Cu durere în suflet pentru frați, dar cu responsabilitate și cu iubire pentru Ortodoxia neamului românesc

image

M-a scos oare necuratul din Biserica lui Hristos?

Cu durere în suflet,

Pentru toți frații împreună-luptători pentru dreapta credință și neam,

Frăției Ortodoxe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință

și pentru toți ortodocșii,

Constat că argumentul final adus împotriva necesității și obligativității mărturisirii adevărului prin între-ruperea pomenirii episcopului eretic, respectiv participarea doar la slujbele unde preoții s-au îngrădit de erezie este acela al rămânerii în Biserică. Doresc să vă lămuresc pe scurt acest aspect printr-o analogie simplă.

După cum bine știți, Biserica Ortodoxă nu este reprezentată de construcții, ci de mulțimea tuturor celor botezați canonic ortodox, prin întreită afundare, indiferent dacă aceștia participă activ sau nu la viața Bisericii. Noi, cei botezați, cu toții constituim Trupul tainic al lui Hristos sau Biserica Sa, după cum spun Sfinții Părinți, nu eu, iar Capul Bisericii este Hristos, nu episcopii.

În momentul în care apare o erezie în cadrul Bisericii este ca și cum a apărut o boală într-un trup sănătos. Atât partea sănătoasă, cât și cea bolnavă rămân părți integrante ale aceluiași trup până la vindecarea părții bolnave (prin pocăință și revenire la adevăr) sau prin „intervenție chirurgicală”, adică hotărârea sinodală ortodoxă, care va extirpa partea bolnavă, anathematizând-o. Acesta a fost rostul tuturor Sinoadelor Ecumenice (nu ecumeniste, cum a fost cel din insula Creta, iunie, 2016), de a condamna erezia și a îndepărta din Biserică pe cei afundați în erezie, precum chirurgul extirpă partea bolnavă. Anatemele sinoadelor, precum actele chirurgicale, sunt extrem de dure-roase, dar necesare supraviețuirii trupului.

Dacă veți cerceta operele Sfinților Părinți precum: Sfântul Fotie cel Mare, Sfântul Maxim Mărturisitorul sau Sfinții contemporani cu noi: Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Justin Popovici și mulți alții, veți vedea că singura metodă de luptă împotriva ereziei este îngrădirea de aceasta prin oprirea pomenirii episcopului eretic de către preot, la fel cum cineva s-ar feri de o persoană care suferă de o boală contagioasă, se întrerupe orice legătură pentru a nu lua boala contagioasă asupra sa. A considera că ești mai tare decât boala contagioasă, sau „imun” cum a spus cineva este un act de imensă aroganță și chiar lipsă de firească și dreaptă cugetare.

Dacă deci ar fi așa cum spuneți voi, fraților, că m-a scos necuratul din Biserică, pentru că nu mai particip la slujbele unde se pomenesc ereticii episcopi, aceasta ar însemna în primul rând că și Sfinții sus-menționați, care s-au îngrădit de erezie și au trecut la cele veșnice fiind în îngrădire de erezie și care au fost prigoniți în tot felul pentru a înceta a mai spune adevărul, deci ar înseamna că și aceștia au fost scoși de necuratul din Biserică. Verificați sinaxarele dacă îi regăsiți între Sfinți! Așa că să nu hulim numele lor, căci vom huli pe Hristos, Capul unic al Bisericii Lui.

Fac o paranteză aici și legat de pacea mincinoasă pe care o tot invocați, vă dați seama ce mult deranja Sfântul Maxim Mărturisitorul de i-au tăiat mâna dreaptă și limba? A zice că le-a luat pacea e puțin spus. Mai sunt și alte exemple de mărturisitori care s-au „aprins” astfel, Sfântul Nicolae și Însuși Mântuitorul când a răsturnat tarabele comercianților de la templu. Ce este mai grav, a vinde diverse lucruri în fața templului sau a vinde pe Însuși Mântuitorul adevărat și unic al lumii, pentru o pace ecumenistă totală cu toți ereticii condamnați de către toți sfinții? Oare nici ei nu au avut dragoste? Ce bătaie de joc față de adevăr este când cineva îndrăznește a afirma așa ceva!

Revenind, dacă veți face cum spuneți acum, că veți ieși la mărturisire când „va fi nevoie”, oare atunci nu vă va scoate necuratul și pe voi din Biserică? Ce scuză ecumenistă veți mai inventa atunci? Dar vă mai întreb ceva: când credeți că „va fi nevoie” de mărturisirea voastră? Poate aveți impresia că o veți face pentru apărarea Bisericii? Biserica este cea care vă apără pe voi, nu invers, trebuie mărturisit adevărul pentru a nu ajunge în derivă voi înșivă, nu când credeți că este mai avantajos pentru „salvarea ei”. Dacă „încă nu este momentul”, după cum spune Pr. Amfilohie Brânză, atunci „când va fi” o să mai cunoașteți oare ortodoxia, devreme ce deja vă asumați argumentele ecumeniștilor? Ce semne așteptați și de la cine ca să ieșiți la mărturisire? Poate veți mărturisi când se va arăta antihrist? Sau poate când va sta cineva să vă aplice pecetea? Dar dacă nu prindeți zilele acelea? Treceți la Domnul din viața aceasta fiind ortodocși sau eretici?

Concluzia este aceasta: atât noi, cei îngrădiți corect ortodox (netrecuți la stiliști sau altele), cât și voi, cei care ați rămas în comuniune cu episcopii eretici, care vă împărtășiți spre osândă (nu că nu ar fi Taine, sunt, și sunt luate cu nevrednicie, datorită păcatului ereziei), care abia așteptați o slujbă arhierească, care sărutați mâna acestor trădători ai adevărului, acești masoni vrăjmași ai lui Hristos, TOȚI, până la întrunirea unui Sinod Ortodox Adevărat ne aflăm în continuare în Biserică, facem parte din Trupul Tainic al Lui Hristos. Măcar de aceasta lămuriți-vă. Iar preoții care vă spun altfel decât Sfinții Părinți și Sfintele Canoane vă mint cu nerușinare ecumenistă și de frică să nu fie caterisiți, iubind cele ale lumii și urând de fapt pe Hristos.

Cu durere în suflet fraților, acesta este adevărul. Vă așteaptă Hristos, căci știu că Frăția este un duh care transformă fierbinte bărbații în vajnici oșteni și fete plăpânde în tari mucenițe, cu gândul la Domnul din cer. Amin.

Iertați-mă, dacă vă simțiți jigniți, dar nu eu, ci adevărul batjocorește erezia la care mi se pare tot mai mult că aderați.

12.08.2018

Marcel-George Dologa

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

Reclame

Rânduiala bisericească din perioada Penticostarului

Miercurea şi vinerea, în perioada Penticostarului (cuprinsă între Învierea Domnului şi Duminica Tuturor Sfinţilor – prima după Rusalii), este „dezlegare la peşte“. Aceasta reprezintă o problemă liturgică de actualitate, deoarece interesează pe mulţi dintre credincioşii Bisericii noastre, în primul rând pentru faptul că această precizare liturgică a fost generalizată şi introdusă în mai toate calendarele bisericeşti. Lămuririle tipiconale indicate în „Rânduielile bisericeşti“, precum şi celelalte menţiuni (ca de pildă, „dezlegările la peşte“) din calendarul bisericesc au drept scop uniformizarea rânduielilor liturgice, menţionate de altfel în diverse tipicuri, cărţi bisericeşti sau de slujbă.

Gândirea strălucită a Sfinţilor Părinţi poate fi sesizată chiar şi în modul în care aceştia au ştiut să aşeze rânduiala postului, plecând tocmai de la praznicul care aduce cu sine îndulcirea din toate „bunătăţile cele pământeşti“ (cf. „Rânduiala mesei“, în Ceaslov, Bucureşti: EIBMBOR, 2001, p. 133), şi anume Învierea Domnului. Cât de uluitoare sunt îndemnurile Sfântului Ioan Gură de Aur din „Cuvântul de învăţătură“ din „Sfânta şi luminata zi a slăvitei şi mântuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru“: „De este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat (…). De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata (…), intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de al doilea, luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte“. (Penticostar, Bucureşti: EIBMBOR, 1999, p. 24-25). Dacă observăm cu atenţie rânduiala Postului Mare (care precedă Paştile), dar şi modul postirii în perioada Penticostarului (care începe cu Învierea Domnului), vom constata că cele două rânduieli liturgice sunt reglementate în funcţie de importanţa covârşitoare a marelui praznic. Cele legate de Postul Mare au în vedere pregătirea specială pentru întâmpinarea cuviincioasă a Învierii Domnului, iar cele din perioada Penticostarului scot în evidenţă bucuria imensă care cuprinde întreaga făptură odată cu Învierea. Asprimea Postului Mare pe de o parte, precum şi „mângâierea“ din perioada Penticostarului (modul mai puţin aspru al postirii şi „dezlegările la peşte“, miercurea şi vinerea) pe de alta îşi găsesc raţiunea în afirmaţia Mântuitorului: „Iar ei au zis către El: Ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac rugăciuni, de asemenea şi ai fariseilor. Iar ai Tăi mănâncă şi beau. Iar Iisus a zis către ei: Puteţi, oare, să faceţi pe fiii nunţii să postească, cât timp Mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele se va lua de la ei; atunci vor posti în acele zile“ (Lc. 5, 33-35). Aşadar, am putea afirma că motivul primordial în baza căruia Sfinţii Părinţi au rânduit „dezlegările la peşte“ miercurea şi vinerea, în perioada Cincizecimii, adică până la Înălţarea Domnului şi apoi până la Cincizecime şi Duminica Tuturor Sfinţilor, îl reprezintă tocmai răspunsul Mântuitorului către cărturari şi farisei (cf. Lc. 5, 33-35). De altfel, cele patruzeci de zile până la Înălţare sunt ultimele zile în care Mântuitorul – Mirele Bisericii – mai este împreună cu apostolii pe pământ.

Unitate în diversitate

Faptul că toţi fiii Bisericii sunt chemaţi să se bucure de Înviere (atât cei ce s-au ostenit, cât şi cei ce s-au ostenit mai puţin sau chiar deloc), după cum aminteşte Sfântul Ioan Gură de Aur, ne îndreptăţeşte să susţinem că diversele tendinţe, potrivit cărora „dezlegările la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii (indicate de râduielile bisericeşti) ar privi numai pe aceia care s-au ostenit şi au ţinut tot Postul, nu sunt deloc îndreptăţite. Trebuie să amintim că, Biserica noastră a statornicit întotdeauna rânduielile sale cu dreaptă socoteală şi cu iconomie (pogorământ), spre a trezi în conştiinţa credincioşilor marea grijă şi iubire a lui Dumnezeu pentru om. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm râvna acelor credincioşi ai Bisericii, care, din diferite motive sau poate din dorinţa de a păstra „vechea pravilă“, aleg să ţină rânduiala postului, chiar şi în aceste zile de dezlegare. Atitudinea acestora din urmă, dar şi aceea a credincioşilor care, potrivit indicaţiilor din calendarul bisericesc, „dezleagă la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii, sunt lămurite magistral de către Sfântul Apostol Pavel, care ne arată adevărata semnificaţie a postirii: „Dar nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu. Că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte. Dar vedeţi ca nu cumva această libertate a voastră să ajungă poticnire pentru cei slabi. Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, cel ce ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri prin cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa, păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos. De aceea, dacă o mâncare sminteşte pe fratele meu, nu voi mânca în veac carne, ca să nu aduc sminteală fratelui meu“ (I Cor. 8, 8-13) (Apostolul din Duminica a XXXV-a după Pogorârea Sfântului Duh, a Lăsatului sec de carne). Ceea ce este foarte important de menţionat în acest context este că libertatea credincioşilor de a alege una dintre cele două căi ale postirii trebuie să fie prin excelenţă rod al iubirii aproapelui, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „… şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile. Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit. Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade…“ (Romani 13, 14; 14, 1-4) (Apostolul din Duminica Lăsatului sec de brânză).

„Rânduielile bisericeşti“ din calendar

Calendarul bisericesc, ca principiu liturgic, care hotărniceşte limitele în care se desfăşoară viaţa liturgică a credincioşilor (monahi şi mireni), conţine o seamă de precizări tipiconale şi rânduieli bisericeşti care au drept scop uniformizarea rânduielilor liturgice, menţionate de altfel în diverse tipicuri, cărţi bisericeşti sau de slujbă. Iniţiativa uniformizării rînduielilor şi practicilor liturgice ale Bisericii noastre este îmbucurătoare şi ea vine să împlinească nevoile credincioşilor dornici de a cunoaşte pravila bisericească, de vreme ce aceştia nu mai au la îndemână şi nu mai pot cerceta lesne tipicurile şi diferitele cărţi de cult sau pravile bisericeşti. Uniformizarea cultului implică, pe de o parte, păstrarea uniformităţii în tipic, iar pe de alta respectarea rânduielilor tradiţionale, principii de care Sfinţii Părinţi au ţinut întotdeauna seamă, pentru a nu se crea confuzii în rândul credincioşilor. De asemenea, Biserica a căutat dintotdeauna să îi pună în temă pe credincioşi, prin diferite mijloace şi metode, ori ce câte ori a îndreptat şi generalizat practici liturgice şi rânduieli bisericeşti. În ceea ce priveşte uniformizarea precizărilor tipiconale legate de zilele când are loc „dezlegare la peşte“, aceasta s-a făcut în calendarul bisericesc sub diferite forme: atât prin menţionarea directă, între paranteze, „dezlegare la peşte“ sau utilizând ca semn grafic un peşte (semnificaţia acestui semn va fi redată în unele calendare într-o legendă). În unele calendare bisericeşti (de perete) din acest an, „dezlegările la peşte“ sunt indicate sub ambele forme. Trebuie să amintim că îndrumările privind „dezlegările la peşte“, în perioada Penticostarului, nu apar în calendarele bisericeşti vechi, deoarece credincioşii Bisericii noastre erau bine informaţi, având acces la tipicuri şi cărţile bisericeşti care cuprindeau aceste îndrumări tipiconale.

Actualitate şi uniformizare

Referitor la precizarea „dezlegare la peşte“ pe care o întâlnim în calendarul bisericesc, din păcate nu s-a scris foarte mult, deşi modul înţelegerii ei a fost unul diferit. Spunem aceasta gândindu-ne în primul rând la indicaţiile consemnate în calendarele diferitelor eparhii, în sensul că unele precizează anumite zile când „se dezleagă la peşte“, altele nu. Ceea ce este însă foarte important de subliniat este faptul că modul înţelegerii acestei precizări liturgice este unul esenţial şi că uniformizarea acestuia era necesară, fapt pentru care, începând cu acest an, mai toate calendarele bisericeşti conţin îndrumări exacte privind „dezlegările la peşte“ din cursul anului bisericesc.

De altfel, Biserica a gândit şi a pregătit prin măsuri corespunzătoare nu atât introducerea acestor precizări, cât mai ales generalizarea acelor rânduieli pe care mănăstirile, dar şi mare parte dintre preoţii de mir, cunoscători ai pravilei bisericeşti, le-au păstrat dintotdeauna, cum ar fi, de exemplu, „dezlegările la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii, potrivit Tipicului celui Mare al Sfântului Sava.

Principiul iconomiei în Biserică

Despre „dezlegările la peşte“, indicate în aşa-numitele „rânduieli bisericeşti“, ar trebui să spunem că ele fac parte dintre acele rânduieli care au la bază în primul rând principiul iconomiei (pogorământului), pe care Biserica îl aplică în anumite împrejurări. Cu toate acestea, anumite precizări tipiconale nu au fost aplicate şi înţelese la fel în toate mănăstirile, lăsând astfel stareţilor posibilitatea de a hotărî în privinţa lor. În ceea ce priveşte „dezlegarea la peşte“ în miercurile şi vinerile din perioada Penticostarului, Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, Ceaslovul cel Mare, Penticostarul, precum şi alte cărţi bisericeşti amintesc în unanimitate că, pentru monahi, „dezlegare la peşte“ se face în fiecare luni din această perioadă, în miercurea înjumătăţirii Praznicului Cincizecimii şi la odovania Praznicului Învierii (miercuri înainte de Înălţare). Toate aceste dezlegări (pogorăminte) au la bază principiul iconomiei şi ele au fost arătate în chip limpede de Părinţii Bisericii; este vorba de ceea ce cărţile de cult numesc „mângâierea fraţilor“. În baza aşa-numitului principiu al iconomiei, dar şi al unui alt principiu („cum vrea cel mai mare“), stareţii mănăstirilor puteau „dezlega la peşte“ în miercurile şi vinerile Cincizecimii şi pentru monahi, lucru pe care, de altfel, îl exprimă lămurit şi Tipicul Sfântului Sava: „… iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii“. Aceşti „unii“ îi include în primul rând pe aceia care puteau să hotărască în privinţa acestor „dezlegări la peşte“, adică pe stareţii mănăstirilor.

Tipicul cel Mare al Sfântului Sava

Tipicul cel Mare al Sfântului Sava, tipărit la Iaşi, în anul 1816, în limba română, dar cu caractere chirilice (reeditat la Suceava, în anul 2002) este cea mai importantă carte bisericească în care sunt menţionate „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului. De aici, aceste îndrumări liturgice vor fi preluate mai pe urmă şi de alte cărţi bisericeşti: „Iar în miercurile şi vinerile toatei Cincizecimi dezlegăm călugării la untdelemn şi la vin, iar mirenii şi la peşte. Afară de miercurea înjumătăţirii şi de miercurea odovaniei Paştilor, că în acele două zile dezlegăm la peşte şi la vin, iar unii dezleagă şi în celelalte miercuri şi vineri ale Cincizecimii“ (Tipicon, Suceava – Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, Editura „Bucovina Istorică“, 2002, p. 46). „Dezlegările la peşte“ au la bază un principiu pe care îl găsim, de asemenea, în Tipicul Sfântului Sava, şi anume: „când la monahi este dezlegare la vin şi la untdelemn, la mireni este dezlegare şi la peşte“.

Ceaslovul cel Mare

După Tipicul Sfântului Sava, Ceaslovul cel Mare este cartea de cult care lămureşte cel mai bine rânduiala „dezlegărilor la peşte“ din perioada Penticostarului: „Deci, sosind strălucita zi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, se face dezlegare la toate cele de hrană, până în Duminica Tomei, adică monahii dezleagă la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne. Apoi, de luni după Duminica Tomei, până în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, lunea se mănâncă peşte, şi miercurea şi vinerea untdelemn, iar mirenii şi peşte. Iar în miercurea înjumătăţirii praznicului şi a odovaniei Paştilor, dezlegăm cu toţii la peşte. Iar din Duminica Pogorârii Sfântului Duh, până în Duminica tuturor Sfinţilor, dezlegăm în toate zilele la brânză, ouă şi peşte, iar mirenii şi la carne“. (cf. Ceaslovul cel Mare, Alexandria: Editura Biserica Ortodoxă, 2003, p. 772)

Printre cărţile bisericeşti care conţin precizări legate de „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului, se numără şi cartea de cult folosită de strană în această perioadă – Penticostarul. Din păcate, el nu precizează foarte exact rânduiala cu privire la aceste dezlegări. „Miercuri, în săptămâna a patra după Paşti – înjumătăţirea Praznicului Cincizecimii“ (Penticostar, p. 150), se menţionează: „La masă se face mângâiere fraţilor“ (Penticostar, p. 165). Această precizare nu aminteşte dacă este sau nu „dezlegare la peşte“. „Miercuri, în săptămâna a VI-a după Paşti – odovania Praznicului Paştilor“ (Penticostar, p. 236), întâlnim singura menţine clară privind dezlegarea la peşte în perioada Cincizecimii: „În mănăstiri, la masă se face fraţilor mângâiere mare, cu peşte“ (Penticostar, p. 243). O ultimă carte bisericească care aminteşte de „dezlegările la peşte“ în perioada Penticostarului este Îndrumătorul bunului creştin: „2. Dezlegări la peşte (…) precum şi în zilele de miercuri şi vineri dintre Duminica Tomei şi a Tuturor Sfinţilor“ (arhimandrit Gherontie Ghenoiu, Îndrumătorul bunului creştin, Mânăstirea Sfântul Nicolae-Sitaru, 1997, p. 56). Indicaţiile Îndrumătorului sunt, de fapt, o preluare a rânduielilor prevăzute de Tipicul Sfântului Sava.

Rânduiala postului, în viziunea Bisericii

Rânduiala postului în Biserica Ortodoxă se fundamentează în primul rând pe îndrumările Sfinţilor Părinţi, care au căutat să pună în armonie principiile credinţei creştine cu acelea ale trăirii duhovniceşti. Această rânduială a fost aşezată şi în calendarul bisericesc din două motive: pentru a scoate în evidenţă importanţa ei capitală, dar şi din dorinţa de a-i face părtaşi cunoaşterii ei pe credincioşii Bisericii. Precizările liturgice legate de zilele în care se dezleagă la peşte ţin, fără îndoială, tot de rânduiala postului şi de modul în care Părinţii au înţeles postul, adică de faptul că el reprezintă o unitate, un întreg, care nu-şi pierde integralitatea prin aceste dezlegări. Cu alte cuvinte, nu se posteşte fragmentat. Mai mult chiar, în concepţia lor, peştele este considerat ca mâncare de post în aceste circumstanţe. Structurile actuale ale posturilor nu pot fi gândite, din păcate, în alt mod, în sensul că nu se poate afirma că postim până la o anumită dată, apoi dezlegăm postul, iar după o zi iarăşi începem a posti. Viziunea integrală asupra postului, inclusiv menţiunile legate de „dezlegările la peşte“, îşi au fundamentul în „hotărârile canonice privitoare la posturi, care nu au caracter de dogmă, adică nu trebuie privite ca nişte reguli absolut neschimbate şi eterne, ci fac parte din normele bisericeşti cu caracter moral-disciplinar care au fost formulate de autoritatea bisericească în funcţie de nevoile, împrejurările şi evoluţia vieţii religios-morale a credincioşilor şi care pot fi deci anulate, modificate sau atenuate de aceeaşi autoritate, la nevoie“, potrivit pr. prof. Ene Branişte.

„Mângâierea duhovnicească“ sau măsura desăvârşirii, în spiritualitatea răsăriteană

Un alt aspect fundamental al spiritualităţii răsăritene, care vine să întărească practica Bisericii noastre în ceea ce priveşte atât dezlegarea postirii, cât şi „mângâierea fraţilor“, se referă la faptul că Părinţii pustiei, care trăiau singuri şi care duceau o viaţă foarte aspră, întrerupeau ajunarea atunci când cineva venea la ei, pentru a le arăta dragostea cu care erau datori să îi primească. Toate aceste rânduieli vor reprezenta pentru mănăstirile de obşte, care vor apărea mai târziu, un model, de vreme ce acestă practică oglindea lămurit modul petrecerii Mântuitorului împreună cu ucenicii, după Înviere. Cu alte cuvinte, Părinţii pustiei nu puteau să postească atunci când fraţii veneau să îi cerceteze („Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte“, Mat. 10, 40), dat fiind faptul că nici fiii nunţii nu au postit atâta vreme cât Mirele Hristos a fost cu ei.

Sursa

Mantuirea din afara Bisericii

„Va fac cunoscut, fratilor Evanghelia, pe care v-am propovaduit-o, pe care ati primit-o, în care ati ramas, si prin care sunteti mântuiti, daca o tineti asa dupa cum v-am propovaduit-o; altfel, degeaba ati crezut.” (I Cor 15,1-2)

In anul 110, sfantul Ignatiu al Antiohiei scria: „Aveti grija, cei care apartin lui Dumnezeu si lui Hristos sunt cu episcopul. Nu va inselati, fratilor: daca cineva urmeaza un schismatic, nu va mosteni Imparatia Cerurilor. Daca cineva are o doctrina straina, se impotriveste Patimilor. Deci, aveti grija, sa folositi o singura Euharistie, pentru ca,orice ati face, sa faceti potrivit cu voia lui Dumnezeu: pentru ca exista o singura Carne a Domnului Nostru si un singur potir pentru impartasania cu Sangele Sau; un altar, un episcop cu preotii si diaconii. (Epistola catre filadelfieni, 3:2-4:1)

Orice credinta mântuieste?
Nu. Daca orice credinta ar mântui, daca budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul si orice alta credinta ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie sa vina Hristos. Caci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Nascut Fiul Sau L-a dat, ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 16). Iata deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, ca cine nu crede în El piere. Si doar cel ce crede în El are viata vesnica. Deci, repetam, cei ce nu cred în Hristos se osândesc.
Cum se face, atunci, ca exista minuni in afara Bisericii, chiar si in religiile necrestine?
Minunile – daca ele sint cu adevarat de la Dumnezeu si nu de la Cel Rau – nu sint o dovada (sau nu neaparat) a bunatatii umane a celui care face minunea, ci o dovada a milei lui Dumnezeu.
De ce este necesara o credinta dreapta?
Nu putem aduce slava la ceea ce nu cunoastem, iar credinta cea dreapta inseamna adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Cei care nu au credinta cea dreapta nu pot sa-L preamareasca pe Dumnezeu in chip drept. Acestora dreptcredinciosii le spun, si nu din mindrie, ci din recunostere umila a comorii ce li s-a dat, “Voi va inchinati caruia nu stiti; noi ne inchinam Caruia stim” (Ioan 4:22).
Dar protestantii nu cred si ei în Hristos? Doar mereu declara ca Îl iubesc foarte mult.
Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsa pe care si-o fac despre El. Hristos este Adevarul, si cel care vrea sa Îl iubeasca pe Hristos trebuie sa învete a iubi Adevarul. Cel care iubeste imagini false este pur si simplu idolatru; si nu poate fi numit crestin. Protestantii sunt idolatri. Cel ce are poruncile mele si le pazeste, acela este care ma iubeste (Ioan 14, 21). Or, sectele nu au toate poruncile lui Hristos, si nici pe cele pe care le au nu le pazesc. Si, de vreme ce protestantii nu au învatatura adevarata despre Hristos si credinta pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciuna. Iar minciuna nu mântuieste, ci duce la moartea vesnica. Sa nu uitam ca Hristos este Adevarul! Deci nu poate fi partasie între Adevar si minciuna, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciuna. Si nici nu poate avea pe Hristos cel ce traieste în minciuna.
Biserica lui Hristos, prin care inteleg in exclusivitate Biserica Ortodoxa, este singura Arca a mintuirii. Daca, asa cum Sf. Nectarie de la Optina a spus, au existat oameni in afara Arcai lui Noe care n-au murit, atunci exista si oameni in afara Bisericii care vor fi mintuiti. Dar nu am spus ca toti cei din Arca se vor mintui, pentru ca unii pot sa se arunce in afara prin faptele lor rele. Si nici n-am spus ca cei care inoata spre Arca si n-au apucat sa urce pina sa moara nu ar putea fi mintuiti. Cine poate sa zica ca Dumnezeu cel Atotstapinitor, Cel care cunoaste inimile tuturor, n-ar putea sa-si intinda mina catre cei care, din ignoranta sau circumstante potrivnice, n-au reusit sa suie in Arca inainte ca noaptea mortii sa se lase peste ei, dar care in inimile si mintile lor jinduiesc dupa adevar? “Toate le nadajduieste” (1 Corinteni 13:7).
Din punct de vedere dogmatic, putem si trebuie sa afirmam ca, asa cum Sf. Ciprian al Cartaginei zice, “nu exista mintuire in afara Bisericii” (Sf Ciprian, Despre unitatea Bisericii). Domnul Hristos Insusi a spus si a intarit: “Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Si din nou: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi” (Ioan 6:53).
Mai mult, daca noi ne presupunem in mod arogant mai “milostivi” decit Domnul Insusi si ne indreptatim sa-i “iertam” pe cei care traiesc in religii false sau erezii, nu numai ca pacatuim prin incalcarea credintei asa cum este ea exprimata in dogma, dar si prin lipsa de iubire, pentru ca ne facem vinovati de incurajarea acelora in eroare, dindu-le sperante false ca pot ramine in minciuna fara sa-si puna in pericol sufletele nemuritoare, lipsindu-i astfel de teama de Dumnezeu si de motivatie pentru a cauta adevarul, conditii care pot singure sa-i duca la mintuire.
Si ce vrei sa spui? Ca nu exista oameni buni si in celelalte Biserici?
“Nimeni nu este bun decit numai Unul Dumnezeu” (Matei 19:17). Omul, in conditia sa cazuta, nu este si nu poate fi bun. “Nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul.” (Psalmi 13:1,3). Chiar si Apostolii au fost numiti rai de catre Domnul (Luca 11:13). Omul poate deveni bun numai prin unire cu Singurul care este Bun, Dumnezeu. Aceasta unire este posibila numai tinind poruncile, iar prima porunca este sa te pocaiesti si sa te botezi. Poti spune despre om ca este bun in sens real numai atunci cind el se pocaieste si primeste botezul, singurul botez, cel al Bisericii celei Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostolica, prin aceasta primind in el bunatatea lui Dumnezeu. “Bunatatea” celui cazut, a omului nebotezat nu este buna in ochii lui Dumnezeu, ci doar “vesmint intinat”, in cuvintele Prorocului Isaia (64:6). Numai in Biserica pacatul poate fi cunoscut, pentru ca vointa lui Dumnezeu a fost facuta cunoscuta in toata plinatatea ei numai Bisericii. Daca noi nu stim care este vointa lui Dumnezeu, atunci nici nu ne putem pocai asa cum se cuvine cind Ii incalcam vointa. Biserica este unicul spital in care primim si diagnosticul corect al bolii, si vindencarea de boala.
Nu este posibila iertarea pentru toti oamenii? Nu s-a pocait David chiar in psalmul pe care l-ai citat si n-a primit el iertare de la Dumnezeu?
Ba da, dar mintuirea nu inseamna numai iertarea pacatelor, ci si dobindirea sfinteniei, sfintenie “fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14) si pe care o capeti numai prin tainele Bisericii, insa pe care o poti pierde daca nu duci o lupta ascetica constanta impotriva pacatului. Mai mult decit atit, pacatul originar poate fi sters numai in cristelnita.

Nici macar David nu a fost mintuit inainte de venirea lui Hristos. Chiar si patriarhul Iacob si-a anticipat mersul in Infern (Sheol) dupa moarte impreuna cu Iosif, fiul sau cel drept: “plangand, ma voi pogori in locuinta mortilor la fiul meu” (Facerea 37:35). Si toti acestia [dreptii Vechiului Testament], marturisiti fiind prin credinta, n-au primit fagaduinta, pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi [dreptii Noului Testament] ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea” (Evrei 11).
Dar ce se intimpla daca un pagin sau un eretic n-a cunoscut niciodata adevarul sau Biserica sau a intilnit numai reprezentanti pacatosi sau ignoranti ai Bisericii? Putem spune despre unul ca acela ca este orb si ignorant si, prin urmare, care nu pacatuieste?
Totul depinde de natura si de nivelul de ignoranta. Exista ignoranta voluntara si exista ignoranta involuntara. Daca n-ar exista ignoranta involuntara, Domnul nu ar fi spus de pe Cruce: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23:34). Iar rugamintea Sa a fost ascultata, pentru ca, in ziua Cincizecimii, Petru i-a indemnat pe evrei sa se pocaiasca, zicind: “stiu ca din nestiinta ati facut rau” (Fapte 3:17), dupa care mii s-au pocait si botezat. La fel, si Apostolul Pavel zice: “am fost miluit, caci in necredinta mea, am lucrat din nestiinta” (1 Timotei 1:13). Numai ca, te rog sa observi, au raspuns adevarului atunci cind le-a fost prezentat, de unde rezulta ca ignoranta lor a fost involuntara si, prin urmare, scuzabila.
De cealalta parte, exista o impietrire a inimii, care il opreste pe om sa raspunda la semnele pe care Dumnezeu le face cu privire la adevarul Sau, semne exterioare si indemn inauntrul fiintei. Aceasta este ignoranta voluntara. Oamenii care sint impietriti in acest fel nu cunosc adevarul din cauza ca nu vor sa il cunoasca. Acest refuz incapatinat este ceea ce Domnul numeste “hula impotriva Duhului” (Matei 12:32), care nu va fi ieratata nici in veacul de apoi.
Dar oare nu s-ar cuveni să arătăm dragoste creştinească şi să lepădăm de la noi acest aspru cuvânt – anatema?
Auziţi înşelare: oameni păcătoşi, oameni plini de patimi, cred că pot fi mai plini de dragoste decât Sfinţii Părinţi care i-au anatemizat pe eretici. Oameni care sunt lipsiţi de dreaptă-vieţuire vor să arate dragoste faţă de cei care sunt străini Trupului lui Hristos. Dar această ispită nu este deloc nouă. Înca înaintea primului Sinod Ecumenic, Sfântului Petru al Alexandri­ei i se cerea sa îl ierte pe Arie si sa ridice anatema pe care o daduse asupra acestuia. Sa luam aminte la raspunsul pe care l-a dat prealuminatul arhiereu atunci când se afla întemnitat pentru ca l-a afurisit pe Arie: „Cum îmi ziceti voi sa ma înduplec la rugaciunile voastre si sa îl iert pe Arie care nu a vrut sa asculte învatatura mea si sa îsi vie în simtire? Daca l-am afurisit, aceasta n-am facut-o de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a aratat noaptea. Caci rugându-ma dupa obiceiul meu, fara de veste a stralucit în temnita o lumina mare si L-am vazut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tânar ca de doisprezece ani, iar fata Îi stralucea mai mult decât soarele, încât nu-mi era cu putinta a cauta spre slava cea negraita a fetei Lui. Si era îmbracat cu o camasa alba de in, însa rupta de sus pâna jos, pe care o strângea la piept cu amândoua mâinile, acoperindu-si goliciunea Sa. Vazând eu acestea, a cazut asupra mea frica si spaima si cu multa temere, rugându-ma Lui, am zis: „Mântuitorule,cine ti-a rupt haina?” Iar Domnul a raspuns: „Arie cel fara de rusine mi-a rupt-o, caci a despartit de Mine pe poporul pe care l-am câstigat cu sângele Meu! Pazeste-te ca sa nu-l primesti în sânul Bisericii, pentru ca are viclene si rele gânduri asupra Mea si asupra poporului Meu. Si iata ca vor sa te roage sa îl ierti. Dar tu sa nu-i asculti si sa nu primesti în turma un lup în chip de oaie.”
Asa i-a vorbit Mântuitorul Sfântului Petru al Alexandriei si, daca ne-ar vorbi noua astazi, ne-ar spune acelasi lucru: sa nu ne lasam prinsi de ispita falsei iubiri fata de cei care surpa Biserica lui Hristos.
Nu este toleranta o forma de iubire? Si nu este tot ce-i ura nepermis crestinului?
Nu. Domnul Dumnezeu nostru este un Dumnezeu fierbinte. El asteapta ardoare de la noi – ardoare pentru ceea ce-i bun si ura pentru ceea ce-i rau. “Cei ce iubiti pe Domnul, urati raul” (Psalmi 96:10). Cea ce El uraste cel mai mult este lipsa de ardoare: “Stiu faptele tale; ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindca esti caldicel – nici fierbinte, nici rece – am sa te vars din gura Mea” … asa ca “sarguieste dar si te pocaieste” (Apocalipsa 3:15-16,19). Sf Grigore din Nyssa a scris astfel: “Cel ce face legea vietii ne-a indreptatit la un singur fel de ura. Vreau sa spun aceea fata de sarpe, si pentru nimic altceva nu sintem ingaduiti sa ne exercitam aceasta insusire de a uri, ci doar ca resursa impotriva raului” (Sf. Grigore de Nyssa, Scrisoarea a VII-a catre Eustathia, Ambrosia siBasilissa).
„Mireasa lui Hristos nu poate fi adultera, e incoruptibila si pura. Are o singura casa[…].. Oricine e despartit de Biserica si e legat de o adultera, e despartit de promisiunile Bisericii; cine a abandonat Biserica lui Hristos nu se poate astepta la recompensele Lui, este un strain, un profanator,un dusman. Nu mai poate sa-L aiba pe Dumnezeu drept Tata cel care nu are Biserica drept Mama.” Ciprian, Despre unitate, 251 i.Hr

Sursa

Biserica în vremurile din urmă

de Alexander Kalomiros

Lumea și diavolul împing Biserica spre incercări atât de infricosătoare, încât s-ar putea să vină ziua în care toți episcopii de pe pămant să între în părtăsie cu ereticii. Ce vor face credincioșii? Ce vor face acei puțini la număr care vor avea dârzenia de a nu urma mulțimilor (maselor), de a nu-și urma rudele, semenii și concetățenii?

“Atunci toţi credincioşii vor trebui să înţeleagă faptul că Biserica nu este acolo unde pare a fi.”

 Liturghiile vor continua să fie slujite, iar bisericile vor fi pline de oameni, însă biserică nu va avea nici o legătură cu acele “biserici” ori cu acei preoți sau credincioși.

Biserica este acolo unde este Adevărul. Credincioșii sunt aceia care continuă Tradiția neintreruptă a Ortodoxiei, acea lucrare a Duhului Sfânt. Preoții adevărati sunt aceia care gândesc, trăiesc și propovăduiesc așa cum au făcut-o Părintii și Sfinții Bisericii sau cel puțin nu-i tăgăduiesc în invătătura lor.

Acolo unde această unitate de gândire și de viată nu există, este o amăgire să vorbim despre Biserică, chiar dacă toate semnele exterioare ar mărturisi aceasta. Se va găsi întotdeauna un preot canonic, hirotonit de un episcop canonic, care va urma Tradiția. În jurul unor astfel de preoți se vor strânge mici grupuri de credincioși care vor dăinui pană în zilele din urmă. Fiecare dintre aceste mici grupuri va fi o Biserică locală sobornicească a lui Dumnezeu. Cei credincioși vor găsi în ele întreaga plinătate a Harului lui Dumnezeu. Ei nu vor avea nici o trebuință de legături administrative sau de alt fel, căci părtăsia care va fi între ei va fi cea mai deplină din câte pot exista. Va fi părtăsia între Trupul și Sângele lui Hristos, părtasie întru Duhul Sfânt. Verigile de aur ale Tradiției Ortodoxe nestrămutate vor lega acele Biserici între ele, precum o vor face și cu bisericile din trecut și cu Biserica Biruitoare din Cer. Întru aceste grupuri mici, Biserica cea Una, Sfantă, Sobornicească și Apostolească se va păstra neintinată.

Bineînțeles, este foarte bine că în lucrarea exterioară a diferitelor Biserici Ortodoxe să exsiste orânduială și armonie și că bisericile cele mai puțin însemnate să-și primească îndrumare și călăuzirea de la bisericile mai de seamă-așa cum se întâmplă acum între eparhii, mitropolii, arhidioceze și patriarhii – însă în zielele de pe urmă, asemenea legături exterioare și relații vor fi cel mai adesea cu neputință. Atunci când se va apropia epoca lui Antihrist, chiar și corabia bisericii va fii greu de deslușit. Va fii așa o încurcătură și o babilonie în lume, încât credinciosul nu va putea fi sigur dacă o Biserica este Ortodoxă sau de alt fel, din pricină mulțimii prorocilor mincinoși care vor umple lumea și vor propovădui: “Hristos este aici” și “Hristos este acolo”:

“Atunci, de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi.

Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” Matei 24:23,24

Zis-a către ucenici: Veni-vor zile când veţi dori să vedeţi una din zilele Fiului Omului, şi nu veţi vedea. Şi vor zice vouă: Iată este acolo; iată, aici; nu vă duceţi şi nu vă luaţi după ei.” Luca 17:22,23

Orice alcătuire care va fi recunoscută oficial drept biserică, trădând puţin câte puţin comorile credinţei, va fi asimilată de bălmăjeala de nedescris, unificatoare (ecumenistă), care cu o iscusinţă diabolică va păstra mai multe dintre semnele exterioare ale Bisericii. Doar ici colo, mici grupuri de credincioşi dimpreună cu vreun preot vor păstra încă vie adevărata Tradiţie. Însă e posibil ca neîntelegeri să fie şi între bisericile cu adevărat Ortodoxe, din pricina amestecării limbilor care se regăsesc în Babilonul contemporan.

Dar cine va fi oare în stare să recunoască Biserica lui Hristos în acele mici grupuri de credincioşi dispreţuite, care sunt lipsite de orice strălucire lumească?

Cu toate acestea, la sfârşitul vremurilor, Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească va însemna doar acele parohii mici, uitate şi aparent dezbinate întru cele din afară, care pot chiar să nu aibă cunostinţă unele de altele. Însa acestea vor fi unite între ele prin legăturile tainice ale Trupului şi Sângelui Domnului, întru Duhul Sfănt, cu Soborniceasca Credinţă şi Tradiţie, care vor rămâne nepângărite

Sursa

Va mai avea Biserica Ortodoxă o turmă peste 30 de ani dacă nu taie dibace fofilările șerpești ale dușmanilor ei – va ieși sabia Sfântului Duh din teacă?

Ar trebui să realizăm odată că clasa politică nu este doar nereprezentativă, ci de-a dreptul ostilă nouă, românilor cei cărora ne pasă de Dumnezeu, de neam și de felul în care este definită familia. Faptul că politicienii au luat partea perverșilor LGBTQ(i)- ce vor mai fi și aceia, spune volume despre tabăra pe care și-au ales-o „reprezentanții noștri”: cea a infernului pământesc promovat de Soroș și de minionii lui. Niște reprezentați care primesc și execută ordine dușmănoase ordinii și așezării firești a familiei de la înalte porți străine, sunt și trebuiesc tratați ca niște trădători de neam și nemernici. Nici loc de bună ziua nu mai e. Pînă ce ocazia de a-i înlocui cu români adevărați se va arăta, e timpul ca Biserica să ridice glasul. Dacă acest demers al României profunde poate fi trecut cu vederea atît de ușor, fără ca o recție viscerală a bisericii noastre naționale să îi cutremure pe ticăloși, va fi necesar să ne punem întrebarea „ce păzesc ierarhii noștri„? Nu este suficient ca unii preoți vrednici să spună adevărul pe ici-colo, ci e vremea critică ca un mesaj unitar, centralizat și puternic să vină de la Patriarhie și de la întregul Sfânt Sinod. Acesta trebuie să itereze clar că Românii sunt un popor binecredincios, care nu va accepta niciodată ca o numeric-nesemnificativă, scabroasă și mult-prea-zgomotoasă minoritate de perverși, să facă legea în țara asta. Biserica a fost zguduită în ultima vreme de o serie de scandaluri mediatice, provocate și folosite din plin de către vrăjmașii ei pentru a o lovi. Acum ea are șansa să dovedească fără echivoc că este alături de popor și că mâna aceea de netrebnici nu are loc în sânul ei, ba mai mult, să recâștige încrederea tineretului care încă șovăie în credință, riscând să cadă în plasa propagandei homosexuale. Succesul sloganului „Vrem spitale și nu catedrale” în rîndul generației crescute după ’89, ar fi trebuit să dea de gîndit cinstitelor fețe. Va mai avea Biserica Ortodoxă o turmă peste 30 de ani dacă nu taie dibace fofilările șerpești ale dușmanilor ei – va ieși sabia Sfântului Duh din teacă? Ne aflăm la răscruce ca neam și la timpul critic la care nu mai putem șovăi – trebuie să ne alegem calea ACUM. Dacă prin indecizie pierdem această bătălie, victoria antihriștilor împotriva familiei creștine, e asigurată. LUMEA DUPĂ EUFROSIN
Sursa: Apărătorul Ortodox

FOTO Osama bin Laden este pictat printre sfinţi, călare pe un avion, într-o biserică din Timişoara. Vezi cum au fost sfidate canoanele pentru a-l păstra în capelă 

Sursa
Pictură şocantă într-una din cele mai mici biserici Timişorene. O imagine care îl ilustrează pe teroristul Osama bin Laden pe un avion şi cu o furcă în mână simbolizează întruchiparea răului. În timp ce credincioşii sunt revoltaţi, reprezentanţii mitropoliei spun că este o simplă idee inedită.

Pictura de pe peretele Capelei Militare din Piaţa 700 datează de aproape zece ani şi este situată deasupra Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Teroristul omorât recent, Osama bin Laden este ilustrat călare pe un avion, cu o furcă în mână, în timp ce atacă turnurile gemene de la World Trade Center.

Fără terorişti în biserică

Credincioşii sunt revoltaţi şi spun că imaginea unui terorist nu are ce căuta într-un lăcaş sfânt. „Nu e voie să fie aşa ceva în biserică, mai ales că e sub picioarele lui Domnul Isus. Eu vin în fiecare duminică să mă rog aici şi am aflat abia acum. Nu ştiu cum pot să lase aşa ceva în biserică. Nu cred că o să vin aici, să mă închin la Satana”, a declarat Elena Olariu, o credincioasă ortodoxă.

Osama, interzis de Canoane

Reprezentanţii Mitropoliei Banatului recunosc că pictura nu este permisă de Canoane, însă susţin că reprezintă o simplă idee inedită a pictorilor, pentru a întruchipa răul. „În jurul anului 2001, când pictorii Ion şi Ana Bădilă pictau biserica din Piaţa 700, au avut loc evenimentele din 11 septembrie. Lor le-a venit ideea să îl picteze şi pe Osama bin Laden. Îl găsim acolo şi acum, a fost păstrată ideea originală şi nu vom modifica nimic. Chiar dacă nu am avea voie să introducem noi personaje pe pereţii bisericilor, este o simplă idee inedită şi nu se va schimba. Într-adevăr, Canoanele interzic pictura unor asemenea personaje în biserici, pentru că trebuie respectat un anumit tipar. Nu consider însă că asta ar fi vreun motiv de îngrijorare”, a declarat Marius Florescu, purtător de cuvânt al Mitropoliei Banatul.

EXCLUSIV Luptă înverșunată pentru interesele imobiliare ale Bisericii Ortodoxe

„Eu nu am nicio părere despre pictură, întrucât eu nu eram în parohie la data în care s-a pictat biserica. Credincioşii îşi dau cu părerea. Treaba lor”, a declarat Marcel Vlaicu, paroh al Bisericii din Piaţa 700.

Anul Nou bisericesc

Anul Nou bisericesc incepe pe 1 septembrie si se incheie pe 31 august. Potrivit traditiei iudaice, in aceasta zi Dumnezeu a inceput lucrarea de creare a lumii si tot in aceasta zi, Mantuitorul a pus inceput activitatii Sale de propovaduire a Evangheliei.

Anul bisericesc sta sub ocrotirea Maicii Domnului. Acest lucru ne este descoperit si in troparul slujbei in care ii multumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a daruit in anul care a trecut si Il rugam sa binecuvinteze anul care incepe: „A toata faptura, Ziditorule, Cel ce vremile si anii ai pus intru puterea Ta, binecuvinteaza cununa anului bunatatii Tale, Doamne, pazind in pace poporul si tara aceasta, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, si ne mantuieste pre noi”.


Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic



Daca anul bisericesc incepe pe data de 1 septembrie, anul liturgic isi are inceputul in ziua Sfintelor Pasti. De la aceasta sarbatoare se numara Evangheliile si Duminicile anului bisericesc. Anul liturgic se imparte in trei mari perioade:

  • a) Perioada Triodului (perioada prepascala)
  • b) Perioada Penticostarului (perioada pascala)
  • c) Perioada Octoihului (perioada postpascala).

Fiecare din aceste perioade cuprinde un anumit numar de saptamani.

  • a) Timpul Triodului tine de la Duminica Vamesului si a Fariseului (cu trei saptamani inainte de inceputul postului Pastilor) pana la Duminica Pastilor (total 10 saptamani).
  • b) Timpul Penticostarului tine de la Duminica Pastilor pana la Duminica I-a dupa Rusalii sau a Tuturor Sfintilor (total opt saptamani).
  • c) Timpul Octoihului tine tot restul anului, adica de la sfarsitul perioadei Penticostarului pana la inceputul perioadei Triodului. Este cea mai lunga perioada din cursul anului bisericesc.

Pe data de 1 septembrie il sarbatorim si pe Sfantul Cuvios Dionisie Exiguul – parintele erei crestine. Canonizarea Sfantului Dionisie Exiguul s-a facut in sedinta de lucru a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 8-9 iulie 2008.
An Nou cu bucurii!

Sinaxar – Anul Nou Bisericesc

Dumnezeu, Imparatul veacurilor, Cel ce a pus vremile si anii intru a Sa putere, a asezat spre slava Sa si spre folosul oamenilor felurite praznice. In Vechiul Asezamant a dat porunca sa se praznuiasca in chip deosebit luna lui septembrie, la inceputul anului bisericesc, ca poporul ales sa se indulceasca de roadele campului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multa dragoste.

A grait Domnul cu Moise si a zis: „Spune fiilor lui Israel: In luna a saptea, ziua intii a lunii sa va fie zi de odihna, sarbatoarea trimbitelor si adunare sfinta sa aveti; nici o munca sa nu faceti, ci sa aduceti ardere de tot Domnului” (Leviticul 23, 24-25). Ca precum Atotcreatorul, dupa zidirea lumii si a tuturor fapturilor Sale, a binecuvantat si a sfintit ziua a saptea, odihnindu-Se intru dinsa, asa i-a poruncit si omului, zicand: „Sase zile sa lucrezi, iar in ziua a saptea, care este sambata (sabatul) Domnului Dumnezeului tau, sa nu faci nici un fel de lucru in aceasta zi”. La fel si ziua intai din luna a saptea a binecuvantat-o si sfintind-o, a poruncit poporului Sau sa se odihneasca de lucrurile lui. In cartea Levitilor zice catre Moise: „In ziua a cincisprezecea a lunii a saptea, cand va strangeti roadele pamantului, sa sarbatoriti sarbatoarea Domnului sapte zile…” (Leviticul 23, 39).

Iata care era pricina praznuirii acestei luni. In aceasta luna, scazand apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. In aceasta luna, Sfantul prooroc Moise s-a coborat a doua oara din munte, avandu-si fata prealuminata si aducand Tablele cele noi, care aveau in ele scrisa Legea Domnului. In aceasta luna a inceput a se zidi cortul Domnului in cetele israelitilor. In aceasta luna arhiereul cel mare intra singur, o data pe an, in cortul ce se numea Sfanta Sfintelor, care era dupa a doua catapeteazma, ca sa aduca jertfa singeroasa pentru sine si pentru nestiintele poporului. In aceasta luna, poporul lui Dumnezeu se curata de pacatele facute in anul intreg, smerindu-si cu post sufletele inaintea lui Dumnezeu si aducind ardere de tot Domnului.

In aceasta luna a fost sfintita prea minunata si prea slavita biserica a Domnului zidita de Solomon si s-a pus in ea chivotul Legii. In aceasta luna se adunau toate semintiile lui Israel in Ierusalim la praznic, pentru ca le poruncise Domnul, zicind: „Aceasta este cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post” (Leviticul 16, 31). Din aceasta luna incepeau a se numara anii poruncilor Legii Vechi, care se intindeau pana la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intrasera in pamantul fagaduintei. Numarind 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul sa-l praznuiasca, nu numai ei singuri si robii lor, boii si catirii lor, ci si pamantul pe care locuiau sa fie nearat si nesemanat; nici chiar spicele ce cresteau pe el sa nu le stranga, nici strugurii din vii, nici roadele din gradini sa nu se culeaga si sa fie lasate spre hrana oamenilor saraci, a animalelor si a pasarilor.

In cartea Leviticul se scrie: „In ziua curatirii sa trambitezi cu trambita in toata tara voastra. Sa sfintiti anul al cincizecilea si sa se vesteasca slobozenie pe pamantul vostru pentru toti locuitorii lui… sa nu semanati, nici sa secerati ceea ce va creste de la sine din pamant… Sa nu culegeti cele sfintite ale lui Dumnezeu si se vor hrani saracii poporului tau, iar ramasitele le vor manca fiarele cimpului. Asa sa faci si cu viata si cu maslinii tai” (Levitic 25, 9, 10, 11; Iesirea 23, 11). In al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dadea libertate robilor si cu mare grija se pazea pe sine tot omul, sa nu manie pe Dumnezeu cu vreun pacat, nici sa mahneasca pe aproapele, pentru ca era anul iertarii si al curatirii de pacate. Aceasta porunca a Domnului se intindea pina la al 50-lea an, si se impartea in sapte septimi de ani, adica de 7 ori cite 7 ani, si fiecare al 7-lea an se numea „simbata” (sabat), adica odihna.

Asa a grait Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: „Sase ani sa semeni ogorul tau, si sase ani sa lucrezi via ta si sa aduni roadele lor; iar anul al saptelea sa fie an de odihna a pamintului, ogorul tau sa nu-l semeni si via ta sa n-o tai in anul acela. …Iar de veti zice: Dar ce sa mancam in anul al saptelea, cand nici nu vom semana, nici nu vom aduna roadele noastre? Va voi trimite binecuvantarea Mea in anul al saselea si va aduce roadele sale pentru trei ani” (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toti anii acestia in care Domnul randuise odihna oamenilor si pamintului sa inceapa din luna septembrie, dupa porunca Domnului: „Sa vestiti anul odihnei in luna a 7-a (adica in luna septembrie), pentru ca aceasta este a 7-a luna de la martie, care este intaia luna de la facerea lumii.”

Insa nu numai porunca Legii Vechi, ci si Indictionul paganilor tot din luna septembrie a fost randuit sa inceapa. Pentru Indictionul paganilor romani se povestesc urmatoarele: August, imparatul Romei, dupa ce a biruit pe Antonie si Cleopatra care stapineau Egiptul, a inceput sa stapineasca singur toata lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate partile imperiului, a randuit Indictionul care aminteste porunca aceea data la 15 ani o data. Si au despartit Indictionul in trei parti a cate 5 ani, pentru ca darile de pe toti cei 15 ani sa se stringa in anul al 5-lea. Indictionul il asezase insa pentru tarile cele mai indepartate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau darile in toti anii si abia in anul al 5-lea putea sa se aduca la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adica stralucit, intrucit in acel an oamenii se veseleau cu luminari aprinse in miini, pentru ca impozitele strinse fusesera predate Cezarului de buna voie, si nu cu sila.

Indictionul s-a intins pana la 15 ani, deoarece in primii 5 ani se dadeau fier si arama pentru facerea sabiilor, a sulitelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor si a altor arme ostasesti. In a doua perioada de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostasilor, iar in a treia perioada de 5 ani se aducea la Roma aur spre impodobirea zeilor lor mincinosi. Astfel, tinind rotunjimea Indictionului de 15 ani, incepea iarasi intiiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar inceputul acesta se aseza la intaia zi a lunii septembrie, caci in acea vreme August, imparatul Romei, biruind pe Antonie si Cleopatra, se cinstea singur stapinitor a toata lumea. Asa a fost asezat Indictionul la romani.

Astfel a primit si Sfanta Biserica sa praznuiasca inceputul Indictionului in ziua dintai a lunii septembrie, pentru urmatoarele pricini: in aceasta luna se praznuia la evrei si in toata lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos in Nazaret, unde crescuse, si in zi de simbata a intrat in adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, sa se adune mai ales sambata in sinagoga si sa invete poporul din cartile proorocilor. Atunci, intrand Iisus in mijlocul dascalilor si sculandu-Se sa citeasca, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizand-o, a aflat locul unde era scris: „Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti saracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiti la inima, a propovadui celor robiti iertare si orbilor vedere; a slobozi pe cei sfaramati, usurandu-i; a marturisi anul Domnului bine primit”. Apoi, inchizand si dand cartea, a inceput sa invete, aratandu-Se pe Sine ca este adevaratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatal, spre mantuirea si innoirea vietii, implinindu-se astfel scriptura citita, si toti „Il marturiseau si se mirau de cuvintele harului care ieseau din gura Lui” (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a asezat de catre Sfintii Parinti la Sinodul I de la Niceea, cind marele imparat Constantin, biruind pe Maxentiu prigonitorul, a innoit si a luminat toata lumea cu dreapta credinta, dezradacinind praznicele paginesti. Astfel a izbavit pe crestini de jugul greu al persecutiilor, schimbind intelesul Indictionului. Sfintii Parinti au rinduit sa se praznuiasca Anul Nou bisericesc ca un inceput al mintuirii crestinilor, aducindu-ne aminte de intrarea lui Hristos in mijlocul adunarii evreilor si de vestirea din cartea lui Isaia a „anului Domnului bine primit”. Asadar, nu praznuim praznicul Legii Vechi in prima zi a lunii septembrie, ci praznuim intrarea Domnului, cind singur datatorul Legii S-a aratat pe Sine lumii, pogorindu-Se din cele de sus si purtind in Sine pe Duhul Tatalui; cind a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limba si cu prea dulcea Sa gura; nu pe lespezi de piatra, ci pe lespezile inimii noastre cele trupesti. Mintuitorul, zidind cortul cel gindit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatal jertfa singeroasa pe Sine pentru pacatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a strabatut cerurile, curatindu-ne pe noi de pacate prin singele Sau varsat pe Cruce pentru noi, facindu-ne pentru El biserici sfinte, dupa cuvintul apostolului care zice: „Biserica lui Dumnezeu care sinteti voi este sfinta”.

Pentru toate acestea, dand multumire lui Dumnezeu, praznuim anul Domnului cel bineprimit, caci am luat din mainile Sale multe si negraite bunatati, pentru care ne sarguim sa fim Lui bine primiti. Deci noi praznuim Indictionul, nu pe cel al imparatului Romei, ci pe cel asezat de Hristos, cerescul imparat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sint poruncile Sale sfinte pe care suntem datori sa le pazim si sa le implinim; pentru ca El nu cere de la noi daruri, fier si arama, nici nu-i trebuie argint si aur, precum arata David, zicind catre dinsul: „Domnul meu esti Tu, pentru ca nu-Ti trebuiesc bunatatile (darurile) mele”. El, in loc de fier si arama, cere de la noi bunatatile credintei celei intemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru ca aceasta este asezata pe temelia pusa de Hristos prin varsarea singelui Sfintilor Mucenici care au fost chinuiti pentru credinta crestina, incit pentru fiecare dintre ei se poate zice: „Prin foc si prin sabie a trecut sufletul lui” .

De aceea ne porunceste Dumnezeu, Imparatul nostru cel ceresc, sa credem in El cu dreapta credinta si inima curata, pentru ca „cu inima se crede spre dreptate” si prin aceasta credinta curata, ca si cu o arma de fier si cu un scut de arama, sa biruim pe cei impotriva, adica pe diavoli. Astfel urmam sfintilor nostri stramosi, care „prin credinta au biruit imparatii, au lucrat dreptate, au dobindit fagaduintele, au inchis gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au intarit din slabiciune, s-au facut tari in razboaie si au intors ostirile vrajmasilor in fuga…” (Evrei 11, 33-34).

In loc de argint, Imparatul nostru Hristos cere bunatatea nadejdii in Dumnezeu, care mai mult decat argintul se face pricinuitoare omului de viata cea cu buna sporire. Pentru ca daca cel ce se imbogateste cu mult argint nadajduieste ca toate bunatatile din lume sa le castige, cu atat mai mult cel ce s-a imbogatit cu neindoita nadejde in Dumnezeu va cistiga cele dorite. De acum el va vietui cu bucurie, nebagind seama toate primejdiile si necazurile care navalesc asupra lui de la lume, de la trup si de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceata le va rabda, cu nadejde in rasplatirea ce va sa fie. Argintul pe stapinul sau il inseala de multe ori, pentru ca, pierzandu-l cu orice intimplare, sarac pe el il face si cel ce nadajduia sa vietuiasca cu indestulare pina la sfarsit, acela degraba saracind, se lipseste de piine; iar cel ce nadajduieste spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clatina in veac, pentru ca nadejdea nu rusineaza.

Niste argint ca acesta cere Domnul de la noi si ne porunceste sa nadajduim nu spre bogatia care degraba piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Carui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc, prin care fara de minciuna ne-a fagaduit noua cele vesnice si negraite bunatati intru a Sa imparatie. Pentru nadejdea rasplatirii noastre sa ne indemnam spre mai multa nevointa, ca niste buni ostasi ai lui Iisus Hristos; pentru ca nadejdea luarii de plata indeamna pe ostas spre lupta, dupa cum zice Sfintul Ioan Damaschin pentru rabdatorii de chinuri: „Mucenicii Tai, Doamne, cu credinta intarindu-se si cu nadejdea imputernicindu-se, au stricat tirania vrajmasului si au dobandit cununile”.

In loc de aur, Imparatul nostru Hristos cere de la noi bunatatea cea prea scumpa, adica nefatarnica dragoste catre Dumnezeu si catre aproapele. Pentru ca dragostea prin aur se inchipuieste de dascali pentru marea sa cinste. Ca precum aurul este mai cinstit decat argintul, arama si fierul, tot asa si dragostea este mai cinstita decat nadejdea si credinta. „Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; iar mai mare decat acestea este dragostea” (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne sa-L iubim cu nefatarnicie, nu numai cu inima crezand si cu gura marturisind, ci si in fapte aratandu-I dragostea. Adica sa ne punem pentru Dinsul sufletele noastre si sa fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta si pe cei de aproape ai nostri sa-i iubim asa, precum ne invata iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicind: „Fiii mei, sa nu iubim cu cuvantul, nici cu inima, ci cu lucrul si cu adevarul”. Acest fel de dragoste se primeste spre infrumusetare de la Cel mai frumos cu podoaba decit fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Asadar, Biserica dreptmaritoare praznuieste acest Indiction crestin in locul celui vechi al paganilor, dezbracandu-se de omul cel vechi cu faptele lui si imbracandu-se in cel nou, dupa chipul Celui ce l-a zidit. De aceea praznuim anul nou asa cum ne sfatuieste Apostolul, zicind: „Intru innoirea vietii sa umblam”, adica sa slujim lui Dumnezeu intru innoirea Duhului, iar nu intru vechimea literei. Sa praznuim Indictionul, ascultand poruncile: „De veti umbla intru poruncile Mele si de veti pazi invataturile Mele si de le veti face, va voi da voua ploaie la vremea sa si pamantul isi va da roadele sale. Si voi da pace in pamantul vostru si veti izgoni pe vrajmasii vostri si voi cauta spre voi si va voi binecuvanta si nu se va ingretosa sufletul meu de voi. Si voi umbla intru voi, si voi fi voua Dumnezeu si voi Imi veti fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfantul lui Israel…”*

* Sunt unii care socotesc indictioanele randuite de la inceputul lumii si le numara de la intaiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din nestiinta. Acum insa se stie ca nu de la facerea lumii, ci de la asezarea lui August s-au inceput indictioanele, precum am aratat mai sus. Inainte de August, imparatul romanilor, nu erau indictioane de la inceputul lumii.

Sursa Crestin .Ortodox