SF. IOAN DE KRONSTADT: „Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!” – PAPA NU ESTE BINEVENIT ÎN ROMÂNIA ORTODOXĂ!

Ca urmare a abaterii de la adevărul evanghelic, catolicii, apărându-şi propria nedreptate, se înverşunează împotriva ortodocşilor, îi urăsc, îi ocărăsc cu tot felul de cuvinte nedrepte şi hulitoare, defăimând în fel şi chip însăşi credinţa noastră, credinţa cea adevărată. în loc ca, pentru refacerea dreptăţii şi a păcii, să se lepede de părerile lor mincinoase, vătămătoare şi pierzătoare, şi să vină în conglăsuire cu Ortodoxia, se socot în drept să apere minciuna şi să întărească minciuna spre propria lor pierzare. Catolici, veniţi-vă în fire, treziţi-vă! Aţi fost duşi în rătăcire! Întoarceţi-vă la adevăr!
Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos, şi cu mădularele ei cereşti, pământeşti şi adormite. O, minunată unire a lui Dumnezeu cu oamenii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptătoare, cu Biserica nevăzută, triumfătoare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mântuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Recunoscându-l drept Cap al Bisericii pe papa, au pierdut adevăratul Cap al Bisericii – pe Hristos – şi au rămas fără Cap. Toată istoria papismului dă mărturie că romano-catolicii nu au Cap, pentru că ei afirmă lucruri necuviincioase, luptă împotriva Bisericii Ortodoxe – şi nu numai duhovniceşte, ci şi trupeşte: prin ură, prin răutate, prin răzbunare, prin ocări de tot felul, prin omoruri mişeleşti, prin incendii, răzvrătiri, nesupunere, separatism, în ciuda faptului că polonezii trăiesc în Rusia nestingheriţi, neasupriţi, în toată îndestularea, ca şi celelalte popoare. Ura catolicilor faţă de ortodocşi este istorică şi cât se poate de turbată: mulţi dintre preoţii şi episcopii catolici, ca şi dintre intelectualii catolici, sunt gata să ne înghită de vii. Luminează-i, înţelepţeşte-i şi mântuieşte-i, Doamne! Unde este la ei Capul Bisericii – Hristos? El este dragoste, bunătate, blândeţe, milostivire, îndelungă răbdare – iar la catolici nu vezi nimic de acest fel. Iar în dogmele lor câte erezii, câte inovaţii, câte abateri de la adevăr! O, pierzător sistem papist!

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Faţă către faţă, gură către gură vorbim noi, creştinii ortodocşi, cu Domnul, cu Maica lui Dumnezeu, cu sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii. Iată ce înseamnă, după obiceiul creştin ortodox, a te ruga cu evlavie, în duh şi în adevăr, în faţa sfintelor icoane. Iată de ce le punem în biserici şi în paraclise, precum şi la noi acasă.

Noi credem că Domnul şi sfinţii Lui ne sunt aproape şi că noi alcătuim un singur trup duhovnicesc cu ei, o singură Biserică, după cum unul singur este Capul lor şi al nostru, Domnul lisus Hristos. Când credinţa noastră în sfintele icoane şi în Biserică este de acest fel, oare voi, eretici luptători împotriva icoanelor, veţi arunca în ele cu pietrele osândirii clevetitoare ? Noi avem dreptate, iar voi sunteţi nedrepţi şi mincinoşi.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Creştinul ortodox se întoarce cu faţa spre sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii lui Dumnezeu, îngerilor şi sfinţilor bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, pentru a-şi arăta credinţa în prezenţa lor, în apropierea lor faţă de el; sfintele icoane transpun în realitate credinţa noastră ortodoxă, iar fără sfintele icoane parcă atârnăm în văzduh, neştiind cui ne rugăm.

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimile însemnări)

Sursa

Reclame

Sfântul Ioan de Kronștadt – Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).

Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Adăugaţi la acestea îngrozitoarele chinuri care vin de la păcatele însele, de la conştiinţa nechibzuinţei de care s-a făcut vinovat în timpul vieţii, de la convingerea de a-L fi mâniat pe Creator. Şi în veacul nostru păcatul înlănţuie şi ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frică de Dumnezeu nu ştie ce durere şi ce apăsare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor pârjoleşte rărunchii celui ce cade în păcat? înlănţuind şi ucigând sufletul vremelnic, păcatul poate să-i ucidă pentru totdeauna dacă nu ne căim din toată inima pentru pă­catele şi fărădelegile noastre.

Iată, deci, demonstraţia pe viu a faptului că pă­catul poate ucide sufletul şi vremelnic, dar şi veşnic. Dacă cineva dintre oa­menii cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se că­iască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă).

Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului, fiindcă îşi va simţi sufletul apăsat, legat cu funiile păcatului. Să presupunem şi că cineva s-a dus să se culce du­pă ce va fi săvârşit un păcat oarecare, torturat de conştiinţa acelui păcat şi că îl va lovi în timpul nopţii moartea. E limpede că sufletul aceluia se va muta în celălalt veac în chinuri şi, fiindcă după moarte nu există pocăinţă, el se va chinui acolo pe măsura păcatelor săvârşite. Despre aceasta aduce mărturie şi Sfânta Scriptură (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 ş.a.).

(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Sursa

Sfântul Ioan de Kronştadt: Postul limpezeşte mintea

Postul îi este de trebuinţă creştinului pentru a-i limpezi mintea, pentru a-i trezi şi dezvolta sensibilitatea, pentru a-i dirija voinţa într-o direcţie pozitivă. Aceste trei capacităţi ale omului se întunecă şi se atrofiază cel mai mult ,,de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii“ (Luca 21, 34) şi prin acestea ne îndepărtăm de Dumnezeu, Izvorul vieţii, cădem în păcat, în stricăciune şi deşertăciune, desfigurând şi întinând în noi chipul lui Dumnezeu. Lăcomia burţii şi concupiscenţa ne ţintuiesc de pământ şi am putea zice că ne retează aripile sufletului.

Ştiţi cât de înalt era zborul celor ce s-au dat pe sine postului şi înfrânării? Planau în ceruri asemenea vulturilor; fii ai pământului fiind, trăiau cu mintea şi cu inima în ceruri, auzeau acolo cuvinte negrăite, învăţau dunmezeiască înţelepciune. Cât de mult se înjoseşte omul fâcându-se rob pântecelui, mâncării şi băuturi! Îşi perverteşte firea, cea creată după chipul lui Dunmezeu, se face asemenea dobitoacelor necuvântătoare, căzând chiar mai jos decât acestea.
Vai nouă, cât de mult suferim din pricina patimilor, năravurilor noastre nelegiuite! Ele ne împiedică să-L iubim pe Dumnezeu, să ne iubim semenii, să îndeplinim poruncile Domnului. Ele fac să prindă rădăcini în noi ucigătorul egoism trupesc, care, de cele mai multe ori, duce la pierzanie veşnică.

Astfel, beţivului, pentru a-şi satisface o plăcere trupească şi pentru a se îndobitoci, nu-i pasă că cheltuieşte o groază de bani, dar se zgârceşte când este vorba să dea un bănuţ unui sărac; fumătorul risipeşte în vânt zeci şi sute de ruble, iar când ar trebui să dea câţiva bănuţi unui sărac, spre mântuirea propriului sau suflet, pregetă; iubitorul de haine luxoase, de mobilă şi tacâmuri scumpe şi la modă cheltuieşte ca să-şi facă pofta sume imense, dar trece indiferent şi dispreţuitor pe lângă săraci; cei cărora le place să mănânce bine şi care nu se dau înlături să cheltuiască pentru o masă zeci şi sute de ruble nu se îndură să dea săracilor nici măcar un sfanţ.

Postul îi este necesar creştinului deoarece, de la înomenirea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească a fost înduhovnicită, îndumnezeită şi noi tindem acum spre Împărăţia de sus, care ,,nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14, l7). ,,Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte“ (1 Corinteni 6, l3). A mânca şi a bea înseamnă a face o patimă pentru plăceri trupesti şi aceasta este o caracteristică a păgânilor, care, necunoscând desfătări spirituale, cereşti, îşi irosesc viaţa în plăcerile pântecelui, mâncând şi bând în exces.

De aceea Domnul osândeşte, nu o dată, în Evanghelie această păgubitoare patimă. Este oare rational ca omul să trăiască mereu într-un delir al pântecelui, într-un râgâit de mâncare? Poate fi redus omul la o bucătărie ambulantă, sau laun coş în continuă fumegare, cu care i-am putea compara, pe bună dreptate, pe cei ce fumează continuu? Ce plăcere poate f iaceea să trăieşti mereu în aburi de mâncare şi în fum de tutun? Cu ce ar putea semăna casele noastre? De ce să viciem aerul cu miasme, pe care să le şi respirăm şi, mai presus de aceasta, de ce să ne întunecăm şi să ne asfixiem sufletul, să ucidem în el cele din urmă potenţe?

(Sfântul Ioan de Kronstadt)
Sursa:tineretulortodox.md

Sfântul Ioan de Kronstadt: Lasă-i pe cei din jur să râdă de tine!

Când ești cuprins de vreo patimă, lasă-i pe cei din jur să râdă de tine și să-ți facă în ciudă; nu te supăra câtuși de puțin pe ei, fiindcă îți fac un bine. Răstignește-ți egoismul, recunoaște că nu ai dreptate și că inima ta trece printr-o rătăcire.
În plus, compătimește-i și deplânge-i cu amar pe cei ce iau în râs cuvintele și faptele credinței, evlaviei și adevărului, pe cei ce se împotrivesc binelui pe care îl faci sau ai vrea să îl faci spre folosul semenilor. Să te ferească Dumnezeu să te mânii pe ei, fiindcă sunt jalnici, vrednici de plâns. Slavă Ție, Doamne, Mântuitorul meu, Care prin rugăciunile mele m-ai izbăvit de tirania patimilor!
(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, trad. de Boris Buzilă, Editura Sophia, București, 2005, p. 256)

Sursa: doxologia.ro

ORNAM11 (1)

Sf. Ioan de Kronstadt: „TEME-TE DE RĂU CA DE FOC!”

Teme-te de rău ca de foc. Nu îl lăsa să îţi atingă inima chiar dacă pare drept sau cinstit. Indiferent de circumstanţe, nu îl lăsa să intre în tine. Răul este întotdeauna rău. Uneori răul se prezintă ca o strădanie spre slava lui Dumnezeu sau ca ceva cu intenţii bune către aproapele tău. Chiar în aceste cazuri, nu te încrede în această simţire. Este o strădanie greşită şi nu este însufleţită de înţelepciune. În schimb, lucrează pentru alungarea răului de la tine. Răul, oricât de inocent se arată, încalcă iubirea îndelung-răbdătoare a lui Dumnezeu, care este slava Lui cea dintâi. Iuda a trădat pe Domnul său pentru 30 de arginţi pretextând ajutorarea săracilor. Păstrează în minte că duşmanul urmăreşte continuu moartea ta şi atacă mai violent când nu te aştepţi. Răul lui este fără sfârşit. Nu lăsa ca mândria şi iubirea de bunurile materiale să te atragă de partea lui.
Când simţi mânie împotriva cuiva, crede din toată inima ta că este un rezultat al lucrării diavolului în inima ta. Încearcă să îl urăşti pe el şi faptele lui şi te va lăsa. Nu îl accepta ca pe o parte din tine şi nu îi da dreptate. Ştiu asta din experienţă. Diavolul se ascunde în spatele sufletelor noastre şi noi gândim orbeşte că acţionăm de unii siguri. Apoi, susţinem lucrarea diavolului ca pe ceva care face parte din noi. Uneori gândim că mânia este o reacţie dreaptă la ceva rău. Dar însăşi ideea că o patimă poate vreodată să fie dreaptă este o minciună totală şi de moarte. Când cineva este mânios pe tine, aminteşte-ţi că acest simţământ rău nu este de la el. Este doar înşelat de diavol şi este un instrument ce suferă în mâna lui. Roagă-te ca vrăjmaşul să-l părăsească şi ca Dumnezeu să-i deschidă ochii sufleteşti, care au fost întunecaţi de duhul cel rău. Roagă-te lui Dumnezeu pentru toţi oamenii robiţi de patimi pentru că vrăjmaşul acţionează în inimile lor. Poate tu urăşti pe aproapele tău, îl dispreţuieşti, nu vrei să-i vorbeşti cu calm şi cu afecţiune, pentru că el a fost ignorant, arogant sau dezgustător în vorbirea sau purtarea sa. Îl poţi dispreţui pentru că fost plin de sine sau mândru sau nerespectuos. Dar tu trebuie să fi mustrat mai mult decât el. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4: 23). Aşadar: Învăţătorule, învaţă-te pe tine însuţi. Acest fel de mânie este mai rea decât orice rău. Cum poate fi alungat răul de un alt rău? Cum poţi lua un pai din ochiul unei alte persoane, dacă tu ai o bârnă în ochiul tău? Deprinderile rele trebuie îndreptate cu dragoste, bunătate, supunere şi răbdare. Recunoaşte-te pe tine ca cel mai rău dintre toţi păcătoşii şi crede asta. Consideră-te cel mai rău, alungă orice obrăznicie, mânie, nerăbdare şi furie. Apoi, poţi începe să-i ajuţi şi pe alţii. Fii îngăduitor cu privire la defectele altora, pentru că dacă vezi greşelile lor tot timpul, va fi continuu duşmănie. „Spatele mi-au lovit păcătoşii, întins-au nelegiuirea lor” (Psalm 129: 3). „Că dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va ierta pe voi” (Matei 6: 14). Din când în când putem simţi cea mai desăvârşită dragoste pentru Dumnezeu fără a ne iubi unul pe altul. Acesta este un lucru ciudat şi doar câtorva le pasă de el. Dar dragostea pentru aproapele nostru nu va veni niciodată fără propriul nostru efort.

Un adevărat creştin nu are nici un motiv să fie mânios în legătură cu nimeni. Mânia este fiica diavolului. Un creştin ar trebui să aibă doar iubire în interiorul său şi pentru că iubirea nu se laudă, el nu ar trebui să se laude sau să aibă vreun gând rău cu privire la alţii. De exemplu, nu trebuie să gândesc despre altă persoană că este rea, mândră etc. Şi nu trebuie să gândesc că dacă îi iert jignirea, ea va râde de mine sau mă va supăra din nou. Nu trebuie să lăsăm răul să se ascundă în noi sub niciun motiv. Răul şi mânia au de obicei multe şi felurite măşti.

Nu ceda în faţa simţirilor întunecate din inima ta, ci controlează-le şi dezrădăcinează-le cu puterea credinţei şi prin lumina minţii sănătoase. Aceste puteri te vor face să te simţi în siguranţă. „Să nu fiu ruşinat, că la Tine am scăpat” (Psalm 25: 20). De obicei, simţirile întunecate se dezvoltă adânc în inimă. Cineva care nu a învăţat cum să le izgonească va fi trist, de cele mai multe ori mânat de gânduri şi va fi greu pentru el să se raporteze corect la el însuşi şi la alţi oameni. Când se apropie de tine, însufleţeşte-te cu putere lăuntrică, bună-dispoziţie şi glume nevinovate şi te vor părăsi curând. Aceasta o spun din experienţă.

Doamne, dă-mi putere să iubesc pe fiecare ca pe mine însumi şi să nu mă mânii niciodată sau să lucrez pentru diavol. Dă-mi putere să răstignesc înfumurarea mea, mândria mea, lăcomia mea, scepticismul meu şi alte patimi. Ajută-ne să avem un singur ţel: iubirea reciprocă. Ajută-ne să nu ne îngrijorăm de nimic. Fii singurul Dumnezeu al inimilor noastre şi ajută-ne să nu ne dorim nimic în afară de Tine. Ajută-ne să trăim mereu în iubire unificatoare şi fă-ne să urâm orice ne desparte întreolaltă şi de dragoste. Aşa să fie! Aşa să fie!

Dacă Dumnezeu S-a arătat pe Sine nouă şi trăieşte în noi, şi noi în El (după Cuvântul Său veşnic), nu ne va da El totul? Ne va înşela El vreodată sau ne va părăsi? El Care nu şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a predat pentru noi toţi – cum nu ne va da cu îndurare şi toate împreună cu El? (Romani 8: 32). Acum fii mângâiat, dragul meu, şi să nu ştii nimic decât de iubire. Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul! (Ioan 15:17).
(Versiune în limba română: acvila.ro; sursă: http://www.manastir-lepavina.org/vijest_en.php?id=3820)

Sa ne rugam in duh si in adevar

 

 Sa ne rugam in duh si in adevar

• Străduieşte-te să obţii prin rugăciune de la Dumnezeu tărie în lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi, care se războiesc cu tine; şi trebuie să ai o asemenea tărie încât, oricât ar fi de usturătoare săgeţile lor, oricât ar fi de dens întunericul, împrăştiat de ei, în ciuda tuturor hulelor lor tu să stai nemişcat pe piatra credinţei, netrădându-L pe Domnul nici cu gândul, nici cu vreun cuvânt de nemulţumire şi să binecuvântezi puterea Lui, care se ascunde parcă pentru o vreme de sufletul nostru pentru a-l încerca şi a vedea către ce este el înclinat şi care sunt propriile lui strădanii în lupta cu vrăjmaşii. Dar fără răbdare, fără blândeţe, fără bărbăţie această tărie nu se poate dobândi. De aceea, fii răbdător, ca şi unul care nu are trup; blând şi bărbătos – precum blând şi smerit (vezi: Matei 11, 29) şi bărbătos a fost şi Domnul: în toată viaţa ta şi înaintea vrăjmaşilor tăi.

• Trebuie să plângem pentru faptul că în cea mai mare parte ne rugăm fără sinceritate lui Dumnezeu.
• De cerut, aşa să ceri sau, de rugat, aşa să te rogi şi să nu fii nici rece, nici căldicel (vezi: Apocalipsa 3,16).

• Se poate şti în care moment este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu şi în care – nu. Inima este crainicul (vestitorul).

• Este greşit să gândeşti că toate cuvintele rugăciunii tale rămân deşarte şi în van sunt rostite. Foarte greşit. Trebuie să crezi că Duntnezeu le aude şi dăruieşte după dorinţa inimii celui ce se roagă. Dumnezeu este un Părinte Atotbun, Atotprezent, credincios întru cuvintele Sale (vezi: Psalmi 144,13). Iar El a spus: toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21, 22). Cereţi şi vi se va da (Matei 7, 7).

Dacă ai duşmani, roagă-te pentru ei, pentru împăcarea lor cu tine – lui Dumnezeu. Puterea Lui este asupra tuturor; pentru rugăciunile tale El şi pe ei are putere să îi lumineze, să încline inimile lor spre tine. Iar, dacă ei nu vor să se împace din prea mare răutate – atunci fie voia Lui. Numai tu să nu urăşti pe nimeni.

• Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire (Coloseni 4, 2).

• Pentru ca rugăciunile noastre, înălţate către Dumnezeu şi sfinţii Lui, să fie auzite, trebuie să strigăm cu credinţă neîndoielnică şi cu dragoste sufletească: cine se aseamănă, se adună.

• Aşa cum un om netrebnic, venind cu o rugăminte la un om bun, blând şi smerit, pentru cea mai bună izbândă a rugăminţii sale se străduieşte şi el să fie asemenea lui, aşa şi creştinul, apropiindu-se în rugăciune de Domnul sau de Preacurata Lui Maică, sau de îngeri, sau de sfinţi – pentru izbânda rugăciunii sale trebuie să se asemene, după posibilitate, Domnului însuşi sau Preacuratei Maicii Sale, sau Îngerilor şi sfinţilor. Şi, iată, tocmai în aceasta constă taina apropierii şi a grabnicei auziri a rugăciunilor noastre.

• Intr-adevăr, la rugăciune trebuie să îl apropiem pe Dumnezeu sau pe sfântul, a cărui mijlocire pentru noi o cerem – de însăşi inima noastră şi ochi în ochi cu El să discutăm; între duhuri nu există o distanţă materială, există numai o distanţă spirituală, care se datorează nevredniciei noastre, necurăţi- ei inimii noastre, indiferenţei noastre, necredinţei noastre; închină-te lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (vezi: Ioan 4, 24) – şi Ajutătorul tău întotdeauna este gata; întotdeauna este gata să vină şi să îţi umple inima şi să te facă fericit.

• Când ne rugăm lui Dumnezeu şi sfinţilor, trebuie să ne închipuim mai înainte de toate marea lor bunătate, prin care ei întotdeauna sunt gata să ne dăruiască cele necesare.

• Când te rogi lui Dumnezeu sau Preacuratei Sale Maici, sau unui înger, sau unui sfânt, închipu- ieşte-ţi că ei te privesc cu ochii lor prealuminoşi şi că te ascultă cu urechile lor, care aud tot. Că sunteţi ochi în ochi.

• Ţine minte întotdeauna că la rugăciune te văd şi te aud Dumnezeu sau Preacurata Maica Sa; apoi închipuieşte-ţi că te ascultă nişte Fiinţe Atotbune, de la Care negreşit vei avea parte de milă dacă te vei ruga Lor din inimă.

• A rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut (Evrei 11, 27) (Moise). Să ajungi până Ia o asemenea desăvârşire a credinţei încât pe Dumnezeul cel Nevăzut să îl vezi ca aievea, cu ochii tăi, să îl ai în inimă, să îl priveşti cu ochii inimii: şi nu vei fi nicicum ultimul dintre creştini – şi paşii tăi se vor îndrepta (vezi: Psalmi 39, 3). Mult înseamnă atunci când omul poate spune cu sinceritate: îl văd parcă aievea, cu ochii mei pe Dumnezeul cel Nevăzut – atât sunt de convins de El!

• Străduieşte-te să ajungi la simplitatea copilărească în purtarea ta cu oamenii şi în rugăciunea către Dumnezeu. Simplitatea este cel mai mare bine şi merit al omului. Dumnezeu este desăvârşit de simplu, pentru că El este desăvârşit de duhovnicesc, desăvârşit de bun. Nici sufletul tău să nu se împartă în bun şi rău.

• Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele (rugăciunea mea), iar eu mă voi veseli de Domnul (Psalmi 103, 35).

• Lipeşte-te cu mintea şi cu inima de Dumnezeu ca de trei Persoane, nu ca de o singură Persoană nedeterminată, lipsită de personalitate.

• Când vă rugaţi lui Dumnezeu, ţineţi minte că Dumnezeu este Unul în trei Persoane şi, întrucât este Personal, are la nesfârşit toate acele desăvârşiri, pe care ni le putem închipui intr-un om, care cu harul lui Dumnezeu este desăvârşit, de exemplu, în Preasfânta Fecioară Maria, în Sfântul Ioan înaintemergătorul, în Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, în Sfântul Ioan Gură de Aur sau în apostoli, prooroci, plini de Duhul lui Dumnezeu. Omul este chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27); după un model desăvârşit putem judeca în parte despre Prototip, cum este El; tot ce este bun, care atrage privirile inimii noastre şi înclinaţia inimii omului – sunt de la Dumnezeu, de la Cuvântul Lui şi de la Duhul Lui. De exemplu, Sfântul Nicolae a fost şi este compătimitor şi milosârd faţă de oameni cu harul lui Dumnezeu.

Intotdeauna a fost şi acum este grabnic ascultător faţă de cei care îl cheamă sincer, având aceeaşi inimă bună, pe care a avut-o în viaţă şi o are şi acum cu harul lui Dumnezeu.

Acum, oare, însuşi Domnul Dumnezeu nu este compătimitor şi milosârd şi cât de compătimitor şi milosârd este El? Infinit mai mult, aşa cum infinit mai mare este El decât Sfântul Nicolae. Sau, de exemplu, Apostolul Pavel. Ce inimă iubitoare de oameni. Despre Onisim, robul lui Filimon, îi spune stăpânului său: pe el însuşi, adică inima mea; primeşte-l (Filimon 1,12). Câtă dragoste! Şi câtă dragoste există în epistolele sale! Inima mea s-a lărgit, le spune el corintenilor, în ea nu sunteţi la strâmtorare (vezi: 2 Corinteni 6, 11-12). El a descris într-o epistolă în ce constă dragostea (vezi: 1 Corinteni 13,1-8): dumnezeiască este această descriere, dar, citind-o, simţi că Apostolul a împlinit în faptă tot ceea ce a scris despre dragoste. – Dar de unde această dragoste în Apostolul, care mai înainte a fost prigonitorul şi asupritorul creştinilor, care, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, fără milă îi preda la temniţă (vezi: Fapte 8,3)?- De la Domnul, Izvorul dragostei. El singur este Iubire Veşnică, Nemărginită (1 loan 4, 8,16), Care cuprinde în Sine toate făpturile.

• Când te închini Preasfintei Treimi şi faci rugăciune către fiecare Persoană a Preasfintei Treimi, fereşte-te din răsputeri să ispiteşti cu mintea taina Dumnezeirii celei întreite; ţine minte această regulă: Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât Inie nu le iscodi (Simh 3, 20). Adu-ţi aminte de nimicnicia ta, de mediocritatea ta. De ajuns este pentru tine să ştii că Dumnezeu Tatăl te-o adus dm nefiinţă la fiinţă, prin Fiul în Sfântul Duh şi aşa te-a iubit, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru tine la moarte (vezi: loan 3,16), ca tu, cel căzut din viată”, să nu pieri în veci, ci să ai, pentru El, viaţă veşnică (vezi: loan 3,16); şi că Fiul lui Dumnezeu te-a creat şi te-a răscumpărat, iar Duhul Iui Dumnezeu îţi dă viaţă (loan 6, 63; 2 Corinteni 3, 6), te învaţă tot ceea ce este bun şi de folos şi, desăvârşindu-te, te călăuzeşte, ca o mamă pe copilul ei, către împărăţia Cerească.

• Când începi rugăciunea către Preasfânta Treime, îndreptează-ţi atenţia către inima şi gura ta şi vezi cum sunt ele. Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat înălţăm, de obicei, rugăciuni către Dumnezeu Cel Unul în Treime – pe cât este cu putinţă, curăţeşte-te prin cea mai mare smerenie şi zdrobire de inimă pentru păcatele tale. înţelege în adâncul sufletului tău că întocmai aşa sunt gura şi inima ta.

• La rugăciune să ţi-L închipuieşti în faţa ochilor pe Dumnezeu – ca Judecător şi pe tine – ca păcătos.

• Când te rogi, închipuieşte-ţi că înaintea ta este numai Unul Dumnezeu, întreit în Persoane şi că nimic nu este mai frumos decât El. închipuieşte-ţi că Dumnezeu este în lume, ca sufletul în trup, deşi este infinit mai presus decât ea şi nu este îngrădit de ea; trupul tău este mic şi pe tot îl pătruncie sufletul tău mic, ciar lumea este mare, Dumnezeu este nesfârşit de mare şi în toată creaţia Dumnezeu este şi toate le împlineşte – Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti – întocmai ca sufletul în trup; Dumnezeu Se sălăşluieşte în mica ta lume – în sufletul tău şi în trupul tău; şi în Sfintele Taine El este tot, în întregime, ca şi în lume sau ca în sufletul tău.

• De voieşti să te rogi şi rugăciunea să fie binefăcătoare, întăreşte mai întâi de toate inima ta întru Domnul înalţă fruntea ta întru Dumnezeul tău (vezi: 2 Regi 2,1).

• Cu ochii închişi nu cerem nimic nici vreunuia dintre oameni. Cum de ne rugăm adeseori lui Dumnezeu cu ochii închişi ai sufletului? Mai întâi trebuie să deschidem ochii sufletului, să ne închipuim clar Cui voim să ne rugăm – şi atunci să ne rugăm.
• Roagă-te în Duh şi prin Duhul Sfânt Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor şi tuturor sfinţilor: şi rugăciunea ta va fi înflăcărată şi lacrimile vor începe să curgă din ochii tăi, lacrimi dulci şi uşoare. Slavă Duhului Sfânt – Mângâietorului, ah, ce mângâiere este El pentru suflet!

• Mână la adâncul inimii, şi lasă în jos mrejele mintii tale la rugăciune (vezi: IM ca 5, 4).

• Nu da crezare trupului tău, care te ameninţă cu netemeinicia în vremea rugăciunii: te minte. Când începi să te rogi, vezi că trupul devine robul tău supus. Rugăciunea şi pe el îl înviorează. Fine minte întotdeauna că trupul este mincinos.

• Nu se întâmplă, oare, deseori ca, atunci când ne apucăm de rugăciune, să fim, cel puţin la început, ignoranţi cu limba, cu mintea şi cu inima?

Adevărat este cuvântul Mântuitorului, că împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11,12). Ca să fac binele, eu trebuie mereu să mă lupt cu inima mea, care întotdeauna este gata să mă încline spre rău: binele întotdeauna se dobândeşte cu anevoie, iar răul întotdeauna este uşor să îl faci, numai să îţi pierzi curajul. Inima noastră este izvorul răului, după cuvintele Mântuitorului (vezi: Matei 15,19).

• La rugăciune să lepede omul toată grija cea lumească48 şi numai de mântuirea sufletului său să se îngrijească.

• In timpul rugăciunii teme-te să nu ai vreo nemulţumire fată de cineva; altfel nu vei fi în stare să vorbeşti. Nemulţumirea, mânia sunt semnele mândriei, iar Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). Nu fi atât de nebun încât să te rogi înaintea feţei Celui Preaînalt fără smerenie, fără blandeţe, Cel blând şi smerit cu inima  ascultă rugăciunile tot ale celor blânzi şi smeriţi, iar de la cei mânioşi şi mândri nu primeşte rugăciunile. Fii răbdător: fără răbdare este cu neputinţă mântuirea.

Prin răbdarea voastră – se spune – veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21,19).

• In timpul rugăciunii trebuie să ai linişte desăvârşită şi nicidecum să nu te grăbeşti cu mintea şi cu inima către sfârşitul rugăciunii. Dar inima vicleană, dacă simte neplăcere pentru rugăciune, atrage după ea şi mintea, silind-o să se grăbească cât mai tare. De aceea, trebuie să veghezi asupra inimii şi a minţii în timpul rugăciunii; sau mai bine: prin puterea credinţei, a nădejdii şi a dragostei să le sileşti să de dedice cu osârdie rugăciunii.

• Când mă rog după cartea de rugăciuni, trebuie neapărat să mă rog pentru liniştea sufletului şi buna izbândă a rugăciunii, cu duhul, nu numai cu limba şi nu trebuie să îl pierd din vedere pe Domnul. Fără îndoială că Domnul mă va părăsi dacă eu îl voi părăsi pe El în timpul citirii rugăciunilor, renunţând la credinţa mea în El şi la evlavie şi, de aceea, limba mea uneori mă trădează, ca un cal iute, fără frâu şi duhul meu este cuprins de ruşine şi de tulburare.

• Inainte de citirea rugăciunilor suspină din inimă şi zi în sinea ta: „Sunt păcătos!”.

• Adu-ţi aminte mai des că eşti numai un păzitor al adevărului lui Dumnezeu. Fie că te rogi, fie că studiezi – tu eşti un păzitor al adevărului lui Dumnezeu. Aşadar, poartă-te cu respect, cu sfinţenie faţă de adevărul lui Dumnezeu.

• Când îl rogi pe Dumnezeu să îţi dăruiască vreun bine, mai ales, unul duhovnicesc, de exemplu:  credinţă vie, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, blândeţe şi smerenie, nepărtinire faţă de lucrurile pământeşti – trebuie să nădăjduieşti că vei primi de la El aceste daruri nu altfel decât prin felul, în care tu însuti, întrebuinţând toată strădania şi silinţa ta, vei dobândi aceste virtuţi, pentru că eşti înzestrat cu raţiune şi cu libertate şi îţi este dată puterea de a izbândi tu însuţi în ceea ce priveşte binele cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ar fi absurd să nădăjduim că vom primi de la Dumnezeu dintr-odată vreo virtute înaltă, să zicem, de pildă, credinţă puternică, fără nici o strădanie din partea noastră de a o dobândi prin rugăciune sârguincioasă şi curăţirea cu râvnă a inimii noastre de atracţiile pământeşti. In zadar va nutri nădejdea rugăciunii săvârşite cu râvnă şi cu căldură înaintea lui Dumnezeu acela care nu se va osteni la rugăciune mereu şi nu va răbda ispitele, trimise de Dumnezeu pentru a încerca sinceritatea şi fermitatea rugăciunii noastre. împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă (Matei 11,12).

• E cu putinţă, oare, să ne rugăm neîncetat (vezi: 1 Tesaloniceni 5,17)? – E cu putinţă, aşa cum cu putinţă este să respirăm neîncetat. Rugăciunea este respiraţia sufletului.

• Du mnezeu cere desăvârşire în rugăciune şi în viaţă – şi lepădarea a ceea ce nu este desăvârşit în ele.

• Când stai de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune, fii măcar tot atât de atent, pe cât de atent eşti în convorbirea cu şeful tău, nu mai vorbesc – cu împăratul.

• Aşa cum în vorbirea obişnuită – în discuţiile cu superiorii – trebuie să ţii minte cu cine vorbeşti şi să te porţi respectuos, exprimându-ţi respectul şi prin poziţia trupului, şi prin glas, şi prin cuvinte, şi prin privire, aşa şi în convorbirea cu Dumnezeu trebuie să ţii bine minte cu Cine vorbeşti şi să arăţi cea mai mare evlavie şi prin poziţia trupului, şi prin glas, şi prin privire, iar mai înainte de toate – prin inimă şi cuget. Aşa cum în discuţiile chiar cu oamenii bunăcuviinţa cere să îl priveşti drept în faţă pe interlocutor şi să nu te uiţi în altă parte din neatenţie şi împrăştiere, aşa cu atât mai mult la rugăciune – în această convorbire cu Dumnezeu – trebuie să priveşti cu ochii inimii şi ai trupului fără şovăire către Domnul şi să nu-ţi desprinzi de la El ochii inimii, ci să îi pironeşti de-a dreptul în inima iubitoare de oameni a Stăpânului, aşteptând fără îndoială de la El mari şi bogate mile.

Trebuie să ţii minte că El singur este Cel ce este (Ieşirea 3,14) şi Care vede în ascuns (Matei 6, 4, 6) toate cugetele inimii noastre.

• Dumnezeu este Iubire (1 Ioan 4, 8, 16), o Fiinţă Simplă, Darnică, înţeleaptă şi Atotputernică. De aceea, cei ce se roagă, să creadă că toate cele necesare Stăpânul le dă ca Iubire şi ca Fiinţă Simplă – le dă şi repede, şi simplu, ca Una Darnică – dă din belşug, ca Una înţeleaptă – dă cu înţelepciune, ca Una Atotputernică – dă acolo unde şi atunci când ei nici nu se aşteaptă.

• Când te rogi, trebuie să pui în inimă cuvintele: „Acum mă ascultă Bunătatea”.

• Cere de la Domnul ceea ce voieşti – pentru Dumnezeu Tatăl ajunge numai să voiască: Fiul Creatorul şi Duhul Sfânt Sfinţitorul întotdeauna sunt cu El şi în Ei, precum şi El este în Ei – Ei sunt întotdeauna gata să săvârşească voia Tatălui celui Atotputernic şi Atotbun, căci Ei sunt una cu El prin bunătate şi atotputernicie.

Sfantul Ioan de Kronstadt Fragment din cartea „Despre rugaciune”, Editura Egumenita


Sursa

 

Sf. Ioan de Kronstadt – DESCOPERIRE CEREASCA ARATATA IN VIS de catre SFANTUL SERAFIM DE SAROV despre sfarsitul lumii, PRIGOANA SANGEROASA A CRESTINILOR, caderea in erezie, stapanirea si pecetluirea lui ANTIHRIST

Redam mai jos vedenia profetica a Sfantului Ioan de Kronstadt asupra cumplitelor vremuri ce aveau sa se abata asupra Rusiei si despre vremurile lui Antihrist si lucrarea tainei faradelegii, descoperire in care l-a avut ca insotitor si indrumator pe alt sfant urias: Sfantul Serafim de Sarov, deja plecat la Domnul atunci:

Descoperire cereasca aratata în vis

“Eu, mult pacatosul Ioan din Kronstadt, scriu aceasta descoperire cereasca vazuta de mine si va spun adevarul, tot ce-am auzit si am vazut într-o vedenie ce mi s-a aratat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Ma înfior de cele vazute, când ma gândesc ce va fi cu lumea cea pacatoasa. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neasteptate, pentru ticalosia noastra. Scriu si-mi tremura mâinile, si lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, da-mi tarie si putere, da-mi adevarul Tau si vointa Ta de la început pâna la sfârsit, ca sa descriu tot ce-am vazut!

Aceasta vedenie a fost asa: dupa rugaciunea de seara m-am culcat sa ma odihnesc putin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în fata icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumatate de ceas si am auzit un zgomot usor. Cineva s-a atins de umarul meu si o voce blânda mi-a zis încetisor:

“Scoala-te, robul lui Dumnezeu, si sa mergem cu voia lui Dumnezeu!“.

M-am ridicat si am vazut lânga mine un minunat staret, cu pletele albe, într-o mantie neagra, cu toiagul în mâna; m-a privit binevoitor, iar eu de frica mai n-am cazut jos; mâinile si picioarele începura sa-mi tremure, voiam sa spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Staretul m-a însemnat cu semnul crucii, si mi s-a facut usor si vesel pe suflet.

scene-din-icoana-soborul-noilor-mucenici-ai-rusiei-03-679732062.jpgScene din icoana Soborul noilor mucenici ai Rusiei Dupa aceea mi-am facut eu singur semnul crucii. Mi-a aratat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfintit. M-am uitat într-acolo. Staretul a desenat pe perete urmatoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odata, peretele a disparut, iar eu l-am urmat pe Staret, mergând peste un câmp verde. Si am vazut o multime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, si de aur. L-am întrebat pe Staret:

„Ale cui sunt aceste cruci?“.

El mi-a raspuns cu blândete:

„Ale celor care au patimit pentru credinta în Hristos si pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucisi si au devenit mucenici!“

Si iarasi am mers mai departe. Deodata am vazut un râu plin cu sânge, si l-am întrebat pe Staret:

„Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a varsat!”.

Staretul a privit în jur, zicând:
„Acesta este sângele dreptmaritorilor crestini!”.

Mi-a aratat apoi spre un nor, si am vazut mai multe sfesnice albe arzând, care începura sa cada la pamânt, unele dupa altele, cu zecile, cu sutele. Si cazând la pamânt, se stingeau, prefacându-se în praf si cenusa. Dupa aceea Staretul mi-a zis:

„Vino si vezi!“

Si am vazut pe nori sapte sfesnice arzând. Si am întrebat:

„Ce înseamna aceste sfesnice cazatoare?”.

„Asa vor cadea în erezie Bisericile Domnului, iar cele sapte sfesnice de pe nori sunt cele Sapte Biserici Apostolesti si Sobornicesti, care vor ramâne pâna la sfârsitul lumii“.

Staretul mi-a aratat apoi în sus, si atunci am vazut si am auzit cântarea îngerilor.

Ei cântau:

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!“

Multime multa de norod înainta cu lumânari în mâini, cu fete radioase si vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, si un mare numar de mireni, tineri, adolescenti si chiar copii.

L-am întrebat pe minunatul Staret:

„Acestia cine sunt?”.

„Acestia toti au patimit pentru Sfânta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica si pentru sfintele icoane!”.

L-am întrebat pe Marele Staret, daca pot sa ma alatur si eu la aceasta procesiune?

Staretul a raspuns:

„E prea devreme pentru tine, mai rabda, nu este binecuvântare de la Domnul!“

Si am vazut iar un sobor de prunci, care au patimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele si au primit cununi de la Imparatul Ceresc. Si iarasi am mers mai departe, si am intrat într-o biserica impunatoare. Am vrut sa-mi fac cruce, dar

Staretul m-a oprit:

„Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”.

herrad_von_landsberg_whore_babylon-1677220029.jpg

Aceasta biserica era tare mohorâta. Pe masa din altar – stea peste stea; în jur ardeau lumânari de smoala care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rau mirositor; prescurile – însemnate cu stele; în fata prestolului statea un preot cu fata catranita, iar sub prestol – o femeie, rosie toata, cu stea în frunte, striga de rasuna biserica:

„Slo-o-bo-o-da-a!” (Sunt libera!)

Doamne fereste, ce grozavie!

Oamenii aceia începura sa alerge ca niste smintiti în jurul prestolului, sa tipe, sa suiere, sa bata din palme si sa cânte cântece dezmatate. Si deodata a strafulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet napraznic, pamântul s-a cutremurat, si biserica s-a prabusit: si femeia, si oamenii aceia, si preotul – s-au pravalit cu totii în adâncul beznei – în abis. Doamne fereste si apara, ce grozavie!
Am privit înapoi. Staretul se uita la ceva, m-am uitat si eu.

„Parinte, spune-mi, ce este cu aceasta înfricosatoare biserica?“

«Acestia-s „cetatenii cosmosului”, ereticii, cei ce au parasit sfânta si soborniceasca Biserica si au primit inovatiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserica nu se posteste si nu poti sa te împartasesti!»

M-am înfricosat, zicând:

„Doamne, vai noua, ticalosilor – moarte!”. Staretul m-a linistit însa, spunându-mi:

„Nu te scârbi, ci roaga-te!”

Si iata, am vazut o multime de oameni care se târau chinuiti de o sete cumplita, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zarit, au început sa strige:

„Sfinti parinti, rugati-va pentru noi. Atât de greu ne este, însa nu putem sa ne rugam. Tatii si mamele noastre nu ne-au învatat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”.

Si au început sa plânga.

L-am urmat pe Staretul care mi-a facut semn cu mâna:

„Vino si vezi!”

Si am vazut o gramada de trupuri neînsufletite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte si l-am întrebat pe Staret:

„Ale cui sunt trupurile acestea?“.

„Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat sa primeasca pecetea antihristica si au suferit pentru credinta lui Hristos, pentru Biserica apostoleasca. Pentru asta s-au învrednicit de sfârsit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roaga-te pentru robii lui Dumnezeu!”.

Deodata Staretul s-a întors spre nord, facându-mi semn cu mâna. M-am uitat si am vazut un palat împaratesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate si scorpioni ce se catarau, zbierau, îsi înfigeau coltii.

romanovs1 (1)-1677220029..jpeg

L-am vazut pe tar, sezând pe tron. Cu fata palida, plina de barbatie, citea rugaciunea lui Iisus.
Deodata, a cazut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost calcat în picioare de fiare. M-am îngrozit si am plâns amarnic. Staretul mi-a pus mâna pe umarul drept: îl vad pe Nicolai II în lintoliu alb. Pe cap – o cununa de ramurele înfrunzite; cu fata palida, însângerata, la gât purta o cruce de aur. Soptea încetisor o rugaciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi:

„Parinte Ioane, roaga-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor crestini, ca am murit curajos, ca un tar – mucenic pentru credinta lui Hristos si Biserica Dreptmaritoare. Spune-le pastorilor apostolesti sa slujeasca o panihida frateasca pentru mine, pacatosul. Sa nu cautati mormântul meu!”.
Apoi totul a disparut în ceata. Am plâns mult si m-am rugat pentru tarul – mucenic.
De frica îmi tremurau mâinile si picioarele. Staretul a rostit:

„Voia lui Dumnezeu!

Roaga-te si spune-le la toti sa se roage!… Vino si vezi!”

Si iata, am vazut zacând o sumedenie de oameni morti de foame, unii rodeau iarba si verdeata. Cadavrele altora erau sfâsiate de câini si o duhoare cumplita umplea tot locul. Doamne, nu mai au oamenii credinta! Din gura lor ies cuvinte de hula, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! Si iata, am vazut o movila înalta de carti si printre ele se târau niste viermi ce raspândeau o duhoare insuportabila. L-am întrebat pe Staret, ce fel de carti erau acelea?

– „Carti ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toti crestinii prin învataturi straine!“

Dar, îndata ce Staretul s-a atins cu toiagul de carti, ele s-au aprins si vântul a împrastiat cenusa.
Dupa aceasta m-am uitat si am vazut o biserica. Pe jos, de jur împrejur se tavaleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând sa le citesc, Staretul însa mi-a zis:

„Aceste pomelnice zac de multi ani si preotii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei raposati roaga sa fie pomeniti!“.

Am întrebat:

„Si atunci, când vor fi pomeniti?“.

Staretul a raspuns:

„Îngerii se roaga pentru ei!“.

Am pornit mai departe, si Staretul mergea asa de repede, încât de-abia reuseam sa ma tin dupa el.

Vino si vezi!” – a spus Staretul. Si am vazut o masa mare de oameni, gonita din urma de niste draci urâciosi, care-i bateau cu pari, cu furci si cu cangi. L-am întrebat pe Staret:

„Acestia cine sunt?”.

Staretul a raspuns:

„Acestia-s cei ce s-au lepadat de sfânta credinta si de Biserica Apostoleasca si Soborniceasca si au schimbat credinta“.

Erau acolo preoti, monahi si monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei, betivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Fetele lor erau strasnice, iar din gura iesea o duhoare respingatoare. Lovindu-i fara mila, demonii îi mânau într-o prapastie îngrozitoare, din care izbucneau flacari sulfuroase cu miros greu. M-am înspaimântat foarte si mi-am facut semnul crucii:

„Izbaveste-ne, Doamne, de o asa soarta!”.

Si iata, am vazut o multime de oameni, tineri si batrâni, îmbracati în straie ciudate, carând o stea imensa în cinci colturi; la fiecare colt atârnau câte doisprezece draci; în centru, satana însusi sta protapit cu niste coarne zdravene, cu capatâna de paie, iar din gura îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: „Sculati voi cei pecetluiti cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toti pecetile: pe frunte si la mâna dreapta. L-am întrebat pe Staret:

„Asta ce inseamna?“.

–  „Acestea-s pecetile antihristului”.

Mi-am facut semnul crucii si l-am urmat pe Staret.
Deodata el s-a oprit, aratând cu mâna spre rasarit. Si iata, am vazut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mâna, pretutindeni – lumânari aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zapada: pe prestol – Crucea si Evanghelia, deasupra prestolului, în aer – o coroana împarateasca de aur. Pe coroana era scris cu litere aurite: „Pentru putina vreme“, în jurul prestolului stateau patriarhii, episcopii, preotii, monahii, monahiile, mirenii. Toti cântau:

„Slava lui Dumnezeu în ceruri si pe pamânt pace!”.

De bucurie mi-am facut semnul crucii, multumindu-I lui Dumnezeu pentru toate! Deodata Staretul a facut un semn cu crucea în sus de trei ori si am vazut o gramada de cadavre zacând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucisi pentru cuvântul lui Dumnezeu si cântând: „Aliluia!” Ma uitam si plângeam amarnic. Staretul m-a luat de mâna, poruncindu-mi sa nu plâng:

„Voia lui Dumnezeu!

Domnul nostru Iisus Hristos a patimit, varsându-si preacuratul Sau sânge pentru noi. Asa si cei ce nu vor primi pecetea antihristului – toti îsi vor varsa sângele, dobândind mucenicia si luând cununa cereasca!“.
Staretul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu si a aratat spre rasarit. Se împlinira cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii“. Si iata, am vazut deslusit cupola templului de la Ierusalim. Era înfipta steaua sus, pe cupola. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, si înca altii mai încercau sa patrunda înauntru. Am vrut sa-mi fac semnul crucii, dar Staretul m-a oprit, zicând:

„Aici este urâciunea pustiirii!“.

Am intrat si noi în templu. Era plin de lume: am vazut tronul, peste tot ardeau lumânari de seu; pe tron sta imperatorul în porfira de culoare stacojie; pe cap avea coroana de aur cu stea. L-am întrebat pe Staret:

„Cine este acesta?“.

El a raspuns:

„Antihristul!“.

De statura înalta, cu ochii ca jaratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la fata, viclean, perfid, strasnic. Sta cocotat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru si racnea:

„Eu sunt imperatorul si dumnezeul si stapânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!“.

Toti au cazut la pamânt si i s-au închinat, iar el a început sa le puna peceti pe frunte si pe mâini, ca sa primeasca pâine si sa nu moara de foame si sete.
Între timp, slugile antihristului au adus câtiva oameni cu mâinile legate, ca sa-i sileasca sa i se închine.

Dar ei au zis:

„Noi suntem crestini, si credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”.

Antihristul într-o clipa le-a taiat capetele si s-a varsat sânge crestinesc. Dupa aceea au adus un tânar la tronul antihristului, ca sa i se închine lui, dar tânarul a strigat cu glas tare:

„Eu sunt crestin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu esti trimisul si sluga satanei!”.

– „La moarte!” – a racnit antihrist.

Iar cei ce primisera pecetea, cadeau la pamânt si se închinau lui. Deodata s-a auzit un tunet, au

triumph-over-antichrist-and-his-followers (1)838278560..jpegstralucit mii de fulgere, lovind cu sageti de foc în slujitorii antihristului. O sageata uriasa a stralucit fulgerator si o vâlvataie de foc a cazut drept în capul antihristului, coroana s-a facut tandari: milioane de pasari zburau sfâsiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simtit cum Staretul m-a luat de mâna si am mers mai departe. Si am vazut iar mult sânge crestinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele sfântului Ioan Teologul din Apocalipsa:

„Si va fi sânge… pâna la zabalele cailor!“.

Doamne Dumnezeule, mântuieste-ma! Si am vazut îngerii zburând si cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!“. Staretul a privit înapoi si a zis:

„Nu te mâhni, sfârsitul lumii este aproape! Roaga-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Sai”.

Timpul era pe sfârsite. Staretul a aratat spre rasarit, apoi a cazut în genunchi, rugându-se: m-am rugat si eu cu el. Dupa aceea Staretul începu sa se desprinda cu repeziciune de la pamânt, înaltându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit ca nu stiam cum îl cheama, si am strigat:

„Parinte, care îti este numele?“.

– „Serafim de Sarov!“

raspunse blând Staretul:

„Sa scrii tot ce-ai vazut pentru crestinii pravoslavnici!“.

Deodata, deasupra capului a rasunat parca un clopot imens si, auzindu-i dangatul, m-am trezit.

„Doamne, blagosloveste si ajuta-ma pentru rugaciunile Marelui Staret! Tu mi-ai descoperit aceasta vedenie cereasca mie, pacatosului Tau rob Ioan, arhiereul din Kronstadt! 1901“.

***
Aceasta remarcabila „Descoperire cereasca…” a protoiereului Ioan din Kronstadt, marele purtator de duh si închinator al tarii Rusesti a circulat vreme îndelungata în manuscris, fiind copiata si raspândita de catre credinciosi. În anii de restriste aceasta viziune a slujit crestinilor prigoniti drept mângâiere si consolare”.

Sursa