BOTEZUL DOMNULUI (TEOFANIA). Omilie a Sfantului Vasile si PREDICI AUDIO cu Pr. Ciprian Negreanu si Arhim. Nectarie: ARATAREA SMERENIEI LUI DUMNEZEU

Despre ape şi despre Sfântul Botez[1]
După ce m-am ocupat ieri de cuvântul despre prooroci şi patriarhi, au rămas puţine din creaţiile lui Dumnezeu. Căci toate se spală prin ape şi se adapă şi se curăţă. Şi, într-adevăr, firea apelor e una, dar se împarte în multe părţi prin zidiri: în viţă se face acritură, în untdelemn unduioasă; în crin albă, roşie în trandafir; în roade hrănitoare, în lemne crescătoare; patrupedele le adapă şi pe peşti îi hrăneşte; trupurile oamenilor le curăţă. Oricând trăim, prin ape trăim; oricând ne îmbogăţim, prin ape ne îmbogăţim; oricând ne odihnim, prin ape ne odihnim. Prin urmare să nu ţi se pară mică puterea apelor! Ci acestea toate le trec pentru lungimea cuvântului. De fapt, oricât vom tălmăci, pe cele mai multe le sărim; căci nu ajunge cuvântul omenesc să tâlcuiască cu de-amănuntul darul cel îndestulat al apelor, precum nu se poate măsura marea cu cuvântul, nici câte bunătăţi ale apelor mărilor se distribuie oamenilor prin înţelepciunea lui Dumnezeu.
Şi iarăşi mă grăbesc spre Legământul cel Nou, căci, vorbind multe despre ape, nu ştiu de unde am însetat şi, înotând în apele celui de faţă, iarăşi însetez. Dar îmi voi aduce aminte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care propovăduieşte în Evanghelii şi spune:
„De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea; căci cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7:37-38).

Aşadar să alergăm la El şi să ne tămăduim setea noastră, adăpându-ne cu curgeri duhovniceşti şi irigându-ne cu ape cereşti! Nu cumva voi afla că port în mine chiar un râu şi, căutând numai un râu, mă voi afla câştigând tot izvorul? Căci Iisus Hristos este avuţia fără de moarte a sufletelor noastre şi izvor ceresc. Însă unde voi alerga? Cine e Cel ce mă conduce de mână? Cine e Cel Care să-mi arate paharul acesta al vieţii? Conduceţi-mă de mână pe mine, străinul, la ape, călăuziţi-mă la izvorul, la râul şi la curgerile care izvorăsc sus, în cer, şi de acolo plouă, iar pe cei ce beau cu credinţă îi trimite în împărăţia cerurilor! Căci poftim foarte de aceste ape ca să aflăm mântuirea.
Vino, fericite între apostoli Ioane, cheamă-ne pe noi la Iordan! Căci, multe ape cutreierând, de la tine vom primi cununa cea dumnezeiască. De fapt, ştiu că proorocii şi patriarhii prin ape s-au mântuit [în chip simbolic] şi că zidirea întreagă s-a spălat prin ape, iar Dumnezeu cel fără de păcat S-a botezat cu apă. Acesta vine la Iordan să Se boteze şi să înfăptuiască minunea cea mare şi străină. Dumnezeu Unul-Născut[2], Care este în sânul Tatălui, Cel ce este din început la Dumnezeu, Dumnezeu, Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu, Cel închinat de îngeri şi slăvit de arhangheli, pe Care-L laudă heruvimii şi-L slăvesc serafimii, întinzând mare curăţire şi bună-vestire lumii, învaţă neamul oamenilor să nu dispreţuiască harul acesta ceresc. Şi Se botează Cel fără de păcat şi apele lumii le sfinţeşte. Căci Domnul este peste ape multe, însă îi plineşte pe cei de faţă Cel ce Se botează; căci şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip de porumbel. Şi Tatăl de sus, din ceruri, a strigat:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17).

Adevărată e proorocia care spune:
„Domnul peste ape multe. Dumnezeul slavei a tunat” (Ps. 28:3).

Oare cine nu crede după o astfel de slavă[3]? Cine se mai îndoieşte de harul acesta ceresc? Nu se poate ca cineva să vadă împărăţia cerurilor fără a se învrednici de botez, nici nu poate să se afle desăvârşit, chiar de va petrece ca îngerii, fără a lua cununa darului acesta. Însuşi Mântuitorul şi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat-o, spunându-ne:
„De nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate intra în împărăţia cerurilor” (In. 3:5).

Ba şi de-şi va duce viaţa îngereşte şi după apostoli se va dărui pe sine lui Dumnezeu, dar va dispreţui harul botezului, nu poate să se afle desăvârşit. Aşa a spus fericitului Corneliu:
Corneliu, rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit spre pomenire înaintea lui Dumnezeu” (FA 10:4).

Însă peste acestea este cununa cea desăvârşită, darul cel din credinţă prin ape. De aceea a trimis pe întâi-stătătorul apostolilor, pe Petru, şi a plinit restul. A venit, a îndrumat, a botezat, a încununat. S-a pus de acum pe credinţă neclintit͵ rămâne întemeiat pe harul apelor.
Nu te uita la ape şi să te îndoieşti iarăşi! Vezi cum îţi dăruieşte Dumnezeu prin ape iertarea păcatelor! Nu te uita la ape şi să iei spre defăimare uşurinţa darului! Când vezi apele, aleargă cu credinţă, căci aceste ape îţi sting gheena, acestea te rourează pentru râul cel înfocat, acestea singure ruşinează cugetarea gheenei. Aşa a spus bogatul cel din Evanghelii care căuta şi vedea pe Lazăr odihnind în sânurile lui Avraam:
„Miluieşte-mă, părinte Avraame, şi trimite pe Lazăr ca să-şi moaie degetul său în apă şi să răcorească limba mea, că mă chinuiesc rău în văpaia aceasta!” (Lc. 16:24).
De aceea, când vezi apele, aleargă cu sârguinţă! Căci aceste ape îţi deschid cerul, aceste ape te strămută de la robie la libertate; aceste ape îţi deschid raiul şi-ţi dăruiesc ochi duhovniceşti; aceste ape te înalţă la tainele cele cereşti, la care îngerii doresc să privească. Te-ai întraripat de acum cu gândirea la ceruri; ai văzut pe Dumnezeu sfinţind firea apelor, ai văzut nedespărţita potrivire a Sfintei Treimi deasupra apelor, ai luat de la Dumnezeu făgăduinţele prooroceşti, care binevestesc mântuirea ta; cununa sufletului e vădită, iertarea păcatelor celor de multă vreme e aproape. Rânduieşte-le pe toate în chip curat şi întărit spre gătire: credinţă curată, gând nerănit, frică dumnezeiască, închinare adevărată, veşmânt îngeresc, adu-le pe toate desăvârşite Celui desăvârşit, căci va să fii slujit de leviţi, să fii dus de mână de preoţi, de îngeri să fii înarmat, de ape să fii curăţit, la Dumnezeu şi Tatăl să fii încununat, că Lui se cuvine slava împreună şi Fiului şi Duhului Sfânt în vecii vecilor. Amin.
[1] Text tradus după Sf. Vasile cel Mare, Homilia in aquas în Ps. Basilii, Εἰς τὰ ὕδατα καὶ εἰς τὸ ἅγιον βάπτισμα, S. Constanza (ed.), Peloritane Editrice, Messina, 1967, pp. 39- 44.
[2] Cf. In. 1: 18. În versiunile manuscrise ale Noului Testament se găseşte şi varianta „Dumnezeu Unul-Născut”, spre care înclină Sfântul Vasile şi face uz de ea de patru ori în Tratatul despre Sfântul Duh, VI, 15; VIII, 17, 19; XVIII, 45. Această variantă mai este menţionată şi de alţi Părinţi bisericeşti precum: Clement Alexandrinul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Epifanie al Salaminei, Eusebiu al Cezareei, Teodoret al Cyrului, Sfântul Chiril al Alexandriei.
[3] Deşi nu este explicit din text la care slavă se referă pentru că nu o descrie, se subînţelege că e vorba de slava Noului Testament. Având în vedere că la Bobotează Hristos a fost adumbrit de Duhul Sfânt în chip de porumbel şi a fost mărturisit de Tatăl şi cerurile s-au deschis, lucruri care arată tainele ce sunt primite prin Botezul creştin, nimeni n-ar trebui să refuze să devină creştin prin Botez.
(din: Sfantul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre botez, Editura Doxologia, 2012)

Omilii la Botezul Domnului – Sfântul Proclu al Constantinopolului

                 

5_Botezul_Domnului_detaliu2.jpg

1. Hristos S-a arătat în lume și lumea cea fără de podoabă a împodobit-o, a luat păcatul lumii și pe dușmanul lumii a surpat. A sfințit izvoarele apelor și a luminat sufletele oamenilor. A împletit minuni la minuni și mai mari. Căci astăzi pământul și marea s-au împărtășit de harul Mântuitorului și întreaga lume s-a umplut de veselie. Și sărbătoarea de astăzi s-a arătat mai mare decât cea dinainte prin mărimea minunilor. Căci în sărbătoarea dinainte, a Nașterii Mântuitorului, pământul s-a bucurat, purtând în iesle pe Stăpânul tuturor. Iar în sărbătoarea de astăzi, a Botezului, marea s-a veselit foarte. Dar s-a veselit fiindcă prin Iordan s-a împărtășit de binecuvântările sfințirii. La sărbătoarea dinainte, s-a arătat un prunc nedesăvârșit, Care nedesăvârșirea noastră o a închipuit. Iar în sărbătoarea de astăzi bărbat desăvârșit se vede, arătându-l pe Cel desăvârșit din Cel desăvârșit. Atunci o stea, strălucind la Răsărit, l-a vestit pe Cel născut. Iar acum Însuși Tatăl Ce L-a născut mărturisește de sus pentru Cel botezat. Atunci magii de la Răsărit, călătorind, I-au adus daruri ca unui rege. Acum, îngeri din cer străjuind, Îi aduc cuvenită slujire ca unui Dumnezeu. Atunci era legat în scutece cu legători, acum dezleagă lanțul păcatelor. Atunci Împăratul îmbrăca mantia trupului, acum izvorul îmbracă fluviul.

2. Veniți, așadar, vedeți minune străină, pe soarele dreptății spălându-Se-n Iordan și focul în apă botezându-Se și pe Dumnezeu sfințindu-Se de către om. Astăzi toată făptura cântând strigă: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului[1]. Binecuvântat este Cel ce vine în toată vremea. Căci nu a venit acum pentru prima dată. Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cel ce a venit proniator la făpturi, Cel ce ține fără să cadă înălțimea cerului, Cel ce conduce cu iscusință căile soarelui, Cel ce neamestecat comandă legiuni de stele, Cel ce temperează potrivit văzduhurile, Cel ce încălzește iarăși văile pământului spre rodire, Cel ce țărmurește marea cea înspumată cu nisipul mărunt, Cel ce scoate izvoare din adânc în chip nevăzut, Cel ce călăuzește nerătăcit cursurile râurilor, toate acestea văzându-le zicem: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Cine este acesta? Spune luminat o, fericite David! „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă.”[2] Dar nu numai profetul David, ci și Pavel Apostolul, mărturisind pentru El, spune: „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învățându-ne pe noi.”[3] Nu doar unora, ci tuturor. Căci tuturor și iudeilor, și elinilor se dăruiește mântuirea prin botez, punând înainte botezul ca binefacere de obște.

3. Veniți vedeți străin potop de ape mult mai bun decât cel văzut în vremea lui Noe. Atunci apa potopului a ucis firea omenească, acum apa botezului, prin Cel ce Se botează, pe muritori îi înviază. Atunci Noe din lemn nestricăcios a construit arca. Acum Hristos, Noe inteligibil, din Maria cea fără prihană, arcă trupului și-a pregătit. Atunci Noe a uns arca pe dinafară cu smoală, acum Hristos a întărit arca trupului prin tăria credinței. Atunci un porumbel ducând o ramură de măslin, închipuind buna mireasmă a Stăpânului Hristos, acum Duhul Sfânt, apărând în chip de porumbel, îl arată pe Domnul cel milostiv. Dar mă uimește înălțimea smereniei Domnului, fiindcă nu a fost de ajuns că Cel desăvârșit din Cel desăvârșit a fost născut prunc din fecioară. Nu a fost de ajuns că Cel de un tron cu Tatăl a luat chip de rob, ci, ca un păcătos, a venit la botez. Dar să nu fie ca această binefacere de obște să fie spre smintirea celor ce ascultă. Căci Se botează Stăpânul tuturor, Hristos, nu fiindcă are nevoie de curățire, ci în două moduri rânduind cele spre folosul nostru. Pentru ca și apelor să li se dăruiască harul sfințitor, și ca să încurajeze pe orice om să se boteze.

4. „A venit zice Iisus din Galileea la Iordan către Ioan, ca să Se boteze de către el.”[4] Ce erau cele săvârșite atunci, fraților? Cu neputință de cugetat, căci cele văzute erau mai presus de ochii omenești. Se cutremură mintea, limba se retrage în gură neîndrăznind să grăiască cele de negrăit. Când a văzut Ioan pe Stăpânul venind către el a fost cuprins de multă luptă în inimă: căzându-I la picioare și închinându-se și îmbrățișându-I picioarele, rugându-se zicea: De ce mă silești, o, Atotputernice, pe mine, cel neputincios, să fac cele mai presus de putere? Să fac acestea nu pot. Cum voi îndrăzni să Te botez pe Tine? De când oare focul de iarbă este curățit? De când noroiul spală izvorul? Cum voi boteza pe Judecătorul, eu, cel vinovat. Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne? Prihană nu văd întru Tine. Blestemului lui Adam nu ești supus. Păcat n-ai săvârșit. De Te-ai și pogorât, nu ai păcătuit. Ce faci, Doamne, de mă silești să fac ceea ce este mai presus de puterea mea? Căci niciodată nu am îndrăznit a face nimic spre supărarea Ta. Ca un rob iubitor de stăpân de mai înainte am cunoscut venirea Ta. Încă fiind în pântece, am împrumutat limba maicii mele și Te-am propovăduit pe Tine Dumnezeul lumii. Toate le-am pregătit pentru întâmpinarea Ta.

5. Spune mie, Stăpâne, cum va răbda soarele văzând pe Stăpânul tuturor insultat de robul îndrăzneț și nu-l va arde-ndată, ca pe Sodomiteni, cu mărgăritarele lui înfocate[5]? Cum va răbda pământul văzându-L pe Cel ce sfințește pe îngeri, botezându-Se de către un om păcătos și nu mă va înghiți îndată, deschizându-și gura, ca pe Datan și Aviron[6]? Cum Te voi boteza pe Tine, Stăpâne, Care nu Te-ai însoțit cu întinăciunile de la naștere? Din pântece fără prihană ai ieșit rod fără sămânță. Cum așadar eu, om necurat, voi curăța pe Dumnezeu, pe Dumnezeu, Cel fără de păcat. „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine”[7]? Botezător m-ai trimis pe mine, Stăpâne, nu am fost neascultător poruncii Tale. Căci pe toți îndemnându-i la botez ziceam: Mărturisiți-vă Domnului că este bun[8]. Căci Cel ce vine nu este aspru, ci bun și din Cel bun S-a născut Fiu. Nu arătând bunătate pentru puțină vreme și apoi îndată schimbându-Se, ci „În veac este mila Lui.”[9] Și fiindcă nemăsurată este mila Lui, pentru aceea puterile cerești, lăudându-L, ziceau: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul și S-au arătat nouă.[10] S-a arătat soarele dreptății și întunericul necunoștinței s-a risipit. S-a arătat păstorul cel ceresc și a depărtat lupii diavolului de turma cea bună. S-a arătat Fiul Tatălui Cel Unul născut și prin botez a dăruit credincioșilor înfierea. S-a arătat viața tuturor și cu moartea omorând moartea, ca un Nemuritor i-a învrednicit de viață pe cei muritori.

6. Dar după ce acestea au fost săvârșite astfel, Tatăl, bucurându-Se de înălțimea smereniei Fiului, în chip nemaivăzut, a despărțit ușile cerului și a rostit cuvânt tunător, plin de dragostea părintească: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.”[11] Și ca să nu greșească mintea ascultătorilor între botezător și Cel botezat, vine Duhul Sfânt în chip de porumbel arătând pe cel botezat și mărturisind că Lui este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

[1] Ps. 117:26
[2] Ps. 117:27.
[3] Tit, 2:11.
[4] Mt. 3:13.
[5] Fac. 19:24.
[6] Num. 16:51
[7] Mt. 3:14.
[8] Ps. 105:1.
[9] Ps. 105:1.
[10] Ps. 107:26.
[11] Mt. 3:17.

“Veseleste-te, pustie insetata!” – OMILIE LA TEOFANIE a Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhim. Emilianos Simonopetritul:

LA TEOFANIE 1

 

Zilele care au trecut au fost binecuvantate, pentru ca Dumnezeu, „Care cerceteaza inimile si rarunchii” (Ps 7, 9), vede si cunoaste dorurile noastre, planurile noastre si luptele noastre. Astfel, fie ca tot ceea ce savarsim sa reprezinte un element ziditor si duhovnicesc pentru noul an!
Am strabatut toate cele douasprezece zile atat de frumoase, cu trairea tainelor lui Hristos, cu dorirea si inconjurarea altarului. Am trait la fel ca Psalmistul, care, desi era imparat, inconjura tot anul cortul lui Dumnezeu, aducand jertfa de lauda si a strigatului de bucurie (cf. Ps. 25, 6-7). Bucuria era rodul si raspunsul lui Dumnezeu la jertfele de pace, la jertfele pentru pacate si de bucurie pe care le aducea acesta, ca sa arate plinatatea cu care inima lui inconjura jertfelnicul. Tot asa am facut si noi in toate aceste zile.
Asa am facut si astazi, cand se incheie praznicele Nasterii Domnului si al Aratarii Sfintei Treimi. Sfanta Treime S-a aratat si, ori de cate ori ne-am pleca noi capetele, ar fi foarte putin inaintea acestui mare eveniment. Parca astazi Iordanul cel neinsufletit s-a intors inapoi, animalele s-au ascuns si au incercat tainic sa patrunda taina care se savarsea. Pana si puterile ceresti tremurau cand l-au vazut pe Ioan plecandu-si mana peste capul Ziditorului intregii vieti. S-au infricosat, zice, puterile cerurilor2. Inaintea inimilor noastre se petrec intamplari mari si infricosatoare. Chiar si atunci cand inimile ne sunt preocupate cu problemele si visurile noastre personale, Domnul primeste sa vina si sa revina ca glas si ca prezenta.

14355689_882947661837455_3340772319545196174_n-e14836526228711708372651.jpg

„Glasul Domnului peste ape“3, zice un tropar. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape!” se aude la Iordan, sus in ceruri, dincolo de tarie, oriunde exista apa. Domnul „S-a aratat ca sa sfinteasca apele“4» Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca sa le sfinteasca.
Dar oare Domnul nu vine si in apele propriilor noastre pacate, ca sa tune si, odata cu acest cutremur, sa ne faca si pe noi sa ne infricosam, si, asa cum s-a intors Iordanul inapoi, tot asa sa se intoarca inapoi si greselile noastre, pa­catele, faradelegile, gandurile rele si patimile noastre? Iar apele in care vine Domnul ca sa umble nu sunt oare gandurile noastre frumoase si duhovnicesti? Nu vine tocmai ca sa le sfinteasca? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avantari si inaltari ale sufletului nostru catre Domnul? Nu sunt oare acele inconjurari ale altarului pe care le facem ziua si noaptea? Domnul vine ca sa le sfinteasca si pe acestea. Tot ce gaseste inlauntrul nostru, tot ce ne inunda ca apa, El sfinteste, il face al Sau, il umple cu propria Sa prezenta.
Una dintre prorociile Teofaniei spune: „Veseleste-te, pustie insetata!“ (Is. 35, 1). Pustie insetata, vino sa te veselesti, pentru ca vei primi atata apa, incat vei ajunge izvor, vei fi inundata! „Pustie insetata” este pamantul uscat, cu totul sec, pamantul din care lipseste cu desavarsire umezeala si puterea, din care lipseste Dumnezeu. Aceasta pustie insetata, care poate fi umpluta de Domnul, este propria noastra existenta, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sarace si visele noastre, luptele noastre de nimic, realizarile noastre mincinoase, care nu sunt altceva decat manifestari foarte marunte ale prezentei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresandu-se lui Hristos, Ii spune: „Locuieste Tu insuti in sufletele noastre, Iubitorule de oameni!“5, intra Tu in sufletele noastre uscate si seci, pentru ca traiesc fara Tine! Fa-Te Tu apa care le va adapa, ca sa nu mai inseteze niciodata!
Dar Dumnezeu nu face asta atunci cand Ii inchidem toate „gaurile” si nu mai poate sa patrunda la noi, cand ochii nostri, gura noastra, nasul si urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri si numai pe El singur Il uita, si poate ca isi aduc aminte de El numai in cateva clipe, la canon sau la slujba. Insa, Dumnezeul meu, „locuieste Tu Insuti” inlauntrul nostru! Oricat Te-am limita noi, oricat Te-am impiedica, oricat Te-am sili prin indepartarile noastre de Tine — prin gandurile noastre, prin caracterul nostru, prin inchiderea ochilor nostri duhovnicesti si sufletesti -, Tu accepta sa intri, fortand „usile” cele inchise, desfiintand distanta!
Dumnezeu face asta. O vad si eu, o simtiti si voi. Domnul imbranceste „portile” vointei noastre, ale pof­telor noastre, ca sa se deschida, si El sa poata intra. Face asta Dumnezeu. Sa facem si noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Sa incercam si noi, asa incat cerurile sa se deschi­da inaintea noastra, iar apa cea cereasca sa ne inunde, apa „saltatoare spre viata vesnica” (In. 4, 14). Pentru ca Ior­danul – loc al prezentei lui Dumnezeu, loc plin de ingeri si de toate cele care se intorc inapoi si-si acopera ochii inaintea vederii lui Hristos – este si manastirea noastra. Sa traim cu simtamantul a ceea ce se petrece zi de zi in jurul nostru, a ceea ce este locul in care vietuim!

moses__bush_icon_sinai_c12th_century-744x1024-1503822270.jpg

Va indoiti cumva ca locul nostru este mai sfant decat locul pe care a calcat Moise cand L-a auzit pe Dumnezeu zicandu-i: „Scoate-ti incaltarile!“? Va indoiti ca manasti­rea este mult mai mult decat muntele Ararat, pe care s-a oprit arca lui Noe, ca expresie a milei lui Dumnezeu? Va indoiti ca este mai sfanta decat muntele Sinai, pe care Dumnezeu a dat Legea, sau decat Sionul, unde se afla Templul provizoriu, si decat Taborul, unde Domnul Şi-a aratat slava, si decat toti acei munti si locuri sfinte in care S-a aratat El odinioara? De cand S-a intrupat si S-a bote­zat si ne-a descoperit pe Sfanta Treime, „locul sfinteniei Sale” este ceva mai mult decat toate acelea.

Asa cum cineva care intra in biserica isi scoate incalta­rile, pentru ca are toata certitudinea a ceea ce se intampla acolo, tot asa si noi sa umblam tinandu-ne incaltarile in maini, liberi si pregatiti sa purtam incaltarile voii Dom­nului, ca sa alergam acolo unde ne cheama. Fiindca, de multe ori, si aceste ape – pacatele si dorintele noastre – fac atata zgomot, incat acopera glasul lui Dumnezeu. Sa umblam fara incaltari, asa cum a umblat Moise inaintea rugului, ca sa nu facem galagie si sa acoperim glasul lui Dumnezeu, nici toate acele glasuri de pe ape ale prorocilor, care au vestit mai dinainte Aratarea Sfintei Treimi! Sa tinem deschisi si ochii vointei noastre, ai constiintei noastre, ai inimii noastre, nu ca sa le vada pe cele ome­nesti si pamantesti, ci ca sa le inteleaga pe cele minunate pe care ni le daruieste Dumnezeu.
„Astazi Ioan se atinge de crestetul Stapanului”6, zice troparul, isi pune degetul pe crestetul lui Hristos, si toate se infricoseaza, pentru ca era pacatos si s-a sfintit. Simtiti cat de multa sfintenie, cinste si slava ne da noua Domnul atunci cand mana noastra nu numai ca se apleaca peste capul Lui – asa cum a facut Ioan -, ci cand El Se pleaca intru totul peste fiecare madular al organismului nostru trupesc si duhovnicesc? Şi oare ce parte din noi nu atinge crestetul Domnului, inima Lui, pieptul Lui, picioarele Lui si toate cate au lucrat la slava omului, la mantuirea neamului nostru pacatos? Cand Domnul ne-a descoperit lucruri atat de minunate, cum mai este cu putinta sa mai intampinam intr-un mod sarac, mincinos, pacatos, uscat, noul an pe care ni L-a inceput Dumnezeu?
Sa fim intotdeauna uimiti inaintea Domnului, asa cum au fost puterile ceresti si Iordanul! Asa cum Ioan s-a infricosat si s-a dat inapoi impreuna cu Iordanul, ca si cum ar fi fost tarat de el, cand Domnul i-a spus sa-I puna mana pe crestet, cand ochii i s-au deschis de frica, tot asa si noi sa stam infricosati inaintea Domnului, simtind ca suntem cu totul nevrednici si neindestulati, legati numai de grijile vietii. Cu toate acestea, asa cum acela si-a pus mana pe crestetul lui Hristos, tot asa sa ne punem si noi inima si ochii nostri pe crestetul lui Hristos.
Şi dupa cum, adeseori, ne atingem moastele sfintilor de ochi, de frunte, de gura sau ne ungem cu untdelemnul veseliei, care ne daruieste harismele Sfantului Duh, pe buze, pe ochi, pe urechi, pe inima, pe spate, tot asa sa ne sprijinim in intregime de Hristos. Atunci vom cuceri sensul vietii, vom apartine Celui pe Care Il doresc inimile noastre, vom fi in situatia celui care ar putea sa spuna: „Doamne, la ce mai e nevoie sa mai traiesc?“
Va doresc ca Dumnezeu sa va invredniceasca sa gan­diti asa intotdeauna, sa traiti, sa simtiti, sa doriti si sa fiti stapaniti de frica uimirii inaintea Domnului, pentru ca, inaintand, sa aiba loc o uimire plina de veselie, cu care fie ca Domnul sa umple cele dinlauntru ale voastre si fiecare particica a fiintei voastre pe care I-o daruiti zi si noapte!
Note:
1 Utrenia Teofaniei, Slava de la Laude.
2 Slujba sfinţirii apei (agheasma mare), stihira intai.
3 Utrenia Teofaniei, stihira dupa catisma a doua.
4 Ceasurile imparatesti ale Teofaniei, Slava de la Ceasul al treilea.
5 Utrenia Teofaniei. Si acum… de Ia Laude.
(Din: Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, 2016, p. 19-30).

Sursa

MARTURIILE ICOANEI: BOTEZUL DOMNULUI

Botezul Domnului – Icoană rusească, sec. XXI, colecţie particulară

În Iordan botezându-te Tu Doamne,

Închinarea Treimii S-a arătat,


că glasul Părintelui a mărturisit Ţie,


Fiu iubit pe Tine numindu-Te,


şi Duhul în chip de porumbel a adeverit


întărirea Cuvântului,


Cel ce Te-ai arătat, Hristoase, Dumnezeule,


şi lumea ai luminat, mărire Ţie!

                       *

 Arătatu-Te-ai astăzi lumii


şi lumina Ta, Doamne, S-a însemnat peste noi,


Care cu cunoştinţă Te lăudăm.


Venit-ai şi Te-ai arătat,


Lumina cea neapropiată.


(Troparul şi Condacul Botezului Domnului)

*

Câţi în Hristos v-aţi botezat,


în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia.


(Trisaghionul Praznical)


Introducere



Domnul Iisus Hristos Şi-a asumat firea umană în deplinătatea ei, dar şi cu toate neajunsurile ei, pentru a o curăţi şi a o pune iarăşi în legatură directă cu Izvorul vieţii şi al iubirii veşnice. Pentru a fi om adevărat, firea umană a lui Hristos cunoaşte creşterea firească şi treptată („Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” Luca 2, 52). Vieţuind smerit şi ascultător în Nazaret până la treizeci de ani (vârsta maturităţii, la evrei), Mântuitorul Hristos îşi începe misiunea Sa pământească, lucrarea de mântuire a omenirii robită păcatului, nu printr-un act extraordinar, miraculos, ci prin supunerea faţă de legile condiţiei umane, prin chenoza Sa. Astfel, vine la Ioan ca să fie botezat cu botezul pocăinţei, El care era fără de păcat şi Însuşi Dumnezeu- izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. S-a smerit însă, ca prin ascultarea Sa deplină faţă de Dumnezeu-Tatăl, să plinească „toată dreptatea” Legii vechi, desăvârşindu-o prin Noul Său Legământ. Căci „Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea.” (Luca 16, 16). Astfel, evenimentul Botezului Domnului marchează punctul culminant al maturităţii lui Hristos,  deplinătatea umanităţii Sale.
Înaintemergător, botezător dar şi ucenic, Sfântul Ioan împlineşte cu supunere botezul asupra lui Hristos. Totodată, prin atingerea Fiului lui Dumnezeu, prin vederea Duhului Sfânt în chip de porumbel şi prin auzirea glasului lin al Tatălui, el devine martor nemincinos, descoperind lumii dumnezeirea lui Hristos, precum au vestit oarecând magii şi păstorii, la Naşterea Sa, ori dreptul Simeon şi proorociţa Ana, la Întâmpinarea Sa în templul din Ierusalim, şi alţi oameni, care, asemenea lor, L-au recunoscut călăuziţi şi insuflaţi fiind de Duhul Sfânt. Această arătare a Sfintei Treimi (epifanie, în limba greacă) mărturiseşte, totodată, realitatea metaistorică a lui Dumnezeu: Tatăl iubitor naşte din veci pe Fiul Său şi purcede pe Duhul cel Sfânt care Se odihneşte în Fiul.
Fiul cel veşnic şi iubit al lui Dumnezeu, intrând în apele Iordanului, vine în interiorul zidirii  Sale, supusă şi ea stricăciunii prin căderea omului, pentru a o exorciza de toate puterile demonilor şi pentru a o sfinţi. Întreaga creaţie tresaltă, cutremurându-se  de taina de a-L avea în mijlocul ei pe Cel Necuprins, dar bucurându-se de prezenţa şi binecuvântarea Sa.
Sfinţirea lumii începe, aşadar, prin sfinţirea apei pe care o săvârşeşte Hristos la Botezul Său şi prin Botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11), pregătindu-ne nouă, tuturor celor ce credem şi ne unim cu El în Biserica Sa, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu.

BOTEZUL DOMNULUI


Epifania – Dumnezeiasca arătare

Sunt mărturii că până în veacul al IV-lea, Naşterea şi Botezul Domnului erau sărbătorite în aceeaşi zi – 6 ianuarie. Menţionată în Constituţiile Apostolice (5, 13), sărbătoarea Botezului Domnului – Epifania era iniţial prăznuită de creştinii din ţara sfântă. Este amintită de Sfinţii Ipolit al Romei şi Clement al Alexandriei în secolele II-III. Sfinţii Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur, Ambrozie de Milan au predicat cu ocazia sărbătorii Epifaniei, adeverindu-se astfel generalizarea ei în întreaga Biserică Ortodoxă.

Reprezentarea iconografică a Botezului Domnului

Temeiuri scripturistice

„În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?” Şi răspunzând, Iisus a zis către el: „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.”. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”.” (Matei 3, 13-17)

„Şi în zilele acelea, Iisus a venit din Nazaretul Galileii şi S-a botezat în Iordan, de către Ioan. Şi îndată, ieşind din apă a văzut cerurile deschise şi Duhul ca un porumbel coborându-Se peste El. Şi glas s-a făcut din ceruri: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru tine am binevoit.”.” (Marcu 1, 9-11)

„Şi după ce s-a botezat tot poporul, botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a deschis cerul, Şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a făcut glas din cer: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit.”.” (Luca 3, 21-22)

„A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis:”Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă.”.  Şi a mărturisit Ioan zicând: „Am văzut Duhul coborându-Se, din cer ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.”.”(Ioan, 29-34)

Compoziţia icoanei

Icoana Botezului Domnului, ca şi slujbele praznicului şi cea consacrată sfinţirii mari a apei, nu urmăreşte atât fixarea unui moment istoric, cât postulează o lectură duhovnicească, scoţând în relief trei aspecte esenţiale ale spiritualităţii creştine:
– Divino-umanitatea lui Hristos
– Teofania sau arătarea Sfintei Treimi

– Creaţia restaurată.

Stânga Centru Dreapta
Partea superioară – versant – bolta cerească
– raza
– porumbelul
– versant
Partea
centrală
Sfântul Ioan
Botezătorul
Mântuitorul Hristos
în mijlocul
râului Iordan
Îngerii slujitori
Partea inferioară – pomul cu toporişca
– mal
– făpturile marine – mal

Persoane, sensuri şi simboluri ziditoare în icoana Botezului Domnului


Bolta cerească, Raza, Porumbelul

În partea superioară a compoziţiei apare o emisferă formată în general din trei zone de culoare gri-albăstrui în degradé. Aceasta este reprezentarea iconografică a bolţii cereşti, echivalentă, la nivel simbolic, cu cerurile deschise.
Această emisferă semnifică totodată prezenţa lui Dumnezeu, a Sfintei Treimi, prezenţă evidenţiată uneori şi printr-o mână care binecuvântează. În ceea ce priveşte icoana Botezul Domnului, aceasta mână reprezintă iconografic glasul Tatălui care s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit.”.
Din cadrul acestei emisfere porneşte o rază de lumină îndreptată spre Hristos.

Aproape de extremitatea razei, deasupra creştetului Mântuitorului, este reprezentat într-un contur sferic un porumbel alb – chip al Duhului Sfânt care se arată în momentul Botezului Domnului „sub pogorământul unei înfăţişări trecătoare”. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Arătarea Duhului Sfânt la Botezul Domnului în chip de porumbel este explicată de Sfinţii Părinţi prin analogie cu potopul:
„Aşa cum atunci lumea a fost curăţită de păcat prin apele potopului, iar porumbelul a adus o ramură de măslin în Arca lui Noe, vestind sfârşitul potopului, şi pacea a revenit pe pământ, tot aşa, Sfântul Duh coboară în chip de porumbel ca să vestească iertarea păcatelor şi milostivirea lui Dumnezeu asupra lumii. Atunci o ramură de măslin, acum, milostivirea Dumnezeului nostru.” (Sfântul Ioan Damaschin)
În ceea ce priveşte reprezentarea Sfântului Duh ca porumbel în alte icoane decât cea a Botezului, cum ar fi icoana Pogorârii Duhului Sfânt asupra Apostolilor şi, în special, icoana Bunei Vestiri, care a dobândit popularitate în sec. al XVII-lea, Marele Sinod de la Moscova (1666 -1667) dă următoarea explicaţie:
„Sfântul Duh a apărut în chip de porumbel doar la Sfântul Botez al Domnului în Iordan, şi de aceea numai în acest context trebuie înfăţişat Sfântul Duh ca porumbel. Pentru că pe Muntele Tabor a apărut ca nor, şi alteori altfel.” (Documentele sinoadelor de la Moscova 1666 – 1667)
Mântuitorul Hristos este reprezentat stând în picioare, în mijlocul râului Iordan, ca într-un mormânt curgător care Îi cuprinde trupul din toate părţile, înţelegând prin aceasta că nu doar o parte, ci tot trupul Lui s-a scufundat ca semn al îngropării Lui, pentru că Botezul semnifică moartea Domnului. (conform Coloseni 2, 12)

Însă afundarea nu poate fi despărţită de ieşire care simbolizează Învierea Sa din morţi. „Cufundarea şi ieşirea sunt chipul Coborârii la iad şi al Învierii.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Chipul  Domnului are o expresie blândă şi smerită, arătând, în acelaşi timp sobrietate şi concentrare.
Mântuitorul Hristos este reprezentat fie cu totul dezbrăcat, fie doar cu o pânză albă în dreptul şoldurilor. Icoanele vechi îl înfăţişează pe Hristos gol, conform textelor liturgice, subliniind prin aceasta chenoza dumnezeirii Sale: „Se dezbraca Cel care a îmbrăcat cerul cu nori.” (Canonul praznicului, cântarea a 8-a, Utrenia din ajunul praznicului Botezului).
Se arată în acelaşi timp şi scopul acestei chenoze pentru că, dezbrăcându-şi trupul, îmbracă astfel goliciunea lui Adam, şi împreună cu ea pe cea a întregii omeniri, în veşmântul slavei şi al nestricăciunii.
Cu toate că iconografia iniţială îl înfăţişează pe Hristos gol, astăzi este mai potrivit să fie înfăţişat cu o învelitoare în jurul coapselor (variantă adoptată dealtfel şi în icoana răstignirii Domnului) pentru a sublinia curăţia Celui Care este „singur fără de păcat”.
Mântuitorul Hristos este înfăţişat făcând un pas înainte către Sfântul Ioan Botezătorul şi plecându-Şi capul sub mâna acestuia. Se arată prin acest gest suprema iniţiativă a Domnului Care vine de bunăvoie şi cu smerenie, pentru a împlini o rânduială de care El nu avea nevoie, fiind întru totul fără de păcat, dar arătând prin aceasta că a venit nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji. El binecuvântează apele Iordanului, fie cu ambele mâini, fie doar cu mâna dreaptă, sfinţindu-le în acelaşi timp prin cufundarea Lui.
Iordanul (din limba ebraică Jarden – care coboară)

Între cei doi versanţi înalţi, semn al prezenţei Duhului Sfânt, curge râul Iordan cu revărsare mare.
În unele icoane, apa în care a intrat Hristos Îi acoperă tot trupul până la umeri, în altele, apa curgătoare a râului apare de o parte şi de alta a înălţimii trupului Său şi sub picioare, fără a-L acoperi. Acest din urmă mod de reprezentare pare să fie utilizat pentru a nu strica linia clară a trupului, claritatea fiind unul din principiile folosite de iconarii bizantini.
Însă, primul mod, mai vechi de reprezentare a apei, în faţă şi pe ambele laturi ale trupului, este mai potrivit pentru că are în vedere o claritate superioară a formei trupului. Arată că Botezul s-a făcut prin scufundare totală în apele Iordanului după cum spun şi Evangheliile. (Matei 3, 16; Marcu 1, 10)
Râul Iordan este reprezentat aici sub forma unei peşteri întunecoase (imagine iconografică a iadului), sau a unui mormânt lichid, curgător, care cuprinde trupul Domnului (chip al înmormântării reprodus în Taina Botezului prin cufundarea totală).
Regăsim aici motivul peşterii care apare în icoana Naşterii Domnului, ca loc ce adăposteşte ieslea în care se află Pruncul Hristos, în icoana Răstignirii, sub Crucea în care se află în chip simbolic ţeasta primului Adam, apoi în icoana Cincizecimii, sub forma unei închisori întunecate din care se zăreşte silueta unui bătrân împărat, şi nu în ultimul rând, în icoana Pogorârii la iad, unde peştera întunecată reprezintă în mod propriu-zis, iadul.
Astfel, prin acest element de legătură – peştera, se crează contrastul permanent între întunericul în care se afla omenirea până la venirea Mântuitorului şi lumina dumnezeiască ce pătrunde în lume odată cu Întruparea Sa.
Tema apei ocupă un loc privilegiat în Sfintele Evanghelii. Odinioară imagine a morţii (potopul), ea este acum „izvor de apă vie” (Apocalipsă 21, 6; Ioan 4, 14). Odată cu intrarea lui Hristos în râul Iordan, firea umană împreună cu întreaga creaţie îşi schimbă starea căzută şi se sfinţesc prin harul Duhului Sfânt.

Făpturile marine

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Mântuitorului, sunt înfăţişate adesea, în dimensiuni discrete, siluetele a două personaje – un bărbat şi o femeie. Amândoi stau cu spatele la Hristos, iar chipurile lor au o expresie de mare uimire. Cele două siluete ilustrează texte ale vechiului testament care sunt prefigurări ale Botezului: „Marea a văzut şi a fugit: Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalmul 113, 3).

Figura bărbătească – un personaj întins în albia râului, ţinând în mâini un vas din care se varsă apă – este reprezentarea alegorică a râului Iordan.

04_Iordan (1)

Personajul este întors cu faţa de la Hristos, cuprins fiind de o mare uimire, spaimă chiar, motivul desprins din textele liturgice fiind acela de „a-L fi văzut fără veşmânt pe cel Nevăzut”.
Troparul explică această prezenţă:

„Întorsu-s-a oarecând râul Iordanului prin cojocul lui Elisei, înâlţându-se Ilie. Şi s-au despărţit apele într-o parte şi într-alta şi i s-au făcut lui calea uscată ceea ce era udă, spre chipul Botezului cu adevărat. Prin carele noi curgerea vieţii cea trecătoare o trecem.” (Troparul duminicii dinaintea praznicului)

Figura feminină – o femeie pe jumătate goală, purtând coroană pe cap şi sceptru în mână, luându-o la fugă călare pe unul sau doi peşti – este o alegorie a mării şi face trimitere la una din prefigurările Botezului – trecerea poporului iudeu prin Marea Roşie.
În unele reprezentări Hristos este înfăţişat stând în picioare pe două dale de piatră formând o cruce (asemănătoare cu porţile iadului din icoana Pogorârii la iad) sub care se află şerpi cu capetele ridicate, alteori, apare chiar un balaur sub picioarele Lui. Icoana ilustrează în acest fel, biruinţa lui Hristos asupra puterilor întunericului (a diavolului şi a îngerilor lui) simbolizate prin aceşti monştri marini – balauri, şerpi -, puşi pe fugă sau zdrobiţi, detaliu inspirat din Psalmul 13, 14: „Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă.”.
„Plecatu-Ţi-ai creştetul Înaintemergătorului, sfărâmat-ai capetele balaurilor, venit-ai la repejuni, luminat-ai toate, spre a Te slăvi pe Tine, Mântuitorule, Luminătorul sufletelor noastre.” (Stihiră la Doamne strigat-am … şi acum, Vecernia Mare, glas 2)
„Pe Adam cel stricat iarăşi îl zideşte în repejunile Iordanului şi capetele balaurilor celor ascunşi le sfarmă Împăratul veacurilor.” (Utrenia praznicului, cântarea 1, glas 2)
Uneori, în jurul lui Hristos înoată peşti mici şi chiar copii, însă este de evitat introducerea în scenă a amănuntelor irelevante.
Toate aceste elemente acvatice trebuie reprezentate cu discreţie, în proporţii echilibrate, astfel încât să rămână în plan secund, pentru a nu produce o distragere inutilă a atenţiei de la componentele principale ale icoanei care conduc la adevărata înţelegere a însemnătăţii praznicului.
Sfântul Ioan Botezătorul este înfăţişat în icoană purtând tunică şi himation sau o haină de păr care îi acoperă trupul, stând în picioare, pe malul râului, la dreapta lui Hristos şi păşind ferm spre Acesta. El se află în acelaşi timp aplecat în semn de supunere şi sfială faţă de Cel căruia nu este vrednic să-I dezlege curelele încălţămintei.

Această ezitare a Boteză-torului în momentul întâlnirii cu Hristos, este sugestiv redată în slujba Praznicului:
„La repejunile Iordanului venind astăzi Domnul a strigat către Ioan: nu te teme a mă boteza, că am venit să mântuiesc pe Adam cel întâi zidit.” (Utrenia, condacul Înainteprăznuirii, glas 4)
Ioan îl identifică pe Hristos de îndată ce Îl vede: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29)
Cu mâna dreaptă deasupra capului Mântuitorului, face gestul sacramental specific ritualului Botezului, exprimând în acelaşi timp şi cutremurul ce l-a cuprins:

„Nu îndrăznesc să ating preacuratul Tău cap, sfinţeşte-mă Tu, Doamne, cu arătarea Ta dumnezeiască.” (Stihiră la Litie
)
În mâna stângă ţine uneori un sul, simbolul propovăduirii sale, sau face un gest de rugăciune. Privirea sa se îndreaptă în acelaşi timp spre înălţime, dovadă a faptului că el însuşi L-a atins pe Hristos, a văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se asupra Lui în chip de porumbel (Ioan 1, 29-34), a auzit glasul Părintelui Ceresc „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), şi a mărturisit apoi despre acestea lumii.
Securea

În partea inferioară a icoanei, la picioarele Sfântului Ioan Botezătorul este reprezentat un arbust la baza căruia stă o

secure, rezumat cutremurător al învăţă-turii date de acesta fiecărui nou botezat:


„Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine, vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” (Matei 3, 10-11)



Îngerii

În faţa Sfântului Ioan Botezătorul, de cealaltă parte a râului, se află doi, trei sau chiar mai mulţi îngeri, aplecaţi, cu aripile lăsate într-o atitudine de slăvire, de rugăciune şi de slujire.

Ideea includerii îngerilor în icoana Botezului apare cel puţin din sec. al VI-lea, cu toate că prezenţa lor nu este indicată nici în Evanghelii şi nici în troparul care rezumă principalele momente ale evenimentului. Textele slujbelor, pomenindu-le prezenţa, vorbesc despre starea lor („Cetele îngereşti s-au umplut de mirare, de frică şi de bucurie.” – Tropar, glas 7, Ceasul al 9-lea), însă nu precizează rolul pe care aceştia l-au avut, astfel încât acest rol este adesea diferit înţeles şi reprezentat.
Îngerii sunt înfăţişaţi, fie având mâinile acoperite de propriile mantii, în semn de evlavie şi supunere în faţa Celui ce se botează, fie purtând ştergare. Obiceiul acoperirii mâinilor este de origine răsăriteană şi a fost adoptat la curtea din Bizanţ, unde obiectele înmânate împăratului sau primite de la acesta erau ţinute cu mâinile  acoperite ca semn al unui deosebit respect. Acoperirea mâinilor în iconografie exprimă evlavia şi supunerea faţă de o persoană sfântă.
În unele icoane, ei au rol de slujitori şi ţin în mâini ştergare, gata să înveşmânteze Trupul Domnului când iese din apă, indicându-se prin aceasta, încă o dată, faptul că botezul s-a făcut prin scufundare, ceea ce necesită ştergerea trupului celui botezat la ieşirea din apă.
Deşi rolul de slujitori ai Domnului nu este clar definit în ceea ce priveşte momentul Botezului, acest rol se dezvăluie într-un fragment următor relatării Botezului, în care aflăm  că „Iisus a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de diavol”, iar atunci când diavolul L-a lăsat, „iată îngerii, venind la El Îi slujeau”. (Matei 4, 1; 4, 11)
În orice caz, prezenţa îngerilor în icoana Botezului, cât şi în alte icoane precum Naşterea Domnului, Bunavestire, Învierea sau Înălţarea, atestă faptul că cetele îngereşti au fost martore nevăzute ale petrecerii în trup a Domnului încercând şi ele să pătrundă treptat înţelesurile tainei celei din veac ascunse a Lui Dumnezeu.

Inovaţii apusene ale reprezentării Botezului Domnului

– Scena este populată de numeroase personaje, îngeri şi oameni, care nu mai stau în registre separate ca in iconografia răsăriteană, exprimând cele două trepte existenţiale – lumea angelică şi umanitatea (reprezentată doar prin persoana Sfântului Ioan Botezătorul) -, ci se află deopotrivă într-o convieţuire paşnică, prilejuită de evenimentul Botezului.
– În unele compoziţii, personajele sunt antrenate în diverse activităţi colaterale, străine de evenimentul central, unele chiar independente de el, fapt care face ca importanţa Botezului Domnului să fie mult diminuată, ba chiar anulată prin banalizare.
– În acelaşi timp, toate personajele par a fi martore ale Teofaniei, în timp ce Sfânta Scriptură vorbeşte doar de Sfântul Ioan Botezătorul ca fiind cel ce s-a facut vrednic de această descoperire, el dând mărturie apoi şi celorlalţi.
_Inovatii
– Teofania în sine, este interpretată într-o manieră extrem de naturalistă prin atmosfera teatrală a cerurilor deschise, din mijlocul cărora putem zări alături de mulţimile de îngeri – prunci figura unui bătrân ce se vrea a fi expresia văzută a celui cu neputinţă de reprezentat

– Dumnezeu – Tatăl .

– Raza şi porumbelul au, şi ele, o consistenţa materială având ca scop impresionarea simţurilor şi rămânând prin aceasta doar la nivelul unei experienţe sensibile, straină totuşi de Revelaţia Dumnezeiască.

– Hristos este reprezentat stând cu capul plecat, într-o atitudine de umilinţă mult prea umană, străină de smerenia dumnezeiască a Celui care S-a făcut om „chip de rob luând”, dar a rămas în acelaşi timp Dumnezeu, Stăpânul cerului şi al pământului.

– El nu mai binecuvântează apele, ci stă cu mâinile adunate spre piept, închis în sine, într-o rugăciune care nu mai cuprinde întreaga lume ci doar propria persoană. În unele cazuri, însuşi gestul rugăcinii se transformă într-o contemplare ruptă de comuniunea cu Dumnezeu, privirea nemaifiind îndreptată către cer ci către pământ, devenind expresie, fie a adorării de sine, fie a deznădejdii. Din acest motiv,  în icoana ortodoxă, Hristos – Dumnezeu şi Sfinţii Săi nu vor avea niciodată privirile plecate, nici chiar în clipele pătimirilor sau ale martiriului.

– Râul Iordan are mai degrabă înfăţişarea unui pârâiaş ce îl acoperă pe Iisus doar până la glezne, cel mult până la genunchi.

– Ioan Botezătorul este reprezentat pe jumătate dezbrăcat, având o statură atletică (la fel ca toate personajele ce populează compoziţia), trupul său nemaiavând  nimic din expresia unei vieţuiri ascetice.

– El îl stropeşte pe Hristos cu apă dintr-o scoică sau dintr-un vas, ceea ce contravine adevărului istoric potrivit căruia botezul s-a făcut prin scufundare totală, nu doar prin stropire. Odată cu deformarea adevărului istoric, se diluează şi mesajul simbolic al botezului, acesta fiind o prefigurare a morţii, a Îngropării de trei zile şi a Învierii Domnului.

– Întreaga compoziţie se desfăşoară într-un registru orizontal, accentul căzând pe elementul terestru, semn al unei abordări (înţelegeri) de factură sensibilă, supusă simţurilor şi, prin aceasta, marcată de subiectivism şi coruptibilitate, spre deosebire de reprezentarea ortodoxă în care domină axa verticală, expresie a înălţării spirituale şi a cunoaşterii inteligibile, care dă mărturie, totodată, de măreţia şi importanţa universală a Botezului Domnului.
*
Prin Botezul Său, Domnul Hristos a surpat puterea diavolului care l-a otrăvit pe om sugerându-i să nu-L asculte pe Dumnezeu. Dacă prin păcatul neascultării şi fuga protopărinţilor de Dumnezeu a intrat în lume blestemul îndepărtării întregii firi de Dumnezeu, adică suferinţa şi moartea, prin ascultarea lui Hristos, „Care S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, [şi] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8), a venit în lume binecuvântarea şi viaţa veşnică. Hristos a venit la botezul pocăinţei, săvârşit de Sfântul Ioan, în numele nostru, spre a ne împăca pe noi şi cu Dumnezeu, dar şi cu întreaga fire, pe care noi o separasem de Izvorul vieţii şi o ridicasem împotriva noastră prin păcat.
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, aşadar, Botezul Domnului nu este numai o teofanie, o arătare desăvârşită a lui Dumnezeu – Sfânta Treime şi o descoperire desăvârşită în faţa întregii creaţii a Mântuitorului Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, ci este şi o epifanie a firii întregi, a omului şi a lumii înconjurătoare, într-o nouă stare de existenţă. Botezul Dom­nului inaugurează o viaţă nouă, luminoasă şi plină de sens pentru cosmosul întreg, unde are să vieţuiască de acum înainte omul înnoit şi îndumnezeit de Hristos.
Dacă la început „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) activând energiile Lui necreate în convergenţă cu energiile create continuu şi progresiv, la Botezul Domnului Duhul Sfânt Se uneşte iarăşi cu apa şi cu toată creaţia, pregătind sânul Bisericii în care se vor naşte din nou, „din apă şi din Duh” (Ioan 3, 5), toţi oamenii care cred în Hristos. Apa sfinţită de Duhul Sfânt este în chip tainic materia veacului viitor, purtând în ea pe Hristos şi pe Duhul cu puterile Lui dătătoare de viaţă şi îndumnezeitoare. Prin Taina Sfântului Botez, şi noi, creştinii ortodocşi, murim tainic cu Hristos faţă de păcat, dar şi înviem împreună cu El întru Împărăţia Sa veşnică şi binecuvântată. Cu alte cuvinte, prin Botezul nostru, Dumnezeu ne iartă păcatele, ne înfiază în Biserica Sa şi ne dă puterea de a ne asemăna tot mai mult cu Fiul Său cel iubit pe măsura însuşirii de către noi prin iubire a Jertfei şi a Învierii Lui.
Arhim. Mihail Stanciu
Bibliografie selectivă
Preot Prof. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2005
Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophia, 2004
Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, 2000
Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993
Michel Quenot, Învierea şi Icoana, Editura Christiana, Bucureşti, 1999
Michel Quenot, Sfidările icoanei, Editura Sophia, 2004
Michel Quenot, Nevoia de icoană, Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Michel Quenot, De la icoană la ospăţul nupţial, Editura Sophia, 2007
Egon Sendler, Icoana, chipul nevăzutului, Editura Sophia, Bucureşti, 2005
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, 2003

EPIFANIA (BOTEZUL DOMNULUI): Pe Acesta sa-L ascultati!

Troparul Bobotezei (Stavropoleos).mp3

0106theophany25.jpg

Cuvant de invatatura la Dumnezeiasca Aratare




de Sfantul Ignatie Briancianinov


Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati (Mt.3,17; 17,5). “Asa a glasuit catre oameni Dumnezeu Tatal Cel mai inainte de veci despre Dumnezeu Fiul Cel mai inainte de veci, atunci cand Fiul, dupa voia Tatalui si prin lucrarea Duhului, S-a inomenit din Fecioara si a savarsit mantuirea omenirii pierite. Fratilor, sa dovedim ascultare fata de Fiul lui Dumnezeu, asa cum o doreste de la noi Dumnezeu, ca sa odihneasca asupra noastra harul dumnezeiesc! Poate va spune cineva: “As fi vrut si eu sa Il ascult pe Fiul lui Dumnezeu – dar cum as putea asta, cand au trecut deja aproape doua mii de ani de cand Domnul nostru Iisus Hristos a petrecut pe pamant cu trupul si a propovaduit invatatura Sa cea atotsfanta?“


Sa fim mereu cu Hristos, sa ascultam neincetat preadulcele Lui glas, sa ne hranim cu invatatura Lui cea de viata facatoare este foarte lesne: Domnul Iisus Hristos petrece cu noi pana acum. El petrece cu noi in Sfanta Sa Evanghelie, petrece cu noi prin mijlocirea Sfintelor Taine ale Bisericii, petrece prin pretutindeni-fiintarea si prin atotputernicia Sa, petrece in chip atotimbelsugat, precum se cade sa petreaca Dumnezeu, Cel Nemarginit si Atotdesavarsit. Domnul vadeste petrecerea Sa impreuna cu noi prin slobozirea sufletelor din robia pacatului, prin impartirea darurilor Sfantului Duh, prin semne si minuni multe.


Cei ce doresc a se apropia de Domnul si a se insoti cu El pe veci prin insotirea cea atotfericita trebuie sa inceapa aceasta lucrare sfanta prin cercetarea cu toata osardia a cuvantului lui Dumnezeu: prin cercetarea Evangheliei, in care e ascuns Hristos, din care vorbeste si lucreaza Hristos. Cuvintele Evangheliei duh sunt, si viata sunt (Ioan 6, 63). Ele prefac omul trupesc in om duhovnicesc, dand viata sufletului omorat de pacat si de desertaciunea vietii. Ele duh sunt si viata sunt: fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti marele cuvant al Duhului cu ratiunea ta cea taratoare pe pamant; fereste-te ca nu cumva sa talcuiesti cuvantul cel preaplin de infricosata putere a lui Dumnezeu asa cum lesne se poate infatisa sufletului tau mort, inimii tale moarte, mintii tale moarte. Cuvantul rostit de Sfantul Duh e talcuit doar de Sfantul Duh.


Cei ce doriti a va apropia de Domnul ca sa ascultati invatatura Lui cea dumnezeiasca, ca sa fiti inviati si mantuiti de El, apropiati-va, stati inaintea Domnului cu cea mai mare evlavie si cu cea mai sfanta frica, asa cum stau inaintea Lui sfintii ingeri, heruvimii si serafimii Lui! Prin smerenia voastra faceti cer din pamantul pe care stati – si Domnul va va grai din Sfanta Sa Evanghelie ca ucenicilor Sai iubiti! Iar Sfintii Parinti, care au talcuit Sfanta Evanghelie cu darul Sfantului Duh, sa va fie indrumatori spre intelegerea cea intocmai si fara gres a Sfintei Evanghelii. Nenorocit lucru este a te apropia de Evanghelie, de Domnul Iisus Hristos, Care traieste in Evanghelie, fara evlavia cuvenita, cu obraznicie si cu nadajduire in sine. Domnul primeste numai pe cei smeriti, preaplini de constiinta propriei pacatosenii si nimicnicii, preaplini de pocainta, iar de la cei mandri Se intoarce. Intoarcerea fetei Domnului de la obraznicul ispititor – asa-l numesc pe ascultatorul neevlavios, usuratic si rece – il loveste pe acesta cu moartea vesnica. De Dumnezeu insuflatul batran Simeon a vestit despre Dumnezeu-Cuvantul intrupat: Iata, Acesta este pus spre caderea si scularea multora intru Israil, si spre semnul caruia i se va zice impotriva (Lc.2, 34). Cuvantul lui Dumnezeu e piatra, piatra de o marime si greutate nemasurata, si cel ce va cadea peste piatra aceasta va fi sfaramat cu sfaramare de nevindecat (Mt.21, 44).


Fratilor, sa fim ascultatori evlaviosi si lucratori ai Cuvantului lui Dumnezeu! Sa aratam supunere Tatalui Ceresc, Care din Sfanta Evanghelie a glasuit catre noi despre iubitul Sau Cuvant: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, intru Carele am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati. Pe Acesta sa-L ascultam! Pe Acesta sa-L ascultam si bunavoirea Tatalui Ceresc va odhni asupra noastra in vecii vecilor. Amin”.


(Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, Editura Sophia, Bucuresti)

SURSA

BOTEZUL DOMNULUI (BOBOTEAZA): Sf. Ioan Maximovici despre SMERENIA CARE A DESCHIS CERURILE SI A SFARAMAT CAPUL BALAURULUI. Plus: Ce inseamna Aghiazma Mare si cum se ia?

Predica la Botezul Domnului



În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.




Sărbătorind Botezul Domnului, ne aducem aminte şi că Dumnezeu S-a descoperit oamenilor ca Treime, şi că Iisus S-a arătat oamenilor ca Hristos. Unde S-a arătat Hristos? Unde Şi-a început lucrarea? S-a dus, oare, într-un mare oraş şi S-a arătat acolo în slava Sa? Ori S-a urcat pe un multe înalt, ca o mulţime numeroasă de oameni adunată în jur să-L privească de jos, ca pe o ciudăţenie? Nu! Hristos S-a dus în pustie, la apa Iordanului, unde Ioan boteza poporul. Ioan propovăduia pocăinţa şi îi chema pe păcătoşi ca, în semn de pocăinţă, să se boteze în Iordan. Şi iată, tot ca un păcătos vine şi Hristos şi cere să fie botezat. El, Care nu are păcat. S-a temut Ioan. „Tu trebuie să mă botezi pe mine”, „Lasă asta acum – îi răspunde Iisus – căci aşa ni se cuvine să împlinim toată dreptatea”.
Adam a păcătuit prin mândrie, a vrut să se înalţe, să fie ca Dumnezeu. Iar Hristos a venit să plinească dreptatea lui Dumnezeu, să îndrepte prin smerenie păcatul mândriei lui Adam. Adam a voit să se înalţe în faţa lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Se smereşte în faţa omului. Hristos S-a coborât în apă şi a primit botezul de la robul Său. Tremurând, Ioan a pus mâna pe Stăpânul şi Dumnezeul său şi Hristos Şi-a plecat smerit capul în faţa lui.
Această smerenie a lui Hristos a deschis cerul. S-au desfăcut atunci cerurile şi s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit. Acesta este Fiul Meu, Care S-a smerit pe Sine ca să împlinească voirea Mea, este Fiul Meu cel adevărat, care Se micşorează ca pe om să-l înalţe”.
Iar Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste Iisus, întărind cuvintele Tatălui. Astfel, prin smerenie, Hristos a deschis cerul şi a descoperit oamenilor taina Treimii dumnezeieşti.
Dar de ce a făcut asta tocmai pe apă, iar nu în vreun alt loc? Să ne amintim cum a creat Dumnezeu lumea. Când Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, „pământul era nevăzut şi gol şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Apoi Dumnezeu a despărţit pământul de apă, dar astfel încât apa să rămână totuşi peste tot căci este trebuincioasă oricărei făpturi. Nici omul nu poate trăi fără apă şi nici un fel de vieţuitoare. Apa se găseşte în aer (ca umezeală); să luăm o mână de ţărână de oriunde – şi acolo e apă; se află apă şi în piatră, chiar dacă nouă ni se pare că nu este; ea se află şi în piatră şi când Dumnezeu vrea, poate să o scoată din ea, cum a făcut în vremea lui Moise.
„Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a întemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el” – spune Psalmistul (Ps. 23, 1-2).
„Cerurile şi pământul erau în vechime din apă şi din apă s-au închegat, prin cuvântul lui Dumnezeu – scrie Sfântul Apostol Petru – de aceea, lumea de atunci a fost potopită de apă şi a pierit” (II Petru 3, 5-6).
Când omul a păcătuit, el a adus mânia lui Dumnezeu nu numai asupra lui, ci şi asupra întregii făpturi. Omul este cununa zidirii lui Dumnezeu; el a fost pus împărat al naturii. Iar când împăratul s-a făcut duşman al celuilalt împărat, atunci şi întreaga lui împărăţie a devenit o împărăţie potrivnică. Pedeapsa a fost dată nu numai omului, ci şi întregii făpturi. „Ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 22). Dar, “făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Romani 8, 20). De aceea, iertarea vinovatului eliberează şi făptura din robia stricăciunii (Romani 8, 21). Această natură stricăcioasă va fi nimicită şi va fi preschimbată în cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea (II Petru 3, 12-13). Pentru a face cu putinţă această preschimbare, pentru a pregăti natura pentru starea nestricăcioasă care va veni după Ziua cea înfricoşătoare, a venit Hristos la apele Iordanului.
Cufundându-Se în Iordan, Hristos a sfinţit nu numai apele Iordanului, ci şi întreaga fire, aşa cum glăsuieşte Biserica în cântările ei: „Hristos S-a arătat la Iordan, ca apele să le sfinţească” (tropar din ajunul sărbătorii), „Astăzi firea apelor se sfinţeşte” (tropar cântat în timpul mersului la Iordan). Şi, având în vedere că apă se găseşte peste tot, sfinţind apele Hristos a pregătit natura ca şi ea să se bucure de urmările jertfei pe care El a venit să ne-o aducă. Dar nu este numai atât. El a dat apelor puterea să spele păcatele omeneşti. Botezul lui Ioan era numai un semn de pocăinţă. Botezul creştin este noua naştere, iertarea tuturor păcatelor. Prin apă a pedepsit Dumnezeu păcatele lumii dintâi şi a pierdut-o prin apă, la potop. Tot prin apă îi mântuieşte acum Dumnezeu pe oameni, în taina botezului.
Astfel, Hristos a sfărâmat în apele Iordanului capul balaurului – care i-a înşelat pe Adam şi pe Eva, prin smerenia Sa şi le-a descoperit oamenilor că Dumnezeu este Treime; a sfinţit apele, iar împreună cu apele a pregătit şi întreaga făptură să primească cuvântul iertării şi pentru nestricăciune. aşa cum se cântă în cântările bisericeşti – Şi atunci, biruindu-l încă o dată pe diavol în pustie, Hristos a mers să pregătească oamenii pentru împărăţia viitoare şi Şi-a început propovăduirea cu cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) sau, cum este scris în altă Evanghelie: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).
Până acum, Ioan Botezătorul propovăduia pocăinţa, pregătind calea Domnului. Acum însuşi Domnul le strigă oamenilor: „Pocăiţi-vă!”. Acest glas nu este adresat doar oamenilor trăitori în vremea lui Hristos, ci cu aceste cuvinte Hristos li S-a adresat tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Am auzit şi noi aceste cuvinte în Evanghelie. Cât timp încă nu au încetat cântările sărbătoreşti ale Bobotezei, ele ne amintesc că vremea pocăinţei se apropie.
Să luăm aminte! Nu sunt cuvinte de prooroc sau de înger, ci ale Domnului însuşi. Să ne pocăim şi să ne străduim în Postul care se apropie să ne biruim patimile şi să primim iertarea păcatelor, pentru ca în veacul ce va să vină să intrăm în împărăţia cea nestricăcioasă, pe care Domnul ne-a pregătit-o. Amin.
Bitolia (Serbia), 1928
(din: Sf. Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

***
Aghiasma cea Mare

(sursa: Blogul Daruind vei dobandi )

Ce înseamnă cuvântul “Aghiasmă”?

Cuvântul vine din limba greacă (aghios) şi înseamnă Sfinţire. La noi, prin Aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba pentru Sfinţirea ei.

De câte feluri e Aghiasma în înţelesul ei de slujbă?

De doua feluri: mare şi mică. Cea mică se mai numeşte în popor şi sfeştanie (care înseamnă luminare sau slujba luminilor) şi Aghiasma cea mare, care se săvârşeşte la Bobotează.

Când se săvârşeşte sfinţirea cea mare a apei?

La Bobotează, atât în Ajun, când se sfinţeşte apa cu care preoţii botează apoi casele creştinilor, cât şi în însăşi ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, când se sfinţeşte apa pe care o iau creştinii acasă, pentru tot anul.

De ce se spune “Sfinţirea cea mare a apei”?

Pentru că apa de la Bobotează are o putere deosebită, fiind sfinţită în însăşi ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. De aceea şi slujba Aghiasmei mari este mai lungă şi mai festivă decât a Aghiasmei mici, iar cântările şi rugăciunile ei pomenesc şi preaslăvesc îndeosebi Botezul Domnului in Iordan.

Ce putere are apa sfinţita la Bobotează şi cum o folosim?

Aghiasma Mare, adică apa sfinţită de la Bobotează, are o mult mai mare, putere sfinţitoare şi tămăduitoare decât Aghiasma mică. De aceea, ea se păstrează nestricată vreme îndelungată, rămâne tot aşa de proaspătă, de curată şi plăcută la gust ca şi când ar fi atunci scoasă din izvor. O parte din ea se păstrează în biserică, într-un vas anume, numit şi aghiasmatar, şi e folosită de preot la o mulţime de slujbe (ierurgii). Cu această apă sfinţită se stropesc persoanele şi lucrurile care trebuie exorcizate, curăţite sau sfinţite. Fiecare familie trebuie să ia din Aghiasma de la Bobotează şi să o păstreze într-un vas curat şi la loc de cinste. Se gustă din ea pe nemâncate şi cu multă cuviinţă în zilele de ajunare şi de post, sau în zilele de sărbători mari, după ce venim de la biserică, mai ales când nu ne împărtăşim.
Se obişnuieşte ca credincioşii să bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile în şir, începând din ajunul Bobotezei, până la încheierea praznicului, adică până la 14 ianuarie. După aceea, ea se poate lua numai după Spovedanie. Îndeosebi cei opriţi de la împărtăşire se pot mângâia luând Aghiasma si apoi anafură. Când ne împărtăşim, Aghiasma se ia după împărtăşire, fiind mai mică decât Sfânta Impărtăşanie, iar când luăm numai anafora, Aghiasma se ia înainte de aceasta, fiind mai mare ca anafora.
Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele si chiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. În caz de boală, putem, de asemenea, să gustăm din ea cu credinţă. Căci apa aceasta, având într-însa darul si puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, a făcut adesea multe minuni, însănătoşind bolnavi, tămăduind râni, apărând de rele, de necazuri si de primejdii.

DE CE S-A BOTEZAT HRISTOS? CE APA ARE ACEEASI PUTERE CU IORDANUL? Si: unde a fost Mantuitorul Iisus Hristos de la 12 ani pana la Aratarea Sa?

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Botezul Domnului



Astăzi, evlavioasa Biserică încheie Dodekaimeron-ul. Dodekaimeron-ul este ciclul sărbătorilor de bucurie, care încep cu Naşterea lui Hristos şi se încheie cu Botezul Lui. Zilele sunt douăsprezece, dacă se lasă la o parte Ajunul Bobotezei care este zi de post.
În ziua Naşterii Domnului l-am văzut pe Hristos prunc în peşteră. Pe 1 ianuarie l-am văzut prunc de opt zile tăindu-se împrejur şi primind numele de Iisus. Şi astăzi îl vedem „bărbat desăvârşit“ (Efeseni 4, 13), la vârsta de 30 de ani, venind la repejunile Iordanului să fie botezat.
În jurul botezului se nasc anumite întrebări, care cer explicaţii.

***
– O nedumerire este următoarea: Din Evanghelii cunoaştem viaţa lui Hristos. Informaţiile însă ajung până acolo când Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a închinat în Templul lui Solomon, a rămas acolo trei zile şi i-a uimit pe înţelepţii lui Israel cu întrebările şi cu răspunsurile Lui. Apoi, Evangheliile tac. Există un gol. Unde a fost şi ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani? Duşmanii credinţei exploatează acest gol. Şi ce zic?! Că în această perioadă (de 18 ani) a călătorit şi s-a dus departe, în ţări diferite, şi în special în spaţiul misticismului empatic, în Indii, şi acolo a învăţat înţelepciunea pe care apoi a propovăduit-o.
Minciună! Hristos nu s-a dus nicăieri. Cum se demonstrează asta? O spune Evanghelia. Vă explic lucrul acesta şi printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Dacă mergeţi acolo, în satul meu, vă vor spune lucruri despre viaţa mea: că eram mic, că am mers la şcoala primară, că am mers la gimnaziu, că am mers la universitate, şi că…, şi că… Toate le ştiu. Pentru că lucrurile acestea se discută. Cunosc detaliile vieţii fiecărui consătean. Într-un sat mic a locuit şi Hristos, în Nazaret; de aceea s-a numit Nazarinean. Aşadar când s-a făcut mare, de 30 de ani, şi a propovăduit în Nazaret, ce spuneau?

– Curios lucru! Ăsta la şcoală nu s-a dus: „Cum de ştie acesta carte fără să fi învăţat?” (Ioan 7, 15), că ştie atâtea lucruri?!…

Compatrioţii lui, adică, mărturisesc că nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a făcut? – în această perioadă de 18 ani era acolo primul muncitor.
Să audă aceasta toţi acei părinţi ai muncii şi falşi ocrotitori care profită de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bătături în mâini. Sărac, slujea în atelierul Sfântului Iosif ca să se întreţină pe El şi pe Sfânta Lui Maică. Există şi o icoană, care-L prezintă în atelierul tâmplăresc al părutului Său tată, ţinând în mâini un ferăstrău şi o teslă şi muncind.
Iată aşadar unde a fost Hristos de la 12 până la 30 de ani. Dacă ar fi fost în alte ţări, ar fi cunoscut-o compatrioţii Săi, dar ei mărturisesc, că nu S-a dus. De aceea sunt uimiţi, nu se pricep cum cunoaşte „carte, fără să fi învăţat”.

– O altă nedumerire este următoarea: Cunoaştem că fiecare om este păcătos. Unul singur a fost fără de păcat – Hristos. Însă atunci se naşte întrebarea:

Dacă este fără de păcat, de ce s-a botezat?

Răspundem:

Iisus s-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Până în clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoştea nimeni. Cine ar fi presupus că sub acel muncitor cu fierăstraie şi ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel aşteptat? Şi chiar Înainte-Mergătorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.
Iisus s-a botezat şi pentru a se arăta Taina Sfintei Treimi. În clipa Botezului s-a arătat adevăratul Dumnezeu, care era necunoscut în toată perioada antică. Strămoşii noştri atenieni în „vestita cetate” ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Aşadar, la repejunile Iordanului S-a arătat adevăratul Dumnezeu. Cum s-a arătat? Drept Sfânta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. O taină de necuprins! Ce exemplu să aduc? Iată ceva ce n-am ştiut: când are loc diviziunea atomului, se spune că are loc emiterea a trei particule; unul este atomul şi emite trei particule. Cele trei devin nouă şi aşa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este şi aceasta o imagine asemănătoare, dar orice am spune nu putem să explicăm taina cea mare. De altfel, putem oare să explicăm măcar tainele cele mai mici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: „Înotăm în oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logică şi de cele cinci simţuri, este nevoie de „al şaselea simţ”, adică de credinţă. Prin credinţă ne apropiem de marea taină, iar viermii de noi, fiinţe mici şi lipsite de importanţă, ne plecăm grumazul şi zicem: Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, miluieşte lumea.
Arătarea Sfintei Treimi astăzi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. „Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3).  S-a arătat un porumbel, simbol al purităţii şi al curăţiei. Şi s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos s-a botezat şi pentru a se face pildă creştinilor. El însuşi nu avea nevoie de botez; noi avem nevoie de curăţia pe care o dăruieşte taina. Apa cristelniţei nu este o apă comună – dacă crezi, desigur – dacă nu crezi, e dreptul tău. Din clipa în care preotul îşi pune epitrahilul şi binecuvintează, din ceasul acela apa primeşte deja o putere făcătoare de minuni, văzută prin credinţă; în cristelniţă se îngroapă Adam cel vechi cu toate păcatele lui, iar omul iese mai alb chiar decât zăpada. Aceasta este credinţa noastră. Aşadar botezul lui Hristos s-a făcut pildă pentru noi.

– În sfârşit, încă o întrebare. Se botează omul matur, pentru că este păcătos; dar pruncii nevinovaţi de ce să se boteze?

Răspuns:

– Pentru că poartă păcatul strămoşesc. Unii vor râde, auzind acestea; dar azi vine ştiinţa, psihologia, să confirme că acest lucru este adevărat.

Doar că o spune cu alte cuvinte. Nu am vreme să vă vorbesc despre păcatul strămoşesc. Pe scurt, zic doar că omul, chiar născut, poartă în el sămânţa stricăciunii, sămânţa păcatului. Lucrul acesta în limbaj ştiinţific se numeşte „ereditate”, şi este acceptat de toţi. Dacă însă îi zici „păcat strămoşesc” sunt deranjaţi. Aşadar, copilul are şi el o oarecare vină; şi, de aceea, are loc Botezul, ca să se şteargă vina, care provine din păcatul strămoşesc.

***
Iubiţii mei, am dezlegat câteva nedumeriri. Ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani. De ce Hristos, dacă este fără de păcat, s-a botezat la Iordan. De ce se botează şi copiii mici. Acum îmi veţi spune:

– Noi ne-am botezat, şi trebuia ca în continuare să păstrăm neîntinată haina, să nu săvârşim vreun păcat după Botez. Dar, din nefericire, şi după Sfânta Taină am căzut iarăşi şi suntem cufundaţi în păcate. Trebuie deci să deznădăjduim?

Nu, nu! De mii de ori dacă păcătuieşti şi cazi, să nu deznădăjduieşti. Ridică-te din nou, deoarece există şi un alt botez, cum spun Părinţii Bisericii: este lacrima de pocăinţă şi de mărturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii păcătoase, lacrimile miilor care s-au pocăit.

Multe sunt lacrimile în lume. Există vreun om care să nu fi plâns?

„Valea plângerii” se numeşte pământul (Psalmul 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi deşarte, nefolositoare. Pentru că oricât ai plânge, de pildă, pentru  un mort, nu poţi să-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi preţioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocăinţă. Daţi-mi, daţi-mi, păcătoşilor, o astfel de lacrimă! Această lacrimă, pe care o verşi aici pentru păcatele tale, are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în râul Iordan, devine ocean, în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor. Şi atunci Hristos este lăudat şi slăvit înru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis
în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 06.01.1985)
(traducere din elină: monahul Leontie)
preluat de AICI

Cuvântul Ortodox