Sfinţii Mucenici de la Zografu. Ajutorul Maicii Domnului „Prevestitoarea”

În 1274, la Sinodul de la Lyon, Împăratul Mihail al VIII – lea Paleologul (1261 – 1282) a semnat unirea bisericilor (ortodoxă şi catolică – n.tr.), pentru a-şi asigura sprijinul politic al papei şi a putea să restaureze Imperiul Bizantin dezorganizat de stăpânirea latină (1204-1261). În Constantinopol unirea a provocat o puternică furtună antiunionistă în toate straturile sociale. Majoritatea clerului şi poporului o respingea şi îl considera trădător al credinţei pe oricine se declara filounionist. În prima linie a opoziţiei se găseau monahii şi în special athoniţii, care întotdeauna au fost străjeri ai Ortodoxiei. Hotărât să impună unirea prin violenţă, Mihail al VIII – lea în colaborare cu Patriarhul Ioan al XI – lea Vekkos (1275-1282) s-a întors mai întâi împotriva acestora, deşi până atunci era entuziast susţinător al lor. Se menţionează că cei doi conducători latino-cugetători ai statului şi ai bisericii s-au dus în Sfântul Munte cu ajutor militar din partea papei pentru a-i constrânge pe athoniţi să accepte unirea.

În acest timp, aproape de mănăstirea Zografu pustnicea un bătrân monah, care obişnuia să citească de multe ori pe zi Imnul-Acatist al Născătoarei de Dumnezeu înaintea icoanei ei. Când latino-cugetătorii s-au apropiat de mănăstire, stareţul a auzit din icoană un glas, care îl sfătuia să se ducă repede în mănăstire şi să vestească faptul că s-au apropiat duşmanii credinţei; câţi vor dori cununa cea mucenicească să rămână unde sunt. Vestea bătrânului i-a făcut pe majoritatea monahilor să se îndepărteze în munţii din împrejurimi. Însă douăzecişidoi – împreună cu egumenul, şi patru laici, s-au închis în turnul mănăstirii. Latino-cugetătorii foloseau linguşiri şi promisiuni de bani cu scopul de a-i face să cedeze şi să accepte falsa unire. Dar monahii, indiferenţi la cele pământeşti, au mărturisit că singurul Cap al Bisericii este Hristos şi l-au anatematizat pe papă şi unirea. Catolicii, ieşindu-şi din fire, au aprins un foc în jurul turnului ca să-i ardă de vii, în timp ce sfinţii îl lăudau pe Dumnezeu. Numele lor sunt: Toma (egumenul), Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacov, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftime, Dometian, Partenie (monahi) şi patru laici. În 1873 pe locul turnului ars a fost ridicat un monument unde arde o candelă nestinsă.

***

Fragmente liturgice din Slujba Icoanei Maicii Domnului” Prevestitoarea” şi a Cuvioşilor Mucenici Zografiţi (22 sept)

Veniţi toţi fiii Bisericii de Răsărit să o proslăvim pe Împărăteasa Cerului şi a pământului care din înălţimea Cerului ne priveşte şi spre nevoinţe ne întăreşte, iar răzvrătirile ereticilor ce se scoală asupra noastră le biruieşte şi de unde au venit le întoarce.

Veniţi toţi locuitorii Muntelui Atonului, cei neclintiţi în Ortodoxie, să o proslăvim pe Apărătoarea şi Îndrumătoarea noastră cea minunată, pe Născătoarea de Dumnezeu Cea Pururea Fecioară, care de mântuirea noastră întotdeauna se îngrijeşte şi nu îngăduie să cădem în ereziile cele păgubitoare.

Când latinii, cei scârbitori de Dumnezeu, precum lupii îmbrăcaţi în blană de oaie au năvălit asupra pământului dat sorţi Ţie, Stăpână, atunci un părinte cuvios ce asemeni unui sihastru se ruga înaintea icoanei Tale a auzit glasul Tău, Născătoare de Dumnezeu, vestind acestea: „Grăbeşte-te a merge în mânăstirea ta şi a vesti fraţilor că se apropie vrăjmaşii ”. Îndreptându-se într-acolo, acesta a văzut icoana Ta, de la care auzise vestirea, stând deasupra porţilor mânăstirii şi prin această minune s-au adeverit cele spuse. Pentru aceasta prăznuind în fiecare an amintirea acestei minuni, Te slăvim acum ca pe o Apărătoare a neamului creştinesc şi îţi strigăm cu mulţumire: Bucură-Te, ceea ce prin naşterea Ta neamul omenesc de linguşirea diavolească l-ai izbăvit şi de amăgirea ereticească pururea ne izbăveşti.

Nu numai muntele Atonului, ci şi toate ţările creştine drept-măritoare Te slăvesc, Maica lui Dumnezeu, căci nu i-ai lăsat pe cei molipsiţi de gândirea latinilor să ridice cornul asupra lor şi dreapta credinţă în ele până astăzi nevătămată o ai păzit.

Vestind tuturor slava cea veşnică a cuvioşilor mucenici de la Zografu, care au pătimit de la latini, lumină cerească, ca o cunună prealuminată deasupra Bisericii spre pomenirea lor o ai ivit, Doamne, ca auzind aceasta dreptcredincioşii, în Ortodoxie să se întărească, iar latinii în înşelarea lor să se ruşineze.

Te mărim pe Tine, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, şi cinstim chipul Tău preasfânt prin care rătăcirea latinilor o ai vădit, iar pe noi în Ortodoxie ne-ai întărit.

Capul Bisericii este Fiul Tău, Născătoare de Dumnezeu, căci El o a răscumpărat cu cinstitul Său sânge de sub stăpânirea diavolului şi acum, prin păstorii Săi o cârmuieşte. Trufaşii episcopi ai Romei i-au răpit lui Hristos acest drept zicând că se cuvine lor. Pentru aceasta, precum Arie cel fără de minte, sunt despărţiţi de Sfânta Biserică şi partea lor este cu vînzătorul Iuda şi cu cei ce strigau: „Ia-L, ia-L şi răstigneşte-L!”.

Bucură-Te, Doamnă preamilostivă, Prevestitoare preabună. Bucură-Te, apărătoare puternică a Athosului, Îndrumătoarea şi Păzitoarea monahilor. Bucură-Te, ceea ce în timpul nopţii veghezi, păzind cu acoperământ Tău ţările ortodoxe. Bucură-Te, ajutorul tuturor şi mântuirea sufletelor noastre.

O, preaslăvită minune! Icoana Maicii Domnului cea din Aton, fiind vie a grăit prevestind năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta veseliţi-vă monahi ai Atonului şi chemaţi toată făptura să-i cânte Preablagoslovitei: Ceea ce eşti plină de har, bucură-Te, cu Tine este Domnul, Cela ce prin Tine dă lumii mare milă.

Sursă: Textul reproduce file din “Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” al Ierom. Macarie Simonopetritul şi din slujba slavonă.  Un material de monahul Leontie şi Xenia Tănăsescu-Vlas după izvoare greceşti şi slavoneşti. Preluare de pe Pemptousia.

Martiriul preotului Vladimir Kreslyansky

Pe 31 iulie 2014, Protopopul Vladimir Kreslyansky, un cleric ucrainean al Bisericii Ortodoxe „Sf. Gheorghe”, a fost ucis în timpul bombardamentelor de la Lugansk, cu bombe cu dispersie interzise. Părintele Vladimir, care a fost rănit mortal, a îngenuncheat înainte de a muri, să se roage ca restul bombelor cu dispersie, aruncate din paraşută, să nu explodeze. Dumnezeu a revelat o minune prin mijlocirile preotului pe moarte, iar bombele au căzut treptat pe pământ şi într-adevăr, nu au explodat.

În centrul oraşului Lugansk se află biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului „Umilenia”. La data de 31 iulie, la ora 19:30, după slujba de seară, părintele Vladimir a ieșit din acea biserică pe stradă şi condus acasă. Aceasta a fost în ajunul prăznuirii unuia dintre sfinţii cei mai veneraţi în Biserica Ortodoxă Rusă, Sfântul Serafim de Sarov: 1 august celebrează găsirea moaștelor sale, care a avut loc în 1903. Mergând pe stradă, Părintele Vladimir a văzut deodată pe cer un bombardier care a aruncat opt bombe cu dispersie de 500 de kilograme de pe paraşute. Părintele Vladimir Kreslyansky a fost lovit de tijele unei bombe de 500 de kg, aruncată din avion și care a explodat în apropierea sa. Rănit mortal în piept și brațul stâng, cu hemoragie puternică, ţinând brațul rănit la piept şi făcându-şi cruce cu mâna dreaptă care nu fusese rănită, a găsit puterea de a se așeza pe genunchi și a se ruga pentru ca celelalte șapte bombe să nu explodeze la contactul cu solul. Minunea aceasta este cu frică și cutremur povestită de martori. Bombele au străpuns asfaltul precum cuţitul străpunge untul, fără să explodeze.
După această minune, părintele Vladimir şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos. A murit în genunchi, la fel cum Sfântul Serafim de Sarov a murit cu mulţi ani înainte. În 1833, Sfântul Serafim a murit în timp ce se ruga, îngenuncheat în faţa icoanei Maicii Domnului „Umilenia”.

Sursa

Ce este Ortodoxia?

Iubitii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocsi si in general nu cunoastem inaltimea, profunzimea, largimea Ortodoxiei. Va trebui sa o vedem in toata sfintenia ei.

Ortodoxia este adevarul despre Dumnezeu, despre om si despre lume, asa cum ni l-a dat Insusi Dumnezeu Cel Intrupat prin invatatura Sa desavarsita. Asa cum l-a exprimat mai tarziu cugetul si inima dumnezeiescului Pavel. Asa cum l-a descris ucenicul iubirii si alti apostoli si evanghelisti cu lumina cereasca a Sfantului Duh. Ortodoxia este acea sinteza minunata dintre dogma si obiceiuri, dintre teorie si practica, asa cum ne-a fost predanisita de catre parintii duhovnicesti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei si, mai tarziu, ai Sfantului Munte.

Toti acestia, de la Sf Ierarh Policarp, care a fost, dupa cum stiti, ucenicul apostolilor si pana la Sf Nicodim Aghioritul, care a adormit la inceputul sec al XIX-lea, cu intelepciunea si sfintenia lor, cu jertfele si nevointele pe care le-au indurat, ne-au inmanat pretioasa mostenire a credintei si vietii drepte, comoara traditiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunari binecuvantate formate din membrii ai Bisericii lui Hristos veniti din toata lumea. Acei purtatori de Dumnezeu parinti „inzestrati cu totii cu stiinta sufletului si Duhul Dumnezeiesc” au discutat despre marile probleme care il preocupa pe omul duhovnicesc si au asezat postamentul, temelia civilizatiei duhovnicesti.

Ortodoxia a fost pecetluita cu sange de mucenicii tuturor vremurilor. De toata oastea sfanta formata din milioane de eroi si marturisitori, barbati, femei si copii. De la arenele Romei pana in lagarele de concentrare din Rusia, toti au dovedit ca invatatura crestina nu este o simpla teorie, ci adevar si viata. Cel mai frumos eroism, izbanda impotriva violentei crude si a puterii materiale, domnia si Imparatia Duhului.

A venit apoi sa laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie si imnografia sa insuflata de Dumnezeu, care imbiba firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obstescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vadit cu ceea ce este tainic. Intr-o atmosfera de inaltare si sfintenie este infatisata in cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiasca a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participa credinciosii. De asemenea, acolo sunt laudate si slavite izbanzile mai-marilor credintei si ale Stapanei asezamantului bisericesc, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamarita dogma, nu numai ca adevar, ci si ca raspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. Dupa cercetatorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovniceasca ce s-a luptat pentru dobandirea libertatii duhovnicesti, pentru desavarsirea omului. Scopul lui a fost sa dea chip sufletului pentru innoirea mintii.

Exact in acest punct este inima duhului monahal, este scopul si izbanda monahismului. Nevointele duhovnicesti ale ascetilor sunt noile lupte duhovnicesti ale duhului. Il conduc pe om intru totul spre viata iubitoare de intelepciune, spre indumnezeire. Drumul monahismului este drumul curatirii si intoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificatia sfinteniei nu numai ascetilor, ci intregii lumi crestine.

Prin aceasta semnificatie a inaltat obiceiurile societatii. Vedem acest lucru indeosebi in perceptia sociala. Elementul de baza al Ortodoxiei este iubirea de oameni luata in cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie ci in general, ca afectiune. Ocrotirea sociala este descoperita in ultimele decenii. Dar a luat nastere la Ierusalim, dupa Invierea Mantuitorului. Acolo s-au facut primele cantine, in care au slujit primii 7 diaconi, dupa cum apare in Faptele Apostolilor. Apostolul Neamurilor, Pavel, a fost totodata si primul lucrator social.Odata cu propovaduirea Evangheliei, a infaptuit si cheta dragostei,numita in multe feluri. Lucratori sociali au fost si urmasii Apostolilor, Episcopii. Nu exista o sugrumare mai crunta a adevarului decat sa sustina cineva ca Parintii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma si nimic altceva. In timpul sinoadelor, in Cezareea a aparut, dupa cum se stie, Vasiliada, sub calauzirea Sf Vasile cel Mare. In Constantinopol functionau cantine pentru 7 mii de saraci, iar in Alexandria s-au intemeiat primele maternitati. Nu numai episcopii ci si imparatii si chiar monahii participau la astfel de lucrari ale dragostei. Pentru toti acestia, Ortodoxia a fost in acelasi timp si dreapta lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost intotdeauna eroismul pe care il vedem in mucenicie.

Dar nu s-a oprit numai la jertfa sangelui. Fiiii Ortodoxiei au aratat mereu curaj si vitejie in fata oricarui fel de samavolnicie, fie ca provenea de la Iulian, Imparatul cel nelegiuit, fie de la arieni si monofiziti ori de la iconoclasti si de la monahi atrasi de ratacirile latinilor. Aceasta multime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sf Atanasie, Sf Vasile si Sf Ioan Gura de Aur, ci si pe Sf Teodor Studitul, egumenul manastirii Studion, impreuna cu toti monahii ei , pe Maxim Marturisitorul si pe marele erou – Sf Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristica a Ortodoxiei a fost dintotdeauna si ierapostolia catre barbari, combinata cu civilizarea. Biserica noastra, fara sa faca vreodata prozelitism, a raspandit lumina Evangheliei si a scrierilor, a iubirii si a blandetii. Aceasta cale spre invatatura si civilizare ne este aratata indeosebi de Sfintii trei ierarhi praznuiti astazi, care au iluminat toata faptura cu razele vii ale dreptei invataturi despre Dumnezeu si om. Sfintii trei ierarhi sunt marii astri ai taramului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost intotdeauna calea imparateasca a Evangheliei. A pastrat curat si autentic duhul crestinismului in fata misticismului intunecat al ereziilor din Rasarit, a centralizarii papalo- cezareene a latinilor si a subiectivismului rationalist al protestantismului. A pastrat mereu masura si armonia, n-a facut nimic gresit. Pentru ca Parintii au fost miscati de duh, au fost calauziti de Dumnezeu in chip sfant si duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici intelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasa. Le-a explicat pe toate si a creat cultura. Dupa cum spune troparul Sf Trei Ierarhi, a intarit firea celor ce sunt si obiceiurile oamenilor le-a indreptat.

Ortodoxia este marsul omului catre Facatorul lui, catre indumnezeire. Il conduce pe om la dezvoltarea lui deplina intru Hristos si pentru Hristos.

Ortodoxia nu este numai teologie, este totodata si adevarata psihologie si umanism autentic si sociologie. Este un diamant care reflecta prin toate laturile adevarul.

Sa cunoastem deci Ortodoxia noastra.

Nu teoretic ci sa o simtim si sa o traim in toata profunzimea si largimea ei. Doar asa vom putea sa o provocam si sa-i aratam valoarea.

Ortodoxia noastra nu este muzeu, nu este trecut, ci viata, creatie si stralucire. Este marele nostru ideal, este nadejdea pretioasa a mantuirii noastre. Este mandria noastra intru Hristos sa o propovaduim cu eroism si slava, ca niste fii adevarati ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasa, mireasa impodobita a lui Hristos, sa nu te tagaduim noi, nevrednicii, ci daca vremurile si imprejurarile o vor cere, invredniceste-ne sa varsam pentru tine si ultima picatura de sange din noi!

Efrem Atonitul

Dacă preotul sau arhiereul predică pe față o credință greșită atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el

Din Apus “Austrul” suflă
Aducând cu el “Progres”,
Care naşte necredinţă
Şi împrăştie eres.

În ediția necenzurată de Patriarhia Română a cărții ”Din Ierihon către Sion” la pagina 39 găsim un fragment scris de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care îi rușinează încă o dată pe anti-ecumeniștii mincinoși de la noi și de pretutindeni, care susțin că ereticul ecumenist lucrează cu Harul Duhului Sfânt căci încă nu a fost caterisit de un sinod.

„…dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredințați că darul Sfântului Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească oricât de păcătos ar fi el. Numai atunci când este oprit sau caterisit de către sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe față vreo credință greșită, atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el. Atunci trebuie să te ferești de asemenea clerici.”

Vedem astfel că Sfântul Ioan Iacob împărtășea părerea Sfinților Părinți ai Bisericii cu privire la eretici, ceea ce nu putem spune despre cei ce astăzi duc spre pierzare sufletele creștinilor inventânt tot felul de teorii ca cea a părtașului la erezie care nu e eretic sau că ereticii necondamnați pot lucra cu harul Duhului Sfânt, aducând tot felul de argumente umaniste înșelătoare.

Sfantul Ioan Iacob

***

1

”După fel de fel de măscărici lumeşti şi păgâneşti, începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?”

„Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărti şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şant la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinti nu se mai poate auzi. Iar la luminatia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucătică din lume suntem şi noi, săracii.
Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?”

Sfantul Ioan Iacob Romanul, ”Din Ierihon catre Sion

Întâlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși – SIBIU 2018

4

Sacrilegiul de la Sibiu

În văzul întregii lumi ortodoxe, sub privirile pleromei ortodoxe din România, Patriarhul şi supuşii săi slujbaşi, ierarhi, clerici, au murdărit cu aceasta adunare ITO 2018, sufletele tineretului ortodox din România şi din afara ei.

1

Cum nu a remarcat nimeni Crucea patee, de origine templieră, masonică, sub oblăduirea căreia, s-a adus tribut masonilor şi antihristului, care au comandat această adunare de amploare, în care au triumfat, prin discurs, muzică şi fapte, gândiri străine Ortodoxiei care aduc hulă de neiertat Mântuitorului Hristos.

Discursul Patriarhului şi al emisarilor săi, în cel mai clar şi deşănţat limbaj de lemn, uimeşte şi umple de silă şi amărăciune (pentru tinerii manipulaţi, în mod perfid) pe cei care şi-au imaginat că textele ordonate de cabinetul de agitaţie si propagandă al pcr, au fost înmormântate definitiv.

Spune Patriarhul semnatar al ereziilor din Creta, despre tinerii ortodocşi, că reprezintă apostolii, cei care vestesc „comuniune între etnii, cooperare între popoare, emisari ai ”preteniei” între popoare.”

Ce cântec s-a interpretat pe scena ITO2018?

Pe scurt este vorba de melodia You raise me up, lansată de “Secret Garden” (un duo format din violonista de origine irlandeză Fionnuala Sherry şi pianistul norvegian Rolf Lovland). “Secret Garden” este un grup care promovează muzica New Age, fiind unii dintre cei mai apreciaţi şi cunoscuţi interpreţi ai acestui gen! Ei s-au făcut remarcaţi în anul 1995 când au câştigat concursul Eurovision cu melodia “Nocturne”.

Cea mai cunoscută realizare a lor este melodia despre care discutăm azi, “You Raise Me Up”, melodie compusă în anul 2002 şi cântată de atunci de sute de interpreţi şi în multe variante.

“Tu mă ridici”, o melodie New Age care nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Oare la cine s-a gândit iniţial cel ce a compus versurile când a spus: “tu mă ridici”? Cine era cel care îl ridica şi din ce? În cel mai bun caz era un om sau poate dumnezeul veacului acestuia, căruia cei din mişcarea New Age îi aduc închinare, Lucifer.

Veţi spune că nu am ştiut, că noi la Dumnezeu ne-am gândit când am cântat! Şi ce dacă? Aşa vrea şi diavolul, să nu ştim şi să facem tot felul de lucruri care nu au de-a face cu Dumnezeu dar să I le atribuim Lui!

Cum a fost posibil ca să se promoveze rock-ul creştin şi melodii new age?, într-o adunare care se pretinde ortodoxă, dar care nu reprezintă decât o hulă imensă adusă, neprihănitei Ortodoxii, Mântuitorului Hristos, prin insemne, declaraţii, cântece, care transformă şi manipulează tinerii şi nu numai, într-o uneltă ecumenistă, învăluindu-le creierul, mintea şi inima, într-o confuzie şi ceaţă, din care cu greu mai pot ieşi.

Despre prestatia maestrului de ceremonii antihristice şi masonice, Constantin Necula, remarcăm o dată în plus, că şi-a făcut bine treaba, el fiind, după cum ştim, propagandistul rock-ului creştin (!!!), de ale cărui „calitaţi”se folosesc din plin, uzurpatorul scaunului de patriarh şi ceilalţi umili slujbaşi cu sâmbrie, aflaţi vremelnic în scaunele sinodale. A se vedea cum îşi face crucea acest „preot”, care se pretinde a fi în slujba Mântuitorului Hristos!

Câtă ruşine, câtă trădare, câtă apostazie! Asta în timp ce toţi preoţii şi cinstiţii ierarhi cu obştile lor tac.

Dr. Gabriela Naghi

Nepomenitorii schismatici „echilibrați” sunt în comuniune cu episcopi eretici bulgari și antihioeni și chiar cu Daniel Ciobotea

  • Ecumeniștii nu stau cu mâinile în sân, ci pregătesc serios mentalul maselor, ca să-l primească pe antihrist cu ochii larg deschiși.

De la aceste întâlniri hulitoare antihristice nu au lipsit nici ierarhi reprezentanți ai „Bisericilor surori”.

Pe site-ul ecumeniștilor basilica.ro citim că la adunarea satanică ITO 2018, tinerii s-au rugat împreună cu Mitropolitul Laurențiu și cu reprezentanții Bisericilor surori la Muzeul Astra.

ITO 2018: Tinerii s-au rugat împreună cu Mitropolitul Laurențiu și cu reprezentanții Bisericilor surori la Muzeul Astra

„Înaltpreasfințitul Părinte Laurenţiu a oficiat Sfânta Liturghie împreună cu:

  • Preasfințitul Părinte Qais, Episcop de Erzurum din Patriarhia Antiohiei;
  • Înaltpreasfințitul Părinte Naum, Mitropolit de Ruse din Patriarhia Bulgariei;
  • Preasfințitul Părinte Nectarie de Arsinois din Biserica Ortodoxă a Ciprului;
  • Preasfințitul Părinte Atanasie de Lodz și Poznan din Biserica Ortodoxă a Poloniei;
  • Înaltpreasfințitul Părinte Juraj Stranský, Arhiepiscop de Michalovce și Košice din Biserica Ortodoxă din Ținuturile Cehiei și Slovaciei.”

Vine antihrist în lume, dar din păcate, „nepomenitorii echilibrați” au orbul găinii și nu vor să vadă și țin neapărat să nu rateze cumva comuniunea cu el. Pentru că asta înseamnă să menții comuniunea cu alți eretici ecumeniști. Înseamnă să îți asumi că vei putea fi la un moment dat în comuniune chiar cu antihristul. Înfiorător!

La minutul 12 ereziarhul Daniel hulește, folosind cuvintele „hramul bisericii greco-catolice”. Ecumenismul, lepădarea de credință și primirea antihristului și a peceții sale cu 666 sunt propovăduite pe față, fără nicio jenă, cu milioane și milioane de adepți ce aplaudă și se vor supune.

De ce nu văd moderații noștri acest pericol? Pentru că ei nu văd mai departe de gardul lor. Li se pare că dacă au întrerupt pomenirea episcopului eretic al locului, vor fi feriți de orice pericol. Dar nu este așa. Îngrădirea de erezie nu se rezumă la întreruperea pomenirii ierarhului eretic, dacă menții comuniunea cu alții care nu au întrerupt, de exemplu, pomenirea și slujirea cu ereticii Daniel și Bartolomeu. În greacă, Canonul 15 cuprinde termenul „koinonia” care înseamnă comuniune. Pe timpul Sfinților Părinți, oamenii cunoșteau mult mai bine dogmele și învățăturile și se îngrădeau în mod corect de erezie, deoarece erau în comuniune doar cu cei asemenea lor, doar cu cei care s-au îngrădit la rândul lor de erezie.

Îngrădirea de erezie înseamnă să fii în comuniune cu cei care îl mărturisesc pe Hristos în mod corect și să rupi comuniunea cu toți ereticii antihriști.

Pericolul va fi foarte greu de văzut pentru cei care persistă pe calea așa-zis echilibrată. Lor li se pare că păstrarea comuniunii cu Biserica Bulgariei și cu Biserica Georgiei nu îi afectează direct și că nu trebuie să spună public cu cine anume din aceste Biserici au mai rămas în comuniune. Pentru că nu pot fi în comuniune cu Patriarhul Ilya, Patriarhul Neofit, cu mulți alți episcopi și clerici care îl pomenesc pe Bartolomeu și care slujesc cu ierarhi și preoți chiar de aici din România, dar și din alte Patriarhii, care acceptă Sinodul din Creta. Amintiți-vă ce spunea după Sinodul din Creta, vicleanul Mitropolit Teofan: că și Bisericile care nu au participat la Sinodul din Creta, își vor da acordul și veți vedea că vor sluji cu episcopii noștri! Ceea ce s-a și întâmplat și se întâmplă în continuare, fără nicio opreliște!

Delegațiile Patriarhiilor României, Antiohiei și Georgiei, la Râmnicu-Vâlcea

Într-un cuvânt, degeaba ai luat măsuri ca să nu vină uliul de sus, dacă ai lăsat o portiță prin care lupii pot intra și răpi tot. Stând în ograda ta, consolându-te că ești „nepomenitor”, îți vei adormi conștiința și nu vei lua măsuri pentru a te delimita public de ereticii vicleni aflați în comuniune cu erezia antihristică, deoarece ai impresia, că fiind de peste hotare, pericolul este foarte departe. Dar nu este deloc atât de departe, pentru că neluând atitudine publică, îți dai acordul tacit la această comuniune și vei fi vinovat pentru acceptarea răspândirii ereziei, în loc să te îngrădești corect, complet de ea.

Ceea ce îi orbește pe cei care se intitulează echilibrați, este orgoliul, nu mai pot da înapoi, mintea li s-a setat iremediabil aproape în această direcție care va sfârși în prăpastie. De asemenea, păcatele și neputințele noastre, lipsa noastră de organizare, delăsarea noastră, a celor care am înțeles că trebuie neapărat să ne delimităm de orice comuniune cu erezia, sunt slăbiciuni personale pentru care ne pare rău, poate că i-au smintit pe unii dintre începători, cu intenții bune, și ne pare rău că nu am făcut tot ce ne este în putere ca să îi ajutăm să înțeleagă că nu vrem să fim dușmanii nimănui, ci doar ne dorim ca ortodoxia să fie mărturisiă în mod corect.

Până când echilibrații căldicei nu se vor delimita public de toți acești episcopi eretici și de cei care-i urmează, noi înțelegem că sunt în comuniune cu ei. Pentru că ei asta înțeleg în mod eronat, prin punctul 10 al Rezoluției Sinaxei de la Botoșani. Consideră că sunt în comuniune cu absolut orice membru al celor 4 Biserici care nu au participat la Sinodul din Creta (Biserica Georgiei, a Rusiei, a Antiohiei, a Bulgariei), ai căror ierarhi fățăresc credința, mințind poporul că ar respinge Sinodul, dar nu din cauza ereziilor semnate, ci pentru că nu ar fi fost panortodox, fără să condamne explicit toate învățăturile ereticie validate de acesta. Viclenia e și mai bine camuflată, mai ales că ierarhii din aceste Biserici practică ecumenismul în afara CMB. Ideologia bazată pe lozinci, tergiversare și amenințări a celor care s-au auto-proclamat în fruntea nepomenitorilor echilibrați îi ține pe oameni legați la ochi.

Feriți-vă deci de cei ca Părintele Theodoros Zisis, Părintele Matei Vulcănescu și M.S. Chirilă, care au inventat această ideologie nouă, străină de duhul patristic. Își bat joc de popor. Iar într-adevăr, termenul de „nepomenitor” are consecințe grave. Bieții oameni simpli au ajuns niște „nepomenitori” în comuniune cu ereticii! Este foarte trist ce se întâmplă, este foarte trist că se profită de oamenii simpli, care nu pot vedea un pericol ce pare infim și îndepărtat, doar pentru că vine din afara granițelor țării și li se pare că pe ei nu i-ar privi deloc.

Descriem succint cum are loc înșelătoria:

Sunt câțiva preoți din Romania care s-au despărțit de episcopul X de care aparțineau în eparhie, mai precis au întrerupt comuniunea bisericească cu acest episcop, dar care acum sunt în comuniune bisericească cu un alt episcop (să-i spunem episcopul Y) care de asemenea pomenește și slujește cu eretici. Mai exact acești preoți au fugit de un episcop pentru că pomenea pe eretici dar acum s-au dus la alt episcop care pomenește eretici. Canonic nu este permis asa ceva. Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol condamnă pe acești clerici ca fiind schismatici.
Un ortodox aparține întotdeauna Adevărului, chiar dacă toți în jurul lui fac pact cu minciuna

Sfântul Maxim Mărturisitorul nu se împărtășea cu nimeni din nicio patriarhie și la întrebarea care i s-a pus referitor la împărtășirea lui cu ei, a răspuns: „de asemenea îmi porunciți, cu toate că eu am acestea scrise în cartea inimii mele, să vin și să mă împărtășesc cu Biserica în care se propovăduiesc dogme de acest fel. Îmi porunciți, de asemenea, să fiu în comuniune cu cei care cred că se ridică împotriva diavolului cu ajutorul lui Dumnezeu, când de fapt în realitate se ridică împotriva lui Dumnezeu? Dumnezeu-Cuvântul, care S-a născut fără de păcat pentru noi ca om să nu îngăduie să fac aceasta! Eu nu voi fi niciodată în comuniune cu cei care acceptă aceste inovații.”

Sfinții Părinți au luat atitudine publică îmotriva acestor eretici vicleni. Precum spunea și Părintele Sava Lavriotul, lucrurile vorbesc de la sine. Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci când a fost întrebat de partea cărei Patriarhii se află, pentru că atunci toate Patriarhiile căzuseră în erezie și numai el și doi ucenici de-ai lui păstrau adevărul, le-a răspuns că aparține Adevărului, chiar dacă toți se aliaseră cu minciuna.

Ca să fii până la sfîrșit în credința cea adevărată, trebuie să fii curat cu inima.

Lucrurile sunt cât se poate de simple:

Nepăsarea nu este o scuză pentru comuniunea cu erezia.

Dumnezeu îi va judeca diferit pe cei mici care nu au discernământ, nici posibilitatea de a alege.

Mărturisirea de Credință de la Roman și deciziile Sinaxei de la Mestecăniș au reflectat aceste lucruri simple, ușor de primit de cei care nu au vicleșug în inimile lor.

Lucrurile sunt atât de clare, viclenia este atît de evidentă, exact ca în poezia „Cățeluș cu părul creț”. Părintele Theodoros Zisis, de exemplu, spunea în martie 2017, că acela care pomenște un ecumenist eretic este și el un ecumenist eretic, dar acum le spune oamenilor să fie în comuniune cu alți ecumeniști eretici. Iată cum sunt prinși cu minciuna acești pseudo-teologi care se ascund în spatele titlurilor de profesori, doctori, delegați etc. Fiind departe de a fi niște călăuze și învățători poporului, sunt dimpotrivă niște lupi răpitori care pe mulți îi amăgec și îi duc la pierzanie.

„Îi voi zdrobi pe ei şi nu vor putea să stea, cădea-vor sub picioarele mele.” „Şi pe vrăjmaşii mei i-ai făcut să fugă, iar pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai nimicit.”(Psalmul 17)

Iată ce declara acum un an și jumătate Părintele Theodoros Zisis:

„Dacă aș continua să vă pomenesc, aș declara că sunt și eu ecumenist și eretic, pentru că pomenirea numelui episcopului, așa cum v-am explicat în textul meu precedent, înseamnă identitate de credință între pomenitor și pomenit.” (Părintele Theodoros Zisis către Mitropolitul Antim)

Dar atunci cum de l-a pomenit pe ereziarhul mitropolit Antim timp de aproape un an de la sinodul eretic și până în Duminica Ortodoxiei, când a interupt pomenirea episcopului său? Înseamnă că, după cuvintele sale, „a fost ecumenist și eretic”? Apoi cum de încă și acum slujește împreună cu cei care pomenesc pe ereticii ecumeniști? Nu cumva de fapt avem de a face cu o declarație de apartenență la erezia ecumenistă?

Ce dovadă mai evidentă a înșelătoriei lor decât aceasta ar putea fi? Recitiți din nou și din nou acest fragment exemplar din Răspunsul părinților athoniți la „proiectul de rezoluție” inițiat de M. S. Chirilă și semnat de el și de unii părinți români, care răspunde la fel de bine în prezent problemelor ridicate de toți acești așa-ziși nepomenitori echilibrați, care au alunecat și înspre erezie, și înspre schismă, împiedicându-se de graiurile limbilor lor.

Părinții aghioriți, ce i-au răspuns patriarhului eretic Vekkos? „Un singur lucru vom accepta, cel ortodox, iar un singur lucru vom respinge întotdeauna (ceea ce nu este ortodox); iar pe cei care vor primi ceea ce nu este vrednic de primit (adică ortodox), noi nu îi vom primi. Căci Sfintele Canoane spun: «cel care cu cel neîmpărtășit (cu ereticul) se va aduna în casă, să se afurisească»; iar în altă parte: «cel care se împărtășește cu cei de neîmpărtășit, va fi și el de neîmpărtășit (eretic), ca unul care încalcă (nu respectă) canonul Bisericii»; și iarăși: «cel care îl primește pe eretic este vinovat de căderile (ereziile) acestuia». Așadar, precum cei care sunt acuzați de acestea sunt răspunzători de ele, dacă și noi le vom accepta pe acestea, în pofida sfintelor canoane care au fost pronunțate în Duhul Sfânt, suntem și noi vinovați (vrednici de osândă); nu este aceasta de la cel rău? Căci fiind întuneric, se preface că este lumină?” (vezi V. Laurent și J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon 1273-1277, Paris, 1976, p. 395)

Și întrebăm și noi, la rândul nostru, care sunt ierarhii ortodocși pe care voi îi acceptați? Și pe ce criterii voi îi primiți ca fiind ortodocși? Care sunt ierarhii care au condamnat clar sinodul tâlhăresc din Creta? Care sunt ierarhii care nu sunt în comuniune cu patriarhul Bartolomeu, cu patriarhul Chiril al Moscovei, cu patriarhul Daniel al României, ecumeniștii cei mai evidenți și care episcop învață poporul să nu aibă comuniune cu ereticii?

Noi știm că există două căi: fie cu Hristos, fie cu antihristul. Și știm că Domnul Hristos ne spune tuturor: „cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta, de la cel rău este.” (Matei 5, 37) Ați, auzit, părinților? Este de la cel rău.

Părinților, nu cumva vă referiți la Biserica Bulgariei și a cea a Georgiei, care i se închină lui Bartolomeu și celor dimpreună cu el? Părinților, vă bateți joc de noi? Îl ascultați pe Vulcănescu și pe orice alt … Vulcănescu și nu îl ascultați pe Sfântul Grigorie Palama, care ne spune că „Devreme ce Kalekas (aici a se citi Bartolomeu) este în felul acesta și de atâtea ori despărțit de întreaga pliromă a ortodocșilor, este imposibil prin urmare să aparțină de cei credincioși cel care nu se va îndepărta de el. Dimpotrivă, cel care este despărțit de Kalekas din acesta motive, atunci aparține cu adevărat de ceata creștinilor și este unit cu Dumnezeu prin credința cea evlavioasă (adică cea adevărată).” (colecția Ε.P.Ε (Părinți Greci ai Bisericii) 15, 3).

Așadar, cel care este despărțit de ecumeniști și de cei care acceptă sinodul tâlhăresc din Creta este unit cu Hristos și cel care nu este despărțit de ecumeniști, este despărțit de Hristos. Ce anume nu înțelegeți? Probabil că trebuie să îl menționăm și pe Sfântul Marcu Evghenicul, care ne spune: „sunt convins că cu cât mă îndepărtez mai mult de acesta (de patriarh) și de aceștia (latino-cugetătorii, în situația noastră fiind vorba de ecumeniști), cu atât mai apropii mai mult de Dumnezeu și de Sfinți, iar cu cât mă despart mai mult de aceștia(de eretici), cu atât mă unesc mai mult cu Adevărul.” (Nicolae Vasiliadis, Marcu Evghenicul și unirea Bisericilor, Editura Sotir, Atena, 1972)

Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până laCrezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Sursa