Pr. Cleopa Ilie: Despre foloasele desei spovedanii

Cele cinci foloase ale desei spovedanii sunt:
1. Primul folos al desei spovedanii este că, precum pomii, care se smulg des şi se răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase, prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi mare nu se poate tăia numai cu o lovitură de secure, aşa şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.
2. Omul ce se spovedeşte des ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru acea diavolul i le aduce aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă limba şi nu le mai poate mărturisi.
3. Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă şi se mărturiseşte şi intră în harul lui Dumnezeu, căci nu suferă să aibă pe conştiinţă greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin spovedanie.
4. Al patrulea folos este că pe unul ca acesta îl află moartea curăţit şi în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire. După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând să afle pe om în păcate spre a-i lua sufletul (Tâlcuire la Psalmul 70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic, deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.
5. Cel din urmă folos al mărturisirii dese este că unul ca acesta se opreşte şi se înfrânează de la păcate, aducându-şi aminte că după puţine zile se va mărturisi din nou şi va primi canon de la duhovnic, acesta mustrându-l pentru cele făcute.
Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 315-316
Sursa: http://ortodox.md/articole/%D1%81inci-foloase-ale-desei-spovedanii

Reclame

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul încep încă din această viaţă

 – Interviu luat vrednicului de pomenire Patriarhul Pavle de catre Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997 –

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle.
El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa. Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilaria timpurie!


Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.
Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul «mama», fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă» …
Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, pentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…
Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.
pavle in 1959

Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?


Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic – cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Căci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce este important.

Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.
De ce nu vă socotiţi a fi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?


Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.
Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”
După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu – Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.
Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?
Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

Ce este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.
În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?
Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.
Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an.

Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Pavle ingenunchind

Prea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… ”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.
Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?
Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante… Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.
Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…
Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.
A consemnat Svetlana Luganskaia pentru site-ul „Pravoslavie i mir”, Rusia, 1997
Sursa: Blogul lui Ciprian Voicila
PS: Patriarhul Pavle a plecat la Domnul pe 15 nov. 2009.

Aproape un milion de oameni au umplut atunci străzile Belgradului şi alţi 600 000 de oameni au trecut pe la Catedrală pentru a săruta mâna patriarhului pentru ultima oară. Coşgiugul său a rămas deschis pentru 6 zile şi nimic nu s-a întâmplat (…)

belgrad-inmormantare-patriarh-pavle
Desi nu este canonizat inca, multi sarbii il cinstesc deja pe fostul patriarh Pavle ca pe un mare cuvios si ierarh al Bisericii lui Hristos

Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon: „CĂSĂTORIA între persoane de același sex nu poate fi numită căsătorie, ci PĂCĂLEALĂ”

La ultimul recensământ din România, 0,2% din populație s-a declarat atee. În acest context, părintele Vasile Gordon, unul dintre cei mai iubiți preoți de către tinerii din București, recunoaște, cu onestitate, că „încrederea românilor în Biserică este la grea încercare acum”, dar crede cu tărie că, „propriu-zis, nu există atei, deși unii pretind că sunt. E în firea omului să fie religios”. Preotul vede căsătoria dintre persoanele de același sex „o păcăleală”, iar când vine vorba de avort e categoric – vorbim de „crimă cu premeditare”. Publicăm, în ediția de astăzi, prima parte a interviului.

Ileana Ilie Ungureanu: Părinte, trăim într-o țară în care educația religioasă ca materie de studiu în școli naște polemici dure. În ce măsură se mai regăsesc cei tineri în învățăturile bisericii?
– Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon: Naște polemici, într-adevăr, întreținute de unii care nu realizează că, de fapt, sunt și ei oameni religioși. Propriu-zis, nu există atei, deși unii pretind că sunt. E în firea omului să fie religios, întrucât toți avem scânteia divină în adâncul ființei. Iar despre tineri, dacă se regăsesc sau nu în învățăturile bisericii, nu se pot face afirmații generale, nu pot fi judecați „paușal”. Unii se regăsesc deplin, alții preferă viața doar la nivel biologic, iertați, la nivelul stomacului. E liber fiecare să creadă sau nu, desigur. Dar sunt atât de minunați tinerii credincioși! De curând am cunoscut, de pildă, un tânăr conferențiar universitar de la Politehnică, specialist în calculatoare, deosebit de credincios, la fel ca și soția lui, cu patru copii și al cincilea pe drum, nelipsiți de la biserică, cu duhovnic de care se simt extrem de atașați. Și nu sunt puține exemplele în acest sens.
– Vin tinerii la biserică?

– Vin și nu vin. La biserica noastră, procentul este îmbucurător, ca și la alte multe biserici, dar nu trebuie să fim triumfaliști. Cei care nu vin invocă diverse motive, reale sau inventate, de obicei „dinafară”. E mai comod să dai vina pe cineva dinafară într-o problemă sau alta. Însă, adevăratele motivații, imbolduri sau limitări, după caz, vin dinăuntrul fiecăruia. Ceva în genul în care Noica le spunea câtorva discipoli, Pleșu, Liiceanu ș.a., la Păltiniș: „Să nu învinovățiți pe nimeni pentru nereușitele voastre. Ele vin din propriile limite sau autolimitări interioare”.
Înainte de 1990, religia a fost unul dintre cei mai vânați dușmani ai regimului ateu. Între timp, românii și-au câștigat libertatea de a crede, doar că suntem pioși mai ales în preajma sărbătorilor. De obicei promitem să fim mai buni doar pentru că/ sau când suntem la ananghie. Cum vă explicați atitudinea?
– E bine să ne ferim de constatări sau aprecieri generale, deși, cu tristețe recunoaștem: există creștini „cu biserică”, adică practicanți, și „fără biserică”, adică apelează la slujbe doar la ananghie. Atitudinea aceasta se explică tot pe criterii „interioare”, legate, practic, de valorile care prevalează în inima fiecăruia, fie cele spirituale, fie cele materiale.
Părinte, ce este omul fără Dumnezeu?
– Nu există om fără Dumnezeu. Doar oameni care nu-i recunosc existența. În fiecare din noi, în partea cea mai adâncă a ființei noastre, sălășluiește Chipul Său, sădit de El încă din pântecele mamei noastre. În opinia mea, întrebarea ar trebui reformulată: ce este omul care nu-L recunoaște pe Dumnezeu? Un răspuns posibil: omul asemenea celui care nuși recunoaște părinții.

Dar cum ajung să devin credincios? Cum îl găsim pe Dumnezeu?

– Credința pentru sufletul omului este ceva asemănător, dar mult mai important, cu aerul, apa și hrana pentru trup. Trupul este viu dacă are hrană, sufletul dacă are credință. Iar ca să devin credincios, ori să continui a fi, trebuie să recunosc că am și suflet, nu doar trup. Cum îl găsim pe Dumnezeu? Căutându-L. Dar cu credință, altfel nu-L găsim. De fapt, amintesc și spusa paradoxală a lui Blaise Pascal: nu-L poți căuta pe Dumnezeu, dacă nu-L găsești mai întâi. „Nu M-ai fi căutat, de nu M-ai fi găsit” – notează Pascal.
De ce depinde schimbarea în bine a unui om?
– Întâi de toate, de propria voință. „De va voi omul, de dimineață până seara ajunge la măsura dumnezeiască!” – zice Avva Alonie din Pateric. Depinde, însă, și de mediul pe care-l preferă. Aici se aplică și proverbul „spune-mi cu cine te-nsoțești, ca să-ți spun cine ești”.
Care credeți că sunt păcatele modernității?
– Nu sunt noi, sunt cele dintotdeauna: egoismul, lăcomia, lenea, desfrâul, furtul, minciuna ș.a. „Noutatea” este că s-au „modernizat”, adică s-au „rafinat”, în bună măsură cu ajutorul tehnologiilor moderne.
Scurt CV
Părintele Vasile Gordon, în vârstă de 63 de ani, este profesor pentru Omiletică și Catehetică la Facultatea de Teologie din București. Din 2013 predă și la Facultatea de Teologie Cluj, unde îndrumă și teze de doctorat. A publicat 10 cărți și peste 250 de studii, articole, predici, cateheze etc. Este preot din anul 1983, iar din septembrie 1991 a fost transferat prin concurs la Parohia Sf. Ilie Gorgani din București, unde slujește și în prezent. Căsătorit cu dr. Irina Gordon, fiica preotului Constantin Voicescu, cunoscut duhovnic al Bucureștilor și unul dintre cei care au suferit în închi sori pentru credință și pentru neacceptarea instaurării comunismului, au împreună trei copii, de la care au 10 nepoți.
„Sunt ignorați academicienii, chirurgii care salvează vieți”
Oameni remarcabili sunt trecuți cu vederea, iar nonvalorile sunt ridicate în slăvi. Mai stau valorile creștine la baza societății de azi?
– Aveți dreptate: cu tristețe, iarăși recunosc, vedem cum sunt mediatizați excesiv un „X” sau „Y” de la Strehaia sau nu știu care mamă „Omida”, care „colorează” zilnic ecranele televizoarelor, dar sunt ignorați academicienii, chirurgii care salvează vieți etc. Din fericire, valorile creștine stau, în continuare, la baza societății, dar nu se văd, pentru că nu sunt „zgomotoase”. Vorba părintelui Galeriu: „Binele face puțin zgomot și zgomotul puțin bine!”. Dar, apropo de academicieni, chirurgi, diverși oameni de cultură – general vorbind, sunt oameni credincioși, cunoaștem foarte mulți, dar, în același timp, sunt și foarte discreți, așa cum, de fapt, le șade bine.
Ceea ce ca țară ne-a adus pe ultimul loc în atâtea dintre clasamentele Europei este marea corupție, corupția la nivel înalt. Dvs. simțiți valorile democrației amenințate?
– Corupția, într-adevăr, e una din marile răni ale României, iar una dintre cauze este că „aleșii” nu sunt întotdeauna bine aleși. Pentru a nu mai fi pe ultimul loc în clasamentele europene, cum spuneți, trebuie să vedem și să recunoaștem și să eliminăm cu mai mult curaj cauzele care întrețin această stare dezonorantă. Între ele: precaritatea educației morale în anumite familii, influența malefică a unor canale media aservite politic și intereselor financiare corupte, imaturitate civică privind votul responsabil. Iar legat de amenințarea valorilor democrației , trebuie să ne gândim: ce fel de „democrație”, creștină sau atee? Democrația atee, vedem, câștigă teren: fenomenul LGBT, bunăoară. Cea creștină este, într-adevăr, amenințată: de pildă, în privința familiei, ca instituție fundamentală a societății. Și e bine să conștientizăm aceste lucruri, până nu e prea târziu.

Care este poziția dvs. față de căsătoriile între persoane de același sex?
Că nu poate fi numită căsătorie, ci păcăleală, sau ceva care nu duce nicăieri, ori care duce în prăpastie. Exact ca un drum care sfârșește într-o râpă, sau se înfundă la un moment dat. Ar trebui să luăm seama mai mult și la ce ne spun medicii, nu doar preoții. Bunăoară, dr. Pavel Chirilă notează într-o carte a sa, intitulată „Spitalul creștin”, că: „Medical vorbind, homosexualitatea (masculină și feminină) e definită comportament sexual aberant. În plus, homosexualii sunt afectați de o gamă largă de boli, mai frecvent decât restul populației: SIDA, sifilisul, hepatita B, gonoreea, carcinoamele anusului; adolescenții homosexuali au un risc mult mai mare de suicid; speranța de viață mult scăzută; cea mai mare incidență a HIV; cel mai mare procent de toxicomani; majoritatea homosexualilor (gay și lesbiene) susțin legalizarea suicidului asistat; neoplazie intraepiteliană anală de grad înalt; cancerul anal mult mai frecvent la homosexuali…”
Dar față de avort care este poziția dvs.?
– Răspunsul meu, ca preot, e ușor de bănuit: avortul este crimă cu premeditare. Dar vă îndemn să adresați întrebarea și persoanelor care au avut de a face direct cu acest păcat al uciderii: medici care, la un moment dat, au refuzat să mai opereze întreruperi de sarcină, spre cinstea lor, dar și femeile în vârstă, care mărturisesc – fără excepție – că regretă amarnic avorturile făcute. Pe de altă parte, nu trebuie să arătăm cu degetul doar spre bietele femei, în general tinere, abuzate ori duse cu vorba de bărbați fără judecată, care au de multe ori și inițiativa criminală și chiar le obligă sub amenințare să facă avort. Apoi, deși nu e o scuză, faptul că statul, politicienii, nu oferă siguranța zilei de mâine tinerilor noștri, reprezintă iarăși un îndemn indirect spre acest păcat, atât de apăsător pe conștiința neamului nostru. În același timp, e nevoie de mai mult efort pe linia educării tinerelor fete, pentru a nu ajunge în situația de a săvârși această crimă. Bine ar fi să apeleze și la preotul din parohie: vor primi, cu siguranță, sfatul cel bun, iar dacă sunt deja însărcinate pot primi și un sprijin material, ca să nu recurgă la păcatul acesta, atât de greu.

„Orice știre negativă legată de Biserică, reală sau falsă, face rating, nu?”
S-a prăbușit încrederea românilor și în Biserică. E greu de ținut șirul scandalurilor cu tentă sexuală în care sunt implicați preoți și chiar episcopi. Cum comentați?
– Recunoaștem, cu onestitate, că încrederea românilor în Biserică este la grea încercare acum. Dar adjectivul „prăbușită” cred că este nițel exagerat. Creștinii de bună credință înțeleg că și preoții, și episcopii, sunt supuși slăbiciunilor, oameni fiind. Asta nu înseamnă că au scuză pentru cele ce se aud, dacă sunt adevărate. Pentru „comentarii” nu mă grăbesc, ci urmez calea pe care am propus-o și în biserică, la o predică, îndată după ce s-a auzit de aceste „scandaluri”: înainte de a judeca, să ne rugăm pentru îndreptarea celor împricinați. În același timp, susținem luarea cu fermitate a măsurilor ce se cuvin, dar după cercetări serioase și cu dovezi concrete, nu după zvonuri și supoziții ale unor canale media ahtiate după rating cu orice preț.

Oamenii au nevoie de exemple de urmat și nu doar de lupi moraliști, care se găsesc peste tot, mai ales în politică. Se încearcă discreditarea bisericii? De ce?
– De acord cu dumneavoastră că preotul trebuie să fie model de comportament, nu doar moralist teoretic. Să fie în genul celor spuse de Fericitul Augustin: „Sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi!” – „Să-i fie felul de a trăi, precum bogăția vorbirii!”. Pe de altă parte, ați sesizat și dumneavoastră, ca multă lume: această „avalanșă” mediatică pe aceste „cazuri”, dintre care unele sunt doar presupuse, nu este întâmplătoare. Orice știre negativă legată de Biserică, reală sau falsă, face rating, nu? Personal, mai bănuiesc ceva: acum sunt mediatizate excesiv aceste „scandaluri”, cu exagerările de rigoare, mai ales de acele canale media care, într-un fel sau altul, susțin revendicările LGBT, vrând parcă să spună: nu vă mai împotriviți căsătoriilor gay, nu mai susțineți atât de hotărât familia tradițională, pentru că, iată, și voi aveți probleme! Ori lucrurile nu trebuie amestecate: căderile câtorva, ori opțiunile nefirești ale altora, nu trebuie să afecteze opțiunile firești și sănătoase ale unei majorități covârșitoare.
De aici începe Iadul, de pe pământ?
– Și Raiul și Iadul încep de pe pământ. Dar nu dinafara omului, ci dinăuntrul său, cum, de altfel, ne spune Iisus: „…din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule… „ (Matei 15, 19). Așadar, de aici iese și începe și Iadul! După cum, tot de aici, Raiul, prin gânduri bune și celelalte, opuse celor pomenite adineauri.
Ce este răutatea? (rodul prostiei?)
– Poate fi și rodul prostiei, desigur, întrucât omul inteligent se ferește de ea. Ne-a rămas o zicere, între altele, de la Mitropolitul Bartolomeu, cu umor extrem de fin, când se referea la cineva prost: îmi pare rău că nu-l pot acuza pe „X” de prea multă inteligență! Dar, răutatea, propriu-zis, nu are existență în sine. Este lipsa bunătății, după cum răul e lipsa binelui. Dar să știți, o spune Simion Mehedinți: nu există copil rău, zice el, ci copil în care nu ai descoperit partea bună. Prin extensie: nu există oameni răi, ci doar oameni în care nu s-a descoperit, nu s-a cultivat partea bună.
– Ați avut trădări?
– Nu, slavă Domnului! Cel puțin, nu de luat în seamă. Sau, efectiv, nu știu să fi avut și nici nu sunt curios să aflu.
Vi se pare vreodată că aveți un punct de vedere prea rigid?
– Posibil, deși mă feresc cât pot. Recunosc, însă, că este extrem de greu uneori să menții un echilibru între exigență și îngăduință, mai ales ca profesor, dar și ca părinte, în familie, ori în biserică. Fără a mă culca pe-o ureche, cum se spune, îmi dau seama că de o bună bucată de vreme am devenit mai flexibil și mai îngăduitor, cum nu prea eram în tinerețe. Îmi amintesc și regret, de pildă, că uneori am fost prea rigid cu copiii mei, poate și cu studenții. Dar încerc să recuperez acum cu cei zece nepoți ai noștri și, pe cât e îngăduit, și cu studenții.
Ce este fericirea, care este antidotul lăcomiei, de ce apar atât de des conflicte între soți, dar și cum să supraviețuiești morții unei ființe iubite sunt întrebări la care părintele Vasile Gordon răspunde în partea a doua a interviului acordat Evenimentului zilei.

Sursa

Este un dialog cu Dumnezeu, rugaciunea


-De ce se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, când în realitate vorbim numai noi?

-E totuşi un dialog, pentru că Dumnezeu este Cel care ascultă rugăciunile noastre. Când vorbim cu cineva, celălalt, care ascultă, consimte, aprobă ceea ce spunem noi. Sau, din când în când, cum se întâmplă, Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunea. Este un răspuns din partea lui Dumnezeu. Sau ne ascultă rugăciunea, şi atunci, totuşi e un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.

-Uneori, inima doreşte să-I cânte slavă şi mulţumire lui Dumnezeu cu propriile cuvinte. Cum putem, deci, să ne rugăm în doi sau într-un grup mai mic?

-Întâi, rugăciunea aceasta făcută în grup este foarte bine primită de Dumnezeu. Şi aminteam în ceea ce am spus că, în momentul când Sfântul Petru era arestat, cu picioarele în butuci, în temniţă, undeva într-o casă se făceau rugăciuni de către mai mulţi pentru el, însă toţi erau îndreptaţi cu minţile ca nişte săgeţi în sus, dacă am putea spune aşa, către Dumnezeu. Toţi aveau acelaşi dor, aceeaşi năzuinţă, aceeaşi rugăciune. Se rugau toţi în acelaşi sens, ca Sfântul Petru să fie scăpat de la moarte, căci a doua zi trebuiau să-l scoată ca să-l execute în văzul ierusalimitenilor şi apostolul trebuia să moară. Atunci creştinii se rugau să fie scăpat din închisoare, de fapt să fie scăpat de la moarte. Şi, pentru că se rugau toţi cu acelaşi dor, cu aceeaşi intenţie, Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea.
Aşa încât, atunci când se roagă mai mulţi laolaltă dimineaţa sau seara – cum ne rugam de pildă pe la internatele școlare, când ne scoteau afară din dormitoare sau de unde eram şi, în curtea mănăstirii sau în curtea şcolii, unul citea rugăciunea şi ceilalţi ascultau – este frumos acest lucru, însă, cu această condiţie necesară, ca să fie toţi atenţi la cuvintele rugăciunii.
Rugăciunea particulară este mai bună, mi se pare mie, pentru că atunci când mă rătăcesc cu mintea şi cu atenţia şi nu sunt atent la ceea ce am spus, mă întorc înapoi şi repet rugăciunea. Sunt atent şi mă căiesc şi zăbovesc asupra unor pagini sau a unor paragrafe din rugăciune. O fac eu, singur. Dar când sunt mai mulţi împreună cu mine, nu pot să-i opresc pe toţi s-o iau de la capăt cu rugăciunea de unde m-am rătăcit eu cu mintea. Şi de aceea zic, rugăciunea în grup este foarte bună când toţi sunt în acelaşi gând de rugăciune şi atenţi la ceea ce se spune. Iar dacă se întâmplă cazuri din acestea, cum am spus despre mine, atunci e mai bine să fie rugăciunea particulară, fiecare să se roage în parte, în taina vieţii lui.

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian (Boghiu), volumul I, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 59-61

1

Chemarea ca toţi creştinii să fie sfinţi

„… sfinţilor care sunt în Efes”(Efeseni 1:1)

Sfîntul Apostol Pavel îi numeşte pe creştinii din Efes „sfinţi”. El nu îi numeşte sfinţi doar pe unul sau pe doi, nici doar pe un grup dintre ei, ci el îi numeşte sfinţi pe toţi. Oare nu este aceasta una dintre minunile cele mari şi uimitoare ale lui Dumnezeu?!
Căci iată, se făcuseră sfinţi nu oameni trăitori în pustii sau sălbăticie, ci oameni trăitori într-o mare cetate, şi încă una plină de miasmele tuturor desfrîurilor şi idolatriei! Mare minune este aceea ca bărbaţi căsătoriţi ce poartă grijă de familii şi copii, ce fac negoţ şi practică meserii, să fie sfinţi!
Căci cu adevărat îi îndreptăţea la această adevărată denumire a Apostolului marea lor fidelitate şi rîvnă faţă de credinţa creştină, marea sfinţenie şi curăţie a vieţii lor! Dacă acum, în aceste vremuri de pe urmă în care ne este nouă dat să trăim sfinţii au devenit printre creştinii ortodocşi botezaţi excepţii rare şi celor mai mulţi necunoscute, în acele vremuri dimpotrivă, oamenii care, botezaţi fiind, nu erau şi sfinţi, constituiau excepţia.

Sfinţii erau norma printre cei botezaţi.

Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că Apostolul numeşte pe aceşti oameni botezaţi din Efes sfinţi, ba chiar îi numeşte cu un nume şi mai înalt, acela de „fii ai lui Dumnezeu” (Galateni 4: 6). Însuşi Hristos Domnul ne-a dat nouă dreptul să ne numim astfel, atunci cînd ne-a învăţat să ne adresăm lui Dumnezeu ca Tatălui nostru (Matei 6: 9).

O, fraţilor, oare nu zicem noi în fiecare zi către Dumnezeu „Sfinte Dumnezeule!” ? Oare nu numim noi în fiecare zi sfinţi pe Sfinţii Îngeri? Oare nu numim noi în fiecare zi pre Maica lui Dumnezeu „Preasfîntă” ? Au nu tot astfel îi numim şi pe proroci, pe apostoli, pe mucenici şi pe drepţi? Oare nu numim noi sfinte şi cerurile şi Împărăţia lui Dumnezeu? Deci cine va putea să intre vreodată în Sfînta Împărăţie a Cerurilor dacă nu doar sfinţii?

Prin urmare, dacă voim să avem nădejde de mîntuire, trebuie neapărat să nădăjduim şi să ne nevoim întru a deveni sfinţi, încă de aici, de pe pămînt.

O, Stăpîne Doamne Dumnezeul nostru, Cela Ce întru cele de sus locuieşti şi întru Sfinţi Te odihneşti, Cela ce pre sfinţi îi chemi la Tine şi le dăruieşti lor mîntuirea, ajută-ne şi nouă întru sfinţenie să ne petrecem viaţa noastră, cu cuvîntul, cu gîndul şi cu fapta, pentru slava Sfînt Numelui Tău şi pentru mîntuirea noastră! Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Sf. Nicolae Velimirovici – Proloagele de la Ohrida

sursa

Suferinta si sensul ei



Ieromonahul Ilarion de la Crucea

Ca să ne vorbească despre taina suferinţei și a Crucii, l-am ales pe Părintele Ilarion, duhovnic al Mănăstirii Crucea din Dobrogea. Ne-am gândit că nu întâmplător a ajuns duhovnic la această mănăstire – şi, într-adevăr, Părintele, atât din propria experienţă, cât şi din cea a ucenicilor săi, ştie şi ne mărturiseşte puterea şi lucrarea mântuitoare a suferinţei în viaţa noastră. Dar iarăşi, nu întâmplător, Părintele Ilarion a fost un ucenic apropiat al Părintelui Arsenie Papacioc, cel ce şi-a luat „doctoratul” pe tema Crucii în anii petrecuţi în puşcăriile comuniste, ca mărturisitor al lui Hristos. (G.F.)

(…)

„Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă, nu m-aş fi întors…”

Dar vă spuneam că am cunoscut oameni care au trecut prin suferinţe grave, prin boli cumplite, oameni care au fost chiar în pragul morţii trupeşti, și Dumnezeu i-a ocrotit și i-a păzit, i-a trecut peste, și unii şi-au schimbat total modul de viaţă, înţelegând că au greşit. Și-au schimbat modul de viaţă! Au înțeles: „Da, am ajuns în acel punct în care puteam să-mi pierd viaţa din cauza greșelilor mele, a felului în care am trăit, în excese, departe de Dumnezeu…”. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine, trecând prin suferinţă, prin suferinţă concretă, boli în fază terminală. Și omul se vindecă, nu există boli nevindecabile, dar totul depinde de credința lui, pentru că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui. Unii trebuie să treacă prin experienţe teribile, alţii prin experienţe mai puţin dureroase, dar tot așa, dramatice – suferinţa îi transformă radical, și sunt oameni care dau slavă lui Dumnezeu pentru suferința prin care au trecut: „Dacă nu aş fi trecut prin suferinţă nu m-aş fi întors, nu aş fi înţeles că sunt într-o greşeală totală, că-mi irosesc viaţa…”. Sunt şi oameni mai în vârstă, sunt şi tineri care nu au o experienţă duhovnicească deosebită, dar pur şi simplu suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit – pentru că trebuie şi o pocăinţă! – și acum sunt aproape de Dumnezeu.
Acum, această întoarcere nu este posibilă fără o legătură concretă cu un sfătuitor, cu un duhovnic care să-i ajute să treacă peste momentele grele, să-i sfătuiască în fiecare clipă, să fie aproape de ei. Prezenţa unui duhovnic este extrem, extrem de benefică. Mă uit în viața mea: dacă la momentul la care eu am trecut prin ce-am trecut nu l-aş fi avut alături pe Părintele Arsenie, m-aş fi prăbuşit, cu siguranţă. La rândul meu, primesc oameni în plină suferinţă: „Uite, Părinte, sunt bolnav, am nevoie de cineva care să mă ajute…”. În acele momente, omul caută. Și nu există să nu găsească ajutor.

„Lumea întreagă este un spital”

– Care ar trebui să fie prima noastră reacţie atunci când întâlnim un om aflat în suferinţă?

– Să facem tot ce depinde de noi pentru a-i alina suferința, așa este firesc. Spune Sfântul Nicolae Velimirovici că lumea întreagă este un spital, şi are mare dreptate. Noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. De multe ori ne amăgim cu suferinţa, că nu ne doare aşa tare, să zic, fizic, ceva, dar sufleteşte suntem neaşezaţi, neliniștiți, avem o mâhnire, o neîmplinire. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru, că toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă. Când un om este mânios, de exemplu, şi ni se adresează într-un mod foarte neplăcut, care este primul nostru gând? „Uite ce-mi face omul ăsta!”. Dar nu-ţi face ţie rău, își face lui rău, este un om care-şi exprimă suferinţa, este un suflet bolnav. Noi ar trebui să avem fiecare față de aproapele nostru permanent o atitudine de compasiune, pentru că toţi suferim. Sunt puţini cei care nu au suferinţe – numai Sfinţii sunt fără suferinţe, dar și ei suferă pentru suferinţa noastră. De aceea trebuie să avem o atitudine de compasiune, de empatie, să înţeleg ce este cu cel de lângă mine, să înţeleg că este în suferinţă, că are o boală sufletească. Mândria, de exemplu, este o boală sufletească – păi mândria cred că o avem toţi! Cine poate să spună că nu are mândrie? Poate nu așa manifestă, dar ea este acolo. Fiecare are iubire de sine, are un orgoliu. De ce, când cineva ne spune un cuvinţel care nu ne convine, tresare ceva acolo, în noi, imediat? Asta este mândrie. Și toţi suntem bolnavi, toţi suntem în suferinţă…
Eu întâlnesc oameni de toate categoriile sociale și de toate vârstele şi din toate mediile, şi nu am cunoscut pe nimeni care să nu aibă cel puţin o mică suferinţă. Mulţi, poate, sunt anesteziaţi şi nu-şi dau seama, dar toţi cei din jurul nostru au suferinţe. Mai sunt și oameni care sunt aşezaţi duhovniceşte – dar şi acolo este o luptă, pentru că lupta cu păcatul nu încetează niciodată, până în ultima clipă a vieţii. Căderea ne ameninţă permanent. Chiar dacă suntem într-un echilibru, tot putem cădea. Trebuie să înțelegem că fiecare este într-o luptă, fiecare are un traseu duhovnicesc. Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă.
Caracteristica lumii de astăzi este suferinţa – de fapt, de la Cădere încoace, dar parcă în lumea asta modernă oamenii suferă din ce în ce mai mult. Relaţiile dintre oameni se degradează, pentru că avem egoismul acesta care ne macină. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui…

„Suferinţa este tămăduitoare”

– Părinte, şi ce nu ar trebui să facem atunci când întâlnim suferinţă?

– Să nu cârtim. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”. Aceasta este o înţelegere profundă a faptului că suferinţa nu este întâmplătoare, că suferinţa este tămăduitoare, şi că nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este poziţia noastră faţă de starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi, și atunci acele stări dureroase vor aduce efectele lor benefice.
Noi însă cârtim, cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent; este o stare de nemulţumire generalizată – uitaţi-vă în jurul nostru! Această nemulţumire ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în fiecare zi în fibra noastră, în adâncul sufletului nostru, al fiinţei noastre; această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.
Sfinţii nu au nemulţumiri. Orice s-ar întâmpla: „Aşa a vrut Dumnezeu!”.

„Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru suferinţa noastră”

– Aţi spus mai devreme că s-a înmulţit suferinţa. Vă rog să adresaţi un cuvânt oamenilor care trec prin suferinţă…

– Ce cuvânt mai potrivit decât faptul că Hristos a înviat, că Hristos a făcut totul pentru ca noi să ne mântuim! Și atâta timp cât noi avem Jertfa lui Hristos – pentru că Jertfa lui Hristos este permanentă, ceea ce se întâmplă în Dumnezeiasca Liturghie este Jertfa lui Hristos – și atâta timp cât Hristos se jertfește pentru noi, noi trăim în această nădejde a Învierii întru Hristos. Toate celelalte pălesc, orice suferinţă păleşte pe lângă această realitate a Învierii.
Dar, aşa cum am spus la început, Învierea nu e posibilă fără Cruce. Noi trăim cu această fugă de Cruce, pentru că avem, iarăşi, o neînţelegere a Crucii, a suferinţei. Crucea este o minune în viaţa omului. Noi avem o viziune foarte simplistă despre Cruce: Dumnezeu ne pune în spinare o povară, fără să se gândească dacă noi putem, dacă nu putem… Ca și cum Dumnezeu ar putea fi mai puţin simţitor faţă de noi, mai puţin îngăduitor, mai puţin iubitor. Dar Dumnezeu nu poate fi „mai puţin”! Dumnezeu este iubitor, este îngăduitor, este răbdător – şi la El toate sunt la modul plenar, deplin. Dumnezeu este dragostea desăvârşită, nu este o dragoste știrbită.
Avem multe neînţelegeri faţă de suferinţa noastră, ne închipuim că suferim mai mult decât trebuie. Dar trebuie să înțelegem că la Dumnezeu toate sunt dozate perfect, şi suferinţa prin care noi trecem este perfect dozată pentru boala pe care o avem, pentru boala noastră sufletească, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât avem nevoie. Dar avem noi această înțelegere? Ştim că suferinţa doare, doare mai mult decât trebuie – dar o trăim aşa pentru că nu suntem conştienţi de ce suferim. În momentul în care ești conștient, suferința începe să se atenueze. Începi să te rogi, vine harul, te ajută Domnul, treci mai uşor peste ea. Dar dacă tu te îndepărtezi de Dumnezeu suferind, și nu înțelegi de ce suferi, și nu primești suferinţa, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu, te duci la doctori ca să-ți aline suferința – la doctori care nu mai găsesc ce calmante să-ți dea! –, atunci suferinţa se amplifică.
Deci niciodată să nu credem că această Cruce a noastră este disproporţionată faţă de ceea ce putem noi să ducem. Nu: este perfect reglată pe ceea ce putem noi. În momentul în care acceptăm suferinţa și dăm slavă lui Dumnezeu pentru această suferinţă şi începem să ne rugăm, ne ajută Domnul să ducem Crucea, n-o mai ducem noi – nici măcar Crucea n-o ducem noi, ne-o duce Domnul. Domnul nu ne părăseşte niciodată, noi Îl părăsim pe El.

„Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu”

Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii…
Noi şi asupra acestei vieţi avem o înțelegere foarte deficitară, nu înţelegem sensul vieţii. Părintele Arsenie spunea: „Viaţa asta, timpul pe care-l avem la dispoziție este timpul mântuirii”. Nu există alt sens pentru viaţă. Am citit de curând opinia unui profesor ateu, care spunea că viaţa nu are sens. Și este perfect logic pentru un ateu: el nu poate să găsească sensul vieţii. Dacă lipseşte Dumnezeu şi dacă lipseşte veşnicia din viziunea ta, atunci viaţa nu mai are sens, eşti în stare să te naşti şi să mori şi în acest interval să te zbaţi: pentru ce, dacă nu este veşnicie? Este cumplit să trăieşti cu sentimentul acesta, că, de fapt, totul este trecător. Este complet absurd, este fără sens. Numai veşnicia dă sens vieţii noastre, numai întoarcerea la Dumnezeu-Tatăl, în Împărăția Cerurilor, numai asta dă sens vieţii noastre. Dacă am înţelege lucrul acesta și am pune la fundamentul vieţii noastre pe pământ această înţelegere, altfel ar arăta viața fiecăruia, altfel s-ar desfăşura.
E simplu, când facem ceva, să ne gândim: „Are sens?… E spre mântuirea mea?… E voia lui Dumnezeu să fac eu lucrul acesta?… Să-mi întemeiez o familie, să strâng bani, să-mi fac case?…”. Desigur, avem nişte lucruri de făcut, trebuie să ne facem un rost în această tranziţie a noastră pe pământ, dar scopul fundamental este mântuirea. Nu ştiu câţi oameni se gândesc permanent că, de fapt, fiecare zi este un timp dat spre mântuire, spre căutarea veşniciei, spre căutarea vieții.
Este un cuvânt la Sfinții Părinți care spune că omul trebuie să se vadă mai jos decât un vierme. Și nu înţelegeam cuvântul ăsta nicicum. Am mers la Părintele Arsenie, l-am întrebat: „Părinte, eu pot să înţeleg că trebuie să fiu smerit, dar totuşi viermele e vierme, omul este om! Cum să fie omul sub vierme?!”. Și Părintele mi-a zis aşa: „Viermele, de fapt, ce face? Orice viermişor mişcă, mișcă permanent. De ce mişcă? Ca să-şi caute viaţa. Da? Deci, la nivelul lui de existenţă, el împlineşte legea firii de a-şi cauta viaţa. Mişcă să caute hrană, ca să trăiască. Omul, la nivelul lui, ce-ar trebui să facă? Să mişte. Către cine? De unde vine viaţa lui? De la Dumnezeu! Omul trebuie să mişte permanent către Dumnezeu. Asta este menirea noastră, ca fiinţe: căutarea lui Dumnezeu, acolo este sursa Vieţii. Asta este legea firii noastre pe care noi, spre deosebire de vierme, nu o împlinim”.
Sfinţii, când spun să te gândeşti în fiecare zi la moarte, se referă la moartea trupească. Te gândeşti la faptul că nu ştii cât timp ai la dispoziţie ca să te chiverniseşti tu sufleteşte, ca să împlineşti ce trebuie, acolo, în viaţa ta interioară. Nu știi cât timp ai – ai un timp, dar timpul este de la Dumnezeu, nu-i de la noi. Spunea iarăşi Părintele Arsenie: „Cât timp îţi trebuie ca să te mântuieşti? Puţin timp, trăit bine”.
Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.

„Şi pe Cruce, şi la Înviere”

Din păcate, vedem că egoismul nostru, iubirea de sine devine o barieră între noi şi Hristos. Sfântul Apostol Pavel a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare” 2 Corinteni 12:10. Adică, în slăbiciune este Hristos cu tine. Nu când ne credem noi grozavi, că putem ceva, că suntem cineva. Nu, pentru că atunci suntem doar noi, fără Dumnezeu, este doar trufia din noi, gândul că omul poate fi ceva fără Hristos. Suferinţa ne aduce la această realitate a faptului că nu putem fi ceva decât împreună cu Hristos, prin Hristos. Şi atunci, aceasta este bucuria suferinţei: că eşti cu Hristos. Acesta este paradoxul suferinţei: că suferinţa îți poate aduce bucurie – și îţi aduce mântuire, îţi aduce viaţă, te cufundă în viață. Te scoate din moarte şi te aduce la viaţă. Acesta este sensul suferinței.
Nu trebuie să privim suferinţa ca venind de la un Dumnezeu cinic, care ne lasă să suferim. Nu! Dumnezeu e numai dragoste, să nu uităm lucrul ăsta. Și nu ne lasă să suferim în mod gratuit, fără sens. Foarte mulţi oameni au impresia că suferă fără sens, şi această atitudine, de fapt, îi face să se chinuiască aşa de mult, să sufere aşa de mult.
Dacă ar fi să încheiem acest cuvânt despre suferinţă, cam asta ar trebui să înţelegem. Suferinţa, în mod paradoxal, este mântuitoare, este izbăvitoare. Şi este aducătoare de lumină şi de bucurie în sufletul nostru. Poate părea foarte greu de înţeles. Odată, Părintele Arsenie a pus o întrebare: „Unde credeţi că era Hristos mai bucuros: când a înviat, sau când era pe cruce? Şi acolo, şi acolo – la fel era. Şi pe Cruce, şi la Înviere”. Poate părea așa, o taină, și un lucru paradoxal şi foarte greu de înţeles. Dar este o realitate.

Material realizat de
Raluca Tănăseanu

Fragment publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016