Toate sunt deșertăciune

sf_ioan_kronstadt_20_decembrie_0

Înţeleptului Solomon, care se dedase deşertăciunii asemenea tuturor muritorilor, i-a fost dat să cunoască în ce necontenită deşertăciune sunt cufundaţi toţi oamenii, şi el a vestit cu glas răsunător întregului neam omenesc: Deşertăciunea deşertăciunilor… toate sunt deşertăciune (Eclesiastul 12, 8).
După adevărul fiinţării lui Dumnezeu nu este adevăr mai neclintit ca adevărul nemuririi sufletului omenesc. „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov…” Nu este Dumnezeu, Dumnezeu al morţilor, ci al viilor (Matei 22, 32): adică sufletele lui Avraam, Isaac şi Iacov, după ce s-au despărţit de trup, nu au murit, ci au fost vii, fiindcă pentru El toţi sunt vii. Astfel, Domnul Însuşi dă mărturie despre nemurirea sufletului omenesc după moarte. În această viaţă, puţini, puţini oameni se cunosc pe sine – cei mai mulţi trăiesc ca în vis şi se îndeletnicesc cu deşertăciuni. Ceasul cel ameninţător al morţii le va arăta de năprasnă cât de cumplită este visarea lor, însă va fi târziu, nu va mai fi chip de întoarcere, va veni darea în vileag a întregii minciuni a acestei vieţi şi a adevăratelor lucrări ale dreptăţii şi luminii.
Înţeleptului Solomon, care se dedase deşertăciunii asemenea tuturor muritorilor, i-a fost dată să cunoască în ce necontenită deşertăciune sunt cufundaţi toţi oamenii, şi el a vestit cu glas răsunător întregului neam omenesc: Deşertăciunea deşertăciunilor… toate sunt deşertăciune (Eclesiastul 12, 8), deşerţi sunt din fire toţi fiii oamenilor. El a cunoscut în cele din urmă următorul adevăr: Teme-te de Dumnezeu şi poruncile Lui le păzeşte, că în aceasta este totul pentru om (Eclesiastul 12, 13), tot scopul vieţii, tot binele ei. În adevărul dumnezeiesc au vieţuit şi s-au mişcat toţi sfinţii – aceşti adevăraţi filosofi, adevăraţi eroi creştini, luptători cu deşertăciunea şi cu tot păcatul, următori ai adevărului şi virtuţii, adevăraţi cunoscători de sine şi de Dumnezeu, adevăraţi iubitori ai Lui.
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sophia, București, 2011, pp. 62-63)

Sunt fiii pieirii păcătoşii nepocăiţi

Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, nici unul dintre păcătoşi nu s-ar îndrepta spre Dumnezeu, deoarece capacitatea păcatului de a ne întuneca ne leagă de mâini şi de picioare. Însă timpul şi locul acţiunii harului se află doar aici: după moarte, rugăciunile Bisericii pentru păcătoşii pocăiţi pot avea efect doar asupra acelora care au dorinţa în suflet, lumina faptelor bune pe care le aduc cu ei din această viaţă, precum şi asupra acelora de care se poate prinde harul Duhului Sfânt sau rugăciunile rodnice ale Bisericii.
Păcătoşii nepocăiţi sunt, fără îndoială, fiii pieirii. Ce să-mi spună mie experienţa atunci când mă aflu în adâncul păcatului? Uneori o zi întreagă mă chinui şi nu mă pot apropia cu toată inima, pentru că păcatul mă îndârjeşte, făcând de neatins pentru mine milostivirea lui Dumnezeu: eu ard în foc şi rămân de bunăvoie în el, pentru că păcatul mi-a încătuşat puterile, iar eu, ca un încătuşat în lanţurile interioare, nu mă pot ruga lui Dumnezeu, până când Dumnezeu, văzând neputinţa şi smerenia mea, şi lacrimile mele, Se va milostivi de mine şi-mi va trimite pe Duhul Său cel Sfânt. Nu în zadar omul, supus greşelilor, este numit prizonierul căderii în păcat.

Sfântul Ioan de Kronstadt, ”Cum ne mântuiește Dumnezeu”, Ed. Sophia, București, 2012, pag. 12

O minciună fără rușine a inimii, îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu

Dacă vrei să ceri, rugându-te lui Dumnezeu, ceva bun și de folos, se cuvine să te pregătești înainte de a te ruga, ținând puternică și neclintită credința, și să iei din vreme măsuri împotriva îndoielii și necredinței. Căci rău îți va fi dacă în timpul rugăciunii inima va slăbi în credință, nerămânând statornică în ea. Atunci nici să nu-ți treacă prin minte că vei primi de la Dumnezeu ce-ai cerut, îndoindu-te că ți se va da, fiindcă L-ai jignit pe Dumnezeu; iar Dumnezeu îl lipsește de dar pe cel ce îi aduce jignire.

„Toate câte veți cere– zice Domnul – rugându-vă cu credință veți primi”(Matei 21, 22). Și se mai spune încă: „Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21), veți putea mișca și munții din loc. Înseamnă că cine se îndoiește și nu are credință nu va putea face aceasta. „Să ceară (tot omul) cu credință, fără să aibă nicio îndoială – spune apostolul Iacov. Să nu gândească omul acela [care se îndoiește] că va lua ceva de la Dumnezeu. Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1, 6-8). Inima care se îndoiește că Dumnezeu i-ar putea da ceea ce cere își primeste pedeapsa, se simte chinuită și apăsată de îndoială. Să nu-L mânii pe atotputernicul Dumnezeu nici cu o umbră de îndoială, mai cu seamă atunci când știi că ai simțit, nu o dată, asupră-ți Atotputernicia Lui.

Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, o minciună fără rușine a inimii, expresie ea însăși a duhului minciunii care s-a oploșit în inimă, luând locul Duhului adevărului. Teme-te și ferește-te de ea ca de un șarpe veninos – sau mai bine zis, n-o lua în seamă, nu-i da nici cea mai mică atenție.

Ține minte că, atunci când I te rogi, Dumnezeu așteaptă de la tine un răspuns afirmativ la întrebarea pe care ți-o pune înlăuntrul tău: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?” Iar tu trebuie să răspunzi din adâncul inimii: „Da, Doamne!”(Matei 9, 28). Și fi-va atunci după credința ta!

Te mai pot ajuta să-ți înfrângi îndoiala sau necredința și următoarele raționamente: Îi cer lui Dumnezeu ceva ce există, nu ceea ce ar putea ține doar de domeniul imaginarului, al fantasticului; ceva ce există și a primit viață de la Dumnezeu, „căci fără El nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3). Aceasta înseamnă că nimic nu există fără El, și totul, fie că a luat ființă de la El, fie că ființează cu îngăduința Lui sau se face prin făpturile cărora El le-a dat însușiri și putere de a face, și că în tot ce există, El, Domnul, este Stăpân Atotputernic.

Și nu numai atât. El „cheamă la ființă cele ce încă nu sunt”(Romani 4, 17). Înseamnă că dacă aș cere și ceea ce nu este încă, El mi l-ar putea da, făcându-l. Pot să cer ceea ce este cu putință, știind că pentru Dumnezeu este cu putință ceea ce oamenilor le este cu neputință. Înseamnă că nici în această privință nu mi se pun opreliști. Fiindcă Dumnezeu ar putea face pentru mine chiar și ceea ce, după mintea mea, ar fi cu neputință.

Nenorocirea vine însă de-acolo de unde în credința noastră se amestecă o judecată mioapă, care, asemenea unui păianjen, prinde adevărul în plasa raționamentelor, concluziilor și analogiilor sale. Credința îmbrățișează și percepe dintr-odată, în timp ce raționamentul ajunge la adevăr pe căi ocolitoare. Credința este un mod de comunicare între un suflet și altul; raționamentul este o comunicare la nivelul intelectului, sau pur și simplu la un nivel material.

Sfântul Ioan din Kronstadt, ”Viața mea în Hristos”, Editura Sophia, București, 2005

Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate!

 

Recunoştinţa faţă de Dumnezeu risipeşte descurajarea, împuţinează tristeţea, ne readuce curajul şi veselia. Am fi cu toţii mult mai fericiţi dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu mai des!

Într-o zi, un preot îşi cerceta enoriaşii bolnavi dintr-un spital psihiatric. Acolo, unul din pacienţii care părea să aibă o perioadă de limpezime mintală s-a apropiat de preot şi l-a întrebat: „Dumneata nu-I mulţumeşti niciodată lui Dumnezeu pentru puterea de judecată?”. Această întrebare l-a luat pe părinte prin surprindere. Nu-i venise niciodată ideea de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru o asemenea capacitate evidentă. Numai acolo, la spital, înconjurat de numeroşi bolnavi mintal, a realizat şansa pe care o avea. După ce a plecat de la spital, preotul a făgăduit că-I va mulţumi în fiecare zi lui Dumnezeu pentru sănătatea mintală şi psihică pe care i le-a dăruit. Această povestioară reflectă obiceiul nostru de a considera ca fiind dobândite toate avantajele vieţii. Doar atunci când pierdem ceva ne dăm seama că acela era darul lui Dumnezeu.
Toată viaţa noastră este un şir lung de daruri de la Tatăl nostru milostiv! El a creat trupul nostru, care este mai bun decât oricare alt mecanism sau calculator. El a insuflat în noi un suflet nemuritor, ne-a înfrumuseţat cu chipul Lui, ne-a predestinat fericirii veşnice. El ne-a înzestrat cu inteligenţă şi cu liberă voinţă, datorită cărora putem creşte intelectual şi duhovniceşte, să devenim desăvârşiţi şi să fim de folos altora. El ne-a dat sentimentele prin care putem profita de bunătăţile Lui fizice şi duhovniceşti şi de bucurie în viaţă. „Pretutindeni unde privesc cu vederea lăuntrică”, scrie sfântul Ioan de Kronstadt, „înlăuntrul meu sau în afară, văd un prilej de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru multele Lui bunătăţi!”. Însă, din nefericire, oamenii nu-I mulţumesc decât rareori Lui, Celui ce Se îngrijeşte necontenit de ei şi le dăruieşte numeroase bunătăţi materiale şi duhovniceşti.
Cu toate că Dumnezeu este nevăzut ochilor noştri fizici, o inimă sensibilă Îi simte necontenit pronia, iubirea părintească, mâna atentă care ne călăuzeşte. Dumnezeu ne binecuvântează cu soarele şi cu ploaia, şi cu hrană felurită ne hrăneşte. Prin voia Lui, munţii şi văile, mările şi râurile, copacii şi stâncile, păsările şi peştii, pământul şi apa, toate slujesc desfătării noastre. Dumnezeiasca Lui putere ne ţine mereu şi ne păzeşte viaţa de rău şi de pericol. După cum a spus un scriitor de odinioară, „În El ne avem şi mişcarea, şi fiinţa”. Fiecare clipă a vieţii noaste este un dar al nesfârşitei Lui binecuvântări, fiecare răsuflare este un dar al bunăvoirii Lui părinteşti, fiecare bătaie a inimii noastre este o lucrare a delicatei Lui iubiri şi a delicatei Lui milostiviri.
Însă aceasta nu este tot! Atunci când am încălcat poruncile lui Dumnezeu şi ne-am făcut nevrednici de viaţa şi de binecuvântarea dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl nu ne-a nimicit și nu ne-a dat pierzării. Dimpotrivă, pentru nesfârşita Lui iubire, a trimis „pe Fiul Său Cel Unul-Născut. L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Fiul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de noi, fiii risipitori, a venit în lumea noastră şi a luat asupră-Şi trupul nostru omenesc. În cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filip 2, 7-8).
Mergând din cetate în cetate şi din sat în sat, El ne-a învăţat să trăim întru dreptate, pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. A luat asupră-Şi păcatele noastre şi, odată cu ele, pedeapsa meritată, a pătimit pentru noi umilirea, a fost scuipat în faţă, a fost biciuit, a îndurat durerea răstignirii şi moartea ruşinoasă din partea soldaţilor necredincioşi. Vărsându-Şi scump Sângele Său, Şi-a dat duhul, astfel încât „să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-15).
Sfântul Duh, consubstanţial Tatălui şi Fiului Său, pentru pătimirea mântuitoare a lui Iisus Hristos, ne dă dumnezeieştile Lui daruri, curăţindu-ne conştiinţa de faptele ruşinoase. El aduce lumina în viaţa noastră, dăruindu-ne din dumnezeiasca Lui putere, atât de esenţială pentru a duce o viaţă dreaptă. El ne învredniceşte de a fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, de multe ori uităm de Dumnezeu, răspunzând milostivirii Lui prin încăpăţânare, duritate şi răutate. Şi, totuşi, Dumnezeu nu numai că Se abţine să ne nimicească, ci continuă să ne ierte şi să aibă milă de noi, aşteptându-ne răbdător schimbarea. În pofida deselor noastre căderi, ne călăuzeşte cu multă grijă şi înţelepciune spre mântuire, spre nesfârşita bucurie şi spre cerescul locaş. Rareori oamenii se gândesc la multele obstacole pe care noi înşine le punem lui Dumnezeu Care vrea să ne mântuiască.
Sfântul Ioan de Kronstadt împărtăşeşte cu noi experienţa lui în ceea ce priveşte ajutorul lui Dumnezeu în momentele dificile. „De câte ori moartea mi-a pătruns în inimă, apoi în trup, de nenumărate ori… Cu toate acestea, Dumnezeu m-a ferit de toate experienţele de moarte iminentă”. Sentimentele de compasiune covârşitoare a lui Dumnezeu i-au evocat psalmistului următoarele cuvinte inspirate: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale; Pe Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări; Pe Cel ce umple de bunătăţi pofta ta; înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale. Cel ce face milostenie, Domnul, şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate. Cunoscute a făcut căile Sale lui Moise, fiilor lui Israel voile Sale. Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv” (Psalmul 102, 1-8).
În vremea încercărilor, mulţi sunt deprimaţi şi se plâng. Însă trebuie să înţelegem că Domnul îngăduie uneori nenorocirea şi suferinţa nu pentru că ne-a uitat sau vrea să ne pedepsească. Nu! Le îngăduie ca leac amar, dar de trebuinţă, vindecându-ne de mândrie, lipsă a seriozităţii, autosuficienţă, iubire de sine şi multe alte patimi. Să ne amintim că Sfântul Ioan Gură de Aur, la apusul zilelor lui, a spus: „Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, mai cu seamă pentru suferinţă!”.
Noi, care suntem creştini ortodocşi, trebuie să fim deosebit de recunoscători lui Dumnezeu Care ne-a învrednicit să fim fii ai adevăratei Lui Biserici Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Care prin harul Duhului Sfânt păzeşte învăţătura evanghelică în curăţia ei originară şi Care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte cu Sfintele Lui Taine şi cu dumnezeieştile Lui slujbe. Este vorba Biserica în care avem pe Maica Domnului, prorocii, apostolii, nenumăraţii mucenici, toţi sfinţii. Este Biserica ce are drept cap pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cu toate că acum sălăşluiesc în Cer, ei aparţin încă Bisericii, pentru că Biserica lui Hristos este o organizaţie universală, marea familie a lui Dumnezeu, care cuprinde totodată Cerul şi Pământul. Învăţăm din Scripturi că toţi sfinţii ce înconjoară scaunul lui Dumnezeu se roagă neîncetat pentru noi, fraţii lor mai tineri. Biserica în care luăm parte la împărtăşirea din Sângele Mântuitorului nostru, care ne dă nemurirea.
Nu trebuie să aducem mulţumire ca pe o simplă datorie faţă de Dumnezeu, ci mai degrabă ca pe ceva care ar trebui să izvorască firesc din adâncul inimii noastre. Aşa cum soarele nu are nevoie de floarea soarelui, ci mai degrabă floarea soarelui are nevoie de soare ca să o încălzească cu razele lui, tot aşa Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, ci sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu de la Care îşi primeşte sănătatea şi puterea. Pe de altă parte, aducându-ne aminte să-I mulţumim lui Dumnezeu, ne ajutăm. Recunoştinţa este asemenea florii soarelui, ce îşi întoarce capul spre soare. Cu adevărat, atunci când ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de multe sunt binecuvântările Lui materiale şi duhovniceşti, aceste gânduri ne luminează raţiunea şi ne ajută să vedem clar scopul existenţei noastre pământeşti. Aceasta ne îngăduie să deosebim între ce este important şi ce este lipsit de importanţă, ceea ce ar trebui să fie obiectivul nostru principal şi ceea ce este secundar. Mai mult, recunoştinţa faţă de Dumnezeu risipeşte descurajarea, împuţinează tristeţea, ne readuce curajul şi veselia. Am fi cu toţii mult mai fericiţi dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu mai des!
Aşadar, să ne aducem aminte în fiecare zi, şi mai ales duminica să-I mulţumim Ziditorului şi Mântuitorului nostru. Această lucrare va fi un leac minunat pentru sufletul nostru!

 doxologia.ro

Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului

Sufletul este puternic, de aceea şi poate „ţine” greutatea trupului; acesta însă este neputincios, îl poate doborî lesne materia, chiar dacă este de o obârşie cu el. Prin comparaţie, şi Dumnezeu, Care este duh, ţine tot universul, ca şi când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale” (Evrei 1, 3), iar sufle­tul omului, cu binecuvântată de Dumnezeu uşurinţă, îşi poate supune trupul său, ba chiar şi pe al altora, cu duhul (precum vedem că fac sfinţii). El face ca, în timpul rugăciunii, cuvintele acesteia să se prefacă lesne în duh. Omul trupesc însă se supune la fiecare pas materiei trupului şi se împiedică în lite­ra rugăciunii, nefiind în stare să o prefacă în duh, fiind el însuşi doar trup. Duhul sfânt şi curat al rugăciunii nu poate fi pătruns de duhul necurat, cap­tiv al trupului.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Caută şi vezi ce te desparte de Dumnezeu

Ai grijă toată viaţa de inima ta, caută spre ea şi ascult-o, încearcă să descoperi ce o împiedică să se unească cu Dumnezeu, izvorul a toată fericirea. Va fi aceasta ştiinţa ştiinţelor, cu ajutorul lui Dumnezeu vei putea lesne descoperi ce te desparte de Dumnezeu şi ce te apropie şi te uneşte cu El.
Despre aceasta poate depune mărturie inima însăşi, atât cea aflată în legătură cu Dumnezeu, cât şi cea care s-a rupt de El. Diavolului îi convine cel mai mult să se interpună între inima noastră şi Dumnezeu. El ne îndepărtează de Dumnezeu, prin patimi şi prin pofte trupeşti sau prin goana după lux şi după onoruri în viaţă.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Să-l dăm fără să judecăm, si-un pahar de apă dacă-l dăm

Să slujești oamenilor fără părtinire și cu drag, bogaților și săracilor, sănătoșilor și bolnavilor, celor plăcuți și neplăcuți la înfățișare, celor de vază și celor simpli, crezând și amintindu-ți că toți sunt mădulare ale lui Hristos și mădulare ale tale, și că pentru slujirea nefățarnică și osârdnică vei primi plată de la Cel ce încununează nevoințele, Hristos.

Cine va da de băut aproapelui fie și un pahar de apă nu își va pierde plata sa(Matei 10, 42), spune Domnul. Când slujești aproapelui, apare uneori părtinire, sau lenevie, lipsa tragerii de inimă, sau mânia și întărâtarea, sau dorința de a primi plată de la oameni. Să știi că plata ta este Hristos.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2009, pp. 118-119)

Lupta dintre bine și rău se dă pentru sufletul fiecărui om

Răul îl luptă cu putere pe om şi-l sileşte la rău, iar binele îl atrage la sine prin frumuseţea sa morală; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice, ca încununare a birunţei împotriva patimilor.
Asupra omului lucrează tot timpul două puteri nevăzute: cea bună şi cea rea; puterea lui Dumnezeu, puterea harului, şi puterea diavolului, puterea vicleană şi atotpierzătoare. Omul este pus în această lume ca între două focuri, dintre care unul e făcător de viață, şi despre care Domnul spune: „Foc am venit să arunc pe pământ” (Luca 12, 49), iar celălalt este foc arzător şi pârjelitor. Omul este dator să întrebuinţeze toată silinţa de sine ca să aprindă în el însuși focul dumnezeiesc, focul credinţei şi dragostei de Dumnezeu şi de aproapele.
Omul şi-a pierdut vrednicia dumnezeiască dintâi, dreptatea, sfinţenia, bunătatea, blândeţea dintâi, şi şi-a umplut sufletul de toate păcatele. Iată, nu ai curăţie a inimii – aceasta e o mare pierdere, trebuie să dobândeşti curăţia inimii; nu ai întotdeauna împreună-pătimire față de aproapele în necazul, nevoia, sărăcia, boala lui – schimbă-te, fii împreună-pătimitorul; nu ai râvnă în rugăciunea către Dumnezeu, nu ai gust duhovnicesc pentru rugăciune, nu ai auz duhovnicesc pentru auzirea Cuvântului lui Dumnezeu – preschimbă-te, dezvoltă-ţi duhul, gustul şi auzul duhovnicesc, ca să asculţi cu dragoste Cuvântul lui Dumnezeu, ca să simţi dulceaţa rugăciunii şi dulceaţa faptelor bune. Răul îl luptă cu putere pe om şi-l sileşte la rău, iar binele îl atrage la sine prin frumuseţea sa morală; binele atrage la sine prin făgăduinţele vieţii veşnice, ca încununare a birunţei împotriva patimilor: „Celui ce biruieşte voi da lui sa şadă cu Mine pe Tronul Meu” (Apocalipsa 3,21).
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul Viu – Gânduri despre calea mântuitoare, ediţia a II-a, revizuită, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 81-82)

Sursa

Fraţilor, fericirea noastră adevărată, deplină şi veşnică este în cer

Din bunătatea lui Dumnezeu există anumite plăceri nevinovate şi în această lume, care ne-au fost lăsate nouă, celor răniţi de boldul morţii, spre a ne uşura această cale a pribegiei, a necazurilor şi întristărilor, dar de plăcerile acestea trebuie să ne folosim cu mare cumpătare şi să nu ne lipim deloc de ele, ci să năzuim către fericirea făgăduită mai degrabă pe calea cea strâmtă a ostenelii, privegherii, rugăciunii, înfrânării, curăţiei şi a toată virtutea, în care este cu neputinţă a spori fără mari necazuri şi ispite. Fericirea noastră adevărată, deplină şi veşnică este în cer, fraţilor, acolo unde întru lumină neapropiată trăieşte Dumnezeu Atotfericitul, unde sunt sălăşluite cetele strămoşilor, patriarhilor, prorocilor, apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, cuvioşilor şi drepţilor şi ale tuturor sfinţilor; acolo împărăţesc împreună cu Fiul şi Dumnezeul Său Împărăteasa cerului şi a pământului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Iar fericirea de aici este pământească, trupească, nălucită, trecătoare ca un vis, adeseori grosolană şi necurată. Numai virtutea adevărată pregustă şi aici, pe pământ, fericirea cerească.

Sfântul Ioan din Kronstadt, Fericirile evanghelice în viața noastră, Editura Sophia, București, 2012, p. 9

SF. IOAN DE KRONSTADT: „Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!” – PAPA NU ESTE BINEVENIT ÎN ROMÂNIA ORTODOXĂ!

Ca urmare a abaterii de la adevărul evanghelic, catolicii, apărându-şi propria nedreptate, se înverşunează împotriva ortodocşilor, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare, defăimând în fel şi chip însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. în loc ca, pentru refacerea dreptăţii şi a păcii, să se lepede de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare, şi să vină în conglăsuire cu Ortodoxia, se socot în drept să apere minciuna şi să întărească minciuna spre propria lor pierzare. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!
Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei cereşti, pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Recunoscându-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – pe Hristos – şi au rămas fără Cap. Toată istoria papismului dă mărturie că romano-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe – şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri, nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată îndestularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de turbată: mulţi dintre preoţii şi episcopii catolici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită de vii. Luminează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii – Hristos? El este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare – iar la catolici nu vezi nimic de acest fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Faţă către faţă, gură către gură vorbim noi, creştinii ortodocşi, cu Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii. Iată ce înseamnă, după obiceiul creştin ortodox, a te ruga cu evlavie, în duh şi în adevăr, în faţa sfintelor icoane. Iată de ce le punem în biserici şi în paraclise, precum şi la noi acasă.

Noi credem că Domnul şi sfinţii Lui ne sunt aproape şi că noi alcătuim un singur trup duhovnicesc cu ei, o singură Biserică, după cum unul singur este Capul lor şi al nostru, Domnul lisus Hristos. Când credinţa noastră în sfintele icoane şi în Biserică este de acest fel, oare voi, eretici luptători împotriva icoanelor, veţi arunca în ele cu pietrele osândirii clevetitoare ? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi mincinoşi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Creştinul ortodox se întoarce cu faţa spre sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii lui Dumnezeu, îngerilor şi sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta credinţa în prezenţa lor, în apropierea lor faţă de el; sfintele icoane transpun în realitate credinţa noastră ortodoxă, iar fără sfintele icoane parcă atârnăm în văzduh, neştiind cui ne rugăm.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Sursa