Ce înseamnă păcatul și cum să ne vindecăm sufletul?

Taina Sfintei Spovedanii, mărturisirea păcatelor

Această făgăduinţă din inimă trebuie să încununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu în cuvânt, ci în simţământ, şi alcătuieşte legământul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii.  

Cel ce a dobândit dezgust faţă de păcat, acela a ajuns în afara păcatului, altfel spus l-a alungat din sine şi are acum deplină libertate de a lucra fără să simtă atracţiile lui. Iată, aceasta este clipa când poţi să purcezi cu îndrăzneală la făgăduinţa de a nu mai păcătui, făgăduinţă ce se rosteşte în inima ta înaintea feţei Domnului. Să cazi atunci înaintea Lui şi să Îi spui: „Nu o să mai păcătuiesc niciodată, chiar de ar fi să mor, numai să mă mântuieşti şi să mă miluieşti!”. Această făgăduinţă din inimă trebuie să încununeze simţămintele de pocăinţă şi să dea mărturie pentru sinceritatea lor. Ea trebuie să fie nu în cuvânt, ci în simţământ, şi alcătuieşte legământul cel lăuntric al inimii cu Dumnezeu, repune în drepturile ei religia inimii. 

 

Până aici am vrut să aduc luarea voastră aminte. Începeţi prin cunoaşterea păcătoşeniei voastre, treceţi prin demascarea de sine şi simţămintele îndurerate de pocăinţă şi sfârşiţi prin hotărârea de a nu mai păcătui, întărind-o prin legământul dat înaintea feţei Domnului de a fi de aici încolo îndreptaţi şi cu viaţa.

 

Cel care va străbate tot acest şir de lucrări nu va avea nicio greutate în a-şi descoperi la spovedanie, cu inimă curată, toată necurăţia sa: el va aduce mărturisire deplină, sinceră, fără cruţare de sine, şi pentru asta va primi dezlegare atoatelucrătoare de la Domnul prin gura părintelui său duhovnicesc, dezlegare care va umple cu adâncă pace şi bucurie toată fiinţa lui.

 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 84-85)

LA JUDECATA DE APOI OMUL VA VEDEA CÂT A FOST DE MARE MOMENTUL MĂRTURISIRII LUI

DECI, DUHOVNICUL TREBUIE SĂ FIE IUBITOR ŞI ÎNVESELITOR CU TOATĂ LUMEA. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite „nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui”. L CONVINGI CĂ OMUL NU ESTE ACELA CARE A GREŞIT, CI ESTE ACESTA CARE SE CĂIEŞTE ŞI SE SPOVEDEŞTE ACUM. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire. În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării păcatelor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva – care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii noştri se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu. Extras din „Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a 2-a, Vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 26

Spovedania deasă – tratament preventiv al deprimării

Legătura deasă cu Taina Pocăinței, cu harul Duhului Sfânt care iartă păcatele, nu lasă descoperit sufletul față de mâhniri, remușcări sau vrăjmași. Dacă ajung să se arate, de îndată după spovedanie creștinul se liniștește.
Alt leac profilactic al deprimării este deasa spovedanie. Legătura deasă cu Taina Pocăinței, cu harul Duhului Sfânt, care iartă păcatele, nu lasă descoperit sufletul față de mâhniri, remușcări sau vrăjmași. Dacă ajung să se arate, de îndată după spovedanie creștinul se liniștește.
Dacă nu folosește acest leac de prevenire, mustrările conștiinței se întețesc și mâhnesc mult omul, chinuindu-l ani întregi. Sunt mulți aceia care s-au lăsat stăpâniți de deprimare din cauza lipsei spovedaniei.
(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2001, p. 53)

Sursa

De unde vine teama de a ne descoperi cu totul în faţa duhovnicului?

De unde vine teama de a ne descoperi cu totul în faţa duhovnicului?

Dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicului – fie duhovnicul cât de înapoiat – Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit.
Fiindcă nu suntem smeriţi. De aceea, trebuie să te descoperi, mai ales când ştii că nu numai de gânduri, dar şi de rămăşiţa gândului o să ne întrebe Dumnezeu. Încă numai abia ce ai început să te gândeşti spre rău şi n-ai reuşit, încă până şi asta e neascuns înaintea lui Dumnezeu; El ştie că ai vrut să gândeşti şi mai rău. De aceea, dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicului – fie duhovnicul cât de înapoiat – Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit. Vezi? Dumnezeu zice: „Şi gândurile sunt descoperite înaintea Mea, şi rămăşiţa gândului”, gândul la care numai ai început să te gândeşti şi n-ai reuşit. Vezi ce lucru dumnezeiesc este?

Dar cât e de uşor cu Domnul, fiindcă Dumnezeu e atâta de bun şi te iartă. Oricât de mult ai căzut, ori de câte ori ai cădea, să te scoli, că asta-i îndreptarea ta! De şaptezeci de ori câte şapte dacă greşeşti, să te întorci, şi Dumnezeu te îmbrăţişează şi te bagă între oile păşunii Sale. Primejdia cea mai înfricoşată este când eşti nepăsător. Asta e ca un fel de neîncredere, de necredinţă în Dumnezeu.
(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 191)
http://www.doxologia

Sfântul Nectarie din Eghina: Spovedania trebuie să aibă loc în urma unei pregătiri

Spovedania trebuie să aibă loc în urma unei pregătiri

”Veniţi, aşadar, să ne lepădăm de tot păcatul, să plătim cele datorate de pe urma nedreptăţii, să stingem orice vrăjmăşie şi să facem fapte vrednice de pocăinţă, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să aflăm mila Sa dumnezeiască, şi astfel să devenim vrednici moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, de care fie să avem parte cu toţii!”
Spovedania trebuie sa aiba loc in urma unei pregatiri
Spovedania presupune o pregătire anterioară, fiindcă cel ce vine la duhovnic nepregătit în mod logic nu-şi aminteşte nici lipsurile, şi nu-şi cunoaşte nici excesele; evident că-şi ignoră datoriile neîmplinite şi mulţimea păcatelor sale; căci e cu neputinţă ca cel care nu şi-a cercetat cu câteva zile înainte faptele cu toată justeţea şi nepărtinirea şi după măsura lor, şi nu a conştientizat gradul vinovăţiei sale, să culeagă vreun folos de pe urma unei mărturisiri întâmplătoare şi nepregătite; pentru că incapacitatea memoriei de a-şi aminti totul, lipsa timpului pentru a se cerceta şi lipsa conştientizării gradului de vinovăţie fac nerodnică spovedania; astfel lăsăm multe patimi nevindecate, care ne şubrezesc sănătatea sufletului şi devin seminţe ale unor noi păcate; aşadar cel ce vine la spovedanie trebuie să se cerceteze pe sine cu câteva zile înainte, să-şi cântărească în amănunt fiecare faptă, să-şi înţeleagă lipsurile şi excesele şi aşa să se ducă la spovedanie şi să mărturisească doar cele mai devreme amintite; căci a discuta cu duhovnicul despre virtute şi despre fapte bune, dar a trece cu vederea şi a ascunde cu bună-ştiinţă patimile care întinează sufletul este acelaşi lucru cu ceea ce face un pacient care discută cu doctorul despre sănătate şi vigoare trupească în general, fără a face nici o referinţă la boala care-i macină trupul.

A vorbi cu duhovnicul despre virtute şi izbânzi într-un mod pompos trădează o atitudine fariseică şi nu este decât un semn al slavei deşarte şi al laudei de sine; o faptă întotdeauna cu totul neadecvată, cu atât mai mult în ceasul mărturisirii înaintea lui Dumnezeu; căci suntem datori să nu uităm că atunci când ne spovedim înaintea lui Dumnezeu ne înfăţişăm şi ne mărturisim păcatele pentru a avea parte de milă şi de iertarea lor; Dumnezeu ne cunoaşte virtuţile şi nu are nevoie de vreun tălmăcitor; aşa cum în faţa doctorului ne expunem numai bolile cu multă grijă, tot aşa şi în faţa duhovnicului să ne mărturisim numai patimile sufletului cu zdrobire şi cu străpungere de inimă. Şi fiindcă cei ce se spovedesc se pregătesc pentru dumnezeiasca împărtăşanie, din acest motiv şi această pregătire trebuie să aibă un caracter ireproşabil.
După Sfinţii Părinţi, ca un mod adecvat de pregătire în vederea spovedaniei şi a dumnezeieştii împărtăşanii a fost considerat postul, însă postul adevărat, nu cel fariseic; cel creştinesc, rânduit de Biserică, al cărui scop este domolirea patimilor sufletului şi ale trupului, adunarea minţii risipite şi înălţarea ei de la materia cea de jos care ne atrage şi ne distrage întreaga atenţie, îndreptând-o spre cele vătămătoare de suflet şi zadarnice; căci tot creştinul trebuie să ştie că, dacă mintea şi inima nu se vor înălţa la Dumnezeu prin post creştinesc şi rugăciune, dacă inima nu se va zdrobi prin post şi nevoinţă, va fi cu neputinţă ca omul să ajungă la o profundă conştiinţă a stării sale de păcătoşenie, să-şi aprecieze greşelile la măsura lor adevărată, să caute cu râvnă şi cu înflăcărare iertarea lor, să afle răscumpărare în faţa dreptăţii dumnezeieşti şi să se împa-ce cu Dumnezeu; trebuie să ne fie cunoscut că nu ne putem cunoaşte păcatele decât în măsura în care suntem luminaţi de Sus; şi suntem luminaţi de Sus în măsura în care mintea şi inima noastră se înalţă la Dumnezeu; şi pe atât ne înălţăm, pe cât de uşor ni se face duhul prin post şi rugăciune.
Rugăciunea şi postul, postul creştin, sunt folositoare ca mijloace de a ne cerceta, de a diagnostica adevărata noastră stare morală, de a ne estima cu justeţe păcatele şi de a înţelege caracterul lor real; fără post şi rugăciune suntem lipsiţi de mijlocul prin care ajungem la cunoaşterea acestora şi nu suntem în stare să avem o imagine adevărată a păcatelor noastre, o conştiinţă desăvârşită şi zdrobirea inimii şi, prin urmare, o spovedanie sinceră şi rodnică. întrucât postul creştin şi rugăciunea sunt singurul mod de pregătire în vederea adevăratei spovedanii, suntem datori să ţinem cu grijă rânduielile Bisericii, să ne mărturisim cu adevărat şi să ne aflăm cu încredere împăcarea cu Dumnezeu, ca să nu pierdem şansa de a ne atinge scopul, ci să avem parte de binele atotdesăvârşit.
Veniţi, aşadar, să ne lepădăm de tot păcatul, să plătim cele datorate de pe urma nedreptăţii, să stingem orice vrăjmăşie şi să facem fapte vrednice de pocăinţă, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să aflăm mila Sa dumnezeiască, şi astfel să devenim vrednici moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, de care fie să avem parte cu toţii! Amin.
Sfântul Nectarie din Eghina

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE, EDITURA SOPHIA; EDITURA METAFRAZE


Sursa: https://www.crestinortodox.ro

Pr. Cleopa Ilie: Despre foloasele desei spovedanii

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:
1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.
2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.
3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.
4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.
5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.
Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 315-316
Sursa: http://ortodox.md/articole/%D1%81inci-foloase-ale-desei-spovedanii

Folosul spovedaniei

De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?

Răspunsul meu este: Da, Dumnezeu iartă păcatul meu, atunci când îl mărturisesc cu toată sinceritatea inimii, din chiar acel moment, însă avem totuşi nevoie să mergem la mărturisire din mai multe motive. La spovedanie, sunt în mod fundamental trei de faţă: eu, săvârşindu-mi mărturisirea, preotul, ascultând ca martor, şi Dumnezeu – Hristos Doctorul – Care iartă şi vindecă. Să vedem ce anume face fiecare dintre aceştia trei.
Întâi de toate, ceea ce fac eu. Mai înainte am citat din Zicerile Părinţilor pustiei – dacă un gând este tăinuit, reprimat, ascuns în noi, capătă o mare putere. Dar dacă îl putem aduce la lumină, îşi pierde puterea asupra noastră. Deci, iată primul motiv pentru a merge la spovedanie. Da, îmi pot mărturisi păcatele, singur, în rugăciunea mea de seară, însă este o mare putere în cuvântul rostit. Dacă le exteriorizez, dacă scot păcatele la lumină, ceea ce până acum fusese lăuntric, poate numai semiconştient, capătă acum o existenţă obiectivă şi astfel mă pot ocupa de el. Să nu subestimăm efectul pe care îl are asupra noastră vorbirea despre propriile noastre gânduri ascunse şi păcate.
Ca parte a slujirii noastre bisericeşti, taina mărturisirii în prezenţa unei alte persoane se adânceşte. Adesea, este surprinzător cum în timpul mărturisirii grăim lucruri despre care nu am realizat că stă în puterea noastră să le spunem. Uneori, în timpul spovedaniei întreaga noastră situaţie se limpezeşte pe măsură ce vorbim. Nu ştim cu adevărat ce urmează să zicem până ce nu am făcut-o. In acest mod, procesul vorbirii poate avea un impact creativ.
Desigur, trebuie să ne pregătim înainte de mărturisire. Oamenii cărora le e teamă că din cauza caracterului capricios al memoriei umane pot uita lucruri – da, sigur că pot aşterne câteva lucruri pe hârtie. Întotdeauna îi descurajez pe oameni să-şi scrie întreaga lor mărturisire, pentru ca apoi pur şi simplu să citească de pe o bucată de hârtie ce stă scris acolo. Lucrarea creativă a punerii mărturisirii în cuvinte trebuie să aibă loc în mărturisirea însăşi. Acelaşi lucru e valabil, luaţi seama, şi privitor la predici.
Desigur că trebuie să ne pregătim, nu este recomandat să ne ridicăm pur şi simplu şi să spunem primul lucru care ne vine în minte. Aceasta, în general, nu-i va ajuta realmente pe oameni. Trebuie să ai o idee clară, înainte să începi predica, despre ce va fi tema, despre ce decurge din respectiva chestiune, şi poţi chiar să ai ceva aşternut în scris. însă n-ar trebui să citim o expunere pregătită cuvânt cu cuvânt. Când se face aceasta, înseamnă că lucrarea creativă a fost realizată în biroul nostru, poate cu câteva zile înainte, şi ceea ce oferim obştii este doar cenuşa rece de după. Este un pic aspru, însă n-am spus eu aceasta. Cred că a fost Sfântul Ignatie Briancianinov. Acelaşi lucru este valabil cu privire la mărturisire: faceţi câteva însemnări dacă vreţi, dar găsiţi întotdeauna cuvintele în chiar momentul spovedaniei.
Lucrarea creativă are loc, astfel, în timpul mărturisirii înseşi. Aceasta pune capăt primului aspect – ce fac eu, adică puterea cuvântului rostit.
Urmează ceea ce săvârşeşte preotul. Aici cred că sunt două aspecte: unul mai evident, celălalt poate mai puţin vădit. Evident este că preotul ne poate da sfat, povăţuire.
Mulţi oameni cred că aceasta este principala raţiune de a merge la spovedanie, în realitate, aş spune, ceea ce eu – penitentul – fac este mai important decât sfatul pe care mi-l dă preotul. Dar, cu toate acestea, sfatul preotului poate fi hotărâtor.
Este un lucru extraordinar că există afirmaţii care, dacă le citeşti tipărite într-o carte, nu te-ar izbi într-un mod neobişnuit. Ai spune: „Ei bine, este destul de evident!” Insă atunci când aceleaşi cuvinte ţi se spun ţie de către preotul ce-ţi ascultă mărturisirea, ele pot, într-o clipă, să se dovedească cuvinte de foc. Cuvinte care, privite teoretic, pot părea foarte obişnuite şi simple, în spovedanie pot să apară deodată vii. Dacă eşti receptiv, ele îţi pot preschimba viaţa.
Îmi amintesc o situaţie. La mănăstirea rusă din Londra, unde mă duceam adesea ca mirean, era un preot mai în vârstă, Părintele John, căruia nu-i plăcea să predice şi nici să asculte mărturisiri. Era întotdeauna extrem de laconic. Spunea doar câteva cuvinte de sfătuire. într-o zi, o femeie care venea adesea la el să se mărturisească, i-a povestit, ca de obicei, foarte pe larg certurile pe care le avea cu soţul ei. „El a spus asta, iar eu am spus asta, după care el a spus asta şi i-am spus că e cu totul în greşeală şi a spus asta şi asta şi asta…”. La sfârşitul relatării, Părintele John doar s-a uitat la ea şi a spus: „Şi a ajutat aceasta?” Apoi i-a dat dezlegarea.
Aceste patru cuvinte i-au schimbat viaţa. Ea şi-a dat seama deodată cât de zadarnic era să continui cu discuţii în contradictoriu tot timpul, întotdeauna dorind să ai ultimul cuvânt. Dintr-o dată, s-a gândit: „Nu mai trebuie să fie deloc aşa”. S-a oprit şi s-a schimbat. Acel foarte simplu cuvânt de sfătuire venit de la preot, transmis sub forma unei întrebări, i-a transformat întreaga viaţă.
Îmi amintesc de o prietenă a mea care a mers la unul dintre preoţii greci din catedrală. A fost un pic abătută – chiar întrucâtva ofensată la început – deoarece sfatul lui se limita la aceste cuvinte: „Nu-s grave, dar prea multe”, după care i-a dat iertarea. Din nou, acest lucru a contat. I-a schimbat atitudinea faţă de sinea proprie.
Atunci când în timpul mărturisirii ascult cu mare atenţie ceea ce spune preotul, el nu oferă doar un sfat general, reflecţii cu privire la situaţiile umane dificile. El îmi vorbeşte mie, chemând pe Duhul Sfânt să-l călăuzească. Ce sunt aceste cuvinte de la Duhul pe care preotul are să mi le spună aici şi acum? Dacă ascultăm cu adevărat, atunci vom învăţa.
Ţin minte cum mergeam într-o zi spre o biserică rusească, atunci când eram mirean, dorind să mă spovedesc şi întrebând: „Care dintre preoţi vorbeşte limba engleză?” Mi s-a spus: „Mergi la acela”. Aşa am şi făcut. Odată ce m-am mărturisit, el a început să-mi vorbească, dar nu puteam să înţeleg niciun cuvânt. Aşa că am spus: „Puteţi, vă rog, să vorbiţi în engleză?” Iar el a răspuns cu o voce iritată: „Vorbesc engleza!” N-a fost un început promiţător pentru conlucrarea noastră.
Astfel, chiar dacă ceea ce fac eu poate fi mai important decât ce face preotul, totuşi, sfatul preotului poate adesea să-mi transforme viaţa, dacă îl voi lăsa s-o facă. Atunci când Hristos Se afla între oameni fără credinţă, nu putea săvârşi minuni acolo. Sunt întotdeauna doi factori implicaţi. Dacă eu, penitent sau ucenic, nu sunt receptiv, atunci părintele duhovnicesc nu va avea un cuvânt de vindecare pentru mine.
Există şi un alt mod în care rolul preotului este important, mod pe care, probabil, îl uităm. Preotul se află aici ca reprezentant al comunităţii bisericii. Penitenţa, după cum am văzut mai înainte, era la început un eveniment public. Întreaga obşte locală se afla de faţă. Acum, penitenţa este personală şi privată, însă, preotul este, cu toate acestea, reprezentant al comunităţii. Nu există păcate în întregime private. Toate păcatele sunt păcate împotriva aproapelui meu, ca şi împotriva lui Dumnezeu şi a mea. Chiar şi gândurile mele cele mai secrete fac să fie, în fapt, mult mai dificil celor din jurul meu să-L urmeze pe Hristos.
Toate păcatele personale au un efect negativ asupra altor persoane, deşi săvârşitorii pot să nu fie în întregime conştienţi de aceasta. Astfel că, atunci când vin la mărturisire, vin să cer iertare nu numai de la Dumnezeu, ci şi de la surorile şi fraţii mei, de la comunitate. Văd preotul, aşadar, care este prezent ca un martor, ca pe reprezentantul comunităţii.
Să dau un exemplu. Am auzit această istorisire de două ori, spusă de oameni destul de diferiţi. Poate că s-a întâmplat în două rânduri. Aceasta este o relatare despre cineva cu care am avut privilegiul de a mă întâlni personal şi a-l cunoaşte, un sfânt al Bisericii noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Maximovici, care a fost episcop de Shanghai, apoi a slujit aici, în Franţa, după care, în cele din urmă, în San Francisco.

Kallistos Ware, Tainele vindecări, Editura Basilica

Mitropolitul Antonie de Suroj: OMUL IERTAT PRIN POCAINTA – OMUL NOU. Taina vindecarii sufletului prin cautarea iertarii

Educatia inimii[1]

Omul iertat – omul nou

Pe masura ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, tinand seama nu atat de varsta, ci mai ales deoboseala, de uzura trupului si a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla fata in fata cu trecutul tau, cu ochii larg deschisi si de a nu fi cuprins de spaima. Caci pe masura ce acumulam experienta si privim inapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiati sa constatam ca intr-o anumita problema am facut dovada unei orbiri, a unei surditati, ingustimi, si ramanem uimiti socotind binele pe care l-am fi putut face si raul pe care l-am fi putut evita.
Imi amintesc de o credincioasa foarte in varsta din parohia mea, carea a adormit cu mult timp in urma, si cand zic „a adormit” imi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: dupa multi ani trupul ei adormit si ea a intrat in vesnicie. A venit intr-o zi sa ma vada, agitata de o neliniste care n-o parasea nicicum. Mi-a zis ca odata cu venirea batranetii nu-si mai putea stapani gandurile ca altadata. Noptile ii pareau din ce in ce mai lungi, caci nu avea somn, iar imaginile din trecut reveneau in memoria ei. Uneori ii apareau si imagini frumoase, luminoase, insa ea si le amintea doar la lumina zilei; cat despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristete, morbiditate si rusine. Ele o inconjurau ca un nor, fara sa-i lase vreun ragaz. Apareau noaptea si o acopereau ziua intreaga ca un val intunecos, de rusine si remuscare.
Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste ganduri. Cum sa iasa din aceasta?I s-au prescris somnifere, insa efectul a fost ca aceste imagini din trecut, aceste ganduri s-au involburat si mai tare si o cuprindea groaza. Ele nu conteneau si in loc sa-i lase o amintire clara asupra a ceea ce s-a intamplat, chiar dureroasa, ele deveneau cosmaruri.

I-am zis atunci ceea ce vreau sa va spun si ceea ce repet fara incetare: sa ne intoarcem la acele momente din trecut care tasnesc in memoria noastra si, plecand de la toata experienta acumulata, sa ne modificam comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastra. Trecutul se prezinta sub diferite aspecte. Exista evenimente care, survenite in trecut, au murit cu acest trecut si sunt indepartate asemenea frunzelor cazute toamna. Aceste evenimente din trecut si-au avut timpul lor si si-au pierdut orice consistenta in prezent. Asa se intampla si cu pacatul pentru care ne-am pocait: omul s-a purtat urat in cuvant, gand, dorinta si deodata capata repulsie fata de acestea si se intoarce spre Dumnezeu, isi plange durerea si rusinea, se pocaieste si renunta la predispozitia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urata si care a trezit asemenea sentimente si cuvinte. Se intampla ca un pacat grav, precum si teama pentru o fapta rea savarsita sa se stearga, pentru a nu lasa decat o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastra si de necesitatea de a trai cu prudenta pentru a nu cadea din nou in aceleasi obiceiuri.

Faptele pot fi oribile, insa exista posibilitatea de a fi sterse definitiv printr-o pocainta sincera. Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul Sfantului Simeon Noul Teolog, zice ca lacrimile unei pocainte sincere pot sa ne redea chiar fecioria pierduta. Iar Sfantul Varsanufie cel Mare zice ca daca ne pocaim cu adevarat in fata lui Dumnezeu si daca stim ca orice intoarcere la actiunile anterioare ne este de acum imposibila, pentru ca datorita pocaintei, ceva in noi a fost distrus prin foc si de nu vom mai putea da prilej acelei actiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice ca am fost iertati si ca ceea ce s-a intamplat a fost sters din cartea vietii. Trecutul a disparut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Sa nu mai vorbim de el”.
Dar exista in trecutul nostru fapte care, o data savarsite, au supravietuit in timp si n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat in noi dispozitia rea care s-a transformat in ura. Desigur, nimic grav nu s-a intamplat, insa aceasta ura s-a depozitat intr-o anumita parte din sufletul nostru, intr-un anumit punct. Si chiar daca am fi pierdut amintirea persoanei sau a imprejurarilor in care s-au nascut aceste sentimente, aceste miscari ale dispozitiei, ele au ramas acolo. Si oricare ar fi fost modul nostru de a  trai, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otravesc viata noastra la radacina ei, in profunzimile sale, astfel incat acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat in prezent. O anumita etapa a vietii n-a fost depasita, ramanand in punctul ei de plecare. Ceva trebuie sa intervina pentru a aduce vindecarea completa a acestui trecut.
Pentru a ilustra cuvantul meu de inceput, iata exemplul unui barbat, a carui imagine mi-a ramas clara in memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp inainte de intalnirea noastra el comisese o crima si timp de mai multi ani traise cu un sentiment de spaima fata de aceasta fapta. Se caise si nu numai ca regretase fapta sa, dar fusese macinat si de groaza in care cazuse. El a sfarsit prin a-L gasi pe Dumnezeu datorita pocaintei care se maturizase in el pana la starea de a-I putea z306147_413563075405360_619093490_nice lui Dumnezeu:
„Eu nu mai sunt barbatul care a comis aceasta crima; iarta-ma, lasa-ma sa traiesc ca un om liber!”
Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt barbatul care a comis pacatul”, se masoara pacatul nostru si se verifica daca crima a fost stearsa, daca am fost sau nu iertati. In masura in care suntem capabili sa zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu ne indoim ca acest pacat se aplica celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai ramane decat omul nou, nascut din pocainta, un om nou care a trecut printr-o incercare grea si caruia Sfantul Varsanufie cel Mare ii zice:
„In asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, caci se poate zice cu toata certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru ca El a facut din mine un om nou”[2].
Insa adeseori se intampla altfel. Cum zicea femeia aceea in varsta din parohia noastra: imaginile din trecutul sau, unele dupa altele stapaneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeasi importanta ca si cele mari. Acestea nu erau pacate de marimea unei crime, ci erau pacate mici care otraveau inima si viata sa. Atunci, sa le uitam? Eu insist asupra faptului ca nu trebuie sa le uitam, ca uitarea nu e o sansa. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi insine. Uitarea nu e o sansa, pentru ca nu rezolva nici o problema, nu vindeca sufletul si nu schimba viata.
1329075291_gm_cmfAtunci ce sa facem? Eu am sfatuit-o ca de fiecare data cand o imagine din trecut ii revine in memorie, sa-si puna o intrebare: daca m-as afla din nou in conditiile in care am pacatuit, cum m-as comporta acum cu noua experienta de viata acumulata de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astazi am 80 si de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le indura si pentru a le intelege. Daca va puteti intoarce la acest eveniment, daca aruncati o privire patrunzatoare, sfasietoare privire fara gand ascuns si fara compatimire asupra voastra insiva si va intrebati: „Daca aceleasi conditii s-ar repeta astazi, cum m-as comporta? Ce as face?” si daca sunteti in masura sa afirmati: „Eu n-as mai putea face acel lucru niciodata; nu l-as mai putea zice, gandi sau trai”, sa stiti atunci ca ati trecut printr-o renastere spirituala si-I puteti zice lui Dumnezeu: „cel care a comis aceasta fapta rea, actorii acelei imprejurari, acum sunt morti; eu nu ma mai pot pocai pentru acest pacat pentru ca acest personaj care era in mine este mort acum….”.
Imi vine in minte o spovedanie similara in care persoana in cauza imi zicea:
„Iata pacatele pe care le-am comis in trecut, le cunosc, le reneg, le urasc; dar eu nu pot sa ma mai pocaiesc cu lacrimi pentru acestea pentru ca eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort si n-a mai ramas nimic din el in mine, datorita cutremurarii fiintei mele pe care mi-a adus-o pocainta si penitenta”.
[1] Conferinta tinuta la Londra in timpul Postului Mare din anul 1987
[2] Nu e vorba de a nega importanta Tainei Sfintei Spovedanii, ci arata cat de puternica este pocainta sincera care il poate innoi total pe om (n.trad.)
(din: Mitropolit Antonie de Suroj, Taina vindecarii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Spovedania inaintea lui Hristos cel Rastignit. CUM AR TREBUI SA NE PREGATIM PENTRU TAINA SPOVEDANIEI SI SA NE FACEM MARTURISIREA PACATELOR?

Mitropolitul Antonie de Suroj:

DESPRE SPOVEDANIE

Spovedania înaintea lui Hristos cel Răstignit

Adeseori sunt întrebat: „Cum trebuie făcută o mărturisire?” Răspunsul cel mai direct şi mai convingător pe care îl putem da este următorul: mărturiseşte-te ca şi cum te-ai afla în pragul morţii; mărturiseşte-te ca şi cum ar fi ultima oară când îţi este dat aici pe pământ să te pocăieşti pentru întreaga ta viaţă, pentru tot trecutul tău, înainte de a intra în veşnicie şi a sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Spovedeşte-te ca şi cum ar fi ultima clipă când mai poţi descărca de pe umerii tăi povara unei vieţi petrecute în minciună şi în păcat, pentru a intra liber în Împărăţia lui Dumnezeu.
Dacă am privi spovedania sub acest aspect, dacă am veni la spovedanie ştiind, nu doar imaginându-ne, ci ştiind sigur că putem muri oricând, în orice clipă, atunci nu ne-am mai pune întrebări de prisos; atunci spovedania noastră va fi necruţător de sinceră şi credincioasă adevărului; ea va merge direct la ţintă; nu ne-am mai strădui atunci să mergem pe ocolite, să ne ferim de cuvinte supărătoare, jignitoare sau chiar umilitoare la adresa noastră, ci le-am rosti cu toată fermitatea, întru puterea adevărului. Nu am mai „rumega” în mintea noastră ceea ce trebuie să zicem şi ceea ce trebuie să ţinem sub tăcere, ci am scoate la iveală tot ceea ce conştiinţa noastră socoteşte a fi minciună, păcat, tot ceea ce ne face nevrednici de chemarea noastră de oameni, de numele nostru de creştini. Inima noastră nu ne va mai putea împiedica să rostim cuvinte dure sau nemiloase şi nu ne vom mai pune problema dacă să spunem un lucru sau altul, pentru că vom şti atunci ce anume ne deschide calea către veşnicie şi ce anume ne interzice accesul la ea…
Iată modul în care ar trebui să ne spovedim – este foarte simplu, de o simplitate înfricoşătoare. Dar noi nu îl putem urma pentru că ne temem de această sinceritate directă şi nemiloasă în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.
[…] Sunt două mii de ani de când El a venit pe pământ, a trăit în mijlocul nostru, a fost ca unul dintre noi. Ca Mântuitor, El a venit să ne recâştige, să fim ai Lui, să ne redea nădejdea, să ne încredinţeze de iubirea lui Dumnezeu, să ne încredinţeze că totul este posibil de vom crede în El şi în noi înşine…
Acum se apropie vremea când El va sta înaintea noastră, ori în ceasul morţii, ori în cel al Judecăţii de Apoi. Va apărea înaintea noastră ca Cel Răstignit, cu mâinile şi picioarele străpunse de cuie, cu fruntea rănită de spini, iar noi Îl vom privi şi vom vedea că a fost răstignit din pricina păcatelor noastre. El a venit către noi, S-a făcut ca unul dintre noi, a vieţuit printre noi şi a murit pentru noi.
Ce vom putea spune atunci? Judecata nu va consta în faptul de a fi judecaţi de către El, ci în a-L vedea pe Cel pe Care noi L-am ucis cu păcatul nostru şi Care va sta înaintea noastră cu toată iubirea Sa.
Pentru a scăpa de această grozăvie ar trebui să tratăm fiecare spovedanie ca şi cum ne-am afla în ceasul morţii, ca şi cum am trăi ultimele clipe de nădejde înainte de a înfrunta această realitate.

Pregătirea pentru spovedanie


Am spus că fiecare spovedanie trebuie să se desfăşoare ca şi cum ar fi ultima din viaţa noastră şi că ar trebui să facem un ultim bilanţ, pentru că fiecare întâlnire cu Domnul, cu Dumnezeul cel Viu, este o anticipare a Judecăţii de Apoi când se va hotărî destinul nostru. Nu e posibil să stăm înaintea lui Dumnezeu şi apoi să ne retragem din faţa Lui fără a fi îndreptăţiţi sau osândiţi. De aceea se pune întrebarea: „Cum ne pregătim pentru spovedanie? Ce păcate trebuie recunoscute înaintea Domnului?”
În primul rând, spovedania particulară – nu vorbim de cea de obşte – trebuie să se mărginească la o persoană, la propria mea persoană, pentru că destinul meu este în joc. Oricât de nedesăvârşită ar fi, se cuvine să încep prin judecata pe care o fac asupra mea. Şi trebuie să o fac punându-mi următoarele întrebări: „De ce anume îmi este ruşine în viaţa mea? Ce vreau să ascund de la faţa lui Dumnezeu? Ce vreau să ascund de judecata propriei mele conştiinţe şi de ce anume îmi e teamă?”
Nu e totdeauna uşor de răspuns la astfel de întrebări, pentru că suntem atât de obişnuiţi să ne sustragem propriei şi dreptei noastre judecăţi, încât atunci când ne facem un examen de conştiinţa în nădejdea de a descoperi adevărul despre noi, ne lovim de mari dificultăţi. Totuşi e bine să începem prin aceasta. Şi dacă nu am avea nimic altceva de spus la spovedanie, aceasta ar fi deja o mărturisire adevărată, propria mea mărturisire.
Dar mai sunt şi alte aspecte de cercetat. E de ajuns să privim în jurul nostru şi să ne amintim ce gândesc oamenii despre noi, care sunt reacţiile lor cu privire la noi ce se întâmplă atunci când ne aflăm în mijlocul lor, pentru a descoperi noi raţiuni de a pronunţa o judecata asupra noastră. Ştim doar că nu suntem întotdeauna purtători de bucurie şi de pace, de adevăr şi de bunătate în relaţiile cu ceilalţi. De ajuns este să parcurgem în gând lista celor mai apropiaţi prieteni ai noştri, cei pe care îi întâlnim mai mult sau mai puţin des, şi atitudinea noastră ne va apărea într-o lumină foarte clară: pe câţi dintre ei nu i-am rănit, nu i-am trădat, jignit, pe câţi nu i-am ispitit în vreun fel sau altul? Iată deci o altă judecată pe care o vom avea de înfruntat: „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”, zice Domnul (Matei 25, 45).
Să ne aducem aminte cum ne judecă oamenii: judecata lor e adeseori pătrunzătoare şi dreapta; dar noi în măsura în care ei spun adevărul şi ne pun sub acuzaţie, nu vrem să ştim ce gândesc despre noi. Se întâmplă totuşi şi invers, ca oamenii să ne urască sau să ne iubească fără vreun motiv întemeiat. Ne urăsc fără motiv, atunci când vieţuim în lumina adevărului dumnezeiesc, pentru că ei nu se împacă cu acest adevăr. În egală măsură, ei ne pot iubi fără vreun motiv întemeiat, în măsura în care noi acceptăm cu prea multă uşurinţă falsitatea vieţii; în acest caz ei ne iubesc nu pentru virtuţile noastre, ci pentru trădarea noastră faţă de Adevărul dumnezeiesc.
Va trebui să pronunţăm încă o judecată asupra noastră, căci – să ştiţi – uneori trebuie să ne pocăim şi pentru faptul că oamenii ne poartă simpatie, ridicându-ne în slăvi. în legătură cu aceasta Hristos ne previne: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine!” (Luca 6, 26).
Putem, în sfârşit, să facem apel la judecata Evangheliei cu această întrebare: „Cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar avea în vedere viaţa noastră?”
Puneţi-vă aceste întrebări şi veţi vedea că mărturisirea voastră va deveni serioasă şi profundă şi că nu vă veţi mai înfăţişa la spovedanie cu această vorbărie deşartă, cu această gângureală infantilă, nedemnă de vârsta voastră, pe care deseori îmi e dat să o aud.
Nu puneţi pe alţii în cauză. Aţi venit la spovedanie cu păcatele voastre, nu cu ale lor. Circumstanţele care au prilejuit păcatul au însemnătate doar în măsura în care aruncă o altă lumină asupra păcatului şi responsabilităţii voastre. Relatarea faptului în sine, de ce şi cum s-a întâmplat, nu are nimic de-a face cu spovedania şi poate doar să slăbească în voi conştiinţa greşelii şi duhul pocăinţei…
Vor veni curând zilele când, probabil, toţi veţi posti. Pregătiţi-vă de acum înainte pentru o spovedanie matură, lucidă, responsabilă, ca să vă curăţiţi.

Fiţi în acelaşi duh cu Hristos!


Am discutat deja despre modalitatea de a ne examina conştiinţa, începând cu ceea ce ea ne reproşează şi apoi analizând felul în care ceilalţi se poartă cu noi.
Să facem încă un pas, ultimul, în acest examen de conştiinţă. Ultima judecată asupra conştiinţei noastre nu ne aparţine nici nouă şi nici celor care ne cunosc, ci lui Dumnezeu. Evanghelia ne lămureşte asupra cuvântului Domnului, a dreptăţii Sale. Totuşi rareori reuşim să cugetăm profund şi cu toată sinceritatea la aceasta. Dacă citim cu atenţie şi întru simplitatea inimii paginile Sfintei Scripturi, fără a încerca să extragem din ele mai mult decât suntem capabili să primim şi mai mult decât am putea pune în practică în viaţa noastră, dacă le primim cu sinceritate şi fără ocolişuri, atunci vedem că ele se pot împărţi în trei categorii.
Există pasaje în Sfânta Evanghelie a căror evidentă legitimitate ţâşneşte în ochii noştri, care însă nu ne mişcă sufletul, dar pe care le primim cu uşurinţă. Le asimilăm la nivel mental; inima nu li se împotriveşte, însă nu ne simţim vizaţi de ele în viaţa noastră. Aceste pasaje din Evanghelie ne spun că inteligenţa şi capacitatea noastră de înţelegere a lucrurilor se situează în pragul a ceva ce nici voinţa şi nici inima noastră nu sunt încă în măsura de a atinge. Ele ne fac să simţim toată povara pasivităţii şi a lipsei noastre de făptuire, ele ne cer ca, fără a aştepta reîncălzirea inimii noastre îngheţate, să purcedem la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru singurul motiv că suntem slujitori ai Domnului.
Sunt alte pasaje la care dacă ne raportăm cu toată buna credinţă, dacă privim cu sinceritate în sufletul nostru, ne vom da seama că ne-am abătut de la ele, că suntem în dezacord cu judecata şi voinţa lui Dumnezeu. Iar dacă am avea nefericitul curaj şi puterea de a ne răzvrăti împotriva lor, am face-o, aşa cum au făcut-o la vremea lor, secole de-a rândul, şi cum fac toţi cei pentru care, dintr-odată, devine limpede că porunca iubirii dată de Hristos este înfricoşătoare, pentru că ne cere să ne jertfim, să renunţăm cu desăvârşire la egoism; de multe ori am prefera ca această poruncă să nu fi existat deloc.
Mulţi dintre cei ce-L înconjurau pe Hristos aşteptau un miracol din partea Lui, pentru a se asigura că porunca Sa este adevăr şi că pot să-I urmeze Lui fără a-şi pune în pericol propria persoană, propria viaţă. Unii chiar s-au dus să asiste la cumplita răstignire a lui Hristos cu gândul că dacă nu Se pogoară de pe Cruce, dacă minunea nu se produce, aceasta înseamnă că El nu se află în Adevăr, că nu este omul lui Dumnezeu şi că pot uita cuvântul Său înfricoşător, porunca iubirii în numele căreia omul trebuie să moară luişi şi să trăiască numai pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi.
Mergând la biserică, deseori înconjurăm Masa Domnului cu un fel de reţinere, ca nu cumva adevărul Domnului să ne lovească de moarte şi să pretindă de la noi ultimul lucru care ne-a mai rămas – lepădarea de sine. Atunci când porunca iubirii sau o altă poruncă – prin care Dumnezeu ne descoperă varietatea infinită de forme pe care o ia iubirea profundă şi creatoare – trezeşte în noi înşine o asemenea simţire, abia atunci putem măsura depărtarea noastră de Duhul lui Dumnezeu şi de voia Lui şi putem să pronunţăm o mustrătoare sentinţă asupra noastră.
In sfârşit, există pasaje în Evanghelie care fac să se nască în noi cuvinte ca ale pelerinilor înspre Emaus, Luca şi Cleopa, când Domnul a grăit cu ei pe cale: „Oare nu ardeau în noi inimile noastre, când ne vorbea pe cale?” (Luca 24, 32)
Aceste pasaje, oricât de puţin numeroase ar fi, au o deosebită valoare, căci ne fac să înţelegem că purtăm în noi capacitatea de a ne uni într-un singur duh cu Hristos, întru o inimă, întru o voinţă, într-un gând cu El. Ele ne fac să înţelegem că am devenit apropiaţii Lui, că ne numărăm deja printre ai Lui. Ar trebui să păstrăm cu scumpătate aceste pasaje în memorie, căci, potrivit acestora, putem să trăim fără să trebuiască mereu să luptăm cu răul din noi, ci străduindu-ne să dăm curs liber vieţii şi să lăsăm să biruiască în noi acele părţi care exprimă deja ceea ce este dumnezeiesc şi viu, care deja sunt gata a se preschimba şi a se împărtăşi de viaţa veşnică.
Dacă vom identifica aceste pasaje cu atenţie, dacă vom lua aminte la aceste porunci şi cuvinte ale lui Hristos, vom putea deosebi adevăratul nostru chip, vom vedea ce fel de oameni suntem şi, atunci când vom veni la spovedanie, vom putea desluşi cu claritate nu numai judecata propriei noastre conştiinţe sau a celorlalţi ci, în egală măsură, şi judecata lui Dumnezeu. O vom percepe nu numai cu groază, nu numai ca pe o condamnare, ci şi ca pe o descoperire a unui drum şi a tuturor capacităţilor existente în noi: posibilitatea de a deveni în fiecare clipă şi de a rămâne fiinţe pline de lumină, cu sufletul în minunare, şi posibilitatea de a birui în noi, pentru Hristos, pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru propria noastră mântuire, tot ceea ce este străin de Dumnezeu, tot ceea ce este mort, tot ceea ce nu ne deschide calea către Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
(Mitropolit Antonie de Suroj, Taina iertarii, taina tamaduirii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2014)

Sursa

BUCURIA POCAINTEI – Mitropolitul Antonie Bloom: “HRISTOS CAUTA LA PROFUNZIMILE OMULUI si cunoaste ce anume sta in spatele cuvantului sau al faptei. Hristos nu poate fi pacalit nici de ceea ce este la aratare”. PRIMEJDIA NEPASARII FATA DE “PACATELE MICI”: “Obisnuindu-ne sa fim nepasatori fata de cele marunte, incepem sa pacatuim tot mai mult, adica SA DISTRUGEM SI SA NECINSTIM CHIPUL LUI DUMNEZEU DIN NOI”

 

Mitropolitul Antonie al Surojului:
BUCURIA POCAINTEI

[partea a doua]

visjnyak3-580x388

“Când ne gândim la pocăinţă, vedem mereu imaginea obscură sau cenuşie a durerii, a unei inimi strânse, a lacrimilor, a unei tânguiri fără capăt pentru trecutul nostru, atât de întunecat şi de nevrednic. Nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viața care ne-a fost dată. Aceasta este doar o parte a pocăinţei, mai bine zis trebuie să fie doar o clipă a ei. Pocăinţa trebuie să crească în bucurie şi lucrare. Fără acestea, pocăinţa este neroditoare, fără acestea, ceea ce putea deveni pocăinţă se transformă în re­gret, regret steril care de cele mai multe ori omoară forţa de viaţă, în loc să o trezească, să o înnoiască.
Când, ca rezultat al unei cugetări profunde asupra noastră, asupra Evangheliei şi asupra căilor lui Dumnezeu, ne punem în faţa păcatului nostru, înaintea infidelităţii faţă de cea mai înaltă vocaţie a noastră, atunci desigur în inima noastră se înfige o durere acută, o ruşine adâncă pentru faptul că suntem atât de departe de ceea ce am fi putut fi, că semănăm atât de puţin cu ceea ce a pus la cale Domnul, făurindu-ne. Însă aceasta trebuie să fie doar un impuls pentru a începe să trăim o viață nouă.
Da, trebuie să zăbovim asupra trecutului, sa scrutăm cu privire neîndurătoare laturile întunecate ale vieții noastre, ale gândurilor și ale zvâcnirilor inimii, ale dorințelor, ale faptelor și ale atitudinilor. Să privim la acestea treaz și aspru, asa cum medicul examinează pe cel bolnav, asa cum privim uneori, la drum de noapte, calea: să nu ne rătăcim, sa nu cădem.
Toate trebuie să le vedem, tot ce este accesibil privirii, și pentru toate sa răspundem cu sinceritate; să ne asumam până la capăt rușinea, să primim până la capăt suferința, să nu cautam scuze pentru ca durerea sa fie mai puțin acută, iar rușinea mai puțin arzătoare.
Doar trăindu-ne umilința cu toată puterea posibila ne putem rupe de ceea ce provoacă aceasta umilință. Pe când, dacă încercam să ne atenuam puțin chipul păcătoșeniei, să ne facem rușinea ceva mai acceptabila (măcar și zicându-ne: „Sunt păcătos ca și toți alții” sau „Cum as fi putut proceda altfel!?“), dacă ne străduim să înăbușim în noi această durere, atunci pocăința devine imposibilă. Căci doar prin conștientizarea groazei, a puterii ucigașe a păcatului, a rușinii fată de faptul că nu suntem vrednici de noi înșine – cu atât mai mult de alții și de Dumnezeu – putem găsi în noi puterea de a ne smulge din aceasta captivitate; însă cât timp ne complacem în captivitate, rămânem captivi.
Aici vedem deosebirea dintre noi și sfinții despre viața cărora citim, începând cu apostolii și încheind cu mărturisitorii contemporani ai credinței. Aceștia au decis să bea până la capăt paharul propriei rușini și să-și înfigă în inimă, în conștiință, în toată făptura lor durerea acută a ceea ce reprezentau ei înșiși.
Însă când se întâmplă aceasta, nu trebuie nici să cădem în disperare, nici să ne oprim aici.  lepadarea si plansul lui Petru

lepadarea-si-plansul-lui-petru-e1427815154672-631x1024.jpg

Amintiți-vă de cele scrise în Evanghelie, despre cum apostolul Petru se laudă că va merge și la moarte cu Mântuitorul, că nimic nu-l va putea rupe de Hristos. Iar după ce Mântuitorul a fost legat și dus la judecata fărădelegii, s-a apropiat de Petru o slujnică tânără care nu l-a întrebat nimic mai mult decât dacă a fost și el cu Iisus Nazarineanul. Si Petru s-a lepădat de trei ori! Si a plecat, a ieșit din curte; și, întorcând fața, a întâlnit prin fereastra deschisa privirea Mântuitorului, și a plâns cu amar…
Iată, în acest moment, când a fost cuprins de rușinea propriei trădări, a necredincioșiei și a lașității sale, a lăudaroșeniei sale, inima i-a fost străpunsă de groaza și a plecat amărât. Când însă l-a întâlnit pe Hristos, Acesta nu l-a întrebat:
„Oare nu-ți este rușine? Cum de mai îndrăznești să Mi te înfățișezi după ce te-ai lepădat de Mine de trei ori?“,
ci:
„Petre! Ma iubești mai mult decât aceștia?“ (adică decât ceilalți apostoli, care erau de fata).
Oare mai poate fi pusă întrebarea dacă îl iubește Petru pe Hristos, când totul arata contrariul, din moment ce s-a lepădat de trei ori? Si se poate oare vorbi despre faptul ca Petru l-ar putea iubi pe Hristos mai mult decât ceilalți ucenici? Ceilalți nu s-au lepădat; e adevărat – au fugit! dar, cel puțin, nu s-au lepădat… Poate doar dacă Petru și-ar fi amintit cuvintele Mântuitorului rostite cu un alt prilej:
„Căruia i se iartă mult, acela iubește mult“.
Căruia i se iartă mult, în acela naște mai multă dragoste decât în cel căruia i s-a iertat puțin.
Întrebarea se pune astfel:
„Ai păcătuit mai mult ca alții, și acestea ți se pot ierta; va fi oare dragostea ta pe măsura acestei iertări? Vei iubi tu oare în schimb mai mult decât oricare altul, care a păcătuit mai puțin?“
Aici vorba este chiar de dragoste, căci Domnul vede adâncurile omului, și nu suprafața, nu doar aparenţele ce le observăm noi. Când omul face o fapta sau alta, spune un cuvânt sau altul, înțelegem fapta sau cuvântul în măsura priceperii noastre. Hristos caută la profunzimile omului, și cunoaște ce anume stă în spatele cuvântului sau al faptei.

Hristos nu poate fi păcalit nici de ceea ce este la arătare, nici măcar de ceea ce este evident. De aceea El se adresează adâncurilor lui Petru, umbrite pentru un moment de frica, însă care s-au deschis iarăși după ce rușinea l-a ars și s-a pomenit dintr-odată și în fața conștiinței sale, și în fața Mântuitorului. Petru, în acel moment, umplut de bucuria că este iarăși în fața lui Hristos, că împăcarea este posibilă, ca totul este posibil, chiar învierea, întoarcerea din adâncurile morții, Petru ii zice lui Hristos:
“Da, te iubesc!“.
Si Hristos îl întreabă despre aceasta dragoste de trei ori, la fel cum de trei ori Petru s-a lepădat de El. Si a treia oară, Petru, în sfârșit, se întoarce către o alta realitate: nu către sentimentul profund care sălășluiește în el și care alcătuiește esența finala a dragostei sale fata de Hristos. El se întoarce spre conștiința faptului că iubirea sa este ascunsă, iar trădarea – vădită. Si atunci se adresează către Hristos:
„Doamne! Tu știi toate! Tu știi că m-am lepădat de Tine. Însă, întrucât Tu pui întrebarea despre dragoste . . . Tu știi desigur, că eu, totuși, te iubesc . . . Da, eu te iubesc“.
Iată, acesta este momentul când procesul pocăinței se încheie. Păcatul a fost săvârșit, căderea a avut loc, omul s-a rușinat până la capăt; conștiința sa, privirea Domnului i-au spus acestea. El a răspuns acestei priviri și procesului de conștiință prin aversiune fata de sine, prin lacrimi. Iar acum este refăcut, reînnoit de către dragostea lui Hristos.
Singur nu este posibil să-ți oferi iertarea. Nimeni nu are dreptul sa spună: „Am săvârșit păcatul, am procedat nedemn fata de cineva, m-am murdărit, însă acestea au trecut și acum pot sa uit de toate”. Asta ar însemna sa legalizezi starea ta păcătoasă, ar însemna să-ți declari dreptul de a fi nedemn de sine, de oameni și de Dumnezeu, de viata. De aceea, omul nu se poate ierta niciodată pe sine însuși, nu are un asemenea drept.
Pe de alta parte, însă, omul trebuie să fie în stare să primească iertarea ce i se oferă. Nu avem dreptul de a evita, de a refuza iertarea pe care o dă Dumnezeu sau un alt om, iertare care se oferă mereu cu un oarecare preț. Când omul rănit de noi, după ce a trecut de durerea și suferința pricinuita de noi, ne spune:
„Fie ca pacea sa fie intre noi! Rana pe care mi-ai făcut-o s-a cicatrizat, durerea a trecut; ai fi putut sa ma ucizi cu asta, însă, prin mila lui Dumnezeu, am rămas viu; și te iubesc suficient de mult ca să-ți dau pacea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu“,
atunci trebuie sa fim în stare să ne smerim și să primim iertarea.
Ne împiedică de multe ori să primim iertarea propria noastră mândrie:
cum pot primi iertarea, recunoscând astfel ca sunt, într-adevăr, vinovat? Recunoscând că eu însumi nu pot face nimic pentru mine și doar acest om, pe care l-am înjosit, l-am rănit, l-am furat, poate sa-mi restituie propria mea demnitate. Cum pot oare sa depind de altcineva într-o măsura asa de mare?…
Se întâmplă că ne este greu să primim iertarea anume din acest fel de mândrie, pentru că nu dorim să fim restaurați în propria demnitate din mila altcuiva; dorim ca această vrednicie să o avem noi înșine sau să câștigăm dreptul de a o avea. Dreptul la iertare însă nimeni nu poate sa-l câștige, niciodată. După cum niciodată nu câștigă dreptul de a fi iubit. iertand-gresitilor-nostri-in-premiera-iti-prezinta-o-lectie-despre-cainta-si-iertare-206603Iar a fi iertat înseamnă că cineva te iubește într-atât de mult, încât este capabil să preia asupra sa păcatul tău și sa-l curme în sine. De aceea, trebuie să fim pregătiți pentru a ne smeri și a primi aceasta înjosire tămăduitoare. Şi doar dacă o putem primi cu toată inima, cu întreaga conștiință, suntem pasibili de vindecare.
Astfel Hristos ,,l-a vindecat” pe Petru, adică i-a restituit integritatea celui ce s-a sfărâmat în țăndări prin lepădarea sa. E ca și cum ar fi adunat aceste țăndări și ar fi restaurat din rămășite omul integru, monolit. De aceea, mai apoi, Petru a putut vorbi atât de sincer, că de la egal la egal, cu Hristos. Când Mântuitorul i-a spus:
„Urmează-mă!“
și Petru a mers după El, întorcându-se, acesta l-a văzut nu departe pe Ioan și l-a întrebat pe Hristos:
„Iar acesta? Tu m-ai întors pe mine la viață; oare nu are nevoie și el sa-l întorci?”
Si aici Mântuitorul răspunde ferm:
„Ce voi face cu el – Eu hotărăsc; tu sa mergi după Mine.”… [cf. Ioan 21: 19-22]
Acestea sunt spuse fiecăruia dintre noi, din momentul în care am trecut peste trăirea arzătoare a rușinii, am primit, am acceptat aceasta nespusa durere acută ce ne copleșește atunci când conștientizăm păcătoșenia noastră.
Aici începe bucuria, bucuria pocăinței. In cartea părintelui Sofronie despre starețul Siluan este o povestire despre timpul când Siluan era tânăr iar unul dintre consătenii săi a săvârșit un omor, a ajuns la închisoare și și-a executat termenul de pedeapsă. Odată, viitorul stareț Siluan îl vede pe acesta la o sărbătoare în sat, cântând din armonică și jucând. Cuprins de groază, Siluan s-a apropiat de el și l-a întrebat:
„Cum poți să joci și să te veselești, când știi că ai ucis un om!?”.
Iar acest fost asasin ii răspunde:
„Da, însă cât am fost la închisoare m-am pocăit adânc și am simțit la un moment dat ca Hristos m-a iertat; și acum sunt iarăși întreg“.
Aceasta este finalitatea pocăinței: viaţa nouă, înnoirea, nașterea de sus; fie numai și parțial, fie doar începutul vieții veșnice, însă al vieții veșnice venite cu toată puterea, cucerind întreaga ființă.
Foarte des se întâmplă ca cel ce vine la mărturisire sa-mi spună:
„Nu știu ce să mărturisesc, toate ca de obicei. . .”.
Aceste cuvinte vorbesc despre o lipsă criminală de atenție asupra vieții. Oare e posibil ca cineva dintre noi să poată spune, după o singură zi trăită, că a împlinit toate ce erau cu putință și a dat tot ce a putut sa dea? Că a fost de o castitate impecabilă în gândurile și simțămintele sale, că nu a ratat nici o faptă ce putea și trebuia să fie făcută, că nu a făcut nici un lucru ce ar fi nedesăvârșit? Cine ar putea spune că gândurile nu i s-au tulburat, că nu i s-a întunecat inima, voința nu i-a ezitat, faptele sau dorințele nu s-au pomenit a fi nevrednice? Dacă omul vine la mărturisire și spune: „Nu știu ce să spun“, înseamnă că acesta niciodată nu a cugetat asupra a ceea ce ar fi putut deveni (prin urmare, ar fi trebuit sa devină), ci doar se compara cu ziua de ieri și cu oamenii ce sunt la fel de răi ca și el.
Iar când spunem: „Iată, an de an, spun una și aceeași“, mărturisim despre faptul că niciodată nu am trăit nici rușine, nici durere; că ne asumam cu deplină liniște păcătoșenia. Da, eu mint – însă minte toată lumea! Da, fac lucruri netrebnice, însă asa fac și ceilalți; uit de Dumnezeu – dar mai e timp să-ți amintești de El? Trec pe alături de fiecare om care are nevoie de mine – însă cum aș putea să ma opresc la fiecare!? Si tot așa mai departe…
Dacă am putea vedea, măcar o singura dată, aşa cum vede Dumnezeu, urmările a ceea ce facem sau a ceea ce nu facem; dacă am putea vedea cum o vorba spusă sau nespusă, o faptă făcută sau nefăcută alcătuiesc începutul unui întreg şir de evenimente în viata altui om, dacă am putea vedea cât de fatale pot fi în soarta lor un cuvânt scăpat sau o mișcare fugară a altcuiva… Or, dacă suntem într-atât de neatenți cu noi înșine, atunci cu atât mai mult vom fi neatenți fată de cei din jurul nostru; ceea ce li se întâmplă trece cu totul pe alături.
Clasm_Chludov_detail_9th_centuryDe aceea, venim de fiecare dată și ne căim de unele și aceleași fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monștri, că nu mai semănam cu chipul lui Dumnezeu, întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanam, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, și nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă.
Uneori omul spune:
„Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă as fi făcut un oarecare păcat mare, as fi rămas zguduit, poate; însă toată mulțimea păcatelor mele mărunte se așează peste mine ca praful, neimpovărându-mă”.
Te obișnuiești cu ele, după cum te obișnuiești să locuiești în dezordinea propriei locuințe… Si nu realizam că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depășit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în așa măsură, încât te trezești, chiar și neștiind ce e privegherea.
Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viata lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. Au venit la el doua femei. Prima se frângea sub conștiința unui păcat cumplit, săvârșit de ea; a doua se vaită:
„Sunt păcătoasă ca și toți; știți, părinte, e imposibil sa trăiești și să nu păcătuiești”.
Atunci Alexie le-a arătat prin exemplu viu ce înseamnă pocăința lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut un păcat cumplit i-a poruncit sa găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica și să-l aducă la el; celeilalte i-a spus să adune în șort cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă și să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în șir câmpul, nefiind în stare să-și amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător față de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te mai poți dezbăra. Trebuie sa cugetam la acestea; pe de o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu ținem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem apoi descotorosi de ele. Iar pe de alta, pentru că, obișnuindu-ne să fim nepăsători față de cele mărunte, ne obișnuim să fim nepăsători în genere și începem să păcătuim tot mai mult, adică să ne schilodim tot mai mult, să distrugem și să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

7c4a2d87f368c306eb4dc05d290a064a.jpg

Am început prima discuție de la gândul morții. Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca și pe cea din fata morții: fiecăruia moartea ii suflă în spate. Nimeni nu știe dacă va reuși să se pocăiască sau nu; nu pentru că va muri mâine, ci deoarece chiar și peste zece ani acesta poate să nu-și amintească și să nu se trezească… Dacă am sta în fața fiecărei mărturisiri cu gândul la faptul că acesta este momentul decisiv al vieții: sau pășesc acum în Viata cea Veșnică, încă de aici, de pe pământ, sau rămân în afara ei, orice as spune, — că, de, cică aș regreta că nu sunt desăvârșit, — cu toții am privi altfel la lucrurile mari și mărunte din viața noastră.

De altfel, ce înseamnă lucru mare și lucru mărunt? Uneori măruntul ne ține mai strâns decât orice în captivitate. Apostolul Iacob spune că frâul mic ne permite să conducem un cal mare. Asa e și cu noi: uneori suntem dispuși să renunțăm la tot ce e păcătos doar pentru a nu renunța la ceva anume. Si diavolul ne ține în frâul său. S-ar părea că suntem cu tot trupul și sufletul în libertate, afară doar de un amănunt. Dar, fiind captivi într-o privință, suntem captivi în general. De noi depinde, însă, atitudinea treaza, chibzuită și serioasă asupra stării noastre.
Dacă am examina păcătoșenia noastră, depărtarea noastră de Dumnezeu, diferența dintre ceea ce am fi putut fi și ceea ce suntem, nepăsarea noastră față de oameni dacă am conștientiza astfel toate acestea, le-am putea privi cu groază și, îngrozindu-ne cu adevărat de

664fd7fc7cca3a5a50ce82e97ab2b17f.jpg

, vom putea auzi chemarea Mântuitorului:

„Spune: dacă vei fi iertat, dacă iți voi spune acum că te iubesc cu toată viața Mea și toată moartea Mea, cu Crucea, cu Răstignirea și cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie și recunoștință?”
Cu bucurie pentru că, chiar dacă eu nu mă pot ierta și vindeca pe mine însumi, pot fi iertat și vindecat de puterea lui Dumnezeu. Iar cu recunoștință, deoarece, dacă lucrurile stau anume asa, atunci cu adevărat viata creștină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare mișcare a inimii, cu toată voința și hotărârea, cu toate faptele mele să exprim Domnului mulțumire pentru faptul ca sunt mântuit, pentru că sunt atât de iubit de El. . . Si dacă sunt într-atât de iubit, viața mea trebuie sa devină un semn viu, nesfârșit al recunoștinței fata de Dumnezeu, pentru ca El este, pentru ca El poate sa ne iubească atât de mult.
Când procedăm urât, când vorbim ce nu se cuvine, când gândurile sumbre roiesc în capul nostru, iar pe inimă se lasă întunericul, începem atunci, dacă dorim să ne luminăm măcar puţin, să avem mustrări de conștiință.
Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăința; poți să-ți reproșezi toată viata faptele urâte și cuvântul urâcios, gândurile şi simţurile întunecate şi să nu te mai îndrepţi.
Mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un iad adevărat, însă mustrările acestea nu ne deschid porţile Împărăţiei Cerurilor; la ele trebuie să se adauge încă ceva: ceea ce alcătuieşte inima pocăinţei, şi anume întoarcerea către Dumnezeu cu nădejde, cu încrederea că Dumnezeu are suficientă dragoste ca să ne ierte şi putere ca să ne schimbe“.
(din: Mitropolit Antonie de Suroj, Bucuria pocăinței, Editura Marineasa, 2005

Cititi vă rog si: