Sfantul Grigorie de Nyssa despre TALANTUL DUHULUI SFANT incredintat omului si despre “FAPTURA CEA NOUA” in Hristos

Biserica il praznuieste astazi, 10 ianuarie, si pe Sf. Grigorie de Nyssa. Fara a avea vreuna dintre abilitatile organizatorice ale fratelui sau mai mare, Sf. Vasile, Grigorie a fost insufletit pe intreg parcursul vietii sale de o sete profunda de a cunoaste, pe care, dupa o scurta ezitare, a orientat-o exclusiv catre Dumnezeu, prin experierea harului Sau. Prin scrierile sale despre indumnezeire si urcusul duhovnicesc, Sf. Grigorie de Nyssa aduce limpezime invataturilor esentiale ale teologiei duhovnicesti, completand in chip fericit pe ceilalti parinti capadocieni, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Despre viata si opera Sfantului .

“Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta, prin Lucrarea celor incredintate.
Caci mare este, fratilor, mare este sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip. (…)
Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam” (Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau. (…)
Sa nu-ti inchipui, deci, ca avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul, neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5, 27). “Faptura noua” a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere, prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou(…)”.
0110gregoryofnyssa.jpg
(Sfantul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Editura Institutului Biblic si de Misiune al BOR, 1982) – Despre si de la un alt mare sfant al zilei de 10 ianuarie, Sfantul Teofan Zavoratul.

Sursa :Cuvântul Ortodox

SFANTUL GRIGORIE DE NYSSA: Ce inseamna sa te numesti si sa te fagaduiesti CRESTIN?

10 ianuarie – Praznuirea Sf. Grigorie de Nyssa

“Dupa cum oamenii stapanirii, pusi sa incaseze zilnic darile, daca li s-au adunat debite neincasate de pe mai multe zile, strang intr-o rubrica toate datoriile unui singur datornic si-i taie o chitanta pentru toate daca se intampla ca acesta sa faca rost de bani, tot asa am sa fac si eu cu cucernicia ta, frate Armoniu. Caci fiind dator sa-ti scriu mai des (intrucat la crestini fagaduinta inseamna datorie), acum as vrea sa suplinesc lipsa, nevoita de mine, a scrisorilor de pana acum, trimitandu-ti una atat de lunga incat sa poata fi socotita – in privinta literelor – egala cu toate cele ce au fost lipsa.
Ca sa nu intind degeaba povestea despre lungimea scrisorii, cred ca ar fi bine sa imitam, macar prin cuvantul scris, intalnirile noastre de altadata fata catre fata. (…) De pilda, sa incercam sa dam raspuns la intrebarea:

Ce inseamna numele de “crestin” si ce indatoriri decurg din el?

Sunt sigur ca nu va fi fara de folos o astfel de cercetare. Pentru ca, daca ne-am seama de ceea ce se ascunde sub numele de crestin, atunci am avea un mai mare spor in viata duhovnicesca, silindu-ne cu adevarat sa facem din el ceea ce numim, adica o stradanie spre progres si desavarsire. Caci daca ar dori cineva sa se spuna doctor sau avocat, acela n-ar primi un astfel de titlu, riscand sa i se reproseze ca n-ar fi pregatit pentru asa ceva, ci ar dori cu adevarat sa poata respunde unor astfel de titluri, spre a nu fi invinuit de titulatura mincinoasa, dovedind ca intr-adevar e pregatit pentru ele.
Tot asa stau lucrurile si cu noi crestinii daca s-ar cerceta care este adevarata noastra chemare. Atunci n-am lua asupra-ne ceea ce nu suntem, ceea ce insasi numirea noastra nu ne-o spune, caci daca am indrazni sa o facem, am pati si noi ca si maimuta dintr-o poveste..
Se spune, adica, despre un comediant ambulant din Alexandria Egiptului ca a imblanzit si a dresat o maimuta sa se miste si sa danseze atat de frumos incat imita exact persoana care o insotea, mai ales ca era si imbracata de joc, iar cand au mai adaugat si acompaniament muzical, mladierea maimutei urma asa de bine ritmul melodiei incat, prin toate miscarile pe care le facea si le schita, dovedea ca le-ar executa in chip firesc, parca ar fi fost un om adevarat.
Vazand cat de captivat era publicul de noutatea privelistei, cativa tineri mai obraznici au strigat catre cei care priveau tinta la spectacol ca “maimuta-i tot maimuta!” De aceea, in timp ce lumea striga si aplauda miscarile atat de cadentate ale acesteia, – oricat de legate de tact si de melodie ar fi fost ele – ei au aruncat asupra orchestrei si a cantaretilor tot felul de momeli, scotand intruna sunete care trezesc si atata instinctul acestui soi de animal si, ce sa vezi? Fara sa mai astepte nimic, cand a vazut migdale imprastiate pe jos inaintea muzicii, uitand de dans, de aplauze si de podoabele hainei, maimuta s-a aruncat pe ele si a adunat cu labele tot ce gasea, iar ca sa nu o mai impiedice nimic in implinirea poftei ei, si-a dat jos masca de pe bot si, lasand de o parte dresajul, zdrobea cojile si manca fructele cum numai maimutele obisnuiesc. In loc de aplauze si admiratie, s-a pornit o adevarata explozie de ras intre spectatori din pricina hidoseniei si caraghiozlacului in care aparea animalul dintre zdrentele mastii sale.
Dupa cum deci nu i-a fost de ajuns maimutei masca pe care si-a pus-o spre a fi crezuta ca este om, recapatandu-si firea, cand a auzit racnet de fiara, tot asa si cei ce nu si-au imbunatatit deplin firea lor prin credinta, la momelile diavolului, repede dovedesc ca sunt altceva decat ceea ce par. Caci in locul smochinei, al migdalei ori al altor ispite de acest fel, diavolul momeste pe om cu marirea desarta, cu fuga dupa ranguri, cu dorul dupa castig, dupa placeri, si cate altele de felul lor, imbiindu-ni-le ca pe niste strigate celor cu suflete de maimuta si care simuleaza crestinismul printr-o imitatie falsa, dar care, la vremuri de incercare, dovedesc in loc de intelepciune, de blandete ori de virtuti, numai o masca a lor. De aceea e de cea mai mare nevoie sa ne lamurim ce inseamna sa te numesti crestin: sa fii de fapt ceea ce-ti spune numele, iar nu, folosindu-l pe acesta drept pretext printr-o marturisire desarta, sa fii altceva la aratare, decat ceea ce esti in ascuns.
Sa examinam, asadar, mai intai ce inteles are cuvantul (crestinism). Poate ca oameni mai intelepti decat mine vor gasi imagini mai inalte si mai nobile care sa se potriveasca mai deplin vredniciei acestui cuvant. Dupa cate pricepem noi despre acest termen ar trebui spus urmatoarele:

In intelesul cel mai limpede si mai graitor, cuvantul “Hristos” – de unde provine “crestinism” – insemneaza imparat, caci, printr-o acceptiune deosebita Sfanta Scriptura tocmai prin aceasta expresie desemneaza vrednicia imparateasca – asa cum se ungeau imparatii. Deoarece insa, potrivit aceleiasi Scripturi, divinitatea nu poate fi inteleasa si exprimata in cuvinte, pentru ca depaseste orice putere de intelegere, a fost de lipsa ca purtatorii de Dumnezeu prooroci si apostoli sa ne indrume, parca ducandu-ne de mana, in duh sfant, la intelegerea fiintei nematerialnice dumnezeirii tocmai prin mijlocirea acestor nume si notiuni imparatesti, conducandu-ne din una in alta spre notiuni adecvate si potrivite divinitatii, evidentiind astfel prin cuvantul “imparatesc” ne gandim la cea mai inalta demnitate posibila.
In acelasi timp, ceea ce-i liber de orice patimi si e neatins de nici o rautate, se exprima prin cuvintele “virtuti”, fiecare din ele parandu-ne una mai inalta decat cealalta. In fond insa, ori ca o numim “dreptate”, ori “intelepciune”, “putere” ori “adevar”, ori “viata” “mantuire”, “neschimbare” ori “nemutare” prin toate aceste cuvinte ne gandim la aceeasi fiinta sublima, care este si se numeste Hristos.
Daca deci notiunea a tot ce poate fi mai sublim se cuprinde in Hristos (caci intr-o notiune mai inalta se cuprind toate celelalte, dupa cum si in notiunea de “imparat” se subintelege si aceea a supusilor lui) atunci urmeaza in chip firesc ca tot asa sa ajungem sa intelegem si ce inseamna cuvintele “crestin” si “crestinism”. Caci daca cei legati de El, prin credinta in El, purtam acelasi nume ca Cel ce depaseste orice stricaciune a firii, atunci trebuie ca si tot atatea insusiri, cate le denota firea cea nestricacioasa a lui Hristos, sa ni le impropriem si cei ce ne numim cu numele lui. Daca avem partasie cu numele lui Hristos, numindu-ne “crestini”, urmeaza in chip firesc sa ne facem noi partasi la toate acele insusiri ale Lui. Caci ca si la un lant unde veriga din cap leaga dupa ea pe toate celelalte, formand la un loc o unitate, tot asa trebuie sa fim si noi strans uniti prin numele lui Hristos, ca unii care ne impartasim si de celelalte daruri ale fericirii celei negraite si de multe feluri si suntem chemati sa conlucram spre acelasi scop si sa ne lasam atrasi toti laolalta.
Daca asadar va purta cineva numele de crestin, dar nu va traduce in viata toate cele legate de acest nume, unul ca acela isi va renega numele dupa exemplul amintit, schimband caracterul uman cu o masca neinsufletita, transformandu-se in maimuta. Caci nici Hristos nu-i altceva decat intruchiparea dreptatii, a curatiei, a adevarului si a fugii de orice rautate, dupa cum nici crestinul nu poate fi ceea ce ii spune numele (desigur, vorbim de crestinul adevarat), daca nu-si arata prin fapte participarea la aceleasi insusiri.
Cu alte cuvinte, daca am vrea sa explicam crestinismul dupa numirea ce i se da, atunci vom spune ca el e o imitare a firii dumnezeiesti. Si nimeni sa nu se tulbure pentru modestia firii noastre pe motiv ca este atat de departe de cea fara de margini si desavarsita a lui Dumnezeu, caci numirea nu depaseste firea, caci daca ne gandim la starea primordiala a omului, aflam din marturiile Scripturii ca notiunea de om nu a iesit din granitele firii lui. Doar si prima creare a omului a fost o facere imitata dupa chipul lui Dumnezeu, dupa cum a filozofat Moise cand a scris ca “a facut Dumnezeu pe om: dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut pe el” (Facere 1, 27). Tot asa si fagaduinta noastra de a fi crestini inseamna readucerea omului la starea lui fericita de la inceput.
Acum, daca omul era vechea asemanare cu Dumnezeu, apoi nu-i vom da noi alta definitie, straina de rostul lui, ci vom spune ca a fi crestin inseamna sa urmam sau sa imitam pe Dumnezeu. Desigur, insa, ca acest nume de crestin implica o mare fagaduinta si, daca am avea vreme, am putea cerceta daca nu cumva e chiar primejdios sa ai un astfel de nume.
Sa lamurim mai bine problema printr-o pilda.

Sa ne inchipuim ca unui om deprins cu mestesugul picturii, stapanirea i-ar da porunca sa zugraveasca un portret al imparatului pe seama unor locuitori dintr-o provincie indepartata. Daca ar schita pe planseta un chip hidos si urat si ar spune ca aceasta pictura urata e chipul imparatului, oare n-ar trebui sa se indigneze stapanirea pentru ca si-a batut joc, in fata unor nestiutori, de frumusetea originalului, printr-un tablou atat de slab? Doar chipul cuiva trebuie sa se asemene intru totul cu original si sa reproduca frumusetea atribuita lui. Acum, daca definitia spune ca crestinismul e imitarea firii lui Dumnezeu, Cel ce inca n-a primit cuvantul tainic al mantuirii, incredintat ca vede realizata in noi o viata aidoma aceleia din Dumnezeu, de abia daca ar vedea la noi peste tot numai exemple bune, ar crede ca Dumnezeu caruia ne inchinam, este intr-adevar bun.
Daca insa vom fi impatimiti si brutali precum fiarele, iar altadata am fi plini de rautate ori am imbraca in firea noastra apucaturi salbatice (pentru ca in ratacirile firii adeseori vedem chipuri ca de fiare) nu ne-am mai socoti “crestini”, doar pentru pricina ca acest nume inseamna dorinta lui Dumnezeu, desigur ca atunci am blama prin viata noastra, in fata necredinciosii numele de “crestin”, pe care il credem ceva dumnezeiesc.
De aceea si Sfanta Scriptura se arata mai amenintatoare si mai neindurata fata de unii ca acestia atunci cand zice: “Vai de cei din pricina carora se huleste numele Domnului intre neamuri!“ (Isaia LII). Dar mi se pare ca spre acelasi inteles ne indruma si Domnul Iisus cand zicea catre cei ce puteau sa-l asculte: “Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru din ceruri desavarsit este” (Matei V, 48), caci cel ce a numit tata adevarat pe Tatal celor ce au crezut in El vrea ca si cei pe care El i-a nascut sa se impartaseasca din aceeasi desavarsire a bunatatilor ca si El.
Imi vei zice: dar cum va putea sa se inalte putinatatea omeneasca pana la desavarsirea si sfintenia pe care le stim in Dumnezeu, ridicandu-se parca cu de la sine putere pana la ceva asa de extraordinar? Cum sa se asemene ceea ce-i pamantesc cu ceea ce-i ceresc, cata vreme deosebirea firilor nu indica o intalnire ori o apropiere a lor? Stiut este doar ca e cu neputinta sa stea alaturi ceva din lumea aceasta fata de imensitatea cerului si de frumusetea lui, de aceea nici “omul pamantesc” nu poate fi asemenea lui Dumnezeu din cer.
In aceasta privinta e limpede insa ca Evanghelia nu porunceste sa comparam firile laolalta, cea omeneasca cu cea dumnezeiasca, ci doar lucrarile si faptele bune sa se imite, pe cat e cu putinta, in viata. Si care sunt aceste lucrari pe care trebuie sa le avem asemanatoare cu ale lui Dumnezeu? Intai si intai instrainarea – pe cat posibil – de orice rautate atat cu fapta si cu cuvantul, cat si cu gandul, curatindu-ne de orice intinaciune a pacatului. In aceasta consta, in fond, imitarea cu adevarat a desavarsirii divine si a tot ce sta in legatura cu urmarea lui Dumnezeu.
Caci mi se pare ca Evanghelia nu intelege Imparatia Cerului ca pe un compartiment aparte al lui Dumnezeu in care ne-ar cere sa ne facem desavarsiti si noi dupa pilda Tatalui ceresc. Dumnezeirea e doar una si aceeasi peste tot si cuprinde toata faptura fara sa mai ramana vreun petec de loc unde sa nu fie El, imbratisand deopotriva toate vietatile, sustinand si stapanind cu puterea lui atotcuprinzatoare tot ce exista, cum ne invata si proorocul cand zice ca si de m-as duce in cer cu gandul ori as patrunde si as scruta cu mintea toate adancurile pamantului sau de-as intinde puterea de intelegere a judecatii pana la marginea ultima a lucrurilor, pe toate le vad tinute cu dreapta Lui. Cuvant cu cuvant, Scriptura spune asa: “De ma voi sui la cer, Tu acolo esti; de ma voi cobori la iad, Tu de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si ma voi salaslui la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tinea dreapta Ta” (Psalm 7, 9).
(…)
Daca deci instrainarea de rau a ajuns sa se realizeze prin incordarea cugetului nostru, atunci cuvantul evanghelic nu ne cere ceva peste masura de obositor. La acest avant al cugetului nu se injuga nici macar prea grea oboseala, decat ca nu se cade sa ne inchipuim ca am putea dobandi tot ce dorim fara sa ne fi straduit in acest sens si noi. Incat, pentru cel ce vrea, e destul de usoara trairea unei vieti ceresti inca de aici de pe pamant, dupa cum ne invata si Scriptura cand ne indeamna sa cugetam la cele ceresti si in vistieriile de acolo sa depunem toata comoara virtutilor noastre, caci zice: “Nu va adunati comori pe pamant, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia si nici rugina nu le strica, si unde furii nu le sapa, nici fura” (Matei 6, 19). Prin aceste cuvinte ni se arata ca nici o putere trecatoare poate atinge fericirea vietii de dincolo.
In schimb, cel ce ajunge sa-si intineze viata prin tot felul de rautati, savarsindu-le parca impotriva scopului vietii omenesti, unul ca acela zamisleste in el un fel de jivina otravitoare, in stare nu numai sa opreasca pe loc orice progres moral prin puterea ei de distrugere, ci, daca nu va fi extirpata, s-ar intinde ca cangrena, incolacindu-se cu miscarile sale ca un sarpe, in toata fiinta, facand adevarate focare de stricaciune. Caci din clipa cand acest rau s-a incuibat in noi, ne momeste cu tot soiul de ispite si din afara imprastiind, prin placeri desarte comoara inimii noastre ori vazand si zadarnicind – prin alte patimi – potirul virtutilor sufletesti, asa prin manie, prin intristare ori prin alte patimi de acest soi intunecandu-ne si puterea de judecata.
Intrucat, asadar, Domnul nu-i nici mancari nici bautura, cum am spus mai inainte, in viata cu Dumnezeu nu mai e vorba nici de hoti, nici de rautati, de aceea urmeaza ca acolo sa ne mutam preocuparile cac acolo nu numai ca raman neatinse si neimputinate pentru totdeauna, ci au puteri sa si creasca si sa sporeasca insutit ca o samanta spre viata de veci.
Se cade asadar, sa intoarcem sporita comoara, pe care am primit-o cand am venit pe lume. Si pentru ca toti avem aceeasi fire – chiar daca nu ne este deopotriva masura darurilor se ni s-au incredintat – toti trebuie sa aducem Domnului, unul mai mult, altul mai putin, dupa potriva darurilor, sporul nostru. Nimeni sa nu descurajeze ca trebuie sa adauge si el ceva la comorile ceresti, sporind, pe cat se poate, cu cat de putin, ceea ce a primit, caci dupa fagaduinta celui ce a zis ca pentru putin, mult i se va da, rasplatindu-l cu cele ceresti, in locul celor pamantesti, cu cele vesnice in locul celor vremelnice, care sunt de asa natura ca nici mintea nu le poate cuprinde nici in talcuirea cuvantului nu incap, caci despre ele invata Scriptura cea insuflata de Dumnezeu ca “cele ce nici ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit, acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. II, 9).
Iata asadar, cinstite frate, cum am implinit lipsa scrisorilor, ba inca am anticipat oarecum, prin lungime, si pe altele care ar fi lipsit. Nevoieste-te mereu intru Domnul! Sa-ti fie acestea vii in minte pentru totdeauna, caci asa e placut Domnului, iar eu nu te voi uita”.
in: Sf. Grigorie de Nyssa, Despre înţelesul numelui de creştin, către Armoniu, Scrieri II, trad. T. Bodogae, PSB 30, EIB, Bucureşti, 1998

Sursa