ISRAEL: Asociatia Mediala RESPINGE VACCINAREA obligatorie pentru gripa in cazul medicilor

Foto: MINISTRUL SĂNĂTĂȚII Yaacov Litzman vaccinat de Prof. Itamar Grotto. (foto credit: MINISTERUL SĂNĂTĂȚII)

ASOCIAȚIA MEDICALĂ ISRAELIANĂ RESPINGE VACCINAREA OBLIGATORIE PENTRU GRIPA IN CAZUL MEDICILOR

Numărul de persoane de toate vârstele care au murit din cauza complicațiilor gripei în ultimele luni a fost de 27 – dublu față de anul trecut.

Deși multe spitale din SUA solicită personalului medical aflat în contact direct cu pacienții să se vaccineze în fiecare toamnă, Asociația Medicală din Israel recomandă vaccinul celor 25.000 de membri, dar in același timp refuză să permită acestora să poarte o etichetă care să dovedească acest lucru.

Președintele IMA Prof. Leonid Eidelman, șeful anesteziei la Centrul Medical Rabin-Beilinson din Petah Tikva, a declarat pentru Jerusalem Post că medicii nu ar trebui forțați să obțină vaccinarea. „Și chiar dacă aceștia poartă în mod voluntar un semn arătând că au fost vaccinați, nu dă o bună impresie celor care nu fac asta. Există o pantă alunecoasă; medicii ar putea fi obligați să poarte insemne spunând că au HIV sau hepatita C. Nu s-ar termina niciodată ”

Un Medic senior la Centrul Medical NYU Langone din Manhattan a declarat postului că, la spitalul său, toți angajații – și nu numai medici și asistente medicale – trebuie vaccinați împotriva gripei la începutul sezonului. Aceasta este o practică comună acolo. „Ne este dat un autocolant care să poarte eticheta noastră de identitate.

Teoretic, dacă dintr-un anumit motiv nu primește vaccinul, trebuie să poarte o mască chirurgicală protectoare pe tot parcursul sezonului de gripă „, a spus el.

Eidelman a respins sugestia din partea Ministerului Sănătății cu ani in urmă că recomandarea ca medicii vaccinați au voie să poarte un ac sau un semn ca și dovada.

Propunerea ministrului a avut ca scop nu numai informarea pacienților dacă medicii lor au fost vaccinați, ci și pentru medici, pentru a servi ca exemplu pacienților, că și ei ar trebui să meargă la clinica comunității pentru injecția anuală. Miercuri, el a reiterat faptul că el și IMA au poziții opuse pentru vaccinarea obligatorie și evidențierea acestui lucru prin insemne.

Potrivit departamentului de epidemiologie al ministerului, numarul persoanelor de toate varstele care au murit de complicatii ale gripei in ultimele luni a fost de 27 – dublu fata de anul trecut – si că aproape nici unul dintre ei nu au fost vaccinati . În plus, 61 de israelieni au fost spitalizați cu complicații grave ale gripei, de la începutul sezonului.

Deși vaccinul – care trebuie administrat până la sfârșitul lunii septembrie tuturor copiilor cu vârsta de peste șase luni și tuturor adulților – este gratuit, doar aproximativ 19% din populație – sau 1,63 milioane din cei peste 8 milioane de israelieni de peste vârsta de șase luni – au fost vaccinați.

Chiar și adulții în vârstă de 65 ani și peste, care prezintă un risc mai mare de complicații din cauza gripei, sunt vaccinați inadecvat; doar 59% dintre aceștia, sau 605.000 de persoane, au efectuat vaccinarea.

Copiii și adulții – și nu numai vârstnicii bolnavi de pneumonie și alte complicații ale gripei – ocupă în prezent spațiile de urgență din spital și departamentele de medicină internă. Situate pe paturi pe coridoare și în saloane aglomerate, acestia sunt și mai sensibili la infecțiile nosocomiale (in-house).

Eidelman a adăugat că a știut că „nu există studii care să arate că bolnavii sunt infectați cu gripa de către medicii lor” sau medicii infectați de pacienții lor. În ceea ce privește argumentul că medicii cu astfel de insemne ar servi ca modele de urmat pentru pacienții care sunt reticenți în efectuarea vaccinului, șeful IMA a spus că nu este treaba lor. „Este o decizie personala pentru toti, iar medicii nu ar trebui sa fie obligați”. Intrebat daca el insusi a fost vaccinat impotriva gripei in acest sezon, Eidelman a refuzat sa raspunda pentru că „aceasta este o intrebare politica”.

Injectarea este bună doar pentru un an, deoarece noi tulpini ale virusului apar mai întâi în sud-estul Asiei și migrează în restul lumii și fiecare tulpină necesită o componentă specială în vaccin. Deoarece vaccinul este sigur chiar si pentru bebelusii si femeile insarcinate si contine un virus mort, acesta nu poate provoca gripa – chiar daca unii oameni sustin ca au fost vaccinati, dar „au luat gripa oricum”.

În timp ce oamenii sănătoși care au gripa suferă timp de o săptămână, cu febră mare, dureri în gât, tuse și dureri ale capului și corpului, bebelușii, copiii mici, femeile însărcinate, persoanele cu boli cronice și persoanele în vârstă pot avea complicații și chiar ar putea muri. Adulții tineri nevaccinați ar putea infecta copiii sau părinții lor neprotejați. Oamenii sănătoși care se află în locuri de muncă unde nu pot fi inlocuiți sunt de asemenea sfătuiți să obțină injectiile.

Chiar și ministrul adjunct al Sănătății, Ya’acov Litzman, al cărui birou este responsabil de încurajarea vaccinării împotriva gripei și care cere celor patru fonduri de sănătate publică să furnizeze vaccinuri gratuite, a fost neinformat când a declarat pentru The Jerusalem Post anul trecut că a luat gripa dupa ce a fost vaccinat asa că “vaccinul aparent nu funcționeză”. Multe persoane confunda simptomele unei răceli cu rinovirusuri cu simptome mult mai grave de gripa, ale caror tulpini de virus nu sunt legate de virusurile de răceală.

Experții în boli infecțioase observă că odată cu vârsta crescută a pacientului vaccinul scade in eficiență și nu există nici o protecție de 100%, dar oricine primește un vaccin împotriva gripei și contactează gripa va avea simptome mai scăzute și șanse mai mici de complicații sau chiar deces.

Sursa:OrtodoxInfo

Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea


Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au cu adevarat pacea

Una este lumea creştinilor şi alta lumea veacului acestuia. O mare deosebire le desparte. Viaţa, concepţiile, gândurile şi faptele unora sunt complet deosebite de ale celorlalţi. Cum spune Iisus: „Voi nu mai sunteţi din lume, pentru că Eu v-am scos pe voi din lume”. Intreaga omenire este cernută în sita satanei. El, răul, neîncetat scutură sufletele, le agită cu gânduri înşelătoare, ca pe grâul care este cernut şi întors pe toate părţile, scuturat bine de tot. Astfel, vicleanul zguduie tot omul prin gânduri şi pofte, călcându-l în picioare, buimăcind tot neamul lui Adam.

Ca şi Cain, blestemat să rătăcească singur pe pământ, tot omul care a căzut în păcat este tulburat necontenit de gânduri, de frică, de groază, de pofte neîncetate. Blestemul apasă peste lumea întreagă de la Adam şi până astăzi. O singură neascultare a adus nenorocirea întregului neam omenesc, ca un vânt puternic ce mişcă toate plantele şi ca un întuneric ce cuprinde toată lumea. Astfel, începătorul răutăţii este un întuneric mintal, un fel de vânt ascuns şi sălbatic ce zguduie tot neamul omenesc, învăluindu-l în gânduri nestatornice, cu uitare de Dumnezeu, în pofte pătimaşe, în neştiinţă şi nesimţire. O orbire totală apasă asupra oricărui suflet care nu este născut de sus, care nu s-a ridicat cu mintea într-o altă lume, aşa precum este scris: „Sălaşul nostru este în Ceruri”.
Căci aceasta este deosebirea între creştini şi lumea păcătoasă. Creştinii au mintea şi gândurile la Dumnezeu, în timp ce lumea le are la poftele şi interesele sale materiale. După lupte grele, după multe suferinţe, ispite şi încercări, cernuţi în sita diavolului cu înverşunare, creştinii adevăraţi ajung la adevăr, la pace, la cuminţenie, la statornicie, la linişte. Ei s-au întors din moarte la viaţă! Deosebirea nu este deci exterioară, în forme şi haine, ci deosebirea este în minte, în inimă, în suflet. Mulţi oameni din lume, care par a avea pace şi stăpânire de sine, sunt în fond zbuciumaţi de gânduri şi tulburaţi sufleteşte, iar mulţi din cei ce par agitaţi, activi, sunt în fond plini de pace şi bucurie sufletească. Numai Dumnezeu cunoaşte taina inimii fiecăruia. Prin urmare, să nu judecăm niciodată pe nimeni.

Numai cei ce L-au găsit pe Dumnezeu au adevărata pace; orice alt fel de pace este înşelătoare şi de scurtă durată, până la prima provocare! Cei care L-au descoperit pe Dumnezeu se reînnoiesc, devin creaturi noi; dar nu dintr-o dată, ci printr-o muncă grea, personală, intimă, ascunsă – un război nevăzut, de mii de ori mai cumplit decât cel purtat între popoare. Lupta gândurilor este cea mai grea luptă. Este lupta duhurilor nevăzute, este comparaţia şi alegerea între plăcerile şi bogăţiile văzute şi cele nevăzute, între cele actuale şi cele promise, lupta între prezent şi viitor. Numai cine reuşeşte să renunţe la prezent, să jertfească momentul de faţă, acela cucereşte viitorul, veşnicia! O clipă să ne dăruiască eternitatea! Numai cei răniţi de iubirea dumnezeiască reuşesc, dar rănirea iubirii nu le-a venit tară s-o merite!

„Siliţi-vă, spune Domnul, să intraţi pe poarta cea strâmtă”. Aşadar, silinţa cucereşte veşnicia. Trândăvia, lenea, lipsa de curaj, neîncrederea, obişnuinţa cea rea opresc străduinţa celui ce vrea să câştige veşnicia. Orice altă dorinţă împiedică elanul spre Cer, orice poftă, orice ambiţie şi orice lucru dorit prea mult sunt pietre de poticnire în drumul desăvârşirii. Cine voieşte să fie cu Hristos în veşnicie trebuie să se şi răstignească cu Hristos în timp şi spaţiu, pe acest pământ! Iisus a spus-o doar: „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Fără lepădare de sine, veşnicia este cu neputinţă. Inima decide ce iubeşte mai mult: pe Dumnezeu, sau lumea? Mândria aceluia care îl doreşte pe Dumnezeu, dar de sine nu se leapădă, va împroşca săgeţi veninoase împotriva fraţilor săi, judecându-i fără milă, crezându-se numai pe sine drept şi pe calea cea bună. Nu mai pomenim de păcatele grozave şi de ura şi egoismul duse la extremă.

Cel rău este ferecat în poftele sale prin propria voie, pe care nici nu se gândeşte să şi-o schimbe, nici nu o consideră drept ceva rău, neştiind poruncile lui Dumnezeu pe care, din indiferenţă, nu vrea să le caute! Şi astfel orice viciu, orice iubire ce stăpâneşte mintea unui astfel de om îl îngreunează de la înţelegerea adevărului, îl îndepărtează de Dumnezeu şi mai mult. Balanţa inimii hotărăşte soarta sufletului. Orice iubeşte omul devine piedică în unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce place omului: lauda, averea, onorurile, violenţa, cearta, vorbele deşarte, trândăvia, desfrânarea, luxul, cochetăria, somnul, glumele proaste, distracţiile, lecturile proaste, toate acestea sunt lanţuri grele ce-i strâng sufletul ca intr-un cleşte şi nu-i dau libertatea să zboare spre Dumnezeu. Scapă din acest laţ numai acela căruia toate îi sunt indiferente, dornic să-şi îndrepte mintea şi inima neîncetat spre Dumnezeu!… Unul ca acesta se uită pe sine şi nu dă atenţie capriciilor şi poftelor trupului său. El se predă în întregime, minte şi suflet, în voia lui Dumnezeu.

Numai aşa va putea străbate, prin lupte grele, încercările care-i vin. Toate poruncile Domnului devin uşoare pentru el dacă îşi păstrează neatinsă iubirea pentru Dumnezeu. „Sarcina lui devine uşoară şi jugul dulce”, după cuvântul lui lisus. Ba mai mult, încercările şi suferinţele se transformă în bucurii, ele fiind pentru un astfel de suflet semnul iubirii lui Dumnezeu, care doreşte să-l curăţească de orice impuritate pe care încă o mai are!…

Aşa se eliberează cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu, cu propria-i voinţă şi stăruinţă, primind astfel ajutorul de sus.

Dintr-o casă cuprinsă de foc, cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-şi mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeşte piere în flăcări, o dată cu acestea… Pentru un câştig neînsemnat, se prăpădeşte prin propria-i voinţă, din cauza întârzierii, a amânării!

Cum s-a lepădat Iov de toate, lăudându-L totuşi pe Dumnezeu? A dovedit că nimic nu conta pentru el mai mult decât credinţa şi nădejdea în Domnul. Avraam, la fel, a fost gata să-şi sacrifice unicul fiu la porunca lui Dumnezeu. Adevărata dragoste jertfeşte totul pentru Dumnezeu. Unii ca aceştia pot duce lupta până la sfârşit, pentru că sacrifică totul pentru dumnezeiasca iubire. Puţini sunt însă aceştia, o turmă foarte mică. Este nevoie de multă credinţă, de multă luptă, de multă răbdare, de multe chinuri, de multă foame şi sete pentru a face binele, de isteţime, de lipsă de frică. Cei mai mulţi oameni voiesc să câştige împărăţia Cerurilor fără muncă şi fără luptă, ceea ce este cu neputinţă. Trebuie însă să se dovedească cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu, până la moarte, jertfmdu-se pe sine pentru El!

Pe bună dreptate vor merita împărăţia aceia care s-au lepădat de iubirea de sine, de propriile lor voinţe şi dorinţe şi au răbdat necazuri şi suferinţe, batjocoriri şi prigoane pentru Cel iubit. Dragostea mare şi fierbinte atrage după sine, pe bună dreptate, mare răsplătire şi împlinirea făgăduinţelor celor cereşti. Fericirea veşnică stă ascunsă în suferinţa trecătoare răbdată cu umilinţă şi nădejde. Domnul a spus doar: „întru răbdarea voastră, veţi câştiga sufletele voastre”, şi: „în lume necazuri veţi avea, dar cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Deci desăvârşirea este răbdarea necazurilor şi a suferinţelor. Altă cale nu există. Neîncetată atenţie, neîncetată osteneală, neîncetată stăpânire şi înfrânare, neîncetată isteţime şi mai ales neîncetată rugăciune către Domnul pentru ca să putem scăpa de neîncetatele curse întinse de cel viclean care ne pierde sufletele. Şi mai ales pe cei ce urcă, pe aceia se străduieşte cel rău să-i oprească!…

Să cucerim comoara cea cerească după exemplul sfinţilor, prin lupte, cu curaj, fără frică de diavol, aşteptând cu bucurie părăsirea casei noastre trupeşti! Pentru că noi, după spusele marelui Pavel, „avem locuinţă nefăcută de mână, casa cea veşnică din Ceruri”. Chiar dacă trupul piere şi se strică, să nu avem frică, pentru că avem casa cerească a sufletului veşnic, nepieritoare.

La înviere, fiecare se va proslăvi numai atât cât s-a făcut vrednic prin credinţa şi străduinţa de a fi părtaş al Duhului Sfânt. Comorile pe care le-a strâns sufletul omului în viaţa aceasta se vor descoperi la înviere. Ca şi arborii care revin la viaţă primăvara, după îngheţul iernii, iar căldura soarelui face să răsară, printr-o putere nevăzută, un nou veşmânt verde de frunze şi flori, tot astfel trupurile oamenilor vor învia şi focul Duhului Sfânt, care a sălăşluit în ele, se va arăta în afară şi va lumina trupurile drepţilor aşa precum S-a arătat Domnul pe Tabor. Această strălucire au avut-o sufletele ascunsă în ele în timpul vieţii pământeşti, iar la înviere „toate cele ascunse vor fi dezvăluite”.

Aceasta va fi proslăvirea celor drepţi, precum a voit-o Hristos. Cum deci să nu dorim fiecare din noi să cucerim Duhul Sfânt, care ne va îmbrăca în frumuseţe, în lumină şi fericire în clipa învierii?! Strălucirea chipului lui Moise când s-a coborât de pe Muntele Sinai a preînchipuit strălucirea pe care o vor avea la înviere trupurile drepţilor.

încă de pe acum să ne învrednicim de această slavă, să ne hrănim cu Duhul Sfânt în chip nevăzut, împlinind cuvântul lui Dumnezeu.

Aripile gândului ne poartă deja de pe acum sus în Ceruri, şi creştinii adevăraţi se învrednicesc de pe acum de câştigarea Duhului Sfânt, iar la înviere vor primi slava pregătită lor, pe care ei deja au gustat-o prin marea pace şi bucurie din sufletele lor, cu toate încercările năvălite asupra lor din furia celui viclean!

Să ne silim să credem, să cerem deci, ca să avem cu ce înveli trupurile noastre goale la ziua învierii, să acoperim ruşinea noastră în faţa lui Hristos, ce va coborî iarăşi pe pământ. Să fim vrednici de El, de chemarea Lui în rândul celor drepţi, de a şedea la dreapta Lui, de a purta semnul deosebit: pecetea Duhului Sfânt peste noi. Numai această pecete ne va dovedi că suntem ai Săi, căci Iisus ne-a spus clar: „Oile mele ascultă vocea Mea, Eu le cunosc pe ele şi ele Mă cunosc pe Mine”…

Cu El, cu Păstorul Cel scump şi bun să fim şi noi, oiţele Lui, învăluite în slava cerească, şi să fim purtaţi, răpiţi la Ceruri alături veşnic de Cel iubit.
Sfantul Macarie Egipteanul

Pocainta sau intoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantina

sursa

 

Sa ne rugam in duh si in adevar

 

 Sa ne rugam in duh si in adevar

• Străduieşte-te să obţii prin rugăciune de la Dumnezeu tărie în lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi, care se războiesc cu tine; şi trebuie să ai o asemenea tărie încât, oricât ar fi de usturătoare săgeţile lor, oricât ar fi de dens întunericul, împrăştiat de ei, în ciuda tuturor hulelor lor tu să stai nemişcat pe piatra credinţei, netrădându-L pe Domnul nici cu gândul, nici cu vreun cuvânt de nemulţumire şi să binecuvântezi puterea Lui, care se ascunde parcă pentru o vreme de sufletul nostru pentru a-l încerca şi a vedea către ce este el înclinat şi care sunt propriile lui strădanii în lupta cu vrăjmaşii. Dar fără răbdare, fără blândeţe, fără bărbăţie această tărie nu se poate dobândi. De aceea, fii răbdător, ca şi unul care nu are trup; blând şi bărbătos – precum blând şi smerit (vezi: Matei 11, 29) şi bărbătos a fost şi Domnul: în toată viaţa ta şi înaintea vrăjmaşilor tăi.

• Trebuie să plângem pentru faptul că în cea mai mare parte ne rugăm fără sinceritate lui Dumnezeu.
• De cerut, aşa să ceri sau, de rugat, aşa să te rogi şi să nu fii nici rece, nici căldicel (vezi: Apocalipsa 3,16).

• Se poate şti în care moment este rugăciunea plăcută lui Dumnezeu şi în care – nu. Inima este crainicul (vestitorul).

• Este greşit să gândeşti că toate cuvintele rugăciunii tale rămân deşarte şi în van sunt rostite. Foarte greşit. Trebuie să crezi că Duntnezeu le aude şi dăruieşte după dorinţa inimii celui ce se roagă. Dumnezeu este un Părinte Atotbun, Atotprezent, credincios întru cuvintele Sale (vezi: Psalmi 144,13). Iar El a spus: toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21, 22). Cereţi şi vi se va da (Matei 7, 7).

Dacă ai duşmani, roagă-te pentru ei, pentru împăcarea lor cu tine – lui Dumnezeu. Puterea Lui este asupra tuturor; pentru rugăciunile tale El şi pe ei are putere să îi lumineze, să încline inimile lor spre tine. Iar, dacă ei nu vor să se împace din prea mare răutate – atunci fie voia Lui. Numai tu să nu urăşti pe nimeni.

• Stăruiţi în rugăciune, priveghind în ea cu mulţumire (Coloseni 4, 2).

• Pentru ca rugăciunile noastre, înălţate către Dumnezeu şi sfinţii Lui, să fie auzite, trebuie să strigăm cu credinţă neîndoielnică şi cu dragoste sufletească: cine se aseamănă, se adună.

• Aşa cum un om netrebnic, venind cu o rugăminte la un om bun, blând şi smerit, pentru cea mai bună izbândă a rugăminţii sale se străduieşte şi el să fie asemenea lui, aşa şi creştinul, apropiindu-se în rugăciune de Domnul sau de Preacurata Lui Maică, sau de îngeri, sau de sfinţi – pentru izbânda rugăciunii sale trebuie să se asemene, după posibilitate, Domnului însuşi sau Preacuratei Maicii Sale, sau Îngerilor şi sfinţilor. Şi, iată, tocmai în aceasta constă taina apropierii şi a grabnicei auziri a rugăciunilor noastre.

• Intr-adevăr, la rugăciune trebuie să îl apropiem pe Dumnezeu sau pe sfântul, a cărui mijlocire pentru noi o cerem – de însăşi inima noastră şi ochi în ochi cu El să discutăm; între duhuri nu există o distanţă materială, există numai o distanţă spirituală, care se datorează nevredniciei noastre, necurăţi- ei inimii noastre, indiferenţei noastre, necredinţei noastre; închină-te lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (vezi: Ioan 4, 24) – şi Ajutătorul tău întotdeauna este gata; întotdeauna este gata să vină şi să îţi umple inima şi să te facă fericit.

• Când ne rugăm lui Dumnezeu şi sfinţilor, trebuie să ne închipuim mai înainte de toate marea lor bunătate, prin care ei întotdeauna sunt gata să ne dăruiască cele necesare.

• Când te rogi lui Dumnezeu sau Preacuratei Sale Maici, sau unui înger, sau unui sfânt, închipu- ieşte-ţi că ei te privesc cu ochii lor prealuminoşi şi că te ascultă cu urechile lor, care aud tot. Că sunteţi ochi în ochi.

• Ţine minte întotdeauna că la rugăciune te văd şi te aud Dumnezeu sau Preacurata Maica Sa; apoi închipuieşte-ţi că te ascultă nişte Fiinţe Atotbune, de la Care negreşit vei avea parte de milă dacă te vei ruga Lor din inimă.

• A rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut (Evrei 11, 27) (Moise). Să ajungi până Ia o asemenea desăvârşire a credinţei încât pe Dumnezeul cel Nevăzut să îl vezi ca aievea, cu ochii tăi, să îl ai în inimă, să îl priveşti cu ochii inimii: şi nu vei fi nicicum ultimul dintre creştini – şi paşii tăi se vor îndrepta (vezi: Psalmi 39, 3). Mult înseamnă atunci când omul poate spune cu sinceritate: îl văd parcă aievea, cu ochii mei pe Dumnezeul cel Nevăzut – atât sunt de convins de El!

• Străduieşte-te să ajungi la simplitatea copilărească în purtarea ta cu oamenii şi în rugăciunea către Dumnezeu. Simplitatea este cel mai mare bine şi merit al omului. Dumnezeu este desăvârşit de simplu, pentru că El este desăvârşit de duhovnicesc, desăvârşit de bun. Nici sufletul tău să nu se împartă în bun şi rău.

• Plăcute să-I fie Lui cuvintele mele (rugăciunea mea), iar eu mă voi veseli de Domnul (Psalmi 103, 35).

• Lipeşte-te cu mintea şi cu inima de Dumnezeu ca de trei Persoane, nu ca de o singură Persoană nedeterminată, lipsită de personalitate.

• Când vă rugaţi lui Dumnezeu, ţineţi minte că Dumnezeu este Unul în trei Persoane şi, întrucât este Personal, are la nesfârşit toate acele desăvârşiri, pe care ni le putem închipui intr-un om, care cu harul lui Dumnezeu este desăvârşit, de exemplu, în Preasfânta Fecioară Maria, în Sfântul Ioan înaintemergătorul, în Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, în Sfântul Ioan Gură de Aur sau în apostoli, prooroci, plini de Duhul lui Dumnezeu. Omul este chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu (vezi: Facerea 1, 26, 27); după un model desăvârşit putem judeca în parte despre Prototip, cum este El; tot ce este bun, care atrage privirile inimii noastre şi înclinaţia inimii omului – sunt de la Dumnezeu, de la Cuvântul Lui şi de la Duhul Lui. De exemplu, Sfântul Nicolae a fost şi este compătimitor şi milosârd faţă de oameni cu harul lui Dumnezeu.

Intotdeauna a fost şi acum este grabnic ascultător faţă de cei care îl cheamă sincer, având aceeaşi inimă bună, pe care a avut-o în viaţă şi o are şi acum cu harul lui Dumnezeu.

Acum, oare, însuşi Domnul Dumnezeu nu este compătimitor şi milosârd şi cât de compătimitor şi milosârd este El? Infinit mai mult, aşa cum infinit mai mare este El decât Sfântul Nicolae. Sau, de exemplu, Apostolul Pavel. Ce inimă iubitoare de oameni. Despre Onisim, robul lui Filimon, îi spune stăpânului său: pe el însuşi, adică inima mea; primeşte-l (Filimon 1,12). Câtă dragoste! Şi câtă dragoste există în epistolele sale! Inima mea s-a lărgit, le spune el corintenilor, în ea nu sunteţi la strâmtorare (vezi: 2 Corinteni 6, 11-12). El a descris într-o epistolă în ce constă dragostea (vezi: 1 Corinteni 13,1-8): dumnezeiască este această descriere, dar, citind-o, simţi că Apostolul a împlinit în faptă tot ceea ce a scris despre dragoste. – Dar de unde această dragoste în Apostolul, care mai înainte a fost prigonitorul şi asupritorul creştinilor, care, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, fără milă îi preda la temniţă (vezi: Fapte 8,3)?- De la Domnul, Izvorul dragostei. El singur este Iubire Veşnică, Nemărginită (1 loan 4, 8,16), Care cuprinde în Sine toate făpturile.

• Când te închini Preasfintei Treimi şi faci rugăciune către fiecare Persoană a Preasfintei Treimi, fereşte-te din răsputeri să ispiteşti cu mintea taina Dumnezeirii celei întreite; ţine minte această regulă: Cele mai presus de tine nu le căuta şi cele mai tari decât Inie nu le iscodi (Simh 3, 20). Adu-ţi aminte de nimicnicia ta, de mediocritatea ta. De ajuns este pentru tine să ştii că Dumnezeu Tatăl te-o adus dm nefiinţă la fiinţă, prin Fiul în Sfântul Duh şi aşa te-a iubit, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru tine la moarte (vezi: loan 3,16), ca tu, cel căzut din viată”, să nu pieri în veci, ci să ai, pentru El, viaţă veşnică (vezi: loan 3,16); şi că Fiul lui Dumnezeu te-a creat şi te-a răscumpărat, iar Duhul Iui Dumnezeu îţi dă viaţă (loan 6, 63; 2 Corinteni 3, 6), te învaţă tot ceea ce este bun şi de folos şi, desăvârşindu-te, te călăuzeşte, ca o mamă pe copilul ei, către împărăţia Cerească.

• Când începi rugăciunea către Preasfânta Treime, îndreptează-ţi atenţia către inima şi gura ta şi vezi cum sunt ele. Din buze spurcate, din inimă pângărită, din limbă necurată, din suflet spurcat înălţăm, de obicei, rugăciuni către Dumnezeu Cel Unul în Treime – pe cât este cu putinţă, curăţeşte-te prin cea mai mare smerenie şi zdrobire de inimă pentru păcatele tale. înţelege în adâncul sufletului tău că întocmai aşa sunt gura şi inima ta.

• La rugăciune să ţi-L închipuieşti în faţa ochilor pe Dumnezeu – ca Judecător şi pe tine – ca păcătos.

• Când te rogi, închipuieşte-ţi că înaintea ta este numai Unul Dumnezeu, întreit în Persoane şi că nimic nu este mai frumos decât El. închipuieşte-ţi că Dumnezeu este în lume, ca sufletul în trup, deşi este infinit mai presus decât ea şi nu este îngrădit de ea; trupul tău este mic şi pe tot îl pătruncie sufletul tău mic, ciar lumea este mare, Dumnezeu este nesfârşit de mare şi în toată creaţia Dumnezeu este şi toate le împlineşte – Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti – întocmai ca sufletul în trup; Dumnezeu Se sălăşluieşte în mica ta lume – în sufletul tău şi în trupul tău; şi în Sfintele Taine El este tot, în întregime, ca şi în lume sau ca în sufletul tău.

• De voieşti să te rogi şi rugăciunea să fie binefăcătoare, întăreşte mai întâi de toate inima ta întru Domnul înalţă fruntea ta întru Dumnezeul tău (vezi: 2 Regi 2,1).

• Cu ochii închişi nu cerem nimic nici vreunuia dintre oameni. Cum de ne rugăm adeseori lui Dumnezeu cu ochii închişi ai sufletului? Mai întâi trebuie să deschidem ochii sufletului, să ne închipuim clar Cui voim să ne rugăm – şi atunci să ne rugăm.
• Roagă-te în Duh şi prin Duhul Sfânt Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor şi tuturor sfinţilor: şi rugăciunea ta va fi înflăcărată şi lacrimile vor începe să curgă din ochii tăi, lacrimi dulci şi uşoare. Slavă Duhului Sfânt – Mângâietorului, ah, ce mângâiere este El pentru suflet!

• Mână la adâncul inimii, şi lasă în jos mrejele mintii tale la rugăciune (vezi: IM ca 5, 4).

• Nu da crezare trupului tău, care te ameninţă cu netemeinicia în vremea rugăciunii: te minte. Când începi să te rogi, vezi că trupul devine robul tău supus. Rugăciunea şi pe el îl înviorează. Fine minte întotdeauna că trupul este mincinos.

• Nu se întâmplă, oare, deseori ca, atunci când ne apucăm de rugăciune, să fim, cel puţin la început, ignoranţi cu limba, cu mintea şi cu inima?

Adevărat este cuvântul Mântuitorului, că împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11,12). Ca să fac binele, eu trebuie mereu să mă lupt cu inima mea, care întotdeauna este gata să mă încline spre rău: binele întotdeauna se dobândeşte cu anevoie, iar răul întotdeauna este uşor să îl faci, numai să îţi pierzi curajul. Inima noastră este izvorul răului, după cuvintele Mântuitorului (vezi: Matei 15,19).

• La rugăciune să lepede omul toată grija cea lumească48 şi numai de mântuirea sufletului său să se îngrijească.

• In timpul rugăciunii teme-te să nu ai vreo nemulţumire fată de cineva; altfel nu vei fi în stare să vorbeşti. Nemulţumirea, mânia sunt semnele mândriei, iar Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). Nu fi atât de nebun încât să te rogi înaintea feţei Celui Preaînalt fără smerenie, fără blandeţe, Cel blând şi smerit cu inima  ascultă rugăciunile tot ale celor blânzi şi smeriţi, iar de la cei mânioşi şi mândri nu primeşte rugăciunile. Fii răbdător: fără răbdare este cu neputinţă mântuirea.

Prin răbdarea voastră – se spune – veţi dobândi sufletele voastre (Luca 21,19).

• In timpul rugăciunii trebuie să ai linişte desăvârşită şi nicidecum să nu te grăbeşti cu mintea şi cu inima către sfârşitul rugăciunii. Dar inima vicleană, dacă simte neplăcere pentru rugăciune, atrage după ea şi mintea, silind-o să se grăbească cât mai tare. De aceea, trebuie să veghezi asupra inimii şi a minţii în timpul rugăciunii; sau mai bine: prin puterea credinţei, a nădejdii şi a dragostei să le sileşti să de dedice cu osârdie rugăciunii.

• Când mă rog după cartea de rugăciuni, trebuie neapărat să mă rog pentru liniştea sufletului şi buna izbândă a rugăciunii, cu duhul, nu numai cu limba şi nu trebuie să îl pierd din vedere pe Domnul. Fără îndoială că Domnul mă va părăsi dacă eu îl voi părăsi pe El în timpul citirii rugăciunilor, renunţând la credinţa mea în El şi la evlavie şi, de aceea, limba mea uneori mă trădează, ca un cal iute, fără frâu şi duhul meu este cuprins de ruşine şi de tulburare.

• Inainte de citirea rugăciunilor suspină din inimă şi zi în sinea ta: „Sunt păcătos!”.

• Adu-ţi aminte mai des că eşti numai un păzitor al adevărului lui Dumnezeu. Fie că te rogi, fie că studiezi – tu eşti un păzitor al adevărului lui Dumnezeu. Aşadar, poartă-te cu respect, cu sfinţenie faţă de adevărul lui Dumnezeu.

• Când îl rogi pe Dumnezeu să îţi dăruiască vreun bine, mai ales, unul duhovnicesc, de exemplu:  credinţă vie, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, blândeţe şi smerenie, nepărtinire faţă de lucrurile pământeşti – trebuie să nădăjduieşti că vei primi de la El aceste daruri nu altfel decât prin felul, în care tu însuti, întrebuinţând toată strădania şi silinţa ta, vei dobândi aceste virtuţi, pentru că eşti înzestrat cu raţiune şi cu libertate şi îţi este dată puterea de a izbândi tu însuţi în ceea ce priveşte binele cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ar fi absurd să nădăjduim că vom primi de la Dumnezeu dintr-odată vreo virtute înaltă, să zicem, de pildă, credinţă puternică, fără nici o strădanie din partea noastră de a o dobândi prin rugăciune sârguincioasă şi curăţirea cu râvnă a inimii noastre de atracţiile pământeşti. In zadar va nutri nădejdea rugăciunii săvârşite cu râvnă şi cu căldură înaintea lui Dumnezeu acela care nu se va osteni la rugăciune mereu şi nu va răbda ispitele, trimise de Dumnezeu pentru a încerca sinceritatea şi fermitatea rugăciunii noastre. împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă (Matei 11,12).

• E cu putinţă, oare, să ne rugăm neîncetat (vezi: 1 Tesaloniceni 5,17)? – E cu putinţă, aşa cum cu putinţă este să respirăm neîncetat. Rugăciunea este respiraţia sufletului.

• Du mnezeu cere desăvârşire în rugăciune şi în viaţă – şi lepădarea a ceea ce nu este desăvârşit în ele.

• Când stai de vorbă cu Dumnezeu în rugăciune, fii măcar tot atât de atent, pe cât de atent eşti în convorbirea cu şeful tău, nu mai vorbesc – cu împăratul.

• Aşa cum în vorbirea obişnuită – în discuţiile cu superiorii – trebuie să ţii minte cu cine vorbeşti şi să te porţi respectuos, exprimându-ţi respectul şi prin poziţia trupului, şi prin glas, şi prin cuvinte, şi prin privire, aşa şi în convorbirea cu Dumnezeu trebuie să ţii bine minte cu Cine vorbeşti şi să arăţi cea mai mare evlavie şi prin poziţia trupului, şi prin glas, şi prin privire, iar mai înainte de toate – prin inimă şi cuget. Aşa cum în discuţiile chiar cu oamenii bunăcuviinţa cere să îl priveşti drept în faţă pe interlocutor şi să nu te uiţi în altă parte din neatenţie şi împrăştiere, aşa cu atât mai mult la rugăciune – în această convorbire cu Dumnezeu – trebuie să priveşti cu ochii inimii şi ai trupului fără şovăire către Domnul şi să nu-ţi desprinzi de la El ochii inimii, ci să îi pironeşti de-a dreptul în inima iubitoare de oameni a Stăpânului, aşteptând fără îndoială de la El mari şi bogate mile.

Trebuie să ţii minte că El singur este Cel ce este (Ieşirea 3,14) şi Care vede în ascuns (Matei 6, 4, 6) toate cugetele inimii noastre.

• Dumnezeu este Iubire (1 Ioan 4, 8, 16), o Fiinţă Simplă, Darnică, înţeleaptă şi Atotputernică. De aceea, cei ce se roagă, să creadă că toate cele necesare Stăpânul le dă ca Iubire şi ca Fiinţă Simplă – le dă şi repede, şi simplu, ca Una Darnică – dă din belşug, ca Una înţeleaptă – dă cu înţelepciune, ca Una Atotputernică – dă acolo unde şi atunci când ei nici nu se aşteaptă.

• Când te rogi, trebuie să pui în inimă cuvintele: „Acum mă ascultă Bunătatea”.

• Cere de la Domnul ceea ce voieşti – pentru Dumnezeu Tatăl ajunge numai să voiască: Fiul Creatorul şi Duhul Sfânt Sfinţitorul întotdeauna sunt cu El şi în Ei, precum şi El este în Ei – Ei sunt întotdeauna gata să săvârşească voia Tatălui celui Atotputernic şi Atotbun, căci Ei sunt una cu El prin bunătate şi atotputernicie.

Sfantul Ioan de Kronstadt Fragment din cartea „Despre rugaciune”, Editura Egumenita


Sursa

 

Prea tarziu?

Ceea ce evocăm acum e de foarte mare importanţă, deoarece influenţează atitudinea noastră în faţa morţii. Moartea ne lansează o provocare: să creştem la deplina noastră măsură, călăuziţi de o aspiraţie statornică, străduindu-ne necontenit a fi tot ceea ce putem fi, fără vreo nădejde că vom fi mai buni cândva, mai târziu, dacă nu ne îngrijim chiar azi să fim cum trebuie. Dostoievski, în Fraţii Karamazov, spune că iadul poate fi rezumat în două vorbe: prea târziu! Numai amintirea morţii poate să ne motiveze să trăim astfel încât niciodată să nu fie cazul să ne confruntăm cu acest cuvânt înfricoşător, cu această evidenţă înfricoşătoare: „E prea târziu!” Cuvinte ce ar putea fi spuse, gesturi ce ar putea împlini o relaţie, nu mai pot fi făcute. Asta nu înseamnă că trebuie să abandonăm orice intenţie de a mai făptui ceva în acest sens; acestea se vor putea împlini altcumva, dar vor fi scump plătite, cu preţul unei mai mari frământări a sufletului.
Aş dori să ilustrez cu un exemplu, ca să fie mai pe înţeles. Cu mulţi ani în urmă, un bătrân de vreo optzeci de ani a venit să mă vadă. Voia să-mi ceară un sfat, fiindcă nu mai putea continua să trăiască în starea de zbucium şi neîmpăcare ce-l stăpânise timp de şaizeci de ani. In timpul războiului civil din Rusia, el ucisese o fată pe care o iubea şi care îl iubea. Se îndrăgiseră mult şi intenţionau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri ea a ţâşnit dintr-odată, traversând linia de foc, şi a fost prea târziu ca el să oprească împuşcătura. Vreme de şaizeci de ani nu şi-a mai putut afla liniştea. Nu numai că pusese capăt unei vieţi care îi fusese infinit de dragă, dar curmase în plină floare firul vieţii nespus de preţioase a fetei pe care o iubea.
Mi-a spus că s-a rugat implorând iertare de la Domnul, spovedindu-se cu pocăinţă, primind dezlegare şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, şi că făcuse tot ceea ce-i trecuse prin minte lui şi celor către care se îndreptase pentru sfat, dar tot nu-şi putea găsi pacea. Sub inspiraţia harului şi mişcat de o profundă simpatie şi compasiune, i-am spus: „Te-ai adresat lui Hristos pe Care nu L-ai ucis, unor preoţi cărora nu le-ai făcut nici un rău. De ce nu te-ai gândit însă niciodată să te adresezi şi tinerei fete pe care ai ucis-o, cerându-i iertare?” S-a arătat surprins. Oare Dumnezeu nu poate ierta? Nu este El singurul care poate ierta păcatele oamenilor pe pământ? Desigur că aşa este. Dar i-am sugerat că dacă fata pe care o împuşcase îl iartă, ea ar putea chiar mijloci pentru el şi atunci însuşi Domnul nu ar fi indiferent la cererea ei. I-am sugerat că ar trebui ca după rugăciunea de seară să stea şi să-i spună fetei durerea şi zbuciumul minţii şi a inimii pustiite, suferinţele pe care le îndurase în toţi aceşti şaizeci de ani, şi să-i ceară iertare, cerându-i apoi să mijlocească pentru el şi să-L roage pe Dumnezeu să-i trimită pace în inimă ca semn că a fost iertat. Aşa a şi făcut şi astfel a dobândit într-un sfârşit pacea sufletului. Deci ceea ce a rămas nerezolvat pe pământ îşi poate găsi o dezlegare, şi ceea ce nu şi-a aflat iertare pe pământ poate fi tămăduit mai târziu, dar cu preţul unor ani de durere şi remuş-cări, de zbucium şi de lacrimi.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

VIAŢA, BOALA, MOARTEA, Editura Sophia
Cumpara cartea „VIAŢA, BOALA, MOARTEA”

 Sursa

Ganduri despre bine si rau

PUŢIN ŞI MULT

Cine nu se mulţumeşte cu un bine mic, acela crede într’un bine mai mare şi-l caută pe acesta. Cine nu se mulţumeşte cu un bine mai mare, acela crede în binele cel mai mare şi-l caută pe acesta. Dar cine nu se mulţumeşte cu binele cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bine şi nici nu caută vreun bine. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală scăzută, acela crede într’o stare morală mai înaltă şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală mai înaltă, acela crede într’o stare morală şi mai înaltă şi o caută pe aceasta.

Dar cine nu se mulţumeşte cu cea mai înaltă stare morală, acela nu mai crede în nici o stare morală şi nici nu caută vreo stare morală. Cine nu se mulţumeşte cu faţa luminată a adevărului, acela crede în faţa mai luminată a adevărului şi o caută pe aceasta. Cine nu se mulţumeşte cu faţa mai luminată a adevărului, acela crede în faţa cea mai luminată a adevărului şi o caută pe aceasta. Dar cine nu se mulţumeşte cu faţa cea mai luminată a adevărului, acela nu mai crede în nici un adevăr şi nici nu caută vreun adevăr. Aşa se lămureşte de ce adesea se găsesc printre cei care au primit credinţa Creştină mai mulţi imorali şi athei decât printre necreştinii care n’au avut totul şi n’au pierdut totul.
DOUA MORALE

Morala stăpânului şi morala slugii sânt în fapt unul şi acelaşi lucru. Ele sânt unora ca nişte gheare, iar altora spre sângerare; ori unora de mânie, iar altora spre deznădejde. Dar când cei zgâriaţi îşi arată ghearele, atunci rolurile se schimbă: deznădejdea se preschimbă în mânie, iar mânia în deznădejde. Iar sfârşitul întregului joc este nebunia.

De fapt, nici una, nici cealaltă nu e morală, ci numai o îndreptăţire negativă a moralei. încă odată, luaţi aminte: când propovăduitorul acelei morale a zgârierii şi a sângerării sfârşeşte în casa de nebuni, asta se numeşte îndreptăţire negativă a moralei.

MICROBUL SUFLETULUI

Păcatul este microbul sufletului. Dintre toţi microbii din lume, păcatul este cel mai statornic şi cel mai răspândit. Un singur păcat ajunge să-l doboare pe cel mai puternic om. Intocmai ca un singur cariu care se strecoară sub scoarţa celui mai puternic stejar! Care pe care va nimici mai curând: cariul pe stejar sau stejarul pe cariu? E limpede că mai degrabă cariul va nimici stejarul, decât stejarul pe cariu. Cugetă şi singur dacă mai este în sufletul tău ceva atât de dăinuitor şi de atotprezent precum păcatul. Şi de dragostea mamei îţi vei aminti mereu, dar apoi o vei uita. Şi pe prietenii răposaţi îi vei pomeni, dar după o vreme vei amuţi. Şi de faptele tale bune îţi aminti, dar apoi le vei da la o parte. Insă păcatul pe care l-ai săvârşit acum patruzeci de ani, în fiecare dimineaţă îţi strigă: „bună dimineaţa,” şi în fiecare seară: „la revedere!” Strigă şi va tot striga, şi nu va amuţi nicicând în viaţa ta. Păcatul se înmulţeşte mai repede decât orice altceva pe pământ. Păcatul parcă îşi simte puterea în mulţime şi parcă ar şti că numele său de cinste este Legiune. Intâiul rod al păcatului este un păcat mai mare. Neascultarea poate naşte ucidere. Cel dintâi rod al neascultătoarei Eve a fost Cain, ucigaşul fratelui său.

MULTE ETICI

Preamultele etici nu sânt altceva decât nişte etichete. Preamultele etici se ivesc şi s’au mai ivit în vremurile de decădere ale unor popoare vechi, ori de câte ori natura omenească inferioară doreşte să o stăpânească pe cea superioară şi ori de câte ori raţiunea omenească uzurpă cârmuirea împărăţiei morale. Ori de câte ori pământul încearcă să făurească cerul, el nu făureşte cerul, ci doar mai multe corturi asemenea cerului. Ori de câte ori raţiunea omenească, slugă a minţii şi parte a sufletului, se încumetă să plăsmuiască o etică, ea nu plăsmuieşte o etică, ci numeroase corturi ale eticii – care, e drept, seamănă cu etica (ca şi cortul cu cerul), dar care nu sânt altceva decât nişte etichete. De aceea, când auzi vorbindu-se despre o nouă etică, întreabă-te numaidecât: cum poate scoate această nouă etică a raţiunii cariul din stejar? Adică, cum poate smulge această nouă etică păcatul din sufletul omenesc? Dacă ea nici nu pomeneşte despre aşa ceva – ca, de altfel, nici o etică a raţiunii pure -, ci numai te îndrumă „mergi şi nu mai păcătui,” să ştii că nu-i decât o etichetă şi nu o etică. La întrebările tale despre ce să faci cu păcatul săvârşit, care deja s’a cuibărit în sufletul tău, toate aceste etichete vor răspunde cu tăcerea. Şi cu cât vei stărui mai mult asupra acestei chinuitoare şi înfricoşate întrebări, cu atât tăcerea lor va fi mai înfricoşată şi mai nelămurită. Vei înţelege atunci că plugarii au început să semene înainte de a trage cu plugul prin ogor.

Intr’adevăr, cu nimic nu ai venit în ajutorul stejarului dacă îi spui: „să nu mai îngădui cariului să-ţi intre sub coajă!” Stejarul ar putea să nu mai îngăduie pătrunderea altui cariu, însă cel ce deja este în el n’are nevoie de tovărăşie din afară. E în stare să isprăvească singur lucrarea sa nimicitoare.

NATURA – CARTE

Toată împărăţia naturii nu este nimic altceva decât o carte despre împărăţia morală. Privită ca o astfel de carte, natura este cu totul desăvârşită, din cele mai înalte sfere ale universului până la ultimul atom. Numai ca o carte este reală natura, iar nu ca un duh şi-un adevăr. Dacă priveşti natura nu ca pe o carte sau istorisire despre realitate, ci ca pe o realitate în sine, ca o ultimă realitate, şi ca un spirit şi-un adevăr, mai poţi oare atunci să spui despre natură că este desăvârşită sau nedesăvârşită? Dacă spui că natura, ca realitate, este desăvârşită, atunci în fiecare zi vei fi pus în faţa unei minciuni şi te vei trudi zadarnic să umpli golurile acestei desăvârşiri. Iar dacă spui că natura este nedesăvârşită, atunci trebuie să te munceşti cu întrebarea: ce este desăvârşit? Şi ce este real? Ce este duhul, ce este adevărul? Pentru a te izbăvi pe tine însuţi din această cursă a contradicţiilor, în care mulţi s’au împotmolit, trebuie să te linişteşti şi să te smereşti, şi să cugeti în linişte şi smerenie la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Şi când vei începe să cugeti aşa, îţi va fi limpede că toată împărăţia naturii este numai o carte despre împărăţia morală. Deoarece împărăţia mai înaltă este tăcută şi nu se poate dezvălui pe sine decât printr’o împărăţie mai joasă. Duhul, bunăoară, este mai înalt decât cuvântul, însă cum se va exprima dacă nu prin cuvânt? De aceea nici nu poţi găsi o exprimare mai bună a împărăţiei morale decât natura (în afară de tăcere).

De aceea nici nu putem vorbi vreodată limpede despre împărăţia morală până ce nu împrumutăm faptele din natură, adică cele mai grăitoare chipuri ale acelei împărăţii înalte şi tăcute, deoarece graiul nostru se raportează la natură, asemenea raportului dintre natură şi o împărăţie mai înaltă. Natura exprimă mult mai limpede împărăţia morală decât o poate face graiul omului. Pentru aceasta a fost şi făcută natura, pentru a fi desăvârşita expresie plastică a împărăţiei morale.

De aceea şi împrumutăm faptele din natură (căci acesta e rostul lor), ca să ajutăm graiul nostru să exprime, pe lângă altele, grozăvia păcatului. De aceea, întrebăm: Cine va scoate cariul din stejar? Cine va cerne neghina de grâu? Cine va smulge păcatul din suflet?

CARIUL DIN STEJAR

Stejarul nu va putea niciodată să scoată singur cariul din sine. Altcineva trebuie să vină să o facă. Grâul nu va putea niciodată să se cureţe singur de neghina din jurul său. Altcineva trebuie să vină să o facă. Când boala stejarului şi a grâului se arată, atunci stăpânul vine s’o vindece. Când stejarul şi grâul, prin uscarea şi vestejirea lor, grăitor îşi cerşesc ajutor, atunci stăpânul va veni ca să-i scape de dăunător. Oare omul nu are şi el un Stăpân? Şi oare nu va veni Acesta să smulgă păcatul din sufletul omului?

Cu adevărat, nu este nimeni altul care l-ar putea ajuta. Toată natura să se preschimbe în chirurg, şi tot n’ar putea smulge nici măcar un singur păcat din sufletul omului!

Fiindcă un singur păcat are în sine atâta grozavă întunecime, încât poate adumbri şi Soarele, Luna şi stelele, şi întreaga fire – aşa cum s’a şi întâmplat la începutul acestei lumi. Pentru aceasta, cere cu cutremur ajutorul Stăpânului, ca şă-ţi vină cât mai repede în ajutor şi să te mântuiască de păcat! Strigă după ajutor mai tare decât ai striga văzând un şarpe în aşternutul tău. Iată, şarpele a intrat nu în aşternut, ci în sufletul tău! Acestea sânt, prin urmare, primele două capete ale Eticii: negrăita groază a păcatului şi negrăita putere a Celui ce rnântuieşte de păcat.

Aceasta este Etica, restul sânt simple etichete. Aceasta este, aşadar, învăţătura despre mântuire, restul sânt învăţături despre purtare.

PACTUL NEVINOVAT

A vorbi despre un păcat nevinovat este ca şi cum ai vorbi despre un pui de lup orb. A vorbi despre un păcat mic este ca şi cum ai vorbi despre sămânţa cea mică a neghinei. Insă şi păcatul nevinovat, şi păcatul mic au un viitor mare. Oricât ar fi de neînsemnat trecutul unui păcat, oricât de neprimejdios prezentul, viitorul fiecărui păcat este nemăsurat de mare. Un şobolan ciumat tulbură multe cetăţi, pricinuieşte carantine aspre şi adună împotriva sa oştiri întregi. Dar, iată, cel mai nevinovat şi mai mic păcat este purtătorul şi vestitorul unui rău mai grozav decât un şobolan ciumat! Scoală-te, răsculând şi tu întreaga cetate a sufletului tău împotriva groaznicului vestitor al răului. Ridică o carantină de oţel în jurul lui şi adună toate puterile bune din tine.

UNII ZIC: ÎNMULŢEŞTE VIRTUTEA!

Inmulţeşte virtutea, şi păcatul va dispărea de la sine. Aşa au zis unii învăţători ai neamurilor, însă neamurile nu au putut simţi niciodată adevărul acestei învăţături.

Izbăveşte-te pe tine însuţi de păcat, dezrădăcinează din tine dorinţa de viaţă, şi prin aceasta te vei slobozi de păcat. Aşa au zis alţi învăţători, ceva mai profunzi decât cei dintâi, însă neamurile nu au putut simţi niciodată adevărul acestei învăţături. Toate neamurile, de la începutul lumii, au simţit limpede că omul trebuie să se slobozească de păcat, dar că nu o poate face prin sine însuşi. Toţi au simţit că, fără ajutorul puterilor cereşti, omul niciodată nu se va putea slobozi singur de păcat. Toţi s’au încredinţat limpede că jertfa ajută mai mult decât filosofia la nimicirea păcatului.

Aducerile de jertfă sânt vechi de când lumea. Reaua lor întrebuinţare, aproape la fel. încredinţarea de căpătâi a neamurilor, de-a lungul istoriei, încredinţare pe care nici un sofism al raţiunii nu a putut-o clătina, până în ziua de azi, este că păcatul e mai tare decât omul şi că omul nu se poate izbăvi de păcat fără jertfă şi fără mijlocirea cerului. Prin urmare, nici virtutea nu se poate înmulţi până ce nu piere păcatul. Pe cât face loc păcatul, pe atât pătrunde în suflet virtutea. Mai întâi trebuie scoşi mărăcinii şi apoi sădită viţa-de-vie. Dacă se sădeşte viţa-de-vie în mijlocul mărăcinilor, mai mult va semăna via mărăcinilor, decât mărăcinii viei.

FOCUL DIN BUZUNAR

Cu oricâtă grijă ai ascunde păcatul tău, el se va descoperi de la sine. Suflet către suflet îşi împărtăşeşte taina sa, trecând prin toate învelişurile. Oamenii vor bănui cel mai ascuns păcat al tău şi vor da din cap, chiar dacă nu au vreun prilej vădit ori vreo dovadă. Cum aşa? Iată, suflet către suflet îşi împărtăşeşte taina sa, trecând prin toate învelişurile materiei. Dacă vrei, ascunde cu grijă focul în buzunar, dar buzunarul va lua foc, iar focul negreşit se va vădi! Nimic nu e ascuns, fără să fie deja descoperit.

SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI GÂNDURI DESPRE BINE ŞI RĂU, EDITURA PREDANIA.

 

Este un atac împotriva lui Dumnezeu fiecare păcat

Dumnezeu este ultima ţintă a tuturor păcatelor.

Când minţi, minţi înaintea lui Dumnezeu.

Când furi, furi înaintea lui Dumnezeu.

Când te mândreşti, te mândreşti înaintea lui Dumnezeu.

Când urăşti, Îl urăşti pe Dumnezeu.

Când faci un jurământ, drept sau nedrept, îl faci înaintea lui Dumnezeu.

Când desfrânezi, arunci cu necurăţie asupra lui Dumnezeu.

Când nu-ţi cinsteşti părinţii, nu-L cinsteşti pe Dumnezeu.

Când pizmuieşti, pizmuieşti pe Dumnezeu.

Când eşti zgârcit faţă de sărac, eşti zgârcit faţă de Dumnezeu.

Când cugeţi răul, îl cugeţi împotriva lui Dumnezeu.

Când vorbeşti cu răutate, vorbeşti împotriva lui Dumnezeu.

Când săvârşeşti răul, îl săvârşeşti împotriva lui Dumnezeu.

Când tăgăduieşti adevărul, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.

Când tăgăduieşti binele, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.

Când tăgăduieşti viaţa, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.

Când tăgăduieşti dragostea, Îl tăgăduieşti pe Dumnezeu.

Fiecare păcat este un atac împotriva lui Dumnezeu. Toate săgeţile pe care le îndrepţi asupra vieţii oamenilor sau vieţii tale cad asupra lui Dumnezeu.

Precum săgeata trece prin ceaţă şi se opreşte în pom, la fel săgeţile tale străbat toate trupurile, toate sufletele, întregul cosmos, ca prin ceaţă, şi se opresc în Pomul Vieţii, în Dumnezeu.

Săgeata rămâne în Dumnezeu, dar rana – în inima ta. Şi câtă vreme nu se va scoate săgeata din Dumnezeu, rana nu se va putea vindeca în inima ta. Cel ce poate scoate săgeata din Dumnezeu, acela poate să vindece şi rana din inima ta. Însă cine o poate face? Nu poţi nici măcar să te gândeşti s-o faci singur, deoarece săgeata deja a zburat de la tine; nu mai stă în puterea ta s-o prinzi; nu mai poţi s-o afli, nici s-o smulgi. Ea stă înfiptă în adâncul fiinţei lui Dumnezeu.

Nici o sută de ani de pocăinţă a ta, de post şi rugăciune, de curăţie şi lucrare a virtuţilor, nici măcar nimicirea dorinţei de viaţă nu pot smulge săgeata şi vindeca rana.

Iată cât de necugetată este săvârşirea păcatului! Într-adevăr, păcatul omenesc străbate mai departe decât gândul omenesc.

Sfântul Nicolae Velimirovici, Gânduri despre bine și rău, Editura Predania, București, 2009, p. 118

Îndemnul parintelui Antim catre crestinii ortodocsi. Problema mantuirii crestinilor ortodocsi, a celor care sunt in viata cat si a celor trecuti in vesnicie care sunt si au fost in comuniune cu ecumenistii dupa Sinodul din Creta.

“Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi” editura Sofia, 2006

Sfîntul Teodor Studitul, Scrisoarea 531 “Fiului Dorotei”pag.154

“Iar despre subiectul despre care ai însemnat, adică despre a face pomenire pentru cutare, eşti dator a şti dacă în vremea morţii- chiar daca mai înainte a avut împărtăşire cu erezia, din pricina fricii omeneşti – a marturisit pe faţă aceasta şi dacă a luat vreo epitimie. Iar daca în acest chip s-a împartaşit de împartaşania ortodoxă şi s-a unit cu aceasta(nota: prin împărtăşanie omul a intrat în trupul Bisericii), în chip firesc este rînduit la pomenirile ortodocşilor, bunul nostru Dumnezeu, pentru multa iubire de oameni, primindu-l, chiar şi în ceasul cel de pe urmă pe cel ce se căieşte şi judecăndu-l pe el aici. Aşa încît, daca astfel stau lucrurile, nu refuza să faci liturghii pentru el catre Dumnezeu. Dar daca nimic din acestea nu s-au întamplat, ci era în comuniune cu erezia şi nu a ajuns să se împărtăşească de trupul şi săngele Domnului(căci ereticească este pîinea aceea şi nu trup al lui Hristos) nu trebuie să se îndraznească a face liturghie pentru el(căci cele dumnezeieşti nu sunt de joacă), ca nu cumva cel ce face cerere pentru unul ca acesta să auda: “cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău”(Iacov 4,3). Altceva să-ţi spun nu am, după cît îmi este cunoscut mie adevărul. Căci nici o împărtăşire nu este între lumină şi întuneric, nici este rînduit cu ortodocşii cel ce nu are comuniune cu ortodoxia, chiar dacă este în ultimul ceas. Căci unde va fi aflat, acolo va fi judecat şi ce fel de merinde a primit pentru viaţa veşnică cu aceea va fi şi numărat”.

saint-john-chrysostom-relic-translation

“Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi” editura Sofia, 2006

Sfîntul Ioan Gură de Aur – “Cuvînt despre prorocii mincinoşi…” pag.184, paragraful 9.

“De aceea dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi în jos că mulţi înşelători au ieşit în lume. De aceea şi Stăpînul a adăugat:“Iată, v-am spus mai dinainte”Şi trebuie ca noi să înţelegem sensul fiecărui cuvînt. ”Iată, v-am spus mai dinainte”adică de acum nu mai aveţi scuză. Iată, v-am spus mai dinainte. Daca ei vor înşela pe careva din voi, (acela) va fi fără iertare. Iată, v-am spus mai dinainte. Nimeni nu are scuză binecuvîntată. Iata v-am spus mai dinainte toate.Vedeţi să nu fiţi amagiţi.Vedeţi să nu primiţi un alt hristos mincinos în locul Meu, al celui adevarat”Căci mulţi vor veni în Numele Meu, zicînd: Eu sunt hristos şi pe mulţi vor amăgi” şi (vor zice): “Vremea mea e aproape”Aşadar nu mergeţi după ei. Luaţi aminte cît cuvînt este în sfintele scripturi despre unele ca acestea. De aceea adesea v-am pomenit de lipsiţii de Dumnezeu eretici şi vă rog şi acum, să nu le faceţi vreun pogorămînt în vreun lucru, nici în mîncare sau în băutură sau în prietenie sau prin legături cu ei sau prin dragoste sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în acestea şi care face pogorămînt faţă de ei se face pe sine străin de Biserica sobornicească”.( întălnirile ecumeniste).

“Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi s-au făcut strîmbători ai dumnezeieştilor Scripturi. Ia aminte şi tu să nu te încrezi în ei. Multă răutate, multă viclenie, multe poticneli s-au revarsat pe pamînt.Vezi să nu fii şi tu înşelat. Nu te pleca nici la dreapta nici la stînga, ci mergi pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi iubitule. Si dacă nu îi ai pe pămînt, îi ai în cer. Sîrguieşte-te să fii pururea împreună cu ei. Ai acolo adunările îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti. Ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei care au petrecut în vieţuire monahiceasca – mulţime mare ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, de aceştia nu te despărţi, pomenirea acestora ţine-o zi şi noapte în inima ta avînd pururea în mîinele tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos.

*

1

Îndemn catre crestinii ortodocsi

Mare este necazul şi încercările nu puţine pentru timpurile pe care le trăim şi mai ales odată cu acest aşa zis ,,sfânt şi mare sinod din Creta“ la care s-a pecetluit şi legalizat ecumenismul, erezia tuturor ereziilor – aşa cum a spus şi Sfântul Iustin Popovici. Dumnezeu a îngăduit această mare cernere şi ispitire asupra omenirii şi în special asupra creştinilor ortodocşi ca să se probeze credinţa noastră ca aurul în topitoare. Ecumenismul nu a început odată cu anul 2016 şi mai bine zis cu sinodul din Creta, el îşi are începutul cu peste o sută de ani în urmă, prin împreună lucrarea puterilor întunericului şi cu cei ce s-au predat de bună voie în slujba lor . Astăzi mai mult ca oricând creştinul ortodox, dacă vrea cu adevărat mântuirea, trebuie să fie ca Heruvimii cei cu ochi mulţi, adică într-o continuă atenţie la toate atacurile ce vin asupra lui şi asupra credinţei ortodoxe care este temelia mântuirii noastre. Eu nevrednicul şi cel mai mic şi neînsemnat între slujitorii Bisericii ortodoxe, conştientizând marea şi nepreţuita valoare ce o are sufletul omenesc, trag un semnal de alarmă pentru toţi fiii mei duhovniceşti, care au văzut şi au înţeles marea furtună ce a venit asupra ortodoxiei, să fie statornici şi cu răbdare până la sfârşit; Căci Mântuitorul zice: ,,Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui“Mat. 24,13. Însă cu atât mai mult pentru cei ce m-au părăsit, mai bine zis au lepădat Adevărul, întorcându-i spatele lui Hristos şi umblă în întuneric crezând că sunt în lumină. Dar nu numai pentru aceştia, ci şi pentru toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni: mireni, călugări, maici, preoţi, să nu se amăgească că sunt pe drumul cel bun fiind în comuniune cu cei ce au pecetluit erezia ecumenismului participând la liturghie, spovedanie, împărtăşanie şi alte slujbe ale lor, etc. Fraţilor, să ne trezim, nimeni din noi nu ştie când va muri, sau când îl va chema Dumnezeu; şi dacă eşti în comuniune cu ecumeniştii şi ai murit în această stare, după cum spune Sfântul Teodor Studitul, nu-ţi foloseşte cu nimic spovedania şi împărtăşania de la ei (ecumeniştii), şi cei rămaşi în viaţă nu te mai pot pune la sfintele Liturghii ale ortodocşilor, nu te mai pot ajuta cu nimic . Să nu ni se pară glumă. Duhul Sfânt nu minte, Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu ne-au lăsat aceste învăţături de foc pentru folosul vremelnic, dar mai mult pentru mântuirea veşnică.

De aceea vă rog şi vă îndemn în numele Domnului Nostru Iisus Hristos treziţi-vă astăzi, căci mâine este poate prea târziu, nu ascultaţi de nimeni care învaţă altceva decât ceea ce învaţă Hristos şi Sfinţii Părinţi. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă noi sau Inger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea care v-am vestit-o, să fie anatema.”Gal. 1,8.-9

Domnul Nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi pentru ale tuturor Sfinților din veac, să lumineze pe toţi ortodocşii creştini de pretutindenea ca să ia o hotărâre fermă pentru mântuire şi veşnicie. Amin.

Protosinghel Antim Gădioi