SF. IUSTIN POPOVICI: CU TOATA PUTEREA SA NE PAZIM A NU LUA ÎMPARTASANIE DE LA ERETICI, NICI SA LE-O DAM

Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este urmatoarea: Ereziile nu sînt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, si mai cu seama Taina Împartasirii – aceasta Taina a Tainelor; fiindca tocmai Sfînta Împartasire este totul si toate în Biserica: Însusi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, si Biserica însasi, ca trup al Lui, si îndeobste tot ce este Dumnezeu-omenesc. „Intercommunio” – între-unirea, între-împartasirea cu ereticii în Sfintele Taine si îndeosebi în Sfînta Împartasire – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda; si, mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenesti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci. Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa “intercommunio“? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii privitoare la Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe “intercommunio“, ci pe realitatea Dumnezeu-omeneasca a lui „communio“, pe împreuna-unirea Dumnezeu-omeneasca, (…) (v. 1 Corinteni 1:9; 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14; 3:14; 1 Ioan 1:3), în timp ce notiunea „inter-communio” (între-unire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca.

Al doilea fapt, sfînt fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si sfintele Taine, singura si neasemanata Taina este Biserica însasi – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în asa fel ca ea este si singurul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta Dumnezeu-omeneasca si a-tot-cuprinzatoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu exista si nici nu pot sa existe “Taine”; asadar, nu poate exista nici o “între-împartasire” (“inter-communio”) în ceea ce priveste Tainele. De aici, numai în Biserica – în aceasta neasemuita a-tot-taina a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindca Biserica Ortodoxa, ca Trup al lui Hristos, este izvorul si criteriul Tainelor si nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi gîndite în afara de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si cu întreaga Predanie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu îngaduie existenta altor taine în afara de ea, nici nu le socoteste taine, pîna la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o biserica mincinoasa în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cîta vreme cineva ramîne în afara de Biserica, neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica eretic si, în chip de neocolit, se gaseste în afara împreuna-unirii mîntuitoare: fiindca ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric? (2 Corinteni 6:14). Întîiul vîrf si Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, da porunca: De omul eretic, dupa prima si a doua sfatuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic“, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi, în Sfînta Împartasire, se mai gaseste oare în sfînta credinta Apostolica si Dumnezeu-omeneasca? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu primeste învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „sa nu-l primiti în casa” (2 Ioan 1:10). Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care s-a rugat cu ereticii numai, sa se afuriseasca; iar daca le-a îngaduit lor sa lucreze ceva ca clerici, sa se cateriseasca“. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tînţar. Oare nu? Canonul 65 al Sfintilor Apostoli hotaraste: „Daca vreun cleric sau mirean intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca“. Si aceasta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu? Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau preotul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru batator la ochi, chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în chip imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfînta taina si ca trebuie sa judecam toate ale lor ca nelucratoare si lipsite de dar. De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvînt al Predaniei apostolesti si parintesti sobornicesti a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei (=Sfintei Împartasanii) nu este simpla pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curatindu-ne, ne unim cu trupul Domnului si cu Duhul Lui si ne facem trup al lui Hristos” (= Biserica)… Taina Euharistiei „se numeste Împartasanie fiindca printr-însa ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus. Si se numeste cuminecare si cu adevarat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos si partasia la Trupul si la Dumnezeirea Lui. Iar pe de alta parte, ne cuminecam si ne unim si unii cu altii prin ea. Caci pentru ca ne împartasim dintr-o singura pîine, ne facem cu totii un trup si un sînge al lui Hristos, si unii altora madulare, ajungînd de un trup cu Hristos. Pentru aceea cu toata puterea sa ne pazim a nu lua împartasanie de la eretici, nici sa le-o dam. Nu dati cele sfinte cîinilor, zice Domnul, si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca sa nu ne facem partasi relei slaviri si osîndei lor. Caci daca de buna seama unire este catre Hristos si catre ceilalti, de buna seama ne unim pe noi, de buna voie, cu cei ce se împreuna-împartasesc. Caci de buna voie se face însasi unirea, iar nu fara voia noastra: caci un trup sîntem toti, fiindca dintr-o singura pîine ne împartasim, precum zice Apostolul (1Corinteni 10:17)”. Neînfricatul marturisitor al adevarurilor Dumnezeu-omenesti al ortodocsilor [Sf. Teodor Studitul] vesteste tuturor oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „pîinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos“. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare (ortodoxa) si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca; una îl uneste cu Hristos, cealalta – cu diavolul; una da viata sufletului, cealalta îl ucide“. „Împartasania din mîna eretica este otrava, nu simpla pîine“.” (Sfantul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Man. Petru-Vodă, 2002)


https://www.aparatorul.md/sf-iustin-popovici-cu-toata-puterea-sa-ne-pazim-a-nu-lua-impartasanie-de-la-eretici-nici-sa-le-o-dam/

Sfantul Cuvios Iustin Popovici de la Celie , Noul Teolog

                        ☆☆☆



Fost-a om trimis de la Dumnezeu” ( In. 1,6 )

Numele lui era Iustin

Arhim.G heorghe Kapsanis

Acum un an , poate si mai mult, nu mai imi amintesc cu exactitate, am ajuns la mormantul unui parinte.Undeva in muntii Serbiei, intr-o manastire ireala, dupa zidirile bisericutei odihnea un Sfant.
In naivitatea mea nici nu stiam la Cine am venit.Abia pe parcurs, mult dupa aceea, am realizat unde am fost si la mormantul cui m-a adus Dumnezeu .Cutremurator, caci atunci eram inconstienta, dar acum daca va mai ingadui Dumnezeu sa merg nu ma voi mai dezlipi de acel simplu loc de veci al marelui Sfant Iustin Popovici.
Am vrut de mult sa scriu despre el si ma bucur in inima mea ca a venit momentul.
Din viata Sfantului am ales a asterne, diferite momente, intamplari si cuvinte rostite ca si motto-uri de viata pentru cei doritori de adevar. Sa ne fie spre folosul sufletului toate cele traite si rostite de el.“Parintele Iustin Popovici s-a nascut in orasul Vranie, din sudul Serbiei, de sarbatoarea Buneivestiri,in anul 1894, din parinti binecredinciosi, pe nume Spiridon si Anastasia.La botez a primit numele de Blagoie, care aminteste de ziua praznicului in care s-a nascut (1).
Familia sa avea adanci radacini preotesti. Bunicul , popa Alexa, fusese al saptelea preot la rand din familia Popovici.Tatal lui Blagoie, Spiridon Popovici, a intrerupt aceasta traditie pentru o generatie, dar nu a fost mai putin credincios si evlavios si a mentinut in familia sa toata mostenirea crestina pe care o dabandise de la stramosii sai.In aceste conditii a crescut si Blagoie.Iar mai apoi legatura sa tainica cu Sfantul Ioan Gura de aur reiese si dintr-o insemnare de mai tarziu gasita pe moltfelniculsau dupa mutarea la Domnul: ” In ajunul zilei Sfantului Prooroc Ieremia, 1/14 mai 1955, la miezul noptii, la Leskovat l-am vazut in vis pe Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-o minunata imbracaminte arhiereasca aurita, cu o Evanghelie de aur starlucita in maini. El vine spre mine, eu ma grabesc in intampinarea lui , cad inaintea picioarelor lui, ii sarut poala si picioarele, el imi pune Evanghelia pe cap si citeste. Cand termina de citit, eu il intreb cu bucurie ce a citit. El imi raspunde : <<>> A urmat o dulceata a inimii, o bucurie de nedescris in suflet…”Inca si un fiu duhovnicesc al parintelui Iustin a avut in 1966 urmatorul vis : l-a vazut pe Sfantul Ioan Gura de Aur in chilia parintelui Iustin.Parintele facea metanii , iar sfantul il binecuvanta si zicea <<>Voia ca toate gandurile sale sa fie indreptate spre Dumnezeu si considera pagubitor orice gand, orice miscare care nu era spre slava lui Hristos, orice clipa in care ochii sai nu varsau lacrimi.“Cel mai frumos si mai de pret lucru pe care el ne-a invatat a fost sa-L iubim pe Hristos.”
Din cugetarile Sfantului: ”
E usor sa fii romano-catolic si e si mai usor sa fii protestant, dar greu – prea greu sa fii ortodox. Caci a fi ortodox inseamna a fi in nevointa neincetata ( de a te ridica ) de la om la Dumnezeu-om, a fi in neincetata zidire de sine prin nevointe dumnezeiesc -omenesti “.
O insemnare obisnuita din jurnalul sau de taina ne arata ca , de pilda, la inceputul anului nou 1923 face doua mii de metanii, rugandu-se cu lacrimi Sfantului Vasile cel Mare , a carui zi de praznuire, cu urmatoarele cuvinte : ” Sfinte Parinte Vasile cel Mare, invie mortul din mine in Noul An “.
In timpul Postului cel Mare rugaciunile si metaniile sale se inmulteau, ajungad ca in ajun de Vinerea Mare sa faca cate 3200 de metanii si 1800 de rugaciuni. Rugaciunea ii era indispensabila, dupa cum el insusi nota :” Fara rugaciune nu ma incumet sa dau ochii cu nimeni, cu nimic, cu nici o fata, cu nici o creatura.”
Cateva intamplari
“Odata pe cand parintele era profesor univesitar, a plecat intr-o vara sa viziteze manastirea Sfantului Prohor Pcinski, inchiriind o trasura care sa-l duca pana acolo.Pe drum a zarit o batrana care mergea pe jos in aceeasi directie.Totdeauna fiind gata sa sara in ajutorul celorlalti, parintele a invitat-o pe aceasta sa mearga alaturi de el in trasura, dar ea i-a raspuns : ” Iti multumesc, fiule, dar sunt saraca ”

.Crezand ca batrana se teme sa nu i se ceara bani, parintele i-a spus ca nu trebuie sa plateasca nimic, dar ea i-a raspuns : ” Nu de aceea , fiule, am spus ca sunt saraca, ci pentru ca nu am altceva ce sa duc sfantului decat aceasta truda ( mersul pe jos )”.Atunci , dupa cum singur povestea parintele mai tarziu, s-a lovit cu palma peste frunte si a exclamat: ” Ei, Iustine, Iustine, ai ajuns profesor de teologie, dar evlavia acestei batrane inca nu o ai”.
Apoi a platit indata vizitiului, trimitandu-l inapoi cu trasura, iar el si-a continuat drumul pe jos , impreuna cu batrana.” Odata parintele calatorea cu trenul , impreuna cu cateva maici din manastirea sa. La o statie a urcat un ofiter cu niste sodati si le-a poruncit:- Coborati din vagon, aici este rezervat pentru soldati!-Nu coboram. Si noi suntem armata , si noi am luptat, a raspuns parintele.-Dar, tovarase…- a amenintat ofiterul- Eu nu sunt trovarasul tau, nu s-a lasat parintele.-Ce-ai spus?- Ce-ai auzit.Ofiterul insa nu voia sa se arate violent de fata cu calugaritele. Pana la urma s-a asezat si au inceput sa discute. Parintele Iustin spunea:-Sarbii ortodocsi sunt adevaratii sarbi.-Nu, tovarase, eu sunt sarb, dar nu sunt ortodox, a replicat ofiterul.-Atunci prin ce esti sarb?-M-am nascut pe pamant sarbesc.-Si boii se nasc pe pamantul sarbesc si nu sunt sarbi, i-a raspuns parintele, lasndu-l pe ofiter fara replica.Asadar prin felul sau de a fi, fara compromisuri, sincer si direct, parintele starnea adesea mania puternicilor vremii.De mai multe ori acestia au hotarat uciderea parintelui , dar n-au putut sa o in -faptuiasca.Maica Glicheria, care a urmat la staretie dupa maica Sara, isi aminteste ca la un moment dat un barbat i-a marturisit ca a fost trimis de trei ori inainte de 1960 ca sa il lichideze pe parintele Iustin, dar de fiecare data cand intra in biserica pentru aceasta, el intepenea, nemaiputand sa faca nimic.In el erau consemnate printre altele celebrele cuvinte :” Sunt trei caderi principale in istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei…”“Sinceritatea este limba adevarului; dogma despre infailibilitatea papala din veacul al XIX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si a politeismului….”Nu incerca niciodata sa se impuna in fata celorlalti si era foarte delicat fata de fiecare persoana cu care se intalnea. Ii placea sa spuna si sa dea pilda personala pentru aceasta, ca de fiecare om trebuie sa te apropii ” cu pasi de porumbel”, cu multa atentie si grija, pentru a nu rani, a nu umili si a nu dispretui pe nimeni.Dar era cautat si se intalnea fata catre fata si cu alti mari parinti ai Ortodoxiei, cum a fost parintele Cleopa din Romania, care l-a vizitat la Celie in 1977 si i-a cerut sfatul atunci cand a vrut sa ramana in Athos, iar avva Iustin l-a indrumat sa se intoarca in tara sa pentru a fi de folos poporului insetat de Dumnezeu.
In ziua praznicului Buneivestiri, a fost chemat la sanul Tatalui Ceresc tot la aceeasi sarbatore , la 25 martie 1979, tocmai cand implinea varsta de 85 de ani.“…..a sfatuit pe fii lui duhovnicesti cum sa-si continue viata ,spunandu-le sa dea totul pentru Hristos, iar pe Hristos sa nu-L dea pentru nimic in lume.
“Prin abisuri infricosatoare si prin prapastii grozave trece iubirea mea spre tine, cerule albastru; spre tine omule bun; spre tine , dumbrava inflorita;spre tine, floare mirositoare; spre tine ,Preabunule si Preagingasule!Prin nenumarate morti strabate iubirea mea spre tine, o , dulcea mea Nemurire!De aceea tristetea este tovarasul meu de drum nedespartit.Orice grosolanie este cu desavarsire moarte pntru mine. Cele mai mari grosolanii le-am indurat in aceasta lume de al fiinta care se numeste om.O, cateodata el este moarte pentru toate bucuriile mele! Ochii mei ,priviti dincolo de el si deasupra lui spre Cel Preabun si Preagingas! Bunatatea si gingasia, acestea sunt viata pentru mine, acestea-nemurire, acestea vesnicie. Fara bunatate si gingasie viata este iad.Simtind bunatatea Preabunului si Preagingasului, eu sunt cu totul in rai.“
Pentru rugaciunile ,

Sfantului Iustin, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,miluieste si ne mantuieste pe noi pacatosii! Amin
Sursa:http://www-ria.blogspot.com

​Despre rugăciune – Sfântul Iustin Popovici

1

“Atunci când nu e împreună cu Dumnezeu, omul este tot­deauna jucărie a diavolului. Şi diavolul se distrează cu el: fie îi umple sufletul cu gânduri necurate, fie îi aşază în ini­mă dorinţe rele, fie îi aprinde limba de vorbe murdare, fie îl predispune spre clevetire, bârfe, tâlhărie, desfrânare şi orice altă faptă rea. Şi în acest fel se continuă până când omul îşi va aminti de Dumnezeu, va veni la biserica lui Dumnezeu şi va cădea înaintea lui Dumnezeu. Atunci el este în întregi­me în cer, nu-l pot ajunge nici păcatele, nici dracii, nici răul omenesc pământesc. Atunci este apărat de către îngeri, de către Sfinţii lui Dumnezeu, care prin focul rugăciunilor lor ard tot răul care se ridică împotriva lui din lume şi din iad, de la oameni şi de la diavol.

Ştiţi oare, fraţilor, care este cea mai înfricoşătoare ar­mă omenească pe pământ, armă nebiruită şi atotbiruitoare? Rugăciunea! Căci prin rugăciune omul îşi încredinţează lui Dumnezeu întregul suflet, toată inima, toată viaţa, şi Dumnezeu devine Apărătorul şi Purtătorul lui de grijă. Ce pot face atunci oamenii sau dracii? Nimic! De aceea Domnul ne-a şi poruncit: „Rugaţi-vă neîncetat“.
În biserică, în biserica lui Hristos ne încredinţăm pe noi înşine prin rugăciune lui Dumnezeu şi El ne învaţă Adevă­rul Său Dumnezeiesc veşnic, Binele Său Dumnezeiesc veşnic… Şi cu cât mai mult se roagă omul lui Dumnezeu, cu atât mai mult simte în sine puterea de a se opune oricărui rău, oricărui păcat, oricărui demon. Iar aceasta se întâmplă din cauză că prin rugăciune omul creşte tot mai mult în tot bi­nele Dumnezeiesc, în tot adevărul şi dreptatea Dumnezeiască. Şi în toată bucuria duhovnicească. Şi nimeni nu-i poate lua această bucurie şi fericire, nici pe pământ, nici în cer.
În această lume suntem la război: ne luptăm pentru via­ţa veşnică prin sfintele virtuţi, îndeosebi prin rugăciune şi răbdare. De aceea sarcina noastră principală este să ne în­armăm cu rugăciunea neîncetată. Iar aceasta se obţine prin silinţa noastră continuă către rugăciunea neîncetată, prin si­linţa întregii noastre puteri duhovniceşti, până când rugă­ciunea va deveni respiraţia de fiecare clipă (secundă) a su­fletului nostru. Să transformăm fiecare clipă liberă a vieţii noastre măcar într-un suspin de rugăciune, într-un strigăt de rugăciune, într-un plâns de rugăciune. Porunca atotmântuitoare a Evangheliei este să ne rugăm neîncetat. Vrei ca gân­durile tale să fie curate şi sfinte? Încheie fiecare gând prin rugăciune.
Pentru voi cel mai important este să vă umpleţi mintea de rugăciune, astfel încât fiecare gând să se verse de la sine în rugăciune, să se încheie cu rugăciunea. Din mintea unită, împletită şi contopită cu rugăciunea, ca dintr-un izvor curat şi luminos totdeauna vor ieşi şi se vor revărsa gânduri cu­rate şi sfinte: ea va gândi cu Hristos Dumnezeu. Pentru nevoitorul iubitor de Hristos idealul este atins deja pe pământ: fiecare gând să-l închei cu Domnul Iisus Hristos – Dumnezeu şi Om. În acest scop se cuvine să ne rugăm la început cu rugăciuni scurte, ca acestea: „Doamne Atotmilostive, învaţă-mă să mă rog”, „Doamne, dă-mi să privesc lumea prin rugăciune”. Rugăciuni de acest fel trebuie să înălţăm către Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, către marii sfinţi, îndeosebi către Sf. Ioan Gură de Aur. Cel mai adesea însă se cuvine să te rogi cu acea rugăciune care se va lipi de inimă sau o va încălzi.

Sursa

Biserica este nu numai una, ci şi unică !

1

Conform gîndirii unitare a Părinţilor şi a Sinoadelor, Biserica este nu numai una, ci şi unică… Biserica este una şi unică, pentru că ea este trupul Unuia şi Unicului Hristos. Unde nu este Dumnezeul-Om, acolo nu există Biserica, iar unde nu există Biserica, acolo nici Euharistia nu există. În afară acestei identităţi, adică a Bisericii şi a Euharistiei, se află erezia, falsa biserică şi antibiserica. Biserica, prin dumnezeiasca Euharistie, este unitate sobornicească şi unirea lui Hristos cu credincioşii şi a credincioşilor cu Hristos. Şi în Euharistie şi în Biserică, Dumnezeul-Om Hristos este Unul şi, de asemenea, este “toate şi întru toţi.” (Col. 3:11).

Din unica şi nedespărţita Biserică a lui Hristos, în diferite timpuri, s-au desprins şi s-au tăiat ereticii şi schismaticii, care au şi încetat să fie mădulare ale Bisericii. Unii ca aceştia au fost… romano-catolicii şi protestanţii şi uniţii şi toată cealaltă legiune eretică şi schismatică. Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inimă lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei, felurite erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-Om Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-Om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.
Prin dogmă despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi timp şi “moartea a două” a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos există în lumea noastră pamîntească ca Trup divino-uman, dogmă despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atît de radical şi atît de integral împotriva Dumnezeului-Om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma această este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-Om Hristos. Dogma această este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pămînt, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pamântească ce se numeşte om. Acolo unde Îl înlocuiesc pe Dumnezeul-Om Hristos cu omul, fie şi cu cel numit infailibil, acolo se desparte trupul de Cap. Şi după cum din această pricină Biserica dispare de acolo, tot aşa se pierde şi ierarhia apostolească divino-umană şi succesiunea apostolică sacramentală.
Sfântul Iustin Popovici (+1979)

(Biserica Ortodoxă si ecumenismul, 2002)

​TEORIA CUNOAŞTERII LA SFÂNTUL ISAAC SIRUL

TEORIA CUNOAŞTERII

LA SFÂNTUL ISAAC SIRUL


În filosofia europeană, într-o măsură mai mare sau mai mică, omul apare întotdeauna ca fiind o fiinţă fragmentată. Nicăieri, el nu este văzut ca un întreg, ca fiind împlinit şi unificat, ci întotdeauna ca fiind fărâmiţat în fragmente care ar birui încercarea oricărui gânditor de a le uni într-un singur tot. Pe de o parte, realismul separă omul de înţelegerea sa, văzând-o pe aceasta din urmă drept izvorul principal al adevărului şi măsura cea mai înaltă a tot ceea ce există, atribuindu-i întreaga valoare, conferindu-i putere absolută şi idolatrizând-o, diminuând în acelaşi timp celelalte forţe fizice şi psihice ale omului.
Gândirea critică, din punctul ei de vedere, este o apologie a raţionalismului şi senzualismului care coboară înţelegerea şi omul dimpreună cu ea, la nivelul simţurilor. Cât despre panteism şi toate celelalte sisteme moniste de acest fel, acestea consideră lumea şi omul drept o masă de elemente opuse şi contradictorii care nu pot fi aduse niciodată la o unitate logică, singulară. Toate aceste sisteme filosofice conduc la acelaşi rezultat: o înţelegere superficială, fenomenală, atât a omului, cât şi a lumii.
Omul filosofiei fenomenaliste – o filosofie care este întotdeauna şi relativistă – este omul fără un punct focal central. Unde se află situată lumea? Şi unde se află situat omul? Care este temelia intelectului şi a cunoaşterii? Omul încearcă să se explice pe sine în termenii lucrurilor, dar cu o totală lipsă de reuşită, fiindcă definindu-se pe sine în termenii lucrurilor, omul se reduce în cele din urmă şi pe sine la un lucru, la materie. Oricât de mult ar lupta el să convingă, omul filosofiei fenomenaliste nu e capabil să certifice realitatea obiectivă a lucrurilor şi cu atât mai puţin poate el să arate că lucrurile posedă adevăr.
Încercând să-l explice pe om prin om, filosofia ajunge la un rezultat bizar: ea prezintă o imagine oglindă a unei imagini oglinzi. Într-o ultimă analiză, o astfel de filosofie, oricare i-ar fi calea, este focalizată pe materie şi om. Şi atunci, un singur lucru poate fi conchis din toate acestea: neputinţa oricărei cunoaşteri adevărate a omului sau a lumii. Acest lucru obligă spiritul filosofic al omului să elaboreze tot felul de ipoteze care transcend atât omul, cât şi materia. Prin idealism el face un salt în supranatural. Dar acest salt, la rândul său, conduce la scepticism, fiindcă idealismul filosofic consideră omul drept o realitate metaempirică, care nu poate fi nici descrisă şi nici dovedită.
Omul, aşa cum este el socotit de filosofia relativistă, este supus unui destin tragic, fiindcă el a demonstrat că adevărul transcende atât omul, cât şi materia. Există o prăpastie de netrecut între om şi adevăr. Omul se află de o parte a acestei prăpăstii şi nu poate afla calea de a ajunge de cealaltă parte unde se află adevărul transcedental. Dar puterea Adevărului, de cealaltă parte, răspunde la neputinţa omului aflat de partea aceasta. Adevărul transcendent trece prăpastia, ajunge de partea noastră şi se revelează pe sine întru persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Printr-Însul, Adevărul transcendent devine imanent în om. Hristos revelează adevărul şi prin Sine. El îl revelează nu prin gândire sau raţiune, ci prin viaţa care este a Lui. El nu numai că posedă adevărul, El Însuşi este Adevărul. În El Fiinţa şi Adevărul sunt una.
De aceea El, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8, 32) de păcat, minciună şi moarte. În persoana Dumnezeu-omului Hristos, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ, posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe. Omul care doreşte să cunoască adevărul trebuie să se facă una cu Dumnezeu-omul Hristos, să devină un singur trup cu El şi să ajungă membru al Trupului Său divino-uman, Biserica (Efes. 5, 30; 3, 6). Ajungând astfel, unul ca acesta dobândeşte “mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16), gândind, vieţuind, simţind întru Hristos, ajungând astfel la o cunoaştere integrală a Adevărului. Pentru omul în Hristos, antinomiile minţii nu sunt opuşi ireconciliabili; ele sunt doar nişte rupturi cauzate de mişcarea păcatului originar din om.
Unindu-se cu Hristos, omul simte în sine o unire a părţilor fragmentate, o vindecare a intelectului, o integralitate desăvârşită care îi oferă capacitatea unei înţelegeri desăvârşite.
Adevărul este în mod obiectiv oferit în persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul. Dar modul în care acest lucru devine subiectiv – adică partea practică a teoriei creştine a cunoaşterii – a fost pe deplin rezolvat de către Sfinţii Părinţi, acei filosofi evanghelici, sfinţi şi trăitori. Printre cei mai reprezentativi dintre aceşti sfinţi filosofi s-a aflat marele nevoitor Isaac Sirul. În scrierile sale, cu o rară înţelegere bazată pe experienţă, el descrie procesul vindecării şi curăţirii organelor de cunoaştere ale omului, creşterea sa în capacitatea de înţelegere şi calea ascendentă de înţelegere a adevărului etern prin experienţă. În filosofia Sfântului Isaac Sirul, fondată pe experierea harului, principiile şi metodologia teoriei ortodoxe a cunoaşterii şi-au aflat una dintre cele mai desăvârşite exprimări. Voi încerca să schiţez această teorie a cunoaşterii, această gnoseologie pe care a dezvoltat-o sfântul.

Boala organelor înţelegerii

Caracterul cunoaşterii omeneşti depinde de predispoziţia, natura şi starea organelor sale de înţelegere. La toate nivelele, cunoaşterea depinde hotărâtor de mijloacele de înţelegere.
Omul nu creează adevăr; actul înţelegerii este un act de însuşire a unui adevăr care este deja oferit în mod obiectiv. Această integrare are un caracter organic, nu deosebit de cel al altoirii unei mlădiţe pe o viţă de vie, sau a vieţii sale în şi de la viţă (cf. Ioan 15,     1-6). Înţelegerea este, deci, o roadă aflată în pomul persoanei umane. Aşa cum este pomul, la fel sunt şi roadele sale, aşa cum sunt organele înţelegerii, la fel este şi cunoaşterea pe care ele o oferă. Analizând omul după darurile sale empirice, Sfântul Isaac Sirul descoperă că organele sale de înţelegere sunt bolnave.
“Răul este o boală a sufletului”, de unde se îmbolnăvesc toate organele înţelegerii . Răul îşi are percepţiile sale, patimile, iar “patimile sunt bolile sufletului” . Răul şi patimile nu sunt lucruri fireşti pentru suflet; ele reprezintă accidente supărătoare şi nedorite , un adaos nefiresc al sufletului .
Ce sunt patimile în ele însele? Ele sunt “o anumită asprime sau insensibilitate a fiinţei” . Cauzele lor se află în înseşi lucrurile vieţii . Patimile sunt dorinţa de bogăţie şi strângere a bunurilor, pentru tihna vieţii şi confortul trupesc; ele sunt o însetare după slavă şi exercitarea puterii; ele sunt lux şi frivolitate; sunt dorinţa de slavă din partea oamenilor şi frica pentru propriul trup .
Toate aceste patimi au un nume comun: lumea . Lumea înseamnă comportament trupesc şi o minte trupească . Patimile sunt atacurile lumii asupra omului prin intermediul lucrurilor lumii. Harul dumnezeiesc este singura forţă capabilă să le respingă . Atunci când patimile se sălăşluiesc în om, ele îi întunecă sufletul . Ele îi întunecă mintea, umplând-o de forme, imagini şi dorinţe fantastice , aşa încât gândurile omului îi sunt tulburate şi pline de imaginaţie. “Lumea este o desfrânată”  care, prin intermediul dorinţelor ei de suflet pierzătoare, înşeală sufletul, îi subminează virtuţile şi-i distruge curăţia dăruită lui de Dumnezeu.
Atunci, sufletul devenind necurat, dă naştere la o cunoaştere necurată. Un suflet plăpând, un intelect bolnav, o inimă şi o voinţă slăbite – pe scurt, organe bolnave ale înţelegerii – pot numai să dea naştere unor gânduri bolnave, unor sentimente bolnave, unor dorinţe bolnave şi unei cunoaşteri bolnave.

Vindecarea organelor înţelegerii

Sfântul Isaac pune un diagnostic precis al bolii sufletului şi al organelor sale de înţelegere şi la fel de limpede el oferă şi remediul cu convingere şi tărie. Întrucât patimile sunt o boală a sufletului, acesta poate fi vindecat prin curăţirea de patimi şi de rău . Virtuţile sunt sănătatea sufletului, tot aşa precum patimile sunt boala sa . Virtuţile sunt remediile care în mod progresiv elimină boala din suflet şi din organele de înţelegere. Acesta este un proces lent, necesitând mult efort şi o îndelungă şi mare răbdare . Sufletul este îmbătat de patimi, dar îşi poate redobândi sănătatea dacă va folosi virtuţile drept cale către înţelepciune . Virtuţile sunt, totuşi, întrepătrunse de durere şi necazuri . Sfântul Isaac spune că orice virtute este o cruce  şi că necazurile şi durerile sunt izvorul virtuţilor . Prin urmare, el susţine cu tărie dragostea faţă de asupriri şi durere, aşa încât, prin intermediul lor, omul să poată fi eliberat de lucrurile acestei lumi şi să dobândească o minte detaşată de tulburările lumii . Fiindcă omul trebuie să se elibereze mai întâi pe sine de lumea materială pentru a se putea naşte întru Domnul. Aşa este iconomia harului; tot astfel este şi iconomia cunoaşterii. Dacă un om se hotărăşte să-şi trateze şi să-şi vindece sufletul, trebuie mai întâi să se supună unei examinări atente a întregii sale fiinţe. Trebuie să înveţe să discearnă binele de rău, lucrurile lui Dumnezeu de cele ale diavolului, fiindcă “discernământul este cea mai mare dintre virtuţi ”. Dobândirea virtuţilor este un proces organic şi progresiv: o virtute urmează alteia : “Fiecare virtute este maica celeilalte” . Între virtuţi nu există numai o ordine ontologică, ci şi una cronologică. Prima dintre ele este credinţa.

Credinţa

Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din sufletul său. Dar “până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială . Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură pozitivă, unirea cu Dumnezeu . Sufletul, care a fost împrăştiat prin simţuri către lucrurile acestei lumi, este readus în sine prin asceza credinţei, prin postirea de cele materiale şi îndeletnicindu-se cu o permanentă aducere-aminte de Dumnezeu. Aceasta este temelia tuturor lucrurilor bune . Eliberarea din robia materiei este esenţială pentru propăşirea în viaţa duhovnicească .
Începutul acestei noi căi de viaţă se află în îndreptarea propriilor gânduri către Dumnezeu, în neîncetata meditaţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu şi într-o viaţă de sărăcie . Prin credinţă, mintea, care a fost mai înainte împrăştiată printre patimi, este eliberată de simţualitate şi dăruită cu pace şi cu smerenia gândirii . Atunci când ea trăieşte prin simţuri într-o lume senzorială, mintea este bolnavă . Cu ajutorul credinţei, mintea este eliberată din temniţa acestei lumi, unde a fost înăbuşită de păcat şi intră într-o nouă lume, unde respiră într-o minunată atmosferă . “Somnul minţii” este la fel de periculos ca şi moartea, şi de aceea este esenţial să trezim mintea prin credinţă la lucrarea duhovnicească , prin care omul se biruie pe sine şi alungă patimile .
“Leapădă-te de tine, iar vrăjmaşul va pleca de la tine” . În asceza credinţei, omului i se cere să acţioneze conform unui paradox care neagă înţelegerea: “Fii mort în viaţa ta, şi vei trăi după moarte” . Prin credinţă, mintea este vindecată şi dobândeşte înţelepciunea. Sufletul devine înţelept atunci când încetează “a se întovărăşi fără de ruşine cu gândurile întinate” . “Dragostea de trup este semn al necredinţei ”. Credinţa eliberează mintea de influenţa simţurilor şi o linişteşte cu ajutorul postului, cugetării la Dumnezeu  şi prin privegheri . Necumpătarea şi îmbuibarea încetoşează mintea , o abat spre gânduri necuviincioase, întinând-o cu tot felul de năluciri şi patimi. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate afla într-un trup care iubeşte plăcerile . Din sămânţa postului răsare şi creşte o înţelegere sănătoasă – iar din îmbuibare, apare desfrânarea, şi, din excese, necurăţia . Gândurile şi dorinţele trupeşti sunt ca o flacără neobosită în om, iar calea spre vindecare este aceea de a cufunda mintea în oceanul tainelor Sfintei Scripturi . Dacă nu este eliberat de bunurile pământeşti, sufletul nu poate fi eliberat de gândurile tulburătoare, şi nu poate simţi pacea minţii fără să moară simţurilor . Patimile întunecă gândurile şi orbesc mintea . Gânduri tulburi, haotice, răsar din îmbuibarea pântecelui .
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă . Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului  şi este gata să pătimească suferinţă şi durere . Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată . Adunându-se pe sine din risipirile de dinafară prin credinţă, omul îşi trezeşte intelectul către Dumnezeu  şi prin tăcerea plină de rugăciune îşi curăţeşte mintea  şi îşi biruie patimile . Sufletul îşi reface sănătatea prin tăcere. Prin urmare, este necesar să-ţi impui tăcerea – şi aceasta este o nevoinţă care aduce dulceaţa inimii . Doar prin tăcere ajunge omul la pacea gândurilor . Credinţa aduce pace intelectului şi, aducând-o, scoate gândurile răzvrătite. Păcatul este izvorul agitaţiei şi luptei gândurilor, precum şi un izvor al luptei omului împotriva cerului şi cu alţi oameni. “Fii în pace cu tine însuţi şi astfel vei aduce pace în cer şi pe pământ” . Până când apare credinţa, mintea este împrăştiată printre lucrurile acestei lumi; doar prin credinţă este biruită împrăştierea minţii . Vagabondajul gândurilor este provocat de către demonul curviei , la fel precum vagabondajul ochilor e provocat de către duhul necurăţiei . Prin credinţă, mintea este întărită în cugetarea de Dumnezeu. Calea mântuirii este cea a unei permanente aduceri-aminte de Dumnezeu . Mintea despărţită de aducerea-aminte de Dumnezeu este ca peştele pe uscat . Eliberarea unui om constă în izbăvirea sa de patimi, în învierea sa dimpreună cu Hristos, aducătoare de bucurie duhovnicească . Patimile pot fi biruite doar prin practicarea virtuţilor , şi cu fiecare patimă trebuie să luptăm până la moarte .
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet . Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.

Rugăciunea

Doar prin credinţă omul biruie egoismul, păşeşte dincolo de hotarele eului şi intră într-o nouă realitate transcendentă care transcende, de asemenea, subiectivismul. În această nouă realitate, credinciosul este condus şi călăuzit de rugăciune; el simte, gândeşte şi trăieşte prin credinţă.
Trasând această cale a credinţei în mintea omului, Sfântul Isaac notează faptul că mintea este apărată şi călăuzită de rugăciune, orice gând bun fiind transformat prin rugăciune într-o cugetare la Dumnezeu . Dar rugăciunea este şi ea o luptă grea, chemând la acţiune întreaga persoană. Omul se răstigneşte pe sine în rugăciune , răstignind patimile şi gândurile păcătoase care se agaţă de sufletul său. “Rugăciunea este omorârea gândurilor trupeşti ale vieţii trupeşti a omului” . Perseverenţa plină de răbdare în rugăciune este pentru om o foarte grea nevoinţă, cea a lepădării de sine . Acest lucru este fundamental pentru lucrarea mântuirii. Rugăciunea este izvorul mântuirii şi doar prin rugăciune toate celelalte virtuţi – şi lucruri bune – sunt dobândite . De aceea omul de rugăciune este asaltat de cumplite ispite de care este protejat şi salvat doar prin rugăciune. Cel mai sigur paznic al minţii este rugăciunea . Ea alungă norii patimilor şi luminează raţiunea , aducând înţelepciune minţii . Neîncetata perseverenţă în rugăciune este un semn adevărat al desăvârşirii . Rugăciunea duhovnicească se transformă în extaz, şi aici sunt revelate tainele Sfintei Treimi, iar mintea intră în acea sferă a sfintei necunoaşteri care este mai mare decât cunoaşterea . Începută astfel prin credinţă, vindecarea organelor înţelegerii este continuată prin rugăciune. Hotarele personalităţii umane sunt lărgite din ce în ce mai mult, egoismului luându-i locul în mod progresiv dragostea de Dumnezeu.

Dragostea

“Dragostea se naşte din rugăciune” , la fel precum rugăciunea se naşte din credinţă. Virtuţile sunt alcătuite dintr-o substanţă şi se nasc astfel una dintr-alta. Dragostea pentru Dumnezeu este un semn că noua realitate în care omul este condus prin credinţă şi rugăciune este mult mai mare decât cea care a fost mai înainte. Dragostea pentru Dumnezeu şi om este lucrarea rugăciunii şi a credinţei: o dragoste adevărată pentru om este, de fapt, imposibilă fără credinţă şi rugăciune. Prin credinţă, omul schimbă lucrurile: el se mişcă de la lumea cea mărginită la cea nemărginită, acolo unde el nu mai trăieşte după legile simţurilor, ci după legile rugăciunii şi iubirii. Sfântul Isaac pune un mare accent pe convingerea la care a ajuns în urma experienţei sale ascetice: faptul că dragostea pentru Dumnezeu vine prin rugăciune – “Dragostea este rodul rugăciunii” . Dragostea se poate dobândi de la Dumnezeu prin rugăciune şi în nici un alt mod nu se poate dobândi fără lupta rugăciunii. Întrucât omul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune, cu adevărat se poate spune că “dragostea se naşte din cunoaştere” . Prin credinţă, omul renunţă la legea egoismului; el renunţă la sufletul său păcătos. Deşi îşi iubeşte sufletul, el detestă păcatul care se află în el. Prin rugăciune, el se luptă să înlocuiască legea egoismului cu legea lui Dumnezeu, să înlocuiască patimile cu virtuţile, să înlocuiască viaţa omenească cu cea dumnezeiască şi astfel să-şi vindece sufletul de păcatul său. De aceea Sfântul Isaac arată că “dragostea de Dumnezeu se află în lepădarea de sine a sufletului” .
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă “curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului” . Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar “dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului” . Dragostea este a lui Dumnezeu “pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4, 8). “Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi” . Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare , aşa încât “cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”
Sfântul Isaac spune despre un astfel de om că a atins desăvârşirea . Drept pildă de dragoste desăvârşită, Sfântul Isaac citează dorinţa sfântului avvă Agathon: “Să afli un lepros şi să-ţi schimbi trupul cu acesta” . În împărăţia iubirii, antinomiile minţii dispar. Omul care se străduieşte întru cele ale dragostei cunoaşte o pregustare a armoniei raiului într-însul şi în lumea lui Dumnezeu dimprejurul său, fiindcă unul ca acesta a fost eliberat din iadul egoismului şi a intrat în raiul valorilor şi desăvârşirilor dumnezeieşti. Iată ce spune Sfântul Isaac: “Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se află dulceaţa tuturor binecuvântărilor” . “Iadul este lipsa dragostei, iar cei aflaţi în chinuri sunt loviţi de biciul dragostei” . Atunci când un om dobândeşte desăvârşit dragostea de Dumnezeu, el dobândeşte desăvârşirea . Prin urmare, Sfântul Isaac recomandă: “Mai întâi câştigă dragostea, care este adevărata formă de contemplaţie umană a Sfintei Treimi” .
Eliberându-se de patimi, omul se desprinde încetul cu încetul de egoismul caracteristic umanismului. El părăseşte sfera antropocentrismului şi intră în sfera Sfintei Treimi. Aici el primeşte în sufletul său pacea divină, unde opoziţiile şi contradicţiile care răsar din categoriile de timp şi spaţiu îşi pierd forţa lor mortală, şi unde el poate percepe limpede biruinţa asupra păcatului şi morţii.

Smerenia

Credinţa îşi are propriile sale tipare de gândire, propriul său mod de viaţă. Creştinul nu numai că trăieşte prin credinţă (2 Cor. 5, 7), dar şi gândeşte prin credinţă. Credinţa prezintă un nou mod de gândire, prin care este împlinită întreaga lucrare de cunoaştere în omul credincios. Acest nou mod de gândire este smerenia. În cadrul infinitei realităţi a credinţei, mintea se smereşte dinaintea tainelor inefabile ale noii vieţi în Duhul Sfânt. Mândria minţii face loc smereniei, şi în acest fel omul îşi asigură pentru sine cunoaşterea adevărului veşnic. Luându-şi puterea din rugăciune, smerenia continuă să crească din ce în ce mai mult, într-un proces fără de sfârşit. Sfântul Isaac ne spune că rugăciunea şi smerenia sunt mereu echilibrate în mod egal, iar înaintarea în rugăciune înseamnă şi înaintare în smerenie şi viceversa . Smerenia este o forţă care adună inima în sine  şi împiedică astfel răspândirea ei în gânduri de mândrie şi dorinţe trupeşti. Smerenia este sprijinită şi apărată de Duhul Sfânt şi nu numai că îl atrage pe om către Dumnezeu, dar şi pe Dumnezeu către om . În plus, smerenia a fost cauza întrupării Fiului lui Dumnezeu, acea prea sfântă unire a lui Dumnezeu cu omul: “Smerenia L-a făcut pe Dumnezeu om pe pământ” . Smerenia este “podoaba dumnezeirii, fiindcă Cuvântul întrupat a vorbit cu noi prin trup omenesc cu care S-a îmbrăcat pe Sine” . Smerenia este o forţă dumnezeiască, tainică, dăruită numai sfinţilor, celor ce sunt desăvârşiţi în virtuţi, fiind dăruită prin har. Ea “cuprinde toate lucrurile în sine” . Prin harul Sfântului Duh, “tainele sunt descoperite celor smeriţi” , şi numai cei smeriţi sunt desăvârşiţi în înţelepciune . “Omul smerit este izvorul tainelor veacului ce va să fie” . Smerenia înseamnă cumpătare, iar acestea două închină în sufletul Sfintei Treimi” . Cumpătarea vine din smerenie şi doar prin smerenie intelectul este vindecat şi întregit. “Din smerenie izvorăşte umilinţa şi înfrânarea care reprezintă cumpătarea simţurilor” . “Smerenia împodobeşte sufletul cu cumpătarea”  . Atunci când e îndreptat către lume, omul smerit îşi descoperă întreaga personalitate prin smerenie, imitându-L în acest fel pe Dumnezeul cel Întrupat. “Aşa precum sufletul este necunoscut şi nevăzut vederii celei trupeşti, la fel şi omul smerit este necunoscut printre oameni” . El nu numai că doreşte să treacă neobservat de către oameni, ci doreşte să se adune cât mai mult cu putinţă înlăuntrul său, devenind “ca unul care nu există pe pământ, care încă nu s-a născut şi care este cu totul necunoscut chiar propriului său suflet” . Un om smerit se micşorează pe sine dinaintea tuturor celorlalţi oameni , dar Dumnezeu tocmai de aceea îl slăveşte, fiindcă “acolo unde înfloreşte smerenia, acolo slava lui Dumnezeu creşte din belşug” , iar planta sufletului rodeşte o floare nepieritoare.

Har şi libertate

Persoana Dumnezeu-omului Hristos prezintă în sine imaginea ideală a personalităţii şi cunoaşterii umane. Persoana lui Hristos trasează şi defineşte calea vieţii creştine în orice aspect al ei. În El se află cea mai desăvârşită împlinire a unirii mistice a lui Dumnezeu cu omul în vreme ce, în acelaşi timp, El descoperă atât lucrarea lui Dumnezeu în om, cât şi a omului în Dumnezeu. Dumnezeu şi omul care conlucrează reprezintă latura fundamentală a activităţii creştine în lume. Omul lucrează cu Dumnezeu şi Dumnezeu cu omul (cf. 1 Cor. 3, 9). Lucrând înlăuntrul şi în jurul său, creştinul se dăruieşte pe sine cu totul nevoinţei, dar el face acest lucru şi este în stare să îl facă doar prin neîncetata activitate a puterii divine care este harul. Pentru creştini, nici un gând, nici un sentiment, nici o acţiune nu poate răsări în chip evanghelic fără ajutorul harului divin. Omul, în ceea ce-l priveşte, vine cu dorinţa, dar Dumnezeu dăruieşte harul, şi doar din această lucrare reciprocă sau sinergie, se naşte personalitatea creştină. Pe fiecare treaptă a scării desăvârşirii, harul este esenţial creştinului. Omul nu-şi poate impropria nici măcar o singură virtute evanghelică fără ajutorul şi suportul harului lui Dumnezeu.
Totul în creştinism se realizează prin har şi voie liberă fiindcă totul este lucrarea comună a lui Dumnezeu şi a omului. Sfântul Isaac pune accentul mai ales pe această lucrare comună a voii omului şi a harului lui Dumnezeu în întreaga viaţă a creştinului. Harul deschide ochii omului spre a discerne binele de rău. El întăreşte simţirea lui Dumnezeu înlăuntrul său, îi deschide viitorul şi-l umple de lumină mistică . Cu cât mai mult har îi dăruieşte Dumnezeu credinciosului, cu atât mai mult îi descoperă prăpăstiile răului din lume şi din om. În acelaşi timp, El îngăduie ispite din ce în ce mai mari asupra lui, ca el să poată gusta forţa harului dăruită de Dumnezeu şi să înveţe că doar cu ajutorul harului el poate birui ispite şi mai grele şi mai ruşinoase. Fiindcă de îndată ce harul observă că sufletul omului devine mulţumit de sine, mărindu-se în propriii săi ochi, acesta îl părăseşte şi îngăduie ispitelor să-l chinuie până când acesta devine conştient de boala sa şi îşi caută smerit ajutor la Dumnezeu .
Prin împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu şi a propriei sale voinţe, omul creşte în credinţă la o statură desăvârşită . Aceasta se întâmplă în trepte, fiindcă harul intră în suflet “încetul cu încetul” (puţin câte puţin) , fiind dăruit în primul rând celor smeriţi. Cu cât este mai mare smerenia, cu atât mai mare este harul, iar înţelepciunea este cuprinsă înlăuntrul harului. “Cei smeriţi sunt dăruiţi cu înţelepciune prin har” . Înţelepciunea plină de har descoperă treptat tainele celui smerit, una după alta, culminând cu taina suferinţei.
Cei smeriţi ştiu de ce suferă omul, fiindcă harul le descoperă sensul suferinţei. Cu cât este mai mare harul pe care-l are un om, cu atât mai mare este înţelegerea sa în ceea ce priveşte sensul şi scopul suferinţei şi al ispitei. Dacă acesta alungă harul de la el prin trândăvie şi dragoste faţă de păcat, omul alungă de la sine singurele mijloace pe care le are de a afla sensul şi justificarea suferinţelor şi ispitelor sale.

Curăţirea intelectului

Printr-o neîncetată reînnoire a eului cu ajutorul unei nevoinţe pline de har, omul alungă treptat păcatul şi patimile din întreaga sa fiinţă şi din organele sale de înţelegere, în acest mod vindecându-le de aceste boli mortale. Vindecarea organelor înţelegerii de păcat şi de patimi reprezintă în acelaşi timp şi curăţirea lor. O grijă aparte trebuie avută faţă de organul principal al înţelegerii, mintea, fiindcă ea are un rol deosebit de important în cadrul personalităţii umane. La nimic altceva nu este puternica trezvie atât de vitală ca în lucrarea curăţirii minţii. În acest scop, credinciosul trebuie să lupte cu toate puterile sale, în aşa fel încât, cu ajutorul virtuţilor evanghelice pline de har, acesta îşi poate reînnoi şi transforma mintea.
Sfântul Isaac ne oferă bogata sa experienţă în acest domeniu. După spusele sale, necurăţia şi îngreunarea activităţii minţii provin în urma îmbuibării stomacului . Postul este, deci, mijlocul de bază al curăţirii minţii. Mintea este, prin firea sa, fină şi delicată , în timp ce îngreunarea este un adaos nefiresc dobândit prin păcat. Doar prin rugăciune mintea este curăţată şi limpezită . Lucrând cu sine, omul îşi smulge coaja tare a păcatului de pe mintea sa, o curăţă şi-o face capabilă de discernământ . Transformându-se pe sine cu ajutorul efortului ascetic plin de har, omul dobândeşte curăţia minţii şi cu această minte curăţită “el ajunge să vadă tainele lui Dumnezeu” . “Curăţirea trupului produce o stare care respinge pata necurăţiei trupeşti. Curăţirea sufletului îl eliberează de patimile ascunse ce încolţesc în minte. Curăţirea minţii are loc prin descoperirea tainelor” . Doar mintea care a fost curăţită prin har poate oferi o cunoaştere duhovnicească, pură. “Până când mintea nu este eliberată de multiplele sale gânduri şi nu devine cu totul curată, nu poate primi cunoaşterea duhovnicească” . Oamenii acestei lumi nu-şi pot curăţi minţile din pricina marii lor cunoaşteri şi din cauza acceptării răutăţii. Puţini sunt aceia care se pot întoarce la puritatea originară a minţii umane” . Perseverenţa în rugăciune curăţă intelectul, îl luminează şi-l umple cu lumina adevărului . Virtuţile, îndrumate de compătimire, conferă intelectului pace şi lumină . Curăţirea intelectului nu este o activitate teoretică, discursivă, dialectică, ci un act al harului prin experienţă, şi este etică din toate punctele de vedere. Intelectul este curăţit prin post, privegheri, tăcere, rugăciune şi alte nevoinţe . “Ce este curăţia intelectului? Curăţia intelectului este ajungerea la dumnezeiasca iluminare prin străduinţa întru păstrarea virtuţilor” . Ea este roada efortului ascetic întru virtuţi. Practicarea virtuţilor creşte harul în om şi venirea harului curăţă mintea de gânduri necurate . Doar prin asceză mintea unui sfânt devine curată, limpede şi plină de discernământ . “Curăţia sufletului a fost o harismă originară a firii noastre. Până ce nu este curăţit de patimi, sufletul nu se vindecă de boala păcatului şi nu poate ajunge la slava pe care a pierdut-o prin călcarea poruncilor. Dacă un om ajunge demn de curăţire – sau de sănătatea sufletului – mintea sa primeşte atunci cu adevărat în sine bucurie prin conştiinţa duhovnicească, fiindcă el devine fiu al lui Dumnezeu şi frate al lui Hristos” . Dacă unul ca acesta biruie patimile, atunci ajunge la curăţia sufletului . “Întunecarea minţii” provine din lipsa de compătimire şi din trândăvie . Virtuţile sunt “aripile minţii”, cu ajutorul cărora ea se înalţă la ceruri . Hristos a trimis Duhul Sfânt asupra apostolilor Săi, iar Mângâietorul, Duhul Adevărului, a curăţit mintea fiecăruia dintre ei şi i-a desăvârşit, omorând într-înşii pe omul cel vechi al patimilor şi aducând la viaţă pe omul cel nou, duhovnicesc” . Fragmentată de gânduri necurate şi păcătoase, mintea se adună în sine prin rugăciune, tăcere şi celelalte nevoinţe . Atunci când mintea se eliberează prin pocăinţă de legătura sa strânsă cu patimile, la început este ca o pasăre care a avut aripile scurtate. Se străduieşte să se înalţe deasupra celor pământeşti prin rugăciune, dar nu poate, fiind legată de pământ. Puterea de a zbura vine numai după o îndelungată străduinţă întru virtuţi, fiindcă numai atunci se adună pe sine şi învaţă să zboare . Dragostea de Dumnezeu este o forţă care adună mintea în sine . Citirea psalmilor şi a textelor evanghelice, cugetarea la moartea şi nădejdea vieţii ce va să fie sunt toate “lucruri care adună mintea şi-o protejează de împrăştiere” . Mintea este menită să domnească peste patimi , peste simţuri  şi să le stăpânească . Scopul tuturor legilor şi poruncilor lui Dumnezeu este curăţia inimii . Dumnezeu S-a întrupat spre a ne curăţi inimile şi sufletele de rău şi spre a le readuce la starea lor originară . Dar există o anumită diferenţă între curăţia inimii şi cea a intelectului. Sfântul Isaac scrie: “Prin ce diferă curăţia intelectului de cea a inimii? Curăţia intelectului este un lucru, dar cea a inimii este un alt lucru.
Fiindcă intelectul este unul dintre simţurile sufletului, dar inima cuprinde simţurile lăuntrice şi le stăpâneşte. Este rădăcina lor. Iar dacă rădăcina este sfântă, atunci şi mlădiţele sunt sfinte. Dacă, deci, inima este curăţită, e clar că şi toate simţurile sunt curăţite” . Inima dobândeşte curăţia prin intermediul multor încercări, necazuri şi lacrimi şi prin mortificarea faţă de tot ceea ce aparţine lumii . Lacrimile (pocăinţei – n.n.) curăţă inima de necurăţie . La întrebarea care este semnul prin care se poate şti dacă un om a ajuns la curăţia inimii, Sfântul Isaac răspunde: “Atunci când unul ca acesta îi vede pe toţi oamenii că sunt buni şi nimeni nu i se pare a fi necurat sau pângărit” . Curăţia inimii şi a minţii sunt dobândite prin nevoinţă.
“Nevoinţa este mama sfinţeniei” . Practicarea virtuţilor trupeşti curăţă trupul de întinăciune . Oricum, “efortul trupesc încordat fără curăţia minţii este ca un pântece sterp şi ca un piept ofilit. Nu poate apropia omul de cunoaşterea lui Dumnezeu. El oboseşte trupul, dar nu poartă grija dezrădăcinării patimilor din minte. Astfel că nu are nici un folos” . Semnul curăţiei este acesta: să te bucuri cu cei ce se bucură şi să plângi cu cei ce plâng; să fii îndurerat cu cei bolnavi şi îndurerat faţă de cei păcătoşi; să te bucuri cu cei ce se căiesc şi să participi la durerea celor ce suferă; să nu critici pe nimeni şi, în curăţia propriei tale minţi, să-i vezi pe toţi buni şi sfinţi . Mintea nu poate fi curăţită, şi nici nu poate împărăţi cu Hristos dacă trupul nu suferă cu şi pentru Hristos; slava trupului este “supunerea liniştită dinaintea lui Dumnezeu, iar slava minţii este adevărata contemplare a lui Dumnezeu” . La frumuseţea liniştirii se ajunge prin post, rugăciune şi lacrimi .
Curăţia inimii şi a minţii, vindecarea intelectului şi a celorlalte organe ale înţelegerii, toate acestea sunt roadă a unei îndelungate lupte sub har, în asceză. În mintea curată a credinciosului răsare acel izvor de lumină care revarsă dulceaţă asupra tainei vieţii şi a lumii .

Taina cunoaşterii

Vindecarea şi curăţirea organelor cunoaşterii umane sunt realizate prin acţiunea comună a lui Dumnezeu şi a omului – prin harul lui Dumnezeu şi voinţa omului. Pe lungul drum al curăţirii şi vindecării, cunoaşterea însăşi devine mai pură şi mai sănătoasă. În fiecare etapă a dezvoltării sale, cunoaşterea depinde de structura ontologică şi starea etică a organelor sale.
Curăţite şi vindecate prin străduinţa omului întru virtuţile evanghelice, organele cunoaşterii înseşi dobândesc sfinţenie şi puritate. O inimă curată şi o minte curată dau naştere la cunoaşterea pură. Organele cunoaşterii, atunci când sunt curăţite, vindecate şi îndreptate spre Dumnezeu, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a lui Dumnezeu şi, atunci când sunt îndreptate către creaţie, oferă o cunoaştere pură şi sănătoasă a creaţiei. După învăţăturile Sfântului Isaac Sirul, există două feluri de cunoaştere: cea care precede credinţa şi cea care se naşte din credinţă. Cea dintâi este cunoaşterea naturală şi implică discernământul binelui de rău. Cea de-a doua este cunoaşterea duhovnicească şi reprezintă “simţirea tainelor”, “simţirea a ceea ce este tainic”, “contemplarea nevăzutului” . Există, de asemenea, două feluri de credinţă: cea dintâi vine prin auzire şi este confirmată şi dovedită de cea de-a doua, “credinţa contemplaţiei”, “credinţa care este fondată pe ceea ce a fost văzut” . Pentru a dobândi cunoaşterea duhovnicească, omul trebuie mai întâi eliberat de cunoaşterea naturală . Aceasta este lucrarea credinţei. Doar prin credinţă vine la om acea “putere necunoscută”  care îl face capabil de cunoaştere duhovnicească. Dacă omul îşi îngăduie să fie prins în păienjenişul cunoaşterii naturale îi va fi mai greu să se elibereze de ea decât să rupă nişte cătuşe de fier, iar viaţa sa este trăită “pe ascuţişul sabiei” .
Atunci când omul începe să meargă pe calea credinţei, trebuie să dea deoparte o dată pentru totdeauna vechile sale metode de cunoaştere, fiindcă credinţa îşi are propriile sale metode.
În acest fel, cunoaşterea naturală încetează iar cea duhovnicească îi ia locul. Cunoaşterea naturală este opusă credinţei, fiindcă credinţa şi tot ceea ce vine din credinţă reprezintă, “distrugerea legilor cunoaşterii” – nu a celei duhovniceşti, ci a cunoaşterii naturale . Principala trăsătură a cunoaşterii naturale este abordarea ei prin examinare şi experimentare. Aceasta este în sine “un semn de nesiguranţă în ceea ce priveşte adevărul”. Credinţa, dimpotrivă, urmează un mod de gândire curat şi simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodică şi de orice înşelăciune. Aceste două căi merg în direcţii opuse. Casa credinţei înseamnă “gânduri copilăreşti şi simplitatea inimii”, fiindcă este scris: “Slăviţi-L pe Dumnezeu în simplitatea inimii” (Col. 3, 22) şi “De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18, 3). Cunoaşterea naturală este opusă atât simplităţii inimii, cât şi simplităţii gândirii. Această cunoaştere lucrează doar în cadrul limitelor naturii, “dar credinţa îşi are propria sa cale dincolo de natură”. Cu cât omul se dedică mai mult căilor cunoaşterii naturale, cu atât mai mult este cuprins de teamă şi cu atât mai puţin se poate elibera de ea.
Dar dacă merge pe calea credinţei, el este de îndată eliberat şi, “în calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile”. “Omul care iubeşte această credinţă acţionează ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create”, fiindcă credinţei i se dă puterea “de a fi asemenea lui Dumnezeu în realizarea unei noi creaţii”. Stă scris: “Tu doreşti şi toate lucrurile îţi stau dinainte” (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinţa poate adesea “să nască toate lucrurile din nimic”, în vreme ce cunoaşterea nu poate face nimic “fără ajutorul materiei”. Cunoaşterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinţa are o astfel de putere. “Înarmaţi cu credinţă, oamenii au intrat în foc şi au stins flăcările, nefiind atinşi de ele. Alţii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt “mai presus de fire”; ele stau împotriva căilor cunoaşterii naturale şi le arată deşertăciunea. Credinţa “se mişcă deasupra naturii”. Căile cunoaşterii naturale au cârmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost în stare “să-şi înalţe privirea de la pământ şi să înţeleagă puterea Creatorului său” până când “credinţa noastră s-a ivit şi ne-a eliberat de umbrele lucrărilor acestei lumi” şi de o minte fragmentată. Celui ce are credinţă “nu-i va lipsi nimic”, iar atunci când nu are nimic “el posedă toate lucrurile prin credinţă”, aşa cum este scris: “Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21, 22); şi de asemenea: “Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă” (Filip 4, 6) . Legile naturale nu există pentru credinţă. Sfântul Isaac subliniază acest lucru cu foarte mare tărie: “Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), fiindcă la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă . Cunoaşterea naturală îi sileşte pe cei ce cred în ea “să nu se apropie de ceea ce este străin naturii”, ci de ceea ce este specific ei . Această cunoaştere naturală la care se referă Sfântul Isaac apare în filosofia modernă sub trei denumiri: realism bazat pe simţuri, criticism epistemiologic şi monism. Toate acestea limitează puterea, realitatea, forţa, valoarea, criteriile şi întinderea cunoaşterii la limitele naturii vizibile – în măsura în care acestea coincid cu limitele simţurilor umane ca organe ale cunoaşterii. A călca dincolo de limitele naturii şi a pătrunde în lumea supranaturalului este considerat un lucru contrar naturii, ca fiind ceva iraţional şi imposibil, interzis discipolilor celor trei căi filosofice aflate în discuţie. Direct sau indirect, omul este limitat la simţurile sale şi nu îndrăzneşte să treacă dincolo de ele.
Oricum, după Sfântul Isaac, această cunoaştere naturală, nu este greşită. Ea nu trebuie respinsă. Credinţa este însă mult superioară acesteia. Această cunoaştere trebuie condamnată doar în măsura în care, prin feluritele mijloace pe care le întrebuinţează, se întoarce împotriva credinţei. Dar când această cunoaştere “se uneşte cu credinţa, devenind una cu ea, îmbrăcându-se în gândurile sale arzătoare”, atunci când ea “dobândeşte aripile nepătimirii”, atunci, folosind alte mijloace decât cele naturale, ea se înalţă de la pământ “în împărăţia Creatorului ei”, în supranatural. Această cunoaştere este atunci realizată prin credinţă şi primeşte puterea de “a se ridica pe înălţimi”, de a-L vedea pe Cel ce se află dincolo de orice putere perceptivă şi “de a vedea strălucirea de neînţeles pentru minte şi de a se bucura de cunoaşterea fiinţelor create”. Cunoaşterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credinţei. Atunci când ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, căci este scris: “Pentru că în parte cunoaştem… Dar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa” (1 Cor. 13, 9-10). Credinţa ne descoperă acum adevărul desăvârşirii, ca şi cum s-ar afla dinaintea ochilor noştri. Doar prin credinţă aflăm ceea ce este dincolo de înţelegerea noastră – prin credinţă şi nu prin cercetare sau prin puterea cunoaşterii . Faptele credincioşiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curăţia trupească, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea păcatelor, meditarea asupra bunătăţilor cereşti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea minţii cu lucrurile mai înalte – acestea şi toate celelalte virtuţi sunt trepte prin care sufletul se înalţă spre cele mai înalte nivele ale credinţei .
Există trei entităţi duhovniceşti în care cunoaşterea se înalţă şi cade şi prin care ea se mişcă şi se schimbă. Acestea sunt trupul, sufletul şi duhul. Deşi cunoaşterea este un singur tot (întreg) prin natura sa, ea schimbă modul şi forma acţiunii sale în relaţie cu fiecare dintre acestea trei. “Cunoaşterea este un dar al lui Dumnezeu oferit naturii, fiinţelor raţionale, dăruit lor de la început, de la crearea lor. Ea este în chip natural simplă şi nedespărţită ca lumina de soare, dar în relaţia sa cu trupul, sufletul şi duhul se schimbă şi se împart” .
La nivelul său cel mai de jos, cunoaşterea “urmează dorinţele trupului”, şi are ca obiect bogăţia, slava deşartă, îmbrăcămintea, odihna trupului şi înţelepciunea lumească. Această cunoaştere inventează artele şi ştiinţele şi tot ceea ce împodobeşte trupul în această lume văzută. Dar în toate acestea, o astfel de cunoaştere este opusă credinţei. Ea este cunoscută drept “simplă cunoaştere, fiindcă este lipsită de cele dumnezeiaşti şi, prin caracterul ei trupesc, îi aduce minţii o slăbiciune iraţională, fiindcă în ea mintea este stăpânită de trup şi întreaga sa grijă este faţă de lucrurile acestei lumi”. Este plină de ifose şi de mândrie, fiindcă orice lucru bun îl raportează la sine şi nu la Dumnezeu. Ceea ce a spus Apostolul şi anume faptul că “cunoştinţa semeţeşte” (1 Cor. 8, 1) se referă desigur la această cunoaştere care nu este legată de credinţa şi nădejdea în Dumnezeu şi nu este adevărata cunoaştere. Adevărata cunoaştere duhovnicească, legată de smerenie, aduce la desăvârşire sufletele celor care au dobândit-o, aşa cum se observă în cazul lui Moise, David, Isaia, Petru, Pavel şi a tuturor celor care, în cadrul limitelor naturii umane, s-au dovedit vrednici de această desăvârşită cunoaştere. “În cazul lor, cunoaşterea este cufundată în meditarea lucrurilor străine acestei lumi, la revelaţiile dumnezeieşti şi înalta contemplaţie a lucrurilor duhovniceşti şi a tainelor inefabile. În ochii lor, propriile lor suflete nu sunt decât praf şi cenuşă”. Cunoaşterea care vine de la trup este criticată de către creştini, care o văd ca fiind opusă nu numai credinţei, dar şi fiecărui act de virtute .
Nu este greu să vezi că în acest prim şi cel mai de jos grad de cunoaştere, despre care vorbeşte Sfântul Isaac, este cuprinsă, de fapt, întreaga filosofie europeană, de la realismul naiv la idealism – şi întreaga ştiinţă de la atonismul lui Democrates până la teoria relativităţii lui Einstein. De la primul şi cel mai de jos grad de cunoaştere, omul merge mai departe la cel de-al doilea, atunci când începe atât cu trupul, cât şi cu sufletul să practice virtuţile: postul, rugăciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, lupta cu patimile, şi aşa mai departe. Fiecare lucrare bună, fiecare dispoziţie pozitivă a sufletului în acest al doilea stadiu al cunoaşterii este început şi săvârşit de către Duhul Sfânt prin lucrarea acestei cunoaşteri speciale. Inimii îi sunt arătate căile ce conduc la credinţă, chiar dacă cunoaşterea rămâne “trupească şi amestecată” . Cel de-al treilea stadiu al cunoaşterii este cel al desăvârşirii. “Atunci când cunoaşterea se ridică deasupra pământului şi a grijii pentru cele pământeşti şi începe să-şi cerceteze propriile sale gânduri ascunse, din adâncul sufletului, dispreţuind tot ceea ce vine de la patimile cele rele, începând să meargă pe calea credinţei, îngrijindu-se de viaţa ce va să fie… şi cercetând tainele cele ascunse – atunci credinţa îşi asumă această cunoaştere şi o absoarbe, revenind şi dându-i naştere de la început, aşa încât ea însăşi să devină «dintru început» în întregime duh”. Apoi ea se poate “într-aripa şi zbura spre împărăţia duhurilor netrupeşti şi să sondeze adâncurile oceanului de nepătruns, cugetând asupra dumnezeieştilor şi minunatelor lucruri care stăpânesc natura făpturilor fizice şi duhovniceşti, pătrunzând înlăuntrul tainelor duhovniceşti care pot fi înţelese doar de către o minte simplă şi supusă. Atunci simţurile lăuntrice se trezesc la lucrarea duhului întru acele lucruri care aparţin celeilalte lumi, nemuritoare şi nestricăcioase. Această cunoaştere a primit deja, într-un chip ascuns, aici, în această lume, învierea duhovnicească în aşa fel încât să poarte o adevărată mărturie a reînnoirii tuturor lucrurilor” .
Acestea, după Sfântul Isaac, sunt cele trei stadii (trepte) ale cunoaşterii de care este legată întreaga viaţă a omului, în trup, suflet şi duh. Din momentul în care el “începe să discearnă între bine şi rău şi până în clipa plecării sale din această lume”, cunoaşterea sufletului este compusă dintr-una sau din toate aceste trei trepte . Prima treaptă de cunoaştere “răceşte râvna sufletului pentru nevoinţe pe calea lui Dumnezeu”. Cea de-a doua “o reaprinde pentru calea cea scurtă ce conduce către credinţă”. Cea de-a treia este “o odihnă după atâta trudă”, când mintea “se îndulceşte de tainele vieţii ce va să fie”. “Dar, întrucât natura nu poate ca atare să se înalţe cu totul la nivelul nemuririi şi să biruie povara trupului desăvârşindu-se în cunoaşterea duhovnicească, nici măcar această a treia treaptă de cunoaştere nu poate să îndrepte natura umană spre desăvârşirea absolută, în aşa fel încât să trăiască în lumea aceasta muritoare şi totuşi să depăşească cu totul natura trupească”. Atâta vreme cât omul se află în trup, el trece de la o treaptă de cunoaştere la alta.
El are ajutorul harului, dar este împiedicat de către diavoli, “fiindcă el nu este cu totul liber în această lume nedesăvârşită”. Fiecare lucrare a cunoaşterii constă “din efort şi statornică făptuire”, dar lucrarea credinţei “nu constă numai din fapte”, ci şi din gânduri duhovniceşti şi din curăţia sufletului, iar acest lucru este deasupra simţurilor. Fiindcă credinţa este mai subtilă decât cunoaşterea, aşa precum cunoaşterea este mai subtilă decât simţurile. Toţi sfinţii care au ajuns la o astfel de viaţă “se bucură prin credinţă de bucuriile unei vieţi care este deasupra firii”. Această credinţă se naşte în suflet prin lumina harului care “prin mărturia minţii sprijină inima încât aceasta să nu poată fi nesigură în nădejde, într-o nădejde care este foarte îndepărtată de orice îndoială”. Această credinţă are “ochi duhovniceşti” care percep “tainele ascunse în suflet, comori ascunse ce sunt tăinuite de ochii fiilor care cugetă la cele trupeşti”, dar sunt descoperite de către Duhul Sfânt, Care este primit de către ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfânt este “sfânta putere” care sălăşluieşte în omul lui Hristos, ferindu-i şi apărându-i sufletul şi trupul de rău. Această forţă nevăzută este percepută cu ochii credinţei de cei ale căror minţi sunt luminate şi sfinţite. Ea este cunoscută sfinţilor “din experienţă” .
Pentru a explica totuşi mai limpede taina cunoaşterii, Sfântul Isaac oferă mai departe definiţiile atât a cunoaşterii, cât şi a credinţei. “Cunoaşterea care se preocupă de cele văzute şi de cele senzoriale se numeşte naturală; cunoaşterea care se preocupă de cele duhovniceşti şi netrupeşti se numeşte duhovnicească, fiindcă ea îşi primeşte percepţiile prin duh şi nu prin simţuri. Cunoaşterea care vine prin puterea dumnezeiască se numeşte suprafirească. Ea este incognoscibilă şi este superioară cunoaşterii”. “Sufletul nu primeşte această contemplaţie de la materia care este în afara lui”, aşa cum se întâmplă cu cele două feluri de cunoaştere… ci ea vine pe neaşteptate de la sine ca un dar nematerial, cuprins în sine însuşi, după cuvintele Mântuitorului: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Nu are nici un rost să-i aştepţi apariţia sub vreo formă exterioară, fiindcă ea nu vine “în chip văzut” (Lc. 17, 20).
Cea dintâi cunoaştere vine “dintr-un permanent studiu şi din dorinţa de a învăţa. Cea de-a doua vine dintr-un mod de viaţă cuviincios şi prin păstrarea credinţei. Cea de-a treia vine doar din credinţă, dar acum cunoaşterea este îndepărtată, activitatea încetează, iar simţurile devin de prisos” . Pentru tainele duhului “care sunt mai presus de cunoaştere şi nu sunt înţelese nici de simţurile trupeşti şi nici de forţele raţionale ale minţii, Dumnezeu ne-a dăruit o credinţă prin care noi ştim doar că aceste taine există”. Mântuitorul numeşte venirea Mângâietorului “darul descoperirii tainelor Duhului”(cf. Ioan 14, 16-26) şi se observă deci că desăvârşirea cunoaşterii duhovniceşti constă “în dobândirea Duhului, aşa cum s-a întâmplat Apostolilor”. “Credinţa este poarta către descoperirea tainelor. Aşa precum ochii trupeşti văd lucrurile materiale, la fel credinţa priveşte cu ochii duhovniceşti asupra a ceea ce este ascuns”. Atunci când un om trece prin poarta credinţei, Dumnezeu îl conduce către “tainele duhovniceşti şi deschide marea înţelegerii sale” . Toate virtuţile au un rol precis în această cunoaştere duhovnicească, fiindcă ea este rodul practicării virtuţilor . Credinţa “naşte teama de Dumnezeu”, iar din această teamă de Dumnezeu se naşte pocăinţa şi practicarea virtuţilor, care ea însăşi dă naştere la cunoaşterea duhovnicească . Această cunoaştere “ce vine dintr-o îndelungată experienţă şi practicare a virtuţilor este plăcută” şi îi conferă omului o mare putere . Principalul fundament al cunoaşterii duhovniceşti este un suflet sănătos, un organ sănătos al cunoaşterii. “Cunoaşterea este rodul unui suflet sănătos”, în vreme ce un suflet sănătos este urmarea unei îndelungate practicări a virtuţilor evanghelice . “Sufletul sănătos” aparţine celor desăvârşiţi şi doar lor li se oferă cunoaşterea . Este foarte greu şi adesea imposibil să exprimi în cuvinte taina şi natura cunoaşterii. În domeniul gândirii umane nu există nici o definiţie care s-o poată explica pe de-a-ntregul. De aceea, Sfântul Isaac oferă numeroase definiţii cunoaşterii. El este permanent preocupat de această problemă, iar aceasta stă dinaintea ochilor acestui sfânt ascet ca un mare şi arzător semn de întrebare. Sfântul ne oferă răspunsuri din bogata şi binecuvântata sa experienţă, dobândită printr-o lungă şi grea asceză.
Dar cel mai adânc şi cel mai complet răspuns este cel oferit de către Sfântul Isaac sub forma unui dialog:
– Ce este cunoaşterea?
– Trăirea vieţii veşnice.
– Şi ce este viaţa veşnică?
– Înţelegerea tuturor lucrurilor în Dumnezeu. Căci dragostea vine prin înţelegere, iar cunoaşterea lui Dumnezeu este stăpână peste toate dorinţele. Pentru inima care dobândeşte această cunoaştere, orice plăcere care există pe pământ este fără rost, fiindcă nimic nu se poate compara cu bucuria cunoaşterii de Dumnezeu” . Cunoaşterea este, deci, biruinţă asupra morţii, legătura acestei vieţi cu viaţa nemuritoare şi unirea omului cu Dumnezeu. Actul însuşi de cunoaştere abordează nemurirea, fiindcă doar prin cunoaştere omul depăşeşte limitele subiectivului şi intră în zona transsubiectivului. Iar atunci când obiectul transsubiectiv este Dumnezeu, atunci taina cunoaşterii devine taina tainelor şi enigma enigmelor. O astfel de cunoaştere este o ţesătură mistică lucrată pe războiul de ţesut al sufletului de către omul care este unit cu Dumnezeu. Pentru cunoaşterea umană, problema cea mai importantă este cea a adevărului. Cunoaşterea poartă în sine o atracţie irezistibilă spre taina infinită, iar această foame de adevăr care este în firea cunoaşterii umane nu este niciodată satisfăcută până când Adevărul absolut şi veşnic nu va deveni substanţa cunoaşterii umane – până când cunoaşterea, în propria sa percepţie de sine, nu dobândeşte perceperea lui Dumnezeu, şi în propria sa cunoaşterea de sine nu ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dar acest lucru este dăruit omului doar de către Hristos, Dumnezeul-Om, Cel care este singura întrupare şi personificare a adevărului celui veşnic în lumea realităţilor omeneşti. Atunci când un om L-a primit pe Dumnezeul-Om în sine, ca suflet al sufletului său şi ca viaţă a vieţii sale, atunci omul acela este mereu plin de cunoaşterea adevărului veşnic. Ce este adevărul?
Sfântul Isaac răspunde astfel: “Adevărul este percepţia lucrurilor pe care o dăruieşte Dumnezeu” . Cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu este adevărul. Dacă această percepţie există într-un om, el nu numai că posedă, dar şi cunoaşte adevărul. Dacă el nu are această percepţie, atunci adevărul nu există pentru el. Un astfel de om se poate afla mereu în căutarea adevărului, dar unul ca acesta nu-l va afla niciodată până când nu ajunge la perceperea lui Dumnezeu, întru care se află atât percepţia, cât şi cunoaşterea adevărului. Doar omul care-şi restabileşte şi îşi transformă organele sale de cunoaştere prin practicarea virtuţilor ajunge la percepţia şi cunoaşterea adevărului. Pentru unul ca acesta, credinţa şi cunoaşterea şi tot ceea ce le însoţeşte reprezintă un tot (întreg) organic şi indivizibil. Ele împlinesc şi sunt împlinite una prin cealaltă, şi fiecare o confirmă şi o susţine pe cealaltă. “Lumina minţii dă naştere credinţei” spune Sfântul Isaac, “iar credinţa dă naştere la mângâierea nădejdii, nădejde care întăreşte inima”.
Credinţa este luminarea înţelegerii. Când înţelegerea este umbrită, atunci credinţa se ascunde şi teama predomină, dând deoparte nădejdea. Credinţa, care scaldă înţelegerea în lumină, eliberează omul de mândrie şi îndoială şi este cunoscută drept “cunoaştere şi manifestare a adevărului” . Sfânta cunoaştere vine dintr-o viaţă sfântă, dar mândria întunecă acea sfântă cunoaştere . Lumina adevărului creşte şi descreşte după modul de viaţă al omului .
Grozave ispite se abat asupra celor ce caută să ducă o viaţă duhovnicească. Credinciosul trebuie să treacă prin mari suferinţe şi necazuri pentru a ajunge la cunoaşterea adevărului . O minte tulbure şi gândurile haotice sunt rod al unei vieţi dezordonate, iar acestea întunecă sufletul . Când patimile sunt alungate din suflet cu ajutorul virtuţilor, când “perdeaua patimilor este retrasă de pe ochii minţii, atunci mintea poate percepe slava celeilalte lumi” .
Sufletul sporeşte cu ajutorul virtuţilor, mintea este întărită în adevăr şi devine de neclintit, “încinsă pentru a înfrunta şi a ucide orice patimă” . Eliberarea de patimi vine o dată cu răstignirea atât a intelectului cât şi a trupului. Acest lucru îl face pe om capabil de a-L contempla pe Dumnezeu.
Mintea este răstignită atunci când gândurile necurate sunt alungate din ea, iar trupul atunci când patimile sunt stârpite . “Un trup dedat plăcerilor nu poate fi sălaşul cunoaşterii lui Dumnezeu” . Adevărata cunoaştere – “descoperirea tainelor” – este atinsă cu ajutorul virtuţilor , şi aceasta este “cunoaşterea care mântuieşte” . Principala trăsătură şi “dovadă” a acestei cunoaşteri este smerenia . Atunci când mintea “se află în sfera cunoaşterii adevărului”, atunci orice îndoială dispare  şi o mare pace şi linişte pogoară asupra sa. Această pace a minţii se numeşte “sănătate desăvârşită” . Atunci când puterea Duhului Sfânt intră în suflet, atunci sufletul “învaţă prin Duh” . În filosofia Sfântului Isaac, problema naturii cunoaşterii devine o problemă etică şi ontologică care, în ultimă instanţă, este socotită a fi problema personalităţii umane. Natura şi caracterul cunoaşterii depind ontologic, moral şi gnoseologic de constituţia persoanei umane şi, mai ales, de constituţia şi starea organelor sale de cunoaştere. În persoana credinciosului, cunoaşterea, din propria sa natură, se transformă în contemplaţie.

Contemplaţia

În filosofia Sfinţilor Părinţi, contemplaţia are o semnificaţie gnoseologică, etică şi ontologică. Ea este o concentrare încărcată de rugăciune a sufletului, prin acţiunea harului asupra mulţimii de taine care ne depăşesc înţelegerea şi sunt prezente nu numai în Sfânta Treime, ci şi în persoana omului însuşi, precum şi în întreaga creaţie a lui Dumnezeu. În contemplaţie, credinciosul trăieşte dincolo de simţuri, deasupra categoriilor de timp şi spaţiu. El are o conştiinţă vie a legăturilor care-l unesc cu lumea de sus şi este hrănit cu revelaţii care cuprind “ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9). Sfântul Isaac se străduieşte să redea în cuvinte marea sa experienţă dobândită prin harul care l-a adus la contemplaţie. Atât cât limbajul omenesc permite înţelegerea şi traducerea adevărurilor experienţei religioase, el caută să explice cât mai clar cu putinţă ceea ce este contemplaţia. După el, contemplaţia este simţul tainelor dumnezeieşti ascunse în lucruri şi întâmplări . Contemplaţia se află în cele mai fine lucrări ale minţii şi în permanenta meditaţie asupra lui Dumnezeu. Sălaşul ei este rugăciunea neîncetată  şi astfel ea luminează latura duhovnicească a sufletului, mintea . “Uneori, contemplaţia izvorăşte (ţâşneşte) din rugăciune, făcând să tacă rugăciunea buzelor. Atunci, omul aflat în rugăciune devine prin contemplaţie un trup fără suflare, în afara sa. Această stare e cunoscută drept contemplaţia rugăciunii”. “În această contemplaţie încărcată de rugăciune există felurite trepte şi o diversitate de daruri”, căci “mintea încă nu a ajuns” în acea sferă unde nu mai există rugăciune (acolo unde “nu mai există rugăciune”), fiindcă în acea sferă există ceva mai mare decât rugăciunea . Cu ajutorul unei vieţuiri în har, credinciosul ajunge la contemplaţie. “De la început el devine încrezător în pronia dumnezeiască faţă de oameni şi este iluminat de dragostea faţă de Creatorul său şi se minunează de grija pe care le-o poartă fiinţelor raţionale create de El. După aceasta răsare într-însul dulceaţa lui Dumnezeu şi o dragoste arzătoare faţă de El în inima sa, o dragoste care arde atât patimile sufleteşti, cât şi pe cele trupeşti. Un astfel de om este atunci “îmbătat de vinul dumnezeieştii iubiri… iar gândurile sale sunt retrase dinapoia lor, iar inima sa e cucerită de Dumnezeu”. “Acestuia i se pare uneori că nu se află în timp sau chiar în această lume. Acesta este începutul contemplaţiei duhovniceşti la om – a contemplaţiei şi în acelaşi timp a oricărei revelaţii a minţii”. Mintea “creşte” cu ajutorul contemplaţiei şi se înalţă la revelaţii “care sunt dincolo de natura umană”. Pe scurt: în contemplaţie “îi sunt dăruite omului toate dumnezeieştile contemplaţii şi revelaţiile duhovniceşti care pot fi cunoscute în această lume” . Virtutea înţelegerii “smereşte sufletul şi-l curăţă de gândurile înceţoşate, ca să nu poată hoinări printre patimi, ci să înainteze spre contemplaţie”. Această contemplaţie apropie mintea de natura sa primară şi este denumită “contemplaţie nematerială”. Este o “virtute duhovnicească”, fiindcă “ea înalţă sufletul sus, deasupra pământului, apropiindu-l de contemplarea Duhului, aducând mintea la Dumnezeu şi la contemplarea slavei Sale celei de negrăit… depărtând mintea de lumea aceasta şi de perceperea ei” . Viaţa Duhului este o activitate la care simţurile nu participă. Sfinţii Părinţi au scris despre acest lucru. “De îndată ce minţile sfinţilor şi-au impropriat acest fel de viaţă, contemplaţia materială şi opacitatea celor trupeşti dispar, şi contemplaţia duhovnicească le ia locul” . “Modalităţile de rugăciune” sunt multiple, spune Sfântul Isaac, “dar toate acestea au un singur scop: rugăciunea curată. În adâncurile acestei rugăciuni curate se află o stare de răpire care nu este rugăciune, fiindcă tot ceea ce poate fi numit rugăciune încetează şi rămâne doar o contemplaţie în care mintea nu poate rosti rugăciuni”. “Rugăciunea este un lucru, dar această contemplaţie în rugăciune este cu totul altceva, deşi aceasta decurge din cealaltă. Rugăciunea este semănatul, iar contemplaţia este strângerea snopilor, atunci când secerătorul rămâne uimit de uimitoarea abundenţă a spicelor bogate ce au crescut din bietele grăunţe pe care le-a semănat”. În această stare de contemplaţie, mintea trece dincolo de propriile sale limite şi intră “în lumea cealaltă” . Transformată de rugăciune şi de alte practici ascetice, mintea se curăţeşte şi învaţă “să-L contemple pe Dumnezeu cu ochi dumnezeieşti şi nu omeneşti” . Cel ce îşi păzeşte inima de patimi Îl contemplă pe Dumnezeu în fiecare clipă. Cel ce păstrează o trezvie permanentă asupra sufletului său… “în fiecare ceas Îl contemplă pe Domnul”. “Cel ce veghează asupra propriului său suflet în fiecare ceas îşi va vedea inima bucurându-se de revelaţii. Cel ce îşi adună mintea în sine va contempla zorile Duhului.
Cel ce-şi adună mintea din rătăcirile ei cele din afară Îl va contempla pe Domnul în tainiţele inimii sale… Iată, cerul este înlăuntrul tău dacă eşti curat, şi îi vei vedea pe îngeri în strălucirea lor şi o dată cu ei pe Domnul Însuşi… Sufletul unui drept străluceşte mai tare decât soarele şi se bucură în fiecare ceas de contemplarea lucrurilor care i s-au descoperit” . Atunci când, după severa nevoinţă evanghelică, omul descoperă înlăuntrul său centrul dumnezeiesc al fiinţei sale – şi află acolo şi centrul dumnezeirii ce transcende lumea aceasta văzută – atunci el se înalţă deasupra timpului şi se vede pe sine ca din veşnicie. El se vede pe sine deasupra timpului şi spaţiului, nemuritor şi veşnic.
La rădăcina sa, adevărata cunoaştere de sine înseamnă şi adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, fiindcă omul poartă în sine calea cea mai scurtă dintre sine şi Dumnezeu: în sufletul său cel după chipul lui Dumnezeu. Aici se află distanţa cea mai scurtă dintre om şi Dumnezeu. Toate celelalte căi ale omului către Dumnezeu pot foarte bine să ajungă într-o fundătură; numai aceasta duce sigur la Dumnezeu întru Hristos. În filosofia sa, Sfântul Isaac pune mare accent pe cunoaşterea de sine. “Cel ce s-a învrednicit a se vedea pe sine”, spune el, “este mai mare decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri” .
Pentru a dobândi capacitatea de a-şi vedea propriul său suflet, omul trebuie să-şi deschidă mai întâi inima lucrării harului . “În măsura în care sufletele sunt necurate sau întunecate, acestea nu se pot vedea nici pe ele însele şi nici alte suflete”. Revelaţia va veni “dacă omul acela îşi curăţă sufletul şi-l readuce în starea sa dintru început” . “Cel ce doreşte să-L vadă pe Dumnezeu înlăuntrul său trebuie să lupte ca prin neîncetate aduceri aminte de Dumnezeu să-şi curăţească inima; şi astfel, cu lumina din ochii minţii sale, el Îl va vedea pe Dumnezeu în tot ceasul. Aşa cum se întâmplă cu peştele pe uscat, la fel se întâmplă cu intelectul care s-a îndepărtat de aducerea-aminte de Dumnezeu… Pentru omul cu o minte curată, împărăţia duhului se află înlăuntrul său; soarele care străluceşte înlăuntrul său este lumina Sfintei Treimi, iar aerul respirat de locuitorii acestei împărăţii este Duhul Sfânt, Mângâietorul… Viaţa lor, bucuria lor şi fericirea lor este Hristos, strălucirea luminii Tatălui. Un astfel de om se bucură pururea contemplându-şi sufletul şi minunându-se de frumuseţea sa care este cu adevărat mai mare decât o mie de sori. Acesta este Ierusalimul, împărăţia lui Dumnezeu, ascunsă, aşa cum spune Domnul (Luca 17, 21) înlăuntrul nostru. Această împărăţie este norul slavei lui Dumnezeu întru care numai cei curaţi cu inima pot intra spre a vedea chipul Stăpânului lor şi spre a-şi lumina minţile cu strălucirea acestei lumini… Omul nu poate vedea frumuseţea dinlăuntrul său până ce nu respinge şi dispreţuieşte orice frumuseţe dinafara sa… Un om cu suflet sănătos, smerit şi umil, un astfel de om atunci când se roagă vede lumina Duhului Sfânt în sufletul său şi se bucură de strălucirea razelor acestei lumini, desfătându-se de contemplarea slavei sale” . Omul poate înţelege natura sufletului său prin lumina Duhului Sfânt. “Prin fire, sufletul e liber de patimi. Atunci când în Sfânta Scriptură se vorbeşte de patimile sufletului şi ale trupului, acest lucru se referă la cauzele lor, fiindcă sufletul este din fire nepătimaş. Acest lucru nu este acceptat de către susţinătorii filosofiei profane” – sau, aşa cum am spune astăzi, de către susţinătorii filosofiei realiste, materialiste, fenomenologice. Dimpotrivă, Dumnezeu a creat sufletul după chipul Său, adică nepătimaş . Există trei stări ale sufletului: firească, subfirească şi suprafirească. “Starea firească a sufletului este cunoaşterea creaţiei lui Dumnezeu, atât a celei văzute, cât şi a celei duhovniceşti. Starea suprafirească a sufletului este contemplarea dumnezeirii supraesenţiale. Starea subfirească a sufletului este căderea sa în patimi”, fiindcă patimile nu aparţin firii sale . Patima este o stare nefirească a sufletului, în timp ce virtutea este starea sa firească . Atunci când mintea este hrănită de virtuţi, mai ales de cea a compătimirii, “sufletul este atunci împodobit cu acea sfântă frumuseţe” prin care omul este cu adevărat după asemănarea lui Dumnezeu . “Sfânta frumuseţe” a fiinţei omului este revelată într-o inimă curată şi cu cât mai mult omul întreţine această sfântă frumuseţe înlăuntrul său, cu atât mai mult va vedea unul ca acesta frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu . Aceasta arată faptul că cunoaşterea de sine reprezintă calea cea mai bună de a ajunge la o cunoaştere adevărată a naturii şi a lumii materiale în general. “Cel ce se supune pe sine lui Dumnezeu”, spune Sfântul Isaac, “este aproape de a avea puterea să supună sieşi toate lucrurile. Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă să cunoască toate lucrurile, fiindcă cunoaşterea de sine este plinătatea cunoaşterii tuturor lucrurilor” . Dacă un om se smereşte pe sine dinaintea lui Dumnezeu, întreaga creaţie se smereşte pe sine dinaintea sa. “Adevărata smerenie se naşte din cunoaştere, iar adevărata cunoaştere este rodul ispitirii” , cu alte cuvinte, ea vine prin lupta cu ispitele.
Natura umană devine capabilă de adevărată contemplaţie atunci când este curăţită de patimi prin practicarea virtuţilor. Adevărata contemplare a lumii materiale şi a celei nemateriale, precum şi a Înseşi Sfintei Treimi este darul lui Hristos. El a dăruit această contemplaţie oamenilor “atunci când El, în propria sa persoană dumnezeiască, a desăvârşit reînnoirea naturii umane şi, prin poruncile Sale de viaţă dătătoare, ne-a luminat calea spre adevăr. Natura umană devine capabilă de adevărata contemplaţie doar atunci când omul se dezbracă mai întâi de vechiul Adam prin pătimire, prin împlinirea poruncilor şi prin multe necazuri…
Atunci mintea trăieşte naşterea duhovnicească şi este în măsură să contemple lumea spirituală, adevărata sa patrie… Contemplarea lumii celei noi descoperită de Duhul, întru care mintea îşi găseşte desfătarea duhovnicească, are loc sub acţiunea harului… Această contemplare devine o hrană ce hrăneşte mintea, pregătindu-o să primească pe cea care este mai desăvârşită. Căci o contemplaţie duce la o altă contemplaţie, până când mintea este adusă în sfera dragostei desăvârşite. Dragostea însăşi este sălaşul, “locul” omului duhovnicesc; ea sălăşluieşte în curăţia sufletului. Atunci când intelectul ajunge în împărăţia iubirii, harul lucrează în el, iar intelectul primeşte contemplaţia duhovnicească şi devine văzătorul lucrurilor ascunse” . Contemplaţia mistică “este revelaţia intelectului atunci când sufletul s-a adunat în sine” . Cei ce şi-au curăţit sufletele prin practicarea virtuţilor se învrednicesc de contemplaţia duhovnicească” . “Cei curaţi cu inima Îl văd pe Dumnezeu” . “Cei ce s-au curăţit pe ei înşişi de păcat şi neîncetat îşi aduc aminte de Dumnezeu, aceia Îl şi văd” . “Împărăţia lui Dumnezeu se numeşte vedere duhovnicească, fiindcă aşa este ea cu adevărat”, spune Sfântul Isaac. “Nu poate fi aflată prin activitatea gândirii, ci poate fi gustată doar prin har. Până ce omul nu se curăţă pe sine, nu este capabil nici măcar să audă despre Împărăţie, căci nimeni n-o poate dobândi prin învăţături, ci doar prin curăţia inimii .
Dumnezeu dăruieşte gânduri curate celor ce trăiesc o viaţă curată . “Curăţia gândirii izvorăşte prin străduinţa neîncetată întru cele duhovniceşti şi din paza inimii, iar din curăţia gândirii vine luminarea înţelegerii. De aici harul conduce mintea spre împărăţia în care simţurile nu mai au nici o putere” . Fiind cu luare aminte şi adunată în rugăciune, “mintea se într-aripează şi zboară în înălţimi”, “spre desfătările cele dumnezeieşti”. “Ea înoată într-o cunoaştere ce depăşeşte gândirea umană”. “Sufletul care se luptă şi perseverează în această permanentă trezvie primeşte ochi de heruvim cu care el să se poată afla într-o permanentă şi cerească contemplaţie” .
Sufletul omului vede adevărul lui Dumnezeu prin puterea felului său de viaţă, adică prin viaţa de credinţă. “Dacă contemplaţia sa este adevărată, el va afla lumina şi ceea ce unul ca acesta contemplă se află în sfera adevărului” . “Vederea lui Dumnezeu vine din această cunoaştere a lui Dumnezeu şi nu poate precede această cunoaştere” . Scopul creştinului este viaţa întru Sfânta Treime şi contemplarea Ei. După Sfântul Isaac, dragostea este “contemplarea dintâi a Sfintei Treimi”. “Cea dintâi dintre taine se numeşte curăţie şi se ajunge la ea prin împlinirea poruncilor. Dar contemplaţia reprezintă, de fapt, contemplarea duhovnicească a minţii”. Ea vine din “intrarea minţii în stare de răpire duhovnicească şi de înţelegere atât a ceea ce a fost, precum şi a ceea ce va fi. Contemplaţia este vederea minţii. În timpul ei, inima este reînnoită şi curăţită de rău, cunoscând tainele Duhului şi descoperirile cunoaşterii, înălţându-se din contemplaţie în contemplaţie şi din înţelegere în înţelegere, învăţând şi crescând tainic până când este prinsă în dragoste, unită cu nădejdea, până când bucuria îşi face lăcaş în tainiţele ei cele mai adânci, până când este înălţată la Dumnezeu şi încununată cu slava firească a propriei sale făpturi”. Astfel, mintea “este curăţită şi dăruită cu milostivire, fiind de fapt învrednicită de contemplarea Sfintei Treimi” . Fiindcă există trei feluri de contemplaţie naturală în care mintea “este înălţată, devine activă şi angajată”: “două aparţin lumii create – a celor raţionale şi neraţionale, a celor duhovniceşti şi trupeşti; iar cea de-a treia este contemplarea Sfintei Treimi” . Dacă credinciosul, îmbogăţit de comorile de negrăit ale contemplaţiei, se întoarce către creaţie, întreaga sa fiinţă se umple de dragoste şi compasiune. “El îl iubeşte pe păcătos”, spune Sfântul Isaac, “dar îi urăşte păcatele” . El este pătruns de smerenie şi milă, de pocăinţă şi dragoste. Unul ca acesta are inima plină de dragoste pentru orice fiinţă creată. “Ce înseamnă o inimă plină de milă?”. “Este”, răspunde sfântul Isaac, “o inimă ce arde de dragoste faţă de întreaga creaţie: faţă de oameni, păsări, animale, demoni şi faţă de orice fiinţă creată. Ochii i se umplu de lacrimi gândindu-se la ei, ori privindu-i pe aceştia. Din marea şi puternica întristare care-i cuprinde inima şi din marea sa răbdare, inima i se strânge şi unul ca acesta nu poate suporta să audă sau să vadă cea mai mică vătămare ori suferinţă pătimită de creaţie. De aceea, el se roagă cu lacrimi neîncetat pentru fiarele cele neraţionale, pentru potrivnicii adevărului, cât şi pentru cei ce îi fac rău, ca aceştia să fie iertaţi şi miluiţi. El se mai roagă şi pentru şerpi, cu mare întristare, o întristare fără de hotar în inima sa, întristare care-l uneşte cu Dumnezeu” . Atunci când, printr-o asceză evanghelică, cineva se mută de la cele trecătoare la cele veşnice, când unul ca acesta trăieşte în Dumnezeu şi gândeşte în El, atunci când vorbeşte “ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu” (2 Cor. 2, 17), atunci priveşte lumea “cu ochii lui Hristos”, atunci lumea i se arată în frumuseţea ei cea dintâi. Cu privirea unei inimi curăţite, el pătrunde prin coaja păcatului şi vede miezul creaţiei făcut de mâna dumnezeirii. Contemplarea Sfintei Treimi, fundamental tainică şi de nepătruns, e realizată de credincios în această lume a realităţilor finite şi trecătoare prin dragoste şi milă, prin umilinţă şi smerenie, prin rugăciune şi jertfă pentru fiecare şi pentru toţi, prin bucurie cu cei ce se bucură şi plângere cu cei ce plâng, prin suferinţă cu cei ce suferă şi cu căinţă dimpreună cu cei ce se căiesc. Viaţa sa din această lume reflectă viaţa sa din lumea cealaltă, lumea valorilor nevăzute şi tainice. Gândurile şi faptele sale din această lume îşi au rădăcinile în lumea cealaltă şi doar de dincolo îşi trag ele forţa şi tăria lor de viaţă dătătoare şi de minuni făcătoare. Dacă cineva şi-ar urmări gândurile, sentimentele, faptele sau practicile ascetice, ar ajunge la Sfânta Treime, care este izvorul lor fundamental. Toate lucrurile îi vin de la Tatăl prin Fiul, întru Duhul Sfânt. Avem cel mai frumos exemplu de acest fel în cazul Sfântului Isaac însuşi, acel mare teolog al Sfintei Treimi care, împreună cu Sfântul Simeon Noul Teolog, a putut să ne ofere cu ajutorul harului şi al experienţei ascetice, justificarea cea mai convingătoare a adevărului Dumnezeirii Treimice şi a treimii celei asemănătoare lui Dumnezeu a fiinţei personale a omului.

Concluzii

Teoria cunoaşterii a Sfântului Isaac este dominată de convingerea că problema cunoaşterii este în chip fundamental o problemă religioasă şi etică. De la începuturile ei până la nesfârşita sa împlinire în har, cunoaşterea depinde de calitatea şi măsura etică şi religioasă a persoanei, şi, mai presus de orice, de dezvoltarea şi cultura etică şi religioasă a organelor de cunoaştere ale omului. Un lucru este cert: acela că, la toate nivelele, cunoaşterea depinde de starea morală şi religioasă a omului. Cu cât un om este mai desăvârşit din punct de vedere moral şi religios, cu atât mai desăvârşită este cunoaşterea sa. Omul a fost creat într-un asemenea mod încât cunoaşterea şi moralitatea sunt întotdeauna echilibrate înlăuntrul său. Este neîndoios faptul că cunoaşterea sporeşte prin virtuţi şi se împuţinează din pricina patimilor.
Cunoaşterea este ca o ţesătură lucrată de către virtuţi pe fondul sufletului uman. Caravana sufletului se întinde prin toate lumile văzute şi nevăzute. Virtuţile reprezintă nu numai forţe ce creează cunoaştere, ci ele sunt principiile şi izvorul cunoaşterii. Prin transformarea virtuţilor în elemente constitutive ale fiinţei sale, prin străduinţe ascetice, omul avansează din cunoaştere în cunoaştere. S-ar putea spune chiar că virtuţile sunt organele senzoriale ale cunoaşterii. Avansând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întregindu-şi sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii sale. După înţelegerea evanghelică, ortodoxă, aflată în scrierile Sfântului Isaac, cunoaşterea este o acţiune, o asceză a întregii persoane umane şi nu doar a unei singure părţi a fiinţei sale – fie că este intelectul, înţelegerea, voinţa, trupul sau simţurile. În fiecare act de cunoaştere, în orice gând, simţământ sau dorinţă, este implicat omul întreg dimpreună cu întreaga sa fiinţă. Vindecate prin harul nevoinţelor ascetice, organele cunoaşterii dau naştere unei cunoaşteri sănătoase şi curate, “învăţătura sănătoasă” a Apostolului (1 Tim. 1, 10; 2 Tim. 4, 3; Tit. 1, 9; 2, 1). În toate treptele creşterii sale, această cunoaştere este “plină de har”, fiindcă este o împreună lucrare a ascezei nesilite a omului cu puterea plină de har a lui Dumnezeu. Întreaga fiinţă umană se află în coparticipare cu întreaga fiinţă a lui Dumnezeu. Din această pricină, Sfântul Isaac vorbeşte mereu de adunarea, “concentrarea” lăuntrică a sufletului, a minţii şi a gândurilor care se realizează prin practicarea virtuţilor evanghelice. Dar aceste virtuţi sunt diferite de cele ale altor tipuri de etică filosofică şi religioasă, nu numai prin conţinutul lor, dar şi în ceea ce priveşte metoda lor. Virtuţile evanghelice au un conţinut specific, legând pe Dumnezeu de om şi având propria lor metodă specifică de lucru. În persoana sa cu totul desăvârşită divino-umană sau “teandrică”, Dumnezeu-omul Iisus Hristos nu numai că ne-a arătat, dar a şi dovedit că această metodă, acest mod de viaţă divino-uman este singurul mod de viaţă şi de cunoaştere normal şi natural. Omul care-şi impropriază acest fel de credinţă află în el şi un mod de cunoaştere.
Ceea ce este valabil pentru credinţă este valabil şi pentru celelalte virtuţi dumnezeieşti: dragostea, nădejdea, rugăciunea, postul, umilinţa, smerenia şi celelalte. Căci fiecare din aceste virtuţi devine, în omul care trăieşte întru Hristos, o forţă de viaţă şi de cunoaştere creatoare, vie.
În acest mod de viaţă şi de cunoaştere teandric, nu există nimic nereal, abstract sau ipotetic. Aici totul este real, bazându-se pe o realitate irezistibilă, fiindcă totul se bazează pe experienţă. În persoana lui Hristos, Dumnezeu-omul, realitatea divină, transcendentă, este dovedită şi definită într-un mod absolut empiric. Prin întruparea Sa, Hristos i-a oferit omului cea mai subtilă, cea mai transcendentă şi cea mai desăvârşită realitate. Această realitate nu are limite fiindcă persoana lui Hristos este nelimitată. Conchidem că personalitatea umană nu are limite, la fel ca şi cunoaşterea umană, fiindcă s-a spus şi s-a poruncit: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48).
Aceasta înseamnă că singurele limite ale personalităţii şi cunoaşterii umane sunt limitele cele nemăsurate ale lui Dumnezeu. Persoana lui Hristos Dumnezeu-omul prezintă realitatea ideală, desăvârşită a monismului teandric: o trecere firească de la Dumnezeu la om, de la supranatural la natural, de la viaţa nemuritoare la viaţa umană. O astfel de trecere este, de asemenea, firească pentru cunoaştere atunci când, prin puntea credinţei, nădejdii şi a dragostei, ea se întinde de la om la Dumnezeu, de la natural la supranatural, de la muritor la nemuritor şi de la temporal la veşnic, revelând astfel unitatea organică a acestei vieţi şi a vieţii ce va să fie, a acestei lumi şi a celeilalte, a naturalului şi a supranaturalului.
Această cunoaştere este o cunoaştere integrală, fiindcă ea se înalţă pe aripile virtuţilor umane şi divine, şi trece fără piedică peste barierele timpului şi spaţiului, intrând în veşnicie.
Tocmai la această cunoaştere integrală se gândeşte Sfântul Isaac atunci când, definind cunoaşterea, spune că ea este “percepţia vieţii celei veşnice” şi atunci când, definind adevărul, îl numeşte “perceperea lui Dumnezeu”. Ceea ce este adevărat pentru virtuţi este adevărat şi pentru cunoaştere. Aşa cum fiecare virtute zămisleşte alte virtuţi şi zămisleşte cunoaşterea, la fel fiecare tip de cunoaştere zămisleşte un altul. O virtute o naşte pe alta şi o susţine, iar acelaşi lucru este valabil pentru cunoaştere. Cu cât un om practică mai mult virtuţile, cu atât mai mare devine cunoaşterea sa de Dumnezeu. Cu cât Îl cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mare îi este nevoinţa. Aceasta este o cale pragmatică şi empirică. “De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7, 17). Cu alte cuvinte, doar prin experierea adevărului lui Hristos ajunge omul să-i cunoască veridicitatea şi unicitatea. Aceasta este cu adevărat o cale pragmatică, experimentală şi empirică. Cunoaşterea adevărului nu le este oferită celor curioşi, ci acelora care merg pe calea nevoinţei. Cunoaşterea este o roadă în copacul virtuţilor, care este copacul vieţii. Cunoaşterea vine din nevoinţă. Pentru adevăratul creştin, filosofia ortodoxă este, de fapt, asceza teandrică a minţii şi a întregii persoane. Aici sunt semnificative tocmai acele cuvinte ale Mântuitorului: “Celui ce are i se va da; iar de la cel ce nu are şi ce i se pare că are se va lua de la el” (Luca 8, 18). Privit în lumina teoriei cunoaşterii a Sfântului Isaac, realismul naiv este tragic şi foarte simplist. El nu poate oferi o cunoaştere reală lumii, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii bolnave şi corupte. Prin contrast, realismul teandric oferă o adevărată cunoaştere a lumii şi a adevărului ce se află acolo, fiindcă el foloseşte organe ale cunoaşterii care au fost curăţite, vindecate şi reînnoite şi poate privi chiar în tainiţele inimii a tot ceea ce este creat. Raţionalismul consideră că înţelegerea este un organ infailibil al cunoaşterii. De aceea, în legătură cu întreaga persoană umană, el ne apare ca un apostat anarhic. El este ca o ramură care s-a rupt de viţă, care nu poate avea viaţă deplină sau realitate creatoare de sine stătătoare. El nu poate ajunge la cunoaşterea adevărului, fiindcă în izolarea sa egocentrică el este divizat şi împrăştiat.
Adevărul, dimpotrivă, este dăruit unei minţi care a fost curăţită, luminată, transfigurată şi îndumnezeită prin lucrarea virtuţilor. Criticismul filosofic este aproape în totalitate preocupat de studierea organelor cunoaşterii în starea lor fizică şi psihică aşa cum există în sfera pur omenească. La aceasta el adaugă studiul categoriilor şi condiţiilor care sunt premizele cunoaşterii, dar nu acordă nici o atenţie nevoii de vindecare şi curăţire a organelor cunoaşterii.
Prin urmare, criticismul filosofic nu poate să ajungă prin el însuşi la cunoaşterea adevărului, fiindcă nu este altceva decât un raţionalism şi senzualism prudent. Idealismul filosofic se bazează pe realităţi şi criterii transcendente, dar nu are posibilitatea de a le dovedi existenţa.
Deşi fondat pe idei transcedentale, el este totuşi incapabil să ajungă la cunoaşterea adevărului, atât de necesar naturii umane, sau să potolească, măcar în parte, setea de adevăr veşnic şi realităţile omeneşti. Aceste felurite sisteme epistemologice sunt incapabile să ofere omului ceea ce îi oferă filosofia ortodoxă cu teoria sa ascetică a cunoaşterii plină de har. Aici, Însuşi Adevărul veşnic stă dinaintea cunoaşterii umane în plinătatea desăvârşirii Sale infinite, dăruindu-Se pe Sine omului luminat şi plin de har. Fiindcă doar prin persoana lui Hristos Dumnezeu-omul, adevărul transcedental divin ajunge la om. În El, adevărul devine în mod obiectiv imanent şi prezintă o realitate istorică imediată şi veşnic vie. Pentru a şi-o impropria, pentru a face din aceasta o imanenţă subiectivă, este esenţial ca omul, prin practicarea virtuţilor, să-L facă pe Domnul Iisus Hristos sufletul sufletului său, inima inimii sale şi viaţa vieţii sale.

Sursa

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI ,DESPRE VALOAREA SUPREMĂ ŞI ULTIMUL CRITERIU ÎN ORTODOXIE


VALOAREA SUPREMĂ

ŞI ULTIMUL CRITERIU ÎN ORTODOXIE



Atunci când omul este trezit din preocupările sale materiale şi recunoaşte realităţile spirituale, el înţelege că lucrurile ce sunt de natură materială trebuie cu adevărat să fie reale întrucât intelectul său este capabil să le perceapă ca atare. De aici omul ajunge la următoarea observaţie paradoxală: în calitate de creatură mică, omul cunoaşte realitatea lumii materiale prin intelectul său, care în sine nu împărtăşeşte atributele lumii materiale, nici nu poate deveni un obiect material, nici nu poate fi pipăit prin intermediul simţurilor. Chiar dacă intelectul uman este de neînţeles prin formele realităţii materiale, totuşi, esenţa invizibilă a intelectului constituie criteriul pentru toate realităţile vizibile din cadrul universului material.

Într-adevăr, omul simte şi înţelege adeseori că intelectul, chiar dacă este nepalpabil, invizibil şi imaterial, este totuşi mai real decât orice altă realitate supra-subiectivă ce există în lumea materială. În plus, toate realităţile îşi au propriul fundament în intelect care este în sine nematerial. Tocmai aici se află supremaţia, taina şi măreţia minţii omeneşti. Omul trezit, călăuzit de mintea lui nematerială prin taina lumii materiale, naturale, înţelege mai limpede faptul că mintea sa este realitatea sa cea mai mare şi mai apropiată şi, în acelaşi timp, este cea care are cea mai mare importanţă pentru el. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul înţelege adevărul de necontestat al cuvintelor Mântuitorului, şi anume faptul că sufletul omului reprezintă cea mai măreaţă realitate şi posedă cea mai mare valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume vizibilă şi o valoare mai mare decât cea a întregului univers: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26; Mc. 8, 36-37)

Cu alte cuvinte, în lumea materială nu există nimic care să aibă o valoare egală cu cea a sufletului omenesc, nici nu există ceva prin care sufletul să fie apreciat sau răscumpărat. Sufletul este mai valoros decât întregul univers. Omul îşi fixează fundamentul pentru viaţa sa vizibilă, pentru viaţa sa în timp şi spaţiu, cât şi pentru cea invizibilă, suflet, gânduri şi conştiinţă. În lumea realităţilor şi întâmplărilor vizibile, omul este orientat de către intelectul său şi, cu ajutorul lui, el măsoară şi evaluează totul, deşi acest lucru rămâne invizibil. Totuşi, este mai firesc şi mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia în universul realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul său nu numai la universul realităţilor materiale, vizibile, ci şi la cel al realităţilor spirituale. Chiar şi cei mai înverşunaţi senzorialişti nu pot nega acest lucru.

Trebuie să mărturisim că mintea omenească este un imens atelier unde impresiile simţurilor sunt transformate în gânduri într-o manieră uimitoare. Orice observator serios al lumii, din orice parte ar cerceta realităţile materiale sau spirituale, este obligat să recunoască taina infinită cuprinsă în toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor îl datorează tainei ascunse a lumii. Fără îndoială, orientarea potrivită spre lumea noastră enigmatică depinde de spiritul uman, sau mai exact, de natura spiritului prin care omul este orientat. Spiritul uman îşi exprimă şi revelează natura proprie pe baza experienţei pe care o primeşte prin intermediul activităţilor sale. Din toată această experienţă, spiritul uman capătă dorinţa de cercetare a infinitului în toate manifestările sale: în cunoaştere, în viaţă şi în existenţă. Spiritul uman tânjeşte după o infinită cunoaştere, după o viaţă şi o existenţă infinită. Totuşi, prin toate acestea, omul caută doar un lucru: biruinţa asupra temporalului, finitului, limitatului, precum şi posibilitatea de a-şi asigura veşnicul, infinitul şi nelimitatul. În toate culturile şi civilizaţiile, ostenelile spiritului uman sunt în cele din urmă consolidate într-o singură sforţare uriaşă: biruinţa asupra morţii şi asigurarea nemuririi şi a vieţii celei veşnice în orice mod cu putinţă. Nu cumva toate acestea ne fac să punem întrebarea: de unde vine oare această dorinţă a minţii umane precum şi orientarea sa către infinit? Ce îndeamnă gândirea umană să treacă de la o întrebare la alta şi de la o infinitate la alta? Dacă această dorinţă, dragoste faţă de infinit este exercitată asupra omului neputincios din afară, cum se întâmplă că ea există şi în cel mai liber cugetător dintre filosofi? Acest lucru se întâmplă deoarece în cazul lor această dorire a infinitului se amplifică în filosofii complicate. Toate acestea sunt mărturie a faptului că acest dor de infinit se află în însăşi natura minţii umane.

Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o senzualitate infinită; natura vieţii înseşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi osteneli nenumărate. Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca după prototipul său. Această descoperire nu este “a priori”, ci fără îndoială, “a posteriori” întrucât întreaga experienţă a neamului omenesc stă mărturie în ceea ce priveşte puternica şi mistica nostalgie a spiritului uman faţă de infinit, nemuritor, veşnic, fie în această lume, fie în cealaltă. Dacă ne bazăm pe experienţa comună a neamului omenesc şi privim omul în componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elementul fundamental al fiinţei umane prin care omul îşi împlineşte existenţa sa ontologică. Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a sădit în adâncul fiinţei umane dorirea după dumnezeiasca infinitate a vieţii, a cunoaşterii şi a desăvârşirii.

Tocmai din acest motiv, imensa dorire şi sete a umanităţii nu poate fi pe deplin satisfăcută de ceva sau cineva anume în afara lui Dumnezeu. Afirmând desăvârşirea dumnezeiască drept scopul principal al existenţei umanităţii în lume – “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48) – Hristos, Mântuitorul a răspuns celei mai intime dorinţe şi nevoi ale umanităţii noastre asemenea lui Dumnezeu şi de Dumnezeu doritoare.

Natura umanităţii cea asemenea dumnezeirii îşi are propria sa semnificaţie teologică şi ontologică: ontologică fiindcă esenţa fiinţei umane se află în constituţia sa asemănătoare dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat; teologică, întrucât prin această natură, Dumnezeu, cu toată dumnezeiasca Sa desăvârşire, a fost definit drept ţel al vieţii omului. Această dumnezeiască asemănare reprezintă esenţa fiinţei umane.

Omul îşi conturează şi îşi construieşte viaţa în această lume conform cu această asemănare. Într-adevăr, esenţa omului este mai întâi constituită de Dumnezeu şi mai apoi este călăuzită de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, şi anume aceea de a asimila tot ceea ce este lucrul lui Dumnezeu întru sine şi în acest fel putând să devină o fiinţă umană asemenea dumnezeirii, adică o fiinţă unită în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi vieţuind în cadrul hotarelor desăvârşirii infinite şi divine a dumnezeirii. De fapt, în loc de a-şi umple viaţa sa empirică de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, el şi-a despărţit spiritul de tot ceea ce este divin înăuntrul său şi purcede, fără Dumnezeu, adică fără călăuza sa firească, în tainele acestei lumi. Astfel, aflându-se singur în această lume, el înfruntă abisuri de netrecut şi prăpăstii înspăimântătoare. Căderea omului constă în chip fundamental în revolta sa împotriva constituţiei celei asemănătoare lui Dumnezeu dinlăuntrul fiinţei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu şi s-a limitat la lumea materială – la un om cu totul gol şi fără sens. Cu această primă revoltă împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din conştiinţa şi din voinţa sa, şi a rămas în natura sa pur omenească, în pura sa umanitate (homo, hominis) şi în acest mod, într-o stare de umanism pur – horribile dictu – şi iată, deci, că umanismul reprezintă răul originar şi fundamental al omului. În numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu şi a devenit o fiinţă supraumană din punct de vedere metafizic, rămânând cu totul singur în sine. În ciuda acestui lucru, totuşi, omul nu a putut să se disocieze pe sine de atributele dumnezeieşti ale spiritului său; ele au rămas acolo doar pentru a lua înfăţişarea doririi sale faţă de un progres infinit, de o infinită cunoaştere, de o infinită desăvârşire şi de o infinită existenţă. În mod conştient ori inconştient, ostenindu-se în umanismul său, el tinde să reîmproprieze asemănarea cea pierdută cu Dumnezeu. În parte reuşeşte, căci, din necesitate, el înţelege că, doar cu pura sa umanitate cea lipsită de Dumnezeu, el este neputincios de a-şi înălţa spiritul şi de a-şi reface fiinţa sa cea după chipul lui Dumnezeu. În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos. Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară. Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit din pricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţei noastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptatea infinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii. Cele mai importante nevoi şi cerinţe ontologice ale umanităţii au fost împlinite o dată pentru totdeauna în persoana Dumnezeu-omului Hristos. În toate cerinţele şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume şi care sunt dincolo de înţelegerea omenească, Hristos oferă răspunsuri ca Dumnezeu într-un fel omenesc, în timp ce în toate cererile şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume care-l privesc pe om şi sunt la nivelul înţelegerii sale, Hristos răspunde ca om într-un mod dumnezeiesc. Posibilităţile dumnezeieşti care există în fiinţa umană şi care au fost înrobite de tirania umanismului sunt eliberate şi revitalizate de către Hristos pentru ca acestea să-şi redobândească plinătatea lor nemuritoare. Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos îşi reglementează tot ceea ce se află înlăuntrul său după Dumnezeu şi vieţuieşte în această lume tainică după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, el ajunge la desăvârşirea ideală, el însuşi constituind cel mai desăvârşit amestec între divin şi uman, spiritual şi material, între cele de faţă şi cele de dincolo. Apariţia Dumnezeu-omului Hristos în lumea realităţilor omeneşti nu constituie ceva neaşteptat pentru natura umană, nici din punct de vedere ontologic, psihologic şi nici istoric. Dimpotrivă, această apariţie a satisfăcut dorinţele fundamentale şi nevoile esenţiale ale existenţei umane – setea şi dorinţa faţă de desăvârşirea dumnezeiască şi viaţa veşnică. Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care să fie nefiresc şi neesenţial pentru persoana umană, ci mai degrabă, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atât de important încât El Însuşi, Atotadevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos afirmă că El este “partea cea bună” (Luca 10, 42). De ce? Aceasta întrucât El a desfiinţat despărţirea dintre Dumnezeu şi umanitate într-un chip desăvârşit, natural, raţional şi teleologic. Cum? El face acest lucru prin a ne descoperi în sine pe Dumnezeu într-un chip real şi fizic, în adevărul Său absolut, în absoluta Sa bunătate, dreptate, dragoste şi înţelepciune, Carele se află într-o desăvârşită unitate cu omul; şi El ne revelează în acelaşi timp omul în curăţia, nemurirea şi desăvârşirea sa. Dumnezeu-omul Îl revelează în mod egal pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa şi pe om în desăvârşirea sa. Atunci când în mod imparţial examinăm istoria neamului omenesc, trebuie să mărturisim că nu există vreun om mai mare decât Iisus. Aceasta înseamnă în mod egal că nu există nici Dumnezeu mai mare decât Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost şi este cel mai mare om, adică un om fără de păcat şi răutate. Ca singurul fără de păcat, Hristos îi putea întreba pe cei mai mari vrăjmaşi ai săi fără teamă: “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Nici unul dintre acuzatorii Săi nu-I puteau atribui vreun păcat. Prin urmare, omul care este fără de păcat este omul ideal şi cel mai real, întrucât numai unul ca acesta este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Inteligenţa, logica şi înţelepciunea divină desăvârşite au pătruns în natura umană prin întruparea dumnezeiescului Logos. Prin întruparea Logosului (Ioan 1, 14), este evident faptul că toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit în chip lăuntric în natura umană, întrucât ele sunt legate de sufletul omenesc cel după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste valori divine întrupate în om sunt în cele din urmă unite într-o singură valoare incomparabilă şi nemăsurată: în Dumnezeu-omul Hristos. Iată de ce Hristos are cea dintâi, cea mai înaltă şi cea mai profundă valoare pentru umanitate. Nimic nu e mai omenesc decât Iisus Hristos Care personifică în Sine desăvârşirea cea mai ideală a orice este omenesc. Mai departe, în calitate de Dumnezeu-om, El Însuşi este cea mai desăvârşită unitate a divinului şi umanului, a celor prezente şi a celor viitoare, a celor naturale şi supranaturale, a celor materiale şi metafizice, a celor practice şi ideale.

În El, ca într-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin şi uman este realizat şi păzit, în timp ce în chip simultan se păstrează autonomia umanului şi a divinului. Acolo este realizată cea mai radicală, raţională şi desăvârşită unitate a vieţii prezente cu viaţa ce se află dincolo, în persoana divino-umană a lui Hristos. De asemenea, se poate afla în persoana lui Hristos unitatea cunoaşterii prezente şi a cunoaşterii de dincolo, precum şi unitatea sentimentelor divine şi umane. Aceasta înseamnă că viaţa, gândirea şi sentimentele omului au aruncat o punte peste prăpastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prăpastia dintre această lume şi cealaltă. Tocmai din acest motiv un om care vieţuieşte în Hristos experiază viu unitatea acestei lumi cu cealaltă, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcedentul, a naturalului cu supranaturalul. Omul simte cu tărie şi percepe limpede faptul că în el tranziţia de la muritor la nemuritor, de la temporal la veşnic, este realizată. Această percepţie a vieţii veşnice asigură veşnicia gândurilor şi nemurirea sentimentelor pentru omul care trăieşte o viaţă în Hristos. Deşi omul care vieţuieşte în Hristos este ancorat în infinitatea divină, el nu-şi pierde, totuşi, identitatea sa umană, personalitatea, şi nici caracterul, ci rămâne om: un om desăvârşit, uman şi divin. Întru Dumnezeu-omul Hristos umanitatea s-a înălţat pentru prima oară pe piscul desăvârşirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindcă nimeni nu slăveşte natura umană sau persoana umană aşa cum o face Hristos. Cea mai mare credincioşie cu putinţă i-a fost oferită umanităţii în persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluată în relaţia cu Dumnezeu, nici Dumnezeu în relaţia cu omul. Ci mai degrabă, omul a fost în chip infinit înălţat şi slăvit în legătura sa cu Dumnezeu. Fără îndoială, problema binelui şi răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare probleme cu care se confruntă conştiinţa umană. Totuşi, chiar şi această problemă a fost, în cele din urmă, cu adevărat rezolvată în persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvată nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degrabă esenţialmente într-un chip divino-uman. În orice latură a vieţii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel întrupat drept întruparea binelui absolut, desăvârşit, infinit. Ochiul cel mai pătrunzător nu ar putea găsi nici răul cel mai mărunt în El: “Cel Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2, 22). În persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoaşterea umană se confruntă cu binele dumnezeiesc absolut şi ia cunoştinţă prin El, chiar în limitele existenţei umane, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău, aşa precum inima omenească, prin El, este în stare să simtă binele şi răul într-un chip concret. Binele, binele veşnic, este tot ceea ce este Hristos în realitatea Sa divino-umană, adică omul cu totul divin. Fiind fără de păcat şi atotputernic, Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omeneşti energiile dumnezeieşti ale harului pentru ca natura umană să înainteze spre desăvârşire în binele dumnezeiesc şi pentru a birui cu totul păcatul şi răul. Tocmai din acest motiv Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfântă şi cu cea mai mare valoare din întregul univers în care operează gândirea şi simţirea omenească. De-a lungul întregii sale istorii, omul apare drept unicul tip de creatură care a căutat cu îndârjire adevărul esenţial şi fundamental pe care se întemeiază existenţa întregului univers. Omul a încercat să răspundă la această cercetare a adevărului în felurite moduri – mitologic, filosofic, ateist, spiritual şi materialist. Oricum, el nu a putut rezolva problema întrucât el a încercat s-o rezolve prin categoriile umanismului ateist, autonom şi pur.

Doar în persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern, fără vreo fisură. Mai departe, căutarea adevărului veşnic este contemplată prin revelarea Adevărului dumnezeiesc absolut în cadrul limitelor naturii umane. Astfel din gura Dumnezeu-omului Hristos a fost rostită cea mai îndrăzneaţă afirmaţie făcută vreodată de o fiinţă umană: “Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Aceasta înseamnă că Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană, este adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică. Singurul fapt care-L face pe Dumnezeu-omul Hristos cea mai importantă şi mai plină de valoare dintre toate fiinţele este acela că El este primul şi singurul care a rezolvat complet şi integral dilema eternă a vieţii şi a morţii. El a făcut acest lucru prin revelarea nemuririi şi vieţii veşnice prin întrupare, în persoana Sa divino-umană. Acest lucru este demonstrat mai ales prin Învierea şi Înălţarea Sa la viaţa veşnică a dumnezeirii. Întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, atât cea de dinainte, cât şi cea de după Învierea Sa reprezintă o dovadă evidentă că El este personificarea nemuririi şi a vieţii veşnice şi, deci, stăpân asupra morţii. Prin Învierea Sa El i-a asigurat naturii umane biruinţa asupra morţii, iar prin Înălţarea Sa, viaţa veşnică întru eternitatea Dumnezeului Treimic. Din această pricină, din rândurile neamului omenesc, El singur este îndreptăţit să spună: “Eu sunt Învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25). El este învierea şi viaţa în fiinţa Sa divino-umană datorită nepăcătuirii Sale. Acolo unde nu există păcat, nu există nici moarte, întrucât numai păcatul produce moartea. Întrucât păcatul este singura pricină a morţii, la fel nepăcătuirea, şi anume desăvârşita sfinţenie, este singura pricină a nemuririi. Taina lumii şi cea a omului se întrepătrund în conştiinţa umană. Întreaga creaţie este acoperită de către un întuneric profund pe care raţiunea umană este incapabilă să-l străpungă până la sensul său fundamental pentru a înţelege de ce lumea există în forma şi starea sa actuală.

Doar când este luminată cu lumina Dumnezeu-omului Hristos îşi deschide lumea floarea existenţei sale şi în felul acesta îşi revelează adevăratul ei sens şi valoarea sa. Iată de ce Mântuitorul a spus: “Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5). În Dumnezeu-omul Hristos, şi întru lumina Sa, omul şi-a deschis ochii pentru prima oară şi a văzut lumina, înţelegând în acelaşi timp adevăratul sens al luminii. Există o anumită măsură a înţelepciunii dumnezeieşti şi o anumită raţiune ce pătrunde în întreaga creaţie. Ea este răspândită de către Hristos Însuşi, de către veşnicul Logos al lui Dumnezeu, şi tocmai din această pricină se spune în Sfânta Evanghelie: “Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Raţiunea şi înţelepciunea din această lume şi din întreaga creaţie sunt evidenţiate în lumina Logosului întrupat al lui Dumnezeu.

Mintea umană (logos), doar atunci când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, este capabilă să înţeleagă sensul raţiunilor dumnezeieşti ale creaţiei, adică sensul Logosului divin în creaţie, aşa cum este îndemnat în acest sens prin adevărul cuvintelor Apostolului: “Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16). Astfel, în chip individual, fiecare fiinţă creată şi, în chip colectiv, întreaga lume creată ar trebui să împlinească în sine adevărul şi dreptatea Dumnezeu-omului Hristos la potenţialul lor de vârf. Cerul şi pământul nu vor trece până ce legea dumnezeiescului Logos nu va fi împlinită întru toate lucrurile (cf. Matei 5, 18). Doar prin Dumnezeu-omul Hristos a început curăţirea, reînnoirea şi restaurarea creaţiei – întrucât creaţia fusese supusă căderii din pricina prezenţei şi puterii păcatului omenesc şi a răului (cf. Rom. 8, 19 – 23).
***
Hristos, ca Persoană divino-umană, este cea mai valoroasă şi sfântă dintre toate fiinţele şi, ca atare, El reprezintă, în acelaşi timp, criteriul de vârf al tuturor valorilor adevărate. În această lume, orice fiinţă inferioară Dumnezeu-omului Hristos nu poate deveni criteriul tuturor valorilor, fiindcă Cel Ce reprezintă valoarea de vârf nu este altcineva decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Omul nu poate reprezenta criteriul suprem, întrucât valoarea sa este mult inferioară celei a Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Dumnezeu-omul Hristos reprezintă criteriul cel mai înalt a tot ceea ce este divin sau uman, atât în această lume, cât şi în cealaltă, doar pentru faptul că El reprezintă fiinţa cea mai valoroasă şi mai sfântă dintre toate. Istoria nu cunoaşte un Dumnezeu mai mare decât Hristos şi nici un om mai mare decât El. Dumnezeu-omul Hristos a revelat în Sine, atât simultan, cât şi complet, pe Dumnezeu şi omul. De aceea nu există Dumnezeu fără Dumnezeu-omul Hristos şi nu există nici om fără El. “Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Adevărul întrupat, voind să audă cu propriile sale urechi ceea ce el nu observa cu ochii, ca şi cum nu ar fi fost acelaşi suflet care auzea cu urechile sale şi vedea cu ochii săi. Dumnezeu-omul Hristos este Adevărul, nu în calitate de cuvânt, nici ca învăţătură sau ca o energie concretă, ci ca cel mai desăvârşit şi veşnic viu Ipostas divino-uman. Doar ca Personalitate teandrică Hristos este criteriul adevărului. Tocmai din această pricină Hristos a spus nu numai că “Eu sunt Adevărul”, ci şi “Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6), adică El este calea către Adevărul însuşi iar Adevărul este Dumnezeu-omul Hristos. Astfel tot ceea ce nu vine din El nu este din Adevăr. Adevărul nu poate exista din punct de vedere ontologic în afara persoanei Sale divino-umane. În creştinism adevărul nu este un concept filosofic, nici o teorie, o învăţătură sau un sistem, ci mai degrabă este ipostasul teandric viu – Iisus Hristos Cel istoric (Ioan 14, 6). Înainte de Hristos, oamenii nu puteau să facă decât presupuneri cu privire la Adevăr întrucât ei nu îl aveau. Odată cu Hristos, ca Logos divin întrupat, Adevărul veşnic dumnezeiesc şi deplin intră în lume. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune: “Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1: 17). Care este viaţa, adevărata viaţă reală, şi care este criteriul vieţii? Nu este altul decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Sa Sfântă şi de viaţă dătătoare. Din pricina faptului că omul este o fiinţă supusă morţii, nimeni dintre oameni nu a îndrăznit vreodată să spună: eu sunt viaţa. Dumnezeu-omul Hristos a spus însă: “Eu sunt Viaţa” (Ioan 14, 6). El a spus pe bună dreptate acest lucru întrucât El a biruit moartea prin Învierea Sa şi S-a dovedit a fi veşnic viu prin Înălţarea Sa şi prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui ceresc. Din această pricină Hristos este, de asemenea, Viaţa şi criteriul Vieţii. Tot ceea ce nu vine din El este mort. În El viaţa îşi află raţiunea, fiindcă în El se află şi veşnicia dumnezeiască.

În calitate de Logos dumnezeiesc veşnic, El este atât viaţa, cât şi viaţa întregii lumi (Ioan 1, 4), întrucât viaţa este viaţă numai prin El. Acolo unde nu se află El, acolo se află viaţa transformată în moarte, fiindcă numai El singur este Cel ce face ca viaţa să fie cu adevărat viaţă. Îndepărtarea de El, Carele este Viaţa, sfârşeşte pururea în moarte. Din această pricină, doar în El, în calitate de Logos şi Raţiune a vieţii, îşi poate afla omul singura justificare raţională posibilă în ceea ce priveşte existenţa vieţii în timp şi spaţiu. Viaţa veşnică este hrănită şi păstrată prin binele, dreptatea, adevărul, înţelepciunea şi lumina veşnică. Atunci când Mântuitorul a afirmat: “Eu sunt viaţa”, El afirma şi alte lucruri: “Eu sunt Binele, Eu sunt Dreptatea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Înţelepciunea, Eu sunt Lumina”. De atunci, El reprezintă toate aceste lucruri în chip simultan; El este, de asemenea, criteriul de vârf al tuturor acestor lucruri. Prin atotdesăvârşita Sa persoană, Dumnezeu-omul Hristos Cel fără de păcat reprezintă pentru neamul omenesc singurul criteriu infailibil al vieţii, binelui, dreptăţii, adevărului, înţelepciunii şi luminii. Dumnezeu-omul Hristos este fiinţa cu totul desăvârşită şi deci şi criteriul atotdesăvârşit, singurul criteriu veşnic al adevărului, vieţii, dreptăţii, luminii, binelui şi înţelepciunii.
***
Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos: educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă. Persoana Dumnezeu-omului Hristos reprezintă comoara cea mai de preţ a Bisericii. Toate celelalte comori, Biserica Ortodoxă le primeşte ca raze ale soarelui, raze ce izvorăsc din soarele unic, Hristos. Nu trebuie să ne înşelăm: creştinismul este creştinism doar datorită Dumnezeu-omului Hristos; în acest lucru rezidă sensul, valoarea şi puterea sa extraordinară. Dumnezeu-omul Hristos, personalitatea Sa teandrică, rămâne cu noi prin Biserică.

Biserica este Biserică doar prin Hristos şi în Hristos. Noul Testament poate fi rezumat într-un singur adevăr esenţial: Dumnezeu-omul Hristos este esenţa, scopul, sensul şi valoarea esenţială a Bisericii. El este sufletul, inima şi viaţa ei. El reprezintă Biserica în întreaga sa plinătate teandrică. Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-omul Hristos proiectat de-a lungul tuturor secolelor: “Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20; cf. Efes. 1, 21-23). Dumnezeu-omul Hristos este capul Bisericii, aceasta fiind trupul Său (Col. 1, 18; Efes. 1, 22; 5, 23). Ca atare El este şi Mântuitorul trupului Bisericii (Efes. 5, 23). Doar prin El, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica rămâne unică şi nedespărţită. Ca Dumnezeu-om, El uneşte laolaltă întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, adevăr şi viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi dobândeşte toate aspectele vieţii duhovniceşti. Trupul Bisericii creşte după măsura staturii plinătăţii teandrice a lui Hristos întrucât toate au fost făcute prin El şi în El (Efes. 4, 13-15-16; Col. 1, 10-16). Cu puterea harului Său, El îi conduce în chip mistic (“sacramental”) pe toţi membrii Bisericii către Creatorul teandric, întrucât sensul şi ţelul Bisericii este acela ca toţi să fie conduşi prin credinţa divino-umană la măsura plinătăţii lui Hristos, şi anume să fie transformaţi în chip teandric. Biserica, prin apostolii, mucenicii, mărturisitorii, Sfinţii Părinţi şi membrii săi credincioşi, a mărturisit şi apărat fără ezitare, mai mult decât oricare alt lucru, pe Ipostasul divino-uman. Biserica, arătând mare milă faţă de păcătoşi, a condamnat şi respins fără ezitare pe toţi cei care, în vreun fel anume, au negat, respins sau mutilat divinitatea sau umanitatea lui Hristos. Biserica este întotdeauna dornică să păşească plină de bucurie către mucenicia apocaliptică pentru a apăra şi păstra Persoana teandrică a lui Hristos.

Care este esenţa Ortodoxiei? Aceasta este Dumnezeu-omul Hristos. Tot ceea ce este ortodox are un caracter divino-uman: cunoaşterea, simţurile, voinţa, mintea, moralitatea, dogmele, filosofia şi viaţa. Umanitatea divină este singura categorie în care toate manifestările Ortodoxiei sunt acceptate şi funcţionează pe deplin. În întreaga creaţie, Dumnezeu ocupă cel dintâi loc, omul pe cel de-al doilea. Dumnezeu conduce, în vreme ce omul este condus, Dumnezeu acţionează şi omul cooperează. Dumnezeu nu acţionează în chip transcedental. El nu este Dumnezeul abstract al deismului, ci, mai degrabă, Dumnezeul celei mai imediate realităţi istorice, Dumnezeul revelaţiei, Dumnezeul Care S-a făcut om şi a vieţuit în cadrul categoriilor existenţei noastre omeneşti, apărând pretutindeni ca absoluta sfinţenie, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi adevărul absolut.

Ca Dumnezeu-om desăvârşit, nici unul dintre aspectele vieţii omeneşti nu-I sunt necunoscute (cf. Ioan 2, 25; Evrei 2, 14-17–18). Mai ales din această pricină El S-a făcut om, rămânând totuşi Dumnezeu, pentru a-i oferi naturii omeneşti puterea dumnezeiască care să conducă umanitatea la o comuniune strânsă, divino-umană, cu Dumnezeu. Această putere divină acţionează permanent în cadrul trupului Său divino-uman, care este Biserica, prin a-i uni pe oameni cu Dumnezeu printr-o viaţă sfântă, în har. Biserica nu este altceva decât minunatul organism divino-uman unde, prin participarea harului divin şi libera activitate a omului, întregul om şi tot ceea ce este omenesc, în afară de păcat, este înveşnicit şi remodelat într-un chip divino-uman. În organismul divino-uman al Bisericii, fiecare credincios constituie o celulă constitutivă dinamică a organismului şi vieţuieşte prin puterea divino-umană (Efes. 5, 30; 1 Cor. 12, 12-13). Într-un cuvânt, membrul Bisericii devine divino-uman în plinătatea personalităţii sale umane. Atunci când el a reuşit acest lucru, omul ajunge la unitatea divino-umană a vieţii şi are sentimentul veşnic şi viu că a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 3, 36; 11, 25-26). El experiază permanent în întreaga sa fiinţă faptul că Biserica, organism divino-uman, este Dumnezeu-omul Hristos extins de-a lungul veacurilor.

Hristos, ca persoană divino-umană, este fără pereche, dar ca viaţă şi putere teandrică El reapare în fiecare creştin, întrucât orice creştin este un membru organic al trupului Său divino-uman, Biserica. Recunoscând Biserica drept trup al lui Hristos (Efes. 1, 23; Col. 1, 24), Sfântul Apostol Pavel leagă existenţa Bisericii de taina întrupării dumnezeiescului Logos şi demonstrează că fiinţa şi temelia neschimbătoare a naturii istorice a Bisericii rezidă tocmai în realitatea faptului că Logosul S-a întrupat . În plus, Apostolul demonstrează faptul că Biserica, întrucât este trupul lui Hristos, depinde permanent de Logosul întrupat în ceea ce priveşte existenţa ei esenţială. Biserica primeşte plinătatea nemăsurată a harului divino-uman şi puterea de la Hristos Care împlineşte toate lucrurile ce aparţin Bisericii, prin El (cf. Efes. 1, 23; Col. 2, 9). Atât existenţa ontologică a Bisericii, cât şi întreaga sa activitate depinde cu totul de Dumnezeul Cel Întrupat, întrucât Biserica, ca un întreg, se întemeiază pe realitatea Evangheliei: “Logosul S-a întrupat”, adică a devenit Dumnezeu-om. Acesta este adevărul fundamental al Bisericii, temelia Bisericii. Biserica, fiind pentru toţi şi în toţi, este mai presus de orice, un organism divino-uman şi mai apoi o instituţie divino-umană. Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările Sale, are un caracter divino-uman. Tocmai din această natură a sa, Biserica îşi poate desfăşura în lume, într-un chip raţional, activitatea sa divino-umană prin care împărtăşeşte lumii toate lucrurile legate de Dumnezeu. Misiunea Bisericii se află tocmai în natura Bisericii şi tocmai aici umanitatea participă şi se împărtăşeşte din toate valorile şi energiile divino-umane. Întruparea lui Dumnezeu este revelarea desăvârşită şi ultimă a lui Dumnezeu către fiinţa umană. După ce a creat omul şi nu o altă fiinţă, Dumnezeu a demonstrat faptul că Hristos reprezintă natura naturii umane, logica logicii umane, bunătatea bunătăţii umane, adevărul adevărului uman, într-un cuvânt El este esenţa, sensul şi scopul sufletului omenesc cel făcut după chipul dumnezeirii. De aceea, aşa precum Biserica Îl mărturiseşte pe Dumnezeu-omul Hristos, ea îl mărturiseşte în acelaşi timp pe omul cel curat, adevărat şi întru totul asemănător dumnezeirii. În afara Dumnezeu-omului Hristos, nu există nici un om adevărat, cu totul desăvârşit. Cum îşi păstrează Biserica Ortodoxă marea sa comoară, adică atotsfânta Persoană a Dumnezeu-omului Hristos? Ea Îl apără prin credinţa sa unică, “sfântă, sobornicească şi apostolească” Prin unicitatea credinţei sale, Biserica Ortodoxă păstrează de-a lungul secolelor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin sfinţenia ei, ea păstrează sfinţenia unică a vieţii şi adevărului în trupul ei divino-uman; prin sobornicitatea ei, ea conservă sobornicitatea şi integralitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin apostolicitatea ei, ea păstrează realitatea istorică continuă şi neschimbată, precum şi viaţa trupului divino-uman şi a lucrării lui Hristos.

După Sfântul Apostol Pavel, doar împreună “cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18) poate fi înţeleasă taina Persoanei lui Hristos şi se poate cu adevărat şi corect crede în Dumnezeu-omul Hristos.

Doar vieţuind “cu toţi sfinţii” în unitatea sobornicească a credinţei poate fi cineva un creştin adevărat, un ucenic al Dumnezeu-omului Hristos. Într-adevăr, viaţa Bisericii este întotdeauna sobornicească şi se realizează împreună “cu toţi sfinţii”. Adevăratul mădular al Bisericii experiază pe deplin înţelegerea faptului că el este de aceeaşi credinţă cu cea a apostolilor, mucenicilor şi a tuturor sfinţilor de-a lungul veacurilor. El simte că aceştia sunt veşnic prezenţi şi că toţi aceştia sunt pătrunşi de unul şi acelaşi adevăr teandric. Nu există sobornicitate în afara Bisericii. Dar viaţa adevărată şi curată a Bisericii creează în om sentimentul integralităţii, credinţei, adevărului şi vieţii, adică “împreună-vieţuirea cu toţi sfinţii”, cu toţi membrii Bisericii de-a lungul secolelor. Este cu neputinţă ca cineva să dobândească o cunoaştere sobornicească a Duhului dacă nu face parte integrantă din viaţa Bisericii. Întreaga semnificaţie a statorniciei Ortodoxiei de-a lungul secolelor rezistă tocmai în identitatea numerică a Bisericii, în existenţa sa sobornicească, universală şi perpetuă, cu o neîntreruptă şi continuă succesiune ierarhică, cu săvârşirea Sfintelor Taine, cu comuniunea de credinţă şi prin lucrarea Duhului şi a harului în toţi aceştia. Aceasta nu este nimic altceva decât unitatea trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu, în care toţi cei care au adormit întru credinţă şi cuvioşie, vieţuiesc laolaltă împreună cu toţi sfinţii şi Sfinţii Părinţi. Fiecare preot, atunci când slujeşte dumnezeiasca Liturghie, nu numai că repetă cuvintele pe care cândva Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur le-au pronunţat dinaintea Sfântului Altar, ci într-o comuniune reală, deşi de nepătruns, el conglăsuieşte cu aceştia înaintea lui Dumnezeu.

În fiecare dumnezeiască slujbă, întreaga Biserică este în chip nevăzut prezentă drept adevărata “unică turmă ce rosteşte într-un glas rugăciuni şi mulţumiri comune Domnului nostru Iisus Hristos şi Părintelui Său ceresc. Aceasta nu este o legătură subiectivă sau psihologică cu trecutul, ci este unitatea ontologică a vieţii. În Biserică, timpul este suspendat, fiindcă aici nu mai există moarte, iar întreruperea vieţii pământeşti suspendă legătura vie a generaţiilor . În Biserică, trecutul este contemporan; iar ceea ce este prezent rămâne ca atare datorită trecutului viu, întrucât Dumnezeu-omul Hristos Carele este “acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8), vieţuieşte permanent în trupul Său divino-uman, cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceleiaşi sfinţenii, aceleiaşi bunătăţi, aceleiaşi vieţi şi instaurează trecutul în prezent. Astfel, spre a avea o vie înţelegere şi conştiinţă ortodoxă, trebuie să înţelegem că toţi membrii Bisericii, de la Sfinţii Apostoli până la cei ce au adormit de curând întru Domnul, sunt contemporani, întrucât ei vieţuiesc pururea în Hristos. Mai mult, astăzi, în fiecare membru al Bisericii Ortodoxe, se pot întâlni toţi apostolii, mucenicii şi Sfinţii Părinţi.

Pentru creştinul ortodox, aceştia sunt mult mai reali decât mulţi dintre contemporanii săi. Acest înţeles al unităţii soborniceşti de credinţă, viaţă şi cunoaştere constituie esenţa realităţii eclesiale a Bisericii. Tocmai această înţelegere ne descoperă adevărul puterii de viaţă dătătoare şi nesfârşite a Dumnezeu-omului Hristos care se descoperă permanent în viaţa divino-umană a Bisericii prin unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea adevărului, vieţii şi credinţei Bisericii. Căci ce înseamnă oare ca cineva să spună că este ortodox? Înseamnă acest lucru: să ia parte la lupta continuă care ne conduce de la starea de om la cea de Dumnezeu-om, adică să fie implicat în procesul nesfârşit de îmbunătăţire a propriei fiinţe cu ajutorul virtuţilor, luptelor şi tainelor teandrice. În acest proces, creştinul ortodox nu este niciodată singur. Orice sentiment, faptă şi gând este atât individual, cât şi universal, nu numai personal şi sobornicesc, dar şi teandric. Atunci când un creştin ortodox cugetă la ceva anume, el face acest lucru împreună cu rugăciunea, cu teamă şi cutremur, întrucât el ştie că ceata îngerilor şi întreaga biserică participă împreună cu el în chip mistic la lupta sa. Creştinul ortodox nu-şi aparţine doar sieşi, ci şi tuturor sfinţilor şi, prin ei, Sfântului nostru Domn, Iisus Hristos.

Atunci când se cercetează pe sine, creştinul ortodox cugetă: duhul meu nu este nimic dacă nu este pătruns şi desăvârşit de către Duhul Sfânt . În viaţa şi sufletul unui creştin ortodox nimic nu are loc după voia omului sau după dorinţa sa, ci totul se întâmplă după voia Dumnezeu-omului Hristos. Prin practicarea virtuţilor evanghelice, creştinul ortodox îşi îndreaptă întreaga atenţie spre Dumnezeu; duhul, sufletul şi voinţa sa se concentrează asupra lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfânt. Tot ceea ce îi aparţine este adunat şi universalizat întru Dumnezeu-omul Hristos. Cu întreaga sa fiinţă el înţelege că Biserica Ortodoxă este pururea sfântă şi sobornicească şi că atributul umanităţii îndumnezeite reprezintă trăsătura fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Creştinii ortodocşi sunt ortodocşi fiindcă ei păstrează un sentiment permanent al sobornicităţii divino-umane pe care ei îl menţin şi-l întreţin prin rugăciune şi smerenie. Ei nu vorbesc niciodată despre ei înşişi; nu se laudă niciodată; ei nu rămân niciodată la stadiul naturii lor umane inferioare; ei nu idealizează niciodată umanismul. Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Apostoli au dat odată pentru totdeauna definiţia dimensiunii eclesiale a umanităţii îndumnezeite: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Mai întâi Duhul Sfânt şi mai apoi noi; “noi” în măsura în care noi îi îngăduim Duhului Sfânt să acţioneze prin noi. Întreaga metodă prin care Biserica îşi împlineşte activitatea sa divino-umană în lume este inclusă în această definiţie apostolică teandrică. Sfinţii mucenici şi mărturisitori, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au primit şi au păstrat această metodă. Dacă cineva părăseşte această metodă, el se desparte de Duhul Sfânt, precum şi de Sfinţii Apostoli, Mucenici, Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice. Mai departe, unul ca acesta deviază de la unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea credinţei teandrice a lui Hristos, cu alte cuvinte el este despărţit de Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolicească, fiindcă ea nu deviază de la această sfântă metodă. Biserica este ortodoxă fiindcă ea permanent mărturiseşte, păstrează şi apără nu numai adevărul ecumenic, apostolic-sobornicesc, teandric al creştinismului, ci şi metodologia ecumenică, apostolic-sobornicească, teandrică a creştinismului. Domnul Iisus Hristos este atât Adevărul, cât şi Calea. Dacă cineva se îndepărtează de metodologia teandrică, unul ca acesta nu poate evita devierea de la adevărul teandric şi de la Dumnezeu-omul Hristos.

Biserica Ortodoxă posedă întreaga învăţătură completă a Dumnezeu-omului Hristos, mai ales fiindcă ea nu deviază de la metodologia teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sinoadelor Ecumenice.

Aceasta are loc prin asumarea personală a Ortodoxiei, a credinţei apostolice şi patristice, atât în sensul că ei sunt împreună-lucrători cu Duhul Sfânt, cât şi prin faptul că ei ascultă permanent prin rugăciune la ceea ce spune Duhul, fac ceea ce le cere Duhul Sfânt şi permanent îşi examinează propriile lor gânduri şi cuvinte prin Duhul. Întrucât unitatea sobornicească a Adevărului teandric este pururea prezentă în conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii participă permanent la viaţa teandrică a Bisericii prin acţiunea harismatică a Duhului Sfânt. Acest lucru este reflectat într-o enciclică formulată de către patriarhii ortodocşi, cu câteva secole în urmă: “Noi credem că Duhul Sfânt îndrumă Biserica sobornicească… Biserica este absolut sigur îndrumată de către Duhul de viaţă dătătorul prin Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii… Noi mărturisim că este cu neputinţă ca Biserica sobornicească să greşească sau să facă erori, ori să aleagă minciuna în locul adevărului. Atotsfântul Duh, lucrând prin slujitorii Săi credincioşi, Sfinţii Părinţi şi călăuzitorii duhovniceşti, fereşte Biserica de orice fel de rătăciri” .
***
În occidentul european, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Timp de câteva secole Dumnezeu-omul a devenit din ce în ce mai limitat şi restrâns la umanitatea Sa, devenind în cele din urmă omul infailibil al Romei şi al Berlinului.

Astfel, pe de o parte, a apărut un maximalism umanist creştin occidental (papalitatea), care a luat totul de la Hristos, iar pe de altă parte, un minimalism umanist creştin occidental (protestantismul) care a căutat foarte puţine lucruri de la Hristos sau aproape nimic. În ambele cazuri, omul Îi ia locul lui Hristos, ca având cea mai mare valoare şi fiind măsura tuturor lucrurilor. Astfel, s-a realizat o extrem de dureroasă deformare a Dumnezeu-omului Hristos, a lucrării Sale şi a Învăţăturilor Sale! Papalitatea, în mod persistent şi permanent, a încercat să-L înlocuiască pe Hristos cu omul, până când, în cele din urmă, dogma infailibilităţii omului L-a înlocuit pe Dumnezeu-omul Hristos cu un om infailibil. Prin această dogmă, omul (Papa) a fost proclamat definitiv şi limpede a fi nu numai mai mare decât omul, ci chiar mai mare decât Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice. Prin această răzvrătire împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii ecumenico-soborniceşti, maximalismul papal l-a întrecut chiar şi pe Luther însuşi, fondatorul minimalismului protestant.

Într-adevăr, cel dintâi protest fundamental împotriva Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se află în cadrul papalităţii, nu în luteranism. Totuşi, tocmai în acest protest se află originile protestantismului. Nu trebuie să ne înşelăm. Maximalismul umanist creştin occidental, adică papalitatea, este în chip fundamental protestantism, întrucât aceasta a îndepărtat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-om Hristos şi a aşezat-o în omul mărginit, pretinzând că aceasta este măsura şi criteriul tuturor lucrurilor. Protestantismul nu a făcut nimic altceva decât doar să accepte această dogmă şi s-o dezvolte până la proporţii şi particularităţi monstruoase. Cu adevărat, deci, protestantismul nu este nimic altceva decât un papism abstract, aplicat la absolut orice, adică principiul fundamental al infailibilităţii unui om a fost aplicat la orice fiinţă umană. După exemplul omului infailibil de la Roma, orice protestant devine infailibil dacă el se pretinde a fi infailibil în probleme de credinţă. Din toate acestea se poate spune că protestantismul este un papism populist, lipsindu-i însă dimensiunea mistică, autoritatea şi puterea. Creştinismul, cu toate adevărurile sale teandrice infinite, a fost limitat în occident la fiinţa umană individuală, având drept consecinţă faptul că creştinismul occidental s-a transformat în umanism. Acest lucru poate părea paradoxal, dar este adevărat. Realitatea istorică a acestui lucru este înfăţişată într-un mod indiscutabil. În esenţa sa, creştinismul occidental este în mod fundamental umanist întrucât l-a declarat pe om infailibil, transformând astfel religia teandrică într-una umanistă. Dovada acestui lucru poate fi aflată în faptul că Biserica romano-catolică L-a transportat pe Dumnezeu-omul Hristos înapoi în ceruri iar în locul Său a aşezat un înlocuitor: Vicarius Christi… Ce absurditate tragică! Să numeşti un înlocuitor şi un reprezentant pentru atotprezentul Domn şi Dumnezeu! Este, desigur, un fapt că această absurditate s-a înfăptuit în creştinismul occidental. Astfel, dezîntruparea Dumnezeului întrupat, dezîntruparea Dumnezeu-omului Hristos s-a realizat.

Umanismul creştin occidental a proclamat faptul că atotputernicul Dumnezeu-omul Hristos nu s-a aflat la Roma şi astfel I-a proclamat un înlocuitor în persoana unui om infailibil.

Este ca şi cum acest umanism I-ar fi spus Dumnezeu-omului: pleacă din această lume şi du-Te în cealaltă întrucât noi îl avem pe reprezentantul Tău care Te reprezintă în chip infailibil în orice lucru. Înlocuirea Dumnezeu-omului Hristos cu o persoană umană se reflectă în înlocuirea unei metodologii teandrice creştine cu una omenească. Odată cu această înlocuire a apărut primatul filosofiei aristoteliene în scolastică, cazuistica şi sfânta inchiziţie în moralitate, diplomaţia papală în arena internaţională. Statul papal, iertarea păcatelor atât prin indulgenţe, cât şi prin radio, şi în cele din urmă, mişcarea iezuită sub diferitele sale forme.

Toate acestea conduc la următoarea concluzie: creştinismul umanist constituie protestul cel mai hotărât împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a rolului Său de criteriu al tuturor lucrurilor. Desigur, se poate afla aici apariţia tendinţei europeanului de a considera umanitatea drept suma tuturor lucrurilor, precum şi valoarea esenţială şi măsura fundamentală a tuturor lucrurilor. În spatele acestui lucru se află un idol: umanul, foarte umanul.

Prin faptul reducerii creştinismului la umanism, însuşi creştinismul s-a simplificat. În acelaşi timp, totuşi, el a fost şi distrus. Astăzi, întrucât există o reapariţie a creştinismului împreună cu umanismul, oamenii discută înlocuirea creştinismului umanist cu o religie politeistă antică. Glasurile câtorva persoane din lumea protestantă care strigă: “Înapoi la Iisus!” sunt strigăte slabe în noaptea fără lună a creştinismului umanist. Tocmai acest creştinism a abandonat valorile şi criteriile teandrice şi actualmente se cufundă în deznădejde, în vreme ce din adâncul secolelor se aud cuvintele aspre ale proorocului Ieremia: “Blestemat este cel ce se încrede în om” (Ier. 17, 5). Privită într-o amplă perspectivă istorică, dogma occidentală referitoare la infailibilitatea umanităţii nu este nimic altceva decât un efort de a revitaliza şi perpetua un umanism european muribund. Aceasta este cea din urmă transformare (transformatio) şi proslăvirea finală (glorificatio) a umanismului. După iluminarea raţionalistă a secolului al XVIII-lea şi pozitivismul celui de-al XIX-lea, nu mai rămâne nimic altceva în cadrul umanismului european în afară de descompunerea sa într-o stare de contradicţie şi de pasivitate.

În acest moment tragic, umanismul religios şi-a făcut apariţia cu dogma infailibilităţii omului şi a salvat umanismul european de la o moarte iminentă. Totuşi, chiar cu tendinţele sale dogmatice extreme, umanismul creştin occidental nu ar putea cuprinde în sine toate contradicţiile mortale ale umanismului european care converg într-o singură dorinţă: aceea de a-L îndepărta pe Dumnezeu-omul Hristos de pe pământ la cer. Acest lucru este valabil întrucât ţelul fundamental al umanismului este acela de a-l face pe om să ajungă fiinţa cea mai valoroasă şi măsura tuturor lucrurilor.
***
În cele din urmă, creştinismul este creştinism tocmai datorită Dumnezeu-omului Hristos, a adevărului său divino-uman şi a modului de viaţă teandric pe care-l oferă creştinismul.

Acesta este adevărul fundamental faţă de care nu se pot face compromisuri. Întreaga înţelegere creştină a ceea ce este cu adevărat valoros se defineşte şi se bazează pe acest lucru.

Hristos, ca Dumnezeu-om, este cea mai sfântă şi preţioasă fiinţă şi măsura infailibilă a tuturor lucrurilor. Deci noi trebuie să fim sinceri şi consecvenţi până la sfârşit. Dacă Hristos nu este atât Dumnezeu, cât şi om, atunci El devine cea mai îndrăzneaţă fiinţă autoproclamată, întrucât El se numeşte pe Sine a fi Dumnezeu şi Domn. Totuşi, realitatea istorică evanghelică demonstrează şi dovedeşte în chip necondiţionat faptul că Iisus Hristos este pe deplin şi cu totul Dumnezeu-omul desăvârşit. Nimeni nu poate fi creştin fără a crede în Dumnezeu-omul Hristos şi în trupul său teandric, Biserica, în care Hristos Şi-a depus în întregime minunata Sa personalitate. Puterea de viaţă dătătoare şi mântuitoare a Bisericii lui Hristos stă în Persoana veşnic vie şi pururea prezentă a Dumnezeu-omului Hristos. El este singura fiinţă nouă, pururea nouă . Acest lucru face ca Noul Testament să fie nou, iar adevărul Evangheliilor să fie pururea nou şi veşnic. Întrucât personalitatea Dumnezeu-omului Hristos este pururea nouă şi plină de tinereţe în desăvârşirea sa teandrică, aceasta nu poate fi schimbată sau înlocuită; ea este mereu şi în mod consecvent aceeaşi. De aceea, Evanghelia este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi: pentru cei ce vieţuiesc pe pământ, ca şi pentru îngerii din ceruri. Dumnezeu-omul Hristos este unicul Logos, unica minte, unicul sens al omului, cât şi al întregii creaţii. Fără El este cu neputinţă să fie primită cea mai mică încercare în lume sau într-o fiinţă umană cum suntem noi. Dintr-un punct de vedere pur ontologic, Dumnezeu omul Hristos nu este un miracol, ci mai degrabă o necesitate pentru o lume şi o umanitate ca a noastră. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune că dumnezeiescul Logos, întrupându-Se, “a venit întru ale Sale” (Ioan 1, 11). De ce oare ar fi umanitatea dintru ale “Sale” dacă fiinţa umană n-ar fi fost făcută după chipul Său? Şi din nou se spune: “Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28). Încă o dată suntem identificaţi cu El datorită sufletului nostru cel după chipul lui Dumnezeu. În altă parte a Evangheliei ni se spune că dumnezeiescul Logos este “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Prin urmare, atunci când El S-a întrupat, El nu a venit printre străini, ci la ai săi. Mărturisindu-L pe Dumnezeu-omul Hristos, noi mărturisim umanitatea noastră hristică, originea divină a omului, măreţia dumnezeiască a omului, precum şi valoarea divină şi sacralitatea persoanei umane. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci pentru care pricină suntem noi “asemănători” dumnezeiescului Logos şi “neam” al lui Dumnezeu?

În esenţă, lupta pentru Dumnezeu-omul Hristos este lupta pentru umanitate. Nu umanistul este cel care luptă pentru omul cel adevărat, omul hristic şi după chipul dumnezeirii, ci mai degrabă oamenii cu o credinţă şi o viaţă hristocentrică (teandrică). Importanţa excepţională a creştinismului pentru neamul omenesc rezidă în neschimbata divinitate şi umanitate de viaţă dătătoare a lui Hristos. Tocmai acest Hristos divino-uman este Cel Care dă sens la ceea ce este omenesc şi transformă nevrednicia nefiinţei în lumina atotfiinţei. Doar prin puterea sa divino-umană, creştinismul este “sarea” pământului, o sare care face ca umanitatea să nu se descompună în păcat şi rău. Dacă, însă, creştinismul se descompune în felurite elemente umaniste, atunci acesta devine neviabil, se transformă într-o sare “nesărată” care, după cuvântul cel pururea plin de adevăr al Mântuitorului, “de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5, 13). Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul epocii, cu mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice, nu face decât să elimine acea trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume. Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul epocii, ci mai degrabă adaptarea spiritului epocii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice. Doar în acest mod va putea Biserica să păstreze Personalitatea de viaţă dătătoare şi de neînlocuit a Dumnezeu-omului Hristos, care este în sine fiinţa cea mai de preţ din întregul univers, dintre lucrurile văzute şi nevăzute, precum şi din lumea ce va să fie. El posedă gradul cel mai înalt de sfinţenie şi de valoare, fiind măsura infailibilă a tuturor lucrurilor.

SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI -CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

 


DESPRE INFAILIBILITATEA EUROPEANULUI



1. După Dumnezeu, omul este, fără îndoială, cea mai tainică şi enigmatică entitate din toate zonele gândirii umane. În adâncul fără fund al existenţei umane se învârt contradicţii care sfidează împăcarea: viaţa şi moartea, virtutea şi păcatul, Dumnezeu şi diavolul, şi tot ceea ce există înlăuntrul şi în jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, ştiinţelor, civilizaţiilor materiale şi spirituale, neamul omenesc a tot încercat să rezolve în mod fundamental o problemă de o importanţă covârşitoare: problema omului.

Şi din toate aceste străduinţe şi lupte şi-a confecţionat sieşi o zeitate supremă spre a fi idolatrizată drept valoare de vârf şi criteriu suprem. Acest ultim idol este: “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Cu alte cuvinte, omul este măsura tuturor fiinţelor şi a tuturor lucrurilor.

Oricum, prin această metodă, omul nu a reuşit să rezolve propria sa problemă. Măsurându-se pe sine prin sine, el nu a reuşit să se înţeleagă nici pe sine, şi nici lumea înconjurătoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit în van. A rezumat totul într-un strigăt disperat şi într-o cutremurătoare mărturisire: “De la mine însumi nu ştiu nimic” (1 Cor. 4, 4). “Nu ştiu nimic de la mine însumi. Nu ştiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viaţa. Şi simt din toată fiinţa mea că sunt rob al morţii, rob al răului şi, prin păcatele mele, rob al diavolului”. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a ţese un trup din întregul neam omenesc: “trupul morţii” din care tot omul s-a făcut părtaş. Şi ce este ascuns înlăuntrul acestui trup al morţii? – duhoare, putreziciune, viermi. “Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24). Nimeni, nimeni altul în afară de Dumnezeu-omul Hristos, fiindcă El a biruit moartea prin Învierea Sa. El a distrus “trupul morţii” ca realitate ontologică (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a răscumpărat neamul omenesc din moarte şi a oferit darul Vieţii veşnice, al Adevărului veşnic, al veşnicei Iubiri, al veşnicei Dreptăţi, al veşnicei Bucurii şi toate celelalte Virtuţi dumnezeieşti veşnice care pot fi oferite doar de către Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeşte cu adevărat întreaga omenire. Şi, astfel, El a rezolvat problema omului, întreaga problemă a omenirii.

Când Dumnezeu S-a făcut om, El a apărut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Său – Biserica – el a rămas ca Dumnezeu-om în această lume terestră. El a devenit valoarea de vârf şi criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevărat şi singurul Om adevărat, singurul Dumnezeu desăvârşit şi singurul Om desăvârşit. Ca atare, El este singura valoare supremă şi singurul criteriu ultim al fiinţei fizice şi spirituale, al potenţialismului său teandric şi a tot ceea ce este uman şi al omului. Doar în Dumnezeu-omul Hristos s-a văzut omul pe sine împlinit şi veşnic pentru prima oară. El s-a recunoscut pe sine în toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii şi al cunoaşterii se aplică neamului omenesc: “Dumnezeu-omul Hristos este măsura tuturor lucrurilor şi fiinţelor”. Totuşi, principiul “omul este măsura a orice”, continuă să domine în cea mai mare măsură în lumea idolatră şi politeistă necreştină “ferro ignique”. Aceasta l-a făcut pe Sfântul Apostol Pavel să rezume toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi cea după Hristos (Col. 2, 8).

2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desăvârşit, Om cu adevărat desăvârşit şi în chip simultan, Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideraţii de ordin critic. El a fost limpede interpretat şi rostit de către de Dumnezeu purtătorii Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. În Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treaptă de desăvârşire. Prin Dumnezeu, sufletul său a fost desăvârşit şi împlinit, împreună cu conştiinţa sa, voinţa, mintea, inima şi trupul său; într-un cuvânt, întreaga sa fiinţă s-a unit cu Hristos şi astfel cel mai important miracol cu putinţă, cu adevărat vrednic de dragostea noastră, a avut loc.

Dumnezeu-omul Hristos a rămas în această lume a noastră, ca şi în întregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Său, aşa încât orice om să se poată alătura trupului Dumnezeu-omului Hristos şi în acest mod să realizeze deplina şi completa sa desăvârşire (cf. Efes. 3, 6). Doar în Dumnezeu-omul Hristos şi prin El poate fiecare persoană omenească să devină cu adevărat şi cu totul umană. Doar cu Dumnezeu-omul Hristos şi Biserica Sa şi prin Biserica Sa “dimpreună cu toţi sfinţii” este cu putinţă să ajungi la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). În Dumnezeu-omul Hristos, “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, astfel încât, în Biserică şi prin Biserică, plinătatea Dumnezeirii poate fi acordată fiecăruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi împlinit în fiecare dintre noi doar “împreună cu toţi sfinţii”, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi, şi întemeindu-ne pe Sfânta Credinţă şi Sfânta Iubire (Efes. 3, 17-20).

Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul este de fapt fără cap, cu adevărat fără eu, fără eul cel veşnic, fără un eu nemuritor asemănător lui Dumnezeu. Fără Dumnezeu-omul Hristos, omul nu există; el este ceva mai puţin decât un om, pe jumătate om sau nu este om deloc. Iar odată ajunşi în acest punct, trebuie să adăugăm următorul adevăr: fără Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al morţii, al păcatului şi al diavolului.

Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, îşi dă seama omul de potenţialul său hărăzit lui de către Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” şi în acest fel el îşi realiza potenţialul deplin al existenţei şi personalităţii sale. El ajunge la veşnicia sa veşnică prin omenitatea dumnezeirii. Vieţuind în timpul hristocentric al Bisericii “dimpreună cu toţi sfinţii”, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine şi Sfintele Virtuţi. Iar el este plin de bucuria sfântului mesaj şi a cereştii porunci a Sfântului Vasile cel Mare: “O creatură a lui Dumnezeu vine la viaţă şi dumnezeu este chemat” . Creat cu potenţialul de a deveni dumnezeu-om, omul se străduie, în cadrul trupului hristocentric al Bisericii, să-şi facă mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, să ajungă la transfigurarea minţii sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). El se străduieşte chiar să se asemene voii lui Dumnezeu, să-şi transfigureze propria voinţă întru cea a lui Dumnezeu şi să-şi facă trupul asemănător celui al lui Hristos, transfigurându-l întru Domnul: “Trupul însă nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup” (1 Cor. 6, 13).

Unit cu Hristos prin Biserică şi în Biserică, omul ajunge din nou la starea sa originară, asemenea lui Dumnezeu, împlinind acest lucru într-o manieră pururea ascendentă prin dumnezeiasca virtute a cugetării celei asemănătoare cugetelor lui Hristos (Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).

Dar fără Dumnezeu-omul Hristos şi independent de El, omul riscă pururea să ajungă asemenea celui rău, întrucât păcatul este în acelaşi timp puterea şi icoana diavolului. Acţionând independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine în mod voit la o stare demonică a păcatului. El devine rudă a diavolului. “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie să uităm că principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potenţialul său dumnezeiesc, de a-l îndepărta de Dumnezeu, de a-i şterge asemănarea sa cu Dumnezeu şi de a-l transforma astfel într-o fiinţă asemănătoare lui. Antropocentrismul umanist este în esenţă demonocentrism. Ele amândouă nu doresc decât un singur lucru: să-şi aparţină doar lor înşile, să fie doar în ele însele şi pentru ele însele. În acest fel, ele ajung la împărăţia “celei de a doua morţi” unde nu există nici Dumnezeu şi nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14).

Ceea ce s-a prezentat până aici nu este nimic altceva decât umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii (Teoumanism, Teohominism).

3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv până la cel mai sofisticat, de la cel fetişist la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, aflat el însuşi într-un context spiritual dat, într-o situaţie empirică materială, precum şi într-un context istoric anumit. Întreaga esenţă a oricărui tip de umanism este omul (homo), iar încapsulat în ontologia oricărui tip de umanism nu se află altceva decât umanismul (homo hominis). Omul reprezintă cea mai înaltă valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Acesta este în esenţă, în miezul său, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiză finală, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentistă, renascentistă şi postrenascentistă – de sorginte protestantă, filosofică, religioasă, socială, ştiinţifică, culturală sau politică – toate tipurile de umanism european, se străduie conştient sau inconştient, ele luptă neîncetat pentru a ajunge la un singur rezultat: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-omul Hristos cu o credinţă în om, să înlocuiască Evanghelia lui Hristos cu una omenească, să înlocuiască filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omenească, să înlocuiască cultura hristocentrică cu una omenească. Pe scurt, ele caută să înlocuiască viaţa cea după Hristos şi întru Hristos cu una făcută după tipare omeneşti.

Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole până când, în secolul al XIX-lea, în anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Această dogmă a devenit ulterior dogma centrală a papalităţii. În vremurile noastre, în timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, această doctrină a fost discutată atât de insistent şi cu atâta dibăcie încât noţiunea inviolabilităţii şi neschimbabilităţii ei a fost cu tărie consolidată. Această doctrină are o semnificaţie covârşitoare pentru soarta civilizaţiei europene şi pentru vremurile apocaliptice în care aceasta a apărut. Prin această dogmă, toate tipurile de umanism european şi-au construit idealurile şi idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema şi ultima dumnezeire.

Panteonul umanist european şi-a stabilit propriul său Zeus. Sinceritatea este limbajul adevărului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi politeismului, renaşterea criteriilor şi a judecăţilor de valoare idolatre. Trebuie spus şi acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusă între dogmele umanismului idolatru care, în prima instanţă, a fost umanism elenic. Valoarea oricărui lucru a fost introdusă ca dogmă. Toate trăsăturile culturii şi civilizaţiei elenice, valorile lor, filosofiile, meşteşugurile, politicile, ştiinţa lor, au fost toate introduse ca dogme.

“Măsura tuturor lucrurilor este omul”. Şi ce înseamnă acest lucru? Este o definiţie a dogmei idolatriei. În felul acesta a sosit momentul când încântarea şi suficienţa de sine a europeanului a devenit dogmă, un obiectiv după care tipurile de umanism european au tânjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezintă afirmaţia nietzscheiană – Ja-Sagung – extinsă la întreaga sa concepţie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura şi civilizaţia europeană, amândouă fiind cu adevărat idolatre şi politeiste în obiectivele şi metodele lor. Evanghelia şi porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Dar observaţi ce a fost omis din proclamaţia culturii umaniste europene şi a civilizaţiei sale. Nu există nici o menţiune cu privire la scopul existenţei umane sau a mijloacelor prin care omul funcţionează. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mântuitor al omului din păcatele sale, din moarte şi de sub tirania diavolului, Singurul care reînnoieşte şi eternizează, care învie şi înalţă, care-l face pe om veşnic şi-l îndumnezeieşte, mântuindu-l şi aducându-l în Împărăţia Luminii şi Care, cu tărie şi limpezime, susţine că scopul suprem al existenţei şi al vieţii omului este acela al desăvârşirii sale, la fel precum şi Dumnezeu este desăvârşit (Matei 5, 48). Ce nu pronunţă umanismul european drept scop al existenţei umane în contradicţie cu El! Adevărul evanghelic “lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesită eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Între o astfel de lume care în mod voit “zace sub puterea celui rău” şi persoana care-L urmează pe Dumnezeu-omul Hristos nu există nimic comun.

Cel care-I urmează lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinţă a Adevărului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevărate şi le socoteşte a fi dogme. În acest punct este întotdeauna necesar să luăm o hotărâre de valoare decisivă: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, în toate eforturile sale, se înfăţişează pe sine ca acţionând cu îndreptăţire de sine şi ca fiind suprema valoare şi criteriul de vârf. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. În împărăţia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de către Vicarius Christi, în felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat în ceruri. Prin dogma infailibilităţii, papa a uzurpat pentru sine, adică pentru om, întreaga jurisdicţie şi toate prerogativele care aparţin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserică, biserica papală, şi a devenit în ea începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, conducătorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. În acest fel, dogma infailibilităţii papei a fost ridicată la gradul de dogmă centrală a papalităţii. Iar papa nu poate nega acest lucru atâta timp cât rămâne papă al unei papalităţi umaniste.

4. În istoria neamului omenesc au existat trei căderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Principala caracteristică a căderii în păcat este mereu aceeaşi: a dori să fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori să fii desăvârşit pentru tine însuţi şi a vrea să fii Dumnezeu tot de dragul tău. În acest mod, în chip inconştient, omul se aseamănă diavolului, fiindcă şi diavolul a dorit să devină Dumnezeu de dragul lui, a dorit să se aşeze în locul lui Dumnezeu. Iar prin această înălţare de sine, el s-a făcut de îndată diavol, cu totul despărţit de Dumnezeu şi pururea în contradicţie cu El.

Prin urmare, esenţa păcatului, a oricărui păcat, constă în această arogantă mărire de sine. Aceasta este esenţa însăşi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decât a dori să te păstrezi doar înlăuntrul propriei tale fiinţe, a nu te dori în adâncul fiinţei tale decât pe tine însuţi. Tot diavolul se află aici: în dorinţa de a-L alunga pe Dumnezeu, în dorinţa de a exista doar pentru tine însuţi şi în tine însuţi, de a fi pururea în contradicţie cu Dumnezeu şi tot ceea ce Îi aparţine Lui. Şi ce este oare aceasta? Este egoismul şi iubirea de sine îmbrăţişată întru toţi vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindcă iată ce este în esenţa sa umanistul – întru totul închis înlăuntrul său, trăind prin sine, pentru sine, pururea în contradicţie cu Dumnezeu. Aici rezidă orice tip de umanism.

Culmea unui astfel de umanism de orientare satanică este dorinţa de a deveni bun de dragul răului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru îşi are originea în promisiunea diavolului făcută protopărinţilor noştri în rai – şi anume aceea că prin ajutorul său “Ei vor deveni dumnezei” (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potenţial teandric de către Dumnezeu Care iubeşte omenirea, aşa încât el să se poată îndrepta în mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, întemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, însă, cu voia sa liberă, a căutat nepăcătuirea prin păcat, L-a căutat pe Dumnezeu prin diavolul. Şi desigur că mergând pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemăsurata Sa iubire de oameni şi marea Sa milostivire.

Făcându-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a îndreptat din nou pe om către Sine. El l-a adus în Biserica Sa, care este trupul Său, îi dăruieşte răsplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine şi fericitele virtuţi. Şi în acest fel i-a dăruit omului tăria de a ajunge “la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos (Efes. 4, 13), de a împlini, cu alte cuvinte, destinul său divin, de a deveni în chip voit dumnezeu-om prin har. Căderea papei este rezultatul dorinţei de a-L înlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om.

5. După afirmaţiile misticului tâlcuitor, Sfântul Ioan Damaschin, în lumea noastră, Dumnezeu Hristos este “singurul lucru nou sub soare” . Într-adevăr, această veşnică noutate I se aplică nu numai Prezenţei Sale teandrice, ci şi Lucrării Sale teandrice, precum şi trupului Său teandric, Biserica. Şi omul este, de asemenea, nou, veşnic nou (“o nouă creaţie”) în noutatea sa teandrică, în toate experienţele sale teandrice pe calea mântuirii, sfinţirii, transfigurării, unirii cu Dumnezeu, a asemănării sale cu Dumnezeu-omul Hristos.

În această lume în care trăim totul îmbătrâneşte şi moare. Doar persoana care s-a îmbrăcat pe sine întru Hristos şi se aseamănă cu Dumnezeu-omul Hristos, care participă la viaţa trupului Său, Sfânta Biserică Ortodoxă, devenind mădular al ei, nu îmbătrâneşte şi nu moare fiindcă unul ca acesta a devenit parte integrantă, vie, a sfântului şi veşnicului trup teandric al lui Hristos, Biserica, în care omenitatea fiinţei umane se dezvoltă şi “sporeşte în creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19), dobândind “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Aceasta înseamnă că omul creşte şi se dezvoltă încontinuu şi fără de hotar spre unitatea cu Dumnezeu, în dumnezeiasca infinitate în care întreit strălucitorul Domn Dumnezeu a înzestrat umanitatea atunci când l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa.

Dumnezeu-omul Hristos este atât de extraordinar, de nou şi de unic, încât în realitate “Adevărul” venea din El (Ioan 1, 17) şi prin El a rămas în lumea noastră. Înainte de El şi fără El – acum şi pururea Adevărul nu există. Cu adevărat, el nu există fiindcă doar Ipostasul Dumnezeu-omului Hristos este Adevărul. “Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Şi întrucât omul nu există în mod independent de Dumnezeu-omul Hristos, nu poate exista vreun adevăr pentru el independent de Dumnezeu-omul Hristos. Totul este nou în Dumnezeu-omul Hristos şi datorită Lui. El Însuşi este cel dintâi, urmat de mântuire, învăţătura cu privire la mântuire şi mijloacele de mântuire. Iar mesajul Dumnezeu-omului Hristos pentru neamul omenesc este absolut nou: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul, dar să-l iubim pe păcătos, să ucidem păcatul, totuşi să-l mântuim pe păcătos.

Nu consideraţi că păcătosul este totuna cu păcatul. Nu-l daţi morţii pe păcătos din pricina păcatului. Mântuiţi-l de păcat! Un exemplu izbitor de acest fel îl reprezintă femeia prinsă asupra faptului de adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul ei de existenţa ei cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. El a condamnat păcatul, dar a avut milă faţă de păcătos. “Nu te osândesc nici eu. Mergi; de-acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8, 11). Aceasta este metoda ortodoxă a însănătoşirii, fixată ca dogmă, aceea de a-l mântui pe păcătos de păcat.

Această metodă a Sfintei Tradiţii, promovată după înţelepciunea lui Dumnezeu şi fixată în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi, a fost exprimată în concordanţă cu Duhul lui Dumnezeu de către Sfântul Simeon Noul Teolog: “Binele nu este bine dacă nu dă roade bune” . În lumina acestei sfinte, evanghelice Tradiţii Ortodoxe este o atrocitate, contrară Evangheliei şi antihristică, faptul de a ucide un păcătos fiindcă a păcătuit. Ca atare, nu există nici o “sfântă inchiziţie” care să poată fi considerată drept sfântă. La o analiză finală, toate tipurile de umanism ucid păcătosul din pricina păcatului, exterminând păcătosul dimpreună cu păcatul. Acestea nu-L doresc pe Dumnezeu-omul Hristos, Care este singura mântuire a omului de păcat, de moarte şi de diavolul.

Cel ce nu este pentru Dumnezeu-omul Hristos este în consecinţă şi împotriva omului, fiind în acest mod un ucigaş de oameni şi, în plus, se şi sinucide. Unul ca acesta îl lasă pe om sub stăpânirea deplină a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care numai Dumnezeu-omul Hristos îl poate salva, fiindcă nimeni altcineva de sub cer nu poate face acest lucru. Folosind el însuşi metodele păcătoşilor, umanistul se sinucide spiritual în mod inevitabil. El îşi ucide propriul său suflet, el se predă iadului, unei veşnice însoţiri cu diavolul, cel ce este dintotdeauna ucigaş de oameni (Ioan 8, 44).

6. Ce lucru îi oferă omului Dumnezeu-omul Hristos, lucru pe care nimeni altcineva nu i-l poate oferi? E vorba de biruinţa asupra morţii, păcatului şi asupra diavolului; Viaţa veşnică, Adevărul veşnic, Dreptatea, Virtutea, Dragostea, Bucuria veşnică: întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirii dumnezeieşti. Aşa după cum ne spune Apostolul: Dumnezeu-omul Hristos le dăruieşte oamenilor “Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. 2, 9). De fapt, doar El, minunatul Dumnezeu-om este “partea cea bună” (cf. Luca 10, 42) de care are nevoie omul în lumea şi în viaţa sa. Prin urmare, doar Dumnezeu-omul este îndreptăţit să ne ceară ceea ce nimeni altcineva nu a îndrăznit vreodată să ceară: ca noi să-L iubim pe El mai mult decât ne iubim părinţii, rudele, copiii, prietenii, pământul, îngerii sau pe oricine altcineva din lumea cea văzută şi din cea nevăzută” (Mt. 10, 37-39; Lc. 14, 26; Rom. 8, 31-39).

7. Cel de-al doilea Conciliu Vatican a avut drept consecinţă renaşterea tuturor formelor de umanism european, renaşterea cadavrelor. Întrucât Hristos Dumnezeu-omul este prezent în lumea noastră, orice formă de umanism nu este decât un cadavru. Lucrurile au ajuns până aici întrucât Conciliul a insistat în păstrarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Examinate din punct de vedere al superiorităţii veşnicului viu Dumnezeu-omul nostru Iisus Hristos, toate formele de umanism se aseamănă cu nişte utopii criminale într-o măsură mai mare sau mai mică. În numele omului, ele găsesc diferite căi de a ucide omul, de a-l extermina ca entitate fizică şi spirituală. Toate formele de umanism ajung la un rezultat tragic, iraţional: se îneacă cu ţânţarul şi înghit cămila.

În problema infailibilităţii, noţiunea a fost înălţată la rang de dogmă. Şi este o oroare, o oroare cumplită. De ce? Fiindcă însăşi dogma cu privire la infailibilitatea omului nu este nimic altceva decât cutremurătoarea înmormântare a oricărei forme de umanism evanghelic, de la ideile pe care Vaticanul le-a stabilit drept dogmă până la umanismul satanic al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei, toţi zeii sunt morţi, în frunte cu europeanul Zeus. Morţi, până când în inimile ofilite de necredinţă se va naşte o căinţă adevărată, care să nege egoismul şi răutatea, căinţă însoţită de fulgerele şi tunetele Golgotei, împreună cu transformările şi cutremurele învietoare, precum şi cu furtunile şi înălţările sale bogate. Şi atunci? Atunci doxologiile lor aduse viului, veşnicului, minunatului Dumnezeu-omul Hristos, singurul care iubeşte omenirea cu adevărat, vor fi fără de sfârşit.

8. Ce se află în miezul dogmei referitoare la infailibilitatea papală (adică a omului)? Acolo se află îndepărtarea omului de Dumnezeu. Acest lucru este căutat de către toate formele de umanism, chiar şi de către cele religioase. Toate îl readuc pe om la idolatrie, la politeism, la moartea îndoită: fizică şi spirituală. Îndepărtându-se de Dumnezeu-omul Hristos, orice formă de umanism devine treptat nihilism. Acest lucru demonstrează falimentul simultan al tuturor formelor de umanism, condus de cel al papalităţii care, direct sau indirect, voit sau fără de voie, este tatăl tuturor formelor de umanism european. Falimentul dezastruos al papalităţii rezidă în dogma infailibilităţii papale. Tocmai această dogmă a nihilismului este cea mai dăunătoare. Din această pricină, europeanul, într-o manieră hotărâtă şi doctrinară a proclamat dogma suficienţei de sine şi, în acest fel, a declarat că nu mai are nevoie de Dumnezeu-omul Hristos. Nu mai este loc pentru El pe pământ. El a fost cu totul înlocuit de reprezentantul lui Hristos pe pământ – Vicarius Christi. Cu adevărat, aceasta este dogma prin care toate formele de umanism vieţuiesc, dogmă pe care o urmează şi o proclamă cu tărie. Toate formele de umanism european nu sunt în esenţa lor altceva decât o nesfârşită revoluţie împotriva Dumnezeu-omului Hristos. Făcând uz de toate metodele cu putinţă, ele ajung la răsturnarea tuturor valorilor (Umwertung aller Werte). Dumnezeu-omul Hristos este pretutindeni înlocuit de om.

Pe toate tronurile europene stau umaniştii europeni. În consecinţă, nu există doar un singur Vicarius Christi, ci nenumăraţi alţii, îmbrăcaţi în felurite veşminte. La o analiză finală, dogma cu privire la infailibilitatea papei a condus la proclamarea infailibilităţii generale a omului. Şi de aici au urmat nenumăraţii papi ai tuturor culturilor europene, ai Vaticanului şi ai protestantismului. Între ei nu există diferenţe esenţiale fiindcă, după cum afirmă Homiakov, vizionarul adevărului, papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.

9. Infailibilitatea este o trăsătură teandrică naturală şi o funcţie teandrică naturală a Bisericii, care este Trupul teandric al lui Hristos şi al cărei veşnic conducător (cap) este Adevărul, Adevărul atotcuprinzător, Cel de-al doilea Ipostas al Atotsfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-omul. În ceea ce priveşte dogma cu privire la infailibilitatea papei, acesta a fost practic proclamat a fi însăşi biserica, iar papa – om fiind – a uzurpat locul Dumnezeu-omului Hristos. Acesta este cel din urmă triumf al umanismului şi în acelaşi timp “cea de-a doua moarte” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papalităţii, iar prin ea şi după ea, moartea oricărei forme de umanism. Aşadar, dogma infailibilităţii papale nu este numai o erezie oarecare, ci cu adevărat cea mai mare erezie împotriva Adevăratei Biserici a lui Hristos care a existat în lumea noastră de la venirea Dumnezeu-omului Hristos printre noi. Nici o altă erezie nu a fost atât de violentă şi de totală împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale precum a fost papalitatea cu dogma infailibilităţii papei (adică a omului). Nu există nici o îndoială asupra ei. Această dogmă este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeu-omului Hristos pe acest pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului, de data aceasta nu pe lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papal. Iar toate aceste lucruri sunt iad, blestem pentru biata făptură pământească numită om.

10. Există oare vreo cale de ieşire din aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare vreo înviere din aceste nenumărate morminte europene? Există oare vreun remediu pentru acele nenumărate boli mortale? Există, sigur că există. Pocăinţa. Acesta este mesajul veşnic al Evangheliei lui Hristos: “pocăiţi-vă spre cunoaşterea adevărului” (2 Tim. 2, 25). Altminteri nu este cu putinţă ca cineva să creadă în atotmântuitoarea Evanghelie a Dumnezeu-omului Hristos: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Pocăinţa dinaintea Dumnezeu-omului Hristos este singurul leac pentru păcat, singurul leac pentru toate păcatele, chiar pentru cele mai mari cu putinţă. Nu există îndoială. Pocăinţa este leacul chiar şi pentru acesta, pentru cel mai mare păcat al papalităţii, şi anume acel arogant păcat al infailibilităţii papale, aşa cum este unicul remediu şi pentru fiecare formă de umanism luată în parte şi pentru toate luate la un loc.

Da, da, da. Din acest mare păcat al infailibilităţii, europeanul “infailibil”, europeanul umanist poate fi salvat numai printr-o pocăinţă din toată inima şi transfiguratoare dinaintea minunatului, atotmilostivului Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, singurul Mântuitor al neamului omenesc din toate păcatele, din orice rău, din orice iad, de orice demon, din orice raţionalism umanist, din orice fel de păcat pe care imaginaţia omenească şi-l poate imagina.

Pentru aceste motive, toţi sfinţii de Dumnezeu purtători şi de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi, şi în mod deosebit în cei de la cele şapte sfinte sinoade ecumenice, concentrează toate problemele din Biserica lui Hristos problema Persoanei lui Hristos, Dumnezeu-omul, până când Cel ce este cea mai mare, unica, cea mai de preţ comoară pentru toate fiinţele umane va fi aflată, nu pe acest pământ, ci în Împărăţia lui Dumnezeu. Problema hristologică este întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei, Hristos Dumnezeu-omul este întreaga lor problemă, unica şi cea mai importantă. Pentru ei Hristos Dumnezeu-omul este unica valoare a Bisericii lui Hristos. Mesajul lor veşnic este acesta: renunţaţi la toate pentru Hristos; nu renunţaţi pentru nimic în lume la Hristos! Iar în jurul acestui sfânt semnal răsuna veşnicul lor mesaj plin de bucurie: nu umanismul, ci umanismul divino-uman! Nu omul, ci Dumnezeu-omul Hristos mai înainte de orice şi mai presus de orice!

11. Cum se simte un creştin ortodox în prezenţa Dumnezeu-omului Hristos? El se simte cu totul şi cu totul păcătos. Acesta este sentimentul lui, aceasta este atitudinea lui, gândirea lui, felul lin de a vorbi, conştiinţa sa, spovedania sa, întreaga sa fiinţă. Acest sentiment al totalei păcătoşenii personale în prezenţa Prea Dulcelui Domn Iisus Hristos este sufletul sufletului său şi inima inimii sale. Cercetaţi pe scurt rugăciunile de pocăinţă, odele, imnele, stihirile acatistelor şi paracliselor şi veţi constata de îndată că acest sentiment constituie o sfântă îndatorire şi o realitate a rugăciunii pentru fiecare creştin ortodox fără excepţie. Această cale a fost bătută de către nemuritorii noştri dascăli, Sfinţii Părinţi care pururea ne călăuzesc şi ne învaţă. Să-i amintim măcar pe doi dintre aceştia: Sfântul Ioan Damaschin şi Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfinţenia lor este heruvimică, fără nici o îndoială. Rugăciunea lor este absolut serafimică. Cu toate acestea, ei înşişi îşi exprimă un sentiment şi o conştiinţă de totală păcătoşenie personală şi în acelaşi timp o atitudine de profundă pocăinţă.

Aceasta este contradicţia (antinomia) existenţială din credinţa noastră apostolică, evanghelică, ortodoxă şi smerenia, pe de o parte, şi mândria pe de alta. Inegalabila privighetoare a Evangheliei Dumnezeu-omului Hristos, Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Temelia oricăreia dintre filosofiile noastre este smerenia” . Smerenia este temelia filosofiei noastre cu privire la viaţă şi la lume, la timp şi veşnicie, cu privire la Dumnezeu-omul Hristos şi la Biserică. Pe de o parte, temelia oricărei forme de umanism, inclusiv cea care a fost stabilită drept dogmă, este mândria, credinţa în puterea raţiunii umane, în mintea sa. Mândria l-a transformat chiar şi pe strălucitorul Lucifer în diavol. Mândria este boala mintală incurabilă a diavolului. Înlăuntrul ei se află şi din ea emană toate celelalte rele diabolice.

Pe de altă parte, smerenia ne învaţă să ne punem toată nădejdea şi toată încrederea în sfânta, soborniceasca şi teandrica minte a Bisericii care este “mintea lui Hristos”. “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Cor. 2, 16). În cadrul trupului teandric al lui Hristos, Biserica Ortodoxă, noi Îl avem pe Hristos Dumnezeu-omul drept orice: cap, trup, viaţă, adevăr, dragoste, credincioşie, timp şi veşnicie, precum şi prin credinţa în El şi în viaţa noastră întru El (Efes. 4, 11-21). Aceasta fiindcă “Întru El au fost făcute toate şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii, ca să fie El cel dintâi întru toate” (Col. 1, 16-18). El, Dumnezeu-omul Hristos şi nu un om, oricine ar fi acesta.

12. Cu smerenie îmi cer iertare fiindcă eu, un biet nevrednic păcătos, cu adevărat un nevrednic păcătos, am îndrăznit să rostesc aceste puţine cuvinte cu privire la Cel de-al doilea Conciliu Vatican. Am făcut acest lucru din ascultare. Mi s-a cerut acest lucru mie, unui neînsemnat şi nevrednic păcătos. Mi-am îndeplinit sarcina, sub ascultare, cu sinceritate, conştiincios, cu inima grea, cu multe suspine şi bizuindu-mă pe ajutorul celui dintâi şi mai mare dintre apostoli, Sfântul Petru (cf. 1 Petru 3, 15). Dacă vreunul dintre cei ce citesc aceste cugetări se simte jignit, îmi cer iertare. Doar din pricina păcătoşeniei mele nu am putut exprima mai bine realitatea care izvorăşte din veşnicul Adevăr. Şi încă vă mai rog ca să-L rugaţi pe Dulcele nostru Domn Iisus Hristos Care e plin de milostivire faţă de fiecare păcătos care se pocăieşte, să-mi ierte multele păcate pe care le-am săvârşit din tinereţile mele până în acest ceas. Fiindcă cred din toată inima că rugăciunea dreptului este de mare preţ (Iacov 5, 16), chiar în cazul unui păcătos atât de nevrednic ca mine, aşa cum sunt eu în toată fiinţa mea.
***
Nota traducătorului ediţiei în limba engleză: Desigur, aşa cum sunt ei folosiţi de autor, termenii “Europa” şi “european” nu au doar o semnificaţie geografică, ci se referă la un mod de viaţă care s-a răspândit în Europa creştină, care astăzi funcţionează ca un fel de controlor prin excelenţă a problemelor întregii lumi şi a vieţii omului în general. De aici şi folosirea de către autor a termenilor de “umanism european” şi “ecumenism”. În biserica zilelor noastre, ecumenismul este parţial acceptat, iar felurite aspecte ale acestei poziţii au pătruns şi sunt aplicate în toate aspectele vieţii omeneşti, oferindu-i trăsături ecumenice sau universale.

Doar cel ce poate recunoaşte înspăimântătoarele dimensiuni ale acestui fenomen şi consecinţele sale, şi care înţelege în acelaşi timp ceea ce este Biserica cu adevărat, va putea aprecia nevoia de “asprime” a cugetului exprimată de autor faţă de “civilizaţia europeană” şi “ecumenismul” ei. În acest punct, responsabilitatea individuală se transmite crucii responsabilităţii universale, acolo unde responsabilitatea fiecăruia se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor, aşa după cum spune autorul, acesta fiind “atributul caracteristic al fiecărui sentiment creştin”.