UNDĂ DE ȘOC ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ: În conglăsuire cu obştea de credincioşi, Pr. Ciprian-Ioan Staicu i-a ANATEMATIZAT nominal pe ereziarhii din Sinodul B.O.R. !

Motto:

«Vă voi spune […] ce i-am spus unui episcop, care m-a sunat ieri și
mă sfătuia:  ”Părinte, nu faceți asta, se va provoca o mare tulburare”.
Este timpul să se provoace tulburare, să se trezească lumea.»

Pr. Prof. Theodoros Zisis
 
Pe site-ul pe care îl administrează, prieteniisfantuluiefrem.ro, la secțiunea de comentarii a articolului „Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Zisis a întrerupt pomenirea mitropolitului eretic-ecumenist Antim al Thesalonicului”, Pr. Ciprian-Ioan Staicu – referindu-se la rânduiala Sinodiconului din Duminica Biruinței Ortodoxiei – relatează despre anatemele pe care le-a pronunțat în această zi comunitatea de credincioşi pe care o păstoreşte, după cuvântul ce arată că «toţi în comun, ca plinătate a dreptei-credinţe, aducem asupra lor blestemul sub care s-au supus pe sine ei înşişi[1]».
 Atrag atenția în mod special următoarele pasaje (în text italic) din respectiva slujbă:
«Ecumeniștilor: Daniel[2], Laurențiu, Casian, Ioachim, Teofan, Sofronie, Calinic, Serafim, Iosif, Siluan, Irineu, Emilian, Varsanufie, Vincențiu, Irineu, Andrei, Ioan, care sunt falși păstori și neîndurători prigonitori ai ortodocșilor, precum și tuturor celor de un gând și de o lucrare eretică cu ei, spre surparea Bisericii lui Hristos, să zicem cu toții: Anatema
Cei nominalizați aici sunt domnii Daniel Ciobotea din Bucureşti, Laurențiu Streza din Sibiu, Casian Crăciun din Galați, Ioachim Giosanu din Roman, Teofan Savu din Iaşi, Sofronie Drincec din Oradea, Calinic Argatu din Curtea de Argeş, Serafim Joantă din Nürnberg , Iosif Pop din Paris(Limours), Siluan Șpan din Roma, Irineu Popa din Craiova, Emilian Nica şi Varsanufie Gogescu din Râmnicu Vâlcea, Vincențiu Grifoni din Slobozia, Irineu Pop din Alba Iulia, Andrei Andreicuț din Cluj-Napoca şi Ioan Selejan din Timişoara.
«Ereziarhului Bartolomeu al Constantinopolului, 

Anatema
«Sinodului tâlhăresc din insula Creta și tuturor celor care au semnat [!!!] hotărârile lui eretice, întinând haina cea preacurată a Miresei lui Hristos, Biserica, să zicem cu toții: Anatema
«Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist, inter-creştin şi inter-religios, Anatema!»
«Masoneriei, Francmasoneriei, Sionismului şi tuturor ereticilor şi ereziilor din toate locurile și timpurile, Anatema

Anatema ereziarhilor
Anatema ereziarhilor


«Ascultă-l tot pe el [pe Sf. Ap Pavel] ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. […] despărţit de Biserică, […] exclus din adunările credincioşilor […]. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema […] şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare»
În consens este şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, ce precizează într-o tâlcuire la Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel:
«Sensul anatemei acela este, că cel căzut sub anatemă este excomunicat din Biserică şi, aflându-se în afara Ei, nu numai că se lipseşte de Harul Ei, dar şi se supune tuturor fără de harurilor [n.trad. – bezblagodatiyam] din afara Ei. Acela este lepădat de Dumnezeu şi mânia Lui este asupra aceluia».
Încă şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov arată că «însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică» şi că «doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei», fiind «foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie».
În ceea ce priveşte justificarea săvârşirii acestei slujbe a Sinodiconului, în Molitfelnicul necenzurat tipărit în anul 2009 de Mănăstirea Petru-Vodă apare următoarea mențiune:
«Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII-lea A-toată-lumea, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Soborului, a alcătuit în acest scop o rânduială deosebită a Dreptei Credinţe. Odată cu răspândirea credinţei celei curate a ortodoxiei, această rânduială s-a înrădăcinat în întreaga Împărăţie a Răsăritului Creştinesc, iar această pravilă începu să se săvârşească pretutindeni în întâia duminică a Postului Mare sub numele de slujba „Rânduielii Duminicii Ortodoxiei” mai întâi de către arhiereii eparhiilor în catedrale, ca apoi, câştigând norodul spre buna învăţătură şi înţelepţire, a ajuns a fi săvârşită şi de parohiile bisericilor şi de stareţii mănăstirilor.»
Pe site-ul Popas Alternativ, raportat tot la această chestiune, se aduc detalii în plus prin oferirea unor date precise provenite din spațiul rusesc:
«Odată cu credinţa creştinească această rînduială a trecut din Împărăţia Răsăritului Creştinesc („Imperiul Bizantin” cum îl numesc istoricii) şi în Biserica Rusă. În anul 1766 Sfîntul Sinod a înfiinţat pravila în al cărei temei rînduiala din Duminica Ortodoxiei începu să se săvîrşească de către arhiereii eparhiilor în catedrale, deşi înainte ea se săvîrşea şi de parohii bisericilor şi de stareţii mănăstirilor. La începutul veacului XX prin hotărîrea clerului vîrfelnicesc Biserica Rusă s-a întors la datina veche, aducînd din nou spre buna cuviinţă în toate bisericile „Rînduiala Duminicii Ortodoxiei”. La congresul al III-lea al misionarilor (or. Kazan, 1897) s-a propus introducerea în obiceiul bisericesc de obşte „a rugăciunilor deosebite pentru întoarcerea celor rătăciţi în eresuri şi dezbinări”. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe de către Sfîntul Sinod, potrivit hotărîrii din 2-4 aprilie 1902, cu numărul 1495, s-a luat hotărîrea de a săvîrşi în întîia duminică a Postului Mare slujba „Rînduielii Duminicii Ortodoxiei” în toate mănăstirile şi bisericile din oraşe şi sate.»
Cât priveşte spațiul Ţărilor Romane, blog-ul Dogmatica empirică furnizează informații prețioase privind cele constatate personal de către arhidiaconul cronicar şi călător Pavel (Paul) de Alep la mijlocul sec. al XVII-lea, atunci când a făcut o lungă călătorie în Valahia şi Moldova însoțindu-l pe tatăl său după trup, Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei. Într-una din scrierile sale, acesta a consemnat „cum se citeşte în Valahia în Duminica Ortodoxiei”.
«În prima duminică din post, din porunca domnului, părintele nostru a mers la Biserica mitropolitană [de la Targovişte] şi a slujit Liturghia acolo împreună cu mitropolitul. La vremea Trisaghionului au aşezat un analog, după datina lor, şi au împărţit lumânări tuturor celor ce se aflau în biserică. Părintele nostru s-a aşezat în jilţ, iar unul dintre preoţi a citit sinaxarul acestei zile, în întregime. Când au fost pomeniţi [părinţii] ortodocşi şi sfinţii, spunând de trei ori: „Veşnica lor pomenire”, părintele nostru s-a ridicat în picioare şi toţi cei aflaţi în biserică au cântat întreit „Veşnica lor pomenire”, de trei ori. Tot aşa, când i-a pomenit pe eretici şi pe schismatici au stins lumânările, cântând de trei ori: „Anatema!”, în trei rânduri. Apoi le-au aprins la loc.[…]»
Iar în Triodul tipărit la Bucureşti în anul 1897, la finalul Sinaxarului duminicii respective (p.237) se menționează: «aŭ slujit dumneḑeésca Liturghie […]. Declarând pre ceĭ bine cinstitori şi drept credincioşĭ; iar pre ceĭ protivnicĭ şi ereticĭ […] ’i-aŭ lepădat şi ’i-au dat anatemeĭ. Și de atuncĭ aceĭ sfinți mărturisitorĭ aŭ aşeḑat, ca să se facă acéstă sfîntă prăsnuire întru acest chip în tot anul, că să nu cădem iarăşĭ întru acelaşĭ eres».
Și este complet de prisos a mai exista îndoieli vis-à-vis de oportunitatea introducerii în această slujbă vie – Sinodiconul – a anatemelor privitoare la ereticii şi ereziile ce au apărut ulterior perioadei de viețuire a Sfântului Patriarh Metodie şi a drept-slăvitorilor Împărați Mihail cu maica sa Teodora, în contextul în care chiar în canonul 1 al Sinodului II Ecumenic se arată că: «Sfintii Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât […] să fie datǎ anatemei orice erezie».
Mai mult chiar, Hotărârea celui de-al V-lea Sf. Sinod Ecumenic arată desluşit voia lui Dumnezeu descoperită de Duhul Său celor 165 de Părinți adunați atunci:
«Dacă cineva nu dă anatemei […] pe toți cei care au gândit sau gândesc cele asememea ereticilor […], unul ca acesta să fie dat anatemei» !
 Iar Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov remarcă, pe drept cuvânt, faptul că «libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea».
Deosebit de relevant – în contextul subiectului de față – este de reamintit faptul că fiecare dintre ereziarhii mai sus menționați, el însuşi fiind ipopsifiu/candidat la treapta de arhiereu, a rostit acestea: «cu mare glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema![3]».
Deci aceşti pseudo-episcopi,  prin iubirismul lor eretic ecumenist, calcă în picioare şi nesocotesc chiar ceea ce singuri cu a lor gură au mărturisit şi se dovedesc a fi nişte duplicitari. Sunt astfel nesinceri atât față de Hristos şi Biserica Sa, cât şi față de vădiții eretici (papistaşi, protestanți, monofiziti/miafiziți ş.a.) pe care îi caută cu atâta înfierbântare în orice ocazie.
Și  foarte important deci, fiecare dintre ei este osândit chiar de sine însuşi !
«S-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui» (Psalm 108, 17).
«Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană» (Luca 19, 22) şi «din cuvintele tale vei fi osândit»(Matei 12, 37).
 
Pentru curajul său de a săvârşi această slujbă bineplăcută lui Dumnezeu şi a mărturisi astfel cu putere contra fruntaşilor în ale ereziei, Pr. Ciprian-Ioan Staicu este vrednic de toată lauda, cu toate că pentru moment este tributar curentului de evlavie populară pentru fostul ieromonah Arsenie Boca şi în acelaşi timp  reticent vis-à-vis de ortodocşii (din România, Grecia, Rusia şi de oriunde) ce s-au împotrivit încă din secolul trecut față de acțiunile desfăşurate de ierarhii ce au trădat Biserica lui Hristos prin ecumenism şi serghianism. Nădăjduim că această atitudine a cuvioşiei sale este izvorâtă din nestiință, maxim din necercetarea în profunzime a acestor subiecte (nu din dorinţa propriei îndreptățiri) şi că se va revizui pornind de la parcurgerea informațiilor oferite în continuare.
Întrucât despre cel ce a deținut stăreția la Mănăstirea Sâmbăta de Sus există o sumedenie de materiale pertinente, puse acum la îndemâna celor real interesați de aflarea adevărului privind viața şi învățăturile sale – o consistentă sursă aflându-se aici –, în cele ce urmează este reprodusă mai jos o mărturie[4], credem că suficient de tulburătoare:
«[…] ne este frică față de Dumnezeu a ascunde istorisirea de mai jos, ca nu cumva să ne facem vinovați față de pierderea unor suflete ce poate s-ar întări în Dreapta Credință aflând realitatea.
Iată ce am aflat, cu mila lui Dumnezeu (discuția ne-a fost relatată de starețul de mai jos care, din smerenie, ne-a rugat să nu-i pomenim numele).
Un stareț-protosinghel din România aflând (înfricoșat) de abaterile grave ale Părintelui Arsenie Boca de la Sfânta Tradiție, discuta această problemă cu un alt preot.
Starețul:

– Ce credeți, Părintele Arsenie Boca este eretic sau nu?
Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie cu cei răposați sau nu?

– Eu nu sunt profesor de teologie ca să vă pot confirma că este eretic. Pot să vă spun, însă, ce am aflat eu. La început am crezut (ca toată lumea) că e sfânt [n.m. la fel ca şi noi]. Apoi încercând să-i citesc scrierile mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ele. De ce Viețile sfinților, Patericele și Sfinții Părinți îți hrănesc mintea și te schimbă înspre pocăință, iar scrierile […] sale nu le poți citi plictisindu-te și aglomerându-te cu informații inutile și tulburătoare, dându-ți un gust amar că pierzi vremea? 

M-am gândit că o fi fost, poate, înșelat… Dar nu am vrut să cred gândului meu și m-am dus la un Mitropolit care îl aprecia [n.ed. – Părintele stareț ne-a spus numele Mitropolitului, dar noi nu îl reproducem pentru a nu stârni asupra Înalt Preasfinției Sale sale prigoana autorităților politice și ura fanaticilor]. Știți ce mi-a spus?


Starețul
:
– Vă rog să-mi spuneți, fiindcă este foarte important să gândim bisericește, nu după opinia unuia sau a altuia. Și lupta împotriva ereziei poate deveni o patimă. Mântuirea se dobândește cu mult sfat…

Preotul
:
– Răspunsul Înalt Preasfinției Sale sale a fost unul ca în Pateric. Nu îmi vine să cred că mai există astfel de lucrări și în zilele noastre (atât de reci față de Hristos). Iată ce mi-a spus ÎPS sa:

– Dragă părinte, după cum deja poate ați aflat, eu am fost un mare admirator al Părintelui Arsenie Boca. Ce poate fi mai Sfânt decât un ieromonah Ortodox mărturisitor și făcător de minuni, celebru artist și cărturar. Practic este o fală a României. Când am citit însă studiile unora și alarmele altora că ar fi eretic și vrăjitor nu am vrut să mă mai bizuiesc pe părerea oamenilor.
Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om” (Ieremia 17, 5). Așa că am trimis un om de încredere la Sfântul Munte la un pustnic care este omul lui Dumnezeu (și văzător cu duhul), al cărui cuvânt este prețios pentru mine datorită pocăinței, echilibrului și fricii sale de a împlini în toate poruncile Domnului. El i-a spus omului meu așa:
– Ce căutați la mine, un om păcătos? Eu de abia mai răsuflu să-mi plâng păcatele mele și cum să știu eu de starea altuia?
– Părinte, dar am fost trimis special pentru aceasta. Mulți oameni sunt tulburați de acest subiect! Vă rog ascultați de rugămintea unui mitropolit ce se smerește.
– Ei frate, cine sunt eu? Dar ca să nu fie atâta osteneală în zadar, o să mă rog milostivului meu Domn și Dumnezeu să descopere smereniei voastre adevărul, dacă va vrea.
După ce a postit și s-a rugat îndelung, iată ce i-a răspuns omului meu (care a aștepta cu nerăbdare împlinirea ascultării și lămuririle propriei sale nedumeriri):
– Astă noapte la rugăciune, când îmi plângeam păcatele mele, mi-a apărut Părintele Arsenie Boca și mi-a zis cu multă durere: „Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!”
[Mitropolitul]: De atunci mi-am dat seama că trebuie să fim mult mai atenți cu mântuirea noastră și să nu ne grăbim să catalogăm pe nimeni nici ca Sfânt, nici ca păcătos. Tot a judeca pe altul înseamnă. Să nu ne mai abatem nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, nici măcar cu o câtime. Mai greu este să depistăm falsa sfințenie, decât să luptăm cu păcătoșenia vădită [s.m.].
– […]
– Nu v-aș fi spus acestea dacă nu ar fi periclitată mântuirea atâtora prin evlavia față de un om înșelat, fiindcă îl iau ca model și se amăgesc, despărțindu-se de Hristos.»
Criteriu esențial pentru ca o persoană să fie recunoscută drept sfânt proslăvit de Dumnezeu este ortodoxia credinței sale şi apartenența la Biserică, nu minunile, căci există o sumedenie de relatări că lucruri asemenea se săvârşesc şi de aşa-zişi sfinţi papistaşi, de pildă. Raportat la cerința de a fi drept-slăvitor este de necontestat faptul că Arsenie Boca l-a pictat în biserica din Drăgănescu pe Francisc de Assisi ca sfânt. Dar în ceea ce-l priveşte pe acesta, Sfântul Ignatie Briancianinov relevă următoarele:
«În pustnicie, au ajuns la cea mai vârtoasă înşelare demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola şi alți nevoitori ai latinilor […], recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer”, spune scriitorul vieții acestuia, „Dumnezeu–Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Cel după fire, sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire !»
Pentru justificarea acestei picturi prin care se propovăduieşte erezia, aidoma răspândirii prin cuvântul rostit sau scris, s-a încercat inventarea unui argument chiar extrem de năstruşnic, potrivit căruia zugrăvirea «Sf. Francisc reprezintă tot o proorocie a Pr. Arsenie şi nu e nimeni altul decât actualul papă». Dar pentru a demonta o asemenea argumentație destinată naivilor se poate răspunde astfel: ceea ce se bazează pe minciună – sfințenia lui Francisc de Assisi – nu poate fi o prorocie descoperită de către Duhul Adevărului; cel pictat are aură de sfânt şi apare alături de alți sfinți reali, iar aceasta constituie o gravă blasfemie; la fel ar fi socotită şi atribuirea sfințeniei lui Francisc Bergoglio din Roma, contemporan cu noi, aşa-zisul personaj profețit ca sfânt.
 «Au fost prinşi de erezie», spune acelaşi Sfânt Ignatie, «pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!»
Sperăm ca aceste cuvinte pătrunzatoare să fie de un real folos spre conştientizarea capcanelor duhovniceşti!
În ceea ce priveşte faptul că majoritatea covârşitoare a persoanelor îngrădite faţă de eretici după momentul sinodului tâlhăresc din Creta (2016) manifestă, am putea spune, chiar o oarecare spaimă de a fi asociate/a se asocia cu ortodocşii păstratori ai calendarului Bisericii, lucrul acesta trebuie privit cu îngăduinţă, cel puţin la momentul de faţă şi trebuie avut în vedere faptul că celor ce de curând râvnesc spre Adevăr înţelegerea le-a fost vătămată o lungă perioadă de vreme (zeci de ani) de propagandă prin predici, cărţi, studii de seminar/facultate şi nu numai, dusă tocmai de către cei (şi continuatorii lor) care au urmat linia eretică trasată în Enciclica Patriarhiei de Constantinopol din 1920 care cerea «acceptarea unui calendar uniform pentru celebrarea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile».
Însuşi Dumnezeiescul Hrisostom remarcă: «dacă nu de îndată se face credincios, tu nu te minuna, nici te grăbi, nici cere toate deodată […] în trecerea timpului va ajunge şi la aceasta».
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă de a certa «cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului» (II Timotei 2, 25), iar acelaşi Gură de Aur continuă cu acest cuvânt pe care ni–l însuşim: «aşa dojenim noi […]: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire».
Cunoscând cuvintele Fiului lui Dumnezeu, «fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî […] şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea» (Matei 5, 11), oare ar putea un ortodox să se întristeze că este numit stilist şi schismatic de către nepomenitorii ce prin aceste vorbe negândite suficient se arată că sunt ei înşişi, nici mai mult, nici mai puțin, decât stilişti ai noului calendar?
Cât de adevarată este până şi în acest caz mărturia Aceluiaşi din Sf.Evanghelie: «cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Matei 7, 2).
Chiar Pr. Ciprian-Ioan Staicu remarca faptul că «în curând așa ne vor cataloga, că noi suntem schismaticii și ereticii» (acuza ce reprezintă şi primul capăt de acuzare al Pr. Theodor Zisis), iar altcineva dintre nepomenitori a făcut cunoscut că «deja suntem catalogați ca schismatici,mie mi se spune așa de câteva luni…».
Dacă tatonările din prezent spre transpunerea în practică a dezideratului împreună prăznuirii Învierii cu ereticii, dezvăluite de către domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, atunci când a afirmat «vă asigur că atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi toate celelalte Biserici Ortodoxe care au acceptat calendarul gregorian [!!!] vor primi cu bunăvoinţă o asemenea iniţiativă[5]», fiecărui nepomenitor îi stârneşte repulsie, constientizând adevărul acestor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: «ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul!», totuşi majoritatea covârşitoare a celor ce au reacţionat după pseudo-sinodul cretan nu conştientizează faptul că prin argumentele pe care le utilizează şi se străduiesc să le producă împotriva vechilor calendarişti, astfel încât să se auto-îndreptăţească, nu fac decât să gireze piatra de temelie – inovaţia calendaristă – a “bisericii” lui antihrist aşezată în urma Conferinţei “pan-ortodoxe” de la Constantinopol din 1923 de către ecumenistul Meletie Metaxakis, cel ce la a sa întronizare din 1922 ca patriarh îşi prezenta agenda astfel: «mă ofer să slujesc Biserica din scaunul său cel mai înalt, să intensific pe cât e cu putinţă relaţiile cu bisericile ne-ortodoxe ale Orientului şi Occidentului şi să promovez lucrarea unificării dintre noi».
Atitudinea post Creta uimeşte cu atât mai mult cu cât exact aceleaşi acuze şi raţionamente, absurd construite de către trădătorii Bisericii după anul 1924 împotriva ortodocşilor, pentru a-i declara pe aceştia schismatici, ba chiar şi eretici, sunt invocate astăzi şi împotriva nepomenitorilor. Dar în pofida acestui fapt cei din urmă nu reuşesc în momentul de faţă nici măcar să întrezărească similitudinea vădită între lupta lor de acum şi rezistenţa determinată de introducerea calendarului de inspirație papistăşească, deşi până şi celor care îi contestă vehement le-a sărit în ochi această evidență, un exemplu în acest sens fiind ceea ce au remarcat administratorii site-ului cuvantul-ortodox (fost razbointrucuvant) atunci când au constatat că acum «se ajunge la o situație efectiv identică cu cea a stiliştilor».
Propaganda oficială de după anul 1924 se bazează pe raţionamentul că jurisdicţiile care au refuzat schimbarea calendaristă, neacceptând această inovaţie străină Bisericii, au rămas totuşi în comuniune cu cele care au făcut această schimbare prin dispreţuirea Tradiţiei, acreditând astfel ideea că toate acestea – pentru că sunt împreună – ar fi Biserica Ortodoxă, iar acele grupări care au rămas statornice în mărturisire ortodoxă ar fi schismatice. Dar tocmai aceeaşi aşa-zisă dovadă de ortodoxie este colportată şi acum, mărturie fiind această remarcă prezentă pe site–ul anterior amintit: «ierarhul “eretic” din cauză de semnătură este şi se află în comuniune cu bulgarii, ruşii şi georgienii».
Contradicţia nepomenitorilor este mai mult ca oricând evidențiată atunci când sunt atacaţi de către ecumenişti şi cripto-ecumenişti pe baza  discursului Pr. Epifanie Teodoropulos, ale cărui susţineri şi concluzii le resping ca nepotrivite situaţiei lor (aşa cum a procedat şi Gheron Sava Lavriotul), dar de care se prevalează, socotindu-le valabile, în discuţiile polemice purtate cu ortodocşii vis-à-vis de justetea îngrădirii lor după anul 1924.
Întrucât nădăjduim ca Pr. Ciprian-Ioan Staicu să fie mânat în dezlegarea oricărei probleme numai de sinceritate, pe care şi cuvioşia sa în atâtea rânduri a apreciat-o, îi recomandăm parcurgerea cărţii Părintelui Theodorit Aghioritul „Convorbiri din pustie despre ecumenism”, scrisă în katharevousa (formă literară intermediară între greaca veche şi cea nouă), accesibilă gratuit în format pdf pe site-ul traditiaortodoxa.wordpress.com la adresa de aici, carte ce reprezintă răspunsul pe care acest cuvios l-a dat aserţiunilor fanteziste ale Pr. Epifanie.
Importanţa vitală a acestei lucrări reiese şi din următoarea apreciere a Cuviosului Sava de la Esfigmenu: «Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile».
Exact între aceşti doi părinţi, Theodorit Mavros şi Epifanie Teodoropulos, s-a purtat în secolul trecut o aprigă dispută teologică din care până astăzi a fost promovat la maxim doar unul dintre răspunsurile domnului Epifanie Teodoropulos, ce este transpus în celebra, dar nepatristica lucrare, „Cele două extreme: Ecumenismul şi stilismul”.
Dovadă că această din urmă lucrare, promovată cu insistenţă de către Schitul Lacu din Muntele Athos, este partea respectivei polemici sunt următoarele fragmente (pe lângă altele nereproduse aici) adresate de către Pr.Epifanie, traduse de către domnii Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas:
«Prea Cuviosului monah teolog Teodorit Mavros […] Am luat cunoştinţă de epistola Sfinţiei Tale de cincizeci de pagini din 22 septembrie 1969, adresată unui oarecare „părinte Nestor”, prin care răspunzi la o precedentă scrisoare a mea către un monah atonit»
«Iubite Teodorite, ca unul mai bătrân decât tine şi ca preot (nevrednic, dar preot) al Domnului îţi dau un sfat: Ia aminte de sineţi! […] agoniseşte-ţi cugetare smerită. Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie. […] Dar pe tine cine te-a asigurat împotriva căderii? Teodorite, lasă prorocirile despre viitorul celorlalţi şi ia aminte de sineţi!» şi
«Vrei să afli şi un alt caz minunat de iconomie pe care îl citează Sfântul Atanasie cel Mare în epistola sa către Rufinian? Ascultă şi te înfricoşează de nespusa îndelungă răbdare şi îngăduinţă a ei [n.m. a Bisericii].
După încetarea silniciei ariene s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi, înaintea acestora s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie. Nu! Ci ne-am gândit că dacă vom sta împotrivă, vom fi surghiuniţi, iar pe scaunele noastre vor veni alţii, cu adevărat arieni, care ar fi adus nenorociri Bisericii. De aceea am hotărât să primim erezia şi să ne făţărnicim că şi noi cugetăm cele ale lui Arie, până ce se va depărta primejdia”. Cu adevărat, o uriaşă iconomie, iubite Părinte Teodorite. Ascultă însă şi continuarea.  Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii, ci chiar au fost aşezaţi în episcopii. Unele ca acestea au săvârşit Sinoadele, Părinte Teodorite. Sfântul Atanasie cel Mare este de acord cu acestea şi le adoptă, îndemnând pe fiul duhovnicesc şi împreună-slujitorul său Rufinian ca să le primească şi el şi să pună în aplicare cele hotărâte, fără a învinui Sinoadele de prea multă îngăduinţă. Îl îndeamnă de asemenea să facă cunoscute hotărârile clerului şi poporului de sub povăţuirea sa, aşa încât şi ei să afle cum stau lucrurile şi să nu arunce împotriva lui (a lui Rufinian) acuzaţii cum că ar fi prea îngăduitor cu ereticii (Precum vezi, fraţii tăi superzeloţi şi superortodocşi nu au lipsit din nici o epocă…)»
Dacă tot a fost adusă aici în discuţie afirmaţia Pr. Epifanie Teodoropulos că «dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie», cine nu poate să constate că aceste vorbe – parcă profetice – se împlinesc cu adevărat astăzi în cei pe care i-a justificat ca fiind episcopi ai Bisericii (marii ereziarhi implicați în ecumenismul inter-religios radical, de tipul celui pus în practică la Assisi)?
Iar raportat la exemplul invocat de către Pr. Epifanie din scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, ce poate părea la o lectura în grabă şi superficială că ar fi plin de toată consistența în sensul întăririi afirmaţiilor sale, este cazul unor extrem de scurte observații pe care după slaba noastră înţelegere le vom face prin evidenţiere îngroşată.
Pr. Epifanie afirmă:
«După încetarea silniciei ariene [n.m. Oare ecumenismul este acum la apusul său? dar fie, presupunem că da] s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi [!], înaintea acestora [!] s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie [n.m. iar acum de erezia ecumenistă]. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit [!] purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie.” [n.m. de pildă, cum ar fi să se dezvinovăţească Episcopul Galaction al Alexandriei, ceea ce oricum până acum nu s-a întâmplat] […] Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi [!!!] în sânul Bisericii [n.m. deci până la acel moment, pentru simpla semnătură, chiar Pr.Epifanie acceptă că au fost în afara Bisericii !], ci chiar au fost aşezaţi în episcopii.»
« Dar iată textul [din Sf. Atanasie cel Mare]:„[…] lucrul acesta a plăcut (părinţilor soborniceşti) pretutindeni, ca şi aici: ca acei întâi-stătători ai necredinţei [n.m. adică întâi-stătători în cele ale ereziilor] care s-au pocăit [!] să fie iertaţi, dar să nu li se dea loc de clerici, iar celor ce nu au fost fruntaşi în erezie, ci au fost traşi cu sila, s-a hotărât să li se dea iertare şi să aibă şi loc de clerici […].”»
Deci acum ereticii şi filo-ereticii sunt în afara Bisericii ! Iar în afara ei nu există ierarhie, succesiune apostolică şi mântuire, chiar dacă unii formal se autodenumesc şi ei episcopi, preoţi şi fac parte din nişte asa-zise jurisdicţii ortodoxe, aşa cum e cazul ereziarhilor ecumenişti nepocăiţi pe care Pr.Epifanie Teodoropulos a încercat din răsputeri să îi prezinte ca fiind în “staulul” Bisericii !
Această concluzie se fundamentează pe învăţătura de credinţă ortodoxă ce este ilustrată şi prin cuvintele de necombătut ale Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul care trasează lămurit hotarul mântuirii:
«Chiar dacă falşii ierarhi în timp ce se află în erezie vor continua să înşele şi să atragă un anumit număr de ignoranţi şi în adunări un număr şi mai mare de următori, ei sunt la fel în afara zidurilor sfinte ale Bisericii. Chiar dacă mai ramân foarte puţini în Ortodoxie şi evlavie, ei sunt în Biserică şi autoritatea şi protecţia instituţiei bisericeşti rămâne în ei. Şi dacă vor avea de suferit pentru adevărata credinţă, atunci aceasta va contribui negreşit la nesfârşita lor slavă şi mântuirea sufletelor lor».
 Numai şi numai în această cheie de înţelegere, în acord cu glasul unificat al Sfinţilor Părinţi – consensus Patrum –, a aplicării de către Biserică a dreptului său propriu (iconomia) când şi dacă va găsi că este de trebuinţă, dar fără a trasforma atitudinea respectivă în regulă, poate fi primit ceea ce a afirmat cinstitul monah Teodot Rogojină, anume: «Cei 200 de Sf. Părinţi de la Sinodul III Ecumenic (431, Efes) i-au recunoscut lui Nestorie – patriarhul C-nopolelui, toate hirotoniile valide (s.m.) până la caterisire», atunci când a încercat să relativizeze precizarea clară făcută mai sus de către Sfântul Teofan Zăvorâtul şi pe care am avut ocazia să o reproducem având ca sursă chiar blog-ul cuvioşiei sale. În remarca sa, Monahul Teodot s–a sprijinit pe explicaţia lui Gheron Sava Lavriotul, conform căruia «până (s.m.) la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii părinţi ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucrătoare (s.m.) toate hirotoniile şi slujbele săvârşite de Nestorie până în momentul condamnării lui şi a ereziei lui de către Sfântul Sinod, chiar dacă acesta propovăduia erezia în public şi o impunea prin forţă şi violenţă».
După cum s-a spus anterior, «sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie». Citându-l pe Pr. Epifanie implicit este întărit punctul de vedere potrivit căruia, prin această măsură luată cu bunăvoinţă, aceştia «au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii». De altfel şi Sfântul Ierarh Grigorie Palama este extrem de precis când predaniseşte pe acest subiect: «Cei ce sunt în Biserica lui Hristos sunt cei care sunt în adevăr; și cei care nu sunt în adevăr nu sunt în Biserica lui Hristos».
Însă ereziahii, despre care este unanim recunoscut că învaţă şi propovăduiesc diverse hule  sunt eretici care nu se află în adevăr şi, evident, nu sunt ortodocşi. Asemenea şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scoate în evidenţă faptul că acolo  «unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire» şi «unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie». Iar de aici rezultă pe cale de consecinţă logică un lucru neîndoielnic: acolo unde nu este Ortodoxie, acolo nu este Duhul!
Iar unde nu este Duhul despre ce “validitate” a “Tainelor” ar putea fi vorba?
Revărsarea harurilor Sfântului Duh în cazul respectivelor hirotonii (eventual şi asupra altor lucrări văzute – Taine – prin care omul se încredinţează de părtăşia cu Dumnezeu în Unica Sa Biserică) săvârşite în afara Trupului mistic al lui Hristos are loc numai dacă şi când cele ce îndeplinesc condiţiile de formă exterioare sunt primite de Biserică.
Monahul Teodot, în interpretarea sa personală (ce nu corespunde glasului Bisericii Ortodoxe) a învăţăturii clare a Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul despre anatemă recunoaşte că «dacă cineva [!] stăruie în cugete eretice, se desparte de Hristos-Adevărul, ori că se dă, ori nu se dă anatema asupra lui», dar imediat se contrazice pe sine, afirmând: «dar dacă este arhiereu-preot-diacon [n.m. eretic], numai pri[n]tr-o caterisire a unui Sinod Ortodox se opreşte lucrarea harului prin-trânsul», ca şi cum ar fi spus că lucrarea harului Sfântului Duh continuă prin cel despărţit de Hristos-Adevărul şi care este duşman al Său.  Duşman – pentru că Însuşi a spus că «cine nu este cu Mine este împotriva Mea» (Matei 12, 30). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur a recunoscut că ereticii sunt duşmani ai Fiului lui Dumnezeu. De aici reiese că o asemenea susţinere, conform căreia harul sfinţitor al Duhului Adevărului ar lucra în “Tainele” arhiereilor-preoţilor-diaconilor eretici necondamnaţi de un sinod special adunad în acest sens, conţine în sine sâmburele unei erezii antitrinitare întrucât promovează implicit lucrări şi voinţe contrare între două Persoane ale Preasfintei Treimi, Duhul şi Fiul.
Într-adevăr, caterisirile nominale din sinoade ale ereticilor au rolul de a preîntâmpina şi/sau elimina haosul în care se pot găsi cei mai neştiutori şi care îi pot urma pe arhiereii-preoţii-diaconii prin care nu mai lucrează harul.
Sper ca nimeni să nu ajungă a afirma şi despre cele de dinainte că sunt niște citate din Biblie și [din] Sfinții Părinți rupte din context, amestecate și potrivite precum [fac] sectanții pentru a se potrivi unor idei bigote și zelotiste.
Revenind la cartea Pr. Epifanie Teodoropulos, „Cele doua extreme: Ecumenismul şi stilismul”, ce a făcut şi încă face atâtea victime, mai ales printre studenţii/absolvenţii de asa-zisă teologie, ce prin îndoctrinare au primit-o ca pe o scriere de neconstestat şi al cărei adevăr ar fi deja dovedit, pentru ca înlănțuirea logică greşită prezentată printre rândurile acesteia să nu mai hrănească şi astăzi asemenea unei mâncări alterate, cât şi datorită faptului că până acum nu s-a reuşit traducerea în limba romană a răspunsului în cuget patristic al Părintelui Theodorit Aghioritul dat sofismelelor Pr. Epifanie, dorim să îi rugăm prin intermediul acestui text pe Pr.Ciprian-Ioan Staicu şi pe teologul Mihai-Silviu Chirilă să purceadă cumva la traducerea cărţii „Convorbiri din pustie despre ecumenism”. Având în vedere că sunt nişte adevăraţi profesionişti în acest domeniu al traducerilor, această rugăminte rămâne valabilă inclusiv în situaţia în care de fapt domniile lor s-ar ralia întru totul opiniilor Pr. Epifanie. Necesitatea acestui demers reiese inclusiv din faptul că „Cele doua extreme…” a fost promovată şi oferită gratuit după pseudo-sinodul din Colimbari (Creta) de către cel puţin o mănăstire din Moldova ce luptă împotriva chiar a celor care s-au îngrădit de ereziarhi.
Ca să concluzionăm, deşi s-ar putea părea că în urma argumentelor aduse prin intermediul prezentului text poziţia eclesiologică a persoanelor îngrădite de ereziarhi după anti-sinodul cretan ar fi şubrezită sau chiar spulberată prin prisma faptului că istoria luptei împotriva eroziunii provocate de erezia ecumenistă nu a început acum, ci s-a purtat în secolul trecut prin mărturisirea ziloţilor vechi-calendarişti (cei ce şi astăzi sunt atât de huliţi pentru că sunt în Adevăr), în realitate lucrurile pot fi exact invers pentru nepomenitori – noii intraţi pe câmpul de luptă, căci după cum zicea un părinte înţelept, cea mai puternică persoană este cea capabilă să înţeleagă Adevărul. Dar… pentru a-L înţelege, în chip firesc, este necesar ca dezlegarea oricărei probleme să fie făcută cu toată sinceritatea, ceea ce presupune ca persoana respectivă să fie dipusă a accepta Adevarul oricât de tare o ustură cunoaşterea Sa!
După cum sublinia o distinsă doamnă, ce semnează Ioana, «în ortodoxie e esenţială puterea de a recunoaşte că ai greşit, şi de a o lua de la capăt, dacă ajungi să ai anumite alunecări, trebuie sa îţi vii în sine, să te repliezi, şi să cercetezi cu atenţie. nu suntem fără pată, dar să nu persistăm în acea pată care se poate mări foarte mult… să o ştergem repede cu buretele, apelând la sfătuire şi la ce ne-au învăţat Sfinţii, ca să încercăm să nu greşim. […] cea mai mare minune mi se pare ca cineva să îşi recunoască greşelile, după ce le-a susţinut înainte cu fel de fel de argumente… e acest test al smereniei, dar, foarte important, şi al discernământului….»
«Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi», spune şi Psalmistul.
Speranţe reale există, întrucât nu multe persoane de astăzi au puterea să scrie public ceea ce în mai multe rânduri, sub diverse forme, a scris Pr.Ciprian: «Am greșit […]. Nădăjduiesc că nu se va mai întâmpla. Vă rog să mă iertați».
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei».
La final, pentru dovedirea faptului că mărturisirea Pr. Ciprian-Ioan Staicu din Duminica Ortodoxiei nu este un caz singular în Patriarhia Română, este reprodusă aici şi transcrierea unui scurt fragment din Sinodiconul rostit în aceeaşi zi de către un alt părinte îngrădit de eretici, Pr. Ioan Miron din Judeţul Alba:
«[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor ecumeniştilor din organizaţia Consiliul Mondial al bisericilor, care încearcă să formeze o altă “Biserică”, hulind Biserica întemeiată de Domnul, Cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică, tuturor acestora şi tuturor care îi susţin şi îi urmează conştient: Anatema!”
[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”
[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor acelora care s-au adunat în Creta la adunarea tâlhărească din iunie 2016 şi au vândut Dreapta Credinţă, zicând împotriva Hotărârilor Sfinţilor Părinţi şi împotriva Adevărului că şi hulitorii de Dumnezeu papistaşi şi ceilalţi împreună cu ei sunt Biserică şi că ortodoxul şi ereticul pot să se unească în Taina Cununiei, astfel aducând poporul drept–slăvitor în rătăcire, tuturor acestora şi tuturor care îi urmează cu bună-ştiinţă: Anatema!”
[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”»

Pentru că, după câte se pare, această scurtă filmare este probabil dintr-un spaţiu neconvenţional, foarte potrivită e inserarea aici şi a unui fragment din cartea „Sfinţii catacombelor Rusiei” de Ivan Andreev (ce poate fi descărcată de aici).
«După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriaşi care au rămas credincioşi păstorilor lor şi concepţiei acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din întâmplare şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri, cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea într-un depozit sau într-un grajd, iar cînd venea noaptea pleca în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau pe fereastră, ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocanitură, mai întâi îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care aveau grija de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea aveau loc atunci cînd ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci pentru prima dată după treisprezece ani într-o biserică»
Precum a început Biserica – în catacombe –, la fel – în catacombe – Îl va aştepta pe Stăpânul cerului şi al pământului să vină pentru a face Judecata întregii lumi.
«Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare» (Ecclesistul 1, 9).
٭          ٭          ٭
Dacă cineva, acum, când au fost anatematizaţi ereziarhii ecumenişti şi toţi aceia care îi urmează [!], în acest moment de o reală importanță  pentru mântuire, dar chiar şi istorică, este copleşit prin împuținarea sufletească datorată grijilor pentru soarta sa ca urmare a inevitabilei pierderi a locului de muncă/de viețuire din cadrul instituțional al B.O.R. sau în legătură cu acesta (în cazul profesorilor de religie, librarilor ş.a.) din cauza mărturisirii împotriva ereziei, Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce l-a insuflat şi pe Sfântul Proroc David şi în purtarea de grijă a Căruia este întreaga Creație, îi vine întru întâmpinare şi îmbărbătare cu aceste stihuri din Psaltire:
«[Dacă] Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? [Dacă] Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?» (Psalm 26, 1-2)
«De s-ar rîndui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc.» (Psalm 26, 5-6)
 
 «Celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi […], anatema!» (din textul Anatemei ROCOR – 1983)
[1] Diac. Ioan I. Ică jr., „Canonul Ortodoxiei II. Sinoadele Ecumenice”, Ed Deisis, Sibiu, în curs de apariţie, p.659; fragmentul intitulat „Duminica şi Sinodiconul Ortodoxiei — dosarul integral” este disponibil prin intermediul site-ului pemptousia.
[2] Adresându-se celei de-a III-a Adunări Ecumenice [n.m. ecumeniste] Europene de la Sibiu din 2007, domnul Daniel Ciobotea şi-a expus convingerile eretice prin accentuarea mesajului de tip ecumenist, despre care a arătat că se constituie într-un „imperativ foarte actual în contextul efortului comun pe care creştinii [n.m. ereticii] Europei îl depun […] la nivel global, pe calea refacerii unității Bisericii”[!!!]. (sursa: http://basilica.ro/cuvantul-ips-mitropolit-daniel-cu-prilejul-celei-de-a-iii-a-adunari-ecumenice-europene/)
 Deci, pentru acest pseudo-patriarh, în momentul de față Biserica nu fiinţează în chip văzut, astfel că domnia sa şi cei de aceeaşi cugetare se supun osândei lui Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce i-a mişcat în 1983 – imediat după eretica Adunare a CMb de la Vancouver – pe ierarhii ROCOR în frunte cu Sfântul Mitropolit Filaret al New-York-ului, să condamne astfel erezia ecumenistă: «Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup […] sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!»
[3] Arhieraticon, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 93.
[4] Sursa: https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/ar-vrea-pr-arsenie-boca-sa-fie-canonizat/
[5] Reportajul ProTv „Negocieri între Biserici pentru ca ortodocşii şi catolicii să sărbătorească Paştele împreună. Reacţia BOR la propunere” se găseşte aici.

Sursa

 

Reclame

Sf IGNATIE Briancianinov: Despre folosul anathemei!Predică la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! 

Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: 

Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.
Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.
Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.
Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.
Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.
Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.
Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).
“Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.
Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.
Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, “căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.
În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.
Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.
Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.
A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.
Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.
Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!
Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.
Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: “Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.
Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.
Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.
Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.
Biserica vesteşte: “Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.
“Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.
“Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.
“Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.
“Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.
“Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.
“Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.
“Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).
A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. “In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.
SURSA: http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php via dogmaticaempirica.wordpress.com

Anatema este gest al iubirii de Dumnezeu, folosită cu durere pentru potrivnicii Adevărului

Pentru cei care contestă în continuare termenul anathema și practica Bisericii aferentă, mă întreb dacă sunt gata să conteste și Scripturile. Nu degeaba spune ce spune Sf. Ignatie Briancianinov. Tocmai duhul filosofesc al ereziei s-a extins până și asupra problemei teologice a anathemei! Mă tem că cine ezită sa dea anathemei erezia și pe eretici nu mai are mult până va contesta filosoficește până și Scripturile (de fapt, deja o și face!). Mă tem că nu mai are mult, și, să nu fie! va cădea și în apocatastaza origenistă sau de alt fel (să nu uităm de apocatastații moderni, de desființarea iadului în concepțiile unora dintre ereticii apuseni contemporani). M-aș bucura să încerce să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce a făcut Teodoret al Cirului, care se codea să dea cu putere anathemei pe Nestorie la Sinodul III Ecumenic, dar care, când a spus, în final, anathema, a scăpat mai apoi și de gândurile potrivnice de la diavol, care  îl făceau să nu fie convins și să mai vrea să mai dea lămuriri despre motivul pentru care are rețineri. În problema ereziei nu încape filosofare și iconomie, pentru că sunt chestiuni de viață și de moarte. Cineva (un absolvent de master în teologie, aflat, desigur, sub influența teologiei „post-patristice”, care face ravagii și la noi), încercând să combată Rânduiala Sinodikon-ului (mai precis, cuiul lui Pepelea, rostirea Anathemelor), îmi zicea zilele trecute că „nu trebuie să preiau așa, de-a valma, ceea ce spun Părinții și Biserica” (și, iată, și Scriptura), ci „trebuie să gândesc cu mintea mea”. Și că „unul plus unu fac doi”. Ba chiar că „nu este de acord nici cu Molitfele Sf. Vasile cel Mare”. Eu i-am răspuns că la mine Unul plus Unu plus Unu fac Unu (și nu doi sau trei) și că dacă așa învață Sfinții Părinți eu așa fac, fără discuții! Să ne rugăm pentru el și pentru astfel de oameni! Rugați-vă și pentru mine! Cui i se pare că șade, să aibă grijă să nu cadă! Un Părinte din Pateric spunea că atunci când citește din Psaltire tot timpul se blesteamă pe sine, de vreme ce zice acolo „blestemat cel păcătos” și alte asemenea. Apropos, la catolici (și protestanți, probabil – dar eu știu sigur ce se petrece pe la unii catolici), s-au scos pasajele de blestem din Psaltire (sunt marcate cu altă culoare pentru a nu fi citit în cult)! Supără urechile subțiri… Iată o mostră din cuvântul Sf. Igantie Brinancianinov, cea despre Teodoret al Cirului și pățania sa cu anathema. Sper să citiți  tot cuvântul său ținut chiar la Duminica Ortodoxiei.:

«Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.»

Vedeți și citatele biblice de mai jos. La primul cred că ne putem regăsi mulți, precum părintele din Pateric ce se căia amarnic și se smerea citind Psalmii lui David…:

“Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).” (I Corinteni 16, 22);

“8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 

9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!“ (Galateni 1, 8- 9).

Deci, mantuirea nu este lucru de joaca, sentimentalisme, umanisme, relativisme new-age. A da anathemei o învățătură și pe cei care o propovăduiesc tragandu-i in intuneric și Iad pe mulți, este un gest de iubire de Dumnezeu si aproapele (dar și față de propria mânturie). Anathema dată de Biserică arată că îi pasă de cel anathematizat, așteptând ca acesta să se trezească, să conștientizeze faptul că se duce în iad și îi tărăște și pe alții acolo cu el.

Sf. Ioan Botezatorul de ce zice celor care vin la el „pui de vipera”, apoi „acum securea stă la rădăcina pomilor, deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 7, 9)? Dar iată și rezultatul imediat: „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci?” (Luca 3, 10).

Prin urmare, sa plângem cu lacrimi amare pentru cei ce se pierd, dar să urâm cămașa de pe ei, adica erezia… Nu așa zice Scriptura? Așa făceau, cu siguranță, și marii sfinți care au avut dragoste dumnezeiască și compasiune pentru vrăjmași și chiar pentru diavol! Și le-au avut cu adevărat, până la sânge, precum Hristos (care, totuși, blesteamă smochinul neroditor sau zice caprelor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” cf. Matei 25, 41), nu ca noi! Credeți că Sf. Siluan Athonitul, pe care îl invocă unii ecumeniști, nu răspundea „Anathema” când se făcea în mănăstirea sa athonită Rânduiala Sinodikon-ului în Duminica Ortodoxiei? Dar Sf. Simeon Noul Teolog, omul Imnelor Dumnezeiștii Iubiri, care a mai și trăit în Constantinopol un secol și ceva după instituirea Sinodikon-ului?

Știți de ce o făceau? Explică tot Parinții, prin gțndirea și exemplul lor: pentru că ascultau de Hristos și de Sf. Apostoli, de Scriptură, de Sf. Sinoade Ecumenice, de canoane, de Părinții de dinainte, care îi născuseră în Dumnezeu și le predanisiseră aceste lucruri. Și pentru că nu se încredau în raționamentele lor, tocmai pentru că aveau minte îndumnezeită prin ascultare de Scripturi și Părinți! Nu oricine are masura de a iubi corect pe eretic sau pe diavol. Majoritatea covârșitoare a oamenilor iubesc greșit, pătimaș, bolnav! Nu reușesc să iubească pe păcatos, dar să urască păcatul lui – așa cum învață Sf. Isaac Sirul! Din acest motiv, atrage atenția și dl. J. Cl. Larchet într-o carte despre problema iubirii, Sf. Părinți nu cer dragostea asta cosmică (propovăduită atât de mult astăzi de diferitele spirtualități înșelate, din care diavolul a și dispărut, totul este numai lumină, deja ne aflăm în Eshaton ) pentru începători, ci atrag, din contra, atenția la marele pericol pe care o reprezintă pentru cei mulți! Unii l-au iubit din compasiune pe diavol și au ajuns să îl urască pe Dumnezeu. Există pilde destule în Pateric de mari pustnici înșelați de o astfel de dragoste greșită! Ori, gândirea umanist new-age-istă de astăzi, hrănită cu filme hollywood și soap-opera (telenovele), nu poate discerne diferența. Și de aceea, dacă vrem să ne mântuim, mai bine este nouă să facem ceea ce ne-au învățat Scripturile, Sinoadele și Sf. Părinți fără să mai cârtim.

Desigur, ca gest al iubirii de Dumnezeu (care este și Adevăr, nu numai Iubire, iar Iubirea fără Adevăr este ipocrizie) și aproapele, anathema trebuie dată cu durere și iubire pentru cel care se încăpățânează în refuzarea Adevărului și Iubirii, nu cu triumfalism ori vanitate. A fi Drept-Credincios este și un mare dar… Despre relația dintre anathema și iubirea de Dumnezeu și aproapele, vedeți și niște lămuriri ale Sf. Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește, ispirat de Sf. Ap. Pavel, cuvântul acestuia „aș dori să fiu eu însumi anathema” (Romani 9, 3):  http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/07/sf-ioan-gura-de-aur-despre-anathema-la-cuvantul-apostolului-„-as-fi-dorit-sa-fiu-eu-insumi-anatema-romani-9-3/

Prin urmare, în legătură cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea  anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată  și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea cu dragoste la Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.
Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale; sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste  în 1965 de către Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras [în realitate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii, ci doar de pe persoanele care se pocăiesc sincer de ereziile lor și se întorc în Biserică!]). Salutar faptul că se accentuează faptul că o anathema trebuie pecetluită inițial de un sinod. Mai jos sunt extrase doar niște pasaje care să lămurească ce este anathema:

«Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii
In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]

Anatematizarea urmarește indreptarea
Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din “ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv “thema” – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]

Anatema lui Hristos
Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act “fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, “mladita” uscata este taiata, “smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»

Îmi aduc aminte că am citit undeva o predică a Sfântului Ignatie Briancianinov despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora (o puteți găsi în Sf. Igantie Briancianinov, „Predici la Triod și Penticostar”, Ed. Sophia, 2003, pp. 33-37 în varianta de care dispun). Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?

Iertați-mă și mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre!
de Marian Maricaru

Cerând lui Dumnezeu să fim şi noi instruiţi şi întăriţi prin luptele, întrecerile şi învățăturile lor cele până la moarte pentru cauza evlaviei, şi rugându-L să ne arate până la sfârşit imitatori ai vieţuirii lor celei îndumnezeite, să ne învrednicim şi noi de cele cerute prin harul şi milele marelui şi întâiului nostru Arhiereu, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, prin mijlocirile preaslăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, ale îngerilor celor deiformi şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.

Sursa

OMILIA XVI Sf.Ioan Gură de Aur,despre Anatema

din “Omilii la Epistola catre Romani”[„… aş fi dorit să fiu eu însumi anatema… ”]

1„Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt” (Romani 9, 1).Nu vi s-a părut, oare, că cele spuse în convorbirea dinainte, despre dragostea lui Pavel pentru Hristos, au fost lucruri mari şi mai presus de fire? Cu toate acestea, cele vorbite astăzi sunt cu mult mai presus de acelea. Şi cu atât mai presus cu cât acelea sunt mai presus de ale noastre. Deşi nu credeam că vor avea o atât de mare înălţime, totuşi acum, după ce ne-au trecut prin faţă cele citite astăzi, ni s-au părut a fi cu mult mai strălucite decât acelea.

Aceasta înţelegând-o prea bine Apostolul, a şi învederat-o chiar din început. Şi fiindcă urma a trece la lucruri mai mari, pe care mulţi poate nu le-ar fi crezut, de aceea mai întâi îi asigură de cele ce va vorbi, obicei pe care mulţi îl au când voiesc să spună ceva ce nu este poate crezut de către toţi, dar de care ei sunt foarte convinşi.
Expresii precum acestea: „Spun adevărul”, şi „nu mint”, şi „martor fiindu-mi conştiinţa mea”, ca şi „mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii” (9, 2), toate tocmai aceasta învederează.
„Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos” (9, 3).
Dar ce spui, Pavele?! Doreşti să fii anatema de la Hristos cel dorit de tine, de Care nu te putea despărţi nici împărăţia cerurilor, nici gheena, nici cele văzute, nici cele nevăzute, şi nici altă făptură oarecare? Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-ai schimbat şi ai părăsit acea dorinţă? „Nu”, răspunde el, „nu te teme, ci încă mai mult mi-a sporit dorul după El”. Dar atunci de ce doreşti a fi anatema şi cauţi o astfel de înstrăinare şi despărţire, cum alta nu se mai găseşte? „Fiindcă”, zice, „Îl iubesc foarte mult”. Dar spune-mi cum, în ce mod? Fiindcă faptul acesta seamănă mai degrabă cu o enigmă.
Dar dacă credeţi, mai întâi să aflăm ce este „anatema”, iar după aceea să-l iscodim pe el mai îndeaproape despre acestea, şi atunci vom afla şi această dragoste negrăită şi paradoxală. Aşadar, ce este anatema? Ascultă-l tot pe el ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. După cum de lucrul consfinţit lui Dumnezeu nimeni nu ar cuteza să se atingă cu mâinile oricum, şi nici să se apropie, tot astfel este şi cu cel despărţit de Biserică, cu cel exclus din adunările credincioşilor, căci şi acesta este dat la o parte. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema, în sens cu totul contrar, şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare.
De lucrul afierosit lui Dumnezeu nimeni n-ar îndrăzni a se apropia, pentru cinstea şi respectul cuvenit Celui ce I s-a afierosit, pe când de cel rupt de Biserică toţi trebuie a se despărţi, în sens cu totul contrar. Aşa că, deşi despărţirea este una şi aceeaşi, căci şi unul şi altul este înstrăinat de contactul cu cei mai mulţi, totuşi felul sau modul despărţirii nu este unul şi acelaşi, căci acesta din urmă este cu totul contrar celui dintâi. De cel dintâi se depărtau ca fiind afierosit lui Dumnezeu, iar de cel de-al doilea ca fiind înstrăinat de Dumnezeu şi rupt de Biserica Sa.
Aceasta, deci, arătând-o şi Pavel, zicea: „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos”.
Şi băgaţi seamă că nici nu zice simplu „că aş fi voit”, ci, dând o mai mare tensiune ideii lui, zice: „aş fi dorit”. Dar dacă cele vorbite de el te tulbură poate ca unul ce eşti mai slab şi mai neputincios, atunci nu te gândi numai la faptul că Apostolul voia a se despărţi de Hristos, ci şi la cauza pentru care voia acest lucru, şi atunci vei vedea nemărginita lui dragoste. Fiindcă şi atunci când îl vedem pe el tăind împrejur pe alţii, noi nu ne uităm la faptul în sine, ci la intenţia şi cauza faptului, şi de aceea mai ales îl admirăm. Nu numai că tăia împrejur, dar chiar şi el se rădea pe cap şi jertfea, însă pentru aceasta noi nu zicem că era iudeu, ci mai cu seamă pentru aceasta zicem că el s-a izbăvit de iudaism şi de jertfe, s-a curăţit şi a devenit adevărată slugă a lui Hristos. După cum atunci când îl vezi tăind împrejur pe alţii şi jertfind, nu-l condamni pentru aceasta ca iudaizând creştinismul, ci tocmai pentru acest fapt îl încununezi mai mult, ca unul ce s-a înstrăinat de iudaism, tot aşa şi când îl vezi dorind a fi anatema, să nu te tulburi, ci tocmai pentru acest fapt să-l proclami, aflând cauza adevărată pentru care el voia a fi anatema.
Dacă nu vom examina cauzele faptelor, atunci şi pe elen îl vom numi ucigător de oameni, şi pe Avraam, şi încă pe acesta nu numai ucigător de oameni, ci chiar ucigător de prunci, şi pe Finees (Judecătorii 20, 28), şi pe Petru îi vom considera astfel. Şi nu numai despre sfinţii lui Dumnezeu vom bănui multe lucruri absurde dacă nu vom păzi regula aceasta, ci chiar despre Însuşi Dumnezeu. Deci, ca nu cumva să se întâmple una ca aceasta, să adunăm la un loc mai întâi tot ceea ce contribuie la justificarea faptelor petrecute, ca de pildă cauza, intenţia, timpul, locul şi toate celelalte, şi numai după aceea să examinăm faptul. Aceasta e bine a se face şi acum, fiind vorba de acest suflet fericit.
Aşadar, care a fost cauza pronunţării acestor cuvinte? Iarăşi e vorba de Iisus cel dorit. Şi cu toate acestea, el nu zice asemenea cuvinte pentru Hristos, ci „aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei”. Dar şi aceasta e tot din marea lui umilinţă, căci nu voieşte a se arăta ca şi cum ar vorbi ceva mare şi ar face pe placul lui Hristos. De aceea şi zice: „cei de un neam cu mine, după trup”, ca să acopere oarecum meritul lui. Şi că el voia totul pentru Hristos, ascultă ce spune în cele următoare, într-adevăr, după ce zice: „cei de un neam cu mine, după trup”, adaugă imediat:
„Care sunt israeliţi, ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, ai cărora sunt părinţii şi din care după trup este Hristos, Cel ce este peste toate Dumnezeu, binecuvântat în veci. Amin!” (9, 4-5).
„Ei, şi ce înseamnă aceasta?”, zici tu. „Căci dacă el dorea a fi anatema ca să creadă alţii, trebuia să dorească aceasta şi pentru celelalte neamuri. Dar dacă el doreşte aceasta numai pentru iudei, dovedeşte că o voieşte nu pentru Hristos, ci pentru înrudirea sa cu dânşii”. Şi cu toate acestea, dacă el ar fi dorit acest lucru pentru neamuri, faptul nu ar fi părut atât de lămurit; acum însă, când o doreşte pentru iudei numai, se arată cu claritate că o face pentru slava lui Hristos. Şi ştiu bine că ceea ce eu vă vorbesc acum vi se pare paradoxal; însă, ca să nu vă tulburaţi, de îndată voi încerca să vă lămuresc în această chestiune.
Într-adevăr, Apostolul n-a spus aceste cuvinte la întâmplare şi fără o judecată matură, ci din pricină că vorbeau cu toţii de Dumnezeu şi-L învinovăţeau, că deşi ei s-au învrednicit a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu şi au primit şi Legea, că deşi ei mai înainte de toţi L-au cunoscut de Dumnezeu cel adevărat, s-au bucurat de atâta slavă din partea Lui şi mai înainte de lumea cealaltă L-au slujit, că deşi au primit şi făgăduinţele şi sunt fii adevăraţi ai acelor părinţi iubiţi de El, şi încă mai mult, că deşi tot strămoşii lor au fost strămoşi şi ai lui Hristos, căci aceasta înseamnă expresia „din care după trup este Hristos”, cu toate acestea ei se vedeau acum necinstiţi şi excluşi, iar în locul lor introduşi oameni care niciodată n-au cunoscut pe Dumnezeu, adică neamurile (popoarele). Deci, fiindcă spuneau lucruri ca acestea şi adresau blasfemii lui Dumnezeu, Pavel, auzindu-le, se mâhnea şi se tulbura în sufletul său pentru slava lui Dumnezeu. De aceea dorea el a fi anatema, dacă astfel ar fi fost cu putinţă să se mântuiască aceia şi să înceteze cu astfel de blasfemii, şi nicidecum să nu se creadă că Dumnezeu i-ar fi amăgit pe descendenţii celor cărora le-a făgăduit din vechime darurile Sale.
Deci după ce a spus aceasta, a adăugat imediat: „Dar nu aşa că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu” (9, 6), arătând că doreşte a suferi el totul pentru cuvântul lui Dumnezeu, adică pentru făgăduinţa dată lui Avraam, şi împlinită.
După cum se părea că şi Moise se ruga lui Dumnezeu şi mijlocea pentru iudei, iar în realitate făcea totul pentru slava lui Dumnezeu, zicând: „Ca cei ce trăiesc în pământul de unde ne-ai scos Tu să nu zică: Domnul nu i-a putut duce în pământul ce le-a făgăduit şi, urându-i, i-a scos ca să-i omoare în pustiu” (Deuteronomul 9, 28), tot aşa face şi Pavel aici, ca şi cum pare că ar zice: „ca să nu spună ei că a căzut făgăduinţa lui Dumnezeu, şi că El va fi minţit cumva, căci făgăduinţa dată nu s-ar fi îndeplinit, pentru aceea – zice – aş fi dorit a fi şi anatema”. De aceea nu spune că ar face aceasta pentru neamuri, căci nimic nu le făgăduise lor, şi nici nu-i slujeau Lui, şi nici nu-l blestemau acelea din cauza iudeilor, ci dorea a fi anatema pentru iudei, care primiseră făgăduinţa şi înainte de toţi erau familiari şi prieteni ai lui Dumnezeu. Ai văzut, deci, că dacă el ar fi dorit aceasta pentru neamuri, nu s-ar fi putut arăta atât de evident că a făcut-o pentru slava lui Hristos? Fiindcă el voia, însă, a fi anatema pentru iudei, prin aceasta s-a dovedit mai ales că el dorea acest lucru numai pentru slava lui Hristos.
De aceea şi zice el: „ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele”. „Căci – zice – şi Legea care vorbeşte de Hristos de acolo este, şi aşezămintele date lor, şi chiar El Însuşi este dintre ei, şi toţi părinţii care au primit făgăduinţele dintre dânşii au fost; însă lucrurile s-au petrecut cu totul invers, fiindcă ei au căzut din toate făgăduinţele acelea. De aceea şi sunt mâhnit, şi aş prefera, dacă ar fi cu putinţă, să fiu despărţit de ceata celor de pe lângă Hristos, şi să fiu înstrăinat, nu însă şi de dragostea Lui – să nu fie una ca aceasta! Fiindcă şi ceea ce fac, tot pentru dragostea Lui o fac, şi aş primi ca să fiu despărţit şi înstrăinat de mulţumirea şi slava aceea, numai ca Stăpânul meu să nu fie defăimat şi să nu-i mai aud pe ei zicând că făgăduinţele lui Dumnezeu au devenit ar fi fost doar amăgiri, căci unora le-ar fi făgăduit şi altora le-ar fi dat cele făgăduite; ca şi când din alţii s-a născut şi pe alţii a mântuit; ca şi când strămoşilor iudeilor le-a făgăduit, iar pe urmaşii acelora lăsându-i, a adus în locul lor pe cei ce niciodată nu l-au cunoscut pe El, şi pe aceştia i-a învrednicit bunurilor făgăduite acelora. Aceia se chinuiau studiind Legea şi citind profeţiile, iar cei de pe la templele păgâne, cei ce de-abia ieri s-au întors de la idolatrie, au devenit superiori acelora. Atunci cum se poate zice că aceasta este pronia Lui? Deci ca să nu se mai spună acestea despre Stăpânul meu, deşi toate cu nedreptate se spun, aş prefera să cad şi din împărăţia cerurilor, şi din slava aceea negrăită, şi aş suferi cu plăcere toate relele, numai să nu mai aud deloc defăimându-se Cel iubit şi dorit de mine, şi aceasta ar fi pentru mine cea mai mare mângâiere”.
Dar dacă nu admiţi deloc cele vorbite până acum, gândeşte-te însă că mulţi părinţi au preferat a face astfel pentru copiii lor, adică a se despărţi de dânşii spre a-i vedea mai fericiţi, au preferat, zic, a se despărţi de convieţuirea cu ei, crezând că această despărţire este spre bunăstarea şi fericirea lor. Dar fiindcă noi suntem departe de o asemenea dragoste, de aceea nici nu putem pricepe cele vorbite de dânsul. Astfel, unii, care sunt nevrednici chiar de a pronunţa numele lui Pavel, şi care stau departe cu mult de ardoarea şi râvna lui, cred că Apostolul vorbeşte acestea despre moartea cea vremelnică. Pentru unii ca aceştia aş putea zice că atât de mult sunt străini şi nu cunosc pe Pavel, pe cât cei orbi nu cunosc razele soarelui, şi poate chiar mai mult. Cel ce murea pe fiecare zi, cel ce îşi asuma un nor de primejdii, şi zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte?” (8, 35), şi care, nemulţumit cu cele spuse aici, s-a urcat la cer, şi mai presus de cerul cerurilor, şi a trecut în revistă pe îngeri, arhangheli şi toate puterile cele de sus, a împreunat la un loc cele prezente cu cele viitoare, cele văzute cu cele nevăzute (însă pricepute de mintea omului), pe cele triste cu cele bune şi plăcute, pe cele din înălţime cu cele din adâncuri, şi care, cu un cuvânt, nu lăsa nimic, ba încă nemulţumit cu cele spuse până aici, mai vorbeşte şi de o altă făptură care ar mai exista, după cum după toate acelea ar fi trebuit să amintească de moartea aceasta vremelnică ca de un lucru mare? Nu este aşa, nu; ci o astfel de închipuire mi se pare, aşa-zicând, ca o judecată a viermilor ce foiesc într-o grămadă de bălegar.

Dacă el ar fi vorbit despre moartea aceasta, apoi cum de dorea a fi anatema de la Hristos? O astfel de moarte l-ar fi unit mai curând cu ceata celor de pe lângă Hristos şi l-ar fi făcut a se bucura de acea slavă. Sunt însă şi alţii care îndrăznesc a vorbi lucruri încă şi mai nebune decât aceia. „Nu vorbeşte Apostolul despre moartea cea vremelnică”, zic aceştia, „ci dorea să fie el giuvaerul şi odorul cel consfinţit (anatema) al lui Hristos”! Dar care n-ar dori acest lucru, fie chiar dintre cei mai comuni şi căzuţi? Şi cum ar fi trebuit să se facă aceasta, ca el să fie giuvaerul lui Hristos pentru rudele lui cele după trup? Să lăsăm la o parte fabulaţiile şi nimicurile acestora, căci asemenea vorbe nu merită nici chiar răspuns, întocmai după cum nu răspundem la gângurelile pruncilor, şi să ne reîntoarcem iarăşi la cuvântul Apostolului, desfătându-ne în noianul dragostei lui, şi înotând în toate părţile în libertate, să înţelegem bine acea văpaie de dragoste negrăită. Dar, orice ar spune cineva, totuşi nimic nu va spune, căci dragostea lui Pavel era cu mult mai întinsă decât orice mare sau noian, mai iute şi mai arzătoare ca orice pară sau văpaie de foc, şi nici un cuvânt nu ar putea să o descrie după dreptate, ci numai cel ce a câştigat o astfel de dragoste ştie şi o cunoaşte cu exactitate.
Vino, deci, să punem iarăşi în vedere acele cuvinte ale Apostolului. „Căci aş fi dorit să fiu eu însumi, zice, anatema de la Hristos”. Ce vrea să zică prin „eu însumi”? Cel ce devenise dascălul tuturor, cel ce culesese o mulţime de merite, cel ce aştepta mii de cununi, cel ce dorea pe Hristos atât de mult încât prefera dragostea Lui înaintea tuturor celorlalte, cel ce ardea pe fiecare zi pentru Dânsul, şi pe toate le credea a fi secundare dragostei către Acesta, el, zic, nu se lăsa numai a fi iubit de Hristos, ci a-L şi iubi pe El foarte. De aceea el numai la aceasta îşi avea aţintită privirea, iar pe toate celelalte le suferea cu uşurinţă. La un singur lucru se gândea înaintea tuturor, anume cum să-şi sature această iubire curată, această dragoste nesfârşită către El. Dorea a fi anatema de la Hristos pentru fraţii lui, însă fiindcă nu era să se întâmple aşa, şi nici nu era să fie anatema, se încearcă mai departe a trece la dezvinovăţirea faptelor, iar pe cele vorbite în şoaptă de toţi scoţându-le pe faţă, se încearcă a le răsturna. Dar înainte de a intra în dezvinovăţirea acelor fapte, el a şi pus deja prin anticipaţie bazele justificării.

Căci când zice: „ale cărora sunt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele”, nimic altceva nu spune decât că Dumnezeu a voit ca ei să se mântuiască, iar voinţa aceasta a manifestat-o prin cele ce a făcut cu ei mai înainte, pentru care şi Hristos dintre ei s-a născut, şi prin care şi părinţilor lor le-a dat făgăduinţele, iar ei, prin propria lor nerecunoştinţă, s-au lepădat de binefacerile lui Dumnezeu. De aceea Apostolul a scos la iveală tocmai acele fapte care sunt dovadă a harului lui Dumnezeu, însă nu şi laude adresate lor. Căci şi înfierea s-a acordat din harul Lui, şi slava, şi făgăduinţele, şi Legea. Toate acestea cugetându-le Apostolul, şi gândindu-se câtă grijă a avut Dumnezeu împreună cu Fiul Său de mântuirea lor, a strigat la urmă cu glas mare, zicând: „Cel ce este binecuvântat în veci. Amin!”, înălţând prin aceste cuvinte mulţumiri Fiului lui Dumnezeu, pentru toţi oamenii. „Şi ce este – zice – dacă unii îl blestemă şi-L defaimă? Noi însă, care cunoaştem cele negrăite ale Lui, şi negrăita înţelepciune, precum şi purtarea Lui de grijă cea mare, ştim clar că nu de blasfemii este vrednic, ci de mulţumiri şi laude”. Nemulţumindu-se nici cu aceasta în conştiinţa lui, încearcă la urmă a aduce şi raţionamente, şi întrebuinţează multă putere în cuvinte contra lor.

Nu s-a adresat lor mai dinainte, ci numai după ce a nimicit bănuiala ce era în sufletul lor. Şi ca să nu se pară că le vorbeşte ca unor duşmani, mai departe le zice: „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Romani 10, 1). Şi aici, împreună cu celelalte pe care le-a spus, pregăteşte astfel lucrurile, încât să nu se pară că ceea ce avea să vorbească împotriva lor le-ar vorbit din duşmănie. Pentru aceasta nu se fereşte a-i numi rude după trup şi fraţi. Dacă a şi vorbit despre Hristos cele ce a vorbit, totuşi le mişcă şi lor cugetul şi îi vesteşte mai dinainte cu cuvântul, căutând a se descărca de orice bănuială pentru cele ce voia a le grăi, şi numai după aceea trece la dezvoltarea chestiunii pe care mulţi o discutau, căutându-i dezlegarea. Într-adevăr, mulţi se întrebau, după cum am mai spus, din ce cauză cei ce au primit făgăduinţele au căzut, pe când cei ce nici n-au auzit vreodată de acele făgăduinţe s-au mântuit. Deci această nesiguranţă căutând să o dezlege, a dat acea dezlegare dinainte de antiteză. Ca să nu spună cineva: „Dar ce? Tu te îngrijeşti de slava lui Dumnezeu mai mult decât se îngrijeşte Dumnezeu de aceasta? Are El nevoie de ajutorul tău, ca să nu cadă cuvântul Lui?”. Faţă de asemenea întrebări, Apostolul, ridicându-se, zice: „Nu că ar fi căzut cuvântul lui Dumnezeu am spus acestea, ci ca să arăt dragostea faţă de Hristos. Chiar aşa cum s-au desfăşurat împrejurările, noi nu suntem în necunoştinţă de cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis lui Avraam: Ţara aceasta o voi da urmaşilor tăi (Facere 12, 7) şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului (Facere 12, 3)”.
„Să vedem acum care este sămânţa – zice –, căci nu toţi cei dintru el sunt cu adevărat sămânţa lui”. De aceea şi spune mai departe: „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi izraeliţi; nici pentru că sunt urmaşii lui Avraam, sunt toţi fii” (9, 7).
„Dacă voieşti să ştii – zice – care este sămânţa lui Avraam, vei vedea făgăduinţa dată odinioară seminţei lui, şi astfel vei cunoaşte că în nici un caz cuvântul lui Dumnezeu n-a căzut. Şi care este acea sămânţă? Nu eu de la mine spun aceasta, ci însăşi Scriptura o explică, zicând: „Cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facerea 21, 12). Dar explică-ne pe înţeles, ce înseamnă oare „din Isaac”, aşa cum zice Scriptura?
„Adică: Nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi” (9, 8).
Tu ia seama încă o dată la înţelepciunea lui Pavel şi înălţimea minţii lui, căci explicând acestea toate, el n-a spus că „nu cei care sunt fii ai trupului sunt urmaşi ai lui Avraam”, ci „copii ai lui Dumnezeu”, cu care ocazie leagă la un loc cele vechi cu prezentul, arătând totdeodată că nici Isaac nu i-a fost fiu lui Avraam în mod întâmplător.
Ceea ce el spune, aşa şi este; căci câţi s-au născut după Isaac, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam. De aceea a şi spus că: „cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi”, ca să afli că numai cei născuţi după Isaac, sau în felul naşterii lui Isaac, sunt mai ales urmaşii lui Avraam.
Şi cum s-a născut Isaac? Nu după legea firii, nici după puterea trupului, ci după puterea făgăduinţei. Şi ce înseamnă „după puterea făgăduinţei?”.
„(La anul) pe vremea aceasta voi veni”, zice, „şi Sara va avea un fiu” (9, 9).
Deci această făgăduinţă şi cuvântul lui Dumnezeu au plăsmuit pe Isaac şi l-au născut. Căci ce a putut fi, dacă s-a supus şi pântecele cel sterp al femeii? Nu puterea pântecelui a născut pe copil, ci puterea făgăduinţei.
Tot aşa şi noi ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu. Atunci când ne găsim în vasul botezului, cuvintele lui Dumnezeu sunt acelea care ne plăsmuiesc şi ne nasc pe noi a doua oară, din apă, căci botezându-ne în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, noi ne naştem din nou, duhovniceşte. Dar această naştere nu este prin puterea firii, ci din făgăduinţa lui Dumnezeu. După cum naşterea lui Isaac a fost mai înainte vestită, şi după aceea s-a împlinit întocmai, tot aşa şi naşterea aceasta a noastră a fost vestită cu mulţi ani înainte prin toţi profeţii, şi numai după aceasta a devenit realitate.
Ai văzut în ce mod a dovedit aceasta Apostolul, şi cum el, făgăduind a spune un lucru mare, l-a pregătit cu atâta simplitate, şi cu atâta îndemânare a dezvoltat această chestiune? Dar dacă iudeii ar spune că expresia din Vechiul Testament „cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facere 21, 12), ar însemna şi aceea că toţi cei născuţi din Isaac trebuie a fi consideraţi urmaşi ai lui; urmaşi ai lui ar trebui socotiţi şi idumeii, şi toţi aceia consideraţi fii ai lui, fiindcă strămoşul lor, Isav, a fost fiul lui Isaac. Însă, acum aceia nu mai sunt consideraţi ca fii, ci ca străini şi cu totul înstrăinaţi de el.
Ai văzut, prin urmare, că nu fiii trupului sunt fiii lui Dumnezeu, şi că chiar naşterea din botez este preînchipuită prin naşterea lui Isaac, ca fiind venită de sus, în aceeaşi ordine? Dar dacă tu îmi spui de pântece, şi eu îţi voi spune ţie de apă. După cum aici totul este al Duhului Sfânt, tot aşa şi acolo totul este al făgăduinţei, deşi pântecul Sarei, din pricina sterilităţii şi a bătrâneţii, era mai rece decât apa.
Să cunoaştem, deci, nobleţea noastră cu toată exactitatea, şi să dovedim aceasta printr-o viaţă vrednică de acea nobleţe; căci nu are în ea nimic trupesc, nimic pământesc. Fiindcă nu a fost la mijloc nici somnul, nici voinţa şi împreunarea trupului, nici ademenirea poftei, ci totul a fost făcut numai de iubirea de oameni lui Dumnezeu. După cum acolo, deşi era vârsta înaintată şi puterea sleită, s-a născut Isaac, aşa şi aici, deşi a trecut peste noi bătrâneţea păcatelor, fără de veste se ridică noul Isaac, şi cu toţii devenim fiii lui Dumnezeu şi urmaşii lui Avraam.
„Dar nu numai ea, ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul, Isaac, părintele nostru” (9, 10).
Mare este nedumerirea de aici, pentru care şi pune în mişcare multe cugetări, şi de peste tot încearcă a dezlega această nedumerire. Dacă e ceva nou şi paradoxal ca după atâtea făgăduinţe iudeii să cadă, apoi cu atât mai paradoxal e faptul ca noi să intrăm în bunurile făgăduite acelora, noi care nici nu ne-am aşteptat la aceasta. S-a petrecut acelaşi lucru, ca de pildă cu fiul împăratului care, având făgăduinţa de a moşteni pe tatăl său pe tron, ar fi azvârlit în rândul celor necinstiţi, iar în locul lui s-ar ridica pe tron un om condamnat şi încărcat de mii de rele, scos din închisoare, care ar lua stăpânirea cuvenită aceluia. Şi ce ai avea de răspuns aici? Că fiul a fost nevrednic? Dar şi acesta e nevrednic, şi chiar cu mult mai nevrednic. Deci trebuia ca deopotrivă să fie pedepsiţi, sau deopotrivă cinstiţi. Un asemenea fapt s-a petrecut cu iudeii şi cu neamurile, ba chiar cu mult mai curios. Cum că toţi au fost nevrednici, aceasta a arătat-o în pasajele dinainte, zicând: „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3, 23), însă faptul uimitor este că, fiind toţi nevrednici, singure neamurile s-au mântuit. Pe lângă acestea apoi, ar mai putea cineva să fie nelămurit şi asupra unei alte chestiuni, şi să zică: „Dacă Dumnezeu nu avea să-Şi îndeplinească făgăduinţele date lor, atunci de ce le-a mai făgăduit? Oamenii desigur că de multe ori se înşeală făgăduind daruri celor nevrednici, din cauză că nu pot cunoaşte bine nici vrednicia celor ce urmează a primi darurile făgăduite, nici viitorul. Dar Cel ce ştie mai dinainte cele viitoare ca şi cele prezente, şi cunoaşte bine că vor fi nevrednici de făgăduinţele date, şi nu vor lua nimic din ele, din ce cauză le mai făgăduieşte?”.
Şi cum a dezlegat această nelămurire Pavel? Prin aceea că a arătat cine anume este Israel, căruia i-a făgăduit Dumnezeu. O dată arătat şi dovedit faptul acesta, şi celălalt fapt, anume că toate făgăduinţele acelea s-au împlinit, este întru totul dovedit. Aceasta adeverind Apostolul, iată că el zicea: „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi”. De aceea nici n-a pus aici numele de Iacov, ci numele de Israel, nume care constituia un merit al dreptului aceluia, nume care de sus îi fusese dat în dar şi care era simbol că a văzut pe Dumnezeu, deşi mai sus a zis că toţi au păcătuit şi s-au lipsit de slava lui Dumnezeu. Dar dacă toţi au păcătuit, cum de unii s-au mântuit, iar alţii au pierit? Pentru că nu toţi au voit a se apropia de El. Din partea Lui toţi au fost păstraţi bine până la urmă, fiindcă cu toţii au fost chemaţi. Dar pe aceasta Apostolul încă n-a spus-o până acum, ci prin alte exemple, aducând în vedere altă chestiune, o dezleagă cu succes, făcând şi aici ceea ce a făcut în pasajele anterioare, unde a dezlegat o nelămurire prin altă nelămurire. Fiindcă acolo se întreba: cum oare, dacă Hristos a săvârşit îndreptarea, toţi ceilalţi s-au bucurat de acea dreptate? Iată că Apostolul a adus în discuţie pe Adam, zicând: „Căci, dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit printr-unul, cu mult mai mult cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împăraţi în viaţă prin Unul Iisus Hristos” (Romani 5, 17). Chestiunea lui Adam n-o dezleagă aici, pe când pe cea cu privire la Hristos o dezleagă prin cealaltă, şi arată că mai multă raţiune are faptul ca cel mort să aibă încă mai multă putere asupra lor. Ca prin greşeala unuia să fie pedepsiţi toţi, nu pare multora a fi ceva drept şi conform judecăţii noastre omeneşti, pe când faptul ca prin biruinţele unuia toţi să se îndrepteze, are în sine şi multă raţiune, şi multă măreţie divină. Totuşi Apostolul n-a dezlegat această nedumerire, şi astfel, cu cât problema rămânea mai nelămurită, cu atâta mai mult şi iudeului i se închidea gura, iar nedumerirea unui fapt trecea la celălalt fapt, de unde şi devenea mai lămurit, întocmai face şi aici, căci dezleagă cele căutate prin alte fapte aflate iarăşi în nedumerire. Să nu uităm că lupta Apostolului este îndreptată aici împotriva iudeilor. De aceea şi pe exemplele pe care le-a pus în joc nu le dezleagă bine, căci nici nu era el răspunzător de ele în timp ce se afla în lupta cu iudeii, pe când pe toate celelalte ale lui le face mai clare din acele exemple. „Şi de ce te minunezi, zice, că unii dintre iudei s-au mântuit acum, iar alţii nu s-au mântuit? Acest fapt l-ar putea vedea cineva petrecându-se de la început cu patriarhii. De ce numai Isaac este numit urmaş al lui Avraam, pe când Avraam a fost tată şi al lui Ismael, şi al altora mulţi? Dar, zici tu, Ismael era născut din sluga lui, numită Agar”. Şi ce are a face aceasta cu tatăl său Avraam? Dar fie şi aşa, scoată-se Ismael din pricina mamei sale, însă ce poţi spune de Chetura şi de fiii născuţi de ea? Nu erau aceştia liberi şi născuţi din femeie liberă? De ce n-au fost cinstiţi şi aceştia cu aceeaşi întâietate ca Isaac? Şi ce vorbesc eu de aceştia? Căci şi Rebeca a fost unica femeie a lui Isaac, şi a născut doi copii cu Isaac, şi cu toate acestea acei copii născuţi din acelaşi tată şi aceeaşi mamă, sub aceleaşi dureri amândoi, ba pe lângă acestea şi gemeni, nu s-au bucurat de aceleaşi bunuri. Deşi aici nu poţi veni cu pretextul robiei mamei, ca pentru Ismael, nu unul s-a născut dintr-o mamă, iar altul din altă mamă, după cum s-a petrecut cu cei născuţi din Chetura şi Sara, ei amândoi fiind părtaşi durerilor mamei în timpul facerii, şi totuşi nu amândoi s-au învrednicit aceloraşi daruri”.
De aceea şi Pavel, aducând un exemplu mai grăitor, pare că ar zice: „Nu numai cu Isaac s-a întâmplat aceasta”, vezi bine, „ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul Isaac, părintele nostru…”.
„Şi nefiind ei încă născuţi şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă. I s-a zis ei că «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât»” (9, 11-13).
Deci, de ce oare unul era iubit, iar altul era urât? De ce unul slujea, iar celalalt era slujit? Fiindcă unul era rău, iar celălalt era bun. Deşi ei încă nu se născuseră, totuşi unul era cinstit, iar celalalt era condamnat, şi după ce s-au născut, Dumnezeu a zis că „cel mai mare va sluji celui mai mic”. De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Fiindcă El nu aşteaptă, ca noi oamenii, ca să vadă din sfârşitul faptelor binele sau răul, pe cel bun sau pe cel rău, ci şi mai înainte de acestea El cunoaşte care este rău şi care este bun. Acest fapt s-a petrecut cu o mai mare minune pe timpul israeliţilor. „Şi ce spun eu – zice – despre Isav şi Iacov, dintre care unul a fost rău şi celalalt bun? Pe timpul israeliţilor păcatul acesta era comun, căci cu toţii se închinau viţelului celui de aur, şi totuşi unii au fost miluiţi, iar alţii nu s-au bucurat de acea milă. „Voi milui, zice, pe cine vreau să-l miluiesc şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur” (9, 15). Acest fapt l-ar putea vedea cineva petrecându-se şi cu cei pedepsiţi. Ce ai avea de spus despre Faraon, că a fost pedepsit atât de grozav? Că era aspru şi neînduplecat? Aşadar singur el era aşa, şi nimeni altul? Cum atunci de a fost pedepsit atât de grozav? Ce înseamnă oare, că şi pe timpul iudeilor Dumnezeu a chemat un popor care nu era popor, şi iarăşi nu pe toţi i-a învrednicit de aceeaşi cinste? „Chiar dacă, zice, poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţă se va întoarce” (Isaia 10, 22). Dar din ce cauză numai „rămăşiţa” trebuia a se mântui? Ai văzut că cele ce ţi-am pus înainte te-au băgat în nedumerire? Şi cu drept cuvânt, căci când e nevoie de a băga în nedumerire pe protivnicul tău, tu nu îndată dezlegi nedumerirea. Dacă şi tu însuţi te găseşti în aceeaşi nedumerire, de ce atunci îţi iei asupra-ţi primejdii prisoselnice? De ce îl îndârjeşti pe acela, trăgând totul în partea ta? Căci spune-mi, iudeule, tu, care nu pricepi atâtea lucruri şi nu poţi dezlega nimic din acestea, cum ne poţi explica împrejurările chemării neamurilor?
Eu cunosc cauza puternică şi dreaptă de ce neamurile s-au îndreptat, iar voi aţi căzut. Şi care e acea cauză? Aceia [neamurile] s-au îndreptat din credinţă, iar voi aţi căzut din faptele Legii, sau, după cum zice Apostolul, „necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus” (Romani 10, 3).
Dezlegarea oricărui pasaj, fiind zis pe scurt, în felul acesta este rezolvată de acest suflet fericit. Pentru ca acestea să fie mai clare, să examinăm în detaliu cele vorbite de Apostol, însă să ştim acest lucru, că principalul pentru fericitul Pavel era ca prin toate cele spuse să arate că numai Dumnezeu cunoaşte pe cei vrednici, iar dintre oameni nici unul, chiar de ar crede el că ştie. Cel ce cunoaşte cele negrăite ale cugetului nostru, El singur ştie clar cine sunt vrednici de cunună şi cine sunt vrednici de pedeapsă şi osândă. De aceea a şi pedepsit pe mulţi, pe care oamenii îi credeau ca buni, şi din contră, pe mulţi crezuţi ca răi El i-a încununat, arătându-i ca nefiind răi, căci El nu dă hotărârea după părerea slugilor, ci în urma propriei Sale judecăţi, exacte şi nepărtinitoare, şi nu aşteaptă desfăşurarea faptelor spre a vedea care e rău şi care nu. Dar ca nu cumva să facem cuvântul mai obscur, să revenim chiar la cuvintele apostolice.
„Dar nu numai ea, zice, ci şi Rebeca, având copii gemeni dintr-unul”. „Puteam – zice – să spun şi de fiii ce i-a avut de la Chetura, dar n-am spus, ci, pentru ca biruinţa să fie mai mare, eu pun la mijloc pe cei născuţi din acelaşi tată şi aceeaşi mamă. Căci amândoi au fost din Rebeca şi din Isaac, fiul adevărat al lui Avraam, cel încercat şi preferat înaintea tuturor, pentru care a zis: cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi, care a şi devenit părintele nostru. Dar dacă el a fost părintele nostru, trebuia ca şi cei dintru el să fie părinţii noştri, şi cu toate acestea n-au fost”. Ai văzut că aceasta s-a petrecut nu numai cu Avraam, ci şi cu fiul său Isaac, şi cum că pretutindeni numai credinţa şi virtutea sunt cele care strălucesc şi care caracterizează adevărata înrudire? De aici, deci, aflăm că nu numai pentru modul naşterii se numesc fii ai aceluia, ci şi pentru că sunt vrednici de născătorul lor şi de virtuţile lui. Dacă ar fi vorba ca să se aibă în vedere numai modul naşterii, ar fi trebuit ca şi Isav să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi Iacov, deoarece şi el ieşise din pântecele sterp (mortificat), fiindcă şi mama lui, Rebeca, era stearpă. Dar nu numai aceasta ne interesează, ci şi modul care contribuie nu puţin la învăţătura noastră morală. Apostolul nu zice că, de vreme ce unul a fost bun, iar celalalt rău, atunci a fost preferat cel bun, ca nu cumva să-l întâmpine imediat şi să-i zică: „Dar ce? Sunt oare mai buni cei dintre neamuri decât cei din tăierea împrejur?”. Căci deşi faptul în sine era adevărat, totuşi el n-a zis aceasta, fiindcă ar fi părut foarte greoi, ci a aruncat totul la cunoştinţa lui Dumnezeu, cu Care nimeni n-ar fi îndrăznit a se lupta, oricât de nebun ar fi fost.
„Nefiind ei încă născuţi, zice, şi nefăcând ei ceva bun sau rău…, i s-a zis ei că cel mai mare va sluji celui mai mic”. Aici se mai arată că nici nobleţea cea după trup nu poate folosi cu ceva, ci trebuie a căuta virtutea sufletului, pe care Dumnezeu o ştie şi mai înainte de fapte. Acesta este faptul prevederii şi al precunoştinţei lui Dumnezeu, ca El să aleagă pe om chiar încă de când se găseşte ca prunc în pântecele mamei sale. „Ca să se învedereze – zice – alegerea lui Dumnezeu cea făcută după precunoştinţa Lui, din prima zi El ştie şi proclamă pe cel bun şi pe cel rău. Deci să nu-mi spui că ai citit Legea şi profeţii, şi că i-ai slujit atâta timp, căci Cel ce ştie a cerca sufletul ştie în acelaşi timp şi cine este vrednic a se mântui. Deci pleacă-te înaintea faptului neînţeles al acestei alegeri, căci singur El ştie cine merită a fi încununat după dreptate”. Într-adevăr, câţi oare nu păreau a fi mai buni decât Matei după faptele lor de dinafară?

Cu toate acestea Cel ce ştie cele nepricepute şi Care poate cerceta aptitudinea cugetului, Care ştie şi cunoaşte mărgăritarul ce stă aruncat în noroi, Acela, zic, a trecut cu vederea pe toţi ceilalţi şi, admirând frumuseţea lui, l-a ales pe dânsul şi, pe lângă nobleţea voinţei şi a intenţiei mai adăugându-i şi harul Său, l-a declarat vrednic. Dacă până şi meseriaşii cei iscusiţi – şi vorbesc acum de meşteşugurile cele vremelnice, şi de toate celelalte lucruri omeneşti – ştiu a judeca valoarea obiectelor cu totul altfel de cum judecă cei simpli şi necunoscători, şi ştiu a alege dintre obiectele ce le stau de faţă pe cele mai bune, şi de multe ori depreciază pe cele găsite ca bune de cei simpli şi neştiutori, iar pe cele crezute de aceia ca rele le apreciază ca bune; dacă acest fapt îl vedem de multe ori petrecându-se şi cu îmblânzitorii de cai, căci şi aceştia ştiu a alege caii mai bine decât ceilalţi, dacă, zic, se petrec asemenea fapte şi cu cei ce judecă valoarea pietrelor preţioase şi, în fine, cu toţi bunii meşteşugari, apoi cu atât mai mult trebuie să recunoaştem acest drept lui Dumnezeu cel iubitor de oameni, Lui, Care este înţelepciune nemărginită şi Care pe toate le ştie în mod lămurit. De aceea, bunăoară, a ales pe vameş, pe tâlhar şi pe desfrânată, pe când pe preoţi, pe cei bătrâni şi pe stăpânitori i-a dispreţuit şi i-a scos afară. Acest fapt l-ar putea vedea cineva şi cu martirii, fiindcă de pildă mulţi dintre ei, fiind nebăgaţi în seamă şi dispreţuiţi în timpul luptelor, s-au încununat, şi din contră, mulţi care erau crezuţi de unii a fi mari, tocmai ei au fost amăgiţi şi au căzut. Deci nu învinovăţi pe Creator, nici să nu zici: „De ce unul a fost încununat, iar celalalt pedepsit?”, căci El face totul după dreptate. De aceea şi zicea: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”.

Cum că aşa a fost drept, tu ai cunoscut din sfârşit, pe când El cunoştea lămurit şi mai înainte de sfârşit. Căci Dumnezeu nu caută numai la trâmbiţarea şi fala faptelor, ci şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare. Un astfel de om, chiar dacă prin vreo împrejurare oarecare ar greşi, totuşi repede îşi va veni în simţiri; chiar de s-ar întâmpla să vieţuiască în răutate, el nu se va lenevi mult, şi Dumnezeu, Care ştie totul, repede îl va trage din prăpastie, după cum şi cel care are voinţa coruptă, chiar dacă s-ar părea că face ceva bun, totuşi împreună cu intenţia lui cea rea se pierde şi el. Fiindcă şi David s-a desfrânat şi a ucis, însă, fiindcă n-a făcut această răutate cu intenţie, ci mai mult dintr-o împrejurare oarecare şi fără prealabilă gândire, repede s-a curăţit de păcat. Fariseul, însă, neîndrăznind a face nimic din toate acestea, ba chiar obosindu-se în fapte bune, totuşi prin reaua lui intenţie totul a pierdut.
„Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!” (9, 14). Prin urmare, nici cu noi nu este nedreptate şi nici cu iudeii.
După care adaugă şi un alt argument mai lămurit, zicând: „Căci grăieşte către Moise: «Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc, şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur »” (9, 15).
Iarăşi a mărit antiteza, tăind-o în două şi producând prin aceasta o nouă nedumerire. Dar pentru ca ceea ce spun să fie mai clar, este necesar a o explica. „Şi a zis Dumnezeu Rebecăi că cel mai mare va sluji celui mai mic”. Deci ce? Nu cumva Dumnezeu este nedrept? Nicidecum. Şi ca dovadă, ascultă cele ce urmează. Acolo, fie virtutea, fie şi răutatea, amândouă au fost ştiute şi hotărâte; dar aici unul şi acelaşi păcat stăpânea pe toţi iudeii, anume acela că-şi făcuseră viţel de aur, şi cu toate acestea unii au fost pedepsiţi, iar alţii nu.

Pentru aceia şi zicea: „Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc, şi Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur”, ca şi cum ar fi zis: „Nu este al tău, Moise, a şti cine sunt vrednici de iubirea Mea de oameni, ci îngădui-Mi Mie acest drept”. Dar dacă nu era treaba lui Moise de a şti, apoi cu atât mai mult nu poate fi treaba noastră. Tocmai de aceea nici Apostolul n-a citat pur şi simplu această expresie, ci arată şi persoana către care a zis Dumnezeu aceste cuvinte: „Căci grăieşte către Moise”, ca în felul acesta să ruşineze pe cel ce ar vrea să le contrazică, nu oricum, ci chiar cu demnitatea persoanei respective.
Deci arătând dezlegarea nedumeririlor, taie în două antiteza şi introduce o nouă antiteza, zicând: „Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu, Care miluieşte” (9, 16), iar mai departe adaugă: „Căci Scriptura zice lui Faraon: «Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea, şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul»” (9, 17).
„După cum acolo – zice – unii s-au mântuit, iar alţii s-au osândit, tot aşa şi aici, căci tocmai pentru aceasta a fost păstrat Faraon”.
Apoi, iarăşi adaugă o antiteză: „Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte, îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşti? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă?” (9, 18-19).
Ai văzut cum prin toate acestea el s-a silit să facă lucrul nedesluşit? Şi nici dezlegarea n-o pune imediat, desigur intenţionat, ci mai întâi închide gura celui ce iscodeşte: „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (9, 20).
Pune această întrebare pentru a mărgini curiozitatea omului şi dorinţa lui de a şti totul, şi după ce-i pune frâu, îl învaţă a cunoaşte ce este Dumnezeu şi ce este omul, cât de necuprinsă de mintea noastră este pronia Lui, şi cum acea pronie covârşeşte judecata noastră, şi cum, în fine, noi trebuie a ne supune Lui fără murmur, ca astfel, după ce pregăteşte mai întâi auditoriul, după ce-i mărgineşte şi-i îndreptează cugetarea, la urmă cu o mai mare uşurinţă să poată da şi dezlegarea, şi să facă astfel a fi bine primit cuvântul său. El nu zice că această chestiune este cu neputinţă de a fi dezlegată, ci că este nepermis a întreba despre astfel de lucruri, şi că noi trebuie a ne supune celor săvârşite de Dumnezeu, şi nicidecum a mai scruta cauza, dacă suntem în necunoştinţă de ea. De aceea şi zice: „tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”. Ai văzut cum a dispreţuit şi a doborât mândria omului? „Tu cine eşti?”, adică: „Eşti tu părtaş al stăpânirii? Te-ai pus ca judecător al lui Dumnezeu? Dar nici nu poţi a te pune în vreo comparaţie cu El, nu eşti faţă de El cutare sau cutare, ci eşti cu totul un nimic”. Când Apostolul zice „cine eşti tu?”, el arată prin aceasta o mai mare nimicnicie decât chiar dacă ar fi zis „nu eşti nimic”. De altfel, prin această întrebare se învederează şi o mare indignare din partea lui. Şi n-a zis: „tu cine eşti care nu încuviinţezi”, ci „tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu”, care îl contrazici, care I te împotriveşti, care te încumeţi la întrebări cu El, fiindcă atunci când zici că „trebuia aşa să se facă” sau „nu trebuia aşa”, nimic altceva nu este decât cuvânt ieşit din gura celui ce se pune la ceartă cu El. Ai văzut cum a înfricoşat, cum a înspăimântat, cum a făcut ca noi mai mult să tremurăm decât să cerem răspuns şi să iscodim? Acesta este meritul dascălului eminent, ca să nu meargă el în toate după pofta discipolilor, ci să-i atragă pe aceştia spre voinţa sa, să smulgă spinii, iar numai după aceea să arunce seminţele; cu alte cuvinte, să nu răspundă totdeauna imediat la cele întrebate.
„Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (9, 20, 21).
Aici Apostolul nu doboară liberul arbitru spunând aceste vorbe, ci arată până unde trebuie de a se supune omul lui Dumnezeu. Căci a învinovăţi pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât că lutul se împotriveşte şi învinovăţeşte pe olar. Nu numai că nu trebuie a se împotrivi cineva, dar nici chiar a grăi sau a gândi ceva împotriva lui Dumnezeu, ci să se asemene cu lutul cel neînsufleţit, care se modelează după mâinile olarului, şi se lasă de a fi purtat încoace şi încolo, după voinţa aceluia. Aşadar numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită pe care o datorăm lui Dumnezeu, şi tăcerea ce trebuie a ne impune, noi înşine, iar nicidecum pentru arătarea vieţii noastre. Şi aceasta trebuie a o avea în vedere pretutindeni, adică aceea că exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele, să le luăm în sensul în care au fost luate, lăsând la o parte tot ce s-ar mai putea scoate din ele. Astfel, de exemplu, când Scriptura zice: „Plecatu-s-a şi s-a culcat ca un leu” (Numerii 24, 9), noi înţelegem aici numai ceva neînvins, ceva furios, nu însă şi ceva sălbatic, sau vreo altă însuşire a leului; şi iarăşi când zice: „Întâmpina-i-voi ca o ursoaică lipsită (de pui)”, noi înţelegem aici răzbunarea; sau când zice: „Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor” (Deuteronomul 4, 24), se înţelege numai mistuirea sau consumarea pedepsei.

Tot aşa şi aici, sub denumirea de lut, olar şi vase, noi trebuie a înţelege numai ceea ce a înţeles şi Pavel. Dar şi mai departe, când el zice: „Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?”, să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură, fiindcă dacă nu vom înţelege astfel, vom cădea în multe absurdităţi. De pildă, dacă ar fi vorba aici despre voinţă sau intenţie, atunci El este creatorul şi al celor buni, şi al celor răi, şi atunci omul este în afară de orice răspundere pentru faptele sale.
Aici Pavel se arată luptându-se cu sine însuşi, ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului. Prin urmare, nimic altceva nu voieşte el a pregăti aici, decât a convinge auditoriul să se plece cu toată umilinţa dinaintea lui Dumnezeu, şi de nimic să nu-L învinovăţească. „După cum olarul – zice – din aceeaşi frământătură face ceea ce voieşte, şi nimeni nu i se împotriveşte, tot aşa şi pe Dumnezeu, care din acelaşi gen al oamenilor pe unii îi pedepseşte, iar pe alţii îi cinsteşte, se cade să nu-L ispiteşti, nici să-I cenzurezi faptele, ci numai închină-te Lui, şi imită lutul: adică precum lutul se lasă în voia mâinilor olarului, tot aşa şi tu lasă-te la voia Celui ce proniază acestea. Nimic El nu face întâmplător, sau la noroc, ci cu multă înţelepciune, deşi poate tu nu pricepi taina acelei înţelepciuni. Tu dai voie olarului ca din aceeaşi frământătură să facă diferite vase, şi nu-l învinovăţeşti pentru aceasta, iar pe Dumnezeu Îl învinovăţeşti pentru pedepsele sau onorurile pe care le acordă, şi nu-I dai voie a şti şi a cunoaşte care este vrednic şi care nu, ci fiindcă toţi oamenii sunt aceeaşi frământătură şi din aceeaşi esenţă, atunci pretinzi ca la toţi deopotrivă să fie şi aceleaşi intenţii. Şi câtă nebunie nu este aici? Cinstea sau necinstea vaselor făcute de olar nu vine din faptul că sunt făcute din aceeaşi frământătură, sau că olanul le-a hotărât mai dinainte, ci din întrebuinţarea acelor vase de către cei ce le au, ceea ce se petrece şi în cazul de faţă, unde totul provine din intenţia omului.
Deci, după cum am spus, exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu, ci de a ne pleca dinaintea proniei Lui necuprinse de mintea omenească. Exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte, şi pentru a căror clarificare sunt aduse în faţă, încât să înalţe auditoriul, fiindcă dacă nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge şi ruşina cum trebuie pe contrazicător.
Aşadar, după ce Apostolul a înfrânat precum trebuie discuţia lor zadarnică asupra acestei chestiuni, adaugă la urmă şi dezlegarea ei. Şi care este dezlegarea?
„Şi ce este dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale, gătite spre pieire, şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă? Adică pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre păgâni” (9, 22-24).
Ceea ce el spune aici, aşa şi este. Căci de pildă Faraon a fost vas al mâniei, adică om care prin asprimea şi răutatea lui a întărâtat mânia lui Dumnezeu, şi deşi se bucurase de îndelunga Lui răbdare, totuşi nu s-a făcut mai bun, ci a rămas neîndreptat. De aceea nu numai vas al mâniei l-a numit, ci şi „gătit spre pieire”, adică întocmit fiind de la sine şi prin sine spre pieire. Nici Dumnezeu nu l-a lipsit cu ceva din cele ce puteau contribui la îndreptarea lui, şi nici el nu s-a lipsit de cele ce-l puteau duce la pieire, şi care erau lipsite de orice iertare.

Dar, cu toate acestea, deşi Dumnezeu ştia totul, „a suferit cu multă răbdare”, voind a-l aduce la pocăinţă, căci, de n-ar fi voit aceasta, nici n-ar fi stat întru multă răbdare. Dar fiindcă el n-a voit să se folosească de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi să vină la pocăinţă, ci s-a făcut singur pe sine vas al mâniei, atunci Dumnezeu l-a întrebuinţat spre îndreptarea altora, pe de o parte făcându-i pe aceia mai buni prin osânda dată lui, iar pe de alta şi El arătând prin acest fapt puterea Sa cea mare. Cum că Dumnezeu nu voieşte a-Şi arăta puterea în acest mod, ci cu totul altfel, adică prin binefacerile Sale, aceasta a dovedit-o de la început. Dacă chiar şi Pavel nu voieşte să se arate puternic în acest fel, căci zice: „Nu ca să ne arătăm noi încercaţi, ci pentru ca voi să faceţi binele” (II Corinteni 13, 7), apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Dar fiindcă a răbdat mult pentru a-l aduce la pocăinţă, şi totuşi acela nu s-a pocăit, prin această îndelungă răbdare Dumnezeu a arătat pe de o parte bunătatea, iar pe de alta puterea Sa, căci a lăsat să vadă dacă acela n-ar voi să câştige ceva din acea îndelungă răbdare.

Deci, după cum când a pedepsit pe cel ce rămăsese neîndreptat a arătat puterea Sa, tot aşa şi când miluieşte pe cei ce au păcătuit mult, însă s-au pocăit, îşi arată iubirea Sa de oameni. Dar Apostolul nu spune că aceasta este iubirea Lui de oameni, ci „bogăţia slavei Sale”, arătând că aceasta mai ales este slava lui Dumnezeu, şi El cu aceasta se îndeletniceşte înaintea tuturor celorlalte. Când Apostolul zice: „pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă”, nu spune că totul este al lui Dumnezeu, fiindcă dacă ar fi aşa, nimic n-ar putea opri ca toţi oamenii să se mântuiască, ci iarăşi arată precunoştinţa Lui, şi totodată doboară deosebirea dintre iudei şi neamuri. De aici apoi pregăteşte cu cuvântul o nouă justificare, care nu este nebăgată în seamă. Nu numai pe timpul iudeilor unii au pierit, iar alţii s-au mântuit, ci faptul acesta s-a petrecut şi cu neamurile. De aceea nu zice „şi neamurile toate”, ci „şi dintre păgâni (neamuri)”, şi nici nu spune că toţi iudeii, ci „dintre iudei”.

Deci după cum Faraon s-a făcut vas al mâniei prin propria sa nelegiuire, tot aşa şi aceştia s-au făcut vase ale milei lui Dumnezeu prin propria lor recunoştinţă. Că deşi partea principală este a lui Dumnezeu, totuşi şi ei au contribuit cu ceva la mântuirea lor proprie. De aceea nici nu zice: „vase ale meritelor”, sau „vase ale încurajării”, ci „vase ale milei”, arătând prin aceasta că totul este al lui Dumnezeu. Şi când zice că: „nu este nici a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă”, deşi se spun în rândul antitezei, totuşi fiind spuse de Pavel, nu aduc nici o nedumerire. Prin aceste cuvinte nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om, ci acesta are nevoie şi de harul lui Dumnezeu. Trebuie desigur şi a voi, şi a alerga, însă să nu ne încredem în propriile noastre osteneli, ci întreaga încredere să o avem numai în iubirea de oameni lui Dumnezeu, ceea ce şi în altă parte zicea: „Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” (I Corinteni 15, 10).
Bine a zis Apostolul: „pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă”. Fiindcă iudeii luau în bătaie de joc pe creştini când aceştia ziceau că s-au mântuit prin har, şi credeau că-i ruşinează, de aceea Apostolul le doboară acea bănuială cu multă putere. Într-adevăr, dacă faptul îndelungii răbdări a adus slavă lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult va aduce acelora prin care Dumnezeu a fost slăvit. Dar tu gândeşte-te la recunoştinţa Apostolului şi la înţelepciunea lui cea negrăită.

Deşi ar fi putut ca, vorbind de cei pedepsiţi, să nu aducă ca exemplu pe Faraon, ci pe vreunul dintre iudeii ce au păcătuit, şi cu aceasta să facă cuvântul mai clar, arătând cum atunci, deşi erau sub aceleaşi păcate toţi iudeii, totuşi unii au pierit, iar alţii s-au mântuit, şi astfel să-i convingă că nu trebuie deloc a se nelinişti dacă şi dintre neamuri unii s-au mântuit, cu toate acestea, pentru ca să nu facă greoi cuvântul, aduce ca dovadă a pedepsei pe barbar, ca astfel să nu fie silit de a-i numi pe dânşii vase ale mâniei lui Dumnezeu, pe când pe cei miluiţi El îi scoate numai din neamul iudaic. Deşi Apostolul a apărat îndeajuns pe Dumnezeu, căci cu toată răutatea barbarului Faraon, şi cu toate că el însuşi se făcuse vas al pierzării, totuşi Dumnezeu a contribuit cu cele ale Sale, adică a arătat o mare îngăduinţă şi îndelungă răbdare, cu toate acestea, zic, Apostolul n-a voit să aducă ca exemplu pe vreunul dintre iudei, ca să nu pară greoi în vorbă.
Deci cum de s-au făcut unii vase ale mâniei, iar alţii vase ale milei lui Dumnezeu? Prin propria lor intenţie numai. Dumnezeu însă fiind foarte bun, Şi-a arătat bunătatea asupra amândurora, fiindcă nu a miluit numai pe cei mântuiţi, ci şi pe Faraon, căci şi aceia ca şi acesta s-au bucurat de aceeaşi îndelungă răbdare din partea-I. Dar dacă acesta nu s-a mântuit, atunci totul a depins de voinţa sa, fiindcă dacă el ar fi voit şi ar fi ascultat pe Dumnezeu, nimic n-ar fi avut mai puţin decât cei mântuiţi.
După ce, deci, Apostolul dă dezlegarea chestiunii prin fapte, iată că mai departe, ca să fie cuvântul său vrednic de credinţă, introduce şi pe profeţi, care cu mult mai înainte au vestit acestea.
Căci şi Osie, bunăoară, încă de la început spunea: „Chema-voi poporul Meu pe cel ce nu este poporul Meu, şi iubită pe cea care nu era iubită” (9, 25).
Dar cine era acel popor, care nu era popor? Desigur că neamurile. Şi cine nu era iubită? Tot neamurile. Şi cu toate acestea i-a numit popor şi iubită, adăugând că vor fi şi fii ai lui Dumnezeu: „Se vor chema”, zice, „fii ai Dumnezeului Celui viu” (9, 26).
Dacă vom zice că acestea s-au spus pentru iudeii care au crezut, apoi şi aşa cuvântul profetului stă în picioare. Căci dacă după atâtea binefaceri acordate celor nerecunoscători şi înstrăinaţi, şi încă s-a făcut o asemenea schimbare încât să se numească popor al Său, apoi ce împiedica pe cei înstrăinaţi încă de la început de a fi chemaţi şi, supunându-se, să se învrednicească de aceleaşi bunuri? Deci după ce aduce ca martor pe Osie, nu se mulţumeşte numai cu el, ci pune în lumină şi pe Isaia, care grăieşte în acord cu Osie: „Iar Isaia”, zice, „strigă pentru Israel”, adică grăieşte cu curaj şi nu se sfieşte. Şi cine ne poate acuza pe noi când aceia au grăit aşa mai dinainte, şi cuvântul lor a răsunat mai strălucit ca orice trâmbiţă? Dar ce strigă Isaia? „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” (9, 27).
Ai văzut că şi Isaia spune că nu toţi se vor mântui, ci numai cei vrednici? „Nu mă înduplec – zice – de mulţimea lor, şi nici nu mă plec de neamul lor cel numeros, ci numai pe aceia îi mântuiesc, care se vor arăta pe sine vrednici”. Şi n-a amintit simplu de nisipul mării, ci le-a adus aminte de vechea făgăduinţă, care s-au arătat nevrednici. „De ce, deci, vă tulburaţi – zice – că ar fi căzut făgăduinţa, când şi profeţii toţi arată că nu toţi s-au mântuit?”. Apoi Apostolul arată felul mântuirii. Ai văzut exactitate profetică şi înţelepciune apostolică? Ai văzut ce fel de mărturie a adus, şi cât de potrivită? Această mărturie ne arată nu numai care sunt cei mântuiţi, şi care nu, ci şi cum se vor mântui. Deci, cum se vor mântui, şi cum îi va învrednici pe dânşii Dumnezeu de binefacerile Sale?
„Pentru că împlinind şi scurtând, Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său” (9, 28).
Ceea ce el spune aici înseamnă: nu este nevoie de un timp îndelungat, de osteneli şi de zbuciumul acela depus în săvârşirea faptelor legii, ci mântuirea va fi căpătată în scurt timp, şi fără vorbă multă. Şi de felul acesta este credinţa, care în cuvinte scurte are mântuirea. „De vei mărturisi, zice, cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9). Ai văzut ce înseamnă „scurtând Domnul va îndeplini, pe pământ, cuvântul Său”? Şi ceea ce este mai minunat încă, este că acest cuvânt scurt n-a adus cu sine numai mântuirea, ci şi dreptatea.
„Şi precum a proorocit Isaia: „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (9, 29).
Aici iarăşi mai învederează şi altceva, adică că nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi, ci s-ar fi pierdut şi ar fi pătimit ceea ce a pătimit Sodoma, adică ar fi fost nimiciţi complet, după cum şi sodomitenii s-au nimicit şi n-au lăsat după dânşii nici o sămânţă. „Tot aşa şi aceştia – zice – ar fi devenit ca şi aceia, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut uz de marea Lui bunătate şi nu i-ar fi păstrat prin credinţă”. Aceasta s-a petrecut şi pe timpul robiei iudeilor în Babilon, când cei mai mulţi au pierit, şi puţini numai s-au mântuit.
„Ce vom zice, deci? Că neamurile care nu căutau dreptatea au dobândit dreptatea, însă dreptatea din credinţă; iar Israel, urmărind legea dreptăţii, n-a ajuns la legea dreptăţii” (9, 30, 31).
Aşadar dezlegarea cea mai clară aici este. După ce a arătat şi din fapte că „Căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi”, şi de la strămoşii lor, Iacov şi Isav, şi de la profeţii Osie şi Isaia, pe care i-a adus ca martori, la urmă pune şi dezlegarea, după ce mai întâi a sporit mereu nedumerirea lor. Două chestiuni ni se prezintă aici: anume că neamurile au reuşit, pe de o parte, iar pe de alta, că au reuşit fără să umble după dreptate, fără să o alunge, deci că nu s-au ocupat cu aceasta; şi iarăşi fiind vorba de iudei, două nedumeriri de asemenea ni se prezintă: anume că Israel n-a reuşit, pe de o parte, iar pe de alta, că chiar umblând după aceasta, n-a reuşit. De aceea şi Apostolul întrebuinţează multă emfază în vorbe, căci n-a zis că „au avut dreptatea”, ci că „au dobândit dreptatea”. Faptul paradoxal şi nou acesta este, că cel ce umblă după dreptate n-o stăpâneşte, iar cel ce nu umblă, o cucereşte şi o ia în stăpânire. Şi s-ar părea că Apostolul le face pe plac întrebuinţând expresia „urmărind”, însă mai departe le aplică lovitura cea mai grea. Deci, fiindcă are a le pune înainte o dezlegare puternică, de aceea de nimic nu se sfieşte în a face antiteza şi mai dificilă. De aceea nici nu mai discută despre credinţă şi despre dreptatea venită de aici, ci arată că ei şi mai înainte de credinţă au fost învinşi şi condamnaţi prin propriile lor fapte. „Tu, iudeule, zice, nici din Lege n-ai aflat dreptatea, căci ai călcat Legea, şi te-ai făcut vinovat blestemului; însă aceştia [neamurile], sosind pe altă cale, iar nu pe calea Legii, au găsit o mai mare dreptate decât cea prin Lege, adică dreptatea din credinţă”. Aceasta o zicea şi mai sus: „Căci dacă s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Romani 4, 2), arătând că dreptatea din credinţă este mai mare decât cea din fapte.
Mai sus ziceam că două sunt chestiunile ce ni se prezintă în neclaritate. Acum însă ni se prezintă trei neclarităţi: 1) că neamurile au aflat dreptatea, 2) că au aflat-o fără să o caute, şi 3) că au aflat-o mai mare decât dreptatea cea din Lege.
Aceleaşi neînţelegeri, în sens contrar, ni se prezintă şi în legătură cu iudeii: 1) că Israel n-a aflat dreptatea, 2) că umblând după aceasta n-a aflat-o, şi 3) că n-a aflat nici chiar pe cea mai mică (dreptatea din faptele Legii).
Deci, după ce bagă auditoriul într-o mare nedumerire, adaugă la urmă şi dezlegarea pe scurt, spunând şi cauza tuturor acestora. Şi care e acea cauză?
„Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele Legii” (9, 32).
Aceasta este dezlegarea cea mai lămurită a întregii pericope, pe care dacă ar fi dat-o de la început, nu ar fi fost aşa de bine primită, pe când acum, după multe nedumeriri, după multe dovezi, după multe pregătiri, şi după multe precauţii fiind dată, a făcut-o mai lămurită şi mai bine primită.
„Aceasta este cauza pierzării lor, anume că au voit a se îndrepta din faptele Legii, iar nu din credinţă”. Şi nu zice simplu „din fapte”, ci „ca din faptele Legii”, arătând prin aceasta că nici pe cea din Lege n-o aveau.
„S-au poticnit de piatra poticnirii, precum este scris: «Iată pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de sminteală; şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina»” (9, 32-33).
Ai văzut cât de mare este curajul din credinţă, şi cum darul acesta este universal? Căci aici nu vorbeşte numai despre iudei, ci pentru tot neamul omenesc, fiindcă oricine va crede, fie iudeu, fie elin, sau scit, sau trac, sau oricare, se va bucura de un mare curaj. Şi ceea ce este minunat la profetul acesta e că nu vorbeşte numai de cei ce vor crede, ci şi de cei ce nu vor crede, fiindcă expresia „de poticnire” înseamnă a nu crede. După cum mai sus prin expresiile: „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui” şi „Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma” şi „A chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre neamuri”, a arătat pe cei pierduţi şi pe cei mântuiţi, tot aşa şi aici arată că unii vor crede, iar alţii se vor poticni, însă a se poticni cineva vine de la a nu lua seama, a nu fi atent, a fi distras cu altele. Tot aşa au pătimit şi iudeii, căci fiind distraşi cu Legea, s-au poticnit de piatră. Piatra poticnirii şi piatra scandalului vin numai de la voinţa, intenţia şi sfârşitul celor ce nu au crezut.
Oare au fost destul de clare cele vorbite până acum, sau mai au nevoie de o mai mare lămurire? Eu cred însă că celor ce au fost cu băgare de seamă le-au fost uşor de înţeles, iar dacă unii n-au înţeles destul de bine, n-au decât să întrebe în particular pe ceilalţi, spre a află şi a se lămuri. Eu de aceea am şi explicat pe larg această chestiune, ca astfel să nu mă văd silit a ciunti continuitatea ideii şi a vătăma claritatea celor vorbite.
De aceea voi şi conteni aici cu vorba, nemaidiscutând cu voi nimic din partea morală, după cum îmi este obiceiul a face, ca nu cumva să vă întunec memoria cu mulţimea celor vorbite. Este timpul, deci, de a încheia cuvântul acesta şi a-l încununa cu sfârşitul cuvenit, înălţând doxologie Dumnezeului tuturor. Aşadar şi noi, care vorbim, şi voi, care ascultaţi, cu un glas să-I înălţăm slavă, căci a Lui este împărăţia şi puterea şi slava în vecii vecilor. Amin.

Mitropolitul Ieremia de Gortina anatematizează panerezia ecumenismului semnată de trădătorii Ortodoxiei participanți la Adunarea din Creta

Circulară duminicală a mitropolitului

Epistola mitropolitului către credincioșii săi
Iubiți creștini ai Sfintei noastre Mitropolii,

Vă urez să fiți sănătoși și să trăiți fericiți. Mă rog ca Preasfânta Stăpână să vă acopere și să vă păzească familia de orice rău. Să fiți ocrotiți de Maica Domnului, bunii mei creștini!

Ca Arhiereu al acestui loc, răspunzător pentru progresul vostru duhovnicesc, doresc să se înfierbânte inima voastră bună de dragostea față de Iisus Hristos. Observ că ne-au biruit diferite probleme, economice și de alte feluri, am fost preocupați de ele și am uitat că cel mai important lucru dintre toate este să Îl iubim pe Dumnezeu și să trăim după Legea Lui cea sfântă.

De aceea vă rog fierbinte, fraților, să ne întoarcem din toată inima la Hristos și la credința noastră ortodoxă. Să spunem astfel în rugăciunea noastră: Hristoase al meu, fă-mă să Te iubesc mai presus de orice! Măicuța Domnului, întărește-mi credința și iubirea față de tine!

Creștinii mei, să aveți acasă Sfânta Evanghelie și să citiți din ea câte puțin în fiecare zi. Ce creștini suntem noi dacă nu am citit Evanghelia măcar o dată? În duminici și la marile sărbători să mergeți la biserică cu toată familia voastră. Dimineața, când vă treziți, spuneți rugăciunea Tatăl nostru și rugați-L pe Hristos să vă ajute în acea zi. Și înainte să adormiți seara să vă rugați iarăși și să Îi mulțumiți lui Hristos pentru ziua care a trecut. Să postiți miercurea și vinerea, așa cum au hotărât Sfinții Părinți ai Bisericii noastre. Să nu lipsească din casa voastră candela și tămâia, pentru că ele sunt mărturii ale unei spiritualități ortodoxe autentice. Și să vă străduiți să fiți împăcați cu toți oameni și să nu faceți nimănui vreun rău, nici să nu acuzați pe cineva de ceva. Căci fiecare dintre noi suntem vinovați de ceva înaintea lui Dumnezeu.

Fraților, așa să trăiți și veți vedea că binecuvântarea lui Dumnezeu va veni în familia voastră și în țara noastră, pe care conducătorii noștri au distrus-o. Acești conducători ai noștri spun cu nerușinare că nu cred în Dumnezeu, iar unii dintre ei chiar iau hotărâri contrare Legii Lui. Și alții au mai spus asemenea lucruri, însă în final au ajuns cenușă și au fost împrăștiați de vânt peste tot!…

Și încă ceva, creștinii mei: sunteți creștini ortodocși, botezați în sfânta cristelniță de un preot ortodox. Deci țineți cu tărie credința voastră ortodoxă, după cum ne-au predat-o Sfinții noștri Părinți, cum au trăit-o binecuvântații noștri bunici aici, în eparhia noastră.Pentru că există o mișcare perfidă satanică, care vrea să amestece credința noastră dreaptă cu alte «crezuri» mincinoase și să ne schimbe credința și să o falsifice.

Mișcarea aceasta se numește ecumenism și nu este pur și simplu o erezie, ci îmbrățișează toate ereziile. Este o «panerezie». Și ecumenismul este instigat și susținut de papa. Totuși răul cel mare, frații mei, este că există și de-ai noștri și mai ales persoane oficiale, purtătoare de rasă clericală, aflate în funcții înalte, care îl îmbrățișează pe papa și îl numesc frate, în sens bisericesc.

Mai mult, de curând și Sinodul din Creta i-a numit oficial pe papistași și pe ceilalți eretici «Biserici», în opoziție cu tot ce a zis Ierarhia Bisericii noastre grecești la ultimul ei Sinod. Însă mă întreb și zic: Dacă și ereticii sunt biserică, atunci la urma urmei care este «Biserica cea UNA, Sfântă și Sobornicească», pe care noi o mărturisim în crezul nostru?

Personal, ca Episcop, pentru această ilegalitate gravă și pentru altele chiar și mai grave, pe care le-au semnalat înțelepți teologi și canoniști, clerici și mireni, am o părere negativă față de Sinodul acesta. Pentru că ereticii nu pot să constituie sau să fie numiți Biserică. Sunt cu desăvârșire neștiutori de teologie cei care spun aceasta.

Însă pe noi nu ne interesează ce spun și ce fac ceilalți, oricare ar fi aceștia, care spun astfel de lucruri neteologice și neortodoxe. Noi oricum, ca Biserică a Gortinei și Megalopolisului, Episcop, cler și popor al lui Dumnezeu, declarăm oficial că noi condamnăm Ecumenismul ca panerezie.

Iar papei nu îi spunem «frate», nici papistașii nu sunt «Biserică» (în înțelesul tainic al cuvântului), ci îi numim «eretici». De asemenea, «anatematizăm» papismul, pentru că noi aici, în Gortina și în Megalopolis, suntem copiii și urmașii Sfântului Cosma Etolianul, care spunea creștinilor: «Pe papa să-l blestemați, el este cauza»!

Vă doresc, creștinii mei, să fiți «la sânul Maicii Domnului», după cum spunea Sfântul Cosma Etolianul. Îmi doresc mult să mă întrebați referitor la subiecte legate de înaintarea voastră duhovnicească și îndeosebi să îmi cereți să vă spovedesc. Pentru că spovedania, în primul rând, este lucrarea Episcopului. Doresc să se curățească sufletul vostru ca să Îl vedeți pe Dumnezeu, căci Hristos ne-a zis: «Cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu»(Matei 5, 8). Același lucru rugați-vă și voi pentru mine! Fie să ne întâlnim toți în raiul cel dulce, în Împărăția cerurilor! Amin.
(sursa: http://epomeni-tois-agiois-patrasi.blogspot.ro/2016/09/blog-post_27.html)
Cu multe urări de bine,

† Ieremia, Mitropolitul de Gortina și Megalopolis
traducere din neogreacă de

pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

Sursa