evanghelia după Marcu [«Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii, El S-a arătat întâi Mariei Magdalena…» (Mc. 16,9)].”.

[3]Acestea sunt tâlcuite de Nichita Scoliastul astfel:

„Maria Magdalena închipuie pe fie­care suflet făptuitor, care se curăţeşte, prin cu­vântul poruncilor evanghelice, de ataşamentul pătimaş faţă de viaţa aceasta (simbolizată de numărul şapte), ca de nişte demoni; Salomeea, care se tâlcuieşte pace, închipuie pe acela care, supunându-şi trupul sufletului şi primind înșine prin vederea raţiunilor duhovniceşti cu­noştinţa tuturor celor câte există, va avea astfelpacea desăvârşită; Salomeea, care se tâlcuieşte porumbiţă, închipuie sufletul lipsit de răuta­te şi rodnic în virtuţi, care a lepădat cu ajutorul blândeţii toate patimile şi e stăruitor spre a naşteraţiunile duhovniceşti cu ajutorul discernămân­tului. Dacă sufletul tău, iubite, va ajunge una ca acestea, mergi asemenea Mironosiţelor cu râvnă şi sârg (căci «dis de dimineaţă» aceasta înseam­nă: silire şi grabă), la mormânt, adică în străfun­dul lucrurilor, acolo unde sunt ascunse raţiunile celor cereşti şi pământeşti, adică în inima ta(căci spune de Dumnezeu purtătorul Maxim că ini­ma este «pentru fiecare dintre credincioşi mormântul Stăpânului» [cap. 81, Capetele teologice]), şi caută cu lacrimi materiale şi nematerialnice să înveţi dacă va învia în tine Logosul virtuţii şi al cunoştinţei; şi dacă vei căuta în felul aces­ta, mai întâi vei vedea ridicându-se în inima ta piatra, adică împietrirea nedesluşirii Logosului, şi, odată ce se va ridica aceasta, îi vei vedea pe îngeri, adică mişcările conştiinţei tale care pro­povăduiesc că a înviat în tine Logosul virtuţii şi cunoştinţei omorât din pricina răutăţii[scil. a lipsei virtuţii], pentru că în sufletul omului ca­re are o viaţă necurată Logosul nu lucrează, ci e într-un anume chip mort; şi apoi în restul vre­mii ce urmează vei vedea chiar şi pe Dumnezeu Logosul Însuşi arătându-Se în cugetul tău aşa cum e El, fără a recurge la tipuri şi prefigurări, şi umplându-ţi puterile nematerialnice ale sufletu­lui de har duhovnicesc”.

***

Cantarea A 5-A, Irmosul

Să mânecăm cu mânecare adâncă și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului și să vedem pe Hristos, soarele dreptății, tuturor viață răsărind.

Tâlcuire

Și în acest Irmos, Melodul leagă Oda a cincea de praznicul Învierii; așa că, dacă Isaia, părintele Odei a cincea, folosește cuvântul “mânecare” (“De cu noapte, Dumnezeule, mânecă spre Tine duhul meu”), la fel și Evanghelistul Luca, relatând Învierea, zice:

“Iar în prima zi după sâmbătă (adică duminică), mânecând (scil. foarte de dimineață), ele au venit la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră”; de dragul acestui lucru şi scriitorul de cântări, reunind ambele mărturii, se întoarce spre poporul drept-credincios al creştinilor şi spune aşa: „Haideţi şi noi, iubitorii de prăznuire, să urmăm acelor femei Mirofore şi, ridicându-ne din pat foarte de dimineaţă, să-I aducem Stăpanului înviat imnurile cuvenite Învierii Sale, aşa cum Mironosiţele şi-au adus mirurile, şi să nu lenevim dormitând întreaga noapte; să priveghem, fraţilor, în noaptea aceasta a Duminicii luminatei Învieri, prin cântarea de imnuri şi slavoslovii până în zori; căci aşa făceau acei creştini de demult care, aprinzându-şi lumânările, privegheau întreaga noapte, până la al şaptelea ceas, în aşteptarea Învierii Domnului, precum spune şi Grigorie Teologul: „Frumoasă, aşadar, a fost prăznuirea noastră în haine sărbătoreşti şi aprinderea tuturor luminilor, pe care atât fiecare în parte, cât şi cu toţii împreună le-am săvârşit, umplând noaptea de îmbelşugată lumină.” Dar dacă voi, creştini fiind, nu puteţi priveghea întreaga noapte, treziţi-vă măcar cât mai de dimineaţă, după miezul nopţii, spre a prăznui Învierea Domnului. Şi, după cum e firesc, dacă în zorii zilei răsare soarele, noi priveghem pentru că voim a vedea prin credinţă pe Hristos, Soarele nematerialnic al Dreptăţii, ieşind din mormânt ca din spatele orizontului şi răsărind adevărata viaţă nouă, credincioşilor.

***

Troparul

Să ne apropiem purtători de lumină de Hristos Cel Ce a ieşit din mormânt ca un Mire şi să prăznuim împreună cu cetele cele iubitoare de praznice Pastile lui Dumnezeu cele mântuitoare.

Tâlcuire

Precum în troparul anterior, sfântul Melod ne-a îndemnat să ne trezim foarte de dimineaţă spre a aduce slavoslovie Mântuitorului Care a înviat, şi în troparul acesta, văzând pe poporul drept-credincios al lui Hristos purtând lumânări aprinse, socoteşte că acest lucru, al purtării de candele şi lumânări, ar fi plăcut lui Dumnezeu; drept aceea ne îndeamnă şi pe noi, dându-ne ca pildă pe cele cinci fecioare înţelepte care, avându-şi candelele împodobite, au intrat în cămara nematerialnică împreună cu Mirele Hristos. Astfel ne grăieşte scriitorul de cântări:

O, popoare purtătoare ale numelui lui Hristos, veniţi să ne apropiem de Stăpânul Hristos, Care astăzi iese din mormânt ca un Mire din cămara de nuntă; să ne apropiem de El purtând în mâini lumânări aprinse, după chipul celor cinci fecioare înţelepte. Şi nu mă gândesc doar la lumânările materiale, făcute din ceară sau untdelemn, ci la cele lăuntrice, alcătuite din virtuţi, mai ales din milostenii pline de dărnicie; acestea trebuie să împodobească şi să țină nestinse lumânările noastre.

Și dacă milostenia noastră față de săraci e puţină, untdelemnul lumânărilor noastre se va împuţina şi le va face pe acestea să se stingă la vremea când nu vom mai afla săraci ca să-i miluim şi prin milosteniile faţă de ei să ne împodobim candelele; ceea ce nădăjduiesc să nu ni se întâmple, ci mai degrabă să avem untdelemn din belşug în candelele noastre prin milostivirea faţă de săraci, spre a-L întâmpina pe Hristos, Mirele cel nematerialnic, care astăzi iese din mormânt, şi a intra împreună cu El în cămara cerească, bucurându-ne dimpreună cu Acesta veşnic.

Aşadar, nu doar să ne apropiem de Hristos purtând candele în mâini, ci să şi prăznuim dimpreună cu cetele cele iubitoare de praznic ale îngerilor cereşti; căci şi acelea doresc să prăznuiască dimpreună cu noi nu numai pentru iubirea pe care o poartă lui Hristos Cel înviat, Stăpânul lor, ci şi pentru dragostea lor faţă de noi, oamenii, care astăzi, prin Învierea Domnului, am fost făcuţi nestricăcioşi şi nemuritori; de aceea a spus şi Grigorie Teologul: „sunt încredinţat că şi acelea (Puterile îngerilor) se veselesc şi prăznuiesc astăzi dimpreună cu noi, întrucât sunt iubitoare de oameni şi de Dumnezeu”. Căci e, într-adevăr, nepotrivit ca îngerii să sărbătorească de dragul mântuirii noastre, iar noi, cei mântuiţi, să nu prăznuim dimpreună cu aceia praznicul aducător de mântuire lumii al dumnezeiescului Paşti, ci într-un anume fel să ne întristăm pentru mântuirea noastră.

Spune şi Gură de Aur în Cuvântul său la Paşti, al cărui început este „Astăzi e vremea potrivită”:

„Astăzi pretutindeni în lume e bucurie şi veselie duhovnicească; astăzi şi obştea îngerilor şi ceata tuturor Puterilor de Sus se veselesc întru mântuirea oamenilor. Ia aminte, iubite, la măsura bucuriei, că şi Puterile de Sus prăznuiesc dimpreună cu noi; se bucură împreună cu noi de bunătăţile dăruite nouă; şi chiar dacă Harul de la Stăpânul e al nostru, desfătarea este şi a lor; de aceea nu se ruşinează să prăznuiască dimpreună cu noi”.

La fel şi în „Cuvântul împotriva celor ce se îmbată şi despre Înviere” spune:

„Astăzi e bucurie pe pământ; astăzi e bucurie în Cer; iar dacă şi pentru un păcătos care se întoarce e multă bucurie în Cer şi pe pământ, cu cât mai mult acum, când lumea a fost smulsă din mâinile diavolului, nu va fi bucurie în Cer? Acum îngerii saltă; acum Arhanghelii se bucură; acum Heruvimii şi Serafimii prăznuiesc dimpreună cu noi sărbătoarea de față.”

(Sfantul Nicodim Aghioritul, Talcuire la canonul Ziua Invierii al Sfantului Ioan Damaschinul, Editura Sophia, 2018)