LA JUDECATA DE APOI OMUL VA VEDEA CÂT A FOST DE MARE MOMENTUL MĂRTURISIRII LUI

DECI, DUHOVNICUL TREBUIE SĂ FIE IUBITOR ŞI ÎNVESELITOR CU TOATĂ LUMEA. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite „nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui”. L CONVINGI CĂ OMUL NU ESTE ACELA CARE A GREŞIT, CI ESTE ACESTA CARE SE CĂIEŞTE ŞI SE SPOVEDEŞTE ACUM. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire. În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării păcatelor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva – care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii noştri se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu. Extras din „Ne vorbește Părintele Arsenie”, ediția a 2-a, Vol. 1, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 26

Spovedania deasă – tratament preventiv al deprimării

Legătura deasă cu Taina Pocăinței, cu harul Duhului Sfânt care iartă păcatele, nu lasă descoperit sufletul față de mâhniri, remușcări sau vrăjmași. Dacă ajung să se arate, de îndată după spovedanie creștinul se liniștește.
Alt leac profilactic al deprimării este deasa spovedanie. Legătura deasă cu Taina Pocăinței, cu harul Duhului Sfânt, care iartă păcatele, nu lasă descoperit sufletul față de mâhniri, remușcări sau vrăjmași. Dacă ajung să se arate, de îndată după spovedanie creștinul se liniștește.
Dacă nu folosește acest leac de prevenire, mustrările conștiinței se întețesc și mâhnesc mult omul, chinuindu-l ani întregi. Sunt mulți aceia care s-au lăsat stăpâniți de deprimare din cauza lipsei spovedaniei.
(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea și tămăduirea ei în învățătura Bisericii, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2001, p. 53)

Sursa

De unde vine teama de a ne descoperi cu totul în faţa duhovnicului?

De unde vine teama de a ne descoperi cu totul în faţa duhovnicului?

Dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicului – fie duhovnicul cât de înapoiat – Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit.
Fiindcă nu suntem smeriţi. De aceea, trebuie să te descoperi, mai ales când ştii că nu numai de gânduri, dar şi de rămăşiţa gândului o să ne întrebe Dumnezeu. Încă numai abia ce ai început să te gândeşti spre rău şi n-ai reuşit, încă până şi asta e neascuns înaintea lui Dumnezeu; El ştie că ai vrut să gândeşti şi mai rău. De aceea, dacă tu, ca om, te consideri vinovat şi te descoperi înaintea duhovnicului – fie duhovnicul cât de înapoiat – Dumnezeu te-a iertat, fiindcă te-ai smerit. Vezi? Dumnezeu zice: „Şi gândurile sunt descoperite înaintea Mea, şi rămăşiţa gândului”, gândul la care numai ai început să te gândeşti şi n-ai reuşit. Vezi ce lucru dumnezeiesc este?

Dar cât e de uşor cu Domnul, fiindcă Dumnezeu e atâta de bun şi te iartă. Oricât de mult ai căzut, ori de câte ori ai cădea, să te scoli, că asta-i îndreptarea ta! De şaptezeci de ori câte şapte dacă greşeşti, să te întorci, şi Dumnezeu te îmbrăţişează şi te bagă între oile păşunii Sale. Primejdia cea mai înfricoşată este când eşti nepăsător. Asta e ca un fel de neîncredere, de necredinţă în Dumnezeu.
(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 191)
http://www.doxologia

Sfântul Nectarie din Eghina: Spovedania trebuie să aibă loc în urma unei pregătiri

Spovedania trebuie să aibă loc în urma unei pregătiri

”Veniţi, aşadar, să ne lepădăm de tot păcatul, să plătim cele datorate de pe urma nedreptăţii, să stingem orice vrăjmăşie şi să facem fapte vrednice de pocăinţă, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să aflăm mila Sa dumnezeiască, şi astfel să devenim vrednici moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, de care fie să avem parte cu toţii!”
Spovedania trebuie sa aiba loc in urma unei pregatiri
Spovedania presupune o pregătire anterioară, fiindcă cel ce vine la duhovnic nepregătit în mod logic nu-şi aminteşte nici lipsurile, şi nu-şi cunoaşte nici excesele; evident că-şi ignoră datoriile neîmplinite şi mulţimea păcatelor sale; căci e cu neputinţă ca cel care nu şi-a cercetat cu câteva zile înainte faptele cu toată justeţea şi nepărtinirea şi după măsura lor, şi nu a conştientizat gradul vinovăţiei sale, să culeagă vreun folos de pe urma unei mărturisiri întâmplătoare şi nepregătite; pentru că incapacitatea memoriei de a-şi aminti totul, lipsa timpului pentru a se cerceta şi lipsa conştientizării gradului de vinovăţie fac nerodnică spovedania; astfel lăsăm multe patimi nevindecate, care ne şubrezesc sănătatea sufletului şi devin seminţe ale unor noi păcate; aşadar cel ce vine la spovedanie trebuie să se cerceteze pe sine cu câteva zile înainte, să-şi cântărească în amănunt fiecare faptă, să-şi înţeleagă lipsurile şi excesele şi aşa să se ducă la spovedanie şi să mărturisească doar cele mai devreme amintite; căci a discuta cu duhovnicul despre virtute şi despre fapte bune, dar a trece cu vederea şi a ascunde cu bună-ştiinţă patimile care întinează sufletul este acelaşi lucru cu ceea ce face un pacient care discută cu doctorul despre sănătate şi vigoare trupească în general, fără a face nici o referinţă la boala care-i macină trupul.

A vorbi cu duhovnicul despre virtute şi izbânzi într-un mod pompos trădează o atitudine fariseică şi nu este decât un semn al slavei deşarte şi al laudei de sine; o faptă întotdeauna cu totul neadecvată, cu atât mai mult în ceasul mărturisirii înaintea lui Dumnezeu; căci suntem datori să nu uităm că atunci când ne spovedim înaintea lui Dumnezeu ne înfăţişăm şi ne mărturisim păcatele pentru a avea parte de milă şi de iertarea lor; Dumnezeu ne cunoaşte virtuţile şi nu are nevoie de vreun tălmăcitor; aşa cum în faţa doctorului ne expunem numai bolile cu multă grijă, tot aşa şi în faţa duhovnicului să ne mărturisim numai patimile sufletului cu zdrobire şi cu străpungere de inimă. Şi fiindcă cei ce se spovedesc se pregătesc pentru dumnezeiasca împărtăşanie, din acest motiv şi această pregătire trebuie să aibă un caracter ireproşabil.
După Sfinţii Părinţi, ca un mod adecvat de pregătire în vederea spovedaniei şi a dumnezeieştii împărtăşanii a fost considerat postul, însă postul adevărat, nu cel fariseic; cel creştinesc, rânduit de Biserică, al cărui scop este domolirea patimilor sufletului şi ale trupului, adunarea minţii risipite şi înălţarea ei de la materia cea de jos care ne atrage şi ne distrage întreaga atenţie, îndreptând-o spre cele vătămătoare de suflet şi zadarnice; căci tot creştinul trebuie să ştie că, dacă mintea şi inima nu se vor înălţa la Dumnezeu prin post creştinesc şi rugăciune, dacă inima nu se va zdrobi prin post şi nevoinţă, va fi cu neputinţă ca omul să ajungă la o profundă conştiinţă a stării sale de păcătoşenie, să-şi aprecieze greşelile la măsura lor adevărată, să caute cu râvnă şi cu înflăcărare iertarea lor, să afle răscumpărare în faţa dreptăţii dumnezeieşti şi să se împa-ce cu Dumnezeu; trebuie să ne fie cunoscut că nu ne putem cunoaşte păcatele decât în măsura în care suntem luminaţi de Sus; şi suntem luminaţi de Sus în măsura în care mintea şi inima noastră se înalţă la Dumnezeu; şi pe atât ne înălţăm, pe cât de uşor ni se face duhul prin post şi rugăciune.
Rugăciunea şi postul, postul creştin, sunt folositoare ca mijloace de a ne cerceta, de a diagnostica adevărata noastră stare morală, de a ne estima cu justeţe păcatele şi de a înţelege caracterul lor real; fără post şi rugăciune suntem lipsiţi de mijlocul prin care ajungem la cunoaşterea acestora şi nu suntem în stare să avem o imagine adevărată a păcatelor noastre, o conştiinţă desăvârşită şi zdrobirea inimii şi, prin urmare, o spovedanie sinceră şi rodnică. întrucât postul creştin şi rugăciunea sunt singurul mod de pregătire în vederea adevăratei spovedanii, suntem datori să ţinem cu grijă rânduielile Bisericii, să ne mărturisim cu adevărat şi să ne aflăm cu încredere împăcarea cu Dumnezeu, ca să nu pierdem şansa de a ne atinge scopul, ci să avem parte de binele atotdesăvârşit.
Veniţi, aşadar, să ne lepădăm de tot păcatul, să plătim cele datorate de pe urma nedreptăţii, să stingem orice vrăjmăşie şi să facem fapte vrednice de pocăinţă, ca să ne împăcăm cu Dumnezeu şi să aflăm mila Sa dumnezeiască, şi astfel să devenim vrednici moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, de care fie să avem parte cu toţii! Amin.
Sfântul Nectarie din Eghina

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE, EDITURA SOPHIA; EDITURA METAFRAZE


Sursa: https://www.crestinortodox.ro

Pr. Cleopa Ilie: Despre foloasele desei spovedanii

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:
1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.
2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.
3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.
4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.
5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.
Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 315-316
Sursa: http://ortodox.md/articole/%D1%81inci-foloase-ale-desei-spovedanii

Folosul spovedaniei

De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?

Răspunsul meu este: Da, Dumnezeu iartă păcatul meu, atunci când îl mărturisesc cu toată sinceritatea inimii, din chiar acel moment, însă avem totuşi nevoie să mergem la mărturisire din mai multe motive. La spovedanie, sunt în mod fundamental trei de faţă: eu, săvârşindu-mi mărturisirea, preotul, ascultând ca martor, şi Dumnezeu – Hristos Doctorul – Care iartă şi vindecă. Să vedem ce anume face fiecare dintre aceştia trei.
Întâi de toate, ceea ce fac eu. Mai înainte am citat din Zicerile Părinţilor pustiei – dacă un gând este tăinuit, reprimat, ascuns în noi, capătă o mare putere. Dar dacă îl putem aduce la lumină, îşi pierde puterea asupra noastră. Deci, iată primul motiv pentru a merge la spovedanie. Da, îmi pot mărturisi păcatele, singur, în rugăciunea mea de seară, însă este o mare putere în cuvântul rostit. Dacă le exteriorizez, dacă scot păcatele la lumină, ceea ce până acum fusese lăuntric, poate numai semiconştient, capătă acum o existenţă obiectivă şi astfel mă pot ocupa de el. Să nu subestimăm efectul pe care îl are asupra noastră vorbirea despre propriile noastre gânduri ascunse şi păcate.
Ca parte a slujirii noastre bisericeşti, taina mărturisirii în prezenţa unei alte persoane se adânceşte. Adesea, este surprinzător cum în timpul mărturisirii grăim lucruri despre care nu am realizat că stă în puterea noastră să le spunem. Uneori, în timpul spovedaniei întreaga noastră situaţie se limpezeşte pe măsură ce vorbim. Nu ştim cu adevărat ce urmează să zicem până ce nu am făcut-o. In acest mod, procesul vorbirii poate avea un impact creativ.
Desigur, trebuie să ne pregătim înainte de mărturisire. Oamenii cărora le e teamă că din cauza caracterului capricios al memoriei umane pot uita lucruri – da, sigur că pot aşterne câteva lucruri pe hârtie. Întotdeauna îi descurajez pe oameni să-şi scrie întreaga lor mărturisire, pentru ca apoi pur şi simplu să citească de pe o bucată de hârtie ce stă scris acolo. Lucrarea creativă a punerii mărturisirii în cuvinte trebuie să aibă loc în mărturisirea însăşi. Acelaşi lucru e valabil, luaţi seama, şi privitor la predici.
Desigur că trebuie să ne pregătim, nu este recomandat să ne ridicăm pur şi simplu şi să spunem primul lucru care ne vine în minte. Aceasta, în general, nu-i va ajuta realmente pe oameni. Trebuie să ai o idee clară, înainte să începi predica, despre ce va fi tema, despre ce decurge din respectiva chestiune, şi poţi chiar să ai ceva aşternut în scris. însă n-ar trebui să citim o expunere pregătită cuvânt cu cuvânt. Când se face aceasta, înseamnă că lucrarea creativă a fost realizată în biroul nostru, poate cu câteva zile înainte, şi ceea ce oferim obştii este doar cenuşa rece de după. Este un pic aspru, însă n-am spus eu aceasta. Cred că a fost Sfântul Ignatie Briancianinov. Acelaşi lucru este valabil cu privire la mărturisire: faceţi câteva însemnări dacă vreţi, dar găsiţi întotdeauna cuvintele în chiar momentul spovedaniei.
Lucrarea creativă are loc, astfel, în timpul mărturisirii înseşi. Aceasta pune capăt primului aspect – ce fac eu, adică puterea cuvântului rostit.
Urmează ceea ce săvârşeşte preotul. Aici cred că sunt două aspecte: unul mai evident, celălalt poate mai puţin vădit. Evident este că preotul ne poate da sfat, povăţuire.
Mulţi oameni cred că aceasta este principala raţiune de a merge la spovedanie, în realitate, aş spune, ceea ce eu – penitentul – fac este mai important decât sfatul pe care mi-l dă preotul. Dar, cu toate acestea, sfatul preotului poate fi hotărâtor.
Este un lucru extraordinar că există afirmaţii care, dacă le citeşti tipărite într-o carte, nu te-ar izbi într-un mod neobişnuit. Ai spune: „Ei bine, este destul de evident!” Insă atunci când aceleaşi cuvinte ţi se spun ţie de către preotul ce-ţi ascultă mărturisirea, ele pot, într-o clipă, să se dovedească cuvinte de foc. Cuvinte care, privite teoretic, pot părea foarte obişnuite şi simple, în spovedanie pot să apară deodată vii. Dacă eşti receptiv, ele îţi pot preschimba viaţa.
Îmi amintesc o situaţie. La mănăstirea rusă din Londra, unde mă duceam adesea ca mirean, era un preot mai în vârstă, Părintele John, căruia nu-i plăcea să predice şi nici să asculte mărturisiri. Era întotdeauna extrem de laconic. Spunea doar câteva cuvinte de sfătuire. într-o zi, o femeie care venea adesea la el să se mărturisească, i-a povestit, ca de obicei, foarte pe larg certurile pe care le avea cu soţul ei. „El a spus asta, iar eu am spus asta, după care el a spus asta şi i-am spus că e cu totul în greşeală şi a spus asta şi asta şi asta…”. La sfârşitul relatării, Părintele John doar s-a uitat la ea şi a spus: „Şi a ajutat aceasta?” Apoi i-a dat dezlegarea.
Aceste patru cuvinte i-au schimbat viaţa. Ea şi-a dat seama deodată cât de zadarnic era să continui cu discuţii în contradictoriu tot timpul, întotdeauna dorind să ai ultimul cuvânt. Dintr-o dată, s-a gândit: „Nu mai trebuie să fie deloc aşa”. S-a oprit şi s-a schimbat. Acel foarte simplu cuvânt de sfătuire venit de la preot, transmis sub forma unei întrebări, i-a transformat întreaga viaţă.
Îmi amintesc de o prietenă a mea care a mers la unul dintre preoţii greci din catedrală. A fost un pic abătută – chiar întrucâtva ofensată la început – deoarece sfatul lui se limita la aceste cuvinte: „Nu-s grave, dar prea multe”, după care i-a dat iertarea. Din nou, acest lucru a contat. I-a schimbat atitudinea faţă de sinea proprie.
Atunci când în timpul mărturisirii ascult cu mare atenţie ceea ce spune preotul, el nu oferă doar un sfat general, reflecţii cu privire la situaţiile umane dificile. El îmi vorbeşte mie, chemând pe Duhul Sfânt să-l călăuzească. Ce sunt aceste cuvinte de la Duhul pe care preotul are să mi le spună aici şi acum? Dacă ascultăm cu adevărat, atunci vom învăţa.
Ţin minte cum mergeam într-o zi spre o biserică rusească, atunci când eram mirean, dorind să mă spovedesc şi întrebând: „Care dintre preoţi vorbeşte limba engleză?” Mi s-a spus: „Mergi la acela”. Aşa am şi făcut. Odată ce m-am mărturisit, el a început să-mi vorbească, dar nu puteam să înţeleg niciun cuvânt. Aşa că am spus: „Puteţi, vă rog, să vorbiţi în engleză?” Iar el a răspuns cu o voce iritată: „Vorbesc engleza!” N-a fost un început promiţător pentru conlucrarea noastră.
Astfel, chiar dacă ceea ce fac eu poate fi mai important decât ce face preotul, totuşi, sfatul preotului poate adesea să-mi transforme viaţa, dacă îl voi lăsa s-o facă. Atunci când Hristos Se afla între oameni fără credinţă, nu putea săvârşi minuni acolo. Sunt întotdeauna doi factori implicaţi. Dacă eu, penitent sau ucenic, nu sunt receptiv, atunci părintele duhovnicesc nu va avea un cuvânt de vindecare pentru mine.
Există şi un alt mod în care rolul preotului este important, mod pe care, probabil, îl uităm. Preotul se află aici ca reprezentant al comunităţii bisericii. Penitenţa, după cum am văzut mai înainte, era la început un eveniment public. Întreaga obşte locală se afla de faţă. Acum, penitenţa este personală şi privată, însă, preotul este, cu toate acestea, reprezentant al comunităţii. Nu există păcate în întregime private. Toate păcatele sunt păcate împotriva aproapelui meu, ca şi împotriva lui Dumnezeu şi a mea. Chiar şi gândurile mele cele mai secrete fac să fie, în fapt, mult mai dificil celor din jurul meu să-L urmeze pe Hristos.
Toate păcatele personale au un efect negativ asupra altor persoane, deşi săvârşitorii pot să nu fie în întregime conştienţi de aceasta. Astfel că, atunci când vin la mărturisire, vin să cer iertare nu numai de la Dumnezeu, ci şi de la surorile şi fraţii mei, de la comunitate. Văd preotul, aşadar, care este prezent ca un martor, ca pe reprezentantul comunităţii.
Să dau un exemplu. Am auzit această istorisire de două ori, spusă de oameni destul de diferiţi. Poate că s-a întâmplat în două rânduri. Aceasta este o relatare despre cineva cu care am avut privilegiul de a mă întâlni personal şi a-l cunoaşte, un sfânt al Bisericii noastre. Este vorba despre Sfântul Ioan Maximovici, care a fost episcop de Shanghai, apoi a slujit aici, în Franţa, după care, în cele din urmă, în San Francisco.

Kallistos Ware, Tainele vindecări, Editura Basilica

Mitropolitul Antonie de Suroj: OMUL IERTAT PRIN POCAINTA – OMUL NOU. Taina vindecarii sufletului prin cautarea iertarii

Educatia inimii[1]

Omul iertat – omul nou

Pe masura ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, tinand seama nu atat de varsta, ci mai ales deoboseala, de uzura trupului si a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla fata in fata cu trecutul tau, cu ochii larg deschisi si de a nu fi cuprins de spaima. Caci pe masura ce acumulam experienta si privim inapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiati sa constatam ca intr-o anumita problema am facut dovada unei orbiri, a unei surditati, ingustimi, si ramanem uimiti socotind binele pe care l-am fi putut face si raul pe care l-am fi putut evita.
Imi amintesc de o credincioasa foarte in varsta din parohia mea, carea a adormit cu mult timp in urma, si cand zic „a adormit” imi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: dupa multi ani trupul ei adormit si ea a intrat in vesnicie. A venit intr-o zi sa ma vada, agitata de o neliniste care n-o parasea nicicum. Mi-a zis ca odata cu venirea batranetii nu-si mai putea stapani gandurile ca altadata. Noptile ii pareau din ce in ce mai lungi, caci nu avea somn, iar imaginile din trecut reveneau in memoria ei. Uneori ii apareau si imagini frumoase, luminoase, insa ea si le amintea doar la lumina zilei; cat despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristete, morbiditate si rusine. Ele o inconjurau ca un nor, fara sa-i lase vreun ragaz. Apareau noaptea si o acopereau ziua intreaga ca un val intunecos, de rusine si remuscare.
Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste ganduri. Cum sa iasa din aceasta?I s-au prescris somnifere, insa efectul a fost ca aceste imagini din trecut, aceste ganduri s-au involburat si mai tare si o cuprindea groaza. Ele nu conteneau si in loc sa-i lase o amintire clara asupra a ceea ce s-a intamplat, chiar dureroasa, ele deveneau cosmaruri.

I-am zis atunci ceea ce vreau sa va spun si ceea ce repet fara incetare: sa ne intoarcem la acele momente din trecut care tasnesc in memoria noastra si, plecand de la toata experienta acumulata, sa ne modificam comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastra. Trecutul se prezinta sub diferite aspecte. Exista evenimente care, survenite in trecut, au murit cu acest trecut si sunt indepartate asemenea frunzelor cazute toamna. Aceste evenimente din trecut si-au avut timpul lor si si-au pierdut orice consistenta in prezent. Asa se intampla si cu pacatul pentru care ne-am pocait: omul s-a purtat urat in cuvant, gand, dorinta si deodata capata repulsie fata de acestea si se intoarce spre Dumnezeu, isi plange durerea si rusinea, se pocaieste si renunta la predispozitia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urata si care a trezit asemenea sentimente si cuvinte. Se intampla ca un pacat grav, precum si teama pentru o fapta rea savarsita sa se stearga, pentru a nu lasa decat o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastra si de necesitatea de a trai cu prudenta pentru a nu cadea din nou in aceleasi obiceiuri.

Faptele pot fi oribile, insa exista posibilitatea de a fi sterse definitiv printr-o pocainta sincera. Sfantul Nichita Stithatul, ucenicul Sfantului Simeon Noul Teolog, zice ca lacrimile unei pocainte sincere pot sa ne redea chiar fecioria pierduta. Iar Sfantul Varsanufie cel Mare zice ca daca ne pocaim cu adevarat in fata lui Dumnezeu si daca stim ca orice intoarcere la actiunile anterioare ne este de acum imposibila, pentru ca datorita pocaintei, ceva in noi a fost distrus prin foc si de nu vom mai putea da prilej acelei actiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice ca am fost iertati si ca ceea ce s-a intamplat a fost sters din cartea vietii. Trecutul a disparut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Sa nu mai vorbim de el”.
Dar exista in trecutul nostru fapte care, o data savarsite, au supravietuit in timp si n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat in noi dispozitia rea care s-a transformat in ura. Desigur, nimic grav nu s-a intamplat, insa aceasta ura s-a depozitat intr-o anumita parte din sufletul nostru, intr-un anumit punct. Si chiar daca am fi pierdut amintirea persoanei sau a imprejurarilor in care s-au nascut aceste sentimente, aceste miscari ale dispozitiei, ele au ramas acolo. Si oricare ar fi fost modul nostru de a  trai, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otravesc viata noastra la radacina ei, in profunzimile sale, astfel incat acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat in prezent. O anumita etapa a vietii n-a fost depasita, ramanand in punctul ei de plecare. Ceva trebuie sa intervina pentru a aduce vindecarea completa a acestui trecut.
Pentru a ilustra cuvantul meu de inceput, iata exemplul unui barbat, a carui imagine mi-a ramas clara in memorie. El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp inainte de intalnirea noastra el comisese o crima si timp de mai multi ani traise cu un sentiment de spaima fata de aceasta fapta. Se caise si nu numai ca regretase fapta sa, dar fusese macinat si de groaza in care cazuse. El a sfarsit prin a-L gasi pe Dumnezeu datorita pocaintei care se maturizase in el pana la starea de a-I putea z306147_413563075405360_619093490_nice lui Dumnezeu:
„Eu nu mai sunt barbatul care a comis aceasta crima; iarta-ma, lasa-ma sa traiesc ca un om liber!”
Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt barbatul care a comis pacatul”, se masoara pacatul nostru si se verifica daca crima a fost stearsa, daca am fost sau nu iertati. In masura in care suntem capabili sa zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu ne indoim ca acest pacat se aplica celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai ramane decat omul nou, nascut din pocainta, un om nou care a trecut printr-o incercare grea si caruia Sfantul Varsanufie cel Mare ii zice:
„In asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, caci se poate zice cu toata certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru ca El a facut din mine un om nou”[2].
Insa adeseori se intampla altfel. Cum zicea femeia aceea in varsta din parohia noastra: imaginile din trecutul sau, unele dupa altele stapaneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeasi importanta ca si cele mari. Acestea nu erau pacate de marimea unei crime, ci erau pacate mici care otraveau inima si viata sa. Atunci, sa le uitam? Eu insist asupra faptului ca nu trebuie sa le uitam, ca uitarea nu e o sansa. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi insine. Uitarea nu e o sansa, pentru ca nu rezolva nici o problema, nu vindeca sufletul si nu schimba viata.
1329075291_gm_cmfAtunci ce sa facem? Eu am sfatuit-o ca de fiecare data cand o imagine din trecut ii revine in memorie, sa-si puna o intrebare: daca m-as afla din nou in conditiile in care am pacatuit, cum m-as comporta acum cu noua experienta de viata acumulata de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astazi am 80 si de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le indura si pentru a le intelege. Daca va puteti intoarce la acest eveniment, daca aruncati o privire patrunzatoare, sfasietoare privire fara gand ascuns si fara compatimire asupra voastra insiva si va intrebati: „Daca aceleasi conditii s-ar repeta astazi, cum m-as comporta? Ce as face?” si daca sunteti in masura sa afirmati: „Eu n-as mai putea face acel lucru niciodata; nu l-as mai putea zice, gandi sau trai”, sa stiti atunci ca ati trecut printr-o renastere spirituala si-I puteti zice lui Dumnezeu: „cel care a comis aceasta fapta rea, actorii acelei imprejurari, acum sunt morti; eu nu ma mai pot pocai pentru acest pacat pentru ca acest personaj care era in mine este mort acum….”.
Imi vine in minte o spovedanie similara in care persoana in cauza imi zicea:
„Iata pacatele pe care le-am comis in trecut, le cunosc, le reneg, le urasc; dar eu nu pot sa ma mai pocaiesc cu lacrimi pentru acestea pentru ca eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort si n-a mai ramas nimic din el in mine, datorita cutremurarii fiintei mele pe care mi-a adus-o pocainta si penitenta”.
[1] Conferinta tinuta la Londra in timpul Postului Mare din anul 1987
[2] Nu e vorba de a nega importanta Tainei Sfintei Spovedanii, ci arata cat de puternica este pocainta sincera care il poate innoi total pe om (n.trad.)
(din: Mitropolit Antonie de Suroj, Taina vindecarii, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)