Botezul Domnului (Boboteaza – Dumnezeiasca Arătare): Acatistul si Canonul de rugăciune (6 ianuarie)

Condac la Praznicul Botezului Domnului (6 ianuarie)

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 5

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 5

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

*

Tropar la Praznicul Botezului Domnului

Glasul 1

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

***

1

Botezul Domnului

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.
Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.

1. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat

Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon­juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.
Daca „Justitia originalis” inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului – desi aceasta stare nu este inca consolidata – si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne­consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu ajutorul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa­varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre­buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi­nitatii, o teofanie.
Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.
Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni­tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.
Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopotriva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na­turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato­rului ei, fiindca „creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato­rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.
Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.
Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deopotriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii omenesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor – acei logoi – de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru inceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi­nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.

2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare

Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.
Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo­gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. „Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup”.

Intreband marea si Iordanul : „Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi?” (Ps. 113, 5), ele raspunzand zic: „Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob”. De aceea „Iordanul nu in­drazneste sa se apropie” de Stapanul sau. El isi „desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se”. Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.
Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. „Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta”. Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : „Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate”.
De aceea, „muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”. Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : „Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor”.
Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Creatorul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.
Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni­versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie restabilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.
Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.
Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata limpede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre intruparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in­noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi­lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabilitarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, „noul Noe”, dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.

3. Restabilirea, innoirea si sfintirea cosmosului prin Botezul Domnului

„Astazi se lumineaza cu faclii de sus toata faptura”. Creatura este iluminata in intreaga ei fiinta, caci este luminata de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleaca razele de lumina ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise si pervertirea si intune­carea ei de catre primul om, caruia Creatorul ii hotarase rolul de infrumusetator si indumnezeitor al universului creat de El. Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului si despre care cugetarea patristica – rasariteana indeosebi – da marturii foarte bogate, este o lumina divina ce transfigureaza integral universul, caci nici o piedica nu i se mai poate opune, cum s-ar intampla cu lumina creata, care este im­piedicata in actiunea ei de opacitatea spatiilor si a lucrurilor. Umbra si intunericul care cuprinsese cele create sunt inlaturate de Soarele-Hristos care rasare in centrul ei. Domnia si tirania diavolului sunt indepartate. „Prezenta lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea intregului cosmos” si stralucirea creatiei cu Lumina lui Hristos. Caci adevarul te face liber, te slobozeste din chinu­rile ignorantei si nelinistei si pe caile de lumina si de viata ale Creatorului te indreapta. Asa este cazul si cu firea care primeste pe datatorul de lu­mina in interiorul sau.
„Focul Dumnezeirii pogorand trupeste” si intrand in Iordan alunga demonii si re­invie natura la o viata noua. Si aceasta, datorita energiilor divine ne­create, pe care Duhul Sfant pogorat in chip de porumbel le revarsa asupra „firii apelor”, adica asupra firii intregi.
Firea inconjuratoare nu numai ca este ridicata la o viata noua prin faptul ca Focul dumnezeiesc o strabate cu energiile sale de la un cap pana la altul, in inaltime si in adancime, ci ea este si reinnoita fiintial, intrucat vesmantul cel invechit si intinat al ei este ars si inlocuit cu unul luminos vrednic de Domnul Slavei. Este reinnoita si sfintita de raurile Harului divin pe care Duhul Sfant le revarsa asupra apelor. In acest sens, Sfantul Sofronie zice: „Astazi, intreaga faptura cu curgeri tainice este irigata”.
Domnul nostru Iisus Hristos, prin faptul ca se coboara in apa, El care era strain de orice pata, sfinteste Iordanul si odata cu aceasta sfinteste toata firea apelor. Acum, prin Domnul Hristos, care se boteaza, si prin Duhul Sfant care se pogoara asupra Lui, apele isi recapata demnitatea lor primordiala de purtatoare ale energiilor divine necreate. Prin ele, energiile Duhului Sfant sustin, infrumuseteaza si perfectioneaza creatura.
Sfintirea apelor inseamna participarea firii intregi, prin om, la pleni­tudinea de viata a Dumnezeirii si in cazul de fata prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Firea sfintita simte o revarsare de viata asupra sa. „Si lu­mea de veselie s-a umplut”, zice o rugaciune de la Sfintirea Apei la Boboteaza. Hristos Se boteaza „ca sa ofere si apelor Harul sfintitor”, adica bogatia vietii divine tuturor creaturilor mainilor Sale.
Si fiindca sfintirea apelor inseamna desfasurarea vietii neimputinate a Duhului Sfant asupra intregii creaturi, prin faptul ca apa purta­toare a energiilor divine alimenteaza viata tuturor vietuitoarelor pe pamant, putem spune ca Botezul Domnului in apa Iordanului restaureaza apa in rolul ei primordial de generatoare si intretinatoare a vietii pe pamant, rol pe care si-l pierduse odata cu pacatul stramosesc. Aceasta teza ca apa a fost generatoare veitii pe pamant,- este sustinuta de cugetarea patristica care afirma ca Duhul lui Dumnezeu, purtandu-se pe deasupra apelor, alimenta apa cu germenii vietii, iar apa strabatuta de energiile de viata facatoare ale Duhului Sfant, alimenta toata creatia. Cazand primul om, care facea legatura dintre fapturi si Divinitate, cade si firea, intrucat energiile divine, inceteaza sa se mai reverse prin om asupra ei. Apa ince­teaza sa mai fie izvoratoare de viata cosmosului intreg.
Restaurarea apei in functia ei originara de generatoare si sustinatoare a vietii cosmosului este implinita pe de o parte de Logosul intrupat care Se boteaza in apele Iordanului, iar pe de alta parte de Duhul Sfant care vine deasupra apelor. Se cerea sa fie restabilita in starea ei pri­mordiala de catre Dumnezeu-Omul, fiindca omul fusese cel care o secatuise de viata pe care i-o imprimase Duhul Sfant, care se purta la inceput pe deasupra ei (Gen. I, 2). Prin mainile intinate ale lui Adam, puterea de viata a apelor scazuse, fiindca lucrarile Duhului ramasesera inactive. Dar prin membrele imaculate ale trupului lui Hristos, care sunt scaldate de apele Iordanului, sfintirea si viata patrund in firea apelor, remarca Severian, episcop de Gabala. Daca prin vechiul Adam apele, si prin ele intreaga fire, au suferit stricaciunea si moartea, prin noul Adam, ele cunosc o innoire si o revarsare harica de viata noua.
Aceasta reinnoire si reasezare a apei tine deopotriva si de Duhul Sfant, persoana a treia a Sfintei Treimi, care se pogoara deasupra Iorda­nului, datorita legaturii intime dintre ape si Duhul Sfant din starea pa­radisiaca. Caci Duhul Sfant care Se pogoara in chip de porumbel asupra lui Hristos, si asupra apelor in care Se boteaza Acesta, este Duhul ce se purta pe deasupra apelor la inceput (Gen. I, 2). Este Sfantul Duh care a dat viata apelor ca sa le faca generatoare de viata, zice Sfantul Efrem Sirul. Separatia dintre apa si energiile divine necreate ale Duhului Sfant, trebuia inlaturata, caci altfel firea ar fi fost condamnata pentru totdeauna la pieire. Ori Dumnezeu-Tatal, Creatorul, nu lasa sa piara faptura mainilor Sale, caci ce-a adus la existenta nu se mai intoarce niciodata in neant si de aceea trimite pe Duhul Sau sa reinvie natura, prin reinnoirea si sfintirea apelor.
Duhul Sfant se uneste iarasi cu apa si o inzestreaza cu energiile vivificatoare ale sale. O curateste de impuritati si o face izvor de viata pentru creatia intreaga. Iar daca in starea paradisiaca apa unita cu ener­giile de viata facatoare ale Duhului Sfant iriga paradisul, adica firea iesita atunci din mainile Creatorului, genera si intretinea viata plantelor si a animalelor, prin Botezul Domnului, aceeasi apa, insa reinnoita si unita cu Acelasi Duh Sfant, nu numai ca ofera mai multa viata lumii, ci ea o si regenereaza integral si o intinereste fiintial.
Desigur, innoirea si sfintirea apelor este opera intregii Sfintei Treimi, caci toate persoanele treimice s-au aratat apelor, iar Duhul care a infuzat firea apelor cu energiile divine este Duhul Tatalui si Chipul Fiului. Toate persoanele Sfintei Treimi participa la acest act de innoire a firii create, fiindca in fiecare act sau lucrare a unei persoane divine sunt prezente si celelalte doua, datorita faptului ca toate trei ipostaziaza aceeasi fiinta divina. Duhul Sfant este Acela care da marturie ca lumea este creata de Dumnezeu Cel in Treime inchinat, dintr-un act de dragoste, dar tot El arata ca opera de reinnoire a vietii in ape si in firea intreaga apartine tuturor Persoanelor Sfintei Treimi. Caci venind de sus si coborandu-Se peste ape, arata tuturor lucrarea savarsita asupra firii apelor. Duhul ne aduce vestea cea mai mare a innoirii firii, dupa cum porumbelul aduce lui Noe o ramura verde de maslin, ca semn de inceput al unei noi vieti pe pamant.
Astfel sfintita, de energiile de viata ale Duhului Sfant, apa este menita sa sfinteasca si sa redea viata intregii fapturi, caci expresia , „sfintirea firii apelor”, de care vorbesc Sfintii Parinti si rugaciunile Sfintirii Apei celei Mari la Botezul Domnului, indica reinnoirea si sfintirea intregului cosmos, arata cu alte cuvinte „caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului”. Efectele botezului Domnului „le realizeaza si le evoca Sfintirea Apei la Boboteaza”. In acest sens, intr-o rugaciune la Boboteaza, citim urmatoarele: „Tu esti Dumnezeul nostru, care ai despicat piatra in pustie si ai curs ape si paraele s-au umplut de ape si pe poporul Tau cel insetat l-ai adapat”. Natura intreaga se resimte; vegetatia si vietuitoarele din apa si de pe pamant simt puterea datatoare de viata si de lumina ce le vine din apele sfintite ale Iordanului. Este o realitate sustinuta de Sfintii Parinti si de marii imnografi ai Rasaritului, in scrierile lor, asupra Botezului Domnului. Deci Hristos sfintind apele Iordanului, „a sfintit firea apelor”, „a sfintit izvoarele” si prin firea apelor a sfintit si regenerat intregul cosmos, ridicandu-l la o noua viata.
In botezul Domnului sta inceputul si temeiul Sfintei Taine a Bote­zului crestin: apa isi insuseste Harul Mantuitorului, dupa expresia Sfantului Proclu. „Hristos a sfintit izvoarele si a iluminat sufletele oamenilor”, noteaza acelasi Sfant Parinte. Caci Botezul nu este altceva decat o innoire si o iluminare a intregii fiinte umane. Daca poporul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa botezului lui Hristos a chemat la viata pe toti cei morti in Adam. Cum ca este vorba de inceputul Tainei Botezului, nasterea cea de a doua prin apa si Duh, o rugaciune din randuiala Sfintirii Apei celei Mari ne arata cat se poate de pregnant acest lucru : „Suferit-ai inca a Te boteza in Iordan, zice rugaciunea – ca sfintind firea apelor, Cela ce esti fara de pacat, sa ne faci noua cale la naste­rea cea de a doua, prin apa si prin Duh, si sa ne intorci pe noi la slobozirea cea dintai”. Apa sfintita a Iordanului este apa purificata ce va servi ca materie a Botezului crestin, in care Harul divin ne renaste la viata cea noua in Hristos. Iordanul reinnoit si sfintit avea sa devina baia renasterii si a vietii hristice, a tuturor celor ce voiesc sa intre in comu­niune de viata cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime. Iordanul prefigureaza baia Botezului crestin, pentru ca insusi Duhul Sfant, prin sederea Lui deasupra apelor, dadea marturie despre acest lucru, ca a doua nastere avea sa fie prin apa si prin Duh.
Asadar prin Hristos care Se boteaza si prin Duhul Sfant care coboara de la Tatal, in chip de porumbel asupra Fiului si asupra apelor in care Logosul a intrat, Tatal facand cunoscut oamenilor pe Fiul Sau cel iubit si lucrarea Sa mantuitoare in lume, firea se reinnoieste si se sfinteste in tot cuprinsul ei. Cosmosul intreg este transfigurat si iluminat.
In sfintirea apelor Iordanului avem inceputul tainei crestine a Botezului, prin apa si prin Duhul Sfant, in numele sfintei Treimi, desi taina Botezului crestin va fi instituita de insusi Mantuitorul, mai tarziu, dupa inviere, cand trimite la predica pe Sfintii Sai Apostoli.

4. Cosmosul reinnoit si omul crestin

Am aratat ca omul crestin ca sa se cunoasca deplin si sa se realizeze totodata ca chip vrednic al lui Dumnezeu, trebuie sa stea in comuniune de iubire si de Har cu Dumnezeu, in comuniune de iubire cu semenii sai si in relatie cu toate fapturile creatiei. Se intelege ca Harul divin este cel care pune in­ceput, sustine si desavarseste actiunile crestinului, ca el sa se realizeze pe sine. Natura ii da elementele necesare vietii lui fizice. Harul divin este cel care creste, sustine si desavarseste viata duhovniceasca a crestinului. Tot Harul divin este cel care, venind de la Duhul Sfant, sfinteste firea creata. De aceea numai in sanul firii sfin­tite se poate dezvolta crestinul pana la asemanarea cu Dumnezeu. Si bo­tezul Domnului n-a facut altceva decat sa purifice, sa sfinteasca si sa dea sens naturii in care omul cel nou, nascut din noul Adam, avea sa creasca pana la varsta barbatului desavarsit, care este Hristos (Efeseni, IV, 13). Omul cazut in pacatul stramosesc nu traia nici in legatura de iubire cu Dumnezeu si nici in cadrul unei lumi curate, inundata de energiile divine. Firea inconjuratoare ii era ostila, iar Harul si cunoasterea lui Dum­nezeu ii erau straine.
Noul om insa traieste acum in mijlocul unei firi im­pacate cu sine si cu Dumnezeu, plina de viata, sens si semnificatii tainice pentru credincios. Prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, viata omului se adanceste ancorandu-se in Izvorul vietii divine, iar prin botezul Domnului, in mijlocul firii, cosmosul primeste plenitudinea lucrarilor divine. Aici se impune precizarea ca botezul Domnului, privit prin efectele avute asupra firii inconjuratoare, initiaza procesul acesta de restabi­lire si de reinnoire a firii create, caci sfintirea integrala a acesteia avea sa fie implinita prin evenimentul Golgotei, dar mai ales prin cel al invierii si inaltarii Domnului la cer.
Creatia restabilita si innoita de Dumnezeu, cu prilejul botezului Domnului, vorbeste crestinului despre Dumnezeu, fiindca reflecta maretia Creatorului sau. Ii descopera credinciosului existenta lui Dumnezeu care i-a creat pe amandoi, nu fiinta insasi, fiindca „oglinda reflecta, insa nu prinde in ea pe cel reflectat, ea marturisind despre existenta obiectu­lui”. Fiinta lui Dumnezeu ramane totdeauna transcendenta lumii, precum transcendenta ramane si omului care o reflecta in sine direct, in chipul sau. Firea astfel reinnoita este pentru om o teofanie, o reve­lare a lui Dumnezeu, o descoperire a invizibilului in vizibil, sau a inte­ligibilului in sensibil, o reflectare a frumusetii divine necreate in frumu­setea fiintei cerate, o oglinda creata a actiunilor Logosului intrupat, situat in mijlocul crestinatatii si al firii. Reflecteaza pe Logosul care a creat-o si a recreat-o, pe Duhul Sfant care i-a dat viata si care a reinviat-o, pe Dumnezeu-Tatal, care lucreaza prin Fiul si Duhul Sfant; intr-un cuvant pe toate Persoanele Sfintei Treimi laolalta, deoarece toate Persoane divine iau parte atat la actul creatiei, cat si la cel al restabilirii fapturii.
Lumina dumnezeiasca ce a transfigurat firea, face vizibile credincio­sului acele ratiuni divine, care sunt ascunse in toate fapturile, ca niste raze ale Logosului sau ale Ratiunii supreme. Chemarea crestinului este de a cunoaste aceste ratiuni divine, caci cunoscandu-le el cunoaste pe Dumnezeu, bineinteles indirect. Tocmai de aceea a recreat Dumnezeu firea, ca oamenii credinciosi sa invete sa-L cunoasca si cunoscandu-L sa se apropie de Izvorul cunoasterii si al vietii. Firea impodobita este drum spre cu­noasterea rationala a lui Dumnezeu. Cunoscand ratiunile divine ale lucrurilor, participam la cunoasterea mijlocita a lui Dumnezeu si ne cunoastem si pe noi insine, cunoscand cele din jurul nostru.
Pe scurt, firea reinnoita si sfintita, ii ofera crestinului mediul favorabil dezvoltarii si desavarsirii vietii sale psiho-fizice, pentru ca firea incon­juratoare in care el vietuieste este o realitate plina de sens, este o reala teofanie, dar este in acelasi timp si o antropofanie, intrucat ofera nu numai o cunoastere a lui Dumnezeu, ci si o cunoastere a omului cu care firea este connaturala.
Dupa invatatura Bisericii, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o aratare desavarsita a lui Dumnezeu si o descoperire desavarsita in fata intregii firi a Fiului lui Dumnezeu, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, si a Prea Sfintei Treimi, ci este si o epifanie a firii inconjuratoare omului, intr-o noua forma de existenta. Botezul Domnului inaugureaza o viata noua, bogata si plina de sens pentru firea intreaga, in care avea sa vietuiasca de acum mai departe omul innoit si indumnezeit de Hristos.
Botezul Domnului a realizat o apropiere a lui Dumnezeu de intreaga creatie pe de o parte, iar pe de alta parte o apropiere a firii create de Cel ce a descins in sanul ei. Aceasta apropiere o face Hristos care S-a micsorat pe Sine, luand chipul nostru de creatura, ca s-o faca in numele nostru, spre a ne impaca pe noi cu intreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vietii divine, si o ridicasem contra noastra prin pacatul stramosesc.
Hristos apare in centrul firii, ca din mijlocul ei sa lucreze ca Dumnezeu si ca om indreptarea, innoirea, sfintirea si indumnezeirea naturii desfigurate de Adam prin caderea sa din comuniunea cu Dumnezeu.
Apa este unita cu Duhul Sfant, adica cu lucrarile divine necreate si este integranta in functia ei originara, aceea de a sustine si sfinti intreaga viata a firii create. Purificata si sfintita in Iordan, de catre energiile divine necreate cu care a infuzat-o Duhul Sfant, apa va servi ca materie a botezului crestin care va fi instituit ca taina, chiar de insusi Mantuitorul, indata dupa invierea Sa.
Firea intreaga este purificata si facuta capabila sa primeasca si sa poarte energiile Duhului Sfant; acesta este specificul lucrarii botezului Domnului, asupra firii inconjuratoare omului.

2

Acatistul Botezului Domnului (6 ianuarie)

Troparul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Condacul 1

Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat. La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor. Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm: Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Icosul 1

Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești, văzând pe Stăpânul Hristos, venit la repejunile Iordanului să curețe păcatul lui Adam, și cunoscând dumnezeiasca taină, cu frică proslăviți marea Sa coborâre, că Dumnezeu S-a făcut om și neștiind de păcat vine ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele la toată lumea. Pentru aceasta, cei ce proslăviți dumnezeiasca arătare a lui Hristos, cântați Lui, ca și la Betleem, aceste laude:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că din cer de la Tatăl ai venit în această lume;
Slavă Ție, Dumnezeule Cel Preaînalt, Care Te-ai coborât chiar până la chipul de rob;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, căci ca un om ai venit la Ioan să Te botezi;
Slavă Ție, Luminătorul făpturii, căci ca un nou Adam păcatele lui Adam cel căzut ai purtat;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început, Care la Iordan ai vrut să strălucească lumina cea mare a cunoștinței pentru toată lumea;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Care ai dorit să dăruiești oamenilor în Arătarea Ta prealuminoasă dimineață a harului;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să scapi lumea de vechea înșelăciune;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat nouă marea taină a credinței;
Slavă Ție, Cel ce ai săvârșit pentru noi minuni mari cu ape multe;
Slavă Ție, Cel ce ai luminat cerurile și tot pământul cu lumina învățăturilor Tale;
Slavă Ție, Cel ce pe faraon cel gândit l-ai înecat în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, Cel ce ai adus oamenii, prin apele botezului, la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 2-lea

Văzând cu duhul dumnezeiescul Înaintemergător venirea Ta în lume, Hristoase, a venit la Iordan și luminat a grăit oamenilor: s-a apropiat Izbăvirea noastră. Siliți-vă să-L întâmpinați pe Dânsul și cu buze neîntinate să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Gând ceresc având întru sine, luminătorul lumii, marele Înaintemergător, a grăit către oameni: „Curățiți-vă, pentru că vine Hristos să izbăvească lumea din stricăciune și să dezlege blestemul lui Adam cel întâi zidit”. Să se bucure pustia Iordanului și precum crinul să înflorească, iar pământul să se bucure acum. Pregătiți căile Domnului și drepte faceți cărările Dumnezeului nostru și cântați cu veselie unele ca acestea:
Slavă Ție, Lumina cea nespusă, Care ai fost vestită de Luminătorul lumii;
Slavă Ție, Cuvânt nepătruns, Care ai fost prezis de glasul Înaintemergătorului Tău;
Slavă Ție, Foc curățitor, căci cu lucrarea Ta se stinge toată necurăția;
Slavă Ție, Izvor binecuvântat, prin Care toată firea omenească se sfințește;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, care ai binevoit a Te boteza de rob;
Slavă Ție, Fiule, Unule-Născut, Care ai binevoit să Te arăți la Iordan;
Slavă Ție, Împăratul Adevărului, că Înaintemergătorul s-a temut să-Ți dezlege cureaua încălțămintei;
Slavă Ție, Stăpânul făpturii, că tot neamul omenesc s-a veselit de Botezul Tău;
Slavă Ție, Dumnezeule Preaveșnic, că Arătarea Ta luminează și înțelepțește pruncii;
Slavă Ție, Lumina lumii, că venirea Ta luminează și înțelepțește orbii;
Slavă Ție, că întru lumina Ta vom vedea lumina;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 3-lea

Înțelegând Înaintemergătorul puterea Dumnezeirii Tale, Hristoase, cu frică privindu-Te venind la Iordan, se bucură cu duhul și saltă arătându-Te cu mâna oamenilor: „Acesta este Cel ce izbăvește lumea din stricăciune. Acesta este Cel ce ne eliberează din necazuri. Acesta este Cel ce din robi ne face fiii lui Dumnezeu. Acesta, în locul întunericului, luminează oamenii cu apa Dumnezeiescului Botez. Acesta este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”. Pe Acesta întâmpinându-L, să-I cântăm: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Având bogăție de milostivire, ai venit, Iisuse, la păcătoși și la vameși, la râul Iordanului, pentru că nu ai mai răbdat să vezi neamul omenesc muncindu-se de diavolul, ci ai venit ca să-l întrebi iarăși pe Adam: „Unde ești? Nu te ascunde de Mine. Vreau să te văd dacă ești gol și dezbrăcat și astfel să te învrednicești să nu te mai rușinezi”. Pentru aceasta propovăduim marea Ta coborâre, cântându-Ți unele ca acestea:
Slavă Ție, Păstorul cel Bun, că ai voit să cauți oaia cea rătăcită;
Slavă Ție, Fiule, Unule-Născut, că ai venit să o porți pe aceasta pe umerii Tăi;
Slavă Ție, Milostivire nemăsurată, că Te-ai pogorât la omul cel căzut;
Slavă Ție, Iubire nespusă, că ai scos pe oameni din deznădejde;
Slavă Ție, Cel ce întărești mâinile slăbănogite ale bolnavilor;
Slavă Ție, Cel ce vindeci picioarele slăbănogite ale șchiopilor;
Slavă Ție, Cel ce veselești pustia însetată precum câmpia Libanului;
Slavă Ție, Cel ce pustia Iordanului precum Carmelul ai înfrumusețat-o;
Slavă Ție, Rouă de viață dătătoare;
Slavă Ție, că ești Multîndurător precum trestia care se pleacă;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să cauți și să ridici pe cel pierdut;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să-l chemi pe Adam cel izgonit;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 4-lea

Furtună de gânduri îndoite avea întru sine Înaintemergătorul când Tu, Hristoase, Împărate, ai venit ca un om la râul Iordanului și ai vrut să primești botezul ca un rob, zicând: „Întinde mâna ta și te atinge de capul Meu”; și frica l-a cuprins, săvârșind cele poruncite. Cuprins a fost de tremur Înaintemergătorul, zicând: „De ce ai venit la rob, Doamne, neavând păcate? Cum să botez pe Cel ce poartă necazurile lumii? Cum să luminez pe Luminătorul lumii? Cum să atingă robul cu mâna pe Stăpânul? Eu trebuie să fiu botezat de Tine ca să-Ți cânt: Aliluia!”.

Icosul al 4-lea

Auzind Domnul, Iubitorul de oameni, înălțimea smeritelor cuvinte ale Înaintemergătorului și văzând temerea lui, i-a zis: „O, bunule Ioane, dacă vrei să fii smerit în fața Mea, lasă frica, pentru că trebuie să-Mi slujești, căci așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea, ca prin Mine să se curețe păcatele oamenilor”. Iar noi înțelegând acest cuvânt al Tău, Îți cântăm:
Slavă Ție, Hristoase, Lumina cea adevărată, că mila și dreptatea s-au întâlnit întru Tine;
Slavă Ție, Împăratul adevărului, că dreptatea și pacea s-au sărutat întru Tine;
Slavă Ție, Preadulce Iisuse, că adevărul Tău a strălucit pe pământ, la Betleem;
Slavă Ție, Mântuitorule Atotmilostiv, că dreptatea Ta din cer a venit la Iordan;
Slavă Ție, Curățirea noastră, că apele botezului ne fac mai albi decât zăpada;
Slavă Ție, Lumina noastră, că prin repejunile harului zidești inimă curată întru noi;
Slavă Ție, Cel ce prin coborârea Ta cerurile le-ai plecat, iar capul Tău ai vrut să-L pleci sub mâna Înaintemergătorului;
Slavă Ție, că acoperind Cele de Sus ale Tale, în apele Iordanului ai binevoit să Te afunzi;
Slavă Ție, Doamne al puterilor, de Care se tem și se cutremură toate și Care ai poruncit Înaintemergătorului să lase frica cea mare;
Slavă Ție, Părinte al îndurărilor, că la Tine milostivirea este nemăsurată și necercetată și cu ea ai acoperit păcatele lumii;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Mântuitorul nostru, cercetează-ne pe noi cu mare îngăduința Ta cea nespusă;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai arătat la toată lumea, Hristoase Dumnezeul nostru, sfințește-ne pe noi cu arătarea Ta dumnezeiască;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 5-lea

Fiind Șuvoi, izvorâtor din Dumnezeu, de har și bunătate, în repejunile Iordanului ai intrat, ca prin ape să curățești păcatul omenesc. Frică s-a făcut văzând pe Făcătorul cerului și al pământului dezbrăcându-Se la râu și primind botezul de la rob. Puterile îngerești s-au mirat, râul Iordan și-a întors apele înapoi, neputând suferi focul ce mânca apele lui, și nici să spele pe Cel Curat și să șteargă pe Cel fără de păcat. Pentru aceasta veselește-te, Iordane, bucurați-vă, izvoare și bălți, toate adâncurile mării; că astăzi s-a sfințit firea apelor, liberându-se de stăpânul întunericului ce se ascunsese acolo. Și toată făptura veselindu-se, cântă cu noi: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Pe Tine, Stăpânul lumii, văzându-Te dumnezeiescul Ioan dezbrăcat și afundat în ape, ca să îneci păcatele lumii și golătatea lui Adam iarăși să o îmbraci în haina măririi, s-a cutremurat cu duhul și a grăit către Tine, Mielul lui Dumnezeu, Care curățești păcatele lumii: „Nu îndrăznesc să mă ating de creștetul Tău, Tu Însuți mă sfințește și mă luminează, pentru că Tu ești Viața și Lumina și Pacea lumii”. Totuși, după cuvântul Tău, cu frică și-a pus dreapta sa pe Dumnezeiescul Tău creștet și botezându-Te și pe Tine, fără de păcat fiind, cu bucurie Ți-a cântat așa:
Slavă Ție, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai luat asupra Ta păcatele lumii;
Slavă Ție, Mântuitorule Milosârde, Care ai binevoit să îneci în apele Iordanului păcatele oamenilor;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai spălat pe noi de întinăciunea păcatelor;
Slavă Ție, Cel ce ai dezlegat blestemul lui Adam;
Slavă Ție, că prin Dumnezeiasca Ta arătare pe toți oamenii i-ai bucurat;
Slavă Ție, că prin Botezul Tău în Iordan toată lumea ai luminat;
Slavă Ție, că pentru noi chip de rob ai luat;
Slavă Ție, că prin sărăcia Ta pe noi ne-ai îmbogățit;
Slavă Ție, că prin smerenia Ta stăpânirea vrăjmașului până la capăt ai dărâmat;
Slavă Ție, că, prin Botezul Tău, Împărăția lui Dumnezeu în chip vădit ai început să o zidești pe pământ;
Slavă Ție, că la Iordan calea mântuirii tuturor oamenilor ai arătat;
Slavă Ție, că Lumina vederii de Dumnezeu acolo a luminat;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 6-lea

Propovăduitorul minunat și Înaintemergătorul Ioan multe le grăia oamenilor veniți la dânsul, ca să-Ți gătească Ție calea, Doamne, totuși a tăcut în fața Ta, când ai venit la Iordan, deoarece Tu Însuți i-ai spus: „Dacă vorbești celor nelegiuiți și celor păcătoși, botează-Mă repede, în tăcere”. Nu se cuvine ca gura omului să grăiască cu glas despre Cel ce a venit, Cuvântul lui Dumnezeu, și despre taina ce s-a săvârșit, pentru că îngerii lui Dumnezeu cu frică I-au stat înainte și toată făptura s-a cutremurat. Pentru aceasta și noi în tăcere adâncă și cu multă cucernicie Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 6-lea

La Iordan a strălucit lumii întregi lumină mare și taină înfricoșată, că Tu, Stăpâne Hristoase, botezându-Te de către Ioan, cu grabă ai ieșit din apă, scoțând împreună cu Tine lumea, și cerul Ți s-a deschis; ca precum, de demult, Adam a închis cerul pentru toți, tot așa oamenii, din nou, împreună cu Tine să dobândească intrarea în locașurile raiului și cu dragoste să-Ți cânte așa:
Slavă Ție, Împăratul păcii, Cel ce ai dărâmat peretele cel din mijloc al vrajbei;
Slavă Ție, Dătătorule de milostivire, Cel ce ai deschis raiul cel închis prin neascultare;
Slavă Ție, că la Iordan cerul cel închis prin păcat iarăși ni l-ai arătat deschis;
Slavă Ție, că atunci ai făgăduit să ne arăți îngerii ce urcă și coboară din ceruri;
Slavă Ție, că prin coborârea Ta cerurile până la pământ s-au plecat;
Slavă Ție, că prin Botezul Tău pământul până la ceruri s-a înălțat;
Slavă Ție, că prin deschiderea cerului tainele negrăite ale lui Dumnezeu întregii lumi s-au arătat;
Slavă Ție, că prin arătarea lumii cerești preasfântă și dumnezeiască binecuvântare tuturor credincioșilor s-a dat;
Slavă Ție, Cel ce în vremea lui Ilie cerurile le-ai încuiat, nu ne încuia nouă ușile milostivirii Tale;
Slavă Ție, Cel ce la Iordan cerurile le-ai deschis, deschide-ne și nouă ușile cămării Tale dumnezeiești;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat în Botezul Tău adâncul iubirii Tale de oameni, scoate din adâncul păcatului pe cei deznădăjduiți;
Slavă Ție, Cel ce ai ridicat până la al treilea cer pe aleșii Tăi, ridică-ne în locașurile cerești pe noi, cei căzuți în adâncul păcatului;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 7-lea

Vrând, Doamne, Iubitorule de oameni, să mântuiești lumea ce pierea în păcate, ne-ai descoperit marea taină a dumnezeieștii și întreitei arătări și precum la începutul ființării lumii Duhul lui Dumnezeu, ca un dătător de viață, Se purta deasupra apelor, așa și la Botezul Tău, Doamne, când în râul Iordanului ai vrut să înnoiești și să luminezi neamul omenesc și toată făptura ce suspina împreună cu noi, Același Duh Sfânt iarăși S-a pogorât din ceruri în chip de porumbel și a stat deasupra Ta, ca peste un nou Adam, ca să petreacă de acum în oamenii înnoiți în baia de apă și cu putere de sus fiind îmbrăcați, întru înnoirea duhului, să meargă și să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Făptură nouă ai arătat, Stăpâne al făpturii, la Botezul Tău, primit de la Ioan, căci precum în timpul lui Noe ai înecat păcatele celei dintâi lumi, așa și în apele Iordanului iarăși ai înecat păcatele întregii lumi, zidită din nou cu foc și Duh și apă, săvârșind o minunată înnoire și renaștere. Cu Duh ai zidit din nou sufletele, cu apă ai sfințit trupul, povățuind omul, și astfel în chip tainic, din apă, zidești împreună cu Duhul Biserica cea cu mulți fii, ca să-Ți cântăm totdeauna așa:
Slavă Ție, Ziditorul făpturii, Cel ce ai plecat cerurile și Te-ai coborât la Iordan;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, Cel ce ai deschis cerurile și ne-ai arătat nouă Duhul lui Dumnezeu;
Slavă Ție, Atotbunule, că Duhul Tău cel Sfânt ne învață dreptatea pe pământ;
Slavă Ție, Cel ce prin apă și prin Duh ai înnoit firea noastră cea învechită prin păcat;
Slavă Ție, Cel ce prin focul dumnezeirii în repejunile Iordanului ne-ai dăruit lumina cunoștinței;
Slavă Ție, Hristoase, că prin Pogorârea Duhului Tău cel Sfânt ne-ai făcut părtași la firea cea dumnezeiască;
Slavă Ție, că prin duhul înțelepciunii și al înțelegerii ai descoperit oamenilor adevărata vedere a lui Dumnezeu;
Slavă Ție, că, prin pogorârea Duhului lui Dumnezeu asupra Ta, duhul tăriei și al înțelepciunii, al vederii și smereniei și duhul temerii de Dumnezeu ai vărsat asupra noastră;
Slavă Ție, că în repejunile Iordanului capetele balaurilor le-ai ars;
Slavă Ție, că prin arătarea Duhului lui Dumnezeu în chip de porumbel după blândețile acestuia ne-ai chemat pe noi la curăție feciorească;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și toată lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 8-lea

Înfricoșătoare și minunată este arătarea Sfintei Treimi la Iordan: mai întâi Fiul Cel Preaiubit S-a arătat în trup, botezându-Se de către robul, îndată Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de porumbel, apoi Preadumnezeiescul Părinte a glăsuit din ceruri, mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit întru Care am binevoit”. O, mare și preaslăvită taină: din cer a tunat Domnul și Cel de Sus Ți-a deschis glasul Său, ca să se împlinească proorocia părintelui David: „Glasul Domnului peste ape, Dumnezeul Slavei a tunat, Domnul pe ape multe. Glasul Domnului întru tărie, glasul Domnului întru strălucire”. Pentru aceasta și noi Îți cântăm cu nevrednice buze, din adâncul sufletului: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cu totul ești întru cele înalte, Iisuse, totdeauna șezând în ceruri cu Tatăl, dar nici de cele de jos nu Te desparți, născut fiind cu trupul, în Betleem, din Curată Fecioară, acum la Iordan Te arăți întregii lumi, ca pe cei ce ședeau întru întuneric și în umbra morții să-i luminezi cu lumina Arătării Tale. Pentru aceasta, luminați fiind cu lumina arătării Treimice, Îți cântăm Ție, Dumnezeului Celui ce Te-ai arătat și pe pământ ai fost văzut și lumea ai luminat:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ești închinat întru cei de sus împreună cu Tatăl și cu Duhul;
Slavă Ție, Fiul Tatălui, Cel ce ești cântat de Înaintemergătorul întru cei de jos;
Slavă Ție, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui și ești propovăduit de glasu-I din ceruri;
Slavă Ție, Cel ce Te-ai întrupat pentru noi și de toată lumea ești numit preaiubitul Fiu al lui Dumnezeu;
Slavă Ție, că arătându-Te în apele Iordanului, Lumina cea neapusă a Treimii în Botezul Tău ne-ai descoperit;
Slavă Ție, Cel ce ai fost botezat de mâna robului, și pe noi, robii Tăi fiind, prin această baie, din nou ne-ai făcut fiii lui Dumnezeu;
Slavă Ție, Izvorul vieții și al nemuririi, Care iarăși ne-ai adus pe noi, cei născuți din apă și din Duh, la starea fericită a raiului;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, Care prin botezul Tău de foc vii să faci un cer nou și un pământ al dreptății;
Slavă Ție, Răsăritul răsăriturilor, Cel ce prin Botezul Tău ai luminat pe cei ce dormeau în întunericul și în umbra morții;
Slavă Ție, Lumină din Lumină, că Lumina cea nevăzută a Duhului Tău a strălucit în sufletele noastre;
Slavă Ție, Împărate fără de început, că prin apele curate ale Botezului Tău ai spălat păcatul strămoșesc;
Slavă Ție, Stăpânul făpturii, că pe oamenii cei însetați i-ai adăpat din destul;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și toată lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 9-lea

Toată firea îngerilor s-a mirat de marea taină a dumnezeieștii Tale arătări: că pe Adam, cel stricat prin păcat, l-ai înnoit în repejunile Iordanului, și capetele nevăzuților balauri, ce se încuibaseră acolo, le-ai zdrobit cu Botezul Tău și astfel adâncul beznei diavolului l-ai deschis ca, de acolo, să ne scoți pe noi și să începi a zidi Împărăția Ta, care nu este din lumea aceasta și despre care a proorocit David zicând: „Împărăția Ta este împărăție a tuturor veacurilor și stăpânirea Ta în fiecare neam și neam”; pe care și noi proslăvind-o, Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Grăitorul de Dumnezeu și îngerul dumnezeiesc, marele Înaintemergător, prezis a fost de Maleahi proorocul, că numai el, unul, dintre oameni s-a învrednicit, Doamne, ca la botezul Tău să vadă venirea Duhului și să audă glasul Părintelui, mărturisind din ceruri că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, ca să fie primit propovăduitor al arătării Dumnezeieștii Treimi. Acela a mărturisit oamenilor într-o zi de dimineață, zicând: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel și a șezut deasupra Lui. Și eu am văzut și am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Iar noi, pricepând această mărturie, proslăvim Dumnezeiasca Ta arătare, Hristoase, cântând:

Slavă Ție, Dumnezeul Preaveșnic, că ești mărturisit de glasul Înaintemergătorului;
Slavă Ție, Miel Nevinovat, că prin arătarea Duhului Sfânt ești mărturisit din ceruri;
Slavă Ție, Putere Preaînaltă, că prin deschiderea porților cerești deasupra Iordanului ne-ai deschis porțile închise ale raiului;
Slavă Ție, Veșnică Milostivire, că prin Botezul Tău ai arătat oamenilor o nouă lume;
Slavă Ție, Împăratul lumii, Care ai vestit pe pământ pace și mântuire;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, că ai strălucit în inimile noastre lumina dreptății Tale;
Slavă Ție, că prin arătarea Sfântului Duh la Botezul Tău ne-ai învrednicit să intrăm cu sufletul curat în cereasca Ta cămară;
Slavă Ție, că pe Tatăl ceresc la Botezul Tău ni L-ai arătat, ca toți cei ce credem în Tine cu dreptate să fim fiii Lui;
Slavă Ție, că prin Duh și prin foc ai luminat firea noastră cea înnegrită prin păcat;
Slavă Ție, că prin apă și prin Duh ai curățit prealuminat trupul nostru neputincios și stricat de patimi;
Slavă Ție, Dumnezeule, că, arătându-Te în trup, toată lumea ai înnoit în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, că, luând asupra Ta păcatele lumii, păcatul strămoșesc l-ai înecat în apele Botezului;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 10-lea

Vrând să mântuiești firea noastră cea căzută și sărăcită, Hristoase Mântuitorule, ai venit la râul Iordan, la păcătoși și la vameși, și ai primit Botezul de la Ioan, ca să iei asupră-Ți, acolo, în ape, greutatea păcatelor oamenilor și ca un miel al lui Dumnezeu să fii gata să mergi de bunăvoie la jertfă și să răscumperi păcatele lumii cu scump sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai și afundat în apele Iordanului ca, îngropându-Te acolo, să Te gătești pentru botezul morții, despre care, mergând spre patimă, ai zis: „Cu botez Mă voi boteza și cât Mă chinuiesc până se vor împlini acestea”. Pentru care și noi cu mulțumire Îți cântăm: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Împărate Preaveșnic, Iisuse Hristoase, Tu ai venit la Iordan pentru a Te arăta la toată lumea, ca să dezlegi, ca un Judecător Atotmilostiv, osânda lui Adam cel întâi zidit, singur ispitind inimile tuturor să dai viață nouă, oamenilor. Pentru aceasta cu mâna luând lopata cea curățitoare, aria întregii lumi cu înțelepciune ai curățit-o, despărțind, precum păstorul, oile de capre. Învrednicește-ne și pe noi, cei botezați în numele Preasfintei Treimi, să fim mântuiți și așezați de-a dreapta Ta, și bineplăcută să-Ți fie această cântare:
Slavă Ție, Arhiereule, că trecând cerurile, prin Botezul Tău pământul l-ai luminat;
Slavă Ție, Păstorul cel Mare al oilor, că la turma Ta ai venit la Iordan;
Slavă Ție, că întemeind pământul pe ape, l-ai înnoit la apele Iordanului cu harul Duhului;
Slavă Ție, că întărind cerul a doua oară deasupra apelor, ai zidit un cer nou, Biserica Ta, în apele Botezului Tău;
Slavă Ție, Izvorul vieții noastre, că la izvoarele mântuirii ai chemat pe oamenii Tăi însetați;
Slavă Ție, Propovăduitorule al veșnicului adevăr, că setea noastră cea duhovnicească ai potolit-o fără preț și fără argint;
Slavă Ție, că bogat fiind în milostivire, pentru prea multă dragoste, Te-ai jertfit pentru noi;
Slavă Ție, că pe noi, cei morți în păcate, vii ne-ai făcut în apele botezului;
Slavă Ție, că Te-ai îngropat în apele Iordanului, ca și noi să ne îngropăm prin botez întru moartea și Învierea Ta;
Slavă Ție, căci cu apele Iordanului Te-ai îmbrăcat ca și cu o haină, ca și noi să ne îmbrăcăm cu Tine în hainele luminoase ale dreptății și curăției;
Slavă Ție, că peretele cel din mijloc al vrajbei cu trupul Tău l-ai dărâmat, ca și pe noi, cei ce suntem pe mare, departe, să ne apropii de Tine;
Slavă Ție, că pe toți oamenii i-ai împăcat în unul trupul Tău, ca și pe noi cei străini și pribegi să ne zidești în Una și Dumnezeiasca Biserică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 11-lea

Cântare nouă să-Ți cânte Ție, Hristoase, toată făptura, că din Fecioară Te-ai născut și în Iordan Te-ai botezat. Oamenii duhovnicește să se veselească, proslăvind sărbătoarea strălucitei noastre luminări, împreună cu dumnezeiescul Grigorie, să cântăm zicând: „Este timpul înnoirii, să ne înnoim de sus, ziua rezidirii, să ne îmbrăcăm în Noul Adam, ziua luminării, să ne luminăm dumnezeiește”; ca întru înnoirea duhului să începem a umbla și cu îngerii totdeauna să cântăm cântarea cerească: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminoasă și Strălucitoare Lumină ești, Hristoase, Lumina Veșnică a Unuia Născut din Tatăl! Preacinstitul Tău trup s-a aprins în mijlocul Iordanului ca un luminător, Tu ai strălucit precum soarele și ai dăruit lumii prin Botezul Tău lumina cea mare și nevăzută a harului și adevărului, luminând pe tot omul ce vine în lume, ca oamenii ce ședeau în întuneric și în umbra morții să vadă lumină mare și să meargă după ea. Luminează-ne, așadar, pe noi cei ce rătăcim în întunericul păcatului, ca, înnoindu-ne și urcându-ne la înălțime cerească, să-Ți cântăm așa:
Slavă Ție, Luminătorul lumii, că ai venit să ne botezi cu Duh Sfânt și cu foc;
Slavă Ție, Mântuitorul celor păcătoși, că ai binevoit să ne scoți din adâncul păcatului;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început și Pururea Fiitoare, că ai curățit întinăciunea sufletelor noastre în apele Botezului;
Slavă Ție, Lumina care întrece orice strălucire, că în strălucirile sfinților Tăi îi luminezi pe cei credincioși;
Slavă Ție, Strălucirea Slavei Tatălui, că prin arătarea Ta ai izgonit întunericul nevederii;
Slavă Ție, Cel ce locuiești întru Lumina cea nepătrunsă, că prin Botezul Tău a strălucit Lumina vederii de Dumnezeu;
Slavă Ție, Lumină din Lumină, că ai strălucit întru întuneric, ca să ne curățești de întunericul păcatelor;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Cel ce ne-ai vestit nouă dimineața mântuirii, întru lumina faptelor bune învață-ne pe noi;
Slavă Ție, Lumina cea Neînserată, Care a strălucit la Iordan, întru lumina Ta strălucește-ne Lumina cea neapusă a Sfintei Treimi;
Slavă Ție, Chipul cel Prealuminos al Tatălui, dă-ne viața cea minunată și neîmbătrânitoare în baia nașterii din nou;
Slavă Ție, Biruitorul morții, din veșnică moarte izbăvește-ne pe noi;
Slavă Ție, Începătorul vieții, îndreptează-ne pe noi la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 12-lea

Harul dumnezeiesc și mântuitor s-a arătat astăzi tuturor oamenilor în Botezul Tău, Hristoase, Mântuitorule; căci ai venit la Iordan, Unule, să curățești păcatele oamenilor și să zdrobești capetele balaurilor ce se încuibaseră acolo, dăruind harul botezului care dezleagă sufletele și trupurile noastre. Ca noi cu smerenie și sârguință să alergăm la preacuratul izvor și să scoatem apa vieții, că harul Duhului și darurile tainice și duhul cunoașterii se dau în chip nevăzut tuturor celor ce o scot cu credință, Mântuitorule, ca toți să-Ți cânte cu mulțumire: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cântând, Hristoase, Arătarea Ta mântuitoare, proslăvim toți Botezul Tău de la Ioan în apele Iordanului, ne închinăm negrăitei Tale îngăduințe de omul căzut, credem cu Înaintemergătorul că Tu cu adevărat ești Mielul lui Dumnezeu, Care ai luat asupra Ta în apele Iordanului păcatele a toată lumea, ca să le speli și să le răscumperi cu Preacurat Sângele Tău. Pentru aceasta ne rugăm Ție: poartă și nenumăratele noastre păcate și nu ne lipsi pe noi în această mare și luminată zi să-Ți cântăm cu mulțumire și inimă curată unele ca acestea:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că ne-ai strălucit în apele Iordanului lumină spre luminarea întregii lumi;
Slavă Ție, Preaveșnic Dumnezeu, că ne-ai arătat în Botezul Tău mare har și iubire pentru toți oamenii;
Slavă Ție, Mântuitorul celor rătăciți, că ai venit să cauți în repejunile Iordanului pe cei pierduți pe cale;
Slavă Ție, Biruitorul morții, că ai binevoit să dăruiești viață nouă și curată nu după trup, ci întru înnoirea duhului;
Slavă Ție, Stăpânul vieții și al morții, că ai tocit boldul morții și prin Arătarea Ta ne-ai dăruit viață nesfârșită;
Slavă Ție, Făcătorul cerului și al pământului, că prin Botezul Tău cerul și pământul s-au veselit pe malurile Iordanului;
Slavă Ție, Împăratul celor ce împărățesc, că împărăția lumii acesteia de aici începe să odrăslească în Împărăția Ta;
Slavă Ție, Doamne al celor ce stăpânesc, că cerurile astăzi se deschid tuturor celor ce vor să se mântuiască și toată firea noastră începe să se curățească;
Slavă Ție, Mântuitorul nostru, că ai venit la Iordan să ne mântuiești pe noi nu după faptele dreptății, ci după mare mila Ta;
Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că ai dat firea apelor; adapă sufletul cel însetat cu apa cucerniciei, după mare mila Ta;
Slavă Ție, Fiule, Unule Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, hrănește inima mea cu arătarea cuvintelor Tale;
Slavă Ție, Dumnezeule Atotputernic, Care singur faci minuni, aprinde sufletul meu cel rece cu înțelegerea minunilor Tale;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea toată ai luminat, slavă Ție!

Condacul al 13-lea

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ai venit la Iordan ca să ridici păcatele întregii lumi, primește această neînsemnată rugăciune pe care Ți-o aducem din toată inima și ne luminează pe noi, cei ce ședem în întunericul păcatelor, cu mântuitorul Tău Botez primit de la Ioan, ca să ne mântuim prin Tine de bolile sufletești și trupești, să începem a păși drept întru înnoirea vieții și să-Ți cântăm cu toți sfinții: Aliluia. (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice Icosul 1: Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești…, Condacul 1: Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului…,

Icosul 1

Veniți în grabă astăzi, puteri îngerești, văzând pe Stăpânul Hristos, venit la repejunile Iordanului să curețe păcatul lui Adam, și cunoscând dumnezeiasca taină, cu frică proslăviți marea Sa coborâre, că Dumnezeu S-a făcut om și neștiind de păcat vine ca un Miel al lui Dumnezeu să ridice păcatele la toată lumea. Pentru aceasta, cei ce proslăviți dumnezeiasca arătare a lui Hristos, cântați Lui, ca și la Betleem, aceste laude:
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, că din cer de la Tatăl ai venit în această lume;
Slavă Ție, Dumnezeule Cel Preaînalt, Care Te-ai coborât chiar până la chipul de rob;
Slavă Ție, Mântuitorul lumii, căci ca un om ai venit la Ioan să Te botezi;
Slavă Ție, Luminătorul făpturii, căci ca un nou Adam păcatele lui Adam cel căzut ai purtat;
Slavă Ție, Lumina cea fără de început, Care la Iordan ai vrut să strălucească lumina cea mare a cunoștinței pentru toată lumea;
Slavă Ție, Soarele Dreptății, Care ai dorit să dăruiești oamenilor în Arătarea Ta prealuminoasă dimineață a harului;
Slavă Ție, Cel ce ai venit să scapi lumea de vechea înșelăciune;
Slavă Ție, Cel ce ne-ai arătat nouă marea taină a credinței;
Slavă Ție, Cel ce ai săvârșit pentru noi minuni mari cu ape multe;
Slavă Ție, Cel ce ai luminat cerurile și tot pământul cu lumina învățăturilor Tale;
Slavă Ție, Cel ce pe faraon cel gândit l-ai înecat în repejunile Iordanului;
Slavă Ție, Cel ce ai adus oamenii, prin apele botezului, la viața veșnică;
Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Condacul 1

Pe Tine, Împăratul cerului și al pământului, Luminătorul nostru, văzându-Te în Iordan, botezat de robul Tău, cerurile s-au înfricoșat și tot pământul s-a înfiorat, îngerii s-au mirat și toată făptura s-a bucurat. La păcătoși și la vameși ai venit ca să speli cu ape păcatele oamenilor. Iar noi, nevrednicii, cu mulțumire Îți cântăm: Slavă Ție, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce în Iordan Te-ai botezat și lumea întreagă ai luminat, slavă Ție!

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unule Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Care luminezi toate, Care nestricat Te-ai întrupat din Preasfânta Fecioară Maria și ai venit în lumea aceasta pentru mântuirea noastră. Tu însă nu ai răbdat să vezi neamul omenesc muncit de diavolul și pentru aceasta în luminata zi a dumnezeieștii Tale Arătări ai venit la Iordan, la păcătoși și la vameși, ca să Te botezi de la Ioan, fără de păcat fiind, ca să împlinești toată dreptatea și să speli în apele Iordanului păcatele întregii lumi, ca un Miel al lui Dumnezeu, să le iei asupra Ta și să ne mântuiești cu Cinstit Sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai afundat în apele Iordanului, ai deschis cerul cel închis de Adam și Duhul Sfânt a venit peste Tine ca un porumbel. Tu ai luminat și ai îndumnezeit firea noastră și dumnezeiescul Tău Părinte Ți-a vestit bunăvoirea Sa, pentru că ai împlinit voia Lui și ca un om ai primit păcatele și prin junghiere Te-ai gătit, după cum Tu Însuți ai grăit: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l primesc”, și, astfel, în această prealuminată zi, Tu, Doamne, ai pus începutul mântuirii noastre. Pentru aceasta toate puterile cerești se bucură și toată făptura se veselește, așteptând slobozire din stricăciune, zicând: „A venit luminarea, s-a arătat harul și izbăvirea, lumea se luminează și oamenii se umplu de bucurie. Să se veselească acum cerul, pământul și toată lumea să se bucure, râurile să salte, izvoarele, lacurile, adâncurile și mările să dănțuiască, că prin Dumnezeiescul Botez astăzi s-a sfințit firea lor. Să se bucure astăzi și adunarea oamenilor, că firea lor capătă astăzi starea cea dintâi, și toți să cânte cu bucurie: Este timpul Arătării lui Dumnezeu. Veniți cu mintea la Iordan să vedem priveliște mare: Hristos vine spre Botez, Hristos vine la Iordan, Hristos îngroapă în apă păcatele noastre, Hristos merge să caute oaia cea rătăcită și o găsește și o duce în rai”. Această taină dumnezeiască păzind, iubitorule de oameni, Doamne, învrednicește-ne pe noi, cei ce însetăm după glasul Tău, să venim la Tine, Izvorul cel pururea dătător de viață, să scoatem apa harului Tău și iertarea păcatelor și să trăim în veacul de acum în curăție și feciorie, în dreptate și cucernicie, așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei Tale, a Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, pentru că nu ne mântuiești numai după faptele noastre, ci cu marea Ta milostivire și cu înnoirea Sfântului Tău Duh, în baia nașterii din nou, ca îndreptați cu harul Tău să fim moștenitori ai vieții veșnice în Împărăția Ta, unde ne învrednicește să slăvim, împreună cu toți sfinții, Preasfântul Tău Nume cu Părintele Tău fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Apoi se face otpustul.

3

Canon de rugăciune la Praznicul Botezului Domnului (1)

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Fundul adâncului l-a descoperit şi pe uscat pe ai Săi i-a trecut, întru acelaşi acoperind pe potrivnici, Domnul, Cel Tare întru războaie, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Pe Adam, cel stricat, iarăşi îl zideşte în apele Iordanului şi capetele diavolilor, celor ascunşi, le sfărâmă Împăratul veacurilor, Domnul, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu Focul Cel fără de materie al Dumnezeirii, în Trup materialnic îmbrăcându-Se, cu apa Iordanului Se acoperă Cel Ce S-a Întrupat din Fecioară, Domnul, că S-a preaslăvit.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel Ce spală păcatele oamenilor, împreună cu aceştia S-a curăţit în Iordan, cu care voind S-a asemănat, rămânând Ceea Ce era şi pe cei din întuneric îi luminează Domnul, că S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Domnul, Cel Ce dă cârmuitorilor noştri tărie şi înalţă fruntea unşilor Săi, S-a născut din Fecioară şi vine către Botez. Deci credincioşii să-I strigăm: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Veseleşte-te, astăzi, Biserică a lui Hristos, care mai înainte erai stearpă şi cumplit neroditoare. Că prin apă şi prin Duh s-au născut ţie fii, care cu credinţă strigă: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Înaintemergătorul strigă în pustiu cu mare glas: gătiţi căile lui Hristos şi cărările Dumnezeului nostru drepte le faceţi şi cu credinţă strigaţi: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept, afară de Tine, Doamne.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Auzitu-s-a, Doamne, Glasul Tău, Care ai zis: glasul celui ce strigă în pustiu, când ai tunat peste ape multe, mărturisind Fiului Tău,cu totul fiind de faţă, iar prin Duhul a strigat: Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Să se curăţească Soarele Cel Prealuminat din fire, cine a mai văzut? A strigat propovă­duitorul. Să Te spăl cu ape pe Tine, Strălucirea Slave, Chipul Tatălui, Cel pururea Veşnic şi iarbă fiind eu să mă ating de Focul Dumnezeirii Tale? Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Arătatu-şi-a Moise Dumneze­iasca-i cucernicie pe care a avut-o, apropiindu-se de Tine. Că dacă Te-a înţeles,când l-ai strigat din rug, îndată şi-a întors faţa. Dar eu cum Te voi privi desluşit, sau cum îmi voi pune mâna peste Tine? Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Suflet înţelegător având şi cinstit fiind cu dreapta judecată, mă ruşinez de cele neînsufleţite; că dacă Te voi boteza pe Tine, mă vor învinui: muntele ce fumega cu foc, marea ce s-a despărţit în două şi Iordanul acesta, care s-a întors. Că Tu eşti Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Iisus, Începătorul vieţii, vine să dezlege osânda lui Adam celui întâi zidit; iar curăţire, ca Unui Dumnezeu, netrebuindu-I, pe cel căzut îl curăţeşte în Iordan, întru care omorând vrajba, dăruieşte pacea, care covârşeşte toată mintea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Adunându-se popoare nenumă­rate să se boteze de la Ioan, acela a stat în mijlocul lor şi a strigat către cei de faţă: cine v-a arătat vouă, neascultătorilor, să fugiţi de mânia ce va să fie? Aduceţi roade vrednice lui Hristos, că Cel Ce stă acum de faţă dăruieşte pacea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Lucrătorul şi Ziditorul în mijloc stând, ca Cel Ce Singur cercetează inimile tuturor şi în mâini luând lopata curăţitoare, desparte cu multă înţelepciune aria cea a toată lumea, arzând nerodirea şi dăruind viaţă veşnică celor bine roditori.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, luceafărul mergă­tor înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor popoarelor: pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi; că de faţă stă Hristos, izbăvind lumea din stricăciune.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel Ce S-a Născut fără stricăciune din Dumnezeu Tatăl, S-a Întrupat din Fecioara, fără de pată, Hristos; a Cărui curea, adică unirea Cuvântului cea cu noi, Înaintemergătorul ne învaţă că nu este lesne a o dezlega; Care izbăveşte pe pământeni din stricăciune.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu foc botează în cele din urmă, Hristos, pe cei neascul­tători, care nu Îl socoteau Dumnezeu. Iar pe cei ce cunosc Dumnezeirea Lui, cu Duhul îi înnoieşte, prin apă, cu harul, de greşeli izbăvindu-i.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Pe tinerii cei binecredincioşi, care au intrat în cuptorul cel cu foc, suflând Duhul Cel Răcoritor şi pogorârea Dum­nezeiescului înger, nevătămaţi i-a păzit. Pentru aceea, în văpaie răcoriţi fiind, cu mulţumire cântau: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Precum în cer tot aşa şi la Iordan, Puterile Îngereşti au stat de faţă, cu cutremur şi cu mirare, privind la smerenia cea mare a lui Dumnezeu: cum Cel Ce ţine aşezarea apelor celor mai de deasupra a stat în ape, purtător de Trup, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Norul şi marea, întru care, oarecând, s-a botezat poporul de demult, întru ieşire, prin Dătătorul Legii, au preînchipuit minunea Dumnezeiescului Botez. Şi marea era chipul apei, iar norul, al Duhului; prin care desăvârşiţi făcându-ne, strigăm: bine eşti cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Toţi credincioşii, teologhisind neîncetat, cu îngerii să slăvim pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt că Aceasta este Treimea Cea în Trei Ipostase de o Fiinţă şi Unul este Dumnezeu, Căruia Îi cântăm: Prealăudate Doamne al părinţilor şi Dumnezeule, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Taină Minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul Cel Netrupesc şi îngăduie pe Ziditorul, Cel Ce Se botează cu Trupul, pe Care ÎI binecuvintează popoarele şi Îlpreaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Leapădă orice temere, a zis Izbăvitorul Înaintemergătorului; pleacă-te Mie şi vino la Mine ca la Hristos, că Acesta sunt din fire; supune-te poruncii Mele şi Mă botează pe Mine, Cel Ce Mă pogor. Pe Care Mă binecuvântează popoarele şi Mă preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cuvintele Stăpânului dacă le-a auzit Botezătorul, cutremurându-se, palma şi-a întins. Dar atingându-se cu mâna de creştetul Ziditorului său, Cel Ce vrea să Se boteze, a strigat: sfinţeşte-mă, că Tu eşti Dumnezeul meu, pe Care Te binecuvinteaza popoarele şi Te preaînalţă întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

A Treimii arătare în Iordan, s-a făcut; că Însăşi Firea mai presus de Dumnezeire, Tatăl, a strigat: Acesta Ce Se botează este Fiul Meu Cel Iubit. Şi Duhul a venitla Cel asemenea; pe Care Îl binecuvintează popoarele şi-L preaînalţă întru toţi vecii.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti.

Irmosul: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a cerut Botez de la Înaintemergătorul.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a cerut la Iordan să Se boteze.

Troparul:

Vino David cu Duhul la cei luminaţi. Cântă acum: apropiaţi-vă de Dumnezeu cu credinţă, grăind: luminaţi-vă; că săracul acesta Adam, întru cădere, a strigat şi l-a auzit pe el Domnul, venind la apele Iordanului şi pe cel stricat l-a înnoit.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel Ce a fost mărturisit de Glasul Părintesc.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe Cel din Treime, Care Şi-a plecat grumazul şi botez a primit.

Troparul:

Isaia grăieşte: spălaţi-vă şi vă curăţiţi; lăsaţi-vă vicleşugurile dinaintea Domnului. Cei însetaţi mergeţi la Apa Cea Vie. Că Hristos stropeşte cu apă înnoitoare pe cei ce se apropie de Dânsul cu credinţă şi botează cu Duh spre Viaţa Cea Neîmbătrânitoare.

Stih: Proorocule, vino la Mine, întinde-ţi mâna şi Mă botează degrabă.

Stih: Proorocule, lasă acum şi Mă botează pe Mine, Cel Ce voiesc, că am venit să împlinesc toată dreptatea.

Troparul:

Păziţi suntem, credincioşilor, cu harul şi cu pecetea. Că precum evreii scăpau de pierzătorul ungând pragurile cu sânge, aşa şi nouă această Dumnezeiască prăznuire ne va fi baie de a doua naştere; din care vom vedea şi Lumina Cea Neapusă a Treimii.

ganduridinortodoxie

3

Canon de rugăciune la Praznicul Botezului Domnului (2)

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul 1:

În Iordan Botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat. Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Arătatu-Te-ai în lume, Cel Ce ai făcut lumea, ca să luminezi pe cei ce şedeau întru întuneric, Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Tropar la Praznicul Botezului Domnului, glasul al 5-lea:

Păcătoşilor şi vameşilor, pentru mulţimea milei Tale Te-ai arătat, Mântuitorul nostru. Că unde avea să strălucească Lu­mina Ta, dacă nu celor ce şedeau întru întuneric? Iubitorule de oameni, Slavă Ţie.

Cântarea 1, glasul al 2-lea.

Irmosul: Umblat-a Israel prin valul cel învăluit al mării, cel ce s-a arătat uscat îndată. Iar negrul luciului pe voievozii egipteni i-a înecat cu totul, mormântul cel aşternut cu apă, cu Puterea cea tare a dreptei Stăpânului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Plecatu-Ţi-ai grumazul Tău, Împărate, soarelui celui purtător de lumină, care s-a arătat oamenilor din pustiu, venind acum la apele Iordanului, ca să smulgi pe începătorul neamului din locul cel întunecos şi să curăţeşti făptura de toată spurcăciunea.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cuvinte fără de început, pe cel ce s-a îngropat cu Tine în râu, pe cel stricat de înşelăciune, îl înnoieşti desăvârşit, primind acest Preaputernic Glas de negrăit, de la Tatăl: Acesta este Fiul Meu Cel Iubit şiîntocmai Mie cu Firea.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Câţi ne-am dezlegat din cursele cele vechi, de leii cei mâncători cărora li s-au sfărâmat dinţii, să ne bucurăm şi să împletim cuvânt din cuvintele cântării, cucare de la noi de daruri se îndulceşte.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cel ce a sădit întâi moartea făpturii, închipuindu-se în firea fiarei celei rău făcătoare, se întunecă prin Trupeasca venire că este lovit de Stăpânul, Cel Ce S-a arătat ca un Luceafăr, ca să-i sfărâme capul cel vrăjmaş.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Trage la Sine firea cea de Dumnezeu zidită, cea îngropată în hotarele pântecelui tiranului. Spre zidirea cea din nou a neamului pământesc, Stăpânul Se naşte, lucrul preabun săvârşind, că a venit, vrând să curăţească firea noastră.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Curăţindu-se cu Lumina Privirii Celei Tainice, cântând proorocul a oamenilor înnoire, a glăsuit mişcat fiind de Duhul, arătând Întruparea Cuvântului Celui Negrăit, de care s-au sfărâmat stăpânirile celor puternici.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Trimis fiind de la Tatăl, Prealuminate Cuvinte, vii să goneşti cuprinderea nopţii cea rău întunecată, să dezrădăcinezi păcatele oamenilor şi să-i tragi la Tine, ca pe nişte fii luminaţi, cu botezul Tău cel din curgerile Iordanului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văzând pe Însuşi Cuvântul Cel Preaslăvit, propovăduitorul strigă lămurit făpturii: Acesta, Care este mai înainte de mine, a Strălucit după mine cu Trup asemenea mie, cu Dumneze­iască Putere, ca să strice păcatul nostru cel vrăjmaş.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Păşune aducând Celei ce Însăşi este Purtătoare de Viată, vânează, călcând peste cuiburile vrăjmaşului, dărâmând nenu­măratele piedici, Dumnezeu Cuvântul şi pe cel ce lovea cu călcâiul pe tot neamul prinzându-l, mântuieşte făptura.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Cei ce ne-am spălat prin curăţirea Duhului de veninul spurcatului şi întunecatului vrăjmaş, plecat-am pe calea cea nouă, fără rătăcire, care duce la Bucuria Cea Neapropiată, apropiată numai celor împăcaţi cu Dumnezeu.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văzând Făcătorul pe cel ce l-a zidit cu degetele întru întune­ricul greşelilor şi în legături de nescăpat, ridicându-l, l -a pus pe amândoi umerii Săi; iar acum în vârtejurile curgerilor năvalnice îl spală de ruşinea cea de demult, a răului obicei al lui Adam.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cu dreaptă credinţă să alergăm, cu osârdie, la Izvoarele Cele Preacurate, ale Curgerii Celei Mântuitoare şi să vedem pe Cuvântul Cel din cea Nestricată, Cel Ce ne pune înainte apa Dumnezeieştii însetări, care curăţeşte cu blândeţe boala lumii.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: Pe Cel Dorit L-a mărturisit cu Preafericit Glas Tatăl, pe Care din pântece L-a născut.Adevărat, zice, Acesta de o Fire fiindu-Mi Fiu, Luminat a ieşit din neamul omenesc: Cuvânt al Meu Viu şi Om după rânduială.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Din leul cel de mare, proorocul, cel ce s-a prins minunat timp de trei nopţi în cele dinlăuntru ale lui, iarăşi a ieşit, arătând tuturor, de mai înainte, mântuirea de diavolul cel de oameni ucigător, prin naşterea cea de a doua, în anii cei de apoi.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cerul deschizându-se, prin prealuminatele sale adâncuri, cele mai ascunse, proorocul a zărit pe Duhul, Cel trimis de la Tatăl, pogorându-Se ca un Porumbel în chip de negrăit Şi rămânând peste Cuvântul Cel Preacurat, S-a arătat popoa­relor, venind la Stăpânul.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Arătatu-Te-ai astăzi lumii şi Lu­mina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai arătat, Lumina Cea Neapropiată.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Ars-a cu apă capetele vrăjmaşului Cel Ce a potolit văpaia cea înălţată a cuptorului în care erau tinerii cei binecredincioşi. Negura cea grea, care este din păcat, toată o spală cu Roua Duhului.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Văpaia haldeilor cea îngrozi­toare, care Te închipuia pe Tine, ai oprit-o, prefăcând-o în rouă. Iar acum cu apă Te-ai îmbrăcat, surpând pe vătămă­torul vrăjmaş, cel tăinuit, care chema la calea cea lunecătoare.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Despărţindu-se Iordanul de demult, pe uscat a trecut poporul lui Israel, închipuindu-Te pe Tine, Cel Preaputernic, Care treci acum, cu sârguire, făptura prin ape, către calea cea nestricată şi mai bună.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Ştim că Tu ai adus de demult în chip jalnic potopul cel atotnimicitor, spre pierderea a toate; o, de trei ori măreţe şi uimitoare lucruri făcând! Iar acum ai înecat, Hristoase, păcatul, pentru milostivirea şi mântuirea oamenilor.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Slobodă făptura se cunoaşte şi fii luminii sunt cei mai înainte întunecaţi. Singur domnul întunericului suspină. Acum toată moştenirea neamurilor, ceea ce era mai înainte ticăloasă, cu osârdie să binecuvinteze pe Pricinuitorul.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Cei trei temători de Dumnezeu în foc fiind rouraţi, strălucind luminat întru întreitele sfiţenii, au arătat în chip lămurit firea cea preaînaltă care a ars, cu amestecarea omenească în rouă în chip dorit, toată înşelăciunea atotpierzătoare.

Stih: Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!

Să se îmbrace în alb toată firea pământească cea ridicată acum din cădere la ceruri, căci prin Cuvântul, prin Care toate se ţin, spălată de greşelile cele dintâi în ape curgătoare, a scăpat de ele, curăţindu-se în chip luminat.

La Cântarea a 9-a.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti,pe Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu.

Irmosul: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar cântare de mulţumire.

Stih: Astăzi Stăpânul îşi pleacă grumajii sub mâna Înaintemcrgătorului.

Stih: Astăzi Ioan botează pe Stăpânul în apele Iordanului.

Stih: Astăzi Stăpânul în ape îngroapă păcatele oamenilor.

Troparul:

Ştim că cele ce s-au arătat lui Moise în rug, aici prin uimitoare aşezăminte s-au lucrat. Că precum Fecioara, care a purtat în sine Foc, născând pe Purtătorul de lumină, a fost Păzită de Binefăcătorul Nevătămată, aşa au fost păzite şi apele Iordanului, primindu-L pe El.

Stih: Astăzi Stăpânul de sus este mărturisit Fiu Iubit.

Stih: Astăzi Stăpânul a venit să sfinţească firea apelor.

Stih: Astăzi Stăpânul primeşte Botez din mâna Înaintemergătorului.

Troparul:

Împărate fără de început, desăvârşind firea omenească, ai uns-o cu împărtăşirea Duhului şi cu ape preacurate ai curăţit-o şi puterea întune­ricului cea înfumurată biruind, ai mutat-o acum la Viaţa cea neîncetată.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti.

Irmosul: Nu izbuteşte nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume să cânte ţie, de Dumnezeu Născătoare. Însă, fiind Bună, primeşte credinţa; că ştii râvna noastră cea Dumnezeiască; că tu creştinilor eşti Ocrotitoare, pe tine te mărim.

Stih: Măreşte, suflete al meu, pe cea mai Cinstită decât Oştile cereşti,pe Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu.

Irmosul: O, minunile naşterii tale celei mai presus de minte, Mireasă Preacurată, Maică Binecu­vântată, prin care dobândind desăvârşit mântuire, cântăm după vrednicie Făcătoarei de bine, aducând ca dar cântare de mulţumire.

Botezul Domnului – Boboteaza

 

Dupa anii de tacere de la Nazaret, Domnul Hristos Se pregateste pentru a incepe lucrarea de propovaduire a cuvantului divin, de descoperire a tainei persoanei Sale si de sfintire a omului, pe care venise sa-I mantuiasca. Intre perioada vietii tainice si aceea a activitatii publice se situeaza evenimentul unic al Botezului, ce are o importanta deosebita in existenta pamanteasca a Mantuitorului.

Botezul reprezinta un moment esential in iconomia mantuirii si in viata Dumnezeului intrupat. S-ar putea spune ca el constituie piatra de hotar care separa etapa Vechiului Testament, ce se incheie, de aceea a harului, care se va deschide atunci cand Iisus va cobori in apele Iordanului. De aceea, o data cu Botezul Domnului va lua sfarsit si activitatea Sfantului Ioan, care, curand dupa aceasta, va fi intemnitat. Vocea ultimului profet al Vechiului Testament va amuti din clipa in care etapa Legii va fi incheiata, fiind inlocuita de aceea a harului.

Pana la Botez, Iisus nu a savarsit nici o minune si nu a rostit nici un cuvant retinut de evanghelisti, afara de cele graite in templu la varsta de 12 ani. El tacea, in timp ce Botezatorul propovaduia, cu glas mare, pe malul Iordanului. Incepand cu Botezul insa, Hristos iese din umbra si incepe sa raspandeasca lumina concentrata in propria Sa fiinta, in timp ce Botezatorul dispare de pe scena istoriei. Sinopticii redau extrem de sumar acest eveniment cheie din viata Mantuitorului, cu deosebiri de nuante de la unul la altul, iar Evanghelia a patra il mentioneaza doar indirect. Matei spune ca Iisus a venit din Galileea la Ioan ca sa Se boteze, iar Luca precizeaza ca Iisus era „ca de treizeci de ani” (3, 23) cand a inceput sa propovaduiasca. Este de presupus ca atunci cand Iisus S-a infatisat inaintea lui Ioan, procesul tainic de sfintire a naturii Sale umane ajunsese la un moment hotarator; numai astfel va fi posibila revarsarea plenitudinii darurilor Sfantului Duh, ce va avea loc la Botez. Varsta destul de inaintata de 30 de ani a fost necesara tocmai pentru a ingadui ca natura umana din persoana lui Hristos sa ajunga la deplina maturitate si sa primeasca de la cea divina harisme exceptionale, menite s-o intareasca si sa o prefaca in oglinda a Divinitatii.

Asemenea tuturor evenimentelor esentiale din viata Domnului, Botezul ramane un vesnic mister, a carui taina nu o putem patrunde decat in mod fragmentar, calauziti de experienta duhovniceasca a Sfintilor Parinti. Toate circumstantele capata aici o semnificatie deosebita si fiecare cuvant este incarcat de intelesuri multiple.

Iisus vine la Ioan, care se afla pe malul Iordanului, rau ce a jucat un rol de seama in viata religioasa a lui Israel, fiind, ca atatea locuri din Tara Sfanta, incarcat de semnificatii simbolice. Cand Iosua s-a apropiat de Canaan, in fruntea evreilor fugiti din Egipt, Iordanul si-a secat apele, spre a ingadui poporului ales sa intre in tara daruita lui de Dumnezeu. El devine astfel cale spre mantuirea fagaduita de Tatal ceresc poporului Sau. Ilie, profetul harului, va face de asemenea sa sece apele Iordanului, pentru ca sa poata trece dincolo impreuna cu Elisei, ucenicul sau, si tot de pe malul acestui fluviu binecuvantat se va inalta el viu la cer in carul de foc, anticipand astfel asupra infrangerii definitive a mortii, devenita virtual posibila numai prin invierea lui Hristos.

Iordanul apare deci ca loc sacru, legat de evenimente din istoria sfanta care aveau rolul sa anticipeze mantuirea implinita tot pe malul sau.

Iisus vine la Ioan si ii cere sa-L boteze. El nu asteapta ca acesta sa vina la El, ci i Se infatiseaza singur, stiind ca a sosit ceasul sa Se descopere lui Israel. Cand Patimile se vor apropia, Domnul, de asemenea, nu va astepta ca prigonitorii Sai sa Il caute, ci singur Se va duce la Ierusalim spre a primi moartea. El apare mereu stapan pe propriul Sau destin, pe care si-l alege liber. Initiativa este mereu de partea Sa, Botezatorul fiind chemat sa indeplineasca o misiune pe care o intelegea doar fragmentar. Matei, singurul care reda scena mai detaliat, nu consemneaza cuvintele Domnului adresate lui Ioan. El noteaza numai raspunsul Botezatorului: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?” (Matei 3, 14). Cuvintele sale vadesc smerenia profetului, dar si o adevarata spaima sacra in fata rugamintii venite din partea Aceluia Caruia nu se socotea vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintelor (Marcu 1, 7). Sfantul Ioan sovaie sa-L boteze pe Acela despre care stia ca a fost inainte de el si asupra caruia fusese instiintat ca Se va cobori Duhul Sfant. Merejkovski spune ca dialogul redat de Matei ar fi trunchiat, intre versetele 14 si 15 trebuind sa fie intercalata argumentarea Mantuitorului prin care El i-a convins pe Ioan sa savarseasca Botezul. Este adevarat ca cuvintele lui Hristos din versetul 15: „Lasa acum, ca asa se cuvine noua sa implinim toata dreptatea” (Matei 3, 15) presupun o motivare care lipseste; formula „asa se cuvine” pare ca se refera la niste dezvoltari, absente din textul evanghelic. Este posibil ca, in redactarea sa, Matei sa fi omis aici unele completari; dar, chiar si asa, raspunsul Domnului ramane edificator.

Prin expresia „toata dreptatea” pe care Hristos spune ca trebuie sa o implineasca, El intelege Legea Veche, pe care a respectat-o intru totul. Dupa ce Se supusese riturilor proprii vechiului asezamant, cum au fost circumciziunea si infatisarea la templu, Mantuitorul vine sa primeasca botezul lui Ioan. Dincolo de dorinta de a respecta si aceasta obligatie, impusa de ultimul profet al Vechiului Testament, gestul Domnului se inscrie pe linia chenozei Sale. Deoarece botezul lui Ioan avea caracterul unui botez al pocaintei, savarsit ca un act de cainta pentru pacatele comise, acceptarea de a se supune acestui rit implica integrarea in multimea pacatosilor.

Hristos, care era fara de pacat, a luat asupra Sa pacatul tuturor, a suferit din aceasta pricina, S-a facut pe Sine pacat pentru noi (II Cor. 5, 21), ca astfel sa ne izbaveasca pe toti. El se substituie oamenilor din toate timpurile si, in calitatea Sa de Penitent suprem, ispaseste pentru toti. Aceasta lucrare isi va afla punctul culminant pe cruce, dar inca de la Botez – care de altfel este o prefigurare a mortii Domnului – se poate constata asumarea de catre Fiul Tatalui a pacatului pe care EI a venit sa-I nimiceasca.

Argumentul Mantuitorului privind „toata dreptatea” ce se cerea implinita este hotarator. Botezatorul se lasa convins, iar Matei noteaza: „Atunci L-a lasat” (Matei 3, 15). Sfantul Ioan indrazneste atunci sa ridice mana si sa boteze pe Cel ce a zidit lumea si care acum o face sa renasca la o viata noua. Poezia imnografica a Bisericii Ortodoxe staruie asupra smereniei implicate de acceptarea botezului din partea lui Hristos: „Botez ca o sluga a lua te sarguiesti”. Afundarea in Iordan reprezinta momentul de suprema umilire a Dumnezeului intrupat, care Isi impropriaza conditia umana cu toate slabiciunile inerente acesteia. Prin acest gest, El Se solidarizeaza cu omul cazut si se infatiseaza ca rob – sluga lui Iahve de care vorbise Isaia – inaintea Tatalui ceresc, pregatind astfel proslavirea Sa, care va urma indata dupa afundare.

Acceptarea afundarii este premisa care face posibila preamarirea.

Intre clipa afundarii in apele Iordanului, cand Iisus apare ca rob care ia asupra Sa pacatele oamenilor, si cea a preamaririi, cand Sfantul Duh coboara asupra Sa, Luca noteaza un detaliu semnificativ, menit sa arunce o punte intre cele doua momente, inscrise in tonalitati diferite. Evanghelistul subliniaza ca Iisus Se afla in rugaciune indata dupa Botez, iar pe cand El Se ruga, cerul s-a deschis (Luca 3,21).

Sfantul Luca este, de altfel, evanghelistul care mentioneaza cu precadere clipele de reculegere, cand Fiul Se roaga cu smerenie Tatalui, cerand sa-L intareasca si sa-I dea puteri spre a-si implini chemarea. In toate momentele insemnate din viata Sa, Evanghelia Il infatiseaza rugandu-Se: Hristos Se roaga in munte, dupa ce inmultise painile, Se roaga pe Tabor, in timp ce fata Sa devenea stralucitoare, Se roaga inainte de a-l invia pe Lazar, Se roaga la ultima Cina, incredintandu-i pe ucenici Tatalui ceresc, Se roaga la Ghetsimani, Se roaga pe cruce. Prin rugaciune dobandeste El acea perfecta annonie intre cele doua firi din Persoana Sa. Rugaciunea reprezinta pentru El ceea ce va fi, de altfel, pentru toti cei care Il vor urma pe Hristos: actul care asigura respiratia spirituala, legatura nemijlocita dintre natura umana si Dumnezeu Tatal, fara de care omul se inabusa in limitele inguste ale lumii create. Actul de smerenie, intruchipat prin acceptarea Botezului pocaintei, ingemanat cu rugaciunea, va avea darul sa deschida cerurile si sa faca posibila coborarea Duhului Sfant peste Iisus, in chip de porumbel: „Cand iesea din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El.”(Matei 3, 16). Tot atunci se aude un glas din ceruri zicand: „Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Preamarirea urmeaza deci cufundarii in apele Iordanului. Ea pare sa nu fi fost vizibila decat pentru Iisus si pentru Botezator. Trebuie subliniat ca pogorarea Sfantului Duh urmeaza rugaciunii lui Iisus, dar preceda cuvintele Tatalui ceresc. Sfantul Duh Se coboara raspunzand la chemarea Fiului, dar Tatal Se manifesta numai dupa ce omul din Hristos va primi plenitudinea darurilor Duhului. Sfantul Duh Se pogoara „ca un porumbel”. Ioan Hrisostom subliniaza ca aici nu este vorba de intrupare, ca in cazul Logosului, ci de o aparitie accidentala. Totusi, intre aceasta aparenta trupeasca si actiunea Sf’antului Duh exista o tainica corespondenta, asa cum va exista si intre Duh si limbile de foc de la Cincizecime. Porumbelul a simbolizat si in perioada Vechiului Testament impacarea omului cu Dumnezeu: dupa potop porumbelul i-a vestit lui Noe, prin ramura de maslin, ca apele se retrasesera si ca mania lui Dumnezeu contenise. La Botez, Sfantul Duh, luand chip de porumbel, face cunoscut oamenilor inceputul perioadei harului, care va marca revenirea omului la Dumnezeu.

Coborarea Sfantului Duh asupra lui Iisus, in clipa iesirii din apele Iordanului, a avut mai multe finalitati, atat privindu-L pe Hristos, cat si lucrarea Sa de rascumparare a omului. In ceea ce Il priveste pe Iisus, ea a avut drept scop sa sfinteasca firea Sa omeneasca, precum si sa-L descopere ca Mesia, deci ca Fiu al Tatalui. A avut prin urmare atat caracterul de ungere, de consacrare, pe care il subliniaza toti Sfintii Parinti, cat si de epifanie, de manifestare a dumnezeirii Fiului.

Firea umana din Hristos fusese sfintita de Duhul Sfant inca de la zamislire; de asemenea, de-a lungul intregii perioade de maturizare a omului Iisus a existat o revarsare continua de energii divine asupra naturii umane din fiinta Sa, dar in clipa solemna a consacrarii ca Mesia, Duhul Sfant S-a coborat personal asupra omului Iisus, unindu-Se cu El, desi ipostasul Sau a ramas ascuns sub chipul porumbelului nevinovat. Omenitatea lui Hristos a primit astfel plenitudinea darurilor Sfantului Duh, umplandu-se pana la covarsire de bogatia inepuizabila a energiilor divine. Sfantul Chiril spune ca Iisus a primit Duhul pentru noi. Omul, care de la caderea lui Adam era lipsit de prezenta Sfantului Duh, a putut redobandi astfel harul. Pogorarea Duhului Sfant peste Hristos va insemna, deci, inceputul sfintirii naturii umane, proces ce se va desavarsi prin moartea pe cruce a Domnului. Dupa Invierea si Inaltarea lui Hristos va avea loc coborarea ipostatica a Sfantului Duh de la Cincizecime.

In Evanghelia dupa Ioan, atunci cand Inaintemergatorul da marturie cu privire la Botezul Domnului, el spune ca Duhul a coborat si a ramas peste Iisus (Ioan 1, 33). Aceasta ramanere, aceasta odihna a Duhului peste Fiul exprima relatia unica existenta intre cele doua persoane ale Sfintei Treimi, relatie ce se manifesta atat in planul transcendent al vietii intratrinitare, cat si in cel temporal, unde se desavarseste lucrarea de rascumparare a omului.

In cadrul vietii tainice din sanul Sfintei Treimi, Sfintii Parinti subliniaza ca misiunea Duhului este de a se odihni asupra Fiului, Caruia Ii daruieste iubirea Tatalui, si de a straluci Tatalui ca raspuns al iubirii Fiului. Sfantul Grigorie Palama explica mai pe larg sensul acestei ramaneri, a acestei odihne din vesnicie a Duhului asupra Fiului. Prin Sfantul Duh, Tatal si Fiul Se mentin intr-o legatura continua. Duhul este iubirea Tatalui fata de Fiul, Care Se intoarce ca iubire a Fiului fata de Tatal.

De aceea odihna Duhului, de la Botez, implinita in timp, spre deosebire de cea existenta din vesnicie, are acelasi scop: de a confirma Fiului iubirea Tatalui. La Botez, Iisus primeste infierea cereasca in calitatea Sa de om, Sfantul Duh fiind Duhul infierii (Rom. 8, 15).

Intruparea si Botezul apar astfel evenimente indisolubil legate:
Iisus Se naste ca om din Fecioara, prin lucrarea Duhului, iar tot ca om primeste la Botez infierea cereasca, datorita prezentei Sfantului Duh. Acesta este sensul nasterii de sus, despre care Domnul ii va vorbi lui Nicodim (Ioan 3, 7), infatisand-o drept conditie esentiala a mantuirii. De aceea Tatal L-a recunoscut pe Iisus drept Fiu abia dupa ce Sfantul Duh S-a coborat peste El in Iordan. Cuvantul este Fiul Tatalui din vesnicie, dar numai dupa desavarsirea sfintirii firii umane primeste El ca om infierea cereasca. Rezulta ca unirea definitiva dintre cele doua naturi – care totusi vor ramane vesnic distincte – s-a implinit abia la Botez, sub obladuirea Sfantului Duh. De altfel, toata activitatea pamanteasca a lui Hristos se va desfasura la umbra Duhului Sfant. Daca pentru firea omeneasca din Hristos pogorarea Duhului Sfant a insemnat implinirea sfintirii, inceputa la zamislire, precum si confirmarea infierii ceresti, pentru Sfantul Ioan, care reprezenta in acea clipa intregul popor, ea a constituit consacrarea vizibila a mesianitatii lui Iisus. Cand Mantuitorul Isi va incepe predica la Nazaret, El va citi si interpreta fragmentul din Isaia in care profetul vorbeste de coborarea Duhului asupra lui Mcsia (Luca 4, 8). Minunea de pe malul Iordanului reprezinta deci ungerea mesianica a lui Iisus si implicit confirmarea publica a faptului ca EI era Mesia cel prezis de prooroci. Ungerea mesianica consacra astfel omenitatea din Hristos si o investeste cu puteri nebanuite, in vederea misiunii ce Il astepta. Sfantul Petru va spune, cu prilejul botezarii sutasului Corneliu, ca Dumnezeu L-a uns pe Iisus „cu Duhul Sfant si cu putere'” (F.A. 10, 38). De fapt, insusi termenul de Mesia – Unsul – presupunea existenta unei ungeri, a unei consacrari venite de sus, echivalenta cu primirea de daruri suprafiresti. Isaia vorbeste de mladita care va iesi din trunchiul lui Iesei si peste care „Se va odihni Duhul lui Dumnezeu” (Isaia 11, 1-2), enumerand cele sapte daruri ale Sfantului Duh tocmai spre a exprima plenitudinea harului pe care o va primi acest ales. Este un loc clasic din Scriptura unde toti exegetii crestini Il recunosc pe Hristos si care arata ca plenitudinea darurilor Sfantului Duh constituia trasatura cea mai caracteristica a lui Mesia cel asteptat.

Coborarea Duhului peste Iisus la Botez are insa si caracterul unei epifanii, fiind revelarea dumnezeirii Sale. Insasi consacrarea mesianica implica descoperirea unui trimis al Cerului, Mesia fiind un titlu echivalent cu acela de Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce de altfel a confirmat Mantuitorul dinaintea Sinedriului (Matei 26, 64). Epifania trebuia insa inteleasa si in functie de relatiile de ordin unic existente intre Fiul si Duhul. Parintele Staniloae spune ca Sfantul Duh este Cel ce ni-L face cunoscut pe Fiul, „mediul in care Se vede Hristos”. De esenta misiunii Duhului tine deci a-L face cunoscut, a-L descoperi pe Fiul. De altfel, acest adevar il va dezvalui si Mantuitorul cand va spune: „Acela va marturisi despre Mine” (Ioan 15,26). Prima aratare a lui Hristos ca Fiu al Tatalui, inceputul preamaririi Sale, a avut loc datorita pogorarii Sfantului Duh. Sfantului Ioan Botezatorul i Se descopera Iisus ca Dumnezeu in mediul haric creat de coborarea Sfantului Duh. Hristos este cunoscut In Duhul si prin Duhul, asa cum si Duhul Se face cunoscut prin Hdstos. Cei care vor crede in Hristos nu vor intui dumnezeirea Sa decat daca Duhul ii va lumina. Persoana Fiului si cea a Duhului nu pot fi niciodata disociate in actul nostru de cunoastere. Mai mult chiar, cunoasterea de natura suprafireasca nu va fi posibila decat prin actiunea conjugata a Fiului si a Duhului.

Interventia Tatalui ceresc care are loc dupa coborarea Sfantului Duh este de o insemnatate capitala, fiind singura teofanie din noul Testament in care apar laolalta, si totusi separate, cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Taina cea de nepatruns a Sfintei Treimi se dezvaluie astfel pentru prima data muritori lor. Pare ca momentul solemn constituit de consacrarea misiunii Fiului si de intemeierea Imparatiei harului a indreptatit aceasta aratare unica, aceasta deschidere a cerului.

Cuvintele Tatalui au doua finalitati: ele urmaresc sa-L consacre pe Iisus in ochii lui Ioan, si deci ai poporului ales, si totodata sa ateste indumnezeirea naturii umane si consecinta ei directa, infierea cereasca. Nu pentru Hristos au fost ele graite, caci Fiul cunostea tot ceea ce indeplinea Tatal, ci pentru Ioan si pentru aceia care vor primi marturia lui. Ca este asa ne-o dovedesc chiar cuvintele Mantuitorului rostite intr-o imprejurare asemanatoare. In ziua intrarii solemne a lui Iisus in Ierusalim, inainte de Patimile Sale, Domnul fiind inconjurat de o seama de prozeliti elini, la rugaciunea inaltata de El in prezenta lor, veni de asemenea raspunsul Tatalui ceresc, sub chipul unui glas din cer. Fata de nedumerirea celor prezenti, Mantuitorul facu precizarea: „Nu pentru Mine s-a facut glasul acesta, ci pentru voi” (Ioan 12, 30). Aceasta subliniere este valabila si pentru teofania de la Botez.

Daca Botezul reprezinta un moment crucial in existenta terestra a lui Hristos, el constituie, in acelasi timp, preludiul la lucrarea de rascumparare a omului si a creatiei, deoarece prin acest act Mantuitorul prefigureaza jertfa Sa. Acceptand sa Se cufunde in Iordan, in semn de solidarizare cu omenirea ce zacea sub povara pacatului, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Intr-o cantare a Bisericii se spune: „Ai innoit firea lui Adam cu ascultarea, sfaramand balaurul”. Sfantul Ioan Damaschin subliniaza, de asemenea, ca Iisus S-a botezat „ca sa zdrobeasca capetele balaurilor in apa, ca sa inece pacatul”.

Prin Botez se pun deci temeliile regenerarii naturii umane, intinate de pacat, si se surpa puterea celui rau, care il tinea pe om inrobit. Actul de suprema umilire a Fiului face totodata ca portile cerului sa se deschida: „Indata cerurile s-au deschis” (Matei 3, 16) si izvoarele harului sa se reverse asupra creatiei. Toti Sfintii Parinti vorbesc la Botez de sfintirea apelor, adica de coborarea darului Sfantului Duh asupra unui element din lumea creata.

In rugaciunile citite la Boboteaza se afirma ca o data cu Botezul lui Iisus a avut loc si „sfintirea firii apelor”, nu numai a Iordanului. Se pune astfel in lumina caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului. Sfintirea naturii umane din Hristos antreneaza si sfintirea apelor, in care Fiul lui Dumnezeu Se cufundase spre a primi botez asemenea unui rob. Aceasta coborare a energiilor divine in mijlocul creatiei marcheaza inceputul reunirii cerului cu pamantul. Prin cadere, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum a subliniat Sfantul Chiril al Alexandriei, si ramasese astfel inchis in cadrul limitat al lumii create. Botezul reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru toata creatia. Procesul de reunificare a creatiei, scindate prin pacat, se va desavarsi prin Inviere, adica prin biruinta definitiva dobandita de Hristos asupra mortii si a pacatului; dar inceputul sau are loc pe malurile Iordanului.

Patrunderea energiilor divine in cuprinsul lumii create constituie totodata prologul intemeierii Imparatiei pe care o va vesti Hristos. Termenul de „Imparatia Cerurilor”, prezent atat in predica Botezatorului, cat si in aceea a lui Iisus, desemneaza de fapt noul eon care ia fiinta in cuprinsul istoriei o data cu moartea si Invierea lui Hristos, dar care se va desavarsi numai la sfarsitul veacurilor. In intreaga istorie, ea va ramane o realitate tainica, putand fi cunoscuta numai de cei inzestrati cu o bogata viata duhovniceasca; se va afla insa intr-o continua crestere, tinzand sa cuprinda la sanul sau tot ceea ce a fost zidit spre viata.

Trasatura dominanta a Imparatiei, mentionata chiar de Mantuitorul in diferite momente ale propovaduirii Sale, este prezenta Sfantului Duh, iar sensul sosirii sale il constituie biruinta asupra fortelor intunericului. Hristos va spune: „Iar daca Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iata a ajuns la voi imparatia lui Dumnezeu” (Matei 12,28). Este un verset capital pentru intelegerea notiunii atat de tainice si de polivalente a Imparatiei.

Cele doua conditii care par sa faca posibil inceputul instaurarii Imparatiei, respectiv prezenta Sfantului Duh si infrangerea duhurilor intunericului, au fost indeplinite la Botez.

Ingropand in Iordan pacatul oamenilor, asa cum se canta la Boboteaza, Domnul a curatit totodata, prin cufundarea Sa in apele fluviului sacru, creatia intinata in urma caderii omului si a zdruncinat puterea satanei, care-o tinea sub inraurirea sa malefica. De aceea, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au deschis si imparatia intunericului a inceput sa se clatine. Patrunderea energiilor divine ih lumea creata va contribui la reducerea treptata a influentelor fortelor raului si la sfintirea lenta a zidirii.

Ritualul Botezului crestin repeta aceste faze, care marcheaza trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge fortele demonice, si se incheie cu primirea darului Stantului Duh.

Simtind ca prin ivirea zorilor Imparatiei stapanirea sa era amenintata, satana va porni, incepand cu Botezul, o lupta apriga impotriva lui Hristos.

Totusi, Imparatia nu va fi pe deplin intemeiata decat dupa Inviere.

Jertfa Mantuitorului si biruinta Sa asupra mortii, urmate de Inaltarea la cer si de trimiterea Stantului Duh, vor constitui momente esentiale pentru iesirea Imparatiei din stadiul potential. Numai dupa ce Hristos va fi tnvins moartea, prin acceptarea ei de buna voie, se vor deschide portile Imparatiei, pentru cei ce se vor stradui sa o afle. Pe malul Iordanului insa s-a facut inceputul regenerarii omului; acolo vechiul Adam a fost ingropat, iar Hristos iesind din ape a ridicat cu Sine lumea. Procesul nevazut de restaurare a fapturii, inceput o data cu Botezul Domnului, se va desavarsi prin mijlocirea Bisericii, ce va fi intemeiata la Cincizecime. Biserica, entitate teandrica, va fi chemata sa pregateasca, in cursul perioadei istorice, instaurarea treptata a noului cer, cunoscut sub denumirea de Imparatie.

Etapa deschisa de Botezul lui Hristos se va afla sub semnul Sfantului Duh. Mantuitorul Insusi va arata, in convorbirea cu Nicodim, ca primirea Sfantului Duh este conditia esentiala pentru intrarea in Imparatie. „Adevarat, adevarat zic tie, de nu se va naste cineva din apa si din Duh nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5).

Prezenta Sfantului Duh constituie deci temeiul ontologic al Imparatiei, ea fiind elementul hotarator care va face posibila sfintirea naturii umane si reunirea creatului cu necreatul. Coborarea Duhului de la Botez reprezinta asadar consacrarea vizibila a Dumnezeului intrupat si semnul ca Imparatia, pregatita pentru cei alesi inca de la intemeierea lumii (Matei 25, 34), inceta de a mai fi o simpla virtualitate.

Natalia Manoilescu
Articol preluat din cartea „Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantina

BOTEZUL DOMNULUI (TEOFANIA). Omilie a Sfantului Vasile si PREDICI AUDIO cu Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nectarie: ARATAREA SMERENIEI LUI DUMNEZEU

Despre ape şi despre Sfântul Botez[1]
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune:
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38).

Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17).

Adevărată e proorocia care spune:
„Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).

Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne:
„De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5).

Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu:
Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4).

Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit͵ rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam:
„Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii, Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(din: Sfantul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre botez, Editura Doxologia, 2012)

Omilii la Botezul Domnului – Sfântul Proclu al Constantinopolului

                 

5_Botezul_Domnului_detaliu2.jpg

1. Hristos S-a arătat în lume și lumea cea fără de podoabă a împodobit-o, a luat păcatul lumii și pe dușmanul lumii a surpat. A sfințit izvoarele apelor și a luminat sufletele oamenilor. A împletit minuni la minuni și mai mari. Căci astăzi pământul și marea s-au împărtășit de harul Mântuitorului și întreaga lume s-a umplut de veselie. Și sărbătoarea de astăzi s-a arătat mai mare decât cea dinainte prin mărimea minunilor. Căci în sărbătoarea dinainte, a Nașterii Mântuitorului, pământul s-a bucurat, purtând în iesle pe Stăpânul tuturor. Iar în sărbătoarea de astăzi, a Botezului, marea s-a veselit foarte. Dar s-a veselit fiindcă prin Iordan s-a împărtășit de binecuvântările sfințirii. La sărbătoarea dinainte, s-a arătat un prunc nedesăvârșit, Care nedesăvârșirea noastră o a închipuit. Iar în sărbătoarea de astăzi bărbat desăvârșit se vede, arătându-l pe Cel desăvârșit din Cel desăvârșit. Atunci o stea, strălucind la Răsărit, l-a vestit pe Cel născut. Iar acum Însuși Tatăl Ce L-a născut mărturisește de sus pentru Cel botezat. Atunci magii de la Răsărit, călătorind, I-au adus daruri ca unui rege. Acum, îngeri din cer străjuind, Îi aduc cuvenită slujire ca unui Dumnezeu. Atunci era legat în scutece cu legători, acum dezleagă lanțul păcatelor. Atunci Împăratul îmbrăca mantia trupului, acum izvorul îmbracă fluviul.

2. Veniți, așadar, vedeți minune străină, pe soarele dreptății spălându-Se-n Iordan și focul în apă botezându-Se și pe Dumnezeu sfințindu-Se de către om. Astăzi toată făptura cântând strigă: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului[1]. Binecuvântat este Cel ce vine în toată vremea. Căci nu a venit acum pentru prima dată. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cel ce a venit proniator la făpturi, Cel ce ține fără să cadă înălțimea cerului, Cel ce conduce cu iscusință căile soarelui, Cel ce neamestecat comandă legiuni de stele, Cel ce temperează potrivit văzduhurile, Cel ce încălzește iarăși văile pământului spre rodire, Cel ce țărmurește marea cea înspumată cu nisipul mărunt, Cel ce scoate izvoare din adânc în chip nevăzut, Cel ce călăuzește nerătăcit cursurile râurilor, toate acestea văzându-le zicem: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cine este acesta? Spune luminat o, fericite David! „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă.”[2] Dar nu numai profetul David, ci și Pavel Apostolul, mărturisind pentru El, spune: „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi.”[3] Nu doar unora, ci tuturor. Căci tuturor și iudeilor, și elinilor se dăruiește mântuirea prin botez, punând înainte botezul ca binefacere de obște.

3. Veniți vedeți străin potop de ape mult mai bun decât cel văzut în vremea lui Noe. Atunci apa potopului a ucis firea omenească, acum apa botezului, prin Cel ce Se botează, pe muritori îi înviază. Atunci Noe din lemn nestricăcios a construit arca. Acum Hristos, Noe inteligibil, din Maria cea fără prihană, arcă trupului și-a pregătit. Atunci Noe a uns arca pe dinafară cu smoală, acum Hristos a întărit arca trupului prin tăria credinței. Atunci un porumbel ducând o ramură de măslin, închipuind buna mireasmă a Stăpânului Hristos, acum Duhul Sfânt, apărând în chip de porumbel, îl arată pe Domnul cel milostiv. Dar mă uimește înălțimea smereniei Domnului, fiindcă nu a fost de ajuns că Cel desăvârșit din Cel desăvârșit a fost născut prunc din fecioară. Nu a fost de ajuns că Cel de un tron cu Tatăl a luat chip de rob, ci, ca un păcătos, a venit la botez. Dar să nu fie ca această binefacere de obște să fie spre smintirea celor ce ascultă. Căci Se botează Stăpânul tuturor, Hristos, nu fiindcă are nevoie de curățire, ci în două moduri rânduind cele spre folosul nostru. Pentru ca și apelor să li se dăruiască harul sfințitor, și ca să încurajeze pe orice om să se boteze.

4. „A venit zice Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să Se boteze de către el.”[4] Ce erau cele săvârșite atunci, fraților? Cu neputință de cugetat, căci cele văzute erau mai presus de ochii omenești. Se cutremură mintea, limba se retrage în gură neîndrăznind să grăiască cele de negrăit. Când a văzut Ioan pe Stăpânul venind către el a fost cuprins de multă luptă în inimă: căzându-I la picioare și închinându-se și îmbrățișându-I picioarele, rugându-se zicea: De ce mă silești, o, Atotputernice, pe mine, cel neputincios, să fac cele mai presus de putere? Să fac acestea nu pot. Cum voi îndrăzni să Te botez pe Tine? De când oare focul de iarbă este curățit? De când noroiul spală izvorul? Cum voi boteza pe Judecătorul, eu, cel vinovat. Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne? Prihană nu văd întru Tine. Blestemului lui Adam nu ești supus. Păcat n-ai săvârșit. De Te-ai și pogorât, nu ai păcătuit. Ce faci, Doamne, de mă silești să fac ceea ce este mai presus de puterea mea? Căci niciodată nu am îndrăznit a face nimic spre supărarea Ta. Ca un rob iubitor de stăpân de mai înainte am cunoscut venirea Ta. Încă fiind în pântece, am împrumutat limba maicii mele și Te-am propovăduit pe Tine Dumnezeul lumii. Toate le-am pregătit pentru întâmpinarea Ta.

5. Spune mie, Stăpâne, cum va răbda soarele văzând pe Stăpânul tuturor insultat de robul îndrăzneț și nu-l va arde-ndată, ca pe Sodomiteni, cu mărgăritarele lui înfocate[5]? Cum va răbda pământul văzându-L pe Cel ce sfințește pe îngeri, botezându-Se de către un om păcătos și nu mă va înghiți îndată, deschizându-și gura, ca pe Datan și Aviron[6]? Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne, Care nu Te-ai însoțit cu întinăciunile de la naștere? Din pântece fără prihană ai ieșit rod fără sămânță. Cum așadar eu, om necurat, voi curăța pe Dumnezeu, pe Dumnezeu, Cel fără de păcat. „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine”[7]? Botezător m-ai trimis pe mine, Stăpâne, nu am fost neascultător poruncii Tale. Căci pe toți îndemnându-i la botez ziceam: Mărturisiți-vă Domnului că este bun[8]. Căci Cel ce vine nu este aspru, ci bun și din Cel bun S-a născut Fiu. Nu arătând bunătate pentru puțină vreme și apoi îndată schimbându-Se, ci „În veac este mila Lui.”[9] Și fiindcă nemăsurată este mila Lui, pentru aceea puterile cerești, lăudându-L, ziceau: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul și S-au arătat nouă.[10] S-a arătat soarele dreptății și întunericul necunoștinței s-a risipit. S-a arătat păstorul cel ceresc și a depărtat lupii diavolului de turma cea bună. S-a arătat Fiul Tatălui Cel Unul născut și prin botez a dăruit credincioșilor înfierea. S-a arătat viața tuturor și cu moartea omorând moartea, ca un Nemuritor i-a învrednicit de viață pe cei muritori.

6. Dar după ce acestea au fost săvârșite astfel, Tatăl, bucurându-Se de înălțimea smereniei Fiului, în chip nemaivăzut, a despărțit ușile cerului și a rostit cuvânt tunător, plin de dragostea părintească: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.”[11] Și ca să nu greșească mintea ascultătorilor între botezător și Cel botezat, vine Duhul Sfânt în chip de porumbel arătând pe cel botezat și mărturisind că Lui este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

[1] Ps. 117:26
[2] Ps. 117:27.
[3] Tit, 2:11.
[4] Mt. 3:13.
[5] Fac. 19:24.
[6] Num. 16:51
[7] Mt. 3:14.
[8] Ps. 105:1.
[9] Ps. 105:1.
[10] Ps. 107:26.
[11] Mt. 3:17.

“Veseleste-te, pustie insetata!” – OMILIE LA TEOFANIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

LA TEOFANIE 1

 

Zilele care au trecut au fost binecuvantate, pentru ca Dumnezeu, „Care cerceteaza inimile si rarunchii” (Ps 7, 9), vede si cunoaste dorurile noastre, planurile noastre si luptele noastre. Astfel, fie ca tot ceea ce savarsim sa reprezinte un element ziditor si duhovnicesc pentru noul an!
Am strabatut toate cele douasprezece zile atat de frumoase, cu trairea tainelor lui Hristos, cu dorirea si inconjurarea altarului. Am trait la fel ca Psalmistul, care, desi era imparat, inconjura tot anul cortul lui Dumnezeu, aducand jertfa de lauda si a strigatului de bucurie (cf. Ps. 25, 6-7). Bucuria era rodul si raspunsul lui Dumnezeu la jertfele de pace, la jertfele pentru pacate si de bucurie pe care le aducea acesta, ca sa arate plinatatea cu care inima lui inconjura jertfelnicul. Tot asa am facut si noi in toate aceste zile.
Asa am facut si astazi, cand se incheie praznicele Nasterii Domnului si al Aratarii Sfintei Treimi. Sfanta Treime S-a aratat si, ori de cate ori ne-am pleca noi capetele, ar fi foarte putin inaintea acestui mare eveniment. Parca astazi Iordanul cel neinsufletit s-a intors inapoi, animalele s-au ascuns si au incercat tainic sa patrunda taina care se savarsea. Pana si puterile ceresti tremurau cand l-au vazut pe Ioan plecandu-si mana peste capul Ziditorului intregii vieti. S-au infricosat, zice, puterile cerurilor2. Inaintea inimilor noastre se petrec intamplari mari si infricosatoare. Chiar si atunci cand inimile ne sunt preocupate cu problemele si visurile noastre personale, Domnul primeste sa vina si sa revina ca glas si ca prezenta.

14355689_882947661837455_3340772319545196174_n-e14836526228711708372651.jpg

„Glasul Domnului peste ape“3, zice un tropar. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape!” se aude la Iordan, sus in ceruri, dincolo de tarie, oriunde exista apa. Domnul „S-a aratat ca sa sfinteasca apele“4» Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca sa le sfinteasca.
Dar oare Domnul nu vine si in apele propriilor noastre pacate, ca sa tune si, odata cu acest cutremur, sa ne faca si pe noi sa ne infricosam, si, asa cum s-a intors Iordanul inapoi, tot asa sa se intoarca inapoi si greselile noastre, pa­catele, faradelegile, gandurile rele si patimile noastre? Iar apele in care vine Domnul ca sa umble nu sunt oare gandurile noastre frumoase si duhovnicesti? Nu vine tocmai ca sa le sfinteasca? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avantari si inaltari ale sufletului nostru catre Domnul? Nu sunt oare acele inconjurari ale altarului pe care le facem ziua si noaptea? Domnul vine ca sa le sfinteasca si pe acestea. Tot ce gaseste inlauntrul nostru, tot ce ne inunda ca apa, El sfinteste, il face al Sau, il umple cu propria Sa prezenta.
Una dintre prorociile Teofaniei spune: „Veseleste-te, pustie insetata!“ (Is. 35, 1). Pustie insetata, vino sa te veselesti, pentru ca vei primi atata apa, incat vei ajunge izvor, vei fi inundata! „Pustie insetata” este pamantul uscat, cu totul sec, pamantul din care lipseste cu desavarsire umezeala si puterea, din care lipseste Dumnezeu. Aceasta pustie insetata, care poate fi umpluta de Domnul, este propria noastra existenta, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sarace si visele noastre, luptele noastre de nimic, realizarile noastre mincinoase, care nu sunt altceva decat manifestari foarte marunte ale prezentei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresandu-se lui Hristos, Ii spune: „Locuieste Tu insuti in sufletele noastre, Iubitorule de oameni!“5, intra Tu in sufletele noastre uscate si seci, pentru ca traiesc fara Tine! Fa-Te Tu apa care le va adapa, ca sa nu mai inseteze niciodata!
Dar Dumnezeu nu face asta atunci cand Ii inchidem toate „gaurile” si nu mai poate sa patrunda la noi, cand ochii nostri, gura noastra, nasul si urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri si numai pe El singur Il uita, si poate ca isi aduc aminte de El numai in cateva clipe, la canon sau la slujba. Insa, Dumnezeul meu, „locuieste Tu Insuti” inlauntrul nostru! Oricat Te-am limita noi, oricat Te-am impiedica, oricat Te-am sili prin indepartarile noastre de Tine — prin gandurile noastre, prin caracterul nostru, prin inchiderea ochilor nostri duhovnicesti si sufletesti -, Tu accepta sa intri, fortand „usile” cele inchise, desfiintand distanta!
Dumnezeu face asta. O vad si eu, o simtiti si voi. Domnul imbranceste „portile” vointei noastre, ale pof­telor noastre, ca sa se deschida, si El sa poata intra. Face asta Dumnezeu. Sa facem si noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Sa incercam si noi, asa incat cerurile sa se deschi­da inaintea noastra, iar apa cea cereasca sa ne inunde, apa „saltatoare spre viata vesnica” (In. 4, 14). Pentru ca Ior­danul – loc al prezentei lui Dumnezeu, loc plin de ingeri si de toate cele care se intorc inapoi si-si acopera ochii inaintea vederii lui Hristos – este si manastirea noastra. Sa traim cu simtamantul a ceea ce se petrece zi de zi in jurul nostru, a ceea ce este locul in care vietuim!

moses__bush_icon_sinai_c12th_century-744x1024-1503822270.jpg

Va indoiti cumva ca locul nostru este mai sfant decat locul pe care a calcat Moise cand L-a auzit pe Dumnezeu zicandu-i: „Scoate-ti incaltarile!“? Va indoiti ca manasti­rea este mult mai mult decat muntele Ararat, pe care s-a oprit arca lui Noe, ca expresie a milei lui Dumnezeu? Va indoiti ca este mai sfanta decat muntele Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea, sau decat Sionul, unde se afla Templul provizoriu, si decat Taborul, unde Domnul Şi-a aratat slava, si decat toti acei munti si locuri sfinte in care S-a aratat El odinioara? De cand S-a intrupat si S-a bote­zat si ne-a descoperit pe Sfanta Treime, „locul sfinteniei Sale” este ceva mai mult decat toate acelea.

Asa cum cineva care intra in biserica isi scoate incalta­rile, pentru ca are toata certitudinea a ceea ce se intampla acolo, tot asa si noi sa umblam tinandu-ne incaltarile in maini, liberi si pregatiti sa purtam incaltarile voii Dom­nului, ca sa alergam acolo unde ne cheama. Fiindca, de multe ori, si aceste ape – pacatele si dorintele noastre – fac atata zgomot, incat acopera glasul lui Dumnezeu. Sa umblam fara incaltari, asa cum a umblat Moise inaintea rugului, ca sa nu facem galagie si sa acoperim glasul lui Dumnezeu, nici toate acele glasuri de pe ape ale prorocilor, care au vestit mai dinainte Aratarea Sfintei Treimi! Sa tinem deschisi si ochii vointei noastre, ai constiintei noastre, ai inimii noastre, nu ca sa le vada pe cele ome­nesti si pamantesti, ci ca sa le inteleaga pe cele minunate pe care ni le daruieste Dumnezeu.
„Astazi Ioan se atinge de crestetul Stapanului”6, zice troparul, isi pune degetul pe crestetul lui Hristos, si toate se infricoseaza, pentru ca era pacatos si s-a sfintit. Simtiti cat de multa sfintenie, cinste si slava ne da noua Domnul atunci cand mana noastra nu numai ca se apleaca peste capul Lui – asa cum a facut Ioan -, ci cand El Se pleaca intru totul peste fiecare madular al organismului nostru trupesc si duhovnicesc? Şi oare ce parte din noi nu atinge crestetul Domnului, inima Lui, pieptul Lui, picioarele Lui si toate cate au lucrat la slava omului, la mantuirea neamului nostru pacatos? Cand Domnul ne-a descoperit lucruri atat de minunate, cum mai este cu putinta sa mai intampinam intr-un mod sarac, mincinos, pacatos, uscat, noul an pe care ni L-a inceput Dumnezeu?
Sa fim intotdeauna uimiti inaintea Domnului, asa cum au fost puterile ceresti si Iordanul! Asa cum Ioan s-a infricosat si s-a dat inapoi impreuna cu Iordanul, ca si cum ar fi fost tarat de el, cand Domnul i-a spus sa-I puna mana pe crestet, cand ochii i s-au deschis de frica, tot asa si noi sa stam infricosati inaintea Domnului, simtind ca suntem cu totul nevrednici si neindestulati, legati numai de grijile vietii. Cu toate acestea, asa cum acela si-a pus mana pe crestetul lui Hristos, tot asa sa ne punem si noi inima si ochii nostri pe crestetul lui Hristos.
Şi dupa cum, adeseori, ne atingem moastele sfintilor de ochi, de frunte, de gura sau ne ungem cu untdelemnul veseliei, care ne daruieste harismele Sfantului Duh, pe buze, pe ochi, pe urechi, pe inima, pe spate, tot asa sa ne sprijinim in intregime de Hristos. Atunci vom cuceri sensul vietii, vom apartine Celui pe Care Il doresc inimile noastre, vom fi in situatia celui care ar putea sa spuna: „Doamne, la ce mai e nevoie sa mai traiesc?“
Va doresc ca Dumnezeu sa va invredniceasca sa gan­diti asa intotdeauna, sa traiti, sa simtiti, sa doriti si sa fiti stapaniti de frica uimirii inaintea Domnului, pentru ca, inaintand, sa aiba loc o uimire plina de veselie, cu care fie ca Domnul sa umple cele dinlauntru ale voastre si fiecare particica a fiintei voastre pe care I-o daruiti zi si noapte!
Note:
1 Utrenia Teofaniei, Slava de la Laude.
2 Slujba sfinţirii apei (agheasma mare), stihira intai.
3 Utrenia Teofaniei, stihira dupa catisma a doua.
4 Ceasurile imparatesti ale Teofaniei, Slava de la Ceasul al treilea.
5 Utrenia Teofaniei. Si acum… de Ia Laude.
(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

Sursa

MARTURIILE ICOANEI: BOTEZUL DOMNULUI

Botezul Domnului – Icoană rusească, sec. XXI, colecţie particulară

În Iordan botezându-te Tu Doamne,

Închinarea Treimii S-a arătat,


că glasul Părintelui a mărturisit Ţie,


Fiu iubit pe Tine numindu-Te,


şi Duhul în chip de porumbel a adeverit


întărirea Cuvântului,


Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule,


şi lumea ai luminat, mărire Ţie!

                       *

 Arătatu-Te-ai astăzi lumii


şi lumina Ta, Doamne, S-a însemnat peste noi,


Care cu cunoştinţă Te lăudăm.


Venit-ai şi Te-ai arătat,


Lumina cea neapropiată.


(Troparul şi Condacul Botezului Domnului)

*

Câţi în Hristos v-aţi botezat,


în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.


(Trisaghionul Praznical)


Introducere



Domnul Iisus Hristos Şi-a asumat firea umană în deplinătatea ei, dar şi cu toate neajunsurile ei, pentru a o curăţi şi a o pune iarăşi în legatură directă cu Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice. Pentru a fi om adevărat, firea umană a lui Hristos cunoaşte creşterea firească şi treptată („Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” Luca 2, 52). Vieţuind smerit şi ascultător în Nazaret până la treizeci de ani (vârsta maturităţii, la evrei), Mântuitorul Hristos îşi începe misiunea Sa pământească, lucrarea de mântuire a omenirii robită păcatului, nu printr-un act extraordinar, miraculos, ci prin supunerea faţă de legile condiţiei umane, prin chenoza Sa. Astfel, vine la Ioan ca să fie botezat cu botezul pocăinţei, El care era fără de păcat şi Însuşi Dumnezeu- izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. S-a smerit însă, ca prin ascultarea Sa deplină faţă de Dumnezeu-Tatăl, să plinească „toată dreptatea” Legii vechi, desăvârşindu-o prin Noul Său Legământ. Căci „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.” (Luca 16, 16). Astfel, evenimentul Botezului Domnului marchează punctul culminant al maturităţii lui Hristos,  deplinătatea umanităţii Sale.
Înaintemergător, botezător dar şi ucenic, Sfântul Ioan împlineşte cu supunere botezul asupra lui Hristos. Totodată, prin atingerea Fiului lui Dumnezeu, prin vederea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi prin auzirea glasului lin al Tatălui, el devine martor nemincinos, descoperind lumii dumnezeirea lui Hristos, precum au vestit oarecând magii şi păstorii, la Naşterea Sa, ori dreptul Simeon şi proorociţa Ana, la Întâmpinarea Sa în templul din Ierusalim, şi alţi oameni, care, asemenea lor, L-au recunoscut călăuziţi şi insuflaţi fiind de Duhul Sfânt. Această arătare a Sfintei Treimi (epifanie, în limba greacă) mărturiseşte, totodată, realitatea metaistorică a lui Dumnezeu: Tatăl iubitor naşte din veci pe Fiul Său şi purcede pe Duhul cel Sfânt care Se odihneşte în Fiul.
Fiul cel veşnic şi iubit al lui Dumnezeu, intrând în apele Iordanului, vine în interiorul zidirii  Sale, supusă şi ea stricăciunii prin căderea omului, pentru a o exorciza de toate puterile demonilor şi pentru a o sfinţi. Întreaga creaţie tresaltă, cutremurându-se  de taina de a-L avea în mijlocul ei pe Cel Necuprins, dar bucurându-se de prezenţa şi binecuvântarea Sa.
Sfinţirea lumii începe, aşadar, prin sfinţirea apei pe care o săvârşeşte Hristos la Botezul Său şi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11), pregătindu-ne nouă, tuturor celor ce credem şi ne unim cu El în Biserica Sa, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

BOTEZUL DOMNULUI


Epifania – Dumnezeiasca arătare

Sunt mărturii că până în veacul al IV-lea, Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite în aceeaşi zi – 6 ianuarie. Menţionată în Constituţiile Apostolice (5, 13), sărbătoarea Botezului Domnului – Epifania era iniţial prăznuită de creştinii din ţara sfântă. Este amintită de Sfinţii Ipolit al Romei şi Clement al Alexandriei în secolele II-III. Sfinţii Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie de Milan au predicat cu ocazia sărbătorii Epifaniei, adeverindu-se astfel generalizarea ei în întreaga Biserică Ortodoxă.

Reprezentarea iconografică a Botezului Domnului

Temeiuri scripturistice

„În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi răspunzând, Iisus a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.”. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”.” (Matei 3, 13-17)

„Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru tine am binevoit.”.” (Marcu 1, 9-11)

„Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”.” (Luca 3, 21-22)

„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.”.  Şi a mărturisit Ioan zicând: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”.”(Ioan, 29-34)

Compoziţia icoanei

Icoana Botezului Domnului, ca şi slujbele praznicului şi cea consacrată sfinţirii mari a apei, nu urmăreşte atât fixarea unui moment istoric, cât postulează o lectură duhovnicească, scoţând în relief trei aspecte esenţiale ale spiritualităţii creştine:
– Divino-umanitatea lui Hristos
– Teofania sau arătarea Sfintei Treimi

– Creaţia restaurată.

Stânga Centru Dreapta
Partea superioară – versant – bolta cerească
– raza
– porumbelul
– versant
Partea
centrală
Sfântul Ioan
Botezătorul
Mântuitorul Hristos
în mijlocul
râului Iordan
Îngerii slujitori
Partea inferioară – pomul cu toporişca
– mal
– făpturile marine – mal

Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare în icoana Botezului Domnului


Bolta cerească, Raza, Porumbelul

În partea superioară a compoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoare gri-albăstrui în degradé. Aceasta este reprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cu cerurile deschise.
Această emisferă semnifică totodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneori şi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana Botezul Domnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit.”.
Din cadrul acestei emisfere porneşte o rază de lumină îndreptată spre Hristos.

Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetului Mântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb – chip al Duhului Sfânt care se arată în momentul Botezului Domnului „sub pogorământul unei înfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la Botezul Domnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cu potopul:
„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)
În ceea ce priveşte reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fi icoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana Bunei Vestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de la Moscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:
„Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentru că pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.” (Documentele sinoadelor de la Moscova 1666 – 1667)
Mântuitorul Hristos este reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-un mormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al îngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni 2, 12)

Însă afundarea nu poate fi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi. „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborârii la iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Chipul  Domnului are o expresie blândă şi smerită, arătând, în acelaşi timp sobrietate şi concentrare.
Mântuitorul Hristos este reprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor. Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbraca Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).
Se arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.
Cu toate că iconografia iniţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi în icoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.
Mântuitorul Hristos este înfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Şi capul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a Domnului Care vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care El nu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.
Iordanul (din limba ebraică Jarden – care coboară)

Între cei doi versanţi înalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.
În unele icoane, apa în care a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apa curgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul din principiile folosite de iconarii bizantini.
Însă, primul mod, mai vechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cum spun şi Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)
Râul Iordan este reprezentat aici sub forma unei peşteri întunecoase (imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, care cuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală).
Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, ca loc ce adăposteşte ieslea în care se află Pruncul Hristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolic ţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisori întunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimul rând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în mod propriu-zis, iadul.
Astfel, prin acest element de legătură – peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în care se afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască ce pătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.
Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii. Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cu intrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creaţie îşi schimbă starea căzută şi se sfinţesc prin harul Duhului Sfânt.

Făpturile marine

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje – un bărbat şi o femeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mare uimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care sunt prefigurări ale Botezului: „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

Figura bărbătească – un personaj întins în albia râului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă – este reprezentarea alegorică a râului Iordan.

04_Iordan (1)

Personajul este întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimă chiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.
Troparul explică această prezenţă:

„Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului prin cojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipul Botezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare o trecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

Figura feminină – o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână, luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti – este o alegorie a mării şi face trimitere la una din prefigurările Botezului – trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.
În unele reprezentări Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce (asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se află şerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoana ilustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (a diavolului şi a îngerilor lui) simbolizate prin aceşti monştri marini – balauri, şerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.
„Plecatu-Ţi-ai creştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai la repejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorul sufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am … şi acum, Vecernia Mare, glas 2)
„Pe Adam cel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilor celor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea 1, glas 2)
Uneori, în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitat introducerea în scenă a amănuntelor irelevante.
Toate aceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţii echilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragere inutilă a atenţiei de la componentele principale ale icoanei care conduc la adevărata înţelegere a însemnătăţii praznicului.
Sfântul Ioan Botezătorul este înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos şi păşind ferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

Această ezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestiv redată în slujba Praznicului:
„La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)
Ioan îl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29)
Cu mâna dreaptă deasupra capului Mântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimând în acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:

„Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap, sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie
)
În mâna stângă ţine uneori un sul, simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa se îndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), şi a mărturisit apoi despre acestea lumii.
Securea

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la baza căruia stă o

secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acesta fiecărui nou botezat:


„Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3, 10-11)



Îngerii

În faţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, trei sau chiar mai mulţi îngeri, aplecaţi, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire, de rugăciune şi de slujire.

Ideea includerii îngerilor în icoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lor nu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumă principalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-le prezenţa, vorbesc despre starea lor („Cetele îngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” – Tropar, glas 7, Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfel încât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.
Îngerii sunt înfăţişaţi, fie având mâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este de origine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile  acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperirea mâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.
În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâini ştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea ce necesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.
Deşi rolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveşte momentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatării Botezului, în care aflăm  că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei 4, 1; 4, 11)
În orice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precum Naşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că cetele îngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului încercând şi ele să pătrundă treptat înţelesurile tainei celei din veac ascunse a Lui Dumnezeu.

Inovaţii apusene ale reprezentării Botezului Domnului

– Scena este populată de numeroase personaje, îngeri şi oameni, care nu mai stau în registre separate ca in iconografia răsăriteană, exprimând cele două trepte existenţiale – lumea angelică şi umanitatea (reprezentată doar prin persoana Sfântului Ioan Botezătorul) -, ci se află deopotrivă într-o convieţuire paşnică, prilejuită de evenimentul Botezului.
– În unele compoziţii, personajele sunt antrenate în diverse activităţi colaterale, străine de evenimentul central, unele chiar independente de el, fapt care face ca importanţa Botezului Domnului să fie mult diminuată, ba chiar anulată prin banalizare.
– În acelaşi timp, toate personajele par a fi martore ale Teofaniei, în timp ce Sfânta Scriptură vorbeşte doar de Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind cel ce s-a facut vrednic de această descoperire, el dând mărturie apoi şi celorlalţi.
_Inovatii
– Teofania în sine, este interpretată într-o manieră extrem de naturalistă prin atmosfera teatrală a cerurilor deschise, din mijlocul cărora putem zări alături de mulţimile de îngeri – prunci figura unui bătrân ce se vrea a fi expresia văzută a celui cu neputinţă de reprezentat

– Dumnezeu – Tatăl .

– Raza şi porumbelul au, şi ele, o consistenţa materială având ca scop impresionarea simţurilor şi rămânând prin aceasta doar la nivelul unei experienţe sensibile, straină totuşi de Revelaţia Dumnezeiască.

– Hristos este reprezentat stând cu capul plecat, într-o atitudine de umilinţă mult prea umană, străină de smerenia dumnezeiască a Celui care S-a făcut om „chip de rob luând”, dar a rămas în acelaşi timp Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului.

– El nu mai binecuvântează apele, ci stă cu mâinile adunate spre piept, închis în sine, într-o rugăciune care nu mai cuprinde întreaga lume ci doar propria persoană. În unele cazuri, însuşi gestul rugăcinii se transformă într-o contemplare ruptă de comuniunea cu Dumnezeu, privirea nemaifiind îndreptată către cer ci către pământ, devenind expresie, fie a adorării de sine, fie a deznădejdii. Din acest motiv,  în icoana ortodoxă, Hristos – Dumnezeu şi Sfinţii Săi nu vor avea niciodată privirile plecate, nici chiar în clipele pătimirilor sau ale martiriului.

– Râul Iordan are mai degrabă înfăţişarea unui pârâiaş ce îl acoperă pe Iisus doar până la glezne, cel mult până la genunchi.

– Ioan Botezătorul este reprezentat pe jumătate dezbrăcat, având o statură atletică (la fel ca toate personajele ce populează compoziţia), trupul său nemaiavând  nimic din expresia unei vieţuiri ascetice.

– El îl stropeşte pe Hristos cu apă dintr-o scoică sau dintr-un vas, ceea ce contravine adevărului istoric potrivit căruia botezul s-a făcut prin scufundare totală, nu doar prin stropire. Odată cu deformarea adevărului istoric, se diluează şi mesajul simbolic al botezului, acesta fiind o prefigurare a morţii, a Îngropării de trei zile şi a Învierii Domnului.

– Întreaga compoziţie se desfăşoară într-un registru orizontal, accentul căzând pe elementul terestru, semn al unei abordări (înţelegeri) de factură sensibilă, supusă simţurilor şi, prin aceasta, marcată de subiectivism şi coruptibilitate, spre deosebire de reprezentarea ortodoxă în care domină axa verticală, expresie a înălţării spirituale şi a cunoaşterii inteligibile, care dă mărturie, totodată, de măreţia şi importanţa universală a Botezului Domnului.
*
Prin Botezul Său, Domnul Hristos a surpat puterea diavolului care l-a otrăvit pe om sugerându-i să nu-L asculte pe Dumnezeu. Dacă prin păcatul neascultării şi fuga protopărinţilor de Dumnezeu a intrat în lume blestemul îndepărtării întregii firi de Dumnezeu, adică suferinţa şi moartea, prin ascultarea lui Hristos, „Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, [şi] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8), a venit în lume binecuvântarea şi viaţa veşnică. Hristos a venit la botezul pocăinţei, săvârşit de Sfântul Ioan, în numele nostru, spre a ne împăca pe noi şi cu Dumnezeu, dar şi cu întreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vieţii şi o ridicasem împotriva noastră prin păcat.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, aşadar, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o arătare desăvârşită a lui Dumnezeu – Sfânta Treime şi o descoperire desăvârşită în faţa întregii creaţii a Mântuitorului Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci este şi o epifanie a firii întregi, a omului şi a lumii înconjurătoare, într-o nouă stare de existenţă. Botezul Dom­nului inaugurează o viaţă nouă, luminoasă şi plină de sens pentru cosmosul întreg, unde are să vieţuiască de acum înainte omul înnoit şi îndumnezeit de Hristos.
Dacă la început „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) activând energiile Lui necreate în convergenţă cu energiile create continuu şi progresiv, la Botezul Domnului Duhul Sfânt Se uneşte iarăşi cu apa şi cu toată creaţia, pregătind sânul Bisericii în care se vor naşte din nou, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5), toţi oamenii care cred în Hristos. Apa sfinţită de Duhul Sfânt este în chip tainic materia veacului viitor, purtând în ea pe Hristos şi pe Duhul cu puterile Lui dătătoare de viaţă şi îndumnezeitoare. Prin Taina Sfântului Botez, şi noi, creştinii ortodocşi, murim tainic cu Hristos faţă de păcat, dar şi înviem împreună cu El întru Împărăţia Sa veşnică şi binecuvântată. Cu alte cuvinte, prin Botezul nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele, ne înfiază în Biserica Sa şi ne dă puterea de a ne asemăna tot mai mult cu Fiul Său cel iubit pe măsura însuşirii de către noi prin iubire a Jertfei şi a Învierii Lui.
Arhim. Mihail Stanciu
Bibliografie selectivă
Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 2004
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, 2000
Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993
Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Editura Christiana, Bucureşti, 1999
Michel Quenot, Sfidările icoanei, Editura Sophia, 2004
Michel Quenot, Nevoia de icoană, Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Michel Quenot, De la icoană la ospăţul nupţial, Editura Sophia, 2007
Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Editura Sophia, Bucureşti, 2005
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, 2003

EPIFANIA (BOTEZUL DOMNULUI): Pe Acesta sa-L ascultati!

Troparul Bobotezei (Stavropoleos).mp3

0106theophany25.jpg

Cuvant de invatatura la Dumnezeiasca Aratare




de Sfantul Ignatie Briancianinov


Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati (Mt.3,17; 17,5). “Asa a glasuit catre oameni Dumnezeu Tatal Cel mai inainte de veci despre Dumnezeu Fiul Cel mai inainte de veci, atunci cand Fiul, dupa voia Tatalui si prin lucrarea Duhului, S-a inomenit din Fecioara si a savarsit mantuirea omenirii pierite. Fratilor, sa dovedim ascultare fata de Fiul lui Dumnezeu, asa cum o doreste de la noi Dumnezeu, ca sa odihneasca asupra noastra harul dumnezeiesc! Poate va spune cineva: “As fi vrut si eu sa Il ascult pe Fiul lui Dumnezeu – dar cum as putea asta, cand au trecut deja aproape doua mii de ani de cand Domnul nostru Iisus Hristos a petrecut pe pamant cu trupul si a propovaduit invatatura Sa cea atotsfanta?“


Sa fim mereu cu Hristos, sa ascultam neincetat preadulcele Lui glas, sa ne hranim cu invatatura Lui cea de viata facatoare este foarte lesne: Domnul Iisus Hristos petrece cu noi pana acum. El petrece cu noi in Sfanta Sa Evanghelie, petrece cu noi prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, petrece prin pretutindeni-fiintarea si prin atotputernicia Sa, petrece in chip atotimbelsugat, precum se cade sa petreaca Dumnezeu, Cel Nemarginit si Atotdesavarsit. Domnul vadeste petrecerea Sa impreuna cu noi prin slobozirea sufletelor din robia pacatului, prin impartirea darurilor Sfantului Duh, prin semne si minuni multe.


Cei ce doresc a se apropia de Domnul si a se insoti cu El pe veci prin insotirea cea atotfericita trebuie sa inceapa aceasta lucrare sfanta prin cercetarea cu toata osardia a cuvantului lui Dumnezeu: prin cercetarea Evangheliei, in care e ascuns Hristos, din care vorbeste si lucreaza Hristos. Cuvintele Evangheliei duh sunt, si viata sunt (Ioan 6, 63). Ele prefac omul trupesc in om duhovnicesc, dand viata sufletului omorat de pacat si de desertaciunea vietii. Ele duh sunt si viata sunt: fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti marele cuvant al Duhului cu ratiunea ta cea taratoare pe pamant; fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti cuvantul cel preaplin de infricosata putere a lui Dumnezeu asa cum lesne se poate infatisa sufletului tau mort, inimii tale moarte, mintii tale moarte. Cuvantul rostit de Sfantul Duh e talcuit doar de Sfantul Duh.


Cei ce doriti a va apropia de Domnul ca sa ascultati invatatura Lui cea dumnezeiasca, ca sa fiti inviati si mantuiti de El, apropiati-va, stati inaintea Domnului cu cea mai mare evlavie si cu cea mai sfanta frica, asa cum stau inaintea Lui sfintii ingeri, heruvimii si serafimii Lui! Prin smerenia voastra faceti cer din pamantul pe care stati – si Domnul va va grai din Sfanta Sa Evanghelie ca ucenicilor Sai iubiti! Iar Sfintii Parinti, care au talcuit Sfanta Evanghelie cu darul Sfantului Duh, sa va fie indrumatori spre intelegerea cea intocmai si fara gres a Sfintei Evanghelii. Nenorocit lucru este a te apropia de Evanghelie, de Domnul Iisus Hristos, Care traieste in Evanghelie, fara evlavia cuvenita, cu obraznicie si cu nadajduire in sine. Domnul primeste numai pe cei smeriti, preaplini de constiinta propriei pacatosenii si nimicnicii, preaplini de pocainta, iar de la cei mandri Se intoarce. Intoarcerea fetei Domnului de la obraznicul ispititor – asa-l numesc pe ascultatorul neevlavios, usuratic si rece – il loveste pe acesta cu moartea vesnica. De Dumnezeu insuflatul batran Simeon a vestit despre Dumnezeu-Cuvantul intrupat: Iata, Acesta este pus spre caderea si scularea multora intru Israil, si spre semnul caruia i se va zice impotriva (Lc.2, 34). Cuvantul lui Dumnezeu e piatra, piatra de o marime si greutate nemasurata, si cel ce va cadea peste piatra aceasta va fi sfaramat cu sfaramare de nevindecat (Mt.21, 44).


Fratilor, sa fim ascultatori evlaviosi si lucratori ai Cuvantului lui Dumnezeu! Sa aratam supunere Tatalui Ceresc, Care din Sfanta Evanghelie a glasuit catre noi despre iubitul Sau Cuvant: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati. Pe Acesta sa-L ascultam! Pe Acesta sa-L ascultam si bunavoirea Tatalui Ceresc va odhni asupra noastra in vecii vecilor. Amin”.


(Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sophia, Bucuresti)

SURSA