Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvînt la Duminica tuturor Sfinţilor (Duminica I după Rusalii)

Lauda la toti sfintii din toata lumea care au suferit mucenicia”

N-au trecut şapte zile de cînd am prăznuit sfinţita sărbătoare a Rusaliilor si iarăşi a venit la noi cor de mucenici, dar, mai bine spus tabără şi oaste de mucenici aşezată în ordine de bătaie, întru nimic mai mică decît tabăra îngerilor pe care a văzut-o patriarhul Iacov, ci deopotrivă egală cu ea.
In adevăr mucenicii şi îngerii se deosebesc unii de alţii numai prin nume, dar sînt uniţi prin fapte; îngerii locuiesc cerul, dar şi mucenicii; neîmbătrîniţi si nemuritori sînt îngerii, dar şi pe aceasta o vor dobîndi-o şi mucenicii. Poate îmi vei spune: îngerii au avut, parte de o fire netrupească! Şi ce-i cu asta?
Chiar dacă mucenicii sînt îmbrăcaţi în trup, totuşi acesta-i nemuritor; dar, mai vîrtos, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte trupurile lor mai bine decît nemurirea.
Nu este atît de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cît sînt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea ranelor. Astfel pentru că au murit, pentru aceasta au luat mai mult; au luat premii chiar mai înainte de nemurire, fiind încununaţi prin moarte.
„Micsoratu-l-ai cu putin decat ingerii cu slava si cu cinste l-ai incununat” spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar după ce a venit Hristos, după ce a osîndit moartea prin moarte, a restituit acest „puţin”. Eu, însă, nu afirm aceasta pe temeiul celor de mai sus, ci afirm că chiar acest defect al morţii a ajuns un avantaj, căci dacă n-ar fi fost muritori, n-ar fi ajuns mucenici.
Prin urmare, dacă n-ar fi fost moarte n-ar fi, fost coroană; dacă n-ar fi fost moarte, n-ar fi fost mucenicie; dacă n-ar fi fost moarte , Pavel n-ar fi putut sa zică: „în fiecare zi mor; mărturie de asta îmi este lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus”.
Dacă n-ar fi fost moarte şi stricăciune, n-ar fi putut Pavel să zică.: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Hristos”.
Sa nu ne întristăm deci, că am fost făcuţi muritori, ci să mulţumim că prin moarte ne-a fost deschis stadiul muceniciei, prin stricăciune am primit pricina premiilor, prin ele avem prilejul luptelor.
Vezi înţelepciunea lui Dumnezeu! Cel mai mare dintre rele, începutul nenorocirii noastre, intro-dus de diavol, adică moartea, pe aceasta a schimbat-o spre cinstea si slava noastră, ducînd prin ea pe atleţii evlaviei spre premiile muceniciei.
Ce dar? Vom mulţumi diavolului pentru moarte? Să nu fie! căci această faptă de ispravă nu este consecinţa intenţiei diavolului, ci este harisma înţelepciunii lui Dumnezeu. Diavolul a introdus moartea ca să piardă şi să curme orice nădejde de mîntuire prin aducerea ei pe pămînt. Hristos, însă, luînd-o a schimbat -o şi prin ea ne-a urcat iarăşi la cer.
Nimeni să nu ne osîndească dacă am numit ceata mucenicilor cor si oaste aşezată în ordine de bătaie, două numiri contrare, date unuia şi aceluiasi lucru, căci corul şi oastea sînt noţiuni contrare, dar aici amîndoi s-au unit.
Mucenicii, ca nişte cîntăreţi, mergeau cu plăcere spre chinuri, şi ca nişte luptători, au arătat toată vitejia şi răbdarea şi au învins pe duşmani. Dacă te vei uita, la natura celor făcute, atunci cele să-vîrşite sînt luptă şi războiu; dar dacă vei cerceta starea sufletească a celor ce s-au săvîrşit, atunci cele săvîrşite sînt coruri, banchete, prăznuiri şi cea mai mare plăcere.
Vrei să afli că faptele mucenicilor sînt mai înfricoşătoare decît războiul?
Ce este oare înfricoşător în războiu? Ostile stau aşezate fată-n faţă, cu armele strălucitoare, luminînd pămîntul; dau drumul la nori de săgeţi, care acopăr de pretutindenea cu mulţimea lor văzduhul; rîuri de sînge curg pe pămînt şi peste tot cadavre de soldaţi căzuţi la pămînt unii peste alţii ca spicele în timpul secerişului.
Haide dar să te duc de aici la lupta mucenicilor! Şi aici două oştiri stau faţă -n faţă: una a mucenicilor, alta a tiranilor.
Tiranii sunt inarmaţi, iar mucenicii se luptă cu trupul gol; victoria este insa a celor goi, nu a celor înarmaţi.
Cine oare nu s-ar minuna de faptul că cel biciuit biruieste pe cel ce biciuieşte, cal legat pe cel deslegat, cel dat pradă flăcărilor pe cel ce aruncă în foc, cel ucis pe cel ce ucide?
Ai văzut că luptele mucenicilor sînt mai înfricoşătoare decît luptele ostaşilor ? Acestea deşi înfricoşătoare, totuşi se săvîrşesc în chip firesc; acelea, însă, covîrşesc întreaga fire şi întreaga ordine a lucrurilor, ca să cunoşti că faptele de vrednicie săvîrşite sînt opera harului lui Dumnezeu.
Totuşi cît este de neegală această luptă! Cît de mult nesocotesc aceste lupte legile militare! In lupte, amîndouă oştirile sînt înarmate; aici, însă, nu-i aşa, ci una este neînarmată, iar cealaltă înarmată.
Şi iarăşi, în lupte, amîndouă ostile pot să ridice manile una contra alteea, dar aici una are manile legate, iar cealaltă loveşte cu toată libertatea si puterea; şi după cum într-o stăpînire tiranică judecătorii îşi păstrează dreptul de a face rău, iar drepţilor mucenici le dă să sufere în chip rău, tot astfel lovesc şi pe sfinţi; dar nici aşa nu-i birue, ci fiind biruiţi, după această luptă neegală, pleacă.
Şi se întîmplă acelas lucru ca şi cu un luptător căruia i s-ar porunci să lupte cu trupul gol, după ce i se rupe lancea, şi i se pune jos pavăza; dar el, cu toate că este lovit şi bătut, cu toate că primeşte de pretutindenea nenumărate răni, totuşi ar ridica trofeul.
Şi mucenicii în acelaş chip biruiau, deşi erau aduşi goi, cu manile legate la spate şi erau de pretutindenea bătuţi şi strujiţi.
Cei cari au primit rănile, aceia au înălţat trofeul, contra diavolului! Şi după cum oţelul lovit nu cedează, nici nu se moaie, ci ferul care bate se strică, tot astfel şi sufletul sfinţilor, cu toate că primeau atît de multe chinuri, nu sufereau nimic cumplit, ci se sfărîma puterea celor cari loveau şi îi alunga din lupte pe chinuitori în chip ruşinos şi batjocoritor, după multe şi nesuferite răni.
Ii legau pe mucenici la butuc, le găureau coastele, făceau brazde adînci în trupurile lor, ca şi cum ar fi arat un ogor şi n-ar fi spintecat trupuri.
Puteai să vezi coapse desfăcute, coaste deschise, piepturi sfîşiate. Dar cu toate acestea acele fiare mîncătoare de sînge, în nebunia lor, nu se opreau aici, ci coborîndu-i de pe butuc, îi întindeau pe grătare de fier, sub care erau cărbuni aprinşi. Şi puteai să vezi acum iarăşi privelişti mai cumplite decît cele dintîi; două feluri de picături curgeau din trupurile lor: unele de sînge, ce curgea, iar altele de cărnuri topite.
Sfinţii, însă, stînd pe cărbuni, ca pe trandafiri, priveau cu plăcere la cele întîmplate.
Tu dar, cînd auzi de grătar de fier, adu-ţi aminte de scara aceea spirituală întinsă de la pămînt la cer, pe care a văzut-o patriarhul Iacov. Pe aceea se coborau îngerii, pe aceasta se urcă ucenicii; pe amîndouă, însă, Domnul se sprijinea.
Sfinţii aceştia n-ar fi suportat durerile, dacă n-ar fi fost rezemaţi de ea. Este clar orişicui că pe aceea se suie şi se pogoară îngeri, iar pe aceasta urcă şi mucenici. Cum aşa? Aceia se trimit ca să servească celor ce aveau să moştenească mîntuirea, iar aceştia, ca nişte atleţi încununaţi si izbăviţi de lupte, plecau către conducătorul luptelor.
Să nu ascultăm cu indiferenţă cele spuse cînd auzim că au fost puse sub trupurile strujite ale mucenicilor cărbuni aprinşi, ci să ne gîndim ce simţim cînd ne cuprinde vreo fierbinţeală.
Atunci socotim că viaţa este cu neputinţă de trăit, ne supărăm, sîntem nemulţumiţi, ne necăjim ca nişte copii mici, socotind că acea fierbinţeală, cu nimic nu este mai mică decît gheena.
Mucenicii, însă, nu erau cuprinşi numai de fierbinţeală, ci îi înconjurau din toate părţile flăcările, scîntei săreau pe răni şi muşcau din ele mai cu cruzime decît o fiară sălbatecă; cu toate acestea ei, ca nişte oameni de otel, cari văd petrecîndu-se acestea în corpuri străine, stăruiau în cuvintele mărturisirii lor, cu bărbăţie si cu curajul cuvenit lor, rămîneau neschimbători prin toate încercările, şi arătau cu strălucire bărbăţia lor şi harul lui Dumnezeu.
Aţi văzut de multe ori la răsărit, cînd soarele răsare si sloboade raze la fel cu sofranul?
Tot aşa erau şi corpurile sfinţilor ca nişte raze la fel cu sofranul. Şiroaie de sînge curgeau din toate părţile corpurilor lor si luminau trupurile lor mai mult decît luminează soarele cerul, îngerii, cînd vedeau acest sînge, se bucurau, demonii se înfricoşau si însuşi diavolul se cutremura.
Ceea ce se vedea nu era numai sînge, ci sînge mîntuitor, sînge sfînt, sînge vrednic de ceruri, sînge care udă necontenit plantele cele bune ale Bisericii. Diavolul a văzut sîngele şi s-a înfricoşat, căci şi-a amintit de celălalt sînge al Stăpînului.
Din pricina sîngelui Domnului a curs si sîngele mucenicilor. Căci din momentul în care coasta Stăpînului s-a împuns, vezi nenumărate coaste împunse.
Cine voind oare să se facă părtaş patimilor Stăpînului şi să se asemene morţii lui Hristos nu şi-ar fi lepădat cu multă plăcere hainele ca să intre în aceste lupte?
Răsplătirea este îndestulătoare, cinstea este cu mult mai mare decît durerile, ia,r răsplata covîrşeşte luptele chiar înainte de a intra în împărăţia cerurilor. Aşa dar să nu ne înfricoşăm cînd auzim că cutare a suferit mucenicia, ci să ne înfricoşăm cînd auzim că cutare s-a moleşit si a pierdut astfel de premii ce-i stăteau înainte.
Iar dacă vrei să auzi şi pe acelea primite de mucenici după aceste lupte, apoi trebue să ştii ca nici un cuvînt nu poate să le înfăţişeze.
Apostolul spune că „nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit acelea pe care le-a pregătit Dumnezeu celor cari Il iubesc pe El”.
Nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult pe Hristos ca mucenicii.
Totuşi nu vom tăcea prin faptul că măreţia bunătăţilor gătite mucenicilor covîrşeşte cuvîntul si mintea, ci vom încerca să vă arătăm, destul de slab, atît cît este cu putinţă nouă să spunem, iar vouă să auziţi, fericirea care i-a primit acolo.
Am spus: destul de slab, deoarece numai aceia cari s-au bucurat de această încercare o vor cunoaşte lămurit. Mucenicii sufăr într-o clipeală de timp aceste dureri cumplite şi nesuferite; dar după izbăvirea de aici se urcă la ceruri, mergînd înaintea lor îngerii, iar arhanghelii făcîndu-le suită, îngerii şi arhanghelii nu se ruşinează de ei, ci ar prefera să facă totul, pentru ei, pentru că şi aceia au preferat să sufere toate pentru Stăpînul lor Hristos.
Cînd mucenicii se urcă la cer, toate acele sfinte puteri aleargă împreună cu ei. Dacă atunci cînd soseşte în oraş atleţi străini, tot poporul se revarsă de pretutindeni şi inconjurîndu-i examinează cu atenţie vigoarea mădularelor lor, cu cît mai mult, cînd urcă la ceruri atleţii evlaviei, vor alerga împreună îngerii şi se vor revărsa de pretutindenea toate puterile cele de sus ca să le examineze cu atenţie rănile lor.
Şi-i primesc şi-i îmbrăţişează pe toţi cu multă bucurie, ca pe nişte viteji, cari se întorc din război si din luptă cu multe trofee şi victorii. După aceea îi duc cu mult alai la Impăratul cerurilor, la scaunul acela plin de multă slavă, unde sînt Heruvimii si Serafimii.
După ce ajung acolo şi după ce se închină, Celui care stă pe scaun, se bucură de mai multă primire decît de la îngeri si de la arhangheli. Domnul nu-i primeşte ca pe robi (deşi si aceasta este cea mai mare cinste şi nu se poate găsi alta asemenea ei), ci ca pe prieteni ai Lui. Căci zice Domnul: „Voi sînteţi prietenii mei!”

Şi pe bună dreptate, căci El iarăşi spune: „Mai mare decît aceasta nimeni nu are cineva decat să-şi pună sufletul lui pentru prietenii lui”.

Aşa dar de vreme ce mucenicii au arătat cea mai mare dragoste, Domnul îi primeşte, iar ei se bucură de slava de acolo, se unesc cu corurile şi iau parte la cîntările cele de taină. Căci dacă atunci cînd erau în trupuri luau parte la acel cor în timpul împărtăşirii tainelor, cîntînd împreună cu Heruvimii cîntarea cea întreit sfînta, după cum voi cei iniţiaţi ştiţi, cu atît mai mult acum participă la acele strigăte de bucurie, după ce au primit cu multă încredere pe împreună corişti.

Nu vă înfricoşaţi oare de mucenicie înainte de a auzi acestea?
Nu doriţi oare acum mucenicia?
Nu vă pare rău oare că acum nu mai este timp de mucenicie?
Cu toate acestea să ne exercităm ca în timp de mucenicie.
Ei au dispretuit viata; tu dispretuieste desfatarea.
Ei au aruncat in foc trupurile; tu arunca banii in mainile săracilor.
Ei au calcat peste carbuni; tu stinge flacara poftei.
Impovărătoare sant acestea, dar şi folositoare.

Nu te uita la greutăţile de acum, ci la bunătăţile viitoare; nu te uita la greutăţile ce-ti stau în faţă, ci la bunătăţile nădăjduite; nu la patimi, ci la premii; nu la nevoinţe, ci la coroane; nu la sudori, ci la răsplătiri ; nu la suferinţe, ci la răsplăţi; nu la focul care arde, ci la împărăţia care stă înainte; nu la muncitorii cari stau împrejur, ci la Hristos care încununează.
Cea mai bună metodă şi cea mai uşoară cale către virtute este a nu te uita numai la ostenele, ci si la premiile unite cu ostenele: nu te uita la ele în chip separat.
Aşa dar cînd vei voi să dai milostenie, nu te uita la cheltuiala banilor, ci la strîngerea dreptăţii.

„A risipit, a dat săracilor, dreptatea lui rămîne in veacul veacului”.

Nu te uita la bogăţia care se deşartă, ci uită-te la vistieria care creşte.
Dacă vei posti, nu te gîndi la traiul rău care vine din post, ci la odihna care răsare din traiul cel rău.
Dacă vei priveghea rugîndu-te, nu te uita la oboseala care vine din priveghere, ci gînde-şte-te la încrederea, care răsare din rugăciune.
Tot astfel fac şi soldaţii; nu se uită la rane, ci la răsplăţi; nu la junghieri, ci la victorii; nu la morţii cari cad, ei la vitejii încununaţi.
Tot astfel si cîrmacii corăbiilor văd înaintea valurilor porturile, înaintea naufragiilor afacerile ce le fac pe mare, înaintea greutăţilor de pe mare bunătăţile ce le au după ce traversează marea.
Aşa fă şi tu; gîndeşte-te ce lucru bun este ca în adîncul nopţii, cînd toţi oamenii, fiarele şi dobitoacele dorm, cînd totul este cuprins de o linişte adîncă, atunci numai tu să fii treaz si să stai de vorbă cu încredere cu Stăpînul de obşte al tuturora!

Imi vei spune poate: Dar somnul este dulce!
Nimic însă nu-i mai dulce decît rugăciunea!

Dacă vei vorbi cu el în deosebi vei putea săvîrşi multe, căci nimeni nu te supără, nimeni nu te îndepărtează de rugăciune ; şi timpul îţi este într-ajutor ca să dobîndeşti ceea ce vrei.
Cînd eşti culcat pe aşternut moale şi te leneveşti să te scoli şi te întorci pe partea cealaltă, gîndeşte-te la mucenicii de azi cari au stat pe grătar de fier? N-aveau aşezat sub ei aşternut, ci dedesubtul lor erau aşternuţi cărbuni aprinşi!
Aici voesc să termin cuvîntul pentru ca să plecaţi de aici avînd proaspătă şi înfloritoare amintirea grătarului si să vă aduceţi aminte de el ziua şi noapte. Dacă am avea în minte pururea grătarul acela, chiar dacă ne-ar ţinea nenumărate legături, vom putea pe toate cu uşurinţă să le rupem şi să ne sculăm la rugăciune.
Să zugrăvim dar pe latul inimii noastre nu numai acel grătar, ci şi pe celelalte munci ale mucenicilor. Si după cum cei cari înfrumuseţează casele lor, le împodobesc peste tot cu zugrăveli înflorite, tot astfel şi noi pe pereţii mintii noastre să zugrăvim muncile mucenicilor.
Zugrăveala caselor este nefolositoare, dar aceasta are cîştig; n-are nevoie de bani, nici de cheltuială, nici de vreun meşteşug, ci în locul tuturor este destul să se folosească de rîvnă si de o gîndire vitează şi trează şi prin ele, ca, prin cea mai îndemînatecă mînă, să zugrăvească muncile lor.
Să zugrăvim aşa dar în suflet pe cei cari au fost aşezaţi pe tigăi de fript, pe cei cari au fost întinşi pe cărbuni aprinşi, pe cei aruncaţi în căldări de fiert, pe cei înecaţi în mare, pe cei strujiţi, pe cei întinşi pe roată, pe cei aruncaţi în prăpastie, pe cei cari s-au luptat cu fiarele sălbatice, pe cei duşi în rîpi adînci şi în sfîrşit pe cei cari şi-au sfîrşit viata aşa cum fiecare a avut parte, ca prin varietatea acestei picturi, făcîndu-ne strălucitoare casa noastră, să o facem locaş potrivit Impăratului cerurilor.
Dacă Domnul va vedea astfel de picturi în mintea noastră, va veni împreună cu Tatăl şi-şi va face locuinţă în noi împreună cu Duhul Sfînt.
Mintea noastră va fi atunci casă împărătească şi nici un gînd ne la locul lui nu va putea să intre în ea, de vreme ce amintirea mucenicilor se află în noi pururea ca o pictură înflorită, slobozind multă strălucire, iar Dumnezeu, Impăratul tuturora, trăind pururea în noi. Astfel dar primind pe Hristos încă de pe pămînt, vom putea, după plecarea de aici, sa fim primiţi în corturile cele veşnice, pe care să dea Dumnezeu ca noi toţi să le dobîndim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care Tatălui slava împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, în vecii vecilor, Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

logos.md

Predica la Duminica Tuturor Sfintilor (despre importanta numelui de botez)

Frati crestini,
Daca tot ceea ce ne inconjoara ar fi mai prejos decat noi si chiar egal, dar nu superior, noi nu am avea imboldiri de zvacniri mai inalte, mai presus de noi. Ar fi o lume a mediocritatii. Un climat sufletesc in care nu ar fi posibil nici un zbor de inaltare a fiintei omenesti, peste mediul mediocritatii. Viata nu ne-ar fi insemnata cu piscuri de inaltate avanturi omenesti. Fiecare nu am face decat sa ne molcomim traiul potrivit dorintelor si placerilor simturilor noastre, a carui paruta fericire se duce cu clipita satisfacerii lor.
Iar in ceea ce priveste doamna ratiune, nu ne-ar da decat ganduri trecatoare, care se rastoarna cu ziua de maine, de un alt promulgator de programe ale vietii noastre publice. Dar ceva mai mult, multi dintre noi, chiar cu privire la opera noastra, de foarte multe ori ne dezicem noi insine, in a doua perioada a vietii noastre, de ceea ce am gandit si am scris la patruzeci de ani.
Dar fratilor, in mijlocul acestei infricosatoare mediocritati, pe care omul singur nu o poate depasi, nici in ceea ce priveste vietuirea, decat cel mult pana la o suta de ani, iata ca spre mangaierea noastra e cineva care ne inalta din aceasta micime a vietii pamantesti. E un asezamant care vine cu altfel de ganduri, cu altfel de idealuri, care de veacuri si in veacurile cele fara de sfarsit, mereu are aceleasi pretuiri. De pe vatra acestui deosebit asezamant sufletesc, orizontul privirii noastre se mareste in lumina unor idealuri care stralucesc pana la imparatia veacurilor viitoare. Acest asezamant superior in toate privintele si indemnator spre tot ceea ce e mai presus de noi, e Biserica. Ea cere crestinului ca tot ceea ce face sa aiba in vedere, ca sa fie incadrat in lumina eternitatii. Tot ceea ce infaptuesti sa fie izvorat din dragoste fata de Dumnezeu si de oameni, caci numai atunci vei avea de Parinte pe Dumnezeu, care-ti poate da viata, fericirea, vesnicia. Oricine se disgardineaza din aceasta disciplina de trai dumnezeiesc, nu e expus decat sa se pravale in macinarea vietii, in nimicnicie, in moarte. Biserica cere o idealizare si o spiritualizare a vietii noastre. Oricine, nu poate gasi o tendinta catre inaltimile azurate ale vietii, decat in acest asezamant dumnezeiesc, in a carui bolta este vesnic veghetor Pantocratorul care a creat toate, le conduce si vegheaza in vesnicie.

Biserica isi are de intemeietor si cap conducator vesnic al ei, pe Iisus Hristos, care a mantuit lumea. Familia cea mare a Bisericii o formeaza toti cei ce au primit Taina Sfantului Botez si s-au inteleptit prin Sf. Taina a Ungerii cu Sf. Mir, si practica toata invatatura Bisericii noastre.

Dar cine crede si marturiseste ca Iisus Hristos este Dumnezeu, are cinstea de a fi socotit fiu al luminii si de a se numi cu numele lui Hristos, crestin. Cata cinste pentru noi oamenii de a ne numi cu numele lui Dumnezeu! Dar in acelasi timp, cat se cere noua ca sa ne straduim, pentru ca sa fim la inaltimea chemarii, la care suntem invredniciti! Fiecare dintre noi sa fie nu numai un purtator de nume, dar si un implinitor al idealurilor date de Dumnezeu noua, sa fie un alter Christus. Iata pe ce inaltimi a fost ridicat omul! Iata ce cai luminoase prezinta Biserica pentru fiecare crestin! Sa porti numele lui Dumnezeu si sa faci voia lui Dumnezeu!
Apoi, in Biserica, in aceasta familie a credintei noastre, cu chemari divine, va inchipuiti D-voastra, ce pretuire se cere sa dam aproapelui nostru, care si el, la randul lui, nu este decat tot un alter Christus. Caci la judecata de apoi, ni se va cere socoteala, de am ajutat pe acesti frati pamantesti. „De am dat sa manance celui flamand; de am adapat pe cel insetat; de am primit pe cel strain; de am imbracat pe cel gol; de am cercetat pe cel bolnav si din temnita… si, intrucat n-am facut acestea unuia din acesti mai mici, „Mie nu mi le-ati facut”, va zice Domnul nostru Iisus Hristos. Mat. 25, 42-45.

Iata cum ne este dat noua urmatorilor lui Hristos, ca prin numele nostru, prin traiul si virtutile care dau stralucire vietii pamantesti, sa ne unim cu Dumnezeu. El, Creatorul si Stralucirea a toate sa ne fie Parinte, iar noi fii.

In viata noastra crestina, dupa cum vedeti, omului individual i s-a dat o pretuire cum nu se poate mai mare. Numai sufletul unui om pretuieste mai mult decat toate bogatiile si splendorile lumii acesteia. „Caci ce ar folosi omul de ar dobandi toata lumea, iar sufletul si l-ar pierde”. Marc. 8, 36.

Inainte de crestinism, nu numai ca muncitorii si sclavii erau socotiti ca lucruri, dar chiar individul – omul luat singurit – din clasele inalte ale societatii, era acoperit de familie. Cultul familiei, al clanului era ceva strivitor pentru individ, numele il purta pe cel al familiei. Mai tarziu, abia prin crestinism, s-a ajuns ca fiecarui om, indiferent din ce clasa sociala ar face parte, sa i se dea un nume, si inca numele unui sfant. Si apoi mult timp, pana catre veacul XII, crestinii obisnuiau sa se numeasca numai cu numele de botez. Si astazi, cand obligatoriu purtam si numele de familie, totusi, mai intai punem numele individual, care e numele unui sfant, si numai in al doilea rand punem si pe cel al familiei din care facem parte. Iata pretuirea cea mare pe care o da crestinismul persoanei umane! Acele drepturi ale omului decretate de constitutia engleza si de revolutia franceza, nu erau decat fructul invataturii crestine.
Prin acest nume, care i se da fiecaruia odata cu botezul, se urmareste pe langa aceea ca fiecare sa-si dezvolte personalitatea, avand de crez al vietii sfantul al carui nume il poarta, dar in acelasi timp, i se da fiecarui crestin un model. Intocmai cum Dumnezeu, i-a aratat lui Moise, in muntele Sinai, cum sa faca Tabernacolul, ce obiecte sa aseze in el numindu-le pe nume si aratand inca si de ce dimensiuni sa fie, iar apoi i-a spus: „Vezi sa faci acestea toate dupa modelul ce ti s-a dat in munte” (Exod 25, 40), la fel ni se zice si noua de catre Biserica: Crestine, iata, iti dau numele cutarui sfant, fa si tu la fel cu modelul pe care ti-l dau. Fa si tu un al doilea exemplar.
Dator este fiecare crestin care se impodobeste cu numele unui sfant sa cunoasca viata sfantului, sa stie cand, unde, si cum a trait, si cum a suferit martirajul ori ce binecuvantat sfarsit a avut. Numai cunoscand viata unui sfant – cel putin pe a aceluia al carui nume il purtam – ne vom putea cunoaste si pe noi mai bine, prin comparatie. Vom vedea pe ce inaltimi de viata spirituala au mers ei si pe ce povarnisuri prapastioase ne primejduim noi viata. Numai atunci ne vom gasi fericirea dupa care acum atata suspinam. Iata cum prin cunoasterea vietii sfintilor, treptat-treptat, ne filtram viata noastra prin aceea a sfintilor si, prin aceasta, ajungem sa ne dezintoxicam viata noastra de toate planurile cele otravitoare ale patimilor noastre, care nu dau nastere decat la deznadejdea timpurilor de fata.
Un sfant este pentru noi un rege al vietii. Si dupa cum in fata unui vestit rege, sau a unei personalitati omenesti, sau a unui geniu al generatiei tale, tace toata patima care-ti invapaiaza trupul, si-ti este disciplinata intreaga fiinta, fiind atent sa nu fii oarecum in discordanta cu atmosfera princiara din jurul inaltei personalitati pe care ai onoarea s-o insotesti, tot asa si cand fiinta ta e patronata de un sfant esti chemat ca totdeauna sa fii treaz si la inaltimea conducatorului tau.

Trebuie sa-ti masori cuvintele, sa nu vorbesti ceva de care-ti este rusine sa molcomesti chiar in singuratate, sa nu ai cautaturi banuitoare, si nici un exterior murdar, ci totdeauna fiinta sa-ti fie invaluita in stralucirea nevinovatiei.

Pe inaltimi totdeauna ne este dat sa avem privelisti asa de frumoase, dar in acelasi timp se cere sa fim si atenti, ca sa nu cadem. Sfantul este pentru cel botezat un mentor spiritual, care disciplineaza si calauzeste pe credincios pe caile chemarii lui adevarate. Ei nu numai ne inalta pe culmi, dar ne si calauzesc pe inaltimi. Cine nu cunoaste viata sfantului al carui nume il poarta, nu-i cunoaste nici spiritul lui calauzitor si nu va auzi nici toate indemnurile lui precumpanitoare atunci cand se cere sa luam o hotarare intre a alege binele, sau a apuca pe caile poftelor noastre.
Dar ce sa mai vorbim, ca multi dintre noi poarta doar numele sfintilor si nici gand de a le cunoaste viata. Spre mai marea noastra durere sunt altii care, ceva mai mult, nici numele nu-l mai poarta. Mai intai ei singuri nu si-au dat seama ca acele nume straine le-au fost strecurate de altii, care-s straini de sufletul si credinta noastra. La inceput unora dintre noi li s-au parut frumoase numai prin simplu fapt ca-i ceva neobisnuit, apoi pentru ca ar avea un joc de sunete frumoase la auz, insa cand stai si deschizi bine ochii, vezi ca numele lor sunt nume de animale, de plante, etc.
Iata unde a dus orbirea sufleteasca, la o robire si injosire neinchipuit de mare. Caci aceste nume – care se dau la animale si lucruri – nu reprezinta pentru om crezul unei vieti de inaltare omeneasca, ci din contra o scoborare a lui in randurile dobitoacelor. Pentru moment ti s-ar parea ca nu e mare greseala aceasta, dar cand stii sensul numelui si apoi cand stai si observi mai in adanc sensul acestor schimbari, vezi ca ea e poarta deschisa celorlalte robiri care vin mai apoi cu nemiluita. Caci mai intai, vine robirea intelectuala, care te duce la ascultarea pana la virgula de ceea ce spune un spirit pozitiv, iar nu de ceea ce iti spune Dumnezeu si convingerile tale intime. Aceasta robire intelectuala ne-a dus la robirea vremurilor de fata, cand economicul dicteaza! Asa s-a intamplat si cu poporul rusesc, mai intai intelectualitatea a fost molipsita si robita ideologiei marxiste si apoi s-a ajuns la robirea intregii Rusii prin forta, cu toate ca sufleteste ei erau si sunt credinciosi. Dar sub calcaiul brutal au cautat sa zdrobeasca partea de taina a sufletului, credinta in Dumnezeu, dar s-au inselat! Imediat ce va inceta salnicia, totul va aparea vederii cu aceeasi frumusete ca mai inainte. Nu se poate nicicand distruge din omenire respectul si dorinta de sfintenie. Credinciosii cei adevarati nu se dezlipesc de sfinti, decat cu pretul vietii lor. Si atunci, cand tu socoteai ca l-ai despartit de ei, te-ai inselat, caci el mai mult s-a apropiat de sfintenie. A ajuns sa fie el insusi un sfant, alaturea de sfantul scump inimii lui.
Cum sa nu suspine omenirea dupa acele inaltimi ale sfinteniei, cand vede pana la ce grad de stralucita spiritualitate se ridica un sfant. Un sfant e un intelept al lumii acesteia. El simte mai mult ca oricare altul prezenta reala a lui Dumnezeu in lume. Si atunci nu faptuieste decat ceea ce e conform cu dorinta lui Dumnezeu, exprimata in invatatura sfanta.
Cum sa nu doreasca omenirea un sfant, cand el intrupeaza puritatea morala, pe care din nefericire asa de rar o gasim si pentru care suferim atat de mult? Cum sa nu iubeasca omenirea pe sfinti, cand noi stim ca atat timp cat au trait, ei nu au marturisit si infaptuit decat numai dragostea fata de Dumnezeu si oameni, iar acum sunt pururea rugatori catre Dumnezeu, pentru ca sa ne invredniceasca pe noi milei Sale?

Cum sa nu aratam deosebita atentie si dragoste netarmurita fata de un sfant, cand el e un memento spre bine, pentru fiecare din noi? El ne tine constiinta treaza si entuziasmul spre toata fapta cea buna.

Aceasta imagine a sfintilor scumpa sufletelor noastre, se cere ca sa o apropiem mai mult de noi, iar noi sa ne inaltam pana la ea. Si cum am putea realiza aceasta decat mai intai purtandu-le numele, apoi cunoscandu-le viata si in sfarsit, fiind in legatura cu ei prin rugaciune. Prin rugaciune noi vom reusi ca imaginea lor sa o coboram in sufletele noastre. Si atunci abia vom reusi sa-i avem ca pe un neintrecut sfatuitor si ajutor in toata viata noastra. Atunci vom fi siguri ca suntem urmatori poruncii lui Hristos: „Fiti perfecti”, caci noi vesnic, fiind in ucenicia unui sfant, nu vom cauta decat sa ajungem pe maistrul vietii noastre.
De pretul cel nesocotit de mare, pe care il are icoana unui sfant pentru noi, nu am a aduce decat exemplul cu Sf. Gheorghe. In lupta lui Stefan cel Mare de la Podul Inalt, ostimea moldoveana avea in fruntea ei, drept steag, icoana facatoare de minuni a Sf. Marelui Mucenic Gheorghe. Acest generalism sfant a fost acel care a inflacarat pe osteni la lupta pana la sacrificiu si apoi a patronat mareata izbanda contra paganului cotropitor.

Fratilor, oare cat de mult avem nevoie si noi de aceasta icoana facatoare de minuni, in lupta pe care avem sa o ducem fiecare cu dusmanii vietii noastre crestinesti? Viata multora dintre noi e cotropita de paganismele pangariri, pana la ultimul fort al ei. Ei bine, pentru acestia si pentru noi toti, ca si pentru Stefan cel Mare la Podul Inalt, nu e salvarea decat in incordarea vointelor noastre de a invinge raul – in numele Sf. Gheorghe, patronul atator izbanzi de pe intinsul camp de viata si lupta a Moldovei.
Iata aceasta icoana a Sf. Gheorghe e purtatoarea crezului nostru de izbanda crestineasca si moldoveneasca in toate luptele noastre cele drepte si sfinte. Iata cum, numele, viata si intreaga icoana vie din sufletele noastre a Sf. Gheorghe sunt acelea care ne pot inalta pe meterezuri de biruinte, ne cheama la o viata eroica si la fericirea pe care atat o dorim, cu totii.

Frati crestini,
Iata pentru ce Biserica noastra la botez ne da nume de sfinti, iata pentru ce a oranduit sarbatori care sa fie inchinate sfintilor, iar in Duminica de astazi ne-a pus spre praznuire pe toti sfintii. Astazi e Duminica Tuturor Sfintilor. Toti crestinii sunt chemati astazi ca sa preamareasca cu inchinaciuni sfinte, mii si mii de intrupari vii ale aceluiasi ideal mantuitor pe care ni l-a adus Iisus Hristos.
Dupa cum am aratat, ei nu sunt numai niste eroi ai credintei noastre carora le aducem proslavire, ci ei sunt pentru noi niste indemnuri sfinte de a le imita viata si, in acelasi timp, ei ne sunt si puternici protectori si rugatori ai nostri catre Dumnezeu.
Cine isi are de patron al vietii lui, cu adevarat, duhul vietii sfantului al carui nume il poarta, nu se poate ca sa nu renasca la o noua viata morala si la o viata de fericire pe care atata o dorim cu totii.
Reinvierea vietii noastre crestinesti si nationale, care cu drept cuvant atat se cere generatiei noastre, nu putem sa o gasim decat in preajma sfintilor si prin ajutorul lor. Spre exemplu nu am a aduce decat puterea minunata pe care a savarsit-o un sfant al Vechiului Testament.

Ne spune Sfanta Scriptura ca murind profetul Elisei cu mare jale a fost inmormantat. Si nu la mult timp dupa aceasta, cativa oameni duceau sa ingroape un mort. Vazand insa ca au navalit in tara dusmanii Moabiteni, s-au speriat si au aruncat mortul in mormantul lui Elisei. Cazand acela, s-a atins de oasele lui Elisei, si a inviat si s-a sculat pe picioarele sale. (IV Regi XIII, 20-21).

Fratilor, fie ca fiecare din noi, sa ne apropiem de sfantul al carui nume il purtam, cu viata noastra, cu tot ceea ce infaptuim si atunci va asigur ca fiecare vom straluci in lumina unei noi vieti, acum si in veci. Amin.

Parintele Vasile Vasilache, „Dumnezeu este Lumina” – Predici rostite in Catedrala mitropolitana din Iasi intre anii 1935-1939

Duminica Tuturor Sfintilor – Parintele Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Astăzi Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare face pomenirea nu a unui sfânt, nu a doi, nu a zece, nu a o sută, nu a o mie de sfinţi, ci a tuturor sfinţilor. Mare sărbătoare este astăzi. Căci dacă „pomenirea dreptului este cu laude”, pomenirea drepţilor şi a tuturor sfinţilor, cu câtă laudă nu se face!
Astăzi, fraţilor, s-a împlinit proorocia marelui prooroc Isaia, care zice: „Veseleşte-te, cea stearpă, care nu năşteai…căci mai mulţi sunt fiii celei părăsite decât ai celei cu bărbat, zice Domnul” (54, 1).
Cu adevărat, Biserica cea stearpă din păgâni astăzi prăznuieşte mulţimea cea nenumărată a sfinţilor săi. Astăzi Biserica cea stearpă din păgâni, logodită cu Hristos, a născut şapte, cum a zis, prin Duhul Sfânt, proorociţa Ana: „…ea stearpă va naşte de şapte ori…” (I Regi 2, 5).
Care-s cei şapte? Dumnezeieştii Părinţi spun că toate cetele sfinţilor din ceruri şi toţi drepţii se împart în şapte cete. Întâi este Maica Domnului, al doilea sunt Apostolii, al treilea Proorocii, al patrulea Ierarhii, a cincea este ceata Mucenicilor, a şasea ceata cuvioşilor Părinţi şi a şaptea ceata tuturor drepţilor celor din veac adormiţi.
Numărul şapte mai înseamnă fără sfârşit, că nu va înceta vreodată Biserica lui Hristos să nască sfinţi, fiindcă şapte nu are margini.
Dar ştie oare cineva numărul sfinţilor? Nu! Dar al îngerilor? Nici pe acela nu-l ştie. Ce spune marele prooroc Iov? „Oastea cerului cine o va număra?” (Iov 25, 3). Tot aşa şi de sfinţi ne arată Duhul Sfânt că nu se ştie numărul lor.
Sfinţi, cum ştiţi, sunt prietenii lui Dumnezeu (Psalmi 138, 17; Ioan 15, 44). Dar dacă sunt prietenii lui Dumnezeu, să căutăm şi alte mărturii despre felul cum sunt ei şi cât sunt de mulţi. Să auzim pe proorocul care zice: „Cât îmi sunt de iubiţi prietenii Tăi, Dumnezeule!”. Şi după ce arată stăpânirea lor asupra diavolilor, asupra lumii, asupra trupurilor, asupra tuturor patimilor, zice Duhul Sfânt: „Foarte s-au întărit stăpânirile lor” (Psalmi138, 17; Iov 42, 48; Iacov 5, 16).
Căci prietenii lui Dumnezeu au stăpânit în lumea aceasta peste patimile lor, iar după ce s-au desăvârşit în ceruri, stăpânesc împreună cu Hristos peste toată lumea. Şi după ce arată stăpânirile lor, Duhul Sfânt ne arată că noi nu putem şti numărul lor. Căci spune: „Număra-voi pe dânşii şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi” (Psalmi).
Cine a putut sau poate vreodată să numere nisipul mării? Ia o mână de nisip şi vei vedea că trebuie să stai luni de zile ca să o numeri. Dar nisipul care înconjoară toate mările de sub cer, cine-l va număra vreodată?
S-au înregistrat în martirologiul roman, în minee, în proloage şi în vieţile sfinţilor câţiva sfinţi. Dar aceştia sunt mult prea puţini faţă de numărul lor din ceruri. S-au înregistrat zece milioane nouă sute şaizeci şi şase de martiri, dar numărul lor, cum am spus, nu-l ştie nimeni, pentru că e mai mare decât nisipul mării. Câţi sunt martiri numai cu voia, câţi se mântuiesc în fiecare zi!
Sfântul Ambrozie al Mediolanului a văzut o mare de catran, din care ieşeau mii şi mii de porumbei, care zburau la cer. Şi a zis despre ei că sunt sufletele care în fiecare ceas se mântuiesc din iad prin mijlocirea Bisericii lui Hristos.
Biserica, trupul lui Hristos, îi trimite la capul ei Cel din cer. Deci nu se pot număra toţi sfinţii, precum nici toţi îngerii.
Dar oare de ce s-a pus azi Evanghelia care începe aşa: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru dânsul înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri?”. Şi iarăşi: „Cel care iubeşte pe tatăl său, pe mamă, sau pe frate, sau pe soră, sau holde, sau moşii, sau altceva din lumea aceasta, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să fie ucenic al Meu”.
De ce s-a pus tocmai azi Evanghelia aceasta? Cei ce-au rânduit pericopele evanghelice n-au fost oameni neînvăţaţi. Au fost sfinţi mari şi au ales fiecare parte a Evangheliei după sărbătoarea potrivită ei. Ştiţi de ce s-a pus azi textul acesta: „Cel ce va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu…”? Pentru că toţi sfinţii lui Dumnezeu cei din veac L-au mărturisit pe El în două feluri: prin cuvânt şi prin fapta lor.
Aşa au mărturisit proorocii pe Dumnezeu, aşa apostolii, aşa martirii, aşa cuvioşii, aşa ierarhii, aşa cuvioasele muceniţe, aşa drepţii cei din veac.
Dar, de ce e nevoie de mărturisire ca să te poţi face sfânt? Sau de ce trebuie să fii drept ca să te mântuieşti? De ce e nevoie să-L mărturisim pe Hristos? Iată de ce. Omul nu-i numai o fiinţă de lut, fără suflet. Omul are două părţi, are o parte văzută şi una nevăzută. Dar acestea se unesc într-un singur ipostas, aşa se cheamă omul întreg, alcătuit din trup şi din suflet.
Şi nu-i drept ce zic unii: e de ajuns să cred în inima mea în Dumnezeu, dar de mărturisit aceasta în faţa tuturor nu-i nevoie. Aceştia se înşeală. În ziua Judecăţii, chiar cuvintele Evangheliei de astăzi vor mustra pe toţi aceia care socotesc că-i de ajuns să creadă în taină, fără să mărturisească, atunci când e nevoie, pe Hristos.
Căci spune marele apostol Pavel: „Cu inima să credeţi spre dreptate şi cu gura să mărturisiţi spre mântuire” (Fapte 8, 37; Romani 10, 9-10). Deci, când credem în Hristos înlăuntru, negreşit trebuie să-l mărturisim şi în afară. Să audă şi alţii mărturisirea noastră şi să vadă şi alţii faptele noastre.
Căci a spus Domnul în Evanghelie: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din cer” (Matei 5, 16).
Nu-i de ajuns să crezi în taină, ca să te mântuieşti. Când eşti întrebat, trebuie negreşit să mărturiseşti, căci dacă te vei ruşina, sau dacă te vei teme, sau vei urmări alte interese şi nu vei mărturisi la arătare, nu poţi să fii cu Iisus Hristos. Şi El Se va lepăda de tine înaintea Tatălui Său şi înaintea tuturor îngerilor din ceruri.
Dar de ce s-a spus mai departe în Evanghelie: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, sau pe nevasta sa, sau pe copiii săi, sau pe fraţii, sau pe surorile sale, sau via, sau moşia, sau chiar viaţa sa – cum se spune la Luca – mai mult decât pe Mine, nu este vrednic să se numească ucenic al Meu”. Oare e bine să urâm noi pe tata şi pe mama şi pe fraţii noştri şi pe prietenii noştri? Oare nu se spune în porunca a cincea din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ?”. Oare nu cumva se contrazice Evanghelia cu Decalogul? Nu, Doamne fereşte!
Ca să ne putem lămuri, să ne aducem aminte de porunca cea dintâi din Lege. Ce spune aceea? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4). De ce a numit trei părţi din om? Cu mare dreptate porunceşte Dumnezeu să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea. El ne-a dat nouă şi sufletul şi mintea şi trupul.
Când auzi: „din toată inima”, sau în altă parte: „din tot sufletul”, să înţelegi partea cea nevăzută. Când zice: „din tot cugetul”, înţelege mintea omului. Iar când zice: „din toată puterea”, înţelege virtutea trupului. Deci trebuie să iubim pe Dumnezeu din toată fiinţa noastră.
Iar în porunca a doua din Lege a dat un îndreptar pentru iubirea aproapelui. „Iar pe aproapele tău să-l iubeşti ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-40; Marcu 12, 29-31). Ia seama că în porunca întâi din Lege, când cere să iubim pe Dumnezeu, nu arată graniţa până unde să-L iubim. Ci cere să-L iubim fără de margini. Dar când a vorbit de iubirea aproapelui, în care intră şi tata şi mama, a pus o graniţă: ca pe tine însuţi. Îmi eşti tată, îmi eşti mamă, soră, cumnată, văr, nepot, dar eu vreau să mă mântuiesc şi ca să mă mântuiesc trebuie să fac cutare faptă bună sau cutare.
Dar te iubesc atâta cât mă urmezi pe mine în credinţă. Iar dacă tu, tată sau mamă, sau soră, mă tragi pe mine de la Dumnezeu, sau mă îndemni să încalc o poruncă a lui Dumnezeu, sau să fac o nedreptate, eu nu te pot iubi pe tine mai mult decât pe Hristos.
Aşadar, nu trebuie să urâm pe părinţi, sau pe fraţi, sau pe oricare alt om din lume, căci zice: „nu vei urî pe tot omul”. Dar când acel om vrea să mă despartă de Dumnezeu, atunci trebuie să ştiu că nu-mi mai este prieten, căci este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât” (Psalmi).
Ce se spune la apostolul şi evanghelistul Luca? „Cel ce nu urăşte pe tatăl sau pe mama sa, sau pe fratele său, nu poate să fie ucenicul Meu”. Auzi, se spune că trebuie să-i urăşti! Dar când trebuie să-i urăşti? Şi când trebuie să-i iubeşti? Să-i iubeşti când te ascultă, când merg pe calea lui Dumnezeu şi să-i urăşti când se despart de Dumnezeu. Căci când omul se desparte de Dumnezeu, s-a făcut vrăjmaşul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt zice că dacă el urăşte pe Domnul şi poruncile Lui şi tu trebuie să-l urăşti pe dânsul: „Pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât şi neprieteni s-au făcut mie şi cu urâciune desăvârşită i-am urât pe ei” (Psalmi; Romani 12, 9).
Ai auzit? Când cineva care îţi era ţie ochi sau mână sau picior, adică ţineai la el ca la ochiul drept şi la mâna dreaptă şi te foloseai de el, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vrea să meargă după Hristos, să-l urăşti din toată inima, cu urâciune desăvârşită.
Iată cu ce cumpănă se măsoară iubirea! Iată cum trebuie măsurată dragostea lui Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele! Către Dumnezeu trebuie să fie fără margini, iar către aproapele mărginită. Numai atâta te iubesc pe tine, cât mă iubesc şi pe mine şi mai mult nu, că nu-mi dă voie porunca a doua din Lege.
Deci, n-avem voie să iubim pe nimeni şi nici o zidire din veacul acesta mai mult decât pe Dumnezeu. Nici pe tatăl şi pe mama, nici banii, nici vitele, nici păsările, nici averea, nici bogăţia, nici dregătoria, nici cinstea, nimic mai mult ca pe Dumnezeu, dacă vrem să fim ucenici ai lui Iisus Hristos.
Căci o dată ce am iubit zidirea mai mult decât pe Ziditorul, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ne despărţim de Dumnezeu după dreptate, că ne-am închinat zidirii şi nu lui Dumnezeu.
Ce spune Evanghelia mai departe? Petru, când a auzit că nu trebuie să iubeşti pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Dumnezeu, s-a gândit la sine. Căci, amintindu-şi că atunci când l-a chemat Mântuitorul pe lacul Tiberiada, unde era pescar împreună cu Andrei, cu Iacov şi cu Ioan, el a lăsat totul, a spus lui Hristos cu îndrăzneală: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie. Oare ce va fi nouă?”. Da, el a lăsat totul. Nu numai corăbioara şi luntrea şi lopata au lăsat Petru şi Andrei. Nu. Dacă lăsau numai atâta, nu erau ucenici ai lui Iisus Hristos. Ei au lăsat şi tată şi mamă şi soră şi frate şi patimile lor.
Nu-i de ajuns să laşi numai averea pentru Hristos. Trebuie să laşi şi ura şi zavistia şi desfrâul şi furtişagul şi minciuna şi răutatea şi pâra şi invidia şi lenevia şi nebăgarea de seamă şi toată fărădelegea şi păcatul. Atunci ne facem cu adevărat ucenici ai lui Hristos, când lăsăm toate.
Şi când zicem „toate”, arătăm şi păcatele şi patimile cele sufleteşti. Toate trebuie lăsate ca să ajungem ucenici ai lui Hristos.
Câtă vreme inima noastră e lipită de ceva din lumea de aici, de o femeie, sau de bani, sau de casă, sau de dregătorie, sau de cinste, sau de tată, sau de mamă, sau de rudenie, sau de prieteni, sau de cunoscuţi, sau de trai bun, sau de beţie, sau de orice ar fi, ea nu poate să placă lui Dumnezeu.
Nu putem să iubim şi pe Dumnezeu şi pe Mamona (care în limba siriană înseamnă „bogăţie”). Nu putem iubi pe Dumnezeu şi păcatul, Doamne fereşte!
Dumnezeu cere inima noastră. „Dă-Mi, fiule, inima ta!” (Pilde 23, 26). Câtă vreme inima noastră nu-i cu Dumnezeu, suntem mincinoşi şi făţarnici şi vicleni. Inima noastră e atunci nedreaptă. Căci a zis marele Pavel lui Simon Magul: „Vrăjmaşule a toată dreptatea, inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu!”. Dumnezeu se uită la inima lui, că inima lui e legată de bani. Căci el spusese apostolului: „Dă-mi şi mie darul acesta ca să pot să tămăduiesc pe oameni!”. Credea că Duhul Sfânt se cumpără cu bani! O, vrăjmaşule a toată dreptatea şi fiule al satanei şi al diavolului, văd că inima ta nu-i dreaptă cu Dumnezeu! Pavel era plin de Duhul Sfânt. Petru la fel.
De aceea îi spune lui Simon vrăjitorul că inima lui nu-i legată de Dumnezeu, ci de bani şi de slava veacului acestuia. Iar Dumnezeu se uită la inimă şi câtă vreme vede că inima noastră nu-i cu Dânsul, nu putem fi ai Lui.
El cere să-L iubim din toată inima şi din tot cugetul. Câtă vreme mintea noastră e legată de grijile veacului, de ban, nu poate fi a lui Hristos. Câtă vreme trupul nostru e scufundat în lucrarea păcatului, nu poate fi al lui Hristos. La fel nici inima, dacă nu-l iubeşte pe El. Deci, fiinţa noastră s-a despărţit de Hristos prin păcatele ei şi de aceea ni se cere să-L mărturisim şi cu faptele şi cu gura şi să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea.
Deci, când marele apostol Petru şi ceilalţi au zis: „Iată, noi am lăsat toate”, au zis: „Am lăsat vicleşugul, necredinţa, făţărnicia şi mândria, am lăsat şi traiul bun, am lăsat şi avere şi rudenie şi ne-am lipit cu inima numai de Tine”. Ei puteau deci să fie ucenici ai Lui.
Şi ce le făgăduieşte Hristos? „Voi, care aţi lăsat toate pentru Mine adică averea, cinstea, dregătoria, păcatele şi patimile, şi cele dinlăuntru şi cele dinafară, când va şedea Fiul Omului pe scaunul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19, 27-28).
Auzi câtă cinste le dă? Dar oare credeţi că scaunele de acolo vor fi de aur, sau de lut, sau de lemn, sau de marmoră? Pe astfel de scaune vor şedea Petru şi Pavel şi Andrei şi Vartolomeu şi Filip şi Toma şi toţi ceilalţi? Doamne fereşte! Cele douăsprezece scaune pe care vor sta cei doisprezece apostoli arată slava şi mărirea şi cinstea pe care le vor avea în jurul lui Hristos, când vor judeca împreună cu el toate neamurile, când va chema cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe poporul Său.
Atunci, apostolii care s-au ostenit cu Hristos şi au luat parte la ispitele Lui, care L-au iubit pe Dânsul din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi până la urmă au primit moartea pentru dragostea Lui, vor sta pe douăsprezece scaune de slavă.
Căci nu zice Hristos că vor şedea pe scaune de lemn, când zice că Fiul Omului va veni să şadă pe scaunul Slavei Sale. El ne dă aici să înţelegem că nici apostolii nu vor sta pe scaune de materie, ci pe scaune de slavă şi de cinste.
În acelaşi înţeles zice: „Mă duc să vă pregătesc vouă loc, ca unde sunt Eu şi ucenicul Meu să fie”. Deci nici apostolii nu vor şedea pe scaune de aur sau de argint, ci pe scaune de slavă, potrivit cu credinţa şi cu darul Duhului, după mărimea ostenelilor lor. Vor avea scaune de slavă, de mare slavă.
Căci când zice marele apostol Pavel: „Şi stea de stea se deosebeşte în slavă”, se înţelege că slava fiecărui sfânt se va deosebi de a celorlalţi.
Dar cum vor judeca apostolii cele 12 seminţii ale lui Israel? Noi am auzit că nici Tatăl nu judecă pe nimeni, căci zice Evanghelia: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Matei 16, 27; 25, 31). Şi dacă nici Tatăl nu judecă, cum o să judece Apostolii? În ce fel judecă ei cele 12 seminţii ale lui Israel?
Iată cum tâlcuiesc acest lucru dumnezeieştii Părinţi. Unul va fi Judecătorul – Iisus Hristos. Căci Tatăl a dat toată judecata Fiului, cum se spune şi în psalmi: „Doamne, judecata dă-o Împăratului şi dreptatea Ta Fiului Împăratului” (Psalmi 71, 1). Fiul va judeca toate popoarele…, şi va cerceta inimile tuturor. Căci atunci se vor descoperi – zice – cugetele multor inimi.
Iar El spune că vor judeca împreună cu El şi apostolii, şezând pe scaune de slavă. Vor judeca seminţiile lui Israel. Căci şi ei au făcut parte din ele. Atunci va zice Judecătorul către evrei: „Cum aceştia au urmat Mie şi M-au iubit din toată inima şi au împlinit poruncile Mele şi au propovăduit numele Meu în toată lumea şi până la urmă au primit moarte în cele mai mari chinuri pentru dragostea Mea şi cum de voi n-aţi crezut? Că n-am adus apostoli din India, nici din China, nici din Japonia, n-am adus din alte popoare păgâne, ci din voi i-am ridicat pe aceşti doisprezece oameni, ca să vă înveţe pe limba voastră şi să vă arate adevărul. Iar voi n-aţi voit să credeţi, ci aţi rămas în întuneric”.
Deci, aşa au să judece apostolii pe cele 12 seminţii ale lui Israel. A judeca înseamnă aici „a mustra”, aşa zic Sfinţii Părinţi. Aceşti doisprezece apostoli vor mustra, deci, dar mai ales va mustra Hristos pe poporul evreiesc pentru necredinţa lui, arătându- le că aceştia au crezut şi iată la ce cinste s-au suit, la câtă slavă, învrednicindu-se să stea lângă scaunul Său. El va spune: „Iată câtă cinste le-am dat, pentru că au crezut şi M-au mărturisit în toată lumea. Iar voi n-aţi vrut să credeţi, de aceea duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”. Aşa vor judeca apostolii, adică vor mustra cu prezenţa lor, cu slava lor, cu cinstea lor din ceasul acela poporul evreiesc, că nu le-a urmat lor şi învăţăturii lor.
Dar şi Pavel spune în altă parte: „Nu ştiţi, oare, că sfinţii vor judeca lumea?” (I Corinteni 15, 15). Nu numai apostolii, ci şi sfinţii vor judeca lumea. Dar cum? La fel ca şi apostolii. Sfinţii n-au venit dintre îngeri pe pământ, n-au firi netrupeşti, milioanele de sfinţi nu au venit din altă planetă, nici din cer, ci din popoarele pământului.
Şi ei au fost oameni şi au flămânzit şi au suferit dureri şi au avut frică şi osteneală şi au avut carne şi sânge şi rudenii şi neamuri şi bogăţii şi cinste şi toate câte le avem şi noi, dregătorii şi copii; dar au iubit mai presus de toate pe Dumnezeu şi pentru dragostea Lui s-au jertfit până la ultima picătură de sânge.
Şi atunci Dumnezeu va zice tuturor popoarelor: „Vedeţi pe aceşti sfinţi, care au fost ca şi voi oameni pe pământ? Dar au urmat Mie şi au păzit poruncile Mele. De ce n-aţi făcut şi voi aşa?”.
Îmi aduc aminte că eram copil când mi-am pus în gând să merg la mănăstire. Aveam un moş în sat la mine, Neculai Sava, un moş după tată, care nu s-a căsătorit toată viaţa şi ducea viaţă sfântă, fiind dascălul bisericii. Purta o barbă mare, albă. Şi când a auzit că vreau să plec la mănăstire, mi-a dat un ceaslov mic, cu slova veche. Şi ştiţi ce am citit eu întâi în ceaslovul acesta cu slova veche? Condacul zilei de astăzi! Şi scria acolo: „Ca nişte pârgă a firii, Ţie, Săditorului făpturii, lumea Îţi aduce, Doamne, pe purtătorii de Dumnezeu mucenici…” şi celelalte.
Auzi ce sunt sfinţii lui Dumnezeu? Sunt pârga firii omeneşti. Dumnezeu are tot dreptul să ia, din toate popoarele pământului, pârgă, că el a făcut toate popoarele; El le dă viaţă, El le dă hrană, lumină, apă, căldură şi tot ce le e de trebuinţă. Şi întru El şi prin El ne mişcăm. Nu putem să clipim o dată din ochi fără Dumnezeu, pentru că viaţa din noi e de la El şi întru El trăim şi prin El ne mişcăm.
Deci, sfinţii sunt ca o pârgă, ca un rod bine copt şi ales din toate popoarele pământului. Şi această pârgă a neamului omenesc, aceste milioane de sfinţi vor judeca lumea atunci. Cum? Va zice Stăpânul: „Tu spui că n-ai putut să-Mi urmezi Mie, că ai avut femeie. Dar şi aceştia au avut femei, că n-au fost toţi feciorelnici. Tu spui că n-ai putut să vii după Mine, că ai avut avere, că erai în cinste, în dregătorie, că te-ai temut de munci. Dar şi aceştia au avut toate acestea, toate ale firii omeneşti, dar inima lor au pus-o în mâna Mea şi mintea lor şi toată fiinţa lor s-a lipit de Mine. M-au iubit din toată inima şi toate celelalte le-au socotit gunoaie: şi averea şi dregătoria şi cinstea şi frumuseţile şi beţiile şi îmbuibările şi desfrâurile; toate dulceţile lumii acesteia vremelnice şi stricăcioase le-au urât din tot sufletul şi M-au iubit numai pe Mine”.

Şi aşa vor judeca sfinţii lumea, când toate popoarele pământului vor vedea milioane şi milioane de sfinţi aleşi din toate popoarele, strălucind mai tare decât soarele întru împărăţia cerului.
Câtă jale va fi atunci! Cum se spune în Uşa pocăinţei, râuri de lacrimi vor curge atunci din ochii popoarelor, mai mari decât mările de pe faţa pământului; căci se vor face mări de lacrimi. Dar vai, nu vor mai folosi atunci la nimic! Căci vor vedea de câtă cinste se bucură sfinţii, de câtă podoabă, de câtă slavă, de câtă mângâiere, iar ei au rămas să se ducă în gheenă, în foc, să-i mănânce viermii neadormiţi de acolo, în scrâşnirea dinţilor. Căci va fi o despărţire nu pentru un an, nu pentru doi ani, nu pentru o sută, nu pentru o mie, nu pentru sute de mii, ci pentru veacul veacului.
Ce se spune la Evanghelia Judecăţii: „Şi vor merge aceştia, adică drepţii, la viaţa veşnică, iar ceilalţi la muncă veşnică” (cf. Matei 25, 31-46). Ce jale va fi atunci şi cum vor mai plânge! Dar la ce va folosi plânsul atunci? Nu va mai folosi la nimic când vor vedea slava sfinţilor, când sfinţii îi vor mustra pe toţi, îi vor judeca pe toţi şi le vor zice: „Şi noi am fost ca voi, dar nu ne-am legat cu lumea aceasta, nici cu materia, nici cu banul, nici cu dulceaţa, nici cu rudeniile. Noi am iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată puterea şi Dumnezeu a trăit în noi şi noi în Dumnezeu; şi am fost gata oricând şi în orice clipă să murim pentru Dumnezeu. Şi am şi murit şi cu omul cel dinlăuntru şi cu cel din afară, când a cerut vremea”.
Aşa, fraţilor, aşa vor judeca lumea sfinţii şi apostolii, cu slava şi cu cinstea pe care o vor avea la Dumnezeu. Aşa vor mustra toate popoarele pământului, ceata apostolilor pe evrei, a celorlalţi sfinţi pe popoarele lor, pentru că nu s-au pocăit şi nu le-au urmat lor şi învăţăturii lor.
Fraţi creştini, dar oare de ce mai spune Evanghelia de azi: „Şi tot cel ce va lăsa pentru Mine casă sau moşie, însutit va lua în veacul acesta şi viaţa veşnică va moşteni?”.

Aici parcă ar părea cu neputinţă. Cum adică? Am lepădat toate pentru Hristos şi voi avea chiar aici mai mult decât am lăsat? Oare se va întâmpla aceasta? Da, aşa se va întâmpla. Ce au făcut apostolii? Au lepădat o mreajă şi aceea cârpită şi o luntre stricată, dar pe urmă – se spune în Faptele Apostolilor – toţi creştinii din obştea cea dintâi vindeau averile şi bogăţiile lor şi le aruncau la picioarele apostolilor.
Au fugit de avere şi toate averile le-au moştenit, cum spune Sfântul Efrem Sirul. Au plecat 12 bărbaţi din Ierusalim, fără toiag şi toată lumea au stăpânit şi au păstorit; au plecat fără traistă şi toate bogăţiile lumii le-au adunat, pentru că era Dumnezeu cu dânşii. Căci unde e Dumnezeu, nu le lipseşte nimic celor ce se tem de Dânsul (Psalmi 33, 9-10). Pentru că au aruncat la Dumnezeu grija lor, iar El i-a hrănit.
Dar zice şi de casă, că o vor câştiga însutit. Casa Domnului Dumnezeu este Biserica. Căci spune Mântuitorul: „Casa Mea casă de rugăciune este, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari!”.
Câte case de acestea, câte biserici nu s-au sfinţit până astăzi? Sfântul Gheorghe a lăsat toate pentru Hristos, dar câte mii de biserici nu are pe faţa pământului? Şi Sfântul Dumitru şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi atâţia martiri şi sfinţi, ca Sfântul Nicolae sau Sfântul Spiridon, au pe numele lor mii şi zeci de mii de biserici pe tot globul pământesc, unde sunt creştinii. Toate acestea sunt casele lor, că lor li s-au închinat şi lui Dumnezeu.
Vezi, sfinţii se cinstesc şi pe pământ de aproape două mii de ani şi au atâtea case de rugăciune, atâtea biserici, nu sute, nu mii, ci zeci de mii; dar şi în ceruri, în Biserica celor întâi născuţi, pururea se prăznuiesc şi pururea se veselesc cu veselia cea negrăită.
Aşa să înţelegeţi că însutit va lua. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu are şi aicea cinste. Căci zice: „Cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi”.
Dar ce spune Evanghelia la urmă? „Cei dintâi vor fi pe urmă şi cei de pe urmă vor fi întâi”. Cum se tâlcuieşte aceasta? Întâi a fost poporul evreiesc; el a fost chemat înaintea noastră de Dumnezeu, încă de pe vremea lui Avraam. El este poporul care s-a închegat din neamul lui Avraam, este poporul lui Israel.
El a avut chemarea înaintea noastră, au fost făcuţi prieteni cu Dumnezeu mai demult, ei proorocii, ei patriarhii, ei jertfelnicul, ei Biserica Legii vechi, ei cunoştinţa de Dumnezeu cea dintâi.
Dar când a venit Stăpânul proorocilor şi Ziditorul lor, n-au crezut. Şi astfel ei, cei dintâi, vor fi cei de pe urmă, pentru că n-au crezut.
Dar cuvântul acesta mai are şi altă tâlcuire. El vorbeşte de cei smeriţi. Omul smerit se socoteşte cel mai de pe urmă dintre toţi, pentru că se socoteşte din adâncul inimii cel mai păcătos, cel mai neputincios, cel mai rău, cel mai nevrednic de mila lui Dumnezeu şi de cinstea de la oameni.
Dar în ziua Judecăţii va fi altfel. Căci se zice: „Dumnezeu celor smeriţi le dă har şi celor mândri le stă împotrivă” (Matei 23, 12).
În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhiereşti, nici la coroane împărăteşti, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil ţăran, cel mai necăjit om, cel care stă în gunoi… şi se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau e la închisoare şi se roagă, sau e undeva străin, sau bolnav undeva în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau e o văduvă săracă, căreia nu-i deschide nimeni uşa şi zace cu copiii ei în necaz şi în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu.
Toţi aceştia vor fi în ziua Judecăţii mai mari decât împăratul lumii de astăzi şi a celei de mâine şi a celei de alaltăieri. Că Dumnezeu nu va căuta la faţă, cum i-a spus lui Samuel, când a ales pe David.
Dumnezeu caută şi acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecăţii. Se vor slăvi atunci cei smeriţi, cei nebăgaţi în seamă, cei ocărâţi, cei prigoniţi pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei ce flămânzesc pentru dreptate şi doresc să facă dreptate şi toţi pe care i-a fericit Hristos.
Se vor ferici atunci cei nebăgaţi în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului. Cele simple şi nebăgate în seamă ale lumii vor ruşina pe cei înţelepţi. Cele slabe vor ruşina pe cele tari.
De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acuma, dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăţia cerului şi împăraţii lumii şi toţi puternicii pământului vor fi atunci gunoi înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vor fi avut credinţă în El. Căci El este drept şi dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.
Iubiţi credincioşi, v-am întocmit un mic cuvânt la Evanghelia de astăzi. Mai sunt multe de vorbit despre ea şi despre sfinţii lui Dumnezeu. Dar dacă aş vorbi numai de un sfânt, ar trebui să vorbesc ani de zile. Dar despre toţi sfinţii, cine poate vorbi?! Poate cineva să aibă o mie de guri şi să vorbească la nesfârşit şi tot nu poate să descrie faptele sfinţilor.
Aţi auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinţilor: prin credinţă – zice – au biruit războaie, au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Şi lumea nu e vrednică de ei. Ce să spun de toţi sfinţii? E prea greu de spus.
Atâta spun numai, că sfinţii lui Dumnezeu L-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea lor. S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem şi noi prin dumnezeiescul Botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor de Dânsul. Că unde este Stăpânul, acolo vor fi şi slugile lui. AMIN!

Evanghelia din Duminica tuturor sfinților – Comentarii patristice

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

Duminica 1 după Rusalii (a tuturor sfinților) (Ev. Matei 10, 32-38; 19, 27-30)

 (Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Fiul nu spune aici cuvinte liniștitoare, ci vorbește despre urmările lepădării. Bagă de seamă: căci nu printr-o putere a ta mărturisești, ci prin ajutorul harului de sus. Hristos spune că dacă te lepezi de Mine, de Fiul, Mă voi lepăda și Eu de tine înaintea Tatălui. Însă cineva ar putea spune: cum aș putea fi judecat eu, dacă Dumnezeu, uitând de mine, se leapădă de mine? Răspunsul este: ești uitat din vina ta, a celui uitat, nu a lui Dumnezeu.
Dar de ce, te ridici și spui, trebuie să-mi mărturisesc credința și cu gura, dacă o fac cu mintea? Nu, cu gurile noastre trebuie să o mărturisim, pentru a fi pregătiți în orice clipă să vorbim cu îndrăznire. Numai prin această bogată dragoste și hotărâre vom fi ridicați la cele înalte.
Astfel, Iisus se adresează către fiecare dintre noi în parte. Aici nu vorbește doar către primii săi ucenici, ci către fiecare dintre noi care urmează lor și după mărturia lor. Cel ce primește în sufletul său învățătura aceasta îi va învăța cu îndrăzneală și pe alții, pregătit fiind să sufere toate cu ușurință. De aceea, mulți și-au întărit credința lor prin mărturia apostolilor pentru acest Cuvânt.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 34.3, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 33) Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.
Hristos nu spune tot cel ce va mărturisi pentru mine în inima sa,ci înaintea altora. Cel ce nu-L mărturisește și înaintea altora, nu are niciun folos să creadă în Hristos doar în inima sa. Căci este imposibil ca cel ce se leapădă cu buzele sale să creadă în inima sa. Mărturisirea este rodul credinței. Atât timp cât o rădăcină este vie, trebuie să facă ramuri sau frunze,iar dacă nu o face, știm fără-ndoială că rădăcina este putredă în pământ. În același fel, atât timp cât credința inimii este sănătoasă, sădește continuu semințele mărturisirii cu buzele. Dar, dacă buzele nu mărturisesc, trebuie să cunoști că, fără îndoială,credința inimii a început să putrezească. Apostolul spune: căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Rom. 10, 10).Astfel, mărturisirea cu buzele nu valorează nimic fără credința inimii, cum nici credința inimii nu valorează nimic fără mărturia buzelor. Dacă ție-ți este de folos să crezi cu inima, dar fără să mărturisești și-naintea altora, va fi de folos și necredincioșilor să mărturisească pe Hristos cu fățărnicie, deși nu cred în inima lor? Dacă nu folosește unui necredincios să mărturisească fără a avea credință, în același fel, nu-ți va folosi nici ție să crezi fără să mărturisești.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 25, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Ce fel de pace este aceea pe care Iisus cere să fie dată la intrarea în fiecare casă? Și ce fel de pace este cea despre care cântă îngerii: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace? Și, dacă Iisus nu a venit să aducă pace, de ce toții proorocii propovăduiau pacea ca fiind vestea cea bună? Pentru că nimic nu aduce mai cu desăvârșire pacea, decât înlăturarea bolii. Aceasta este pacea: înlăturarea cancerului. Numai printr-o tăiere de la rădăcină a răului, cerul se poate reuni cu pământul. Numai așa poate doctorul păstra trupul sănătos. Partea ce nu mai poate fi vindecată trebuie înlăturată. Numai așa păstrează comandantul armatei pacea: prin tăierea celor ce se răscoală împotrivă. La fel a fost și cu turnul Babel, când pacea lor cea dăunătoarea fost sfârșită prin necesara dezbinare a lor. Așadar, pacea a fost împlinită.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 35, 1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 34) Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Există o pace bună și una de la diavol. Pacea bună există printre cei buni, credincioși și drepți… Căci credința se naște prin cuvântul lui Dumnezeu, dar se păstrează prin pace și se hrănește prin dragoste, precum apostolul spune:credinţa care este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6).Credința lipsită de iubire nu poate produce nici un rod al faptelor bune. Dacă un credincios se separa (de comunitate – n.tr.) din cauza oricărei neînțelegeri, să știe că este de la diavol, căci orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui (Mt. 12, 25). Și dacă frăția este dezbinată, se va nimici pe sine, precum spune apostolul: iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi (Gal. 5, 15). Pe de altă parte, există o pace de la diavol printre oamenii necredincioși și nelegiuiți. Printre ei se află o singură stare, cea de păcătoșenie, deci este o înțelegere în a săvârși păcatul. Căci necredința și nelegiuirea se nasc la sfatul diavolului, dar sunt păstrate prin pace. Dar, dacă se întâmplă ca între ei să se iște o luptă,ei se dezbină, și asta este o luptă bună. Când este pace printre oamenii buni, credința și dreptatea sunt la ele acasă, iar necredința și nedreptatea stau ca adormite. Dar, când se iscă o ceartă, credința și dreptatea se scufundă, în timp ce necredința și nedreptatea se ridică înnoite. În același fel, când este pace printre nelegiuiți, nedreptatea și necredința sunt la ele acasă, iar credința și dreptatea zac adormite. Dar, când apare armonia, necredința și nedreptatea se scufundă, în timp ce dreptatea și credința se ridică. De aceea a adus Dumnezeu pe pământ o bună dezbinare, ca să rupă o legătură a diavolului. Toți oamenii locuiau împreună într-o casă a necredinței, cei buni dimpreună cu cei răi, iar cei răi erau răi pentru că urmăreau răul și au rămas răi,ocolind binele. Dar Dumnezeu a adus o sabie a dezbinării printre ei, cuvântul adevărului. Despre aceasta a spus apostolul: căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4, 12).
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Când suntem înnoiți prin apa botezului, prin puterea Cuvântului, suntem separați de păcatele începuturilor noastre; suntem tăiați prin sabia lui Dumnezeu de la necumpătata dragoste a tatălui și a mamei și suntem despărțiți de ei. Pentru că ne-am lepădat de omul de dinainte, cu păcatele și necredința sa, și am fost înnoiți de Duhul în suflet și în trup, vom urî din tot sufletul obiceiurile vechii noastre vieți, primite prin naștere trupească (autorul vorbește de obiceiuri noi, dobândite prin nașterea la noua viață, în Hristos, spre deosebire de obiceiurile omului celui vechi, care a murit la Botez – n.ed.).
(Ilarie de Poitiers, La Matei 10.24, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 35) Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Însuși Domnul proclamă pacea și de aceea ne spune Apostolul Pavel că El este pacea noastră (Efes. 2, 14). Asta înseamnă, desigur, pacea celor care cred în El și-L primesc în sufletele lor. Atunci, în ce fel nu a adus pace pe pământ? Când fiica a crezut, dar tatăl a rămas necredincios, ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Cor. 6, 15). Căci vestirea păcii a creat o dezbinare. Între un fiu credincios și un tată necredincios este necesar să fie o vrajbă. Și pacea care a fost vestită a născut o dezbinare, una bună! Căci în pace ne mântuim.
(Eusebiu de Emesa, Omilia26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 36) Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui.
Hristos a spus mai înainte: ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case (Mt. 10, 27) iar acum, descoperă ce va urma după această vestire a cuvintelor Domnului. Întreaga lume este dezbinată pentru credința în Hristos. În fiecare casă se află, atât credincioși, cât și necredincioși și, pentru a strica pacea de la diavol, a fost trimisă cearta de care era nevoie. Scrie în cartea Facerii că Dumnezeu a făcut același lucru și cu oamenii care s-au ridicat de la răsărit și s-au apucat să ridice un turn, prin care voiau să atingă înălțimile cerului, dar Domnul a amestecat limbile lor (Fc. 11, 9). Pentru același lucru se roagă și David în psalmi, zicând: Risipeşte neamurile cele ce voiesc războaie (Ps. 67, 30).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 1.10.34, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip).

 (Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Pentru că mai înainte a spus: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt. 10, 34), acum adaugă că a despărțit pe oameni de mamă, de tată și de rude, ca nimeni să nu așeze devotamentul față de familie înaintea religiei. El spune: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Iar în Cântarea Cântărilor, citim:El m-a dus în casa de ospăţ şi sus drept steag era iubirea (Cânt. 2, 4). Trebui să păstrăm această ordine a dragostei în toate relațiile noastre. Iubește pe tatăl tău, pe mama ta, pe fiii tăi. De va veni o vreme când dragostea pentru un părinte și pentru fiii lui Dumnezeu vor fi în conflict și nu vor putea fi ținute amândouă, lăsarea sinceră a dragostei pentru familia ta poate fi o formă mai mare de loialitate familială în relație cu Dumnezeu.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 1.10, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
El a spus aceasta pentru a aduce pe părinți la o mai mare blândeţe, iar pe copii la o mai mare libertate, chiar în momentul în care dragostea ar vrea să îi împiedice. Îi sfătuiește pe părinți să nu încerce ceea ce este imposibil, bănuind că dragostea pentru copiii lor poate fi pe drept asemănată cu dragostea lor pentru Dumnezeu. Apoi, învață pe copii să nu încerce ceea ce este cu neputință, adică să caute să facă dragostea lor pentru părinți mai mare decât dragostea lor pentru Dumnezeu.
Iar, ca nu cumva ascultătorii săi să se supere și socotească acest cuvânt prea greu, vezi cum întoarce argumentul într-o și mai drastică direcție. Căci, după ce spune cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine,adăugă și cine ţine la sufletul lui îl va pierde! Așadar, nu compara dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea pentru părinți, frați, surori și soții. Comparați dragostea aceasta cu cea pentru propriul suflet, căci nimic nu vă este mai de preț decât propriul suflet. Și totuși, dacă nu ești în stare să renunți la o asemenea dragoste, la cea pentru sufletul tău, în toate lucrurile vei fi împotriva Celui ce te iubește.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 32.2, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 37) Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Lasă-l pe tată să spună iubește-mă! Lasă pe mamă să spună iubește-mă! La acestea voi spune, Taci! De ce, ceea ce cer nu cer pe drept? N-ar trebui să răsplătesc cu ceea ce am primit? Tatăl va spune: Eu te-am crescut. Mama va spune: Eu te-am născut. Tatăl va spune: Te-am educat. Mama va spune: Te-am hrănit…. Să răspundem tatălui și mamei când pe drept vor spune: iubește-ne, să le răspundem: vă voi iubi în Hristos, nu în locul lui Hristos. Veți fi cu mine în El, iar fără El eu nu voi fi cu voi. Iar ei vor spune: Dar nouă nu pasă de Hristos. Și dacă eu Îl prețuiesc pe Hristos mai mult decât pe voi, oare ar trebui să-L pierd pe Cel care m-a creat ca să mă supun celor care m-au crescut?
(Fericitul Augustin,Predica 65A.5,traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 10, 38) Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cel care își poartă crucea este cel care, dacă trebuie, este gata să treacă prin orice pericol pentru Dumnezeu, chiar și prin moarte, decât să se lepede de Hristos: Acesta este gata în fiecare zi să fie chinuit din pricina felului său de a viețui. Chiar și dacă nu suferă nimic asemănător cu moartea Dumnezeu, tot se va milostivi spre el. Pentru că este răsplătită intenția, nu fapta. Intenția vine din alegerea noastră liberă, iar fapta este împlinită numai prin harul lui Dumnezeu. Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde (Mt. 10, 39; Mc. 8, 35; In. 12, 25). Este mai bine să mori pentru Dumnezeu și să trăiești veșnic, decât să viețuiești pentru interesul oamenilor și să suferi moartea cea veșnică. Hristos a murit pentru noi, deși n-ar fi fost cu putință să moară dacă n-ar fi vrut și El aceasta. Cu cât mai mult trebuie să ne dăm viața pentru El, noi, cei muritori, chiar dacă nu dorim să fim așa? Dacă Domnul nostru a murit pentru slujitorii săi fără a primi nici o răsplată, este mai echitabil ca un slujitor să moară pentru Domnul și să fie și răsplătit pe deasupra.
(Autor necunoscut, Opere incomplete la Matei, Omilia 26, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 27)Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?”
Care sunt toate acestea pe care le-ai lăsat, Petre? Este bățul tău de pescuit? Năvodul tău? Corabia ta? Talentul tău? Vrei să-mi spui că acestea sunt toate? Da, spune el, dar nu o spun ca să mă laud, ci ca prin întrebarea asta să îmbrățișez pe toți săracii. Deoarece atunci când Domnul a spus: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer, un sărac ar fi putut spune:Cum atunci? Dacă nu am avere, nu pot să mă desăvârșesc? Petru întreabă pentru ca tu, săracul, să afli că nu ești sub nici un fel inferior ucenicilor. Petru întreabă nu pentru ca tu să ai șovăieli fiindcă ai fi învățat aceasta de la el (pentru că era încă nedesăvârșit și fără să fi primit Duhul), ci ca să auzi cuvântul din gura Stăpânului lui Petru și astfel, să crezi. Atunci când vorbim în numele altora, grijile lor devin ale noastre și asta a făcut și apostolul când a pus această întrebare Învățătorului în numele mulțimii săracilor.
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În a dărui ceva, Dumnezeu nu laudă darul în sine, ci voința și sinceritatea dăruitorului. Iartă și prețuiește mai mult pe acela care dă mai puțin, dar care dă cu sinceritate, decât pe cel care dă mai mult dintr-o cămară mai plină, dar fără prea multă dragoste (Mc. 12, 43-44; Lc. 12, 41-44). Astfel, din ceea ce s-a scris despre darurile bogaților și despre cei doi bani ai văduvei aruncați pentru săraci (Mc. 12, 41-44), este clar că același lucru se petrece cu cei care au lăsat toate cele pe care le au pentru dragostea de Dumnezeu, ca să urmeze netulburați pe Hristos Dumnezeu. Ei vor face toate după cuvântul Său. Cel care împarte o avere mai mare nu este primit mai mult decât cel care împarte una mai mică, mai cu seamă dacă aceasta mai mică este împărțită din toată inima. Ceea ce Petru și cu fratele său Andrei au lăsat, a fost de o mică valoare, însă amândoi, când au auzit veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni, îndată au lăsat mrejele și au mers după El. (Mt. 4, 19-20) și Dumnezeu nu i-a cântărit a fi ușori, pentru că ceea ce făcuseră o făcuseră cu o dragoste mare. Dumnezeu știa că deși le-ar fi fost dăruite averi nenumărate, ei tot nu ar fi fost stăpâniți de ele și nici dorința lor de a urma lui Iisus nu ar fi fost înfrântă de ele. Așadar, cei care vor urma Mântuitorului, vor sta pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel și vor primi această putere la învierea morților. Căci aceasta este regenerarea, o naștere din nou, când cerul nou și pământul nou sunt restabilite pentru cei care se reînnoiesc, și un Nou Testament cu potirul său este oferit.
(Origen, Comentariu la Matei 15.21-22, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
Dar ce înseamnă că vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Înseamnă că le vor afla necuviincioase și le vor osândi. Căci ei nu vor sta precum niște jurați, ci exact așa cum s-a spus că regina de la miazăzi va judeca acel neam (Mt. 12, 42), iar ninivitenii îi vor osândi (Mt. 12, 41) la fel vor face și aceștia. Pentru aceasta, El n-a spus neamurile lumii, ci semințiile lui Israel. Iudeii și apostolii au fost crescuți în aceleași legi, obiceiuri și sisteme politice. Când iudeii au spus că nu au putut crede în Hristos pentru că legea îi împiedica să primească poruncile Lui, El aduce în față pe acești oameni care au primit aceeași lege, dar au crezut și astfel, condamnă pe toți ceilalți asemenea iudeilor. Pentru aceasta a spus mai înainte: De aceea ei vă vor fi judecători (Mt. 12, 27).
(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 64, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 28) Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”.
În ziua judecății, iudeii vor răspunde: Doamne, nu am știut că tu ești Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ce om poate vedea comoara ascunsă în țarină (Mt. 13, 44) sau soarele ascuns în nori? Cine ar fi crezut că steaua care strălucește dimineața (Apoc. 22, 16) s-a născut pe pământ? Cine ar fi crezut că femeia care ne-a scos afară din rai și ne-a oprit să mai intrăm înapoi va deveni prima ușă a raiului sau că lumina va străluci prin ea, cea care a adus întunericul în lume? Așadar, nu a fost împietrirea inimii cea care ne-a condus să Te rănim, ci am fost amăgiți prin trupul Tău.
Iar voi le veți răspunde: Și noi am fost oameni ca și voi, având un suflet și o natură trupească la fel ca voi și noi am viețuit în una și aceeași lume ca și voi. Am fost amenințați de aceleași duhuri lumești și ajutați de același Dumnezeu. Mai mult decât atât, ați avut avantajul în fața noastră că noi eram oameni simpli, păcătoși și fără știință de carte, nedeosebiți în mulțime, în timp ce voi erați preoți, cărturari și învățători ai oamenilor. Noi, așa simpli și păcătoși, L-am putut recunoaște. Voi, deși preoți și cărturari, care ați ținut Scriptura înaintea ochilor ca far și cale de urmat, nu L-ați recunoscut. Chiar și înainte de a fi martori ai minunilor Sale L-am recunoscut cine este. Dar voi, chiar și după ce ați fost martori ai puterii Sale, nu L-ați putut cunoaște? Cum s-a putut întâmpla că aproape întreaga lume L-a ignorat pe Cel pe care cei doisprezece L-au cunoscut. Voi n-ați crezut în El și n-ați cunoscut că El este Fiul lui Dumnezeu. Ce v-a făcut să-L omorâți, dacă nu ați găsit nici o vină în El? În noi, bunăvoința ignoranței grosolane a fost ca o făclie. Dar în voi, răutatea științei voastre v-a îmbrățișat precum întunericul.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ei l-au urmat în spălarea botezului, sfințirea credinței, la învierea din morți și la moștenirea veșnică. Pentru aceasta există acea regenerare pe care apostolii au primit-o și pe care legea nu a putut-o oferi. I-a unit pe cele douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel, spre slava celor doisprezece patriarhi. Celorlalți care L-au urmat în batjocura lumii, le-a promis o plată înmulțită. Această răsplată este cea care este umplută de bucurie cerească, ca la găsirea oii celei pierdute (Lc. 15, 3-7). Această răsplată înmulțită este cea care pe care belșugul țarinii desăvârșite o va da. Această cinste a fost prevăzută și pentru Biserică, în numele Sarei (Fc. 17, 16). Această va fi meritată prin lăsarea legii și credința evangheliei și astfel El spune că cei din urmă vor fi cei dintâi pentru că cei dintâi vor fi cei din urmă.
(Ilarie de Poitiers, La Matei 20.4, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29) Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înmulțitînseamnă ceea ce este incomparabil mai bun, referindu-ne la viitorul din rai. Când Marcu spune că ia însutit în vremea aceasta (Mc. 10, 30) trebuie să înțelegem ca vorbind despre bucuriile duhovnicești care depășesc de departe pe cele pământești, atât de mult încât sunt garanții ale binecuvântările viitoare.
(Teodor din Heracleea, Fragmentul 107, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Înțelesul cuvintelor este acesta: Cel care pentru Mântuitorul s-a lepădat de cele trupești, va primi cele duhovnicești. Unele, spre deosebire de celelalte, vor fi mult infinit mai multe, adică cele din urmă. Astfel, apostolul, care a renunțat la casa sa și la pământurile sale, spune și aceasta: Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc (2. Cor. 6, 10).
(Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.19.30, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 29)Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.
Ca nimeni să nu creadă că ceea ce s-a spus de către Hristos se aplică doar ucenicilor, a extins cuvintele pentru a-i acoperi pe toți cei care făceau asemenea. Restul s-ar putea să nu primească aceleași lucruri ca și ucenicii; dar vor avea în schimb părtășie cu Dumnezeu și fraternitate cu sfinții. De fapt, El se referă la bătrânii și bătrânele Bisericii, care erau așa cum erau, rude prin dragoste, iubite prin fire, care i-au iubit mai mult decât propriile rude după sânge. Ei au primit și bani de la aceștia, pentru a-i cheltui după trebuință, în timp ce comorile viitoare erau date deoparte pentru ei. În locul câmpurilor lor ei vor primi paradisul. Vor primi Ierusalimul cel de sus, mama primului lor născut în locul caselor zidite din piatră.
(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 221 traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

(Mt. 19, 30) Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.
Sinagoga a fost prima care a fost chemată la mântuire, dar s-a pierdut printr-o lipsă a credinței. Apoi Biserica, crescând în casa tatălui său, adică legea, din slăbiciunea păcatelor sale, a alergat la Hristos și și-a depășit lipsa puterilor cu credință. Biserica a luat de la sinagogă harul care a trecut mai departe. Dar sinagoga, condusă mai mult de zel decât de credință, a văzut că Biserica nu numai că a fost curățită de boala sa, ci a și fost făcută fiică a lui Dumnezeu primind Sfântul Duh, prin care a venit la Hristos. Precum și apostolul spune: prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele (Rom. 11, 11). Astfel, sinagoga, care a fost chemată prima, a fost a doua care a crezut. Biserica, cea care a fost cea de-a doua chemată, a primit primul loc de mântuire împreună cu Dumnezeu.
(Opere incomplete la Matei, Omilia 33, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

Sfantul Teofan Zavoratul si Parintele Sofian Boghiu – Cuvinte la Duminica Tuturor Sfintilor

Locuitorii cerului s-au format pentru cer pe pamant, in Biserica lui Dumnezeu.
Traieste potrivit duhului Bisericii, si vei fi primit in randul lor.

“Sfanta Biserica ii pomeneste pe toti Sfintii dupa Cincizecime, spre marturie si aratare a roadelor pogorarii Duhului Sfant pe pamant. Pamantul era neroditor in privinta sfinteniei, insa adapat cu harul Duhului Celui Sfant, a inceput sa o rodeasca imbelsugat, spre mangaierea Stapanului a toata faptura. Apa vie si sanatoasa, oriun­de ar curge, face sa creasca peste tot verdeata, potrivit felului pamantului si al climei: si harul Duhului, pe oriunde ar trece, peste tot refacea oamenii pentru Domnul, desavarsindu-le intelegerea si bunatatea inimii. Apa curgea din raiul pamantesc prin patru rauri si adapa lumea intreaga. In toate cele patru parti ale lumii Sfintii Apostoli, vase ale Duhului Celui Sfant, au adus raurile imbel­sugate ale harului Sau, au adapat sufletele insetate si au facut sa creasca in ele virtutile de tot felul.
Toti acesti oameni induhovniciti, care au urmat insuflarilor Duhului si au umblat pe caile Lui, au fost stramutati si rasaditi, ca niste mladite de maslin, de pe pamant in cer si alcatuiesc acolo un minunat rai ceresc, in care odihneste Dumnezeu, Cel in Trei Ipostasuri. In fruntea tuturor se afla Preacurata Stapana de Dumnezeu Nascatoare, dupa ea – Sfintii Apostoli si Proroci, pe urma Sfintii mucenici, pastori si invatatori, feciori si fecioare, Cuviosi parinti si maici, si toate celelalte cete de Sfinti. Tocmai acest rai duhovnicesc ni-l zugraveste acum Sfanta Biserica: fiecare sa miroasa dupa puterea sa buna ei mireasma si cu dorire sa doreasca a se invrednici sa fie si el rasadit pe acel fericit taram.
Pe langa gradina, un gospodar adevarat are rasadnite si solarii, unde cultiva tot felul de pomi si de flori pentru gradina mare: asa a binevoit sa faca si Domnul. Gradina Lui duhovniceasca se afla in cer si este alcatuita din toti Sfintii — cei curati si desavarsiti. Pentru aceasta gradina sunt crescute si pregatite mladite duhovnicesti in rasadnita Lui pamanteasca – Sfanta Biserica. Acolo a pus gradinari care ingrijesc sufletele ce odraslesc mladita, le uda, le curata de uscaturi, le sapa si le pazesc. Cele ce reusesc sa creasca si sa se intareasca sunt stramutate si rasadite in gradina cereasca. Cele care nu cresc si nu se lasa cultivate sunt aruncate afara ca unele ce sunt lipsite de viata si uscate.
Asa este si soarta noastra! Ori vom fi rasaditi in gradina cereasca, ori vom fi aruncati afara ca niste netrebnici. Suntem deja in solariul lui Dumnezeu, in rasadnita facatoare de viata – Sfanta Biserica. Harul Duhului Celui Sfant ne inconjoara din toate partile, in tot felul. In jurul nostru e din belsug si apa, si lumina, si caldura. Se poate spune despre noi, folosindu-se cuvintele Prorocului, ca suntem un pom rasadit langa izvoarele apelor.
Pomul sadit langa izvoarele apelor va da rodul sau la vremea sa, si frunza lui nu va cadea (v. Ps. 1, 3). El este vesnic tanar si roditor. Asa stau lucrurile intot­deauna in privinta copacilor. Cu noi insa ele nu stau intotdeauna asa! Pomul nu este liber, asa ca negresit va creste, va inflori si va rodi atata timp cat este inconjurat cu ceea ce prieste vegetatiei. Pe cand sufletul este liber si in pofida faptului ca este inconjurat cu tot ce prieste infloririi si dezvoltarii lui duhovnicesti, poate sa ramana uscat, lipsit de viata si sterp, pentru ca poate sa nu pri­measca toate acestea si sa se impotriveasca lor. Prin libertatea sa el deschide in sine intrare pentru inrauririle duhovnicesti, care, odata intrate, pricinuiesc in el crestere duhovniceasca, si tot prin libertatea sa se poate inchide in sine pana intr-atat ca nu lasa sa intre in el nici o lucrare duhovniceasca si, ramanand despartit de izvorul vietii duhovnicesti, se va usca, se va imbolnavi si va amorti.
In chip asemanator, in Biserica lui Dumnezeu totul este pregatit ca noi sa primim viata si sa ajungem infloritori si roditori. Astfel devin insa doar cei care primesc fara sovaire ceea ce a poruncit Domnul in Sfanta Biserica Sa si se supun acestor porunci de bunavoie, cu inima doritoare. Vrei sa cresti duhovniceste? Primeste tot ce porunceste si tine Biserica. Este poruncita o dogma? Primeste dogma, oricat de mult ar depasi ea logica ta omeneasca. E data o po­runca? Supune-te ei, oricat de potrivnica ar fi inclinatiilor tale personale. Au fost lasate dumnezeiesti slujbe? Ia parte la ele, supunand randuielii si vremii lor indeletnicirea ta si treburile tale lumesti. A fost data parintie si indrumare duhovniceasca? Nu te instraina de ea si nu cumva sa te iei dupa voia proprie si sa iti faci randuieli de capul tau in indeletnicirile si in nevointele tale duhov­nicesti. Şi in toate sa faci asa: a fost lasat post? Sa postesti. Ti se porunceste sa te spovedesti si sa te impartasesti? Spovedeste-te si impartaseste-te, si asa mai departe.

1Cine se supune astfel cu ravna tuturor randuielilor dumnezeiesti, acela ajunge sa fie adapat din belsug de raul datator de viata al harului Sfantului Duh. In Biserica lui Dumnezeu, totul este plin de puterea Lui, si de orice te-ai atinge, vei primi aceasta putere dumnezeiasca – numai sa te atingi cu credinta, fara sa stai pe ganduri, de bunavoie.
Cei care si-au intocmit toata viata dupa randuiala Sfintei Biserici si nu isi ingaduie sa faca nimic din cele potrivnice poruncilor ei se afla sub un flux neincetat de puteri dumnezeiesti. Şi ei sunt cu adevarat pomi saditi langa izvoarele apelor. Umplandu-se de puteri duhovni­cesti, ei cresc, se intaresc, se desavarsesc si dupa savarsirea alergarii pamantesti sunt rasaditi in raiul ceresc asemenea unor pomi care au crescut in rasadnita.
Dimpotriva, cei reci fata de Biserica, cei ce se instraineaza de ea, care fac placul samavolnic al mintii lor si al poftelor lor, cei ce sunt robiti filosofarilor desarte, isi zavorasc intrarile si, neprimind lucrarile de viata datatoare ale Duhului, amortesc si seaca si se pregatesc singuri de ardere. In jurul lor totul infloreste, pe cand ei se usuca, desi au parerea ca ei sunt singurii care traiesc. Acestia vor sa afle in ei insisi izvorul puterilor de viata, si in loc de asta afla omorare. „Nu vreau sa cred“, zic ei; „ce voi descoperi singur, aceea voi si socoti drept ade­var” – si cad in minciuna si ratacire. „Nu vreau sa ma supun poruncilor scrise; natura este legea mea” – si cad in pofte de tot felul si in patimi de ocara. „Nu vreau sa ma supun indrumarii altuia; am si eu ratiune” – si implineste chiar el sentinta inteleptului: Cei ce n-au carmuire cad ca frunzele (Pilde 11, 14). „Nu vreau sa ma supun randuielilor bisericesti, n-am cand, si dealtfel ele sunt de prisos” — si isi pierd vremea cu obiceiurile desarte si stricatoare ale lumii. Şi asa in toate privintele. Şi acesti oameni, care se cred destepti si vor sa traiasca de capul lor, ajung sa aiba parte de minciuna, de ratacire, de patimi si pofte rele, iar ca rasplata capata starea lipsita de bucurie, chinuitoare, pururea insetata, a duhului nemultumit. Ei se usuca si se ofilesc vazand cu ochii, desi izvoarele puterilor de viata sunt chiar alaturi, la indemana.
Iata cele doua sorti care ii asteapta pe cei din rasadnita – din Biserica lui Hristos! Cu adevarat, Biserica ii cultiva pentru viata vesnica pe cei ce i se su­pun, iar cei nesupusi se usuca la fel ca vreascurile si spinii. Ştiind aceasta, sa ravnim celor dintai, intorcandu-ne de la naravul celor de pe urma, si Domnul ne va primi neindoielnic cu harul Sau in raiul cel ceresc, in vietuirea impreuna cu Sfintii Sai, cu ale caror rugaciuni sa ne si invredniceasca de aceasta pe toti. Amin!”

(Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

1

***

Cuvinte la Duminica Tuturor Sfintilor ale Cuviosului Parinte Sofian Boghiu, rostite la hramul Manastirii Antim

Frati crestini,
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne aflam acum catre sfarsitul marilor sarbatori crestine. A trecut Postul mare, cu metanii si rugaciuni, a trecut si praznicul sfintei Invieri, si iata, a trecut si marea sarbatoare a Pogorarii Duhului Sfant, precum si sarbatoarea Sfintei Treimi.
Duminica de maine este numita Duminica Tuturor Sfintilor, ca un rod al pogorarii Sfantului Duh in lume. Pogorandu-Se peste Apostoli, Duhul Sfant le-a amintit, in amanunt, tot ce-au invatat de la Mantuitorul Hristos. Si i-a intarit cu atata putere si cu atata curaj, incat ei au devenit ca niste faclieri raspanditi intr-o lume patimasa si plina de pacate, o lume razvratita impotriva binelui si adevarului, impotriva sfinteniei. Apostolii predica in aceasta lume pagana si cuvantul lor, dupa Pogorarea Sfantului Duh, are o mare putere de convingere, o putere nebanuita si neintalnita pana atunci in cursul istoriei. Si reusesc ei, 12 barbati cu 70 de ucenici, sa rastoarne toate conceptiile lumii pagane de pana atunci. Acesti pescari simpli infrunta un imperiu, infrunta teribila forta romana, lupta si rastoarna zeitatile si toate traditiile de mii de ani, orgiile legate de aceste cinstiri pagane. Mai ales patimile sunt foarte greu de scos din noi. De aceea, Apostolii si urmasii lor au fost ucisi in chip crud, barbar, pentru ca paganii nu voiau sa recunoasca faptul ca [drumul pe care] merg ei, este o cale gresita, rea, o cale spurcata. Pentru Hristos si pentru adevarul invataturii Lui, Apostolii si ucenicii lor au fost pusi pe rug, rastigniti, li s-au taiat mainile si picioarele, au fost supusi celor mai cumplite chinuri, nemaiauzite pana atunci. Duhul Sfant face din acesti oameni simpli mari misionari ai lumii. De aceea, Duminica Tuturor Sfintilor este ca o recapitulare a lucrarii Duhului Sfant in lume, o recapitulare a lucrarii Sfintei Treimi pentru mantuirea lumii.
Sunt multi acesti sfinti pe care numai Dumnezeu ii stie. De-a lungul anului, ei sunt ca niste faclieri care ne arata noua calea spre Imparatia lui Dumnezeu. Ei sunt lasati de-a lungul intregului an in calendarele noastre crestine, ca niste lumini care sa lumineze un drum lung si intunecos. De la fiecare din ei luam un exemplu: exemplu de curaj, de post, de bunatate, exemplu de dragoste si de pace. Cand mergi noaptea pe un drum intunecos, este foarte greu sa nu te ratacesti, mai ales daca drumul este necunoscut, cata vreme nu ai la tine o lumina, o lampa, un felinar sau niste becuri de-a lungul drumului. Asa sunt sfintii pentru noi, frati crestini.

(…).

(Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

1

Alt cuvant la Hramul Manastirii Antim, la Duminica tuturor Sfintilor

“Aici, la Manastirea Antim am praznuit astazi, cum stiti foarte bine, hramul manastirii – Duminica tuturor Sfintilor. Am avut aici pe Prea Fericitul Patriarh Teoctist si doi preasfintiti arhierei – Teofan si Vincentiu. In cursul zilei de astazi, de doua ori a vorbit Preafericitul Parinte Patriarh: dupa Evanglielie si dupa sfarsitul slujbei. Intre multele lucruri importante pe care le-a spus, a evocat si trecutul acestei manastiri, mai ales din anii 1940 pana in prezent, adica de cand suntem aici. Si Parintele Patriarh era coleg cu noi aici, la Manastirea Antim, cu studentii la teologie pe vremea aceea, si cu alti colegi, dintre care multi au murit si au trecut la viata vesnica. Dumnezeu sa-i ierte! Intre altele, a spus ceva din vremea comunista.
In legatura cu aceste lucruri din trecut vreau sa fac o marturisire, pe care multi o stiu, nefiind un secret prea mare. In perioada comunista, mai ales cand vorbeam in biserica cuvantul de invatatura, totdeauna erau informatori. Aveau carnetelele lor si, daca li se parea ca ceea ce spuneam este impotriva regimului, notau. Apoi ne trageau la raspundere ca am spus cutare sau cutare lucru si ne intrebau ce am vrut sa spunem, cu aceasta vorba. Noi, in aceasta perioada, am vorbit cu adevarat atunci cand se faceau slujbe, dimineata si seara, in duminici si sarbatori. Insa niciodata nu am vorbit politic. Am vorbit numai despre lucruri care priveau viata noastra sufleteasca, despre raportul nostru cu Dumnezeu, despre viata noastra de toate zilele, cu pacatele si slabiciunile noastre. Cautam sa nu avem surpriza ca, din cea ce spunem noi, sa se traga concluzii gresite. De obicei noi ne scriam predicile. Le scriam si, cand ne invinuiau de ceva, le aratam. “Asta am spus eu! ” Atunci le inchideam gura.
Dupa ce a trecut perioada comunista, am inceput sa vorbim liber; ca ne cunoastem sfanta credinta, cunoastem viata noastra sufleteasca, patimile si toata starea noastra launtrica, asa incat vorbeam liber.

Cu bunavointa dumneavoastra, in continuare, am sa va citez una dintre predicile tinute la hramul manastirii noastre, la 24 iunie 1972, in Duminica tuturor Sfintilor.

Sfant esti Dumnezeul nostru si intru sfinti te odihnesti!

Sarbatorim astazi, impreuna cu toata crestinatatea ortodoxa, Duminica tuturor Sfintilor, care este si hramul acestei manastiri. Cinstim acum, laolalta si dupa cuviinta, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc. Cinstim pe toti acei care, de la inceputurile lumii si pana acum, in toate timpurile si in toate locurile pe unde au trait, s-au straduit sa pastreze demnitatea lor de oameni, inchinandu-si toata viata lor in slujba binelui si a dreptatii, in slujba lui Dumnezeu.
In acest urias sobor al tuturor sfintilor, pe care ii cinstim acum la aceasta sarbatoare, sunt toti stramosii neamului omenesc, toti patriarhii si sfintii prooroci ai Vechiului Testament, impreuna cu toti dreptii dinainte de intruparea Mantuitorului, rascumparati de El prin jertfa Sa pe Cruce. Ei sunt acei despre care marele Apostol Pavel scrie asa in Epistola catre Evrei, despre acesti sfinti patimitori pentru dreapta credinta si pentru Hristos, pentru Dumnezeu:

Au fost chinuiti, au suferit batjocuri si bice, ba chiar lanturi si inchisoare; au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti, si in pesteri, si in crapaturile pamantului (Evrei 11, 36-38).

Tot acum, laolalta cu ei, cinstim cu evlavie pe toti prietenii lui Dumnezeu din Legea harului, adica cinstim fericitele cete ale apostolilor, ale mucenicilor, ale sfintilor ierarhi, ale cuviosilor parinti, barbati si femei, si ale tuturor placutilor lui Dumnezeu din toate timpurile si din toate straturile vietii sociale: pescari ca Sfintii Apostoli, gradinari, vamesi, negustori, ciobani, cizmari, ostasi, imparati, mineri, fierari, bucatari, avocati, doctori sau filosofi, care in mijlocul societatii si in cadrul vietii de familie, in munca lor de toate zilele, s-au ingrijit si de sufletele lor, pastrand legatura cu Dumnezeu prin rugaciune si viata cinstita, implinind poruncile lui Dumnezeu, si aspru si-au sfintit viata si li s-au scris numele lor in cartea vietii, in Imparatia lui Dumnezeu.

Sfintenia nu este un cerc inchis, ea poate fi dobandita de oricine. Mantuitorul spune pe Muntele Fericirilor: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este! (Matei 5, 48). Nu erau nici calugari atunci, nici niste oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de fata o multime foarte variata si El la toti le poruncea sa fie sfinti. Asa incat sfintenia este deschisa pentru oricine. De aceea am amintit toate aceste categorii sociale. Toti au intrat in sfintenie. Si aflam din Vietile Sfintilor cum au petrecut si si-au savarsit vietile lor. Asa incat cinstea sfinteniei s-a dat pentru fiecare dintre noi, care uneori ne plictisim de rugaciune, de tot ceea ce ne ofera Dumnezeu pentru sfintenia noastra.

Noi ii cinstim pe toti sfintii pentru viata lor pilduitoare, pentru statornicia lor in credinta, pentru caracterul lor hotarat pe calea binelui si a dreptatii, pentru bunatatea inimii lor si pentru sfintenia vietii lor. Ii cinstim pentru ca au devenit cetatenii casei lui Dumnezeu, prietenii si iubitii lui Durmezeu si pentru ca acolo unde sunt acum, in imparatia lui Dumnezeu, asculta rugaciunile noastre, ne vad cum traim, cunosc trebuintele noastre si necazurile noastre, se bucura de intoarcerea noastra catre Dumnezeu si se roaga si mijlocesc pentru noi atunci cand le cerem ajutorul; iar rugaciunile si mijlocirile lor sunt ascultate si bineprimite de Dumnezeu.

Cinstind pe Maica Domnului si pe sfinti, cinstim pe Stapanul lor, Care este Dumnezeul parintilor nostri si Dumnezeul nostru al tuturor. Noi toti suntem chemati si indemnati sa ne imprietenim cu Dumnezeu si cu sfintii Sai inca din viata aceasta, si sa-i chemam in rugaciunile noastre, sa le ascultam povetele si sa le urmam credinta si faptele lor, sa ne insusim modelul vietii lor si scopul sau idealul vietii lor. Scopul ultim al vietii lor a fost desavarsirea sau sfintenia, iar vietile lor au stralucit ca niste faclii luminoase pe cararile intortocheate ale acestei lumi. Ei au ascultat si au implinit slavita porunca data de Dumnezeu catre toata lumea cand a zis: Fiti sfinti, caci Sfant sunt Eu(I Petru 1, 16).

Aceasta porunca este data pentru prima data lui Moise, pe care o gasim in cartea Levitic, 1capitolul 11. Deci, inca din vremea Vechiului Testament ni se poruncea sa fim sfinti. Iar astazi este de batjocura acest cuvant: “Vrei sa fii sfant? Vrei sa faci pe sfantul?” Ca si cum sfintenia ar fi ceva interzis. Ar trebui sa spunem: “Doamne ajuta-mi sa fiu sfant!“ Sa fim sfinti cu totii. Acesta este idealul nostru! Este porunca sa fim sfinti; porunca de la Dumnezeu. Si o alta porunca, asemanatoare cu aceasta, rostita de Mantuitorul pe Muntele Fericirilor, cand a poruncit tuturor ascultatorilor Sai de atunci si din totdeauna: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este (Matei 5, 48).

Cand citim sau cand auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeiesti: “Fiti sfinti sau fiti desavarsiti”, care este in fond acelasi lucru, le primim cu greutate la prima auzire, ni se pare ca e cu neputinta de infaptuit sfintenia cu propria noastra viata! Daca privim insa la vietile sfintilor, despre care stim ca au fost si ei oameni pamanteni ca si noi, si vedem ca ei au putut implini aceasta porunca a sfinteniei, a desavarsirii, prindem si noi curaj si smerita indrazneala. Mai ales ca sfintenia si desavasirea nu inseamna numai semne si miununi; putini sfinti au facut minuni in viata lor pamanteasca.

Minunile sunt daruri speciale, in plus, si nu totdeauna sunt insusirile sfinteniei. In privinta aceasta, Mantuitorul ne-a spus niste cuvinte care pe multi trebuie sa ne puna pe ganduri. El a zis printre altele:

In ziua aceea a judecatii multi Imi vor zice: Doamne, Doamne! Oare nu in numele Tau am proorocit, si nu in numele Tau am scos demoni si n-am facut noi atatea minuni in numele Tau? Se vor apara oamenii. Si atunci voi zice lor, spune Mantuitorul Hristos: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi! – cumplit raspuns!Departati-va de la Mine, voi, cei ce lucrati faradelegea(Matei 7, 22-23).

Sfintenia sau desavarsirea nu presupun numaidecit semne si minuni, asa cum suntem obisnuiti sa credem uneori. Minuni, ce pot sa uimeasca pe oameni, ajung sa faca si vrajitorii si scamatorii si fachirii, ajutati de puterile intunericului. Dar sfintenia nu pot sa o dobandeasca decat cei blanzi si smeriti cu inima, cei plini de dragoste pentru Dumnezeu si pentru aproapele lor.

1Sfintenia cea bineplacuta lui Dumnezeu trebuie sa aiba macar aceste trei insusiri:

Instrainarea omului de rautati si de patimi. Noi suntem numiti vase de lut si aceste vase trebuie curatite ca sa poata intra si sa poata ramane in ele harul Sfantului Duh, adica sfintenia. In Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, spune Sfantul Apostol Pavel. Asa incat trebuie sa ne curatim trupul nostru de patimi si de rautati.

A doua conditie: Pastrarea si marturisirea dreptei credinte in Dumnezeu. Cei care fac false minuni, sunt niste sarlatani. Exista minuni facute de sfinti, fara indoiala, dar acestea sunt mai rare.

Si a treia conditie: implinirea poruncilor dumnezeiesti. In Filocalie, volumul intai, se spune intre altele si acest lucru: Dumnezeu este ascuns in poruncile Sale. Intrucat implinesti porunca Evangheliei, Dumnezeu este de fata si ti se arata. Il vezi. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8 ), spune “Fericirea” a sasea. De obicei, credinta cea adevarata fata de Dumnezeu se cere dovedita prin fapte de dragoste sincera fata de aproapele nostru:

Caci de va zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu iar pe fratele sau il uraste, este un mincinos, spune Sfantul Evanghelist Ioan in Epistola intaia dintre scrierile sale. Caci cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, cum poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu pe Care nu-L vede? (I Ioan 5, 20).

Tot Sfantul Ioan Evanghelistul spune ca nimeni nu poate cunoaste pe Dumnezeu, nu poate crede in El si nu-L poate iubi cu adevarat, daca mai intai nu-si scoate rautatea din propria sa inima si daca nu dovedeste prin fapta dragostea curata fata de semenii sai. Cine face asa, se afla pe calea sfinteniei, adica este pe calea pe care au mers sfintii in drumul lor spre imparatia lui Dumnezeu. Si aceasta asteapta Dumnezeu de la noi: sa vrem, sa daruim, sa ne ostenim, sa mergem pe calea Lui, sa fim de partea Lui.
Ca sa intram pe aceasta cale a sfinteniei si sa sporim in ea, avem la indemana ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfantului Duh, care este puterea darului ce izvoraste din Duhul Sfant, prin care lucreaza Dumnezeu in lume si in noi. Harul il dobandim si il mentinem prin Sfintele Taine, prin rugaciunea personala, prin rugaciunile si binecuvantarile Sfintei Biserici.

Mantuitorul ne invita cu iubire pe calea Lui si ne cheama la El, zicand:1

Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Ramaneti intru Mine, spune Iisus Hristos, si Eu voi ramane intru voi. Caci precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita; asa nici voi, daca nu ramaneti intru Mine. Eu sunt vita, voi mladitele (Ioan 15, 4).

Vedeti ce raport strans este intre noi si Dumnezeu?

Cine ramane in Mine si Eu raman in el, acela aduce roada multa. Fara de Mine nu puteti face nimic! (Ioan 15, 5).

Cu alt prilej Mantuitorul se roaga Tatalui ceresc, zicand: Sfinteste-i, Doamne, cu adevarul Tau, ca si ei sa fie sfintiti in adevar (Ioan 17, 17). Sfantul Apostol Pavel spune: Voia lui Dumnezeu este sfintirea noastra. Iar Sfantul Apostol Petru indeamna pe calea sfinteniei pe credinciosii din vremea sa si ne indeamna si pe noi, pe cei de astazi prin aceste cuvinte:

Fiti sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este: Fiti sfinti ca Sfant sunt Eu, zice Domnul Dumnezeu(I Petru 1, 15-16). si continua:

Daca chemati Tata pe Cel ce judeca cu nepartinire, petreceti in frica vremelniciei. Curatati-va sufletele prin ascultarea de adevar si nefatarnica iubire de frati si iubiti-va unul pe altul din toata inima, cu toata staruinta, lepadand toata rautatea si tot viclesugul si fatarniciile si pizmele si toate clevetirile; ca sa deveniti prin Duhul Sfant semintie aleasa, preotie imparateasca si neam sfant, popor ales al lui Dumnezeu.

1Cand ne vom afla pe o asemenea cale vom uri faradelegea si pacatul si vom simti nevoia launtrica de a face cat mai mult bine in jurul nostru. Atunci ne vom insufleti usor pentru tot ce este frumos, nobil si de folos oamenilor si vom simti din plin bucuria si dulceata faptei bune, pastrand mereu in noi duhul smerit si bland.
Aceasta este calea sfinteniei. Pe o asemenea cale au mers si sfintii pe care ii sarbatorim astazi. Din vietile lor invatam sa fim cinstiti, harnici, modesti, blanzi, pasnici, curati la suflet si la trup, generosi, plini de bunatate si de omenie. Toate aceste virtuti isi au puterea si izvorul in Dumnezeu, pe Care L-au descoperit in masura in care au trait dupa sfaturile si dupa sfintele Sale porunci. In El au crezut, pe El L-au marturisit, pe El L-au iubit si catre El s-au dus, in imparatia Lui si in slava Lui, cum spune Psalmistul: Adanc pe adanc cheama.

Societatea noastra omeneasca si romaneasca are nevoie de oameni cinstiti, de oameni intelepti, modesti, cumpatati, de oameni pasnici, plini de omenie. Sa nu pretindem altora sa fie asa; sa ne straduim noi insine, fiecare, in sectorul sau de activitate, sa fie mai bun, mai sincer, mai curat, mai cinstit, mai omenos, mai credincios, dupa chipul vietii acelora pe care ii praznuim astazi.

Incheind aceste ganduri despre sfintii pe care ii praznuim astazi sa ne rugam lui Dumnezeu cu umitinta, zicand asa:

Da-ne, Doamne, duhul sfinteniei, barbatia si statornicia sfintilor Tai pe calea binelui! Da-ne, Doamne, taria lor in credinta, ravna dragostei lor, duhul smereniei si al virtutilor crestinesti pe care le-au avut ei! Ajuta-ne, Doamne, ca tot ce gandim, ce vorbim si tot ce infaptuim sa fie spre slava Ta si spre binele aproapelui nostru, ca impreuna sa Te cinstim cu credinta pe Tine, Dumnezeul parintilor nostri, pentru rugaciunile tuturor sfintilor Tai. Amin.

1

Duminica Tuturor Sfintilor, prima dupa Rusalii


Duminica Tuturor Sfintilor – Lasata secului pentru Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
In aceasta duminica se lasa sec pentru Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Anul acesta postul incepe pe 12 iunie si se termina pe 29 iunie. Mentionam ca durata postului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel este variabila, in functie de data Sfintelor Pasti. Daca se intampla ca Duminica Tuturor Sfintior sa fie dupa 29 iunie, atunci el se va tine simbolic trei zile. In timpul acestui post, avem dezlegare la peste sambata si duminica si de asemenea, cand sarbatorim Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, pe 24 iunie. Duminica Tuturor Sfintilor este prezenta in calendarul ortodox dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh sau a Rusaliilor. Sfintii Parinti au randuit ca in aceasta duminica sa fie cinstiti toti sfintii de la inceputul lumii si pana in prezent, pentru a arata sensul venirii Sfantului Duh – sfintirea oamenilor.
Toti suntem chemati sa devenim sfinti
Asadar, toti suntem chemati sa devenim sfinti. Dar cuvintele Mantuitorului: „Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este” (Matei 5, 48), sunt astazi luate in batjocura daca tinem seama de expresia: „Vrei sa faci pe sfantul?”, ca si cum sfintenia este ceva ce nu trebuie atins niciodata.
Adeseori, atunci cand se vorbeste despre sfintenie, oamenii spun ca ea nu poate fi atinsa decat de cei care pleaca din lume. Si se invoca in acest sens, urmatoarele cuvinte din Scriptura: „Cine iubeste pe tata sau pe mama, pe frate sau pe sora mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Sunt multi care spun ca, potrivit acestor cuvinte, ei nu se pot lepada de mama, tata, rude, ca sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Dar aceste persoane se opresc acolo unde nu trebuie, caci Scriptura ne indemna „Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta”, iar ea nu se contrazice pe sine.
Textul spune ca cine iubeste „mai mult”, adica cine e in stare sa se lepede de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu e vrednic de Dumnezeu. Deci, nu trebuie sa-i abandonam pe cei dragi sub pretextul ca Il iubim pe Dumnezeu, caci o inima care nu se deschide altora, nu poate sa se deschida nici lui Dumnezeu.
Sfintenia – un adanc de smerenie

Sfintenia este, dupa cum au spus Sfintii Parinti, „un adanc de smerenie”. Deci, cel care spune despre sine ca este sfant sau cel care se lasa laudat ca este sfant, nu este sfant. Prin smerenie, sfantul trece neobservat, dar se face neincetat prezent atunci cand este nevoie de sprijin. In orice situatie el stie cand si ce trebuie sa faca.
Biserica are si sfinti necunoscuti noua
Biserica ne descopera prin Duminica Tuturor Sfintilor, ca sunt si alti sfinti pe langa cei cunoscuti noua prin canonizarile oficiale. Daca Dumnezeu nu ne va descoperi in aceasta lume slava acestor sfinti, o va face la sfarsitul chipului acestei lumi, cand se spune ca ei se vor arata la nasterea din nou a lumii. Dar suntem tainic in comuniune cu ei, prin sfintii cunoscuti. Caci daca ii pomenim pe unii intr-o zi, iar pe ceilalti in alte zile, nu inseamna ca ei sunt lipsiti de comuniune intre ei, pentru ca cei ce au ajuns sa se uneasca cu Dumnezeu, se unesc si cu toti cei prezenti tainic in El.
Adrian Cocosila

Sursa

 

Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfintilor


‘In aceasta zi, Duminica intai dupa Rusalii, praznuim praznicul Tuturor Sfintilor, celor de pretutindeni, din toata lumea, din Asia, Libia si Europa, de la Miazanoapte si de la Miazazi.
Dumnezeiestii nostri Parinti au asezat sa praznuim, dupa Pogorarea Sfantului Duh, sarbatoarea de azi, ca si cum ar fi voit sa arate ca venirea Preasfantului Duh a lucrat prin Apostoli niste lucruri atat de mari, incat a sfintit si a inteleptii pe cei de un aluat cu noi si, asezandu-i din nou in locul cetei aceleia ingeresti cazute, i-a adus, prin Iisus Hristos, la Dumnezeu: pe unii, adica, prin mucenicie si sange, iar pe altii prin traire si viata virtuoasa, Duhul Sfant savarsind, astfel, fapte mai presus de fire.

Sfantul Duh S-a pogorat in chipul focului, ca unul ce are, in firea Lui, inclinarea de la ceea ce este mai sus spre ceea ce este mai jos; iar tarana, cu firea ei inclinata spre cele de jos, adica framantatura noastra, este ridicata la cele ceresti.
Cu putin mai inainte, trupul luat si indumnezeit de Dumnezeu-Cuvantul a fost inaltat si a sezut de-a dreapta slavei parintesti; iar acum, dupa fagaduinta, ii atrage la Sine pe toti cei ce vor, asa cum ne arata lucrarea mantuitoare a Dumnezeu-Cuvantului si rostul cel mai din urma al venirii Sale in trup, printre noi, si al iconomiei. Ca pe cei cazuti mai de mult din credinta, ii aduce la unirea si la prietenia cu Dumnezeu, iar dintre nemultumitori a adus lui Dumnezeu, ca pe o parga a firii omenesti, pe cei care in multe chipuri au bine-placut Lui. Intr-acest fel deci, asa praznuim sarbatoarea Tuturor Sfintilor.
In al doilea rand, praznuind aceasta sarbatoare, noi cinstim si pe multi altii, care, desi au bine-placut lui Dumnezeu prin virtutea lor cea desavarsita, totusi, din cine stie ce pricina, ori poate din pricina unor imprejurari lumesti, au ramas nestiuti de nimeni, cu toate ca au multa slava inaintea lui Dumnezeu. Pe de alta parte, sunt multi care au vietuit dupa voia lui Hristos, si in India, in Egipt, in Arabia, in Mesopotamia, in Frigia, in partile de sus ale Marii Negre, cum si in tot Apusul, pana chiar si in insulele britanilor si, pe scurt graind, in Rasarit si in Apus, a caror cinstire nu era usor de facut, dupa cum se cuvine si dupa obiceiul Bisericii, din pricina multimii lor. Deci, pentru ca sa primim si ajutorul acelora, al tuturor care au bine-placut lui Dumnezeu, in orice parte a pamantului, iar, pe de alta parte, si pentru Sfintii care se vor adauga mai tarziu, dumnezeiestii Parinti au asezat sa praznuim praznicul Tuturor Sfintilor, care cuprinde in sine pe toti cei dintai si pe toti cei de mai tarziu, pe cei cunoscuti si pe cei necunoscuti, pe care Duhul Sfant, salasluindu-Se intru ei, i-a sfintit.
In al treilea rand, praznuirile Sfintilor, ce se fac in fiecare zi in parte, trebuiau adunate intr-o singura zi spre a se arata ca ei au luptat pentru un singur Hristos si ca toti s-au gasit pe aceeasi cale a virtutii, si astfel s-au incununat dupa vred¬nicie, ca niste slujitori ai unui singur Dumnezeu.’ Ei au alcatuit Biserica, implinind lumea cea de sus si incurajandu-ne si pe noi a ne sargui sa ducem cu toata ravna aceeasi lupta, care este deosebita si de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecaruia. Spre care nevoiasca-se fiecare, dupa puterea si cu toata osardia lui.

In cinstea tuturor acestor Sfinti din veac, Leon, preainteleptul si vrednicul de lauda imparat, a zidit o biserica mareata si foarte frumoasa inauntrul cetatii Constantinopolului, aproape de biserica Sfintilor Apostoli. Dupa cum se spune, el ar fi zidit aceasta biserica pentru Teofana, sotia lui cea dintai, care ar fi bine-placut lui Dumnezeu in chip desavarsit, petrecandu-si viata, lucru de mirare, chiar in mijlocul tulburarilor si al palatelor imparatesti. Astfel, dupa ce imparatul a facut cunoscut Bisericii scopul sau, aceasta nu s-a plecat voii lui. Adica, s-a impotrivit indata parerii imparatesti, sub cuvant ca nu este cu cale a numara intre Sfinti, si a cinsti numaidecat pe Teofana, in asa fel incat sa i se sfinteasca chiar si o biserica, peste masura de frumoasa, celei care pana ieri, numai cu cateva zile mai inainte, traise sub ispita infumurarii si a desfatarii imparatesti si ca, desi a bine-placut lui Dumnezeu, totusi inca nu a sosit vremea a i se da cinstire si inchinare ca unui sfant. Preainteleptul imparat, impartasind parerea intregii Biserici, a harazit Tuturor Sfintilor biserica zidita de el, zicand: «Daca si Teofana este sfanta, sa fie si ea socotita cu toti Sfintii».
Socotim, deci, ca praznuirea sarbatorii de azi, de aici mai ales si-a luat inceputul, cu toate ca s-ar fi putut intampla ca ea sa fi fost si mai inainte. Pentru aceasta ea este asezata ca o incheiere a Triodului si a Penticostarului, inconjurand intocmai ca un zid toate praznicele, fara osebire. Ca buna randuiala si tocmeala Bisericii, desi incepuse din vechime si se inchegase putin cate putin, precum trebuie, totusi ea s-a oranduit si s-a asezat in intregime in zilele acestui imparat, asa cum este randuiala si asezamantul ei de acum. Triodul, ca sa vorbim pe scurt, cuprinde intr-insul talcuirea cu grija, in cuvinte nespuse, a tuturor celor facute de Dumnezeu pentru noi: caderea diavolului din cer pentru neascultarea cea dintai; alungarea lui Adam din rai si pacatul; toata iconomia, cea pentru noi, a lui Dumnezeu-Cuvantul. Iar Penticostarul ne arata cum am fost ridicati din nou la ceruri, prin Sfantul Duh, si cum, acolo, am inlocuit ceata ingereasca cea cazuta, lucru care e stiut ca s-a facut prin toti Sfintii.
Sa se mai stie ca acum praznuim toate cate Duhul Sfant, cu daruiri de bine, a sfintit: sufletele cele prea inalte si sfintite, adica cele noua cete, pe stramosi si patriarhi, pe prooroci si pe sfintii apostoli, pe mucenici si ierarhi, pe sfintii marturisitori si pe cuviosii mucenici, pe cuviosi, pe drepti si pe toata ceata sfintelor femei si pe toti ceilalti Sfinti necunoscuti, impreuna cu care sa fie si cei ce se vor adauga in viitor. Dar, mai presus de toti si intre toti si cu toti Sfintii, pe Sfanta Sfintilor, pe Preasfanta si cea fara de asemanare mai marita decat cetele ingeresti, pe Doamna si Stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria.’

Sursa: Crestin Ortodox