Viata, Acatistul si Canonul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Evanghelia la Sfinții Apostoli Petru și Pavel – Comentarii patristice

Sfinții Apostoli Petru și Pavel (Ev. Matei 16, 13-19)

(Mt. 16, 13) Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

De ce menționează Evanghelistul pe Filip, întemeietorul cetății? O face pentru că mai exista o cetate cu numele de Cezarea, Cezarea Stratonis (de fapt mai mult de două cetăți purtau numele de Cezarea – n.tr). Hristos nu merge în aceasta, ci departe de Iudeea, pentru ca, fiind eliberați de orice frică, ucenicii Săi să vorbească cu curaj ceea ce gândesc.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 54.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 13) Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

Cezareea lui Filip se află în afara Iudeii, în patria neamurilor. Oare de ce n-a încercat Iisus pe ucenicii săi între hotarele Iudeii? Oare de ce a trebuit să meargă atât de departe în Nord, în pământul neamurilor? Dar cum lipsa noastră de importanță (neamuri fiind) lucrează împotriva noastră, El i-a întrebat pe ucenici în pământul neamurilor. Rezultatul a fost veșnica și adevărata credință a Sfântului Apostol Petru, nedescoperită de trup și sânge, ci de Tatăl cel din ceruri, căci prin credință, neamurile vor ajunge mai degrabă la cunoștința Fiului lui Dumnezeu decât evreii. Acestea s-au petrecut în cetatea Cezareii, unde Corneliu, care era printre cei mai de seamă oameni dintre neamuri, a crezut, împreună cu familia sa, în ceea ce le propovăduise Sfântul Apostol Petru. Domnul n-a vrut să-i întrebe în Iudeea, acolo unde evreii nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, văzându-L doar ca pe fiul lui Iosif.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 13) Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?

Iisus adresează această întrebare ca să afle ce se credea despre El printre evrei. Dar mai întreabă și pentru ca noi să învățăm cum să întrebăm pe oameni ceea ce se spune despre El, și dacă răspunsul este unul rău, să ștergem pricina, iar dacă e de bine, să îl înmulțim. Hristos a spus despre Sine că este Fiul Omului ca să arate că nu este numai aparent, ci cu adevărat este om, și la fel, Dumnezeu adevărat. Nu e ca și cum ar fi fost despărțit în două specii, o parte Dumnezeu și o parte om, ci ne putem adresa Lui ca Fiu al Omului, fiind fără nici un dubiu și Fiu al lui Dumnezeu (Teodor observă că persoana lui Hristos fiind doar una, Dumnezeu și om la un loc, amândouă numele, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, îi definesc în același timp și divinitatea și umanitatea – n.tr.).

(Teodor din Heraclea, Fragmentul 101, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 14) Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre proroci”.

Luați seama că nu-i întreabă care este părerea lor personală, ci îi întreabă ce cred oamenii despre El. De ce? Pentru a pune față în față ceea ce credeau oamenii și răspunsul lor la întrebarea dar voi cine ziceți că sunt? Ca prin acest fel, prin întrebarea adresată, să fie aduși câte puțin la o cunoștință mai sublimă și să nu cadă în același fel de a gândi ca al oamenilor.

Luați seama că Hristos nu adresează această întrebare la începutul misiunii Sale de propovăduire, ci după ce a săvârșit minuni, după ce a dezbătut multe și înalte învățături cu ei și după ce le-a dat dovezi clare ale divinității Sale și ale legăturii de unitate dintre El și Tatăl. Numai după acestea le adresează această întrebare.

Nu a întrebat : Cine spun fariseii și cărturarii că sunt? Deși de multe ori au venit și au discutat cu El, ci îi întreabă: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? – ca și cum ar face-o despre o credință comună. Chiar dacă părerea comună a fost și așa departe de adevăr, măcar a fost mai lipsită de răutate decât cea a conducătorilor religioși care clocoteau de răutate.

Atunci când întreabă cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? vrea să arate cât de mult dorește ca rânduiala divină să fie mărturisită, arătând voința divină care vorbește din El, lucru pe care-l face și-n alte locuri.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 54.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 14) Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre proroci”.

În același fel în care au presupus că Hristos este Ieremia poate că au știut și că Domnul a avut înțelepciune de la nașterea Sa, și era fără pereche în învățătura Lui. Ceva asemănător s-a crezut și despre Ieremia, căci de mic s-a deosebit cu învățătura sa și fără nici un fel de pregătire a fost proorocul unui mai mare Prooroc, Unul care avea să vină (după cum aflăm din Ier. 1, 5, Ieremia a fost ales de către Dumnezeu ca profet încă din pântecele maicii sale – n.tr.).

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 91, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 14) Iar ei au răspuns: „Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre proroci”.

Priviți doar la diferența de părere dintre evrei despre Iisus. Unii, urmând o rațiune greșită, spuneau că este Ioan Botezătorul (de exemplu, Irod Tetrarhul, care a întrebat pe slujitori săi: Nu cumva este Ioan Botezătorul înviat din moți cu putere de a face minuni?). Alții spun că este Ilie, care acum este numit Iisus, care fie s-a născut a doua oară, fie a fost viu pe undeva și acum s-a întors. Unii spuneau că Ieremia a fost de fapt Iisus, și nu o prefigurare a Sa. Aceasta poate izvorî dintr-o interpretare greșită a versetului din începutul cărții lui Ieremia despre profeția neîmplinită a lui Hristos din timpul proorocului și începută a se împlini în Iisus, pe care Dumnezeu L-a pus peste neamuri și împărății ca să smulgă și să arunce la pământ, să piardă şi să dărâme, să zidească şi să sădească! (Ier. 1, 10). În viziunea lui Ieremia, aceste cuvinte pe care i le-a spus Domnul depășesc misiunea încredințată proorocului și se referă la Hristos, pentru care Ieremia a fost o prefigurare profetică.

(Origen, Comentariu la Matei 12.9, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 15) Şi le-a zis: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”

După ce aceștia i-au enumerat diferite origini umane, i-a întrebat: ei Cine spun că este? Iar Petru a răspuns: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Însă Petru a cântărit natura întrebării, căci Domnul a zis: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Trupul Său omenesc arăta că El este Fiul Omului, însă adăugând dar voi cine ziceți că sunt, Iisus le arată că ar trebui să ia în considerare ceva pe lângă ceea ce El arăta că este, pentru că era un Fiu al Omului. Așadar, ce dorea Hristos ca oamenii să creadă despre El? Era o taină despre care întreba Iisus, o taină în care trebuie să dezvolte credința următorilor Săi.

(Ilarie de Poitiers, La Matei 16.6, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 15) Şi le-a zis: „Dar voi cine ziceţi că sunt?”

Pentru că ei au spus: unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul dintre prooroci, vădindu-și credința rătăcită, El a adăugat:Dar voi cine ziceţi că sunt? Îi cheamă prin această a doua întrebare la o înțelegere mai înaltă, arătând că judecata poporului este cu mult prea jos față de cinstea în care se află El, de aceea îi încearcă cu o altă întrebare. Le adresează o a doua ca să-i împiedice să creadă aceleași lucruri ca cei care, deși au văzut minunile Sale mai presus de orice om, au crezut că este dintre oameni, precum a crezut și Irod că este Ioan înviat din morți. Îi întreabă: Dar voi cine ziceţi că sunt?,pentru că voi totdeauna sunteți cu Mine, Mă vedeți săvârșind minuni și săvârșiți și voi minuni cu Mine. Aceasta pentru ca să-i îndepărteze de la o asemenea judecată ca a poporului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 54.1, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 16) Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

Oare Domnul nu știa cine spuneau oamenii că este El? Știa, dar întrebându-i, a scos afară credința Apostolului Petru și ne-a lăsat prin aceasta o puternică mărturisire de credință. Căci Domnul nu l-a întrebat doar pe Petru când a spus dar voi cine ziceţi că sunt?, însă unul a răspuns, în numele tuturor, Regelui care la vremea cuvenită va judecata întreaga lume. Hristos este Dumnezeu, și Dumnezeu și om. Cât de nenorociți vor ajunge pentru aceasta cei care sunt falși învățători și străini de Domnul. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, bineînțeles că este și Dumnezeu, iar dacă nu este Dumnezeu, nu este nici Fiul lui Dumnezeu. Însă pentru că El este Fiul și pentru că Fiul pe toate le are de la Tatăl, să nu lăsăm niciodată din inima noastră această învățătură pentru că nu este niciunul care să scape de mâna Sa.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 16) Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.

Petru nu a spus ești un Hristos sau un Fiul al lui Dumnezeu, ci Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, pentru că există mulți hristoși după har, care au dobândit vrednicia înfierii ca fii, însă numai Unul este Cel care este Fiul lui Dumnezeu după natură (Hristos înseamnă uns, iar în Vechiul Testament, mulți erau hristoși: împărați, preoți și prooroci. Deci, demnitatea Domnului este definită prin asocierea numelui Hristos cu termenul Fiul lui Dumnezeu – n.tr.). Așadar, folosind forma articulată, Petru a spus: Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar numindu-L Fiul lui Dumnezeu Celui viu arată că Hristos este viața, iar moartea nu are nici o putere asupra Sa. Deși carnea a dat semne de slăbiciune și pentru un timp a murit, ea va învia pentru că Cuvântul care a sălășluit în ea nu poate fi cuprins de legăturile morții.

(Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 190, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 17-18) Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Această mărturie nu este doar a lui Petru, ci a venit din partea tuturor oamenilor. După ce a zis despre mărturia credinței lui Petru că este ca o piatră, Hristos a spus că pe această piatră Își va zidi Biserica Sa, adică pe aceeași mărturisire și credință. De aceea, adresându-Se lui Petru, primului care L-a numit cu acest nume, datorită mărturisirii sale i-a dăruit și lui această putere însemnând atât bogăția comună, cât și cea specială a Bisericii ca fiind doar a sa. Pentru această mărturisire, care va deveni comună tuturor credincioșilor, a fost învrednicit cu acest nume – Petru – și pentru același motiv, Hristos îi atribuie caracterul special al Bisericii (preoția – n.tr.). Astfel, Hristos arată că aceasta este bogăția comună a Bisericii, la fel cum credința a apărut prima dată la Petru și apoi a trecut la toți oamenii. De aceea, spune mai apoi că Biserica va fi cheia împărăției cerurilor pentru că cel care are cheia Bisericii, în același fel are și cheia pentru cele cerești. Cel care aparține Bisericii și este un mădular al său este și părtaș și moștenitor al cerului, la fel cum cel care este străin Bisericii, indiferent ce cinste ar fi avut pe acest pământ, nu va avea parte de nimic din cele cerești. În această zi, preoții Bisericii au alungat pe cei nevrednici prin această mărturisire și au primit înăuntru pe cei care s-au făcut vrednici prin pocăință.

(Teodor de Mopsuestia, Fragmentul 92, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

*

(Mt. 16, 19) Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.

Pentru că Însuși Hristos este o piatră Care niciodată nu va putea fi răsturnată sau clintită, Petru își primește numele de la El, nume care înseamnă neclintita credință a Bisericii. Diavolul este ușa de intrare a morții, care tot timpul se grăbește să ațâțe necazuri, ispite și prigoniri împotriva Bisericii. Însă credința apostolilor, așezată pe piatra Hristos, rămâne necucerită și neclintită. Iar cheile împărăției au fost înmânate mai departe pentru ca tot cel ce este legat pe pământ să fie legat și în cer, iar tot cel care este dezlegat pe pământ să fie dezlegat și în cer.

(Epifanie Latinul, Interpretări la evanghelii 28, traducere pentru Doxologia.ro de Lucian Filip)

###

Troparul Sfinților Apostoli Petru și Pavel

Glasul 4

Cei ce sunteți între apostoli mai întâi pe scaun șezători și lumii învățători, Stăpânului tuturor rugați-vă, pace lumii să dăruiască și sufletelor noastre mare milă.

Condacul Sfinților Apostoli Petru și Pavel

Glasul 2

Pe propovăduitorii cei tari și de Dumnezeu vestitori, căpeteniie ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăților Tale și odihnă; că chinurile acelora și moartea ai primit mai vârtos decât toată roada, unule Cel ce știi cele din inimă.

***

1

Viata

Sfântul Apostol Petru, care mai înainte de apostolie se numea Simon, era de neam iudeu, din hotarele Galileei cea din Palestina, dintr-o cetate mică şi neslăvită, care se numeşte Betsaida. El era fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon, şi frate cu Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat. El luând pe fiica lui Aristobol, care era frate cu Sfântul Apostol Varnava, a născut dintr-însa un fiu şi o fiică. Petru era simplu la obicei şi neînvăţat, însă temător de Dumnezeu; căci păzea poruncile Lui şi umbla înaintea Lui fără de prihană în toate lucrurile sale. Cu meşteşugul era pescar, căci, fiind sărac, îşi câştiga hrana casei sale din osteneala mâinilor, hrănindu-şi femeia, pe copii, pe soacră şi pe bătrânul său tată, Iona. Iar Andrei, fratele lui, trecând cu vederea deşertăciunile şi gâlcevile lumii acesteia, şi-a ales viaţa fără însoţire; şi, ducându-se la Sfântul loan Botezătorul, care propovăduia pocăinţa la Iordan, s-a făcut ucenicul lui.
Şi auzind cuvintele învăţătorului său, care arăta cu degetul pe Iisus, zicând:Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii… şi celelalte mărturii despre Domnul, a lăsat pe loan şi s-a dus în urma lui Hristos cu un alt ucenic al Botezătorului. Şi întrebând însuşi pe Hristos despre casă şi despre vieţuirea Lui, au zis:învăţătorule, unde locuieşti? Şi Domnul le-a răspuns:Veniţi şi vedeţi. Ei s-au dus şi au văzut unde locuia şi au petrecut la Dânsul ziua aceea.
Iar a doua zi, ducându-se Andrei la fratele său, Simon Petru, i-a grăit:Am aflat pe Mesia, Care se tălcuieşte Hristos! Apoi l-a dus pe el la Iisus, Care, căutând spre dânsul, i-a zis:Tu eşti Simon, fiul lui Iona; Tu te vei chema Chifa, care se tâlcuieşte Petru. Iar Sfântul Petru îndată s-a rănit cu dragostea pentru Domnul, crezând că El este adevăratul Hristos, Cel trimis de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Dar încă nu şi-a lăsat casa şi meşteşugul, purtând grijă de trebuinţele casnicilor săi, la care lucru îl ajuta şi Andrei din când în când, pentru tatăl său care îmbătrânise, până ce amândoi au fost chemaţi de Domnul la apostolie.
Căci după ce Ioan a fost pus în temniţă de Irod Agripa, Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numeşte şi a Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului, a văzut pe Petru şi pe Andrei, fratele său, aruncând mrejele în apă, şi le-a zis:Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ce fel de pescari a vrut Domnul să-i facă pe ei, aceasta a arătat-o la vânarea peştelui, intrând în corabia lui Simon şi poruncindu-i să arunce mrejele spre pescuit, la care poruncă, Petru a zis:Invăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; iar după cuvântul Tău voi arunca mreaja.

Făcând aceasta, au prins mulţime de peşte, încât se rupea şi mreaja de mulţimea peştilor. Aceasta era mai înainte închipuire a pes­cuitului celui duhovnicesc şi al apostoliei; căci cu mreaja cuvântului Domnului aveau să vâneze multe popoare la mântuire. Şi văzând Simon Petru această minune, a căzut la picioarele lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că eu sunt om păcătos! Aceasta a făcut-o pentru că îl cuprinsesespaimă pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, de mulţimea peştilor ce îi prinsese. Iar împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea:Ieşi de la mine, Doamne…, Domnul îl chema în urma Sa, zicându-i: „Vino după mine, că de acum vei fi pescar de oameni spre viaţă, în chipul în care ai pescuit peştii spre moarte”.

Din ceasul acela, Petru s-a tăcut următor lui Hristos, precum şi Andrei, fratele lui şi ceilalţi ucenici chemaţi. Şi Domnul îl iubea pe el pentru dreapta simplitate a inimii sale. Şi a cercetat Domnul casa lui cea săracă cu venirea Sa, iar pe soacra lui care pătimea de boala fri­gurilor, a tămăduit-o prin atingerea mâinii. Iar noaptea, când Domnul a ieşit singur la rugăciune în loc pustiu, Sfântul Petru, nesuferind acum să fie fără Domnul nici un ceas, şi-a lăsat casa şi pe toţi ai săi şi a alergat în urma Lui, căutând cu osârdie pe iubitul său învăţător. Şi, aflându-L, i-a zis:Toţi te caută pe Tine, Doamne! De acum nu se mai depărta de la El şi petreceau împreună, îndulcindu-se de vederea feţei Lui şi de cuvintele Lui cele dulci ca mierea; fiind el însuşi văzător al minunilor Lui celor multe şi mari, care arătat îl adevereau că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Care el a crezut cu neîndoire.
Şi precum a crezut cu inima spre dreptate, tot aşa şi cu gura a mărturisit spre mântuire. Căci venind Domnul în părţile Cezareei lui Filip, a întrebat pe ucenicii săi:Cine zic oamenii că sunt? Şi i-au răspuns:Unii, loan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii proorocul Ieremia sau unul din prooroci. Şi iar a întrebat:Dar voi cine spuneţi că sunt? Atunci Simon Petru a răspuns în numele celorlalţi:Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Şi a lăudat Domnul acea adevărată mărturisire a lui zicând:Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au arătat ţie acestea, ci Tatăl Meu Cel din ceruri! Şi într-acea vreme i-a făgăduit Domnul, ca să-i dea cheile împărăţiei cerului.
Şi având Petru dragoste fierbinte către Domnul, dorea să nu i se întâmple nici un rău lui Hristos. Deci, aflând mai înainte de pătimirile Domnului, îl oprea din neştiinţă, zicând:Doamne, fii Ţie milostiv! Să nu Ţi se întâmple Ţie acestea! Şi chiar dacă aceste cuvinte ale lui Petru au fost neplăcute Domnului, deoarece El pentru aceasta venise, ca prin pătimire si răscumpere neamul omenesc din pierzare; însă din cuvintele acelea s-a arătat dragostea cea osârdnică a lui Petru către Domnul. Tot aici s-a arătat şi nerăutatea lui; căci, auzind acel cuvânt aspru de la Domnul:Mergi înapoia Mea, satano!, nu s-a mâniat, nici nu a plecat de la El, ci a primit cu dragoste acel cuvânt pedepsitor şi-I urma Lui mai uluit, cu toată osârdia. Şi când mulţi dintre ucenici, neputând să înţeleagă cuvintele Domnului, ziceau:Aspru este cuvântul acesta, cine poate să-l asculte pe el?, şi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu Dânsul, Domnul a zis celor doisprezece: „Oare şi voi voiţi să vă duceţi?” Atunci Simon Petru i-a răspuns:Doamne, la cine ne vom duce? Căci Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.
O osârdie şi o credinţă ca aceasta având Sfântul Petru către Domnul, a îndrăznit a cere de la Dânsul umblarea pe apă şi nu i s-a oprit lui aceea. Şi ieşind Petru din corabie, umbla pe ape ca să vină la Iisus. Dar, de vreme ce înainte de primirea Sfântului Duh nu era încă desăvârşit în credinţa cea tare, văzând vântul cel puternic, s-a temut şi, începând a se afunda, a strigat:Doamne, mântuieşte-mă pe mine. îar Iisus, îndată întinzându-i mâna, l-a luat şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Şi nu numai de înecarea apei l-a izbăvit pe el, dar şi de puţina credinţă, când i-a zis: „Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se împuţineze credinţa ta”. Astfel s-a învrednicit Sfântul Petru şi cu alţi doi, cu Iacov şi cu loan, a vedea pe Tabor, slava Schimbării la Faţă a Domnului, ce s-a descoperit lor. Ei au auzit acolo cu urechile lor glasul cel de la Dumnezeu Tatăl, care a venit de sus spre Domnul, precum zice despre aceasta în epistola sa, zicând:Pentru că nu basmelor celor cu meşteşug urmând v-am spus vouă puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, ci fiind singuri văzători ai măririi Aceluia. Pentru că a luat de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slava, atunci când a venit glas în chipul acesta la El, de la slava cea cu mare cuviinţă: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, fiind cu El în muntele cel sfânt.
Iar când Domnul S-a apropiat spre pătimirea Sa de bunăvoie şi spre moartea cea de pe cruce, atunci Petru şi-a arătat râvna lui către Domnul, nu numai cu cuvântul, zicând:Doamne, gata sunt a merge cu Tine şi în temniţă şi la moarte, dar şi cu lucrul, căci, scoţând sabia şi lovind pe Malh, sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Dar, deşi i s-a dat lui de la dumnezeiasca purtare de grijă să cadă în lepădarea de Domnul cea de trei ori, însă prin pocăinţă adevărată şi prin amară tânguire s-a sculat şi s-a îndreptat, învrednicindu-se mai înainte de toţi apostolii a vedea pe Hristos Domnul după Învierea Lui, precum zice despre aceasta Sfântul Evanghelist Luca:Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a arătat lui Simon. Şi Sfântul Pavel scrie tot aşa, zicând: S-a sculat a treia zi după Scripturi şi S-a arătat lui Chifa, adică lui Petru,apoi celor unsprezece. Şi văzând Sfântul Petru pe Domnul, s-a umplut de negrăită bucurie. Şi a primit de la El iertare de greşelile sale. Atunci pe cea mai dinainte lepădare de trei ori a răsplătit-o bine prin răspunsul cel de trei ori al dragostei sale către Domnul, zicându-i: Doamne, Tu toate le ştii; Tu ştii că Te iubesc. Şi Domnul l-a pus păstor al oilor celor cuvântătoare şi i-a dat cheile împărăţiei cerului.

Iar după Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Petru, ca un mai mare între Apostoli, a fost întâiul învăţător şi propovă­duitor al cuvântului lui Dumnezeu. El într-un ceas a câştigat Bisericii lui Dumnezeu ca la trei mii de suflete, prin cuvântul lui Dumnezeu. Era încă şi făcător de minuni preaales, căci, intrând în biserică cu Sfântul Ioan la rugăciune, a văzut pe un oarecare olog din pântecele maicii sale, stând înaintea porţii bisericii care se numea „Frumoasă”, şi, apucându-l de mâna dreaptă, l-a ridicat, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!” Şi îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele acelui şchiop şi sărind a stat în picioare şi umbla. Şi a intrat cu ei în biserică, umblând, sărind şi lăudând pe Domnul. Cu această minune şi încă cu propovăduirea cuvântului, au crezut în Hristos ca la cinci mii de bărbaţi. Apoi pe Anania ierusalimiteanul şi pe femeia lui, Safira, pentru furarea celor sfinte şi pentru minciuna împotriva Duhului Sfânt, Sfântul Petru i-a omorât cu cuvântul. în Lida, pe un om, Enea, care de opt ani zăcea pe pat, fiind slăbănogii, l-a făcut sănătos, zicându-i: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos”.

În Iope, pe o fecioară, anume Tavita, care murise, a înviat-o. Dar nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni şi cuvântul lui era puternic, ci şi umbra lui singură era dătătoare de tămăduiri. Şi oriunde voia să meargă el, acolo poporul îşi aducea pe neputincioşii lor, şi-i punea pe pat şi aşternuturi, ca venind Sfântul Petru, măcar cu umbra lui să umbrească pe fiecare dintre dânşii. Iar când împăratul Irod şi-a pus mâinile să facă rău Bisericii credincioşilor din Ierusalim, ucigând cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan, atunci şi pe Sfântul Petru l-a aruncat în temniţă legat cu două lanţuri de fier; iar îngerul Domnului l-a eliberat pe el şi l-a scos din temniţă.
Acest mai mare apostol a deschis cel dintâi uşa credinţei pentru neamuri, botezând în Cezareea pe sutaşul Corneliu romanul, după ce i s-a arătat mai întâi vedenia mesei pogorâtă din cer, cu dobitoacele cele cu câte patru picioare, cu jivinele şi cu glasul care poruncea lui Petru să le înjunghie şi să le mănânce, zicându-i ca să nu numească spurcate pe cele care Dumnezeu le-a curăţit. Iar acesta era semnul întoarcerii neamurilor către Hristos.
Pe Simon, vrăjitorul din Samaria, care cu făţărnicie a primit Sfântul Botez şi cu argint voia să cumpere darul Duhului Sfânt, l-a mustrat, zicându-i:Argintul tău să fie cu tine întru pierzare, că inima ta nu este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, pentru că te văd că eşti în amărăciunea cea de fiere şi în legătura nedreptăţii.

Aceste şi multe alte fapte ale Sfântului Petru se află scrise pe larg în cărţile Evangheliilor şi în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, care totdeauna se pot auzi citindu-se în biserică şi pe care nu este nevoie a le aduna pe toate aici cu de amănuntul. Iar nevoinţele cele ce au fost după aceea şi ostenelile sale în propovăduirea Evangheliei lui Hristos, din care puţine se ştiu, Sfântul Simeon Metafrast le povesteşte astfel:

Din Ierusalim, Sfântul Petru s-a dus în Cezareea lui Stratonic şi punând acolo episcop din acei presbiteri care urmau după dânsul, s-a dus la Sidon, unde pe mulţi tămăduindu-i şi punându-le episcop, a plecat în Virit şi punând şi acolo episcop, s-a dus în Vivli. De acolo s-a dus în Tripoli, unde a fost găzduit de un oarecare bărbat înţelegător pe nume Marson, pe care l-a pus episcop al credincioşilor din cetatea Tripoli a Feniciei. De acolo s-a dus în Orthosie, apoi în Antard, şi după aceea în insula ce se numea Arados. De acolo s-a dus în Valania în Pont, apoi în Laodiceea, unde, tămăduind pe mulţi bolnavi, a gonit duhurile necurate din oameni şi, adunând Biserica credincioşilor, le-a pus şi lor episcop. Apoi s-a dus în Antiohia, cetatea Siriei, unde se ascundea Simon vrăjitorul, ca să nu-l prindă ostaşii trimişi de Claudie, împăratul Romei. Aflând de venirea lui Petru, Simon a fugit în cetăţile Iudeei. Iar Petru, apostolul Domnului, tămăduind pe mulţi în Antiohia şi propovăduind cu bună sporire pe Unul Dumnezeu în trei feţe, a pus episcop pentru Siracuza din Sicilia pe Marchian şi pe Pangratie pentru Tavromenia; apoi a venit în Tianinul Capadociei.
De acolo s-a dus în Ancira Galatiei, unde a înviat cu rugăciunea pe un mort; şi, învăţând pe mulţi şi botezându-i, le-a făcut biserici şi, punându-le episcopi, s-a dus în Sinopi, cetatea Pontului. După aceea s-a dus în Amasia care este în pământul Pontului. Apoi a mers în Gangra Paflagoniei, după aceea în Claudinopoli al Onoriadei, în Nicomidia Bitiniei şi de acolo în Niceea. De acolo, sârguindu-se să meargă la Ierusalim pentru praznicul Paştilor, s-a întors şi a venit în Pisinunt, de acolo în Capadocia şi în Siria, şi iarăşi a venit în Antiohia. Iar din Antiohia a venit în Ierusalim, unde petrecând el, a venit la dânsul spre cercetare Sfântul Apostol Pavel, după al treilea an al întoarcerii sale către Hristos, precum singur grăieşte în scrisoarea sa către Galateni:După trei ani m-am suit în Ierusalim,ca să văd pe Petru şi am petrecut cu dânsul cincisprezece zile.

În acest timp, după ce s-au aşezat legile cele bisericeşti, fericitul Pavel s-a dus la lucrul la care era chemat; iar marele Petru s-a întors iarăşi în Antiohia, unde, punând episcop pe Evod, a venit în Sinad, cetatea Frigiei. De acolo a mers în Nicomidia, unde a pus episcop pe Prohor. însă Prohor, şi după primirea episcopiei, urma pe Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Din Nicomidia, Sfântul Petru a mers în Ilion, cetatea Elespontului, unde, punând episcop pe Corneliu Sutaşul, s-a întors la Ierusalim. Şi i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Scoală, Petre, şi mergi la Apus, pentru că este trebuinţă să se lumineze Apusul cu propovăduirea ta şi Eu voi fi cu tine”.

Într-acea vreme, Simon vrăjitorul a fost prins de ostaşii care îl căutau, precum s-a zis mai sus, şi a fost dus la Roma ca să-şi ia plată pentru faptele sale. Dar, fiind dus acolo, prin meşteşugul cel vrăji­toresc a întunecat minţile multora şi, înşelându-i, nu numai că n-a luat pedeapsă, dar multora li se părea că este zeu, pentru că acel mergător înainte al satanei, într-atât a făcut pe romani şi pe împăratul Claudie să se minuneze cu vrăjile sale, încât i-au săpat chipul lui şi l-au pus între cele două poduri de pe Tibru, scriind pe el: „Al lui Simon, zeul cel sfânt!” De acest lucru, scriitorii bisericeşti Iustin şi Irineu scriu mai pe larg, iar noi, zice Simion Metafrast, să venim la cuvântul ce ne stă înainte.
Marele Apostol Petru, spunând fraţilor arătarea Domnului care i se făcuse lui în vedenie şi sfatuindu-i pe dânşii, a plecat iarăşi în Antiohia cercetând bisericile, unde a găsit şi pe Sfântul Pavel. De acolo, după ce a pus episcop pe Urban în Tars, pe Epafrodit în Lichia Andriatiei şi pe Fugel în Efes – despre care se zice că s-a abătut de la calea cea dreaptă şi s-a învoit cu Simon -, apoi a pus episcop la Smirna pe Apelie, care era frate cu Policarp. De aici a venit la filipeni în Macedonia, unde a pus episcop pe Olimp, iar tesaloni- cenilor pe Iason şi corintenilor pe Sila, pe care l-a găsit petrecând lângă marele Pavel; apoi la Patra a pus pe Irodion şi după aceea a plecat în Sicilia. Şi venind în Tavromenia, a petrecut puţină vreme la Pangratie, bărbatul cel bun cuvântător.

Acolo, învăţând şi botezând pe unul, anume Maxim, şi punându-l episcop, a venit în Roma, unde în toate zilele propovăduind prin adunări şi prin case pe Unul Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic şi pe Unul Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi pe Unul Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcător, a atras pe mulţi la credinţa lui Hristos şi, prin Sfântul Botez, i-a izbă­vit de înşelăciunea idolească. Iar Simon vrăjitorul, văzând acestea, n-a voit să tacă şi să tăinuiască răutatea sa asupra lui; pentru că el socotea că este ruşine pentru el propovăduirea apostolului, căci prin ea se biruia slava lui. Deci a început la arătare să se împotrivească învăţă- turii celei adevărate, prin cuvintele şi lucrurile sale cele mincinoase, clevetind pe Sfântul Petru prin mijlocul cetăţii, fără de ruşine. Şi făcea înaintea poporului nişte năluciri şi arătări care mergeau înaintea şi în urma lui şi cărora le zicea că sunt sufletele celor morţi, şi astfel arăta pe cei înviaţi din morţi, care i se închinau lui ca unui Dumnezeu. Iar pe cei şchiopi îi făcea să umble drept şi să sară; însă toate acestea prin nălucire, iar nu cu adevărat, după asemănarea acelui Proteu, vorbitorul de basme, care se schimba în felurite chipuri; căci uneori se arăta având două feţe, apoi, după puţin, se prefăcea în capră, în şarpe, în pasăre, se asemăna focului şi în toate chipurile se schimba, neîncetat înşelând pe cei nebuni. Iar marele apostol al Domnului, numai de se uita cândva de departe spre lucrurile lui, îndată toate nălucirile aceluia se stingeau.

Despre cearta Sfântului Apostol Petru cu Simon vrăjitorul, se mai povesteşte încă, afară de Metafrast, în Prolog şi în Mineiul cel mare, unde citim: Sfântul Petru, când a venit în Roma şi s-a înştiinţat că acel Simon se numea pe sine „Hristos” şi făcea înaintea poporului minuni multe, s-a aprins de râvnă şi a mers la casa lui Simon, unde a găsit pe mulţi stând la poarta lui, care îl opreau pe el a intra înăuntru. Iar Petru a zis către dânşii: „Pentru ce mă opriţi a intra la vrăjitorul cel amăgitor?” Iar ei au zis: „Nu este vrăjitor, ci este zeu puternic şi a pus paznic la poarta sa, care ştie gândurile omeneşti”. Aceasta spunând, au arătat apostolului un câine negru ce zăcea la poartă, zicându-i: „Acest câine omoară pe toţi cei ce gândesc nedrept despre Simon”. Sfântul Petru a zis: „Eu grăiesc adevărat pentru el, că Simon este de la diavol”. Deci, apropiindu-se, a zis câinelui: „Mergi şi spune lui Simon că Petru, Apostolul lui Hristos, vrea să intre la tine”.

Şi mergând câinele, a spus cu glas omenesc lui Simon ceea ce îi poruncise Petru. Şi toţi văzând şi auzind pe câine vorbind omeneşte, s-au înspăimântat. Iar Simon, asemenea, pe acelaşi câine l-a trimis, zicându-i: „Să intre aici Petru”. Şi intrând Petru, Simon a început a face năluciri înaintea poporului, fiind Petru de faţă. Iar sfântul, cu puterea lui Hristos, a arătat minuni şi mai mari. Şi ce minuni? Din minunile cele multe, Eghisipos grecul, istoricul bisericesc cel mai vechi, care a vieţuit aproape de apostoli, pomeneşte una singură.
Unei văduve oarecare din Roma, de bun neam, care se trăgea din seminţie împărătească, i-a murit fiul de vârstă tânără şi maica lui plângea pentru el cu tânguire. Iar cei ce o mângâiau pe ea şi-au adus aminte de bărbaţii care s-au arătat în Roma, adică de Petru şi de Simon vrăjitorul, că înviază morţii. Deci îndată au chemat unii pe Petru, iar alţii pe Simon să vină la acel mort. Acolo se adunaseră şi oameni cinstiţi şi mult popor ca să petreacă pe cel mort la mormânt. Şi a zis Sfântul Petru lui Simon vrăjitorul care se mândrea cu puterea sa înaintea poporului: „Cine din noi va învia pe acest mort, toţi să creadă învăţăturii aceluia, ca fiind adevărată”. Iar poporul a lăudat cuvântul lui Petru. Deci Simon, nădăjduind spre meşteşugul său cel vrăjitoresc, a zis către popor: „De voi învia eu pe acel mort, apoi veţi ucide pe Petru?” Iar poporul a strigat, zicând: „îl vom arde de viu înaintea ochilor tăi”. Şi apropiindu-se Simon de patul mortului, a început a-şi face vrăjile sale şi, prin lucrarea diavolească care îi ajuta lui, a făcut astfel că mortul şi-a mişcat capul. Şi îndată poporul a început să strige: „Tânărul este viu. A înviat mortul”. Iar pe Petru voiau îndată să-l arunce în foc. Apostolul însă, facându-le semn cu mâna, îi ruga să tacă.

Deci, poporul tăcând, el le-a zis: „De este viu tânărul, apoi să se scoale, să vorbească şi să umble; iar, până ce aceasta nu o veţi vedea, să ştiţi cu adevărat că Simon vă înşeală cu nălucirile şi cu arătările sale!” Iar Simon, umblând mult împrejurul patului şi che­mând diavolul cu puterea lui, nimic n-a putut spori; deci, umplându-se de ruşine, voia să fugă, dar poporul l-a oprit. Iar Sfântul Petru, ca unul iscusit într-un lucru ca acela, care înviase pe Tavita cea moartă şi făcuse şi alte minuni preaslăvite, acela stând de departe, şi-a ridicat mâinile spre cer şi, înălţându-şi ochii în sus, se ruga: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ne-ai poruncit nouă, zicând:Cu numele Meu pe cei morţi să-i înviaţi… Deci mă rog Ţie, înviază pe acest tânăr mort, ca să cunoască popoarele acestea, că Tu eşti adevăratul Dumnezeu şi nu este altul afară de Tine, care viezi şi împărăteşti împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin”. Astfel rugându-se, a strigat către cel mort, zicând: „Tânărule, scoală! Domnul meu Iisus Hristos te înviază şi te tămăduieşte pe tine!” Şi îndată mortul, deschizându-şi ochii, s-a sculat şi a început a grăi şi a umbla.

La această povestire a lui Eghisipos, Marcel romanul, care mai înainte fusese ucenic al acelui Simon vrăjitorul, iar apoi a fost luminat de Sfântul Petru prin credinţă şi prin Sfântul Botez, într-o scrisoare a sa către Sfinţii Mucenici Nereon şi Arhilie, scriind despre aceea, adaugă că tânărul care a înviat, căzând la picioarele lui Petru, striga: „Am văzut pe Domnul Iisus poruncind îngerilor, ca, pentru rugăciunile tale, să mă întoarcă pe mine maicii mele celei văduve”.

Atunci tot poporul a început a striga, zicând: „Unul este Dum­nezeu, pe Care Îl propovăduieşte Petru”. Iar Simon vrăjitorul, cu nă­lucirea sa făcându-şi cap de câine, fugea, însă poporul l-a prins şi unii voiau să-l ucidă cu pietre, iar alţii să-l ardă. Dar Sfântul Petru i-a oprit, zicându-le: „Domnul şi învăţătorul nostru ne-a poruncit să nu răsplătim rău pentru rău. Lăsaţi-l să meargă unde va voi, că destul îi este lui ruşinea, ocara şi cunoştinţa neputinţei sale, că nimic nu pot vrăjile lui”.

Iar Simon, fiind liber – zice Marcel a venit la mine, socotind că eu nu ştiu de acel lucru minunat ce se făcuse şi a pus la uşa casei mele un câine mare legat cu lanţ de fier, zicând către mine: „Voi vedea dacă va veni Petru la tine, precum s-a obişnuit”. După un ceas, Sfântul Petru a venit la uşă şi dezlegând acel câine, a zis către dânsul: „Du-te şi spune lui Simon vrăjitorul să înceteze a înşela cu lucrarea cea diavolească pe oameni, pentru care Hristos şi-a vărsat sângele”. Deci câinele, ducându-se, a grăit lui Simon cu glas omenesc, spu- nându-i cele poruncite de apostol. Iar eu, auzind şi văzând aceasta – zice Marcel am ieşit degrabă în întâmpinarea Sfântului Petru şi l-am primit cu cinste în casa mea, iar pe Simon vrăjitorul şi pe câinele acela i-am gonit afară. Iar câinele, nevătămând pe nimeni altul, s-a repezit numai la Simon şi, apucându-l cu dinţii, l-a trântit la pământ. Iar Petru, privind la aceea pe fereastră, a poruncit câinelui, în numele lui Hristos, să nu vatăme trupul lui Simon. Deci câinele, nevătămându-i trupul, i-a rupt toate hainele de pe dânsul, încât nici o parte a trupului lui nu mai rămăsese acoperită.
Deci poporul, văzând aceasta, striga împotriva lui Simon, ocă- rându-l şi batjocorindu-l. Şi l-au izgonit din cetate, împreună cu acel câine. Iar Simon, pentru nişte ruşini şi înfruntări ca acestea, un an întreg nu s-a mai arătat în Roma, până când a fost lăudat înrăutăţitul de cei răi înaintea lui Nero, împăratul de după Claudie. Atunci Nero căutându-l pe el, l-a iubit foarte şi l-a făcut prietenul său.
Iar în Prolog şi în Mineiul cel mare se mai povesteşte despre Simon şi că a poruncit să fie tăiat, făgăduind că a treia zi are să învieze. Şi a pus în locul său sub sabie un berbece, făcându-l pe el om prin nălucire şi a fost tăiat berbecul în locul lui. Iar Sfântul Petru, gonind diavoleasca nălucire de la berbecul cel tăiat, a vădit lucrul cel mincinos al lui Simon, cunoscându-se de toţi, că nu Simon are capul tăiat, ci berbecul. Iar despre biruinţa desăvârşită a Sfântului Petru asupra acelui vrăjitor şi despre pierzarea lui, de toţi se scrie cu un glas astfel: Simon vrăjitorul, neputând întru nimic să biruiască pe Apostolul Petru, nici să sufere mai mult înfruntarea şi ruşinea sa, s-a făgăduit că se va înălţa la cer.
Deci, adunând el toată puterea diavolilor care îi slujeau, s-a dus în mijlocul cetăţii Roma şi, suindu-se pe o zidire înaltă, având capul încununat cu cunună de dafini, a început din înălţime cu mânie a grăi către popor: „Romani, deoarece până acum aţi petrecut în nebunie şi lăsându-mă pe mine, aţi urmat lui Petru, acum şi eu vă voi lăsa şi nu voi mai apăra cetatea aceasta. Deci voi porunci îngerilor mei ca în faţa voastră să mă ia în mâinile lor şi mă voi înălţa la tatăl meu din cer, de unde voi trimite mari pedepse asupra voastră, că n-aţi ascultat cuvintele mele, nici n-aţi crezut lucrurilor mele”.
Acestea zicându-le vrăjitorul Simon, a plesnit din mâini, s-a înălţat în văzduh şi a început a zbura şi a se sui spre înălţime, înălţându-l pe el diavolii. Iar poporul, mirându-se foarte, zicea unul către altul: „Acest lucru este de la Dumnezeu, ca să zboare cu trupul prin văzduh”. Atunci marele Apostol Petru a început a se ruga în auzul tuturor, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, arată înşelăciunea acelui vrăjitor, ca să nu smintească popoarele, care cred în Tine!” Apoi iar a strigat, zicând: „Vouă, diavolilor, vă poruncesc, în numele Dumnezeului meu, să nu-l purtaţi mai mult, ci să-l lăsaţi acolo în văzduh unde este acum!”

Atunci diavolii cei certaţi de apostol, îndată au fugit de la Simon prin văzduh şi ticălosul vrăjitor a căzut jos, precum odinioară a căzut diavolul cel lepădat din cer, şi astfel i s-a sfărâmat tot trupul. Iar poporul, văzând acestea, a strigat multă vreme, zicând: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Petru. în adevăr, nu este altul afară de Acela Dumnezeu adevărat!

Iar vrăjitorul căzând, deşi se zdrobise foarte rău, era încă viu, după rânduiala lui Dumnezeu, ca să cunoască neputinţa şi ticăloşia sa cea diavolească, să se umple de ruşine şi să înţeleagă puterea lui Dumnezeu cel Atotputernic. Şi zăcea sfărâmat pe pământ, suferind dureri cumplite în toate mădularele şi fiind de râs la tot poporul; iar a doua zi şi-a lepădat spurcatul său suflet, dându-l în mâinile diavolilor, ca să-l ducă în iad la tatăl lor, satana. Iar Sfântul Petru, după căderea lui Simon, stând la un loc înalt şi făcând semn cu mâna poporului, care striga, să tacă, a început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu; şi vorbind mult către dânşii, pe cei mai mulţi i-a povăţuit la credinţa creştinească.
Deci, aflând împăratul Nero de moartea cea ruşinoasă a prietenului său, s-a mâniat pe Sfântul Apostol Petru şi voia să-l ucidă. Dar acea mânie şi răutate împărătească nu s-a săvârşit îndată asupra Sfântului Apostol, ci după câţiva ani, după cum spune Sfântul Simeon Metafrast. Căci după moartea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a mai stat mult în Roma, ci, luminând pe mulţi prin Sfântul Botez, le-a făcut biserică şi, punându-le pe Lin episcop, s-a dus în Parachin, unde a pus episcop pe Epafrodit, altul, nu cel dintâi. După aceea s-a dus în Sirmia, cetatea Spaniei, în care punând episcop pe Epenet, s-a dus în Cartagina, cetatea Africii. Acolo, sfinţind episcop pe Crescent, s-a dus în Egipt, în cetatea cea cu şapte porţi, care se numeşte Teba, punându-l episcop pe Ruf, iar în Alexandria l-a pus episcop pe Marcu Evanghelistul. Apoi s-a dus iarăşi în Ierusalim, având descoperire despre Adormirea Preacuratei Fecioare Maria.
Deci, după aceea s-a întors iarăşi în Egipt. Apoi, trecând Africa, s-a dus la Roma şi de acolo la Mediolan şi la Fotichin, în care punând episcopi şi preoţi, s-a dus în Britania. Acolo, petrecând multă vreme şi aducând multe popoare la credinţa în Hristos, a văzut pe un înger, care i s-a arătat, zicându-i: „Petre, s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta; deci se cade să te întorci la Roma, unde, suferind moarte pe cruce, vei lua răsplătire dreaptă de la Domnul nostru Iisus Hristos”. Iar Petru, mulţumind lui Dumnezeu pentru aceasta, a mai zăbovit câteva zile în Britania, întărind Bisericile şi punând episcopi, preoţi şi diaconi. Iar în al doisprezecelea an al împărăţiei lui Nero, s-a întors iarăşi în Roma. Aici a pus episcop întru ajutorul ocârmuirii bisericeşti pe Clement, care se lepăda şi nu voia un jug ca acela, însă plecându-se cuvintelor Apostolului Petru, şi-a plecat grumazul sub jugul lui Hristos şi, împreună cu învăţătorul său şi cu ceilalţi bărbaţi sfinţiţi, trăgea căruţa cuvântului lui Dumnezeu. Deci mulţi bărbaţi şi femei din Roma, din cei de bun neam şi prealuminaţi şi chiar din rânduiala senatorilor, s-au luminat prin credinţă şi prin Sfântul Botez.
Iar împăratul Nero avea două oarecare femei prea frumoase, pe care le iubea mai mult decât pe toate celelalte ţiitoare ale sale. Acelea primind sfânta credinţă, s-au întărit în viaţa cea curată şi nu voiau să se supună voinţei împăratului care era pătimaş. Iar el, fiind prea fără de ruşine în pofte şi nesăţios în fapte spurcate, s-a mâniat asupra întregii Biserici a credincioşilor, dar mai ales asupra Apostolului Petru, care era pricinuitorul întoarcerii la Hristos şi la viaţa cea curată a celor două femei. Şi aducându-şi aminte, pe lângă aceasta, şi de moartea lui Simon vrăjitorul, care i-a fost prieten bun, căuta pe Petru ca să-l ucidă.

Aici Eghisipos, istoricul bisericesc cel mai sus pomenit, scrie: „Pe când Sfântul Petru era căutat spre ucidere, l-au rugat credincioşii să se ascundă şi să iasă din Roma, pentru folosul multora. Dar Petru n-a voit să facă aceasta nicidecum, ci dorea să pătimească şi să moară pentru Hristos. Iar poporul credincios, plângând, ruga pe apostol să-şi păzească viaţa sa cea atât de trebuincioasă Sfintei Biserici, care se învifora în mijlocul primejdiilor de valurile necredincioşilor. Deci, fiind înduplecat Sfântul Petru de lacrimile turmei celei cuvântătoare a lui Hristos, a făgăduit să iasă din cetate şi să se ascundă; iar în noaptea următoare, făcând sobornicească rugăciune şi sărutând pe toţi, a plecat singur. Şi când era la porţile cetăţii, a văzut înaintea sa pe Mântuitorul Hristos venind către cetate; iar Petru, închinându-se Lui, I-a zis:Doamne, unde mergi? Răspuns-a Domnul:Mă duc în Roma, ca iarăşi să mă răstignesc! Zicând Domnul acestea, S-a făcut nevăzut. Iar Petru, minunându-se, a cunoscut că Hristos, pătimind întru robii Săi, ca întru adevăratele Sale mădulare, voieşte ca şi cu trupul lui să pătimească în Roma. Deci s-a întors iarăşi la Biserică şi a fost prins de către ostaşi, care l-au dat spre moarte”.

Sfântul Simeon Metafrast povesteşte, că nu a fost prins numai Sfântul Petru singur, ci şi mulţi credincioşi, între care erau şi Clement, Irodion şi Olimp. Pe aceştia, tiranul Nero i-a osândit la tăiere cu sabia, iar pe Sfântul Petru, la răstignire. Şi luându-i ostaşii pe toţi, i-au dus la locul de moarte. Apoi cruţându-l pe Clement, l-au slobozit în pace, ca pe unul ce era rudenie împărătească, iar pe Irodion şi Olimp, care veniseră cu Sfântul Petru în Roma, i-au ucis cu sabia şi împreună cu ei au tăiat şi o mulţime de credincioşi. Iar Sfântul Petru a rugat pe răstignitorii săi să-l răstignească cu capul în jos şi nu drept, cinstind întru aceea pe Domnul său, Care de voie S-a răstignit pe cruce, ca să nu semene Aceluia întru răstignire, ci sub picioarele Lui să-şi plece capul său.
Astfel s-a sfârşit marele Apostol al lui Dumnezeu, Sfântul Petru, prin moarte pe cruce, preaslăvind pe Dumnezeu, pentru că suferind multă durere din pricina piroanelor din mâini şi din picioare, şi-a dat sufletul său cel fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, în 29 de zile ale lunii iunie. Iar Sfântul Clement, ucenicul Sfântului Petru, cerând trupul apostolului, l-a luat de pe cruce şi, învelindu-l, a chemat pe credincioşii care rămăseseră şi pe arhierei şi l-au îngropat cu cinste. Asemenea şi trupurile Sfinţilor Irodion şi Olimp, care au pătimit cu el, şi pe ale celorlalţi credincioşi, îngropându-le cu cinste, au slăvit pe Hristos Dumnezeul, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte de apostolie se numea Saul, era de neam iudeu din seminţia lui Veniamin. El s-a născut în Tarsul Ciliciei, din părinţi cinstiţi, care mai înainte au petrecut în Roma, apoi s-au mutat în Tarsul Ciliciei cu cinstitul titlu de cetăţeni romani, pentru care Pavel după aceea s-a numit şi roman. El era rudenie cu Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan şi a fost dat de părinţii săi în Ierusalim la învăţătura cărţii şi a toată legea lui Moise, fiind ucenic al slăvitului dascăl Gamaliei. Şi avea prieten şi împreună ucenic la învăţătură pe Varnava, care s-a făcut după aceea apostol al lui Hristos. Şi se deprinsese bine la legea părintească, fiind foarte râvnitor după ea, şi se lipise de farisei.
Pe vremea aceea, în Ierusalim şi în cetăţile dimprejur, precum şi prin sate, se răspândise buna vestire a lui Hristos, de către sfinţii apostoli. Şi ei aveau multă întrebare cu fariseii, cu saducheii şi cu toţi cărturarii şi învăţătorii legii evreieşti, cărora, propovăduitorii lui Hristos le erau urâţi şi prigoniţi. Deci Saul ura şi el pe Sfinţii Apostoli şi nici nu voia să audă propovăduirea lor cea despre Hristos, iar pe Varnava, care era acum apostol al lui Hristos, îl batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos.
Iar pe când rudenia lui, Sfântul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, era ucis cu pietre de către evrei, lui Saul nu numai că nu-i era jale de sângele de un neam cu el care se vărsa fără de vină, ci se învoia la acea ucidere şi păzea hainele evreilor celor ce ucideau pe Ştefan. Deci, luând putere de la arhierei şi de la bătrâni, făcea mult rău Bisericii, intrând în casele credincioşilor, de unde târa pe bărbaţi şi pe femei şi îi ducea în temniţe. Şi nu. era destul că prigonea pe credincioşii din Ierusalim, dar s-a dus şi în Damasc cu scrisoare arhierească, suflând cu izgonire şi cu ucidere asupra ucenicilor Domnului, vrând ca şi acolo, de va afla bărbaţi şi femei crezând în Hristos, să-i prindă şi să-i ducă legaţi la Ierusalim. Şi aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Tiberiu.

Deci apropiindu-se el de Damasc, deodată l-a strălucit o lumină din cer şi, căzând el la pământ, a auzit un glas, zicându-i:Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti? Iar el, înspăimântându-se, a zis:Cine eşti, Doamne? Iar Domnul a zis:Eu sunt Iisus, pe Care tu îl prigoneşti. Cu greu îţi este ţie a da cu piciorul împotriva pironului. Iar el, tremurând şi înspăimântându-se, a zis:Doamne, ce îmi porunceşti să fac? Iar Domnul i-a zis:Scoală-te şi intră în cetate şi ţi se va spune ţie ce ţi se cade să faci.

Asemenea s-au înspăimântat şi ostaşii care erau cu Saul, minunându-se pentru că glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar ini vedeau pe nimeni. Atunci Saul, sculându-se de la pământ şi deschizându-şi ochii săi, nu vedea pe nimeni, pentru că orbise dk ochii cei trupeşti, începând a i se lumina ochii cei duhovniceşti. Deci l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc, unde a petrecut trei zile, fără să vadă, nemâncând, nici bând nimic, ci rugându-se neîncetat. Iar în Damasc era Sfântul Apostol Anania, căruia i se arătase Domnul în vedenie şi căruia i-a poruncit să-l caute pe Saul, care locuieşte în casa unui om pe nume Iuda; deci să se ducă acolo şi să-i lumineze ochii lui cei trupeşti prin atingere, iar pe cei sufleteşti prin Sfântul Botez.

Atunci Anania a răspuns:Doamne, am auzit de la mulţi despre bărbatul acesta, câte răutăţi a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim, şi chiar aici a venit cu putere de la arhierei ca să lege pe toţi cei ce cheamă numele Tău! Iar Domnul a zis către dânsul:Mergi fără de frică, fiindcă acesta îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel, pentru că îi voi spune câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Iar Sfântul Anania, mergând după porunca Domnului şi găsind pe Saul, şi-a pus mâinile peste dânsul. Atunci, deodată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi îndată a văzut. Apoi, sculându-se, s-a botezat şi s-a umplut de Duhul Sfânt, care l-a sfinţit pe el spre apostolească slujbă, fiind numit din Saul, Pavel. După aceea, Pavel a început prin sinagogi a propovădui pe Hristos, că este Fiul lui Dumnezeu; iar cei ce-l auzeau se mirau toţi şi ziceau: „Oare nu este acesta acela care în Ierusalim gonea pe cei ce chemau numele lui Iisus Hristos? Au n-a venit aici ca să lege pe unii ca aceia şi să-i ducă la arhierei?” Iar el mai mult se întărea şi tulbura pe evreii care petreceau în Damasc, dovedind că Acesta este Iisus Hristos.

Atunci iudeii s-au umplut de mânie asupra lui şi s-au sfătuit să-l omoare. Şi străjuiau porţile cetăţii ziua şi noaptea ca să nu poată scăpa de dânşii. Dar ucenicii lui Hristos, care erau în Damasc cu Anania, aflând că iudeii vor să-l ucidă pe Pavel, l-au luat noaptea şi l-au lăsat într-o coşniţă peste zidul cetăţii. Şi plecând el din Damasc, nu s-a întors la Ierusalim, ci mai întâi s-a dus în Arabia, precum scrie despre aceasta către Galateni:Nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, nici nu m-arn suit la Ierusalim, la apostolii cei mai înainte de mine, ci m-am dus în Arabia, şi m-am întors iarăşi în Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să cunosc pe Petru.

Şi venind în Ierusalim, Sfântul Pavel încerca să se lipească de ucenicii Domnului, iar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul Domnului. Iar Sfântul Apostol Varnava, văzându-l pe el şi înţelegând întoarcerea lui spre Hristos, s-a bucurat şi l-a dus la apostoli. Iar Pavel le-a spus lor cum a văzut în cale pe Domnul, ce i-a zis şi cum în Damasc îndrăznea pentru numele lui Iisus Hristos. Deci Sfinţii Apostoli, auzind aceasta, s-au umplut de bucurie şi slăveau pe Domnul Hristos. Iar Sfântul Pavel şi în Ierusalim se întreba cu iudeii şi cu elinii pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Iar odată, stând în biserică şi rugându-se, a rămas uimit şi a văzut pe Domnul, zicându-i:Sârguieşte-te şi ieşi degrabă din Ierusalim, fiindcă aici nu vor primi mărturia ta pentru Mine. Iar el a zis către Domnul: „Singuri iudeii ştiu că eu puneam în temniţă şi băteam prin adunări pe cei ce credeau în Tine, iar când se vărsa sângele lui Ştefan, mărturisitorul Tău, stăteam eu însumi acolo, pentru că şi eu voiam uciderea lui şi păzeam hainele celor ce-l ucideau pe el”. Atunci Domnul a zis către dânsul: Mergi, că Eu te voi trimite pe tine la neamuri departe!

După vedenia aceasta, Sfântul Pavel, deşi voia să mai zăbo­vească în Ierusalim câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feţei şi de vorbele apostolilor, însă nu se putea, fiindcă aceia cu care se întreba pentru Hristos, se porniseră spre mânie şi căutau să-l ucidă. Şi înţelegând fraţii aceasta, l-au dus în Cezareea şi l-au lăsat în Tars, unde Sfântul Pavel a petrecut învăţând poporul cuvântul lui Dumne­zeu, până ce a venit Varnava de l-a luat şi l-a dus în Antiohia, unde, învăţând în biserică un an întreg, mult popor a întors la Hristos şi i-a numit pe ei creştini. Iar după împlinirea anului, amândoi Sfinţii Apostoli, Varnava şi Pavel, s-au întors în Ierusalim şi au spus Sfinţi­lor Apostoli despre acelea ce a lucrat darul lui Dumnezeu în Antiohia şi astfel au veselit foarte pe Biserica lui Hristos din Ierusalim. Apoi au adus şi multă milostenie de la antiohienii cei de bunăvoie dătători, pentru fraţii cei săraci şi scăpătaţi, care petreceau în Iudeea; deoarece pe atunci, împărăţind Claudie, era foarte mare foamete, după proo- rocia Sfântului Agav, care era unul din cei şaptezeci de apostoli.
Şi plecând ei din Ierusalim, s-au dus iarăşi în Antiohia, unde petrecând câtva timp în postiri şi rugăciuni, în slujirea dumnezeieştii Liturghii şi în bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt a voit să-i trimită pe dânşii la popoare spre propovăduire, zicând către cei mai mari ai Bisericii din Antiohia:Osebiţi Mie pe Varnava şi pe Pavel la lucrul pentru care i-am chemat pe dânşii. Atunci ei, postind, rugându-se şi punându-şi mâinile pe dânşii, i-au slobozit, iar Pavel şi Varnava, fiind trimişi de Duhul Sfânt, s-au dus în Seleucia. Apoi, de acolo au plecat în Cipru şi, venind în Salamina, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în adunările iudeilor.
După aceea, străbătând insula până la Pafa, au aflat pe un oarecare prooroc iudeu vrăjitor şi mincinos, cu numele Bariisus sau Elimas, care era împreună cu antipatul Serghie Pavel, bărbat înţelept. Acest antipat, chemând la el pe Varnava şi pe Pavel, cerca să audă de la dânşii cuvântul lui Dumnezeu şi a crezut cele grăite de dânşii. Iar Elimas vrăjitorul se împotrivea lor, căutând să întoarcă pe antipat de la credinţă. Iar Sfântul Pavel umplându-se de Duhul Sfânt şi căutând spre acel vrăjitor, a zis: „O, plinule de toată înşelăciunea şi de toată răutatea, fiule al diavolului, vrăjmaşule a toată dreptatea, nu încetezi a răzvrăti căile Domnului cele drepte? Acum, iată, mâna Domnului peste tine şi vei fi orb, nevăzând soarele până la o vreme!” Şi îndată a căzut peste dânsul ceaţă şi întuneric şi, pipăind, căuta povaţă. Atunci antipatul, văzând cele ce se făcuseră, a crezut, minunându-se de învăţătura Domnului. Împreună cu dânsul a crezut şi mult popor, iar Biserica lui Hristos se înmulţea. Şi plecând de la Pafa, Sfântul Pavel şi cei ce erau cu el au mers în Perga Pamfiliei şi de acolo în Antiohia Pisidiei, care este alta decât Antiohia cea mare a Siriei.
Acolo propovăduind pe Hristos, după ce mulţi au crezut, zavis- tnicii iudei au îndemnat pe mai marii cetăţii, care erau de păgânătatea elinească, să izgonească cu necinste din cetate şi din hotarele lor pe sfinţii apostoli. Iar ei, scuturând praful de pe picioarele lor, au plecat în Iconia, unde, petrecând multă vreme, au îndrăznit la propovădu- irea cuvântului. Şi au adus la credinţă mulţime multă de iudei şi elini, nu numai cu propovăduirea, ci şi cu semne şi minuni, care se făceau prin mâinile lor. Acolo au adus la credinţă şi pe Sfânta fecioară Tecla, făcând-o mireasă a lui Hristos. Iar iudeii care nu crezuseră au îndemnat pe elini, cu mai marii lor, să ocărască pe apostoli şi să-i ucidă cu pietre. Iar ei, aflând de aceasta, au fugit în părţile Licaoniei, în Listra şi în Derbe şi în cele din jurul lor. Şi au binevestit şi acolo, şi au ridicat în picioare, cu numele lui Hristos, pe un om şchiop din naştere, care nu umblase niciodată şi care îndată a sărit şi umbla. Iar poporul, văzând această minune, şi-a ridicat glasul, zicând pe licaoneşte: Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au pogorât la noi.
Ei numeau pe Varnava, Die, iar pe Pavel, Hermes. Deci, aducând tauri şi împletindu-le cununi, voiau să le facă jertfe. Iar Varnava şi Pavel, rupându-şi hainele de pe ei, au venit între popor strigând şi zicând: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta, că şi noi suntem oameni pătimaşi ca şi voi”. Apoi au început a le vorbi despre Unul Dumnezeu Care a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele dintr-însele; Care dă ploaie din cer, rânduieşte vremuri roditoare şi umple de hrană şi de veselie inimile omeneşti.
Grăindu-le acestea, abia au potolit poporul, ca să nu le jertfească. Deci, petrecând ei în Listra şi învăţând, au venit din Antiohia şi din Iconia nişte iudei şi au îndemnat poporul să se depărteze de apostoli, zicându-le: „Aceia nu grăiesc nimic adevărat, ci spun numai minciuni”. Şi au răzvrătit încă şi mai rău pe acei oameni, încât pe Sfântul Pavel, ca pe un mai mare al cuvântului, l-au bătut cu pietre şi l-au scos afară din cetate, socotind că a murit. Dar el, sculându-se, a intrat în cetate şi a doua zi a plecat cu Varnava în Derbe, binevestind şi învăţând pe mulţi în cetatea aceea, apoi s-au întors iar în Listra, în Iconia şi în Antiohia Pisidiei. Aici,. întărind sufletele ucenicilor, i-au rugat să petreacă în credinţă şi le-au hirotonisit preoţi la toate bisericile; apoi, rugându-se cu post, i-au încredinţat Domnului în Care crezuseră.
După aceea, trecând Pisidia, au venit în Pamfilia. Şi vorbind cuvântul Domnului în Perga, s-au pogorât în Atalia. De acolo s-au dus cu corabia în Antiohia Siriei, de unde au fost trimişi de la început de Duhul Sfânt să propovăduiască neamurilor cuvântul Domnului.
Deci, ajungând în cetatea Antiohia, au adunat Biserica şi au spus tuturor câte a făcut Dumnezeu cu dânşii şi câte popoare din neamuri au fost aduse la Hristos. Iar după o vreme, între iudeii şi elinii care crezuseră în Antiohia s-a făcut ceartă pentru tăierea împrejur. Unii ziceau că nu este cu putinţă a se mântui fără tăierea împrejur, iar alţii socoteau lucru greu pentru ei acea tăiere împrejur. Pentru aceea a fost nevoie ca Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava să se ducă în Ierusalim la apostoli şi la bătrâni ca să-i întrebe de tăierea împrejur şi să le vestească că Dumnezeu a deschis păgânilor uşa credinţei.
Cu această vestire au bucurat foarte mult pe toţi fraţii Ierusa­limului. Şi sfătuindu-se soborniceşte Sfinţii Apostoli şi bătrânii în Ierusalim, au lepădat cu totul tăierea împrejur a Legii vechi, ca netrebuincioasă darului cel nou şi le-au poruncit să se ferească de mâncările jertfite idolilor şi de desfrâu, şi ca întru nimic să nu facă strâmbătate aproapelui. Şi au trimis cei din Ierusalim în Antiohia pe Sfinţii Pavel şi Varnava, şi cu ei pe Iuda şi pe Sila. Şi ajungând ei în Antiohia, au petrecut acolo multă vreme, apoi s-au dus iar la neamuri, despărţindu-se unul de altul, Varnava a luat pe Marcu, rudenia sa şi s-a dus în Cipru, iar Pavel, luând pe Sila, s-a dus în Siria şi în Cilicia şi, străbătând cetăţile de acolo, a întărit Bisericile. Apoi, venind în Derbe şi în Listra, a tăiat împrejur pe Timotei, ucenicul său, pentru iudeii care cârteau.

De acolo s-a dus în Frigia şi în părţile Galatiei. Apoi s-a dus în Misia şi voia să se ducă şi în Bitinia, dar Duhul Sfânt n-a voit aceasta. Pentru că Pavel, fiind în Troada cu cei ce îi urmau lui, i s-a arătat lui noaptea o vedenie în felul acesta: un bărbat oarecare, cu chipul macedonean, stătea înaintea lui şi-l ruga, zicându-i: „Vino în Macedonia şi ne ajută”. Deci Pavel a cunoscut, după vedenia aceea, că îl cheamă Domnul în Macedonia, ca să propovăduiască. Şi plecând din Troada, s-a dus la Samotracia, iar a doua zi la Neapoli şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Acolo, pe o femeie oarecare, cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră, învăţând-o credinţa în Hristos şi botezând-o, a fost rugat de dânsa să petreacă în casa ei împreună cu ucenicii săi.

Iar Pavel, mergând odată la adunarea bisericească spre rugăciu­ne, l-a întâmpinat o fecioară care avea un duh necurat pitonicesc, care făcea multă dobândă stăpânilor săi, vrăjind. Aceea urmând lui Pavel şi ucenicilor lui, striga: „Aceşti oameni sunt slugile Dumnezeu­lui celui de sus, care ne vestesc nouă calea mântuirii”. Aceasta o făcea în multe zile; iar Pavel, supărându-se şi întorcându-se spre ea, a certat duhul în numele lui Iisus Hristos şi l-a gonit dintr-însa. Şi văzând stăpânii ei că le-a pierit nădejdea câştigului lor, au prins pe Pavel şi pe Sila şi i-au dus la boieri şi la voievozi, zicând: „Oamenii aceştia ne tulbură cetatea şi, fiind evrei, au nişte obiceiuri care nu ni se cade nouă a le primi, nici a le face, noi fiind romani”.

Iar voievozii, rupându-le lor hainele, au poruncit să-i bată pe ei cu toiege. Deci, dându-le lor multe bătăi, i-au băgat în temniţă, unde rugându-se ei la miezul nopţii, temniţa s-a cutremurat, uşile s-au deschis şi legăturile s-au dezlegat. Iar străjerul temniţei, văzând acest lucru, a crezut în Hristos, i-a dus în casa sa, i-a spălat de răni şi s-a botezat cu toată casa sa. Apoi le-a pus masă înaintea lor, după care apostolii iarăşi s-au dus în temniţă.
Iar a doua zi, voievozii căindu-se că au bătut cu asprime pe oamenii cei nevinovaţi, au trimis la temniţă, poruncind să-i lase liberi să se ducă unde vor voi. Iar Pavel a zis către dânşii: „După ce ne-au bătut pe noi înaintea poporului, fiind nevinovaţi şi de neam roman şi, punându-ne în temniţă, acum în taină să ne scoată? Dar nu aşa, ci să vină ei singuri să ne scoată!” Şi întorcându-se trimişii, au spus voievozilor cuvintele lui Pavel. Iar voievozii s-au temut, aflând că cei legaţi pe care i-au bătut sunt romani, şi ducându-se, i-au rugat să iasă din temniţă şi din cetate.
Deci ieşind ei din temniţă, s-au dus în casa Lidiei, femeia la care găzduiseră mai înainte, şi au mângâiat pe fraţii ce se adunaseră acolo; apoi sărutându-i, s-au dus în Amfipoli şi la Apolonia, iar după aceea au venit în Tesalonic, unde pe mulţi au câştigat prin buna vestire. Iar zavistnicii iudei, adunând pe nişte oameni răi clevetitori, au năvălit asupra casei lui Iason, unde găzduiau apostolii şi, negăsin- du-i, au prins pe Iason şi pe unii din fraţi, şi i-au dus la mai marii cetăţii, clevetindu-i ca pe nişte potrivnici cezarului, care zic că este alt împărat, care se numeşte Iisus. Deci Iason abia a fost liberat din supărarea aceea.
Iar sfinţii apostoli, care se ascunseseră de acei zavistnici, au ieşit noaptea din cetate şi au mers în Veria. Dar şi acolo zavistia evreiască n-a dat odihnă Sfântului Pavel, pentru că, înştiinţându-se evreii din Tesalonic că Pavel propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi în Veria, au mers şi acolo, pornind şi tulburând popoarele şi ridicându-le împotriva lui Pavel. Deci sfântul apostol a fost nevoit să iasă şi de acolo, nu că se temea de moarte; ci, fiind rugat de fraţi ca să-şi ferească viaţa sa pentru mântuirea a mai multora. Şi a fost lăsat de ei să meargă pe lângă mare, iar pe Sila şi pe Timotei i-a lăsat acolo să întărească pe cei nou luminaţi, pentru că ştia că iudeii caută numai capul lui.
Deci a şezut în corabie şi s-a dus la Atena. Şi văzând cetatea plină de idoli, se întărâta cu duhul, fiindu-i jale de pierzarea atâtor de multe suflete. Şi se întreba în toate zilele cu iudeii în adunări, iar în târguri cu elinii şi cu filosofii lor. Şi a fost dus de ei la Areopag, la un loc care se numea aşa fiindcă acolo se făceau judecăţile cele de moarte, lângă capiştea lui Area. Şi l-au dus pe el acolo, pe de o parte, pentru că voiau să audă ceva nou de la dânsul; iar pe de alta – precum zice Sfântul Ioan Gură de Aur -, ca să-l dea judecăţii, mun­cilor şi morţii, de vor auzi de la dânsul ceva vrednic de pedeapsă. Iar Sfântul Pavel, luând pricină de la o capişte care avea scris deasupra: „Necunoscutului Dumnezeu”, a început a le propovădui pe adevăratul Dumnezeu, care le era neştiut până atunci, zicându-le: „Pe Cel care, neştiindu-L, Îl cinstiţi cu bunăcuviinţă, pe Acesta eu îl propovăduiesc vouă!” Şi le spunea cele despre Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, pentru pocăinţă, pentru judecată şi pentru învierea morţilor.
Şi auzind ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc, alţii încă voiau să mai audă despre aceea. Deci Pavel a ieşit din mijlocul lor neosândit, ca un nevinovat, iar Cuvântul lui Dumnezeu nu era fără de folos şi fără de câştigarea sufletelor, căci unii bărbaţi, lipindu-se de el, au crezut în Hristos şi s-au botezat. Iar între aceştia era şi Dionisie Areopagitul şi o cinstită femeie cu numele Damar şi alţii mulţi cu dânşii.
Iar Pavel, ieşind din Atena, a mers în Corint şi a petrecut acolo la un iudeu cu numele Acvila. Şi au venit la dânsul din Macedonia şi Sila cu Timotei şi slujeau împreună cuvântului. Iar Acvila şi femeia sa, Priscila, erau cu meşteşugul făcători de corturi. Şi deprinzând Pavel meşteşugul lor, lucra împreună cu ei, câştigându-şi hrană lui şi celor împreună cu dânsul din osteneala mâinilor sale, precum zice în Epistola către Tesaloniceni:Nu în zadar am mâncat pâine de la cineva, ci lucrând ziua şi noaptea, ca să nu îngreunez pe nimeni. Şi iarăşi:Trebuinţei mele şi celor ce au fost cu mine, au slujit mâinile mele acestea. Şi se întreba cu iudeii prin adunări în toate sâmbetele, mărturisindu-le că Iisus este Hristos, adevăratul Mesia. Şi împotri- vindu-se iudeii şi hulind, Pavel şi-a scuturat hainele sale, zicând către dânşii:Sângele vostru asupra capetelor voastre, că eu sunt curat; de acum mă voi duce la neamuri.

Şi când Pavel voia să se despartă de Corint, Domnul i S-a arătat noaptea în vedenie, zicându-i:Nu te teme, ci propovăduieşte cuvântul Meu şi nu tăcea, fiindcă mult popor am în această cetate, care va crede în Mine, iar Eu sunt cu tine şi nimeni nu va putea să-ţi facă ţie rău. Sfântul Pavel a petrecut în Corint un an şi şase luni, învăţând pe iudei şi pe elini Cuvântul lui Dumnezeu. Şi mulţi, crezând, s-au botezat; asemenea şi Crisp, mai marele soborului, crezând cu toată casa sa, s-a botezat. Iar unii iudei potrivnici, pornind cu un suflet asupra lui Pavel, l-au dus la judecată, la antipatul Galion, care era fratele filosofului Seneca. Dar acela n-a voit să-l judece pe Pavel, zicând:De ar fi făcut vreun lucru rău, l-aş fi judecat, dar fiindcă întrebarea voastră este pentru cuvinte şi pentru legea voastră, nu voiesc să vă fiu judecător. Şi i-a gonit pe ei afară din divan.

După aceasta, Sfântul Pavel, petrecând acolo încă câteva zile şi pe fraţi sărutându-i, a plecat în Siria cu cei ce erau cu dânsul. Şi-i urmau lui şi Acvila şi Priscila. Şi au sosit în Efes, unde, propovă­duind cuvântul Domnului, multe minuni făcea Sfântul Apostol Pavel, pentru că nu numai mâinile lui erau făcătoare de minuni, tămăduind toate neputinţele prin atingerea sa, dar şi basmalele lui şi mahrama capului, cea adăpată cu sudorile trupului său, avea aceeaşi putere de facere de minuni. Acelea, fiind puse pe cei bolnavi, îndată îi tămăduiau şi goneau din ei duhurile cele viclene. Aceasta văzând unii dintre iudei rătăciţi şi fermecători, au îndrăznit a chema numele Domnului Iisus asupra celor îndrăciţi, zicând:Vă jurăm pe voi cu lisus, pe Care Pavel Îl propovăduieşte! Iar duhul cel viclean a răspuns, zicând:Pe Iisus îl ştiu şi pe Pavel îl cunosc, dar voi cine sunteţi?

Deci, sărind spre ei omul în care era duhul cel viclean, i-a biruit şi, întărindu-se împotriva lor, îi bătea şi-i rănea, încât abia au scăpat goi din mâinile îndrăcitului. Şi a aflat de aceasta tot Efesul, şi evrei şi elini, şi a căzut o frică mare peste toţi şi se mărea numele Domnului Iisus. Deci mulţi au crezut în Hristos, iar vrăjitorii care erau în ceta­te, primind sfânta credinţă, şi-au adunat cărţile lor cele vrăjitoreşti şi, numărând preţul lor, au aflat cincizeci de mii de arginţi, şi şi-au ars cărţile înaintea tuturor. Astfel creştea şi se întărea cuvântul Domnu­lui. Şi Pavel dorea să meargă la Ierusalim şi zicea: „După ce voi fi în Ierusalim, se cade mie să văd şi Roma”.

Deci când slujitorii capiştei Artemisei au ridicat tulburare în Efes, Sfântul Pavel, după zăbovirea lui acolo timp de trei ani, a plecat în Macedonia. De acolo a venit la Troa, unde a petrecut şapte zile. Aici, într-o zi de Duminică, s-au adunat ucenicii să frângă pâine şi a făcut către dânşii vorbire lungă, pentru că a doua zi voia să iasă de acolo. Astfel, a lungit cuvântul până la miezul nopţii, arzând multe lumânări în foişorul acela. Atunci un tânăr, anume Eutihie, şezând la fereastră, s-a îngreuiat tare de somn şi a căzut jos din casa de sus, de la catul al treilea, şi l-au luat mort.
Şi pogorându-se Pavel, s-a plecat peste el şi, cuprinzându-l, a zis: „Nu vă tânguiţi, că sufletul lui este în el!” Şi iarăşi s-a suit Pavel în foişor şi au adus pe tânăr viu, mângâindu-se mult. Iar Sfântul Pavel, vorbind până la ziuă şi, sărutând pe toţi credincioşii, a plecat de acolo. Şi venind în Milet, a trimis la Efes ca să cheme la dânsul preoţii Bisericii, pentru că nu voia să se ducă el însuşi acolo, ca să nu zăbovească, deoarece se sârguia să fie în Ierusalim.
Şi venind la el duhovniceasca rânduială din Efes, apostolul i-a învăţat, zicând:Luaţi aminte de voi şi de toată turma voastră, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să paşteţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu sângele Său. Şi le-a proorocit pentru eretici, care, după ducerea lui, aveau să intre la ei ca lupi răi. El le-a mai spus şi scopul călătoriei sale, zicând:Eu, legat fiind cu Duhul voi merge în Ierusalim, neştiind cele ce mi se vor întâmpla în el Şi îmi grăieşte Duhul Sfânt că mă aşteaptă în Ierusalim legături şi chinuri, ci mie nu-mi este nici o grijă de acestea, nici nu pun nici un preţ pe sufletul meu. Numai mă silesc să-mi săvârşesc alergarea mea cu bucurie şi slujba pe care am luat-o de la Dumnezeu să o împlinesc. Apoi a zis către ei:Iată eu acum ştiu aceasta, că voi toţi nu veţi mai vedea faţa mea.
Atunci toţi au plâns şi, căzând pe grumazii lui Pavel, îl sărutau, mâhnindu-se mai ales pentru cuvântul care le-a zis lor că de acum nu-i vor mai vedea faţa lui. Deci au petrecut pe Sfântul Apostol până la corabie. Iar el, dându-le cea mai de pe urmă sărutare, a luat calea mării şi trecând prin multe cetăţi şi ţări care erau pe lângă mare şi prin insule şi pretutindeni cercetând pe credincioşi şi întărindu-i, a sosit la Ptolemaida şi a mers în Cezareea, găzduind în casa Sfântului Apostol Filip, care era unul din cei şapte diaconi. Atunci a venit la Sfântul Pavel un prooroc, anume Agav şi, luând brâul lui, şi-a legat mâinile şi picioarele sale, zicând:Aşa grăieşte Duhul Sfânt, că pe bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega iudeii în Ierusalim şi-l vor da în mâinile neamurilor! Auzind fraţii aceasta, au rugat cu lacrimi pe Pavel să nu se ducă în Ierusalim. Sfântul Pavel a răspuns către ei:Ce faceţi plângând şi zdrobindu-mi inima? Pentru că eu nu numai că voiesc a fi legat, ci sunt gata şi a muri în Ierusalim pentru numele Domnului Iisus. Iar fraţii au tăcut, zicând:Voia Domnului să fie!

După aceasta, Sfântul Apostol Pavel s-a suit în Ierusalim cu ucenicii săi, între care era şi Trofim Efeseanul, care se întorsese din elini la creştini; şi a fost primit Pavel cu dragoste de Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, şi de toate Bisericile credincioşilor. În vremea aceea au venit din Asia în Ierusalim la praznic, iudeii care erau potrivnici lui Pavel şi care pretutindeni în Asia ridicaseră clevetiri împotriva lui. Aceia văzând pe Pavel în cetate umblând cu Trofim Efeseanul, au spus de el arhiereilor iudei, cărturarilor şi bătrânilor, cum că Pavel strică legea lui Moise, neporuncind să se taie împrejur, şi propovăduieşte pretutindenea pe Iisus cel răstignit. Şi se întărâtau toţi asupra lui Pavel, dorind să-l prindă. Deci când acei iudei din Asia au văzut pe Sfântul Pavel la praznic în biserica lui Solomon, îndată clevetind asupra lui, au pornit pe tot poporul şi, repezindu-se, au pus mâinile pe el, strigând: „Bărbaţi israeliteni, ajutaţi! Acesta este omul care grăieşte hule asupra poporului, asupra Legii şi asupra acestui loc. Încă şi elini a băgat în biserică, spurcând acest loc sfânt”. Căci ei credeau că şi pe Trofim l-a băgat Pavel în biserică. Şi s-a pornit toată cetatea, făcându-se adunare de norod; şi prinzându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din biserică. Şi îndată s-au închis uşile şi voiau să-l ucidă pe el; dar nu în biserică, pentru ca să nu se spurce acel loc sfânt.
În vremea aceea, s-a înştiinţat comandantul oştii ce păzea cetatea, cum că tot Ierusalimul s-a tulburat. Iar acela luând îndată ostaşi şi şutaşi, au alergat la biserică. Şi văzându-l poporul, a încetat a-l mai bate pe Pavel. Iar comandantul, prinzându-l pe Pavel, a poruncit să-l lege cu două lanţuri de fier şi l-a întrebat cine este şi ce rău a făcut. Iar poporul striga să-l ucidă pe Pavel.
Şi neputând el să înţeleagă de ce este vinovat Pavel din pricina poporului care făcea gălăgie, a poruncit să-l ducă în tabără. Iar mulţimea poporului urma comandantului şi ostaşilor, strigând să se ucidă Pavel. Şi fiind pe un loc înalt care avea trepte, Pavel l-a rugat pe comandant să-l lase să grăiască către popor ceva, şi comandantul i-a dat voie. Deci Pavel, întorcându-se spre popor şi stând pe trepte, a strigat către ei în limba evreiască: „Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi răspunsul meu către voi”. Şi a început a le spune de râvna lui de mai înainte după Legea lui Moise, cum a mers în Damasc, cum l-a luminat o lumină cerească şi cum a văzut pe Domnul trimiţându-l la neamuri.
Iar poporul, nevoind ca mai mult să-i asculte cuvintele lui, şi-a ridicat glasul către comandantul oştii: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta, pentru că nu i se cade lui să trăiască!” Şi strigând acestea, îşi aruncau hainele şi făceau praf în văzduh de mânie, voind ca să fie ucis Pavel. Iar comandantul a poruncit să-l ducă în tabără, vrând să-l cerceteze pe el cu bătăi ca să înţeleagă, pentru care pricină poporul striga împotriva lui. Şi, întinzând pe Pavel cu funii ca să-l bată, Pavel a zis către sutaşul care era de faţă: „Oare vă este îngăduit să bateţi pe un cetăţean roman şi nejudecat?” Iar sutaşul apropiindu-se de coman­dant, i-a zis: „Vezi, ce vrei să faci? Omul acesta este roman!” Atunci comandantul, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Roman eşti tu?” Iar el a zis: „Da”. Şi a zis lui: „Eu cu mult preţ am câştigat numirea aceasta”. Şi îndată l-a scos din lanţuri. Iar a doua zi, comandantul a poruncit să vină arhiereii şi tot soborul lor, şi a pus înaintea lor pe Sfântul Pavel. Iar acesta, căutând spre sobor, a zis: „Bărbaţi fraţi, eu cu bun cuget am vieţuit înaintea lui Dumnezeu până în ziua de azi”.

Atunci arhiereul Anania a poruncit celor ce stăteau înaintea lui, să-l bată pe el peste gură. Iar Pavel i-a zis lui: „Te va bate pe tine Dumnezeu, perete văruit, pentru că vrând să mă judeci după Lege, calci legea, poruncind să mă bată fără vină!”

Şi cunoscând Sfântul Pavel că în soborul acela o parte sunt saduchei, iar altă parte farisei, a strigat în adunare, zicând: „Bărbaţi fraţi, eu sunt fariseu, fiu de fariseu, şi pentru nădejdea şi învierea morţilor primesc judecata”. Zicând el acestea, s-a făcut ceartă între saduchei şi farisei şi s-a despărţit poporul, pentru că saducheii ziceau că nu este învierea morţilor, nici înger, nici duh, iar fariseii mărturi­sesc că sunt acestea. Atunci s-a făcut strigare mare, pentru că fariseii ziceau: „Nici un rău nu aflăm în omul acesta”, iar saducheii ziceau dimpotrivă şi din această pricină se făcuse mare ceartă. Iar coman­dantul ostaşilor temându-se ca Pavel să nu fie omorât de dânşii, a poruncit ostaşilor să-l scoată din mijlocul lor şi să-l ducă în tabără.

Deci, sosind noaptea, Domnul S-a arătat Sfântului Pavel şi i-a zis:Îndrăzneşte, Pavele, că precum ai mărturisit cele despre Mine în Ierusalim, tot aşa se cade să mărturiseşti şi în Roma! Şi făcându-se ziuă, unii dintre iudei făcând sfat, s-au jurat între ei să nu mănânce, nici să bea, până ce nu vor omorî pe Pavel. Şi erau ei mai mult de patruzeci de bărbaţi. De acest lucru înştiinţându-se comandantul, a trimis pe Pavel cu mulţi ostaşi înarmaţi în Cezareea la ighemonul Felix. Iar arhiereii cei bătrâni, aflând de aceea, s-au dus şi ei în Cezareea şi cleveteau pe Pavel la ighemon. Şi, întrebându-se cu dânsul înaintea ighemonului, îi cereau moartea lui. Dar n-au sporit nimic, pentru că nici o vină de moarte n-au aflat într-însul. Dar ighemonul, ca să facă pe placul iudeilor, ţinea pe Pavel în legături.

Iar după trecerea a doi ani, Felix ighemonul a plecat de la stăpânirea ighemoniei şi în locul lui a venit un alt ighemon, Festus. Pe acela îl rugau arhiereii ca să-l trimită pe Pavel în Ierusalim. Şi aceasta o făceau iudeii vrând ca să ucidă pe apostolul lui Hristos pe drum. Iar când Festus a întrebat pe Pavel, dacă voieşte să meargă în Ierusalim la judecată, acesta i-a răspuns: „Eu stau la judecata Cezarului, la care mi se cade să primesc judecata. De am făcut ceva vrednic de moarte, nu mă lepăd de ea, iar de nu se află nimic asupra mea din cele ce clevetesc iudeii, apoi nimeni nu poate să mă dea pe mine lor, pentru că cer să fiu judecat de Cezar!

Atunci ighemonul Festus, sfatuindu-se cu sfetnicii săi, a zis către Pavel: „Pe Cezarul l-ai pomenit, la Cezar te vei duce!” Iar după câteva zile, împăratul Agripa venind în Cezareea ca să cerceteze pe Festus şi aflând despre Pavel, a voit ca să-l vadă pe el. Iar când Pavel a fost pus înaintea împăratului Agripa şi a ighemonului Festus, el le-a vorbit despre Domnul Hristos şi pentru adeverirea Sa. Atunci împăratul Agripa a zis către dânsul: „Puţin de nu m-ai convins şi pe mine, ca să fiu creştin!” Iar Pavel a zis:Eu m-aş fi rugat lui Dumnezeu, ca şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci toţi cei ce mă aud pe mine astăzi, să fie într-acest chip, precum sunt eu, afară de legăturile acestea!

Şi zicând el acestea, împăratul, ighemonul şi toţi ceilalţi s-au sculat şi ducându-se, vorbeau unul către altul, zicând:Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte şi de legături. Iar Agripa a zis lui Festus: „Omul acesta ar fi putut fi liber, de n-ar fi cerut să fie judecat de Cezarul”. Şi aşa l-au judecat pe el ca să-l trimită la Cezarul, dându-l cu alţi legaţi unui sutaş, anume Iuliu, din oştile sevastieneşti. Iar acela, luând pe cei legaţi împreună cu Pavel, i-a dus pe ei în corabie şi au plecat.

Şi mergând ei pe mare, nu fără de primejdie le-a fost calea, din pricina vânturilor celor potrivnice. Deci, când au ajuns la Creta şi au mers la un loc, care se numea „Limanuri Bune”, Sfântul Pavel, ca cel ce vedea mai înainte cele ce aveau să fie, îi sfătuia pe ei să rămână acolo cu corabia. Dar sutaşul asculta mai mult pe cârmaci, decât pe Pavel. Şi când erau în mijlocul mării, a suflat un vânt puternic cu vifor, care a ridicat valuri foarte mari; şi era atâta ceaţă, încât paisprezece zile n-au văzut soarele ziua, nici stelele noaptea, neştiind în ce loc sunt. Deci, fiind purtaţi de valuri şi deznădăjduindu-se, n-au mâncat în zilele acelea, aşteptând cu toţii moartea. Şi erau în corabie două sute şaptezeci şi şase de suflete.

Iar Pavel, stând în mijlocul lor, îi mângâia, zicându-le: „O, bărbaţilor, mai bine era să mă fi ascultat pe mine şi să nu ieşiţi din Creta; însă mă rog să fiţi cu bună nădejde, pentru că nici unul din voi nu va pieri, decât numai corabia, căci astă-noapte îngerul Dumnezeului meu mi-a stat înainte, zicându-mi:Nu te teme, Pavele, că se cade ţie să stai înaintea Cezarului. Iată, Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi câţi suni cu tine! De aceea îndrăzniţi, bărbaţilor, că eu cred lui Dumnezeu că aşa va fi. Şi ruga Pavel pe toţi ca să primească hrană, zicându-le:Nu vă temeţi, că nici unuia dintre voi nu-i va cădea nici un fir de păr din cap.
Acestea zicându-le şi luând pâinea, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, rupând-o, a început a mânca. Apoi, toţi făcându-se cu bună nădejde, au primit şi ei hrană. Iar după ce s-a făcut ziuă, au văzut pământul, dar nu cunoşteau ce ţară este şi au îndreptat corabia spre mal. Şi fiind aproape de mal, corabia s-a înfipt în nisip cu partea dinainte, iar partea dinapoi se rupea de furia valurilor. Atunci ostaşii s-au sfătuit între dânşii să omoare pe cei legaţi, ca nu cumva să scape cineva înotând. Iar sutaşul, vrând să ferească pe Sfântul Pavel, a oprit sfatul lor şi a poruncit ca aceia care pot să înoate, sărind în apă cei dintâi, să iasă la mal. Iar ceilalţi privind la ei, au început şi ei a înota, unii pe scânduri, iar alţii pe ce apucau din corabie, aşa că toţi au ajuns sănătoşi la pământ, scăpând din mare.
Atunci ei au cunoscut că insula aceea se cheamă Malta, iar locuitorii insulei, barbarii, le-au făcut lor multă milă. Deci le-au aprins un foc, din pricina ploii şi a frigului ce era atunci, ca cei udaţi de apă să se încălzească. Iar Sfântul Pavel adunând o mulţime de uscături şi punându-le pe foc, o viperă a ieşit de căldură şi s-a apucat de mâna lui, stând atârnată. Iar barbarii, dacă au văzut vipera atâr­nată de mâna Sfântului Pavel, ziceau între dânşii:Cu adevărat, ucigaş este acesta, care izbăvindu-se de mare, judecata lui Dumnezeu nu l-a lăsat să trăiască. Dar Sfântul Pavel, scuturând vipera în foc, nici un rău nu a pătimit. Iar aceia aşteptau să se aprindă de veninul şarpelui şi să cadă mort. Şi aşteptând ei mult şi nevăzând nici un lucru ca acesta, şi-au schimbat socoteala, zicând că acela este Dumnezeu.
Deci mai marele insulei aceleia, cu numele Publius, primind în casa sa pe toţi câţi ieşiseră din mare, i-a ospătat cu dragoste trei zile. El avea pe tatăl său pătimind de friguri şi de idropică, zăcând pe patul durerii. Atunci Pavel, intrând la el, s-a rugat Domnului şi punând mâinile pe cel bolnav, l-a tămăduit. Aceasta făcând, veneau la el şi ceilalţi neputincioşi din insula aceea, şi se tămăduiau. Iar după ce au trecut trei luni, plecând cu altă corabie, au ajuns la Siracuza şi de acolo în Regium, apoi în Puteoli, şi după aceasta au ajuns în Roma. Şi când fraţii din Roma au aflat de venirea lui Pavel, toţi au ieşit întru întâmpinarea lui, până la târgul lui Apie şi până la cele trei hanuri. Iar Pavel, văzându-i, s-a mângâiat cu duhul şi a mulţumit lui Dumnezeu. Atunci sutaşul, care îi adusese din Ierusalim la Roma pe cei legaţi, i-a dat pe ei voievodului, iar lui Pavel i-a poruncit să petreacă deosebi, păzindu-l pe el un ostaş. Deci Pavel a petrecut în Roma doi ani şi primea pe toţi care veneau la dânsul, propovăduin- du-le cu îndrăzneală şi fără opreală împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul nostru Iisus Hristos.
Cele spuse până aici despre viaţa şi ostenelile lui Pavel sunt luate din Faptele Apostolilor, scrise de Sfântul Luca. Iar despre celelalte pătimiri ale lui, el singur le spune în Scrisoarea sa către Corinteni, scriind astfel:în osteneli (am fost)mai de multe ori, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult şi în primejdie de moarte adeseori. Am luat de la iudei de cinci ori câte 40 de lovituri fără una. Am fost bătut cu toiege de trei ori; o dată am fost împroşcat cu pietre, corabia s-a sfărâmat cu mine de trei ori, am făcui o zi şi o noapte în adâncul mării; în călătorie am fost de multe ori. Şi precum a măsurat lungimea şi lărgimea pământului cu umblarea şi marea cu înotarea, tot aşa a ştiut şi înălţimea cerului, fiind răpit până la al treilea cer. Pentru că Domnul, mângâind pe apostolul Său în ostenelile cele suferite cu multe dureri, pentru numele Lui cel sfânt, i-a descoperit bunătăţile cereşti, pe care ochiul nu le-a văzut; şi a auzit acolo cuvinte negrăite, pe care nu este îngăduit omului a le grăi.
Iar cum a săvârşit acest sfânt apostol celelalte nevoinţe ale vieţii şi ale alergării sale, povesteşte Evsevie Pamfil, episcopul Cezareii Palestinei, scriitorul faptelor bisericeşti. Acesta scrie că după ce Sfântul Pavel a stat doi ani legat în Roma, a fost lăsat liber ca un nevinovat şi a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu o vreme în Roma, iar alta, prin alte ţări ale Apusului. Iar Sfântul Simeon Metafrast scrie că după ce Apostolul Pavel a scăpat de legăturile din Roma, ostenin- du-se încă câţiva ani în bunăvestirea lui Hristos, a ieşit din Roma şi a trecut în Spania, Galia şi în toată Italia, luminând neamurile cu lumina credinţei şi întorcându-le la Hristos de la înşelăciunea diavo­lească. Iar când era în Spania, o femeie oarecare bogată şi de bun neam, auzind de propovăduirea apostolului despre Hristos, dorea ca să-l vadă. Deci a îndemnat pe bărbatul său, Prov, să roage pe Sfântul Apostol Pavel să vină în casa lor, ca să-l ospăteze cu dragoste. Şi intrând sfântul apostol în casa lor, femeia a privit la faţa lui şi a văzut pe fruntea lui aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Pavel, Apostolul lui Hristos!”
Văzând femeia ceea ce nimeni altul nu putea să vadă, a căzut la picioarele apostolului cu bucurie şi cu frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, şi a cerut Sfântul Botez. Deci a primit botezul mai întâi femeia aceea, care se numea Xantipi, apoi bărbatul ei Prov şi toată casa lor. Asemenea a primit botezul şi Filotei, mai marele cetăţii, şi mulţi alţii. Apoi, străbătând el prin toate părţile acelea ale Apusului, le-a luminat cu lumina sfintei credinţe. Şi văzând mai înainte sfârşitul său cel mucenicesc, iarăşi s-a întors în Roma şi a scris Sfântului Timotei, ucenicul său, zicându-i:Iată eu acum mă jertfesc şi vremea ducerii mele a sosit. Eu m-am nevoit cu nevoinţă bună, alergarea am săvârşit şi credinţa am păzit; deci de acum mi se găteşte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul în ziua aceea.
Despre vremea pătimirii Sfântului Apostol Pavel, istoricii bisericeşti nu scriu toţi într-un fel. Nichifor Calist, în cartea a doua a istoriei sale, în capitolul 36, scrie că Sfântul Apostol Pavel a pătimit din pricina lui Simon vrăjitorul în acelaşi an şi în aceeaşi zi cu Sfântul Apostol Petru, căci a ajutat lui Petru ca să-l biruiască pe Simon. Alţii spun că după moartea Sfântului Petru, trecând un an, Pavel a pătimit tot în luna iunie, în 29 de zile, în aceeaşi zi în care Petru fusese răstignit cu un an mai înainte. Iar pricina pătimirii lui Pavel spun că a fost aceasta, că prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea curată.
Insă nu se pare a fi mare deosebire întru aceea, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru, de către Simeon Metafrast, că, după pierzarea lui Simon vrăjitorul, Sfântul Petru n-a pătimit îndată, ci după câţiva ani, din pricina a două ţiitoare iubite ale lui Nero, care se întorseseră la Hristos şi au învăţat să vieţuiască în curăţie. Iar de vreme ce şi Sfântul Pavel a vieţuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului cele dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, se putea întâmpla ca amândouă acelea să fie: ca Sfântul Pavel să fi ajutat Sfântului Petru împotriva lui Simon vrăjitorul, în vremea petrecerii sale celei dintâi în Roma şi venind a doua oară în Roma, iarăşi să fi slujit cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind partea bărbătească şi femeiască la viaţa cea deplin curată. Prin aceasta au pornit spre mânie pe cel necurat şi spurcat cu viaţa, pe împăratul Nero, care, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Şi chiar dacă nu în acelaşi an, însă în aceeaşi zi s-au întâmplat acestea. Iar când s-a tăiat cinstitul cap al Sfântului Apostol Pavel, a curs din răni sânge cu lapte. Iar credincioşii, luând sfântul lui trup, l-au pus la un loc cu al Sfântului Petru.
Astfel s-a sfârşit vasul lui Hristos cel ales, învăţătorul neamu­rilor, propovăduitorul a toată lumea, văzătorul cereştilor înălţimi şi al frumuseţilor Raiului, priveliştea şi mirarea îngerilor şi a oamenilor, marele nevoitor şi pătimitor, care a purtat pe trupul său rănile Domnului, Sfântul şi marele Apostol Pavel. Şi a doua oară, deşi fără de trup, s-a înălţat până la al treilea cer şi a stat înaintea luminii celei întreite, împreună cu prietenul şi ostenitorul său, cu Sfântul mai marele Apostol Petru, trecând de la Biserica care se luptă, la Biserica cea biruitoare, care prăznuieşte în glasul bucuriei şi al mărturisirii. Iar acum ei slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi păcătoşii să-I fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ganduridinortodoxie

1

Acatistul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 Iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 2-lea

Vederea ta cea înţelegătoare curăţind-o, ai intrat în sânurile părinteşti, o, minune, şi într-însele ai văzut, fără ochi, Petre, pe Hristos Dumnezeu, împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, propovăduindu-L pe Dânsul şi cântând: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Luminat fiind de fulgerări neapropiate înţelegerii, când ţi s-a arătat din cer lumină, care biruia lumina soarelui, atras ai fost, Pavele, spre credinţă îndumnezeită, şi vas alegerii te-ai făcut. Pentru aceea cântăm ţie:
Bucură-te, privitorule al luminii celei nemărginite;
Bucură-te, tăinuitorule al Tainelor lui Hristos;
Bucură-te, binecuvântătorule al Bisericii;
Bucură-te, preaînţelepte propovăduitor al lumii;
Bucură-te, că întru tine vieţuieşte Hristos, Care pentru lume S-a răstignit;
Bucură-te, că până la al treilea cer te-ai suit;
Bucură-te, că la înălţimea raiului ai fost răpit;
Bucură-te, mare învăţător al neamurilor;
Bucură-te, al credincioşilor prin duhul născător;
Bucură-te, cel prin care lumea s-a luminat;
Bucură-te, cel prin care întunericul s-a alungat;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 3-lea

Trecând toată firea celor ce sunt, o, Pavele, te-ai lipit de Hristos Cel iubit al tău şi te-ai arătat împreună cu Dânsul un duh, numai lui Hristos vieţuind, pe Hristos îndrăgind, pe Hristos socotindu-L răsuflare, lumină şi dragoste şi cântându-I: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Intrând în norul cel mai presus de lumină al privirii, ţi-ai muiat buzele tale, Petre, şi umplându-te întâi de Dumnezeu, ne-ai împărtăşit pe noi de dumnezeiescul dar, cu învăţăturile tale cele de Dumnezeu scrise. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
Bucură-te, îndumnezeitule, cu Dumnezeu unitule;
Bucură-te, născutule al luminii celei neînserate;
Bucură-te, pescarule, al pescarilor mai întâiule;
Bucură-te, cerule, decât cerurile mai înaltule;
Bucură-te, că te-ai arătat al dumnezeieştii firi părtaş;
Bucură-te, că pe fiii oamenilor i-ai unit cu Dumnezeu;
Bucură-te, sfătuitorule de trebuinţă al Bisericii;
Bucură-te, bătrân folositorule al turmei lui Hristos;
Bucură-te, îndulcire preadesfătată a minţilor;
Bucură-te, dumnezeiască desfătare a oamenilor;
Bucură-te, prin care credinţa s-a mărit;
Bucură-te, prin care rătăcirea s-a zădărnicit;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 4-lea

Învăţături despre viaţa veşnică a rostit Petru către Piatra Vieţii, zicând: „La cine, afară de Tine, vom merge şi să fim vii?”. Arătând astfel dragostea cea către Stăpânul, a zis către El cântând: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Ai fost răpit la înălţimile cele veşnice şi ai trăit, Pavele, în afară de cele simţite şi gândite, nu cu gândul, ci întru Duhul care era unit cu trupul sau era fără de trup, Dumnezeu ştie. Pentru aceea, zicem ţie acestea:
Bucură-te, îndrăgirea lui Hristos cea neoprită;
Bucură-te, prietenul lui Dumnezeu cel curat;
Bucură-te, cel ce ai cunoscut taina răpirii;
Bucură-te, cămara tăcerii celei înţelegătoare;
Bucură-te, că, pentru Hristos, pe toate gunoaie le-ai socotit;
Bucură-te, că toate le-ai lucrat ca pe cei mulţi să-i mântuieşti;
Bucură-te, al înţelepciunii lui Dumnezeu vas mult încăpător;
Bucură-te, apostole al darului celui din lege arătător;
Bucură-te, al lui Hristos deasă îndeletnicire;
Bucură-te, a lui Iisus dulce gândire;
Bucură-te, mireasmă de viaţă pentru unii;
Bucură-te, miros ucigător pentru alţii;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 5-lea

Luminile cinstitelor tale trimiteri în toate zilele îndumnezeiesc pe oameni, o, Pavele, prin care cei înţelegători cu adevărat ajung la îndumnezeire şi oglindesc slava lui Dumnezeu, cântând: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Nu ai purtat la brâu aur sau argint al tău, pe pământ, o, Simone Petre, ci având înfricoşător numele lui Iisus, ai împărtăşit zestre fericită şi printr-Însul minunile lucrai celor ce zic acestea:
Bucură-te, străină hrană a sufletului;
Bucură-te, preadulce băutură a trupului;
Bucură-te, dumnezeiască alifie a celor orbiţi;
Bucură-te, neauzită doctorie a celor bolnavi;
Bucură-te, că pe Tavita, ceea ce murise, vie ai ridicat-o;
Bucură-te, că pe Safira dintr-odată moartă ai arătat-o;
Bucură-te, cel ce pe Anania dintr-odată mort l-ai făcut;
Bucură-te, cel ce numai cu un cuvânt pe slăbănog l-ai îndreptat;
Bucură-te, izvor care revarsă sănătate;
Bucură-te, fântână izvorâtoare de vindecări;
Bucură-te, cel ce ai gonit cu umbra bolile;
Bucură-te, cel ce cu rugăciunea pe Simon ai omorât;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 6-lea

Tras ai fost, Petre, de frumuseţea dumnezeirii lui Hristos, care a strălucit pe munte. Pentru aceea, văzând-o împodobită ca pe o cămară de nuntă cu strălucirile luminii celei nemărginite, „bine este a petrece aici”, înspăimântat ai zis cântând: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Cuvintele cele ascunse ale dogmelor celor preaînalte ale iconomiei lui Hristos, o, Pavele, scoţându-le din cele neapuse, le tâlcuieşti mai presus de tine, ridicând pe cei credincioşi cu minune a zice ţie:
Bucură-te, minunea apostolilor cea lăudată;
Bucură-te, frumuseţea cea încuviinţată a Scripturii celei noi;
Bucură-te, adâncimea cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu;
Bucură-te, noianul înţelegerilor celor înţelepţite de Dumnezeu;
Bucură-te, înaltule tâlcuitor al Dumnezeieştii Întrupări;
Bucură-te, carte închipuită de Dumnezeu, minţii la vedere înspăimântătoare;
Bucură-te, cămară dumnezeiască a cereştilor comori;
Bucură-te, materia cea trebuincioasă a învăţătorilor;
Bucură-te, cel ce ai luat spre propovăduire neamurile;
Bucură-te, cel ce săvârşeşti minuni dese;
Bucură-te, cel ce numele lui Hristos ai purtat;
Bucură-te, cel ce te-ai arătat mare meşter al cortului nou;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 7-lea

Minune mare s-a văzut la sfârşitul vieţii tale celei dumnezeieşti, o, fericite Pavele: căci, tăiat fiind capul tău, de trei ori la înălţime de la pământ a săltat cu săltările, ca şi cu nişte cântări, lăudând Treimea aşa: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Popor nou ai făcut, prin Dumnezeiescul Duh, pe poporul cel vechi al iudeilor, cu baia naşterii de Dumnezeu înnoindu-i pe ei, Petre, şi locaşuri darului arătându-i, aşa zicând:
Bucură-te, surpătorule al umbrei legii;
Bucură-te, stâlp întăritor al adevărului;
Bucură-te, cel ce pe Israel din slavă l-ai schimbat;
Bucură-te, cel ce întru duhul pe acesta cu Hristos l-ai legat;
Bucură-te, că în Tabor lumina Dumnezeirii ai văzut;
Bucură-te, că alt soare cu totul luminos te-ai făcut;
Bucură-te, cel ce ai intrat înăuntrul luminii norului;
Bucură-te, că ai fost martor al glasului părintesc;
Bucură-te, cel ce legea duhului ai luat;
Bucură-te, cel ce ai fost numit „fericit” de Hristos;
Bucură-te, cel ce în cuvinte te-ai îmbogăţit de stăpânire;
Bucură-te, cel ce pe credincioşi în răbdare i-ai mântuit;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 8-lea

Singur pe munte, îndoită patimă ai pătimit, după simţire şi gândire, Petre, căci biruite fiind de asupreala luminii cele fireşti ale tale, singur Dumnezeu Se vedea prin suflet şi prin trup, Căruia şi căzând, îndumnezeit ai cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Cer înţelegător te-ai arătat, tuturor istorisind, Pavele, slava lui Dumnezeu, şi vestirea ta a ieşit în tot pământul, propovăduind Treimea cea nezidită şi pe Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, neamurilor celor ce glăsuiesc aşa:
Bucură-te, cel ce cu adâncurile duhului te îmbogăţeşti;
Bucură-te, cel ce cu cunoştinţa cea bine dobândită te mândreşti;
Bucură-te, casa cea preacinstită a Treimii;
Bucură-te, Biserica firilor doimii;
Bucură-te, necuprinsa lăţime a dragostei celei îndoite;
Bucură-te, lungime a Dumnezeieştii rânduieli celei mai înainte de veci;
Bucură-te, neapropiată înălţime a teologiei;
Bucură-te, nevăzută adâncime a iconomiei;
Bucură-te, văzătorule al sfaturilor lui Dumnezeu;
Bucură-te, minte ascuţită a descoperirilor;
Bucură-te, focul atotvederii de Dumnezeu;
Bucură-te, fântână adâncă a înţelepciunii de Dumnezeu;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 9-lea

Cu dor pipăind tainele cele nemăsurate ale adâncului celui preaînalt, o, Pavele, ai aflat în acestea mărgăritare, tăcere înţelegătoare, spaimă şi uimire, odihnă şi bucurie, împreună a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Pe oratorii cei înţelepţi şi zadarnici în cuvinte, ca pe nişte neînţelepţi i-a arătat Petru cel simplu, luând grai al înţelepţirii de Dumnezeu şi limbă de foc a Dumnezeiescului Duh, şi ridicând pe cei ce cred, au cântat lui din inimă:
Bucură-te, a Mângâietorului gură cinstită;
Bucură-te, limbă cu foc îngrădită;
Bucură-te, doborârea înţelepciunii celor înţelepţi;
Bucură-te, lepădarea priceperii celor pricepuţi;
Bucură-te, Petre, porumbiţa cea albă a bucuriei;
Bucură-te, de Dumnezeu închipuită tăbliţa tuturor fericiţilor;
Bucură-te, primitorule al cheilor Împărăţiei cerurilor;
Bucură-te, vistierul Tainelor lui Hristos;
Bucură-te, cugetarea cea veche a credincioşilor;
Bucură-te, podoaba darului cea preamărită;
Bucură-te, sărătură a focului ceresc;
Bucură-te, învăţătură a Luminii celei neasemănate;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 10-lea

Semn al dragostei Sale arătând Hristos paşterea oilor, „dacă Mă iubeşti, Petre”, ţi-a zis ţie, „paşte cu osârdie oile Mele!”. Pe care le-ai şi păscut, bucurându-te pentru dumnezeiasca dragoste şi cântând: Aliluia!

Icosul al 10-lea

„Ce-mi este mie bogăţia şi slava şi desfătarea, care se strică?” Biserica lui Hristos vorbeşte: „A mea bogăţie şi slavă şi desfătare este Pavel”, dulce zicând şi preaînalt istorisind, pe care şi sărutându-l zicem unele ca acestea:
Bucură-te, trâmbiţa adevărului;
Bucură-te, chitara teologiei;
Bucură-te, privighetoarea cerului cea dulce viersuitoare;
Bucură-te, rânduneaua lui Hristos, cea mult glăsuitoare;
Bucură-te, vioară care ai viersuit Evanghelia lui Luca;
Bucură-te, organ insuflat de suflările Mângâietorului;
Bucură-te, limbă de foc suflătoare, care faci să răsune cele dumnezeieşti;
Bucură-te, canon, alăută şi muză a duhului;
Bucură-te, îndulcire încuviinţată a urechilor noastre;
Bucură-te, odihnă a tâmplelor noastre;
Bucură-te, cel prin care de idoli ne-am eliberat;
Bucură-te, cel prin care lui Hristos ne-am logodit;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 11-lea

Covârşind doimea materiei cea care este cu nerânduială, ai cunoscut doimea firii lui Hristos. Şi curăţându-ţi cele trei părţi ale sufletului, singur văzător nematerialnic al Treimii te-ai văzut, fără materie unindu-te, şi Acesteia din inimă cântând, Pavele: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Lumina cea dintâi, care din Fecioară a strălucit, lumina a doua, pe tine, Petre, te-a arătat lumii, cu fulgerele cele prealuminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu luminând şi ridicând pe toţi cu laude mulţumitoare a cânta ţie:
Bucură-te, lumina celor întunecaţi;
Bucură-te, calea celor rătăciţi;
Bucură-te, al minunilor lui Hristos mai întâiule propovăduitor;
Bucură-te, al patimilor Lui preaalesule mărturisitor;
Bucură-te, că tu singur lămureşti a iadului golire;
Bucură-te, că tu întâi ai vestit popoarelor Învierea;
Bucură-te, cel ce ai cuvântat revărsarea Mângâietorului asupra popoarelor;
Bucură-te, cel ce ai învăţat Evanghelia pe Marcu;
Bucură-te, primul luminător al neamurilor;
Bucură-te, calul lui Hristos cel preaales alergător;
Bucură-te, disc luminos al soarelui;
Bucură-te, urmare a neurmăritului Dumnezeu;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul al 12-lea

Te bucuri în chip de negrăit întru cele înalte, o, Petre, cu Hristos iubitul învăţător ca un Dumnezeu, fără mijlocire cu Dumnezeu Cel din fire unit, care cu punerea acum stai, şi de slava cea dumnezeiască te umpli cântând neîncetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cânţi lui Dumnezeu-Treimii, cu preadulce viersuire, cântarea cea întreit sfântă, Pavele, şi cu duhul, cu cuvântul şi cu mintea, unite fiind, vezi pe minte, pe cuvânt şi pe duh, prin închipuire pe cel dintâi chip, Dumnezeu spre Dumnezeu. Pentru aceea auzi:
Bucură-te, icoană a frumuseţii celei întâi închipuite;
Bucură-te, stăpânirea dogmelor lui Dumnezeu;
Bucură-te, a lumii celei gândite încă o dată descoperire;
Bucură-te, arătare a celor gândite;
Bucură-te, gura cea grăitoare de Hristos, răsuflarea lui Gură de Aur;
Bucură-te, preaîndumnezeită zare a minţii lui Dionisie;
Bucură-te, privitorule al vederilor celor nevăzute;
Bucură-te, auzitorule al graiurilor celor neauzite;
Bucură-te, cel plin de roadele duhului;
Bucură-te, îndestulatule de darurile lui;
Bucură-te, cel prin care Treimea a fost propovăduită;
Bucură-te, prin care Unimea a fost preaslăvită;
Bucură-te, Pavele, apostole!

Condacul al 13-lea

O, preadulce Petre şi preaiubite Pavele, părinţii cucerniciei noastre, primiţi această scurtă cântare, ca pe o gângurire de prunci, şi slavei celei veşnice învredniciţi pe cei ce glăsuiesc: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori.)

Apoi iarăşi se zic Icosul 1: Fără de început fiind…, Condacul 1: Pe cei ce împreună cu oamenii…,

Icosul 1

Fără de început fiind cu vremea, început de vreme a luat Făcătorul vremurilor Dumnezeu-Cuvântul şi trimis fiind la noi de la Tatăl, apostol preaales te-a arătat pe tine, Petre. Pentru aceea, cântăm ţie:
Bucură-te, al cetei ucenicilor începătorule;
Bucură-te, al Tainelor lui Hristos tăinuitorule;
Bucură-te, mai mare decât toţi cuvântătorii de Dumnezeu;
Bucură-te, întâiule între iconomii duhului;
Bucură-te, că pe Hristos ţie Tatăl L-a descoperit;
Bucură-te, că pe Acesta adevărat Dumnezeu L-ai propovăduit;
Bucură-te, piatră preanesfărâmată a Bisericii;
Bucură-te, temelie preaîntemeiată a mărturisirii;
Bucură-te, începătura cea puternică a credinţei;
Bucură-te, luminătorul cereştii cunoştinţe;
Bucură-te, cel prin care Hristos S-a slăvit;
Bucură-te, cel prin care Satana s-a ruşinat;
Bucură-te, Petre, apostole!

Condacul 1

Pe cei ce împreună cu oamenii s-au arătat mai înainte, îngereşte cugetând, şi acum cu îngerii fiind, cu cântări îngereşti şi lui Dumnezeu cuviincioase, să lăudăm pe întâistătătorii, ca pe cei ce sunt izbăvitorii sufletelor noastre, cântând: Bucuraţi-vă, Petre şi Pavele, apostolilor!

şi se face otpustul.

ganduridinortodoxie

1

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Pavel (29 Iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Cântarea 1, glasul al 8-lea.

Irmos: Cel tăiat pe cea netăiată…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ca cele ce sunt, numind Hristos cu dumnezeiasca cunoştinţă cele ce nu sunt, Preafericite Apostole Pavel, Acela din pântecele maicii tale te-a ales ca să porţi înaintea păgânilor dumnezeiesc numele Lui, care este mai presus decât tot numele, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tăiere împrejur a opta zi săvârşind şi râvnitor părinteştilor aşezăminte, Sfinte Pavel, fiind şi din sămânţa iudaică şi din neamul lui Veniamin şi după Lege fariseu arătându-te, toate le-ai socotit ca nişte gunoaie şi pe Hristos ai dobândit, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vestindu-ţi ţie strălucirea dreptei credinţe, ceea ce era să fie, Apostole Pavel şi stricarea înşelăciunii, Hristos arătându-Se în munte în chipul fulgerului, ochii cei trupeşti ţi-a întunecat, iar sufletul ţi-a înţelepţit cu cunoştinţa Treimii, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Preacurată, Maica lui Dumnezeu Celui Atotputernic, Ceea ce ai răsărit din seminţie împărătească, Stăpână şi care numai tu ai născut cu trup mai presus de fire pe Dumnezeu, Cel Ce împărăteşte peste toate, mântuieşte-mă de primejdii pe mine, cel ce cânt Fiului tău, căci cu slavă S-a preaslăvit.

Cântarea a 3-a.

Irmos: Tu eşti Întărirea celor ce…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu sufletelor credincioşilor te-ai pus piatră de temelie de mult preţ, în capul unghiului, a Mântuitorului şi Domnului.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Totdeauna omorârea lui Iisus în trupul tău după adevăr, Sfinte Apostole Pavel, purtând-o, te-ai învrednicit vieţii cu adevărat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Preafericite Apostole Pavel, roagă-te să se zidească pe temelia ta strălucirea virtuţilor celor lăudate.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe tine acum te fericesc, precum mai înainte ai zis, Preacurată, toate neamurile omeneşti, cele ce se mântuiesc prin tine acum.

Cântarea a 4-a.

Irmos. Doamne şezut-ai pe Apostolii…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Încălecat-a ca un leu sălbăticeşte pierzând Biserica lui Hristos Saul oarecând; dar a fost îmblânzit cu glasul dumnezeiesc al Mielului lui Dumnezeu şi turma, pe care o gonea, a fost încredinţată lui ca unui păstor.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce era să lumineze lumea s-a întunecat şi dânsul la Anania a fost trimis, dându-i luminare sufletului şi trupului, de dumnezeiască arătare vasul alegerii învăţându-se de la dânsul.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Prin Sfântul Apostol Pavel după vrednicie Damascul s-a adăpat, că dintru acela ca din Rai oarecând, acesta a ieşit izvor mare de ape dumnezeieşti şi a adăpat din destul tot pământul cu cunoştinţa de Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Surpat-a pe cei puternici de pe scaune Domnul, precum Fecioara şi Maica a zis şi pe cei flămânzi i-a umplut de dumnezeieşti bunătăţi, pe cei ce strigă cu credinţă: Slavă puterii Tale, Doamne.

Cântarea a 5-a.

Irmos: Luminează-ne pe noi..

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu adevărată laudă ţi-ai ales, Sfinte Apostole Pavel, crucea Împăratului Hristos, pururea purtând-o ca o biruinţă.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţie a vieţui este Hristos, iar a muri dobândă aleasă; căci cu dragoste împreună te-ai răstignit pentru noi, Apostole Pavel, Mărite.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Bucuratu-te-ai după adevăr întru Domnul, Sfinte Pavel Cinstite, când ai ieşit din trup şi ai mers la Dătătorul de Viaţă Hristos Domnul.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Bucură-te după adevăr Cămara fecioriei, Chemarea strămoaşei şi Dezlegarea blestemului strămoşului.

Cântarea a 6-a.

Irmos: Rugăciunea mea voi vărsa…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Toate cele stricăcioase ale lumii defăimându-le, rănindu-te cu dragostea Stăpânului şi cu dorul mântuirii celei de obşte, ai voit a mărturisi de Dânsul, Sfinte Apostole Pavel, Fericite! Şi acum pentru lume roagă-te!

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După vrednicie ţi-a dăruit ţie Hristos viaţă în ceruri, Apostole Pavel; că aici cetate stătătoare n-ai poftit, fericite, credincioasă slugă fiind şi săvârşitor al tainelor Lui.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Ca un ales următor al Stăpânului şi ca cel ce s-a îmbrăcat într-Însul, Apostolul Pavel cu adevărat tuturor toate a fost, ca pe toţi să-i dobândească şi să mântuiască pe popoare; şi le-a mântuit cu adevărat, lui Hristos vânând marginile.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Căutat-a spre tine Domnul, înnoind fiinţa mea ca un puternic, lucruri mari făcând, de Dumnezeu Născătoare, precum ai zis, Ceea ce eşti cu totul fără prihană. Şi m-a izbăvit prin tine din stricăciune Dumnezeul meu, ca un Milostiv.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei Tale. Căci chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roadă, însuţi Cel Ce ştii cele din inimă.

Cântarea a 7-a.

Irmos: În câmpul Deiera…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fost-a, Hristoase, pecete şi cunună Apostolilor Tăi, cel ce a fost chemat în vremile cele mai de pe urmă şi cu osârdie pe toţi i-a întrecut, cu care credincioşii Bisericii cântă Ţie: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Măcar că a şi gonit mai întâi Biserica Ta Apostolul Pavel legatul, dar îndrăzneala cea dintâi o a întrecut cu râvna cea mai de pe urmă, că a adunat, Hristoase, neamurile cele ce strigă: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tu din Ierusalim ai propovăduit tuturor Evanghelia şi înconjurând împrejur tot pământul până la hotarele Iliricului, Sfinte Apostole Pavel, învăţând, ai strigat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Întru uimire ridicându-te, la al treilea cer ai ajuns, preafericite şi auzind graiuri negrăite, ai strigat: Slavă Tatălui Celui Preaînalt şi Fiului strălucirii celei de pe un Scaun şi Duhului Celui Ce încearcă arătat adâncurile lui Dumnezeu.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Ca rouă pe lână întru tine, Fecioară, S-a pogorât Hristosşi Purtător de trup din tine a ieşit, împreunând cele risipite mai întâi şi pace pe pământ şi în cer dăruind; Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Cântarea a 8-a.

Irmos: La muntele cel sfânt…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stăpânit a fost de dragostea Ta, Apostolul Pavel şi cu bună schimbare s-a prefăcut, că n-a vieţuit lui şi pururea pomenitul, ci Te-a avut pe Tine Îndurate, vieţuind întru sine, întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Logodit-ai ca pe o mireasă Biserica a o pune înaintea Mirelui Hristos, că logoditor acesteia te-ai arătat, Sfinte Apostole Pavel, de Dumnezeu purtătorule. Pentru aceasta te mărim întru toţi vecii.

Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.

Nevoitu-te-ai cu bună nevoinţă şi sfârşindu-ţi alergarea ta, după lege, vistieria credinţei o ai păzit; pentru aceasta te-ai învrednicit, Sfinte Apostole Pavel, cununilor dreptăţii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Bucură-te, Scaunul Domnului cel în chipul focului; Bucură-te Mireasă, care nu ştii de mire, Fecioară. Bucură-te, Norule, care ai răsărit pe Soarele Dreptăţii, pe care Îl preaînălţăm întru toţi vecii.

Cântarea a 9-a.

Irmos: Întrecut-ai hotarul firii…

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Închinămu-ne lanţului tău pe care pentru Hristos ca un făcător de rele l-ai purtat şi sărutăm rănile, Sfinte Apostole Pavel, cele ce le-ai purtat pe trupul tău cel lăudat şi de biruinţă purtător.

Stih: Sfinte Apostole Pavel, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Acum te-ai dezlegat, Apostole, la Cel de tine dorit neîncetat şi cu Acela împreună sălăşluindu-te ca o slugă, cu rugăciunile tale cele neîncetate, pe slugile tale la tine le trage.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Acum nici în chip întunecat şi nici în oglindă este văzut Domnul Hristos de tine, ci mai vârtos faţă către faţă îl vezi, în chip desăvârşit descoperindu-ţi ţie cunoştinţa Dumnezeirii.

Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).

Pe Cuvântul cel fără de trup, Cel Ce a voit a înnoi firea mea, L-ai primit şi pe Dânsul Întrupat L-ai născut, Fecioară. Pentru aceasta pe tine, de Dumnezeu Născătoare, neîncetat te slăvim.

 

ganduridinortodoxie

2

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Petru (29 Iunie)

Troparul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, glasul al 4-lea:

Cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun şezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Cântarea 1, glasul al 4-lea.

Irmosul: Nu este asemenea Ţie, Preaslăvite Doamne, căci cu mână tare ai mântuit pe poporul pe care l-ai câştigat, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe mai-marele între Apostoli astăzi, ca pe cel întâi-chemat al lui Hristos, cu cântări de Dumnezeu insuflate după vrednicie să-l lăudăm.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel Ce este mai înainte de veci, mai înainte de tine cunoscându-te, te-a rânduit, Preafericite Apostole Petru, ca pe un mai mare al Bisericii şi întâi pe scaun şezător.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu a zis că nu trup, nici sânge, ci Tatăl ţie ţi-a insuflat să numeşti pe Hristos Fiul Cel Adevărat al Dumnezeului Celui Preaînalt, Apostole.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Muntele cel Sfânt, Carul cel mai presus de gând, pe Maica lui Dumnezeu şi Fecioară cu adevărat după naştere, să o lăudăm.

Cântarea a 3-a.

Irmosul: Nu întru înţelepciune şi în putere şi în bogăţie ne lăudăm, ci întru Tine, Înţelepciunea Tatălui Cea Ipostatnică, Hristoase. Că nu este sfânt afară de Tine, Iubitorule de oameni.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe tine, fericite şi vistierie prea tare a Împărăţiei, gura lui Hristos Dumnezeu Cea Preadulce te-a arătat. Pentru aceasta te lăudăm, Sfinte Apostole Petru.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe piatra Ortodoxiei tale a întărit Stăpânul Iisus Biserica neclintită, întru care, Sfinte Apostole Petru, pe tine te mărim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cât este mai presus decât îngerii, Sfântul Apostol Petru în trup, că acestuia Hristos Dumnezeu i-a zis că va fi, întru luminată venirea Lui, judecător şi împreună şezător.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce nu ştii de nuntă, care pe Dumnezeu Întrupat L-ai născut, întăreşte-mă pe mine, cel ce mă clatin din pricina asuprelilor patimilor, că nu este Ajutătoare afară de tine, Preacurată.

Cântarea a 4-a.

Irmosul: Acesta este Dumnezeul nostru, Care din Fecioară, S-a întrupat şi firea omenească o a îndumnezeit, pe Care lăudându-L strigăm: Slavă, puterii Tale, Doamne.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De oameni vânător dumnezeiesc, precum s-a făgăduit, Hristos pe tine te-a făcut, ţie întâi încredintâdu-ti turmele Bisericii Sale.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dătătorul de viaţă Iisus, Cel Ce este rugat de tine, Care ţi-a dat ţie puterile Sale a lega şi a dezlega, Apostole Petru, să-mi fie Milostiv.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Roagă-te cu deadinsul, Sfinte Apostole Petru, ca să se deschidă Împărăţia lui Hristos, celor ce cinstesc dumnezeiască pomenirea ta, cu credinţă neîndoită.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Doamnă cu totul Lăudată, de Dumnezeu Născătoare, gândurile mele cu rugăciunile tale curăţindu-le, arată-mă bine roditor, Maica Dumnezeului tuturor.

Cântarea a 5-a.

Irmosul: Ce1 Ce ne-ai câştigat pe noi popor ales, cu sângele Tău, Doamne, pacea Ta dă-ne-o nouă, păzind într-un gând turma Ta.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cel ce din dragoste a luat îndrăznire către Dumnezeu, după vrednicie este minunat, vânătorul şi cel neînvăţat, făcând minuni preaslăvite cu harul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu aur, nici argint pentru Tine, Hristoase, dumnezeiescul Tău Apostol, ci virtutea câştigând, s-a îmbogăţit cu puterea minunilor.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Îndreptatu-s-au gleznele şi paşii şchiopilor, cu cuvântul tău cel lucrător, că prin dumnezeiescul Duh, s-au săvârşit preaslăvite lucruri.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Întrupatu-S-a Dumnezeu după Ipostas, Curată, din tine cu trupul unindu-Se, rămânând Nemicşorat Cel fără de trup, după dumnezeiasca fiinţă.

Cântarea a 6-a.

Irmosul: În chit trei zile fiind Iona Hristoase, mai înainte Te-a însemnat pe Tine Cel fără de moarte, cum că aveai să fii mort de bunăvoie trei zile în pântecele pământului.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum de demult, Hristoase, pe Apostolul Petru, cel ce a umblat cu picioarele pe apă, cu dreapta Ta l-ai mântuit şi pe mine cel cufundat în viforul ispitelor celor cumplite, mă mântuieşte ca un Îndurat.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lăsat-ai, Sfinte Apostole Petru, cele ce nu sunt şi la cele ce sunt ai ajuns, ca un neguţător oarecare! Şi cu adevărat ai dobândit pe Hristos, Mărgăritarul cel de mult preţ.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe cei ce se nevoiau fără pricepere a ispiti pe Duhul cel Preasfânt, Apostole Petru, i-ai omorât; pe Care tu întâi Dumnezeu L-ai numit, lămurit arătându-L a fi Dumnezeu, preafericite.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce este mai presus decât toată fiinţa, întrupat L-ai născut nouă. Pentru aceasta pe tine, de Dumnezeu Născătoare, cu buzele şi cu sufletul te vestim.

CONDAC, glasul al 2-lea.

Pe propovăduitorii cei tari şi de Dumnezeu vestitori, căpetenia ucenicilor Tăi, Doamne, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor şi odihnei Tale. Căci chinurile acelora şi moartea ai primit mai vârtos decât toată roadă, însuţi Cel Ce ştii cele din inimă.

Cântarea a 7-a.

Irmosul: Cuvinte Cel fără de început, Care ai fost întru început împreună cu Tatăl şi cu Duhul, Fiule Unule-Născut, bine eşti Cuvântat şi Preaînălţat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

După dumnezeiasca rânduială a milostivirii lui Hristos învăţându-te a urma, te-ai eliberatmai înainte de patimă, Apostole Petru, a cădea în viforul lepădării.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Ţie, celui întâi chemat şi foarte iubit, ca celui între Apostoli cu bună slavă întâi pe scaun şezător, Hristos S-a arătat întâi după ce a înviat din mormânt.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Lepădarea ta cea de trei ori, cea mai înainte de patimă vindecând-o Stăpânul, cu întrebarea de trei ori cea de Dumnezeu grăită, Sfinte Apostole Petru, a întărit dragostea ta.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mai întâi pe tine te-a pus, Apostole Petru, mărturisitor iubirii celei spre Hristos, Cuvântul Cel Ce ştie toate ca un Dumnezeu. Pentru aceasta şi turma Sa cea iubită ţie ţi-a încredinţat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară, Maica Mântuitorului Hristos, Mărirea tuturor cetelor cereşti şi Bucuria Sfinţilor Apostoli, împreună cu ei, roagă-te Fiului tău, ca să ne mântuiască pe noi, robii tăi.

Cântarea a 8-a.

Irmosul: Cel Ce toate le porţi cu puterea Ta cea negrăită, Hristoase, pe cuvioşii Tăi tineri, în văpaie i-ai rourat, pe cei ce strigau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mâinile îţi vor întinde şi pe Cruce te vor încinge, Stăpânul mai înainte zicând, Sfinte Apostole Petru, ţi-a poruncit ţie, să-I urmezi Lui, strigând: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu cuvântul Darului, pe Enea cel slăbănog cumplit şi pe Tavita cea moartă, minuni făcând, o ai înviat, pe cei ce strigau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Hristoase, Cel ce ai arătat Apostolului Petru a fi păgânii curăţiţi cu raza Duhului, curăţeşte-mi şi mie gândurile, celui ce strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Preasfântă Fecioară care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul, întunericul sufletului meu, cu rugăciunile tale gonindu-1, luminează-mă pe mine cel ce strig: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cântarea a 9-a.

Irmosul: Pe tine Mireasa cea Preaslăvită şi Născătoarea de Dumnezeu cea Preasfântă, care ai născut pe Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, cu cântări te slăvim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Darul tău cel preaînalt se măreşte după vrednicie, că umbra ta, Sfinte Apostole Petru, alungă patimile neputincioşilor. Pentru aceasta pe tine te mărim.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Pe Simon vrăjitorul, luptătorul împotriva lui Dumnezeu, cel ce s-a ridicat cu năluciri spre înălţimea cerului, surpându-l cu dumnezeiască putere, negrăit Apostolul Petru se fericeşte.

Stih: Sfinte Apostole Petru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Dezlegare de greşeli cu rugăciunile tale şi luminare inimii şi veselia duhului dă celor ce laudă pomenirea ta, Apostole.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Pe Dumnezeu zămislind Fecioară, de Dumnezeu Născătoare te numeşti după vrednicie. Pentru aceasta credincioşii cu un glas slăvindu-te, cu cântări te mărim.

Reclame

Laudele Sfantului Ioan Gura de Aur aduse Sfantului Apostol Pavel

1.jpg

1

Inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt şi cartea harului Său; era acea inimă care tremura pentru păcatele străine,(…) acea inimă care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos aşa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodată, care dispreţuia de la înălţimea dragostei ei moartea şi gheena, şi care se topea de lacrimile fraţilor în suferinţă”. (Sfantul Ioan Gura de Aur)


„Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10)

Ce este omul, cât de mare este nobleţea firii noastre şi de câte virtuţi mari este capabilă această făptură – omul – nimeni nu a arătat mai bine decât Apostolul Pavel. El stă acum de faţă cu glas mare spre a răpune pe toţi pârâşii firii, spre a apăra pe alcătuitorul firii, spre a ne încuraja la fapta cea bună şi spre a astupa gura clevetitorilor care mint, spunând că firea omenească nu este capabilă de nici un bine. Pavel nu a primit o altă fire decât noi, nu a dobândit alt suflet, nu a locuit în altă lume, şi, cu toate acestea, a întrecut cu mult pe ceilalţi oameni.

Mai întâi, acest Apostol nu s-a înspăimântat de nici o pătimire, de nici un necaz care i s-a întâmplat pentru fapta bună şi pentru dreptate, ci cu bucurie s-a supus tuturor necazurilor şi le-a numit pe acestea „vremelnice şi uşoare“ (II Corinteni 4, 17). Dar încă şi mai vrednic de mirare este că el a făcut toate acestea fără să urmărească vreo răsplătire.Noi nu suportăm niciodată nici un fel de osteneală şi necaz, fără să aşteptăm răsplătire; el însă le-a luat asupra lui fără răsplată, cu bucurie şi cu dragoste, şi nu s-a tânguit de slăbiciunea trupească, nici de mulţimea treburilor, nici de tirania trupului, nici de nimic altceva.

In toate zilele el se făcea mai râvnitor, şi cu cât primejdiile îl împresurau mai mult, cu atât el devenea mai curajos. Aceasta a arătat-o el însuşi, prin cuvintele:„Uitând cele din urma mea şi tinzând către cele dinainte”(Filipeni 3, 14). Şi când moartea îi stătea înainte, el îndemna pe alţii să se bucure cu dânsul, scriind către filipeni: „Bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2, 18). El sălta de bucurie pentru primejdii, pentru pătimiri şi ocări de tot felul. Către corinteni scria: „Pentru aceasta mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi” (II Corinteni 12, 10). El le numea pe acestea arme ale dreptăţii, şi arăta cu aceasta, că tocmai prin ele s-a împărtăşit de cele mai mari foloase. Cu toate că pretutindeni era biciuit, batjocorit şi hulit, el totuşi triumfa; lăsa peste tot semnul biruinţei şi mulţumea lui Dumnezeu pentru aceasta prin cuvintele: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos” (I Corinteni 15, 57).

El alerga spre întâmpinarea defăimării ce i se aducea pentru propovăduirea Evangheliei cu mai multă râvnă decât alergăm noi pentru cinste; dorea moartea, mai mult decât noi viaţa; iubea sărăcia, mai mult decât noi bogăţia; ostenelile, mai mult decât alţii odihna; necazurile, mai mult decât alţii bucuria; iar pentru vrăjmaşii săi se ruga mai des decât îi blestemăm noi pe ai noştri. Câtă deosebire între noi şi Pavel! A răsturnat el, oare, rânduiala firii? Nu, noi răsturnăm rânduiala. Pavel a urmat-o aşa cum este lăsată de Dumnezeu. Şi el era om, ca şi noi. Aşadar, nu te tângui asupra firii, că ea te-ar împiedica să fii îmbunătăţit.

Ia aminte la Apostolul Pavel. Pentru dânsul numai una era înfricoşată şi grozavă: a supăra pe Dumnezeu. Şi nimic nu era pentru dânsul mai scump şi nimic nu dorea el aşa de mult ca a plăcea Domnului. Nu mai vorbim de cetăţi, de popoare, de împărăţii şi de toate comorile şi slava lumii; el le socotea toate deşertăciuni. Nici slava cerului nu era pentru el aşa de scumpă, ca dragostea către Hristos. Această dragoste îi era aşa de dulce, încât el nu râvnea nici chiar vrednicia îngerilor şi a arhanghelilor. Această dragoste covârşea toate, şi, având-o, se credea cel mai fericit dintre toate făpturile. Iar fără această dragoste, nici domnia, nici stăpânirea, nici puterea nu vor fi avut pentru el nici un folos. Având această dragoste, el mai bucuros voia să fie cel mai mic şi prigonit, decât fără ea, să fie printre cei înalţi şi importanţi. Pentru el, singura nenorocire era pierderea acestei dragoste.Aceasta ar fi fost pentru el iadul, chinul cel nesuferit. Iar îndulcirea de această dragoste îi era mai scumpă decât viaţa, decât toată lumea, decât vrednicia îngerilor, decât toate cele prezente şi cele viitoare, decât o împărăţie, decât toate bunătăţile. Tot ce nu era dragoste, nu era pentru el nici bucurie, nici întristare.

Pentru această dragoste, el socotea toate celelalte ca pe o plantă veştejită; nu băga în seamă pe tiranii care îl urmăreau cu furie; moartea şi pedeapsa, mii de patimi, erau pentru dânsul un joc copilăresc, pe care el trebuia să le rabde pentru Hristos. Căci el le primea cu bucurie, şi în lanţurile sale era mai fericit decât Nero cu coroana de aur pe cap. El trăia în temniţă ca în cer şi primea rănile şi lanţurile mai bucuros decât alţii premiul de biruinţă. Ostenelile îi erau la fel de iubite ca şi răsplătirile, ba încă le socotea răsplătire şi le numea dar. Iată, el socotea răsplătire a se slobozi şi a fi împreună cu Hristos, iar a rămâne în trup, el socotea povară, dar prefera pe aceasta, pentru că era de trebuinţă Bisericii (Filipeni I, 23-24).

Dar poate cineva să zică că Pavel a răbdat toate pătimirile şi ostenelile din dragoste către Hristos? Da, şi aceasta o zice şi el. Din dragoste către Hristos el a răbdat toate, iar nouă, dimpotrivă, aceleaşi pătimiri ne aduc mare întristare, pentru că ne lipseşte dragostea către Hristos.

Ce trebuie să zic eu însă de primejdiile şi ispitele ce a suferit Pavel? El de-a pururea era în supărare şi necaz. „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29). Nimeni însă nu se întrista de propria-i nenorocire, precum Pavel pentru necazul aproapelui. Cât de mult s-a întristat el, de pildă, pentru iudei, încât ar fi vrut să piardă chiar slava cerească, numai să-i mântuiască pe ei! (Romani 9, 2-3). Deci, pe cel ce se îngrijea deopotrivă pentru toţi oamenii, pentru popoare întregi şi cetăţi, ca şi pentru fiecare în parte, cu ce să-l asemănăm? Cu fier sau cu oţel? Cum trebuie să numim sufletul lui? Trebuie, oare, să zicem că era ca oţelul şi totodată mai nobil şi mai preţios decât piatra cea scumpă? Dar ce să zic eu de aur sau de oţel? Pune într-o parte a cântarului toată lumea, iar în cealaltă sufletul lui Pavel, şi vei vedea că acesta din urmă este mai greu şi mai de valoare.

Socoteşte acum şi cinstea de care Dumnezeu l-a făcut părtaş încă înainte de înviere. El l-a răpit în rai, până la al treilea cer, şi acolo i-a arătat taine negrăite, pe care nici o limbă omenească nu este în stare să le grăiască. Căci el, măcar că umbla pe pământ, trăia totuşi ca şi cum ar fi fost în ceata îngerilor; măcar că era încătuşat într-un trup muritor, el avea o curăţenie îngerească; şi măcar că era supus la multe neputinţe şi ispite, el totuşi se sârguia să nu rămână fără bunătăţile cele cereşti. Ca propovăduitor al Evangheliei, el cutreiera lumea, ca şi cum ar fi avut aripi; socotea aşa de mici ostenelile şi primejdiile, ca şi când ar fi fost fără de trup, ca un înger; preţuia aşa de puţin toate cele pământeşti, ca şi cum am ar fi trăit în cer, ca şi când el ar fi fost dintre cei fără de trup.

Să nu zici că toate acestea nu Pavel însuşi, ci darul lui Dumnezeu printr-însul le-a făcut. Eu cred unele ca acestea, dar lauda se cuvine lui, că s-a făcut vrednic de un aşa de mare dar. Eu mă uimesc de puterea lui Hristos, care a făcut atât de puternic pe Pavel, şi mă minunez de râvna lui Pavel, care a dobândit un aşa de mare dar şi s-a arătat vrednic întru toate de dânsul.

Pe voi vă îndemn nu numai a vă mira de dânsul, ci şi a vă face următori acestui izvor al faptei bune, căci atunci, şi noi ne vom face părtaşi la cununa de cinste a lui. Nu te îndoi că cel ce se va ridica la măsura lui Pavel nu va dobândi aceeaşi cinste, căci ascultă ce zice el însuşi: „Lupta cea bună am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4, 7-8). Vezi cum cheamă el toţi oamenii a fi părtaşi la cinstea lui? Deci, fiindcă şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi răsplătire, să ne sârguim a fi părtaşi cinstei făgăduite.

Să nu ne uităm la mărimea şi înălţimea faptelor bune ale lui, ci la râvna lui cea tare, pentru care el a dobândit asemenea dar, şi la firea pe care el o avea, asemenea nouă. Atunci şi cele mai grele lucruri ni se vor părea uşoare şi cu putinţă, şi în acest scurt timp nu ne vom speria de trudă şi de luptă spre a dobândi cununa de laudă cea neveştejită, prin darul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi în vecii vecilor. Amin”.

*

1

“Să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o”

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare înşeală inimile celor fără de răutate”(Romani 16, 17-18).

“Iarăşi sfătuire, şi rugăciune imediat după sfătuire; căci spunând să se păzească de cei ce fac dezbinări şi să nu asculte de ei, a adăugat: „Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” şi „Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!” (16, 20).

Acum tu gândeşte-te şi cu câtă înţelepciune îi sfătuieşte, căci el face aceasta nu punându-se în rândul sfătuitorului, ci în rândul rugătorului, ba şi cu multă cinste, căci i-a numit şi fraţi, şi în acelaşi timp îi şi roagă. „Vă îndemn, fraţilor”, zice. Apoi îi face a fi necontenit cu băgare de seamă, arătând prin aceasta viclenia celor ce-i ispiteau. Ca şi cum acei amăgitori erau necunoscuţi pe acolo, le zice: „vă îndemn să vă păziţi”, adică să cercetaţi cu cea mai mare precizie, să aflaţi bine, să iscodiţi cu amănunţime. De cine sau de ce? „Să vă păziţi – zice el – de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o”.

Aceasta mai cu seamă este răsturnarea Bisericii: a se face dezbinări. Aceasta este arma diavolului; aceasta răstoarnă totul pe dos. Întrucât trupul Bisericii este unit, diavolul nu poate găsi loc de intrare; dar facându-se dezbinări, el se furişează pe nesimţite, pătrunde înăuntru, şi pe urmă vin smintelile. Astfel, dar, smintelile vin din dezbinări.

Dar dezbinarea de unde vine?

De la dogmele sau credinţele ce sunt contra învăţăturii apostolilor.

Dar acele credinţe false de unde vin?

De la a sluji cineva pântecelui şi celorlalte patimi. „Căci unii ca aceştia, zice, nu slujesc Domnului, ci pântecelui lor“. Aşadar nu ar fi sminteli, nu ar fi dezbinare, dacă nu s-ar plăsmui nici o credinţă împotriva învăţăturii apostolice, ceea ce şi aici arătând-o, Apostolul zicea: „împotriva învăţăturii“. Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că Apostolul nu ne răspunde: „Aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii“, ci „Depărtaţi-vă de ei“. Dacă ei făceau aceasta din neştiinţă, sau din amăgire, ar fi trebuit să se îndrepte; dar fiindcă de bunăvoie păcătuiesc, atunci fugiţi de ei, zice. Şi în alt loc Apostolul spune aceasta: „Să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială” (II Tesaloniceni 3, 6), iar lui Timotei, vorbindu-i de Alexandru făurarul, îi dă acelaşi sfat: „Păzeşte-te şi tu de el” (II Timotei 4, 15). Apoi, luând şi în bătaie de joc pe cei ce îndrăzneau unele ca acestea, arată şi pricina smintelii lor:„Căci unii ca aceia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor”. Şi filipenilor scriindu-le, zicea: „Pântecele este dumnezeul lor” (Filipeni 3, 19).

Dar dacă acesta este subiectul amăgirii lor, apoi modul acestei amăgiri este o altă boală, anume linguşirea. „Şi prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare, zice, înşeală inimile celor fără de răutate”. Şi bine a zis „prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare”, fiindcă purtarea lor cea plăcută se întindea numai până la vorbe, pe când cugetul le era plin de viclenie. Şi nu zice: „vă înşeală pe voi”, ci „inimile celor fără de răutate”. Şi nu s-a oprit aici, ci, ca să facă mai nesupărător cuvântul spus mai sus, zice: „Căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi”(16, 19). „Nu numai eu singur mărturisesc – zice el, măgulindu-i spre încurajare -, ci lumea întreagă”. Şi n-a zis: „înţelepciunea voastră”, ci „ascultarea voastră”, adică înduplecarea voastră spre bine. „Mă bucur deci de voi”. Iar mai departe, după laudă pune şi povăţuirea despre cum trebuie să fie în viitor. Ca nu cumva, fiindcă i-a scăpat de acuzaţii, pe nesimţite ei să se facă mai leneşi, adaugă: „Şi voiesc să fiţi înţelepţi spre bine şi nevinovaţi la rău“. Ai văzut cum iarăşi se atinge de ei, fără să fie bănuit măcar? Faptul la care face el aluzie aici este acela că unii dintre ei se abăteau de la îndatoririle lor.

“Iar Dumnezeul păcii va zdrobi repede sub picioarele voastre pe satana” (16, 20). Fiindcă mai înainte a vorbit despre dezbinări şi de cei ce făceau sminteli, aduce apoi vorba despre Dumnezeul păcii, ca astfel să-i încurajeze de a se izbăvi de acei înşelători, căci Dumnezeu, Care se bucură de pace, va nimici pe toţi tulburătorii ei. Şi n-a zis: „va supune”, ci ceea ce e cu mult mai mult: „va zdrobi”; şi nu numai pe acei amăgitori, ci şi pe generalul, sau căpetenia lor, „pe satana”. Şi nici n-a zis simplu „va zdrobi”, ci „sub picioarele voastre”, astfel ca biruinţa ei să o culeagă, iar prin acest trofeu să se umple de strălucire.

“Harul Domnului nostru Iisus Hristos cu voi!”. Arma cea mai puternică, zidul cel nebiruit, turnul ce nu se clatină, acesta este harul Domnului Iisus Hristos; şi le-a amintit de acest har, spre a-i face mai cu bunăvoinţă şi mai ageri în lupte. „Dacă – zice – v-aţi izbăvit prin har de cele cu mult mai grele, apoi cu atât mai mult vă veţi izbăvi de cele mai mici şi mai uşoare, când aţi devenit şi prietenii harului, şi când aţi contribuit şi voi cu cele ce se cuvin”. Ai văzut cum el niciodată nu se referă la rugăciune fără fapte şi nici la fapte fără rugăciune? Mărturisind, deci, supunerea şi ascultarea lor, la urmă a mărit faptul, arătând că avem nevoie de amândouă, adică şi de cele cuvenite nouă, şi de ajutorul lui Dumnezeu, dacă voim a dobândi mântuirea. Nu numai înainte am avut, ci şi acum avem nevoie de harul Lui, oricât am fi noi de mari şi de lăudaţi. […]

Dar cine oare mi-ar dărui puterea să îmbrăţişez acum trupul lui Pavel, să mă lipesc de mormântul lui, să văd ţărâna aceea a lui care a împlinit cele lipsite ale lui Hristos, a celui ce-i purta rănile Lui, a celui ce a semănat pretutindeni propovăduirea Evangheliei Lui? Cine mi-ar da puterea să văd ţărâna gurii lui, prin care Hristos Însuşi grăia şi prin care lumina scăpăra mai frumos decât orice fulger, iar glasul îi vuia mai tare decât orice tunet, aşa încât demonii fugeau cutremuraţi? Prin acea fericită gură de ţărână care grăia oarecând: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei” (Romani 9, 3), vorbind şi împăraţilor fără să se ruşineze, am cunoscut pe Pavel, dar şi pe Stăpânul lui Pavel! Nu atât de grozav este pentru noi tunetul, pe cât de grozavă era vocea lui Pavel pentru demoni. Dacă demonii se înfricoşau şi de veşmintele lui, apoi cu atât mai mult de glasul lui. Acest glas îi alunga legaţi; acest glas a curăţit întreaga lume; acest glas a dezlegat bolile, a scos răutatea, a readus adevărul cel întru Hristos, şi în Duhul lui Hristos a colindat pământul de la Răsărit la Apus. Ceea ce sunt heruvimii pentru Hristos, aceea era glasul lui Pavel, căci după cum El stă pe acele puteri cereşti, tot aşa şedea şi pe glasul lui Pavel. Căci s-a făcut vrednic de a primi pe Hristos acel glas, grăind cele pe care Hristos le iubea, şi ridicându-se până la înălţimi negrăite, aidoma cu serafimii.

Intr-adevăr, ce poate fi mai înalt decât acel glas care zicea: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus” (Romani 8, 38, 39)? Câte aripi ţi se pare că are acest glas? Şi câţi ochi? De aceea zicea:„Căci gândurile lui [ale diavolului] nu ne sunt necunoscute” (II Corinteni 2, 11). De aceea demonii fugeau grămadă, şi nu numai când el grăia, ci chiar şi numai când din depărtare îi zăreau veşmântul.

Aş voi să văd ţărâna acestei guri, prin care Hristos a vorbit lucruri mari şi nemaigrăite, ba încă mai mari decât prin propria Sa gură; căci după cum a lucrat prin ucenicii Săi lucruri mai mari decât El Însuşi a săvârşit în trup omenesc, tot aşa a şi grăit prin ei şi cuvinte mai mari decât grăise El la început. Aş voi să văd ţărâna acelei guri prin care Duhul a dat lumii întregi acele minunate proorocii. Căci ce bun n-a lucrat acea gură? Demoni a alungat, păcate a dezlegat, tirani a amuţit, limbile filosofilor le-a îngrădit, lumea întreagă a adus-o înaintea lui Dumnezeu, pe barbari i-a făcut să cugete, pe toate le-a orânduit pe pământ, ba încă şi celor din ceruri le-a poruncit uneori, după puterea ce-i fusese dată lui!

Şi nu numai ţărâna gurii, ci şi acea a inimii lui aş voi să o văd, pe care nu ar greşi cineva dacă ar numi-o inima lumii întregi, izvorul miliardelor de bunătăţi, izvodul şi temeiul vieţii noastre! Căci Duhul vieţii de acolo se împărţea la toţi şi se comunica membrelor lui Hristos; nu era trimis prin artere, ci prin dreapta voire a faptelor celor bune. Atât de largă era inima lui, încât putea primi în ea cetăţi întregi, ţări şi naţiuni, după cum şi însuşi zice: „inima noastră s-a lărgit” (II Corinteni 6, 11). Cu toate acestea, acea inimă largă se strâmtora de multe ori de mâhnire, însă dragostea iarăşi o lărgea, precum zice: „Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi” (II Corinteni 2, 4). Acea inimă spulberată aş voi să o văd; acea inimă care pârjoleşte pe fiecare dintre cei pierduţi şi care vede mai presus de toate pe Dumnezeu: „Cei curaţi cu inima, zice, vor vedea pe Dumnezeu“. (Matei 5, 8). Acea inimă care s-a făcut jertfă, după cuvântul proorocului: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit”(Psalmul 50, 19), care a fost mai înaltă decât cerurile, mai largă decât lumea, mai strălucită decât văpaia soarelui, mai arzătoare decât focul, mai tare decât diamantul; acea inimă care slobozea din ea râuri de apă curată: „Râuri de apă vie, zice, vor curge din pântecele lui”(Ioan 7, 38); acea inimă, zic, în care era izvorul ce fremăta şi ţâşnea în sus, care adapă nu numai faţa pământului, ci şi sufletele oamenilor, de unde nu numai râuri, ci şi fluvii de lacrimi curgeau zi şi noapte; acea inimă care a trăit în viaţa cea nouă, iar nu în aceasta a noastră: „Nu eu mai trăiesc, zice, ci Hristos trăieşte în mine”(Galateni 2, 20). Prin urmare, inima lui Hristos era inima lui Pavel, era lespedea Duhului Sfânt şi cartea harului Său; era acea inimă care tremura pentru păcatele străine, după cum zice:„Mă tem de voi, ca să nu mă fi ostenit la voi în zadar” (Galateni 4, 11),şi: „Nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre” (II Corinteni 11, 3), şi: „Nu cumva, venind, să nu vă găsesc pe voi aşa precum voiesc” (II Corinteni 12, 20). Acea inimă, zic, care pentru Hristos se şi temea, dar se şi îmbărbăta, după cum zice: „Sunt încredinţat că nici îngerii, nici puterile nu vor putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos”(Romani 8, 38, 39). Acea inimă care s-a învrednicit a iubi pe Domnul Hristos aşa precum nimeni nu L-a mai iubit vreodată, care dispreţuia de la înălţimea dragostei ei moartea şi gheena, şi care se topea de lacrimile fraţilor în suferinţă:„Ce faceţi, zice, de plângeţi şi-mi sfâşiaţi inima” (Faptele Apostolilor 21, 13)? Acea inimă care, deşi era mai tare ca stânca, totuşi nu putea răbda de a se îndepărta de tesaloniceni pentru puţină vreme!

Aş voi să văd ţărâna mâinilor lui în lanţuri, prin punerea cărora se acordă harul Duhului, şi cu care el scria sfintele lui epistole.„Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea” (Galateni 6, 11), şi iarăşi: „Salutarea cu mâna mea, Pavel” (I Corinteni 16, 21) – acele mâini pe care văzându-le vipera aceea, a căzut în foc!

Aş voi să văd şi ţărâna ochilor lui celor orbiţi spre binele neamului omenesc, celor ce iarăşi au văzut şi şi-au îndreptat privirile la mântuirea lumii întregi, celor ce s-au învrednicit de a vedea pe Hristos şi în trup, celor ce vedeau cele pământeşti, şi nu le vedeau, celor ce nu ştiau ce este somnul, celor ce privegheau în mijlocul nopţii, celor ce nu sufereau cele ale ochilor!

Aş voi să văd şi ţărâna acelor picioare care au alergat lumea întreagă şi nu s-au obosit; care erau legate în butuci pe când temniţa s-a clătinat; care au perindat şi ţările locuite, ca şi întinsurile pustiei.

Şi ce trebuie a mai spune îndeosebi? Aş voi să văd mormântul lui, unde sunt puse în păstrare armele dreptăţii, armele luminii, acele mădulare care acum viază, şi care pe când el via erau moarte; acele mădulare în care Hristos via; acele mădulare care s-au răstignit lumii, mădularele lui Hristos, care erau îmbrăcate cu Hristos; acele mădulare care au fost templul Duhului, clădirea mai sfântă decât toate; acele mădulare legate cu Duhul, pironite cu frica de Dumnezeu, şi care aveau pe ele pecetea rănilor lui Hristos!

Acest trup păzeşte şi apără acea cetate; acest trup care o ţine mai în siguranţă decât toate turnurile şi decât toate şanţurile de apărare.Şi după trupul lui, aş voi să văd şi trupul lui Petru, pe care chiar trăind îl cinstea, după cum însuşi spune: „M-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa” (Galateni 1, 18). De aceea şi ducându-se de aici, l-a învrednicit harul de a-l pune în acelaşi mormânt cu Petru.

Aş fi voit să văd pe leul duhovnicesc, căci întocmai ca şi leul slobozind foc în cetele de vulpi, aşa făcea şi el când se azvârlea în dezbinările filosofilor şi în mijlocul demonilor, şi ca o săgeată de trăsnet se arunca în armatele diavolilor. Nici nu îndrăzneau de a se pune în rând de bătaie faţă de dânsul, căci atât de mult se temeau de el şi tremurau, încât de i-ar fi văzut numai umbra, sau i-ar fi auzit numai glasul, de departe o şi luau la goană. Căci efesenilor le spunea într-un rând: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor” (Efeseni 6, 12), după care imediat aşază şi premiile: căci lupta noastră, zice, nu este întru cele pământeşti, ci întru cele cereşti. Iar altădată spunea:„Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri?” (I Corinteni 6, 3).

Toate acestea cugetându-le, iubiţilor, să stăm cu bărbăţie. Fiindcă şi Pavel a fost om ca şi noi, împărtăşindu-se de aceeaşi fire ca şi noi, şi toate celelalte le-a avut deopotrivă cu noi. Dar fiindcă a arătat o atât de mare dragoste pentru Hristos, a covârşit şi cerurile, şi a stat împreună cu îngerii. Aşa că, dacă am voi şi noi să ne ridicăm cât de puţin şi să aprindem acel foc în noi, vom putea călca pe urma acelui sfânt. Dacă aceasta ar fi peste putinţele noastre, atunci n-ar fi mai strigat el, zicând: „Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos”(I Corinteni 11, 1). Deci nu numai să-l admirăm şi să ne minunăm de dânsul, ci să-l şi imităm cu râvnă vie, ca astfel să ne învrednicim a-l vedea acolo, când ne vom muta de aici, şi să ne împărtăşim şi noi de cinstea lui cea mare. Acesteia fie cu toţii să ne învrednicim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

1

Sf. Ioan Gura de Aur: Puterea lui Pavel, Hristos cel Rastignit

“Fericitul Pavel, cel ce astăzi ne-a adunat pe noi şi a luminat lumea, în vremea chemării sale a orbit. Dar orbirea aceluia a făcut luminare lumii. Dumnezeu l-a orbit pe el, ca după aceea să vadă spre folos. Făcându-i aceasta, i-a dat dovada puterii Sale, i-a arătat cele ce vor să fie, l-a învăţat chipul propovăduirii şi învăţându-l cum trebuie să se lepede de toate şi, închizându-i ochii, să-I urmeze Lui. Despre acestea şi Pavel striga: „De i se pare cuiva între voi că este înţelept, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. Fiindcă nu ar fi fost cu putinţă să vadă bine, dacă mai înainte n-ar fi orbit şi ar fi lepădat toate gândurile care îl tulburau şi toate să le lase pe seama credinţei. Şi auzind acestea, nimeni să nu socotească că chemarea aceasta este silită. Dacă ar fi fost aşa putea să se întoarcă iarăşi unde a fost, că mulţi după ce au văzut minuni mai mari s-au întors iarăşi la ale lor şi n-au crezut. Exemple sunt şi din Scriptura cea veche şi cea nouă, precum au fost: Iuda, Nabucodonosor, Elima vrăjitorul, Simon vrăjitorul, Anania şi Safira, tot neamul iudeilor. Dar cu Pavel nu s-a întâmplat aşa, ci luminându-se, a arătat drumul către lumina cea nestricăcioasă şi adevărată, zburând la cer.

Şi dacă vei cerceta pentru care pricină a orbit, tot el îţi va răspunde, zicând: „Căci aţi auzit de petrecerea mea de altădată în credinţa iudaicească, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam. Şi spoream în credinţa iudaicească mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor obiceiurilor mele părinteşti”(Galat. 1, 13 – 14). Deci fiindcă era aşa de tare pornit şi neimblânzit, avea trebuinţă de un frâu mai tare, ca nu purtându-se de repejunea osârdiei, să se facă neascultător celor ce se grăiau. Deci potolindu-şi acea turbare, întâi îi alină valurile mâniei celei iuţi prin orbire şi apoi vorbeşte cu el, arătându-i înţelepciunea Lui cea neapropiată şi cunoştinţa cea covârşitoare, făcându-l să înţeleagă că se luptă cu Acela, pe care nu-L poate suferi nu numai atunci când pedepseşte, ci şi atunci când face bine. Că nu întunericul l-a orbit, ci covârşirea luminii l-a întunecat.

Dar unii vor zice: Pentru care pricină nu s-a făcut aceasta de la început cu el? Nu căuta aceasta, nici iscodi, ci lasă la Pronia lui Dumnezeu cea necuprinsă de minte rânduiala cea cuviincioasă a vremii. Căci şi el la fel zice: ,,Dar când a binevoit Dumnezeu, Care v-a ales din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine”(Idem 1, 15 – 16). Deci şi tu nimic mai mult nu iscodi, dacă Pavel zice acestea. Deci de la el să ne învăţăm, că nimeni nicidecum, nici din cei mai dinainte de el, nici el, nici cei de după el nu au aflat pe Hristos, ci El Însuşi li s-a arătat pe Sine. Pentru aceea şi zice: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi” (In. 15, 16).

Şi pentru care pricină nu a crezut Pavel mai înainte, văzând morţi înviind întru numele lui Hristos? Căci a văzut pe olog umblând şi draci izgonindu-se şi slăbănogi întărindu-se, şi nu că nu le ştia pe acestea, le ştia. Căci iscodea pe Apostoli, dar cu nimic nu s-a folosit. Încă şi atunci când Ştefan era împroşcat cu pietre, fiind de faţă şi văzând faţa lui ca a unui înger, nimic n-a folosit de aici. Şi de ce nimic n-a folosit din acestea? Fiindcă încă nu era chemat. Iar tu auzind acestea să nu socoti că chemarea este silită. Că Dumnezeu nu sileşte, ci şi după chemare ne lasă să fim stăpâni ai liberelor noastre voinţe. Şi iudeilor S-a descoperit pe Sine când trebuia, dar n-au voit să-L primească, pentru că au iubit mai mult slava de la oameni. Iar de va zice cineva din cei necredincioşi: Că Pavel a urmat chemării, fiindcă a fost chemat din cer. De ce nu mă cheamă şi pe mine? Unuia ca acestuia vom răspunde: O, omule, crezi că a fost chemat? De crezi, de ajuns îţi este ţie spre semn, iar de nu crezi, de ce zici că nu m-a chemat şi pe mine ca pe Pavel? Iar de crezi că l-a chemat, destul îţi este ţie acesta spre semn. Cred dar, că şi pe tine te va chema din cer, de vei avea suflet binecunoscător şi mulţumitor. Iar de vei fi nerecunoscător şi îndărătnic, chiar glas de sus de se va pogorî la tine, nu te va ajuta la mântuire. Căci de câte ori au auzit iudeii glas din cer pogorându-se şi nu au crezut? Câte semne au văzut în Scriptura cea nouă şi în cea veche şi nu s-au făcut mai buni? Ci mai ales după ce au văzut nenumărate minuni, au făcut viţelul, pe când desfrânata din Ierihon, niciuna din acestea n-a văzut ci a dovedit iscoadelor credinţă minunată. Chiar în pământul făgăduinţei fiind, au rămas mai nesimţitori ca pietrele, când se făceau semne.
Ninivitenii numai pe Iona l-au văzut şi au crezut şi s-au pocăit, depărtând de la ei urgia cea trimisă de la Dumnezeu. Iar în vremea venirii lui Hristos, tâlharul văzându-L I s-a închinat, iar aceştia văzând că a înviat morţi, L-au legat şi L-au răstignit. Dar în vremea noastră ce s-a întâmplat? Oare n-a ieşit foc din temeliile Templului care a fost în Ierusalim şi a ars pe cei ce zideau, depărtându-i de la acea nelegiuită lucrare a lor? Dar cu toate acestea nu s-au schimbat, nici au lepădat împietrirea lor. Şi câte alte minuni nu s-au făcut atunci şi după aceea, dar nici un folos n-au dobândit din ele. […]

De unde a filozofat târgoveţul care sta la prăvălie şi ţinea în mâini scula de cusut şi pe ceilalţi i-a convins să filozofeze la fel? Şi neamuri, ţări şi cetăţi a plecat, nu arătând cuvinte măiestrite, ci dimpotrivă cu cea mai simplă învăţătură. Şi ascultă-l pe el dovedind: „Şi chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă” (II Cor. 11, 6). Nu cu bani, căci:„Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim” (I Cor. 4, 11). Şi ce zic banii, căci de multe ori nici hrana cea de nevoie nu o avea, nici haină de îmbrăcat. Şi cum că nici cu meşteşugul nu era strălucit, o arată ucenicul lui, zicând: „Şi pentru că erau de aceiaşi meserie, a rămas la ei (la Acvila şi Priscila) şi lucrau, căci erau făcători de corturi” (Fp. Ap. 18, 3). Şi nu i-a învăţat de la strămoşi, nici de la neamul lui.

Însă venind el de faţă şi arătându-se toate cele ale potrivnicilor le-a tulburat şi le-a amestecat şi precum arde focul când cade în paie sau în fân, aşa a ars toate ale diavolilor şi în cele ce a vrut le-a prefăcut. Şi nu numai acestea sunt minunate, ci şi ucenicii lui erau săraci, simpli, neînvăţaţi, petrecând în foame şi necunoscuţi. Şi acestea le propovăduieşte, neruşinându-se când vorbeşte de sărăcia lui, nici atunci când cere ajutoare pentru ei. „Acum însă mă duc la Ierusalim să slujesc sfinţilor”(Rom. 15, 25). Şi iarăşi: „În ziua întâi a săptămânii (Duminică), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni” (I Cor. 16, 2). Şi pentru că cea mai mare parte din ucenicii lui erau simpli, scriind către corinteni, zice: „Căci priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu mulţi sunt puternici, nu mulţi sunt de bun neam”. Şi nu numai că nu sunt de bun neam, ci şi foarte simpli.,,Că Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari… şi pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt”(Idem 1, 26, 27. 28). Dar vei zice că Pavel era simplu şi neînvăţat, dar iscusit la vorbă şi în convingere. Nici aceasta nu o avea, căci el singur o arată, zicând: „Şi eu, fraţilor, când am venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat să nu ştiu între voi, altceva, decât pe Iisus Hristos şi pe Acesta răstignit… Iar cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stătea în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti” ‘(Idem 2, 12, 4).

Ci ceea ce propovăduia era de ajuns pentru a trage. Nu, căci ascultă ce zice şi pentru aceasta:„Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, pentru iudei sminteală, iar elinilor nebunie” (Idem 1, 28′ – 24). Dar pentru a propovădui, a primit întărire şi libertate. Dar nici a răsufla de primejdii nu putea, că „eu întru slăbiciune şi frică şi cu cutremur mare am fost la voi” (Idem 2, 3). Şi nu numai el, ci şi ucenicii lui pătimeau la fel, căci le zice: „Aduceţi-vă aminte, dar, mai întâi de zilele în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi răbdat luptă grea de suferinţe, parte făcându-vă privelişte cu ocările şi cu necazurile îndurate, parte suferind împreună cu cei ce treceau prin unele ca acestea… iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu bucurie” (Evrei. 10, 32 – 33, 34). Şi iarăşi către tesaloniceni scriind, zice: „Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori Bisericilor lui Dumnezeu, care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi, de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (I Tes. 2, 14 – 15). Şi iarăşi către corinteni scriind, zice: „Că precum prisosesc pătimirilor lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Cor. 1, 5). Iar către galateni zice: „Aţi pătimit atâtea în zadar? Dacă a fost în zadar cu adevărat” (Galat. 3, 4).

Deci dacă propovăduitorul este simplu, sărac şi necunoscut, şi ceea ce propovăduieşte el nu numai că atrage şi îndeamnă, ci produce sminteală, iar cei ce o poartă sunt săraci şi slabi şi de nimic, şi deseori primejdii aduce şi dascălilor şi ucenicilor, şi Cel ce Se vesteşte este răstignit, cu ce au putut întoarce şi stăpâni atâta mulţime? Oare nu este arătat că cu o oarecare putere dumnezeiască şi negrăită? Cu adevărat oricărui îi este dovedit. Şi aceasta este dovedită şi de la cele potrivnice. Căci când vei vedea pe cele potrivnice acestora unite, adică bogăţia cu neamul cel bun, cu cinstea de a fi dintr-o patrie slăvită, cu măiestria cuvântului, cu libertatea şi cu multă slăvire a credinţei lor, dar în puţin timp stinse, alături de aceştia care sunt din cealaltă ceată, dar biruind, spune-mi care este pricina? Că aceia, uneori au stăpânit, deşi puţin timp şi o mică parte de loc, ieşind la război cu oşti şi cu arme, iar un sărac gol şi singur, neavând suliţă în mână nici haină strălucită, unde a intrat a biruit, lucru pe care alţii cu arme şi cu oşti n-au putut. Deci nu fi necunoscător şi nemulţumitor, ci închină-te puterii Celui răstignit.
De multe ori vezi pe vreun împărat că zideşte cetăţi, le înconjoară cu şanţuri, face metereze la ziduri, făureşte arme şi adună ostaşi şi având nenumăraţi bani, dar nu poate să cucerească o cetate. Iar pe altul cu trupul gol ieşind la luptă, întrebuinţând numai mâinile, nu la una-două sau douăzeci de cetăţi a pornit şi a alergat, ci la nenumărate care sunt risipite în toată lumea şi cu toţi oamenii ce sunt într-însele le-a cucerit. Oare vei zice şi acum că lucrul acesta este al puterii omeneşti? Arătat este că nu, şi trebuie să înţelegi aceasta. Dumnezeu a îngăduit ca şi tâlharii să se răstignească şi mai înainte de El oarecari amăgitori să se arate, ca şi din asemănare, celor ce sunt foarte nesimţitori să li se arate covârşirea adevărului, iar tu să înveţi că Acesta nu este unul dintre aceia, ci mare şi nemărginită este deosebirea între Acesta şi aceia. Că nimic n-a putut să întunece slava Lui, nici faptul că S-a împărtăşit de aceleaşi pătimiri ca aceia, nici că aceasta s-a întâmplat în acele vremuri în care au trăit şi aceia, Şi ele se tem diavolii numai de cruce, iar nu de puterea Celui ce S-a răstignit pe ea, le închide gura celor ce zic acestea cei doi tâlhari.
Iar dacă asprimea vremurilor acelora a săvârşit toate acestea, tăgăduiesc Teuda şi Iuda, care au încercat aceleaşi cu noi, dar şi ei s-au prăpădit. Deci ceea ce am zis repet, pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu acestea ca să arate cu covârşire cele ale Sale. De aceea a acceptat să se arate prooroci mincinoşi în vremea proorociilor, şi apostoli mincinoşi în vremea apostolilor, ca să vezi că nimic nu poate să întunece cele ale lui Hristos. Vino să-ţi spun şi din alte mărturii puterea cea minunată şi preaslăvită a propovăduirii şi să ţi-l arăt pe Hristos înălţându-Se şi crescând şi prin împotrivirea celor necredincioşi. Fiind Pavel în Roma, unii din potrivnici voind să-l zădărască pe Nero împotriva lui, încep şi ei să propovăduiască dogma credinţei în Roma, ca lăţindu-se cuvântul, mai mulţi ucenici ai lui Hristos să se facă şi astfel să întărâte mai mult mânia tiranului, şi să sălbăticească fiara.

Acestea le zice însuşi Pavel, scriind filipenilor:„Voiesc ca voi să ştiţi, fraţilor, că cele petrecute cu mine s-au întors mai degrabă spre sporirea Evangheliei… Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă… Ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele… Iar alţii din dragoste, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei… Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur” (Filip. 1, 12, 14 – 18). Ai văzut cum mulţi din pizmă propovăduiau? Dar însă şi prin aceştia biruia şi stăpânea adevărul.

Şi pe lângă acestea şi altele erau care se împotriveau propovăduirii. Că legile cele vechi nu numai că nu ajutau la aceasta, ci mult se împotriveau. La fel şi răutatea şi neştiinţa celor ce prihăneau mult se luptau. Că, zic ei, au împărat pe Hristos, dar nu ştiau că împărăţia Lui nu este pe pământ, ci in ceruri, necuprinsă cu mintea şi fără de sfârşit. Dar cu toate că este sus, a făcut mare război cu cei de pe pământ, luptându-i şi pe toţi, prin surparea felului lor de viaţă idolatrie şi a legilor lor, şi mai mult, fiindcă pe fiecare casă o dezbina şi o strica. Că tatăl se lupta împotriva fiului, fiul se lepăda de tatăl, femeile îşi lăsau bărbaţii, iar bărbaţii femeile, fiicele părăseau pe maicile lor, rudeniile se despărţeau de rudenii, prietenii de prieteni. Şi în multe chipuri era războiul acesta, pătrunzând în case, agita judecăţile, amesteca sfaturile în adunările cele de obşte, obiceiurile lor părinteşti le strica, iar praznicele şi cinstea diavolilor o surpa, care la cei vechi, mai mult decât alte obiceiuri, erau cu multă sârguinţă păzite. Şi de aceea creştinii, învinuiţi de tirania care voia să schimbe legile lor, erau izgoniti din toate părţile. Şi nimeni nu poate să zică că numai elinii persecutau pe creştini, ci şi din partea iudeilor aveau nelinişte, că şi aceştia mult mai cumplit s-au ridicat asupra lor, şi îi învinuiau că surpă legile lor şi că hulesc locul cel sfânt al lor (Fp. Ap. 21, 28).

Dar măcar că din toate părţile se aprindea focul, din case, din cetăţi, din câmpii şi din pustietăţi, de la elini şi de la iudei, de la stăpânitori şi de la supuşi, de la rudenii, de pe uscat şi de pe mare, de la împăraţi şi de la cei de rând, toţi se întărâtau şi se sălbăticeau şi se porneau mai cumplit decât fiarele. Însă fericitul Pavel, în atâtea cuptoare sărind, în mijlocul lupilor stând şi din toate părţile fiind luptat, nu numai că nu a fost biruit, ci pe toţi aceştia la Adevăr i-a tras.

Dar să spun şi alte lupte mai cumplite decât acestea. Lupta împotriva apostolilor mincinoşi, care mai mult decât orice îl mâhnea şi a acelor slabi în credinţă, că mulţi din cei credincioşi se întorceau la cele vechi. Dar şi împotriva acestora era înarmat. Cu ce şi de unde putere? „Căci armele luptei noastre, zice, nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu spre surparea întăriturilor; surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10, 4 – 5). De aceea toate se schimbau şi se prefăceau deodată.

Şi precum atunci când se aprinde un foc, mărăcinii, supunându-se flăcărilor, puţin câte puţin se mistuiesc şi aşa se curăţă câmpurile, tot la fel şi când vorbea limba lui Pavel, cuprindea toate mai iute decât focul, iar toate se plecau şi se supuneau. Şi cinstirile diavolilor, sărbătorile şi obiceiurile cele păgâneşti se mistuiau, iar stricăciunea legilor, întărâtarea popoarelor, îngrozirile tiranilor, vrăşmăşiile celor de un neam ai lui şi vicleşugurile apostolilor mincinoşi, toate se ardeau. Şi precum când iese lumina, şi întunericul fuge, iar fiarele se afundă în vizuinile lor, tâlharii fug, piraţii se ascund, spărgătorii de morminte se ascund, desfrânaţii şi hoţii îşi caută ascunzători, şi toţi dispar ca să nu fie vădiţi de lumină, şi toate se fac luminate şi strălucite şi uscatul şi marea, raza de sus pe toate luminându-le şi noianurile şi munţii şi toate ţările şi cetăţile, aşa şi atunci când s-a arătat lumina propovăduirii, pe care Pavel pretutindeni a semănat-o, se izgonea înşelăciunea şi se întorcea adevărul.
Jertfele şi fumul, chimvalele şi tobele, băuturile şi mâncărurile, desfrânările şi preadesfrânările şi celelalte, pe care nici a le gândi nu este bine, care se făceau în capiştile idolilor, au încetat şi s-au stins ca ceara ce se topeşte de foc, ca paiele ce se mistuie de văpaie. Iar flacăra cea vestită a adevărului se ridica veselă şi luminată până la cer, înălţându-se de înşişi aceia ce o opreau şi crescând prin acelea care o împiedicau. Şi nici primejdia nu putea opri înălţarea şi lăţirea ei, nici puterea şi stăpânirea vechiului obicei, nici tăria deprinderilor şi a legilor păgâneşti, nici împotrivirea obiceiurilor, nimic, ca să cunoşti câtă putere are ea. Căci elinii se îngrozesc atât nu numai de primejdii, de foamete, de moarte, ci şi de o mică pagubă de bani, pentru care îi vei vedea tulburându-se degrabă. Dar creştinii dimpotrivă, tăindu-se şi junghiindu-se şi pretutindeni izgonindu-se şi cu multe feluri de chinuri pedepsindu-se, nu numai că nu se înfricoşau şi se împuţinau, ci se bucurau şi mai mult se înmulţeau.
Şi ce zic de elinii cei de acum, de cei simpli şi defăimaţi, ei pe cei vestiţi din vechime să-i aducem de faţă, pe Platon, pe Diogene, pe Clazomene şi pe ceilalţi străluciţi cu filozofia, şi vei vedea puterea propovăduirii lor. Că după otrăvirea lui Socrate, unii au fugit la Megara, temându-se să nu păţească la fel, iar alţii s-au lipsit şi de patrie şi de libertate, şi pe nimeni altcineva n-a convertit, decât pe o femeie. Iar Platon s-a sfârşit, lăsând învăţătura sa numai pe hârtie, şi deşi nici o piedică nu era atunci, nici primejdii, nici neînvăţătura lor, căci erau puternici în cuvânt, având bani mulţi şi toţi erau din patrie vestită, dar acestea toate nimic n-au putut. Că astfel este înşelăciunea, cade de la sine, iar adevărul, deşi este prigonit de mulţi, se înalţă. Acestea însăşi firea lucrurilor le arată.
Şi nu mai este trebuinţă de cuvinte şi de dovezi, fiindcă lumea din toate părţile mărturiseşte adevărul propovăduirii, cetăţile şi satele, uscatul şi marea, pământul cel locuit şi cel nelocuit, cei ce locuiesc pe câmpii şi prin vârfurile munţilor. Că nici pustia n-a lăsat-o lipsită de facerea de bine a sa, ci şi pe ea, mai mult decât pe celelalte, a umplut-o de bunătăţile care ne-au fost aduse din cer. Şi toate acestea s-au făcut prin limba lui Pavel, de darul cel vărsat în ea. În toate a arătat osârdie vrednică de primire a darului şi a strălucit din destul în el, isprăvind toate, cum am spus, prin limba acestuia. Şi pentru că Dumnezeu a cinstit atât de mult neamul nostru, încât pe un om l-a învrednicit să săvârşească atâtea fapte mari, să-i râvnim şi noi, să-i urmăm, să ne silim a ne facem ca şi el, şi să nu zicem că aceasta este cu neputinţă. Căci ceea ce am zis de multe ori, aceea o zic şi acum şi nu voi înceta a o zice, că trupul lui era ca şi trupul nostru, se împărtăşea şi sufletul lui la fel era ca al nostru, dar voinţa lui cea liberă era luminată şi osârdia minunată.
Nimeni dar, să nu deznădăjduiască, nimeni să nu se împuţineze, că numai de-ţi vei deschide mintea şi o vei găti, nimic nu o poate împiedica să primească acelaşi dar. Că Dumnezeu nu este făţarnic. Căci şi pe acela l-a zidit şi pe tine te-a adus întru fiinţă. Şi precum este Stăpân al aceluia, aşa este şi al tău; şi precum pe acela l-a slăvit, aşa şi pe tine voieşte să te încununeze. Deci să ne făgăduim pe noi înşine lui Dumnezeu şi să ne curăţim, ca primind dar din destul, să dobândim şi noi aceleaşi bunătăţi ca şi acela, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.”

Sfantul Ioan Gura de Aur

1

“Le astampara foamea cu paine cereasca”


“Maretia unei nevointe se vadeste intr-o lucrare discreta, care prefera sa nu iasa in fata, iar calea prin care lucreaza iubirea este indelunga-rabdare…”

Sa respingem minciuna

Pentru aceea, lepadand minciuna, graiti adevarul (Efeseni 4,25).

Apostolul Pavel se adreseaza cu aceste cuvinte celor ce au cunoscut adevarul crestinismului, convingandu-i sa renunte cu totul la minciuna, care era atat de raspandita pe vremea aceea. Pare-se ca sufletul omului, chiar daca a suferit o schimbare, nu se poate lepada usor si dintr-odata de minciuna, pe care o poarta ca pe o haina de toate zilele.

Facem mereu schimb de cuvinte goale, vrand-nevrand continuam sa ne ocupam de lucruri superficiale, ne inselam unii pe altii, acordand o importanta exagerata unor conversatii banale, vorbim de prisos, sub pretextul amabilitatii. Nu doar in cuvintele, ci si in privirile noastre, in gandurile si in simtamintele noastre arareori isi gaseste loc — vai! — adevarul neindoielnic. In toate rationamentele noastre se amesteca si ceva nefiresc, artificial, ceva din ceea ce ne-am obisnuit sa numim „eticheta sociala“. Privim lumea prin ochii unor prejudecati agreabile, facem foarte rar ceea ce ne indeam­na inima. Vai cat de putin gandim si simtim corect! De cate ori, in pofida constiintei noastre si chiar a cuvantului lui Dumnezeu, ne multumim sa facem gesturi si demersuri de o corectitudine aproximativa; cat de des denaturam si sulemenim adevarul cu vorbele noastre!

Totusi, pentru ca sa meritam sa ne numim poporul lui Dumnezeu, ar trebui ca mereu si in toate sa respectam su­prema lege care nu ingaduie, in nicio privinta, duplicitatea. La temelia gandirii noastre trebuie sa stea adevarul, care sa ne conduca fiecare pas in viata.

***

Vasul de lut al vietii de toate zilele

Comoara aceasta insa o avem in vase de lut, pentru ca aceasta covarsitoare putere sa fie aceea a lui Dumnezeu, si nu de la noi (II Corinteni 4, 7)

comoara ascunsa in pamantDepre ce comoara este vorba? Apostolul Pavel ne explica in versetul precedent: “Cunostinta slavei lui Dumnezeu intru fata lui Hristos Iisus” (II Corinteni 4, 6).

De ce oare aceasta cunostinta ar trebui pastrata in vase de lut? Apostolul ne da de inteles prin aceste cuvinte ca cele mai mari si mai alese daruri ale lui Dumnezeu isi pot gasi aplicare in cea mai simpla si mai neinsemnata viata, in realitatile de fiecare zi dintre oameni, in imprejurarile cele mai firesti si mai banale.
Deseori ni se pare ca aceasta comoara trebuie cautata undeva sus, departe de pamant; am vrea sa plecam in lume, cu gandul de a ne putea potoli setea spirituala undeva, departe de desertaciunile lumesti. Dar, cautand sa ne ferim de greutati si de lupta inevitabila la care suntem supusi traind printre oameni, ne indepartam si de harul pe care Dumnezeu este gata sa ni-l dea pentru a purta aceasta lupta in mijlocul tuturor adversitatilor vietii, in raporturile cu oamenii, lupta in care se isca adesea si certuri marunte.

Sa ne aducem aminte ca „cunoasterea slavei lui Dumnezeu” se afla cuprinsa in vase de lut si ca ea ne poate fi descoperita in viata de toate zilele. Daca vom cauta sa patrundem semnificatia Crucii lui Hristos, ne vom purta propria noastra cruce cu deplina credinta si fara cartire, crucea care ne revine fiecaruia si care deseori ia aspectul unor marunte preocupari zilnice sau al unor conflicte care ne pot enerva, cand se repeta prea des. Poate ca chiar aceasta cruce, pe care am vrea sa o schimbam bucurosi cu alta ne va duce catre acea comoara: “Cunoasterea slavei lui Dumnezeu intru fata lui Hristos Iisus“.

***

Avem nevoie de blandete

Tuturor oamenilor sa le fie cunoscuta blandetea voastra. Domnul este aproape (Filipeni 4,5)

Multi crestini nu considera blandetea o virtute obligatorie, vazand in ea doar o calitate exterioara. Daca fructul este dulce, spun ei, ce importanta are ca ramura pe care a crescut este rigida si nearatoasa? Ce importanta are ca vorbesti si te porti cam brutal, daca sub aceasta infatisare se ascunde o inima buna, o constiinta curata, intentii oneste?

Totusi, Apostolul Pavel, el insusi cam nestapanit, uneori chiar irascibil, se refera in mai toate epistolele sale la blandete, in modul de a simti si de a te comporta. Sa presupunem ca este o calitate exterioara. Dar prin aceasta calitate exercitam o anumita influenta asupra altora, pana a le crea o stare de liniste. De aceea Apostolul Pavel vrea ca blandetea sa fie „tuturor oamenilor” cunoscuta, sa devina o calitate de caracter distincta, intocmai ca iubirea, despre care Mantuitorul spunea ca este calitatea prin care se disting cei ce Il urmeaza:

„Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea iubire unii pentru altii“(Ioan 13, 35).

Sa ne amintim si noi ca „Domnul este aproape”. Si avand constiinta prezentei Sale continue, patrunzandu-ne de duhul blandetii Sale neschimbatoare, sa ne ferim ca printr-o vorba spusa necugetat sa aducem jignire blandului chip al Mantuitorului. Fie ca blandetea noastra sa nu se margineasca la o infranare exterioara, ci sa exprime o bunatate launtrica, proprie fiecarui crestin adevarat.

***

Pe hrisovul inimii

…Scrisoarea voastra sunteti voi, scrisa in inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii (II Corinteni 3, 2)

Iata cum stabileste Apostolul Pavel gradul de moralitate al corintenilor: pentru el, ei reprezinta o „scrisoare” a lui Hristos, scrisa de Duhul Dumnezeului Celui viu, nu pe table de piatra, ci „pe tablele de carne ale inimii“ (II Corinteni 3, 3).

O asemenea scrisoare detine fiecare dintre noi; ea cuprinde acel cuvant pe care Domnul il spune fiecarui om, cuvant care i se adreseaza numai lui, nimanui altuia, ca o „buna-vestire” personala. Sa ne intoarcem o clipa inapoi, catre trecutul nostru, si vom descoperi nu doar un caz cand in adancul sufletului ni s-a facut cunoscut glasul care ne cheama la Domnul. Aceasta dumnezeiasca chemare inscrisa pe „tablele de carne” ale inimii noastre este acea scrisoare care nu poate fi stearsa si nu dispare niciodata.
Sa se intrebe fiecare pe sine ce-a facut cu aceasta scrisoare. Nu cumva nu i-a mai dat atentie, a pus-o deoparte, a uitat de ea, ca de un lucru inutil? Ar putea oare cele scrise de Duhul Dumnezeului Celui viu sa nu duca la renasterea fiintei noastre? Apostolul Pavel afirma cu convingere, despre corintenii de curand convertiti, ca sunt „o scrisoare cunoscuta si citita de toti oamenii“. Se vede ca nu se indoia ca cunoasterea adevarului i-a facut nezdruncinati in credinta, pe care incepusera sa o marturiseasca deschis, aducand prin aceasta dovada vie a adevarului pe care il descoperisera.
Fie ca exemplul acestor corinteni sa nu treaca neobser­vat de noi. Cu cat ne vom aduce aminte mai des de el si ne vom patrunde mai mult de inalta conditie la care suntem chemati, aceea de „temple ale Dumnezeului Celui viu“, noi, „scrisoare a lui Hristos scrisa de Duhul Dumnezeului Celui viu“, sa ne pazim templul sufletului nostru in desavarsita curatie, in deplina smerenie si cu credinta neclintita. Sa aprindem in el tamaia curata a adevaratei iubiri de Dumnezeu, a supunerii depline fata de sfanta Sa voie. Sa fim si pentru altii „scrisori” deschise ale lui Dumnezeu, care sa vesteasca cuvantul Sau „prin toate faptele noastre si prin intreaga noastra viata“.

***

Calea cea grea a iubirii

Iubirea pe toate le rabda (I Corinteni 13,7)

S-ar putea sa ne mire ca Apostolul Pavel, in imnul pe care-l inalta iubirii se refera la o „situatie” in care iubirea trebuie sa dea dovada de rabdare. Incepe cu cuvintele „iubirea rabda-ndelung” si termina cu „iubirea pe toate le rabda“. In esenta este acelasi lucru. Ni s-ar fi parut firesc sa se vorbeasca de ceea ce iubirea poate sa faca, nu de ceea ce poate sa suporte. De ce sa nu-i fi fost cantate rasunatoarele sale biruinte, piedicile pe care le-a depasit, minunile pe care le-a savarsit?

Si totusi Apostolul Pavel are dreptate. Maretia unei nevointe se vadeste intr-o lucrare discreta, care prefera sa nu iasa in fata, iar calea prin care lucreaza iubirea este indelunga-rabdare. Intr-un moment de entuziasm, de insufletire, ne aratam gata de orice sacrificiu, dar piatra de incercare a iubirii nu este entuziasmul nestapanit; adevarata iubire isi vadeste forta in viata de fiecare zi, cea care trece aproape neobservata, in acele lacrimi fierbinti care raman nestiute, intr-un sacrificiu facut in taina, dupa o apriga lupta interioara.
Va face fata iubirea ta maruntelor suparari zilnice? Vei rezista, vazandu-te neinteles, osandit pe nedrept? Vei rezista vazand ca nu ti se raspunde nicaieri, fiind tratat peste tot cu o tacere rauvoitoare? Vei suporta totala singuratate, stiindu-te respins de toti? Daca nici in asemenea conditii iubirea ta nu va muri, atunci se va face vrednica, intr-adevar, de imnul de lauda al Apostolului Pavel.

***

Lucreaza ogorul Iui Hristos

[Pavel] pe toti care veneau la el ii primea, propovaduind Imparatia lui Dumnezeu si invatand despre Domnul Iisus Hristos (Faptele Apostolilor 28, 30-31)

Aceste cuvinte arunca o ultima privire asupra vietii Apostolului Pavel. El ne apare aici in surghiun, dar primindu-i totusi pe toti cei ce veneau la el. Multi i se adresau spunandu-i grijile lor, problemele si indoielile care ii framantau, bucurandu-se intotdeauna la el de o primire cordiala. Oamenii cu inima primitoare, larga, de o atotcuprinzatoare iu­bire, ii atrag in mod firesc pe cei impovarati de pacate sau de suferinta, suflete care inseteaza dupa izvoare de apa vie. Un asemenea om era si Pavel. Nu incape indoiala ca el avea darul de a-i incuraja pe toti cei ce veneau la el, de a le oferi ceea ce cautau, ascultandu-i cu rabdare si compasiune. Sa retinem ce fel de ajutor le dadea Apostolul Pavel. Le vorbea oamenilor despre Hristos, propovaduia imparatia lui Dum­nezeu, le astampara foamea cu paine cereasca.
Il arata pe Hristos drept Unicul de la Care putea veni ajutor si liniste. Nu avem nimic al nostru ca sa le dam celor care duc lipsa de ajutor, sa-i mangaiem pe semenii nostri. De aceea se cuvine sa-i indreptam catre Mantuitorul Hristos. Zilele de surghiun ale Apostolului Pavel s-au dovedit a fi cele mai rodnice din intreaga sa viata, desi parea sa fi fost condamnat la inactivitate. Chiar si atunci cand suntem tintuiti de o boala sau tinuti pe loc de alte conditii, sa nu ne demoralizam. Chiar si intr-o aparenta inactivitate, la care ne cheama Domnul, putem aduce mult folos aproapelui, lucrand cu spor pe ogorul lui Hristos.

(“Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

Cuvânt al PĂRINTELUI PETRONIU TĂNASE la Sfinţii Apostoli PETRU ȘI PAVEL (29 iunie): “Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?”

wp-image--1960208399

wp-image-1459743051.

Cuvânt la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)
Cu ce cununi de laudă vom încununa după vrednicie pe marii apostoli ai lui Hristos, pe Petru şi pe Pavel? Pe aripile cunoştinţei de Dumnezeu, mâinile Evangheliei darului, râurile înţelepciunii, luminătorii lumii, trâmbiţele Teologiei; pe tâlcuitorii învăţăturii şi stricătorii înşelăciunii, pe săbiile Duhului cele înfricoşate şi stâlpii Bisericii: pe Petru, piatra credinţei, şi pe Pavel, ritorul Bisericii lui Hristos!
Aşa se minunează Sfânta Biserică astăzi punându-ne înainte spre duhovnicească cinstire icoana marilor Apostoli Petru şi Pavel, care ne-au adunat la această sfântă prăznuire. Să ne închinăm cu multă evlavie înaintea lor şi să ne învăţăm din pilda vieţii lor, care este chipul adevăratei slujiri a lui Hristos.

wp-image-1459743051

Sfântul Apostol Petru a fost chemat de Domnul pe când pescuia cu fratele său Andrei pe lacul Ghenizaretului. „Veniţi după Mine, îi cheamă Domnul, şi vă voi face vânători de oameni” (Matei 4, 20), şi cei doi fraţi, lăsând mreaja şi luntrea, au mers îndată după El. Aşa îşi începe Petru ucenicia în Hristos, hotărât, fără ezitare, cu toată dăruirea. Cine ar mai face astăzi ca el? Să lase familie, casă, rude, să părăsească totul fără şovăire şi să urmeze chemării lui Hristos: „Veniţi după Mine!”

Odată, Mântuitorul, vrând să afle din gura ucenicilor ce cred ei despre Dânsul, îi întreabă: „Voi cine credeţi că sunt Eu?” Petru este cel dintâi, care răspunde hotărât: „Tu, eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Pentru care răspuns, Domnul îl fericeşte zicând:
„Fericit eşti, Simone, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Şi-ţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18).
Pentru hotărârea, dârzenia, sinceritatea şi dăruirea sa, Mântuitorul îl împodobeşte cu acest titlu de cinste: „Piatră a credinţei”.
Iată pe Petru cerând să meargă pe ape: „Doamne, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”, şi Petru merge pe apa învolburată a Ghenizaretului ca pe uscat. În vremea spălării picioarelor, la Cina cea de Taină, numai Petru se împotriveşte învăţătorului, Care le spală picioarele: „Cum, Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?”. Şi tot el, plin de râvnă întru apărarea Stăpânului taie cu sabia urechea slugii arhiereului, în noaptea prinderii Domnului, în Ghetsimani.

wp-image--950195696

După Pogorârea Sfântului Duh, Petru este un neobosit propovăduitor al Evangheliei. Iată pe pescarul cel neînvăţat, pe meşteşugarul cel zelos şi hotărât vânând dintr-o singură cuvântare trei mii de oameni; iată-l vindecând boalele şi neputinţele nu numai cu cuvântul, ci şi cu umbra. Iată-l întărind biserici şi cetăţi pe piatra credinţei, aducând la Hristos nenumărate mulţimi, începând de la Ierusalim până la Roma cea păgână, înfruntând şi ruşinând păgânătatea şi necredinţa. Nimic nu a fost în stare să-i înfrângă râvna şi arderea duhului. Doar ucigaşul împărat Nero a stăvilit-o prin răstignire. Dar şi în moarte s-a arătat dârz: „Să nu fiu răstignit ca Domnul şi învăţătorul meu, nu sunt vrednic de aşa cinste“, şi a fost răstignit cu capul în jos.

„Iisus a înfipt crucea în pământul pe care l-a răscumpărat; Petru o înrădăcinează în cer, privind răsturnat împărăţia, ale cărei chei îi fusese încredinţate. Iisus atârnă cu toată greutatea spre pământ, ca un rod pe ramură. Dar Petru este răstignit mai jos, ca o ancoră deasupra adâncului. Ancora vie a Bisericii, cea întărită pe mărturisirea lui“ (Claudel).
Petru, piatra credinţei! Pe această piatră s-a zidit Biserica lui Hristos şi nici porţile iadului nu o vor birui.
Sfântul Apostol Pavel, numit Saul înainte de chemarea la apostolat, a fost întru început un prigonitor al creştinilor. Îl vedem păzind hainele celor ce ucideau cu pietre pe Sfântul Arhidiacon Ştefan, lângă zidurile Ierusalimului. Iar mai apoi, el însuşi este cel ce suflă cu ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1). Dar a dobândit milă de la Hristos, pentru că nu din răutate, ci din neştiinţă lucra astfel şi prin chemarea minunată de pe drumul Damascului a fost ales spre slujire, ca să poarte numele Domnului înaintea neamurilor celor păgâne (Faptele Apostolilor 9, 15).

wp-image--258174427

Iată-l pe Pavel în slujba lui Hristos! După ce s-a dăruit pe sine cu totul lui Dumnezeu, I-a adus un şi mai mare dar: popoare, continente, mări, lumea întreagă. Căci mergând asupra ţărilor greceşti, în ţările barbare şi străbătând întreg pământul, zbura ca un vultur, smulgând rădăcinile păcatului, izgonind neştiinţa, ducând lumina adevărului. Ce jertfă poate fi asemenea celei a lui Pavel, pe care el a jertfit-o cu sabia Duhului Sfânt şi a adus-o lui Hristos pe altarul cel mai înalt decât cerurile? Iată-l alergând neobosit în vestirea Evangheliei, din Ierusalim în Asia Mică, de aici în Europa, înfigând sabia Crucii în inima păgânismului, în Atena; adunând ajutoare pentru cei lipsiţi, întemeind şi întărind comunităţi creştine, cu cuvântul şi cu fapta şi cu scrisul. În Asia fiind, scrie celor din Corint, mustrându-i pentru păcatele lor, că „nedrepţii, desfrânaţii, beţivii şi lacomii n-au împărtăşire cu Hristos.“ Din Corint trimite romanilor dar duhovnicesc spre întărire învăţându-i că „nu auzitorii, ci plinitorii Legii se vor mântui.” Din temniţele Romei scrie celor din Asia, efesenilor, filipenilor şi colosenilor, întărindu-i în Evanghelie. Străbate Asia, Europa şi ajunge până în Spania propovăduind pe Hristos cel răstignit, iar în cele din urma, după grele necazuri şi temniţă, îşi sfârşeşte viaţa muceniceşte, tăindu-i-se capul cu sabia.

wp-image--880576612.

Sfântul Apostol Pavel, mozaic, Baptisteriul lui Neon, Ravenna, sec. V.O, minunată alergare la Hristos! Mii şi zeci de mii de kilometri în necazuri, boală, oboseală, bătăi şi primejdii de tot felul, fără să-i ostenească picioarele, fără să i se înmoaie limba de vestirea Evangheliei! „Oare cine mă va despărţi de dragostea lui Hristos?“. O minunată roadă a dragostei celei desăvârşite! Pentru că în mai puţin de 30 de ani a putut să aducă la Adevăr pe greci, pe sciţi, pe romani, din dragostea de Hristos şi de fraţii pentru care ar fi voit să fie anatema! O, minunată dragoste, care a făcut pe Pavel să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească!

Pavel, ritorul cel iscusit al Bisericii şi cântăreţul cel sublim al dragostei:
„De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă sunătoare şi chimval răsunător. De aş avea darul proorociei, de aş şti toate tainele, de aş avea toate cunoştinţele şi de aş avea toată credinţa încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de mi-aş împărţi toată avuţia şi de mi-aş da şi trupul să mi-l ardă, fără dragoste la nimic nu-mi foloseşte” (1 Corinteni, 13).
Aceştia sunt, iubiţi credincioşi, luceferii pe care îi prăznuieşte astăzi creştinătatea, pe care Mântuitorul i-a încununat cu negrăită slavă, iar Biserica în cântări de laudă îi fericeşte zicând: Bucură-te Petre Apostole, Piatra Credinţei! Bucurate Pavele Apostole, Ritore al Bisericii!
Prăznuind cu cântări de laude pe mai marii Apostolilor, Biserica ne pune înainte icoana adevăratei slujiri a lui Hristos. Pentru că viaţa creştină aceasta este viaţă în Hristos, slujire apostolească.
Dar sfinţii apostoli nu au ajuns dintr-o dată la această înălţime, ci au pornit din condiţii mult asemănătoare cu ale noastre. Petru era un simplu pescar pe lacul Galileii, iar Pavel împletitor de corturi şi pe deasupra slab trupeşte şi bolnăvicios. Apoi nu au fost scutiţi de păcate şi de grele căderi. Petru, ucenic apropiat al Domnului, martor al atâtor minuni şi văzător al slavei dumnezeieşti pe muntele Taborului, de trei ori s-a lepădat de Domnul şi învăţătorul, în vremea patimilor: „Nu-L cunosc, nu-L ştiu!“ Dar Pavel? Cu ce pornire şi vifor prigonea pe creştini? Însuşi Domnul îl mustră pe drumul Damascului: „Saule, de ce Mă prigoneşti?”
wp-image-1876176303

Ca şi noi, s-au împărtăşit de aceleaşi daruri. Pentru că acelaşi Duh Sfânt, Care S-a pogorât peste Apostoli la Cincizecime, îl primim şi noi prin sfintele taine ale Botezului şi Mirungerii.
„Oare nu ştiţi, că sunteţi temple ale Duhului Sfânt?” ne întreabă Sfântul Apostol Pavel.
Dacă prin aceste trăsături Apostolii nu se deosebesc prea mult de noi, apoi prin altele cât de departe suntem noi de dânşii! Au căzut, s-au rătăcit, dar odată ce au regăsit pe Hristos, nimic nu i-a mai putut despărţi cu dragostea de Dânsul. „La cine să ne ducem, Doamne?”, răspunde Petru, când unii dintre ucenici începuseră să părăsească pe învăţătorul, „pentru că numai Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu.“ Iar Pavel mărturiseşte cu tărie:
„Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigoana, sau sabia, sau foametea, sau golătatea? Nu! Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici cele de acum, nici cele viitoare, nimeni, dar absolut nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Hristos” (Romani 8, 35).
Dar dragostea de Hristos însemnează trăire cu El, pătimire cu El, răstignire împreună cu El. Dacă zicem altfel, ni se împotriveşte Pavel, care aşa a slujit: „în osteneli mai mult, în bătăi peste măsură, în temniţă mai mult, la moarte adeseori, bătut cu toiege şi cu pietre, în primejdii pe mare şi pe uscat; osteneli, trudă, în privegheri de multe ori, în foame şi sete, în frig şi golătate“ (2 Corinteni). Şi asta nu numai o vreme, ci toată viaţa. Aşa au urmat pe Hristos Sfinţii Apostoli, aşa şi creştinii de după ei şi de totdeauna. Viaţa monahicească şi pentru o pricină ca aceasta este o viaţă aspră şi cu nevoinţe, ca măcar prin puţine suferinţe monahul să se asemene cu Hristos. De aceea, monahul se leapădă de avuţii şi trăieşte în sărăcie, ca să fie asemenea cu Cel ce a sărăcit pentru noi; se leapădă de voia sa, ca să fie ascultător Celui ce a fost ascultător până la moarte Tatălui Ceresc; îşi chinuieşte trupul prin post, prin deasa plecare a genunchilor, prin lacrimi şi privegheri, pentru ca măcar aşa să simtă cât de puţin durerile răstignirii. Da, ca să slujeşti lui Hristos, sa să fii ucenic al Lui, trebuie să fii mistuit de dragostea Lui, trebuie să suferi şi să te răstigneşti împreună cu El; să-ţi răstigneşti toate patimile şi stricăciunile din tine. Aşa au slujit Apostolii şi toţi sfinţii, pe care Biserica ni-i pune înainte, pildă de urmat.
„Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos”, ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel astăzi, iar Hristos ne cheamă azi şi de-a pururea ca şi pe Petru: „Veniţi după Mine şi Eu vă voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea uşoară.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne încurajează zicând că dacă avem râvna pentru virtute, nimic nu ne poate împiedica să fim asemenea cu Pavel. Nu numai harul a făcut din el ceea ce a fost, ci şi dragostea lui, râvna lui întru slujirea lui Hristos şi întru purtarea Crucii. De aceea şi noi, uitându-ne la pilda marilor Apostoli, să zicem împreună cu Ei: Cine oare ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Iar de suntem ai lui Hristos, apoi să ne răstignim împreună cu trupul şi patimile şi poftele lui. Ca să ne facem vrednici ucenici ai lui Hristos, cu rugăciunile Sfinţilor şi Marilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care îi prăznuim astăzi. Amin.
(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne ajută să ne spovedim autentic şi lucrător

wp-image-1589880915

 “Domnul si Mântuitorul nostru ne cheamă pe toti la Sine, graind: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu!” Sa ascultăm acest glas mângâietor şi să ne grăbim către Domnul. Impărăţia lui Dumnezeu – ce lucru negrăit de bun! Şi pocăinţa – ce mijloc lesnicios, îndemânos şi grabnic, mai ales în aceste zile, când toată rânduiala de viaţă, şi pilda de obşte, şi aceste slujbe mişcătoare, umilicioase, ne trag chiar împotriva voii noastre la plâns şi pocăinţă! Pe drept cuvânt Sfântul Apostol, înainte de începutul postului, i-a chemat pe toţi in Duminica lăsatului sec de brânză: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iata acum este ziua mântuirii!” Vremea este bineprimită fiindcă păcătosul aţipit nu va mai auzi în nici o altă vreme asa des chemarea însufletitoare: „Desteaptă-te, cel ce dormi, si te va lumina Hristos!” Si bine faceţi că, luând aminte la această poftire, alergaţi la uşile pocăinţei cu atâta râvnă. Purcedeţi, deci, mai cu îndrăzneală, bateţi mai stăruitor! Multmilostivul va deschide, va tinde căi voi mâinile Sale şi vă va primi în braţe. Lucrarea pocăinţei este simplă: un suspin şi un cuvânt: „Am păcătuit, n-o să mai fac!”Insă acest suspin trebuie să străbată cerurile, să devină mijlocitor înaintea tronului Dreptăţii; şi acest cuvânt trebuie să şteargă din cartea vietii toate înscrisurile prin care sunt însemnate acolo păcatele noastre. Dar de unde vor lua ele asemenea putere? Din osândirea de sine fără cruţare şi din frângerea fierbinte de inimă. Iată, într-acolo şi trebuie să fie îndreptată toată strădania noastră de a ne pocăi: înmuiaţi-vă şi frângeţi-vă inima – şi apoi, în ceasul spovedaniei, nu vă ruşinaţi să destăinuiţi tot ce vă face de ruşine înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. In lucrarea pregătirii pentru spovedanie şi împărtăşire, cel mai greu ne vine să ne călcăm pe inimă şi să ne destăinuim părintelui nostru duhovnicesc, de fapt, însă, acesta ar trebui să fie lucrul cel mai îmbucurător. Oare nu e o bucurie pentru cel acoperit de răni să fie vindecat, pentru cel pătat de toata necurăţia să fie spălat, pentru cel legat în lanţuri să fie slobozit? Dar tocmai în aceasta stă puterea dezlegării preoţeşti de la spovedanie: venim acoperiti de rani si plecăm vindecaţi, venim necuraţi si plecăm albiţi, venim în lanţuri şi plecăm liberi. Aceasta e făgăduinţa lui Dumnezeu: „Spune tu fărădelegile tale mai înainte, ca să fii îndreptăţit!” Vei fi îndreptăţit fără nici o îndoială; dar mai înainte spune fărădelegile tale fără să tăinuieşti nimic. Să ştii că numai rana descoperită se vindecă, numai necurăţia dată în vileag se spală, numai lanţurile arătate se desfac. Ia seama dar, să nu pleci netămăduit, nealbit şi neslobozit! Cel ce lucrează aici e Domnul. Părintele duhovnicesc Il reprezintă şi spune Cuvântul Lui. Domnul ştie păcatul tău, şi tu nu poţi să nu ţi-l recunoşti în gând înaintea Domnului; dar Domnul vrea să ştie dacă tu ţi-ai da păcatul în vileag înaintea fetei Lui atunci când ti S-ar înfăţişa El însuşi ori te-ai ascunde, aşa cum au făcut protopărinţii. De aceea a şi rânduit să îţi arate faţa Sa în părintele duhovnic care te spovedeşte, poruncindu-i să spună în numele Său şi cuvânt dezlegător care, rostit fiind pe pământ de o făptură slabă, mai apoi este pecetluit în cer prin puterea lui Dumnezeu. Şi încă o faţă mai închipuie părintele duhovnicesc: faţa întregii omeniri. Cel ce se ruşinează să se dea în vileag la spovedanie să alunge această ruşine prin gândul că schimbă ruşine cu ruşine: o ruşine mare cu o ruşine mică, o ruşine fără bucurie si fără folos cu o ruşine mântuitoare! Inaintea feţei întregii omeniri vor fi date cândva în vileag toate faptele noastre rele, şi ne vor acoperi cu o asemenea ruşine, că mai bucuroşi ne-am învoi să cadă munţii peste noi decât să fim supuşi unei asemenea ruşini. Iată, de aceea a şi rânduit Domnul să ne ruşinăm înaintea unuia singur, a duhovnicului, ca prin aceasta să ne scape de ruşinarea înaintea întregii omeniri. Este o anumită viclenie preapierzătoare în inimile noastre: uneori oamenii isi arată cu plăcere toate păcatele afară de cel principal, de cel care ruşinează mai mult decât toate faţa noastră. Cel mai ades e un păcat trupesc, însă poa­te fi şi oricare altul. Cel în care se află o asemenea neputinţă e gata a purta orişice nevoinţe şi a săvârşi orişice virtuţi,numai să rămână neatinsă boala pe care a îndrăgit-o. La Domnul însă, legea e aşa: „Nu Imi da milostenie, dacă pătimeşti de lipsa întregii înţelepciuni; nu îmi da post, dacă eşti împovărat cu dragostea de agonisită; nu îmi da osteneala rugăciunii, dacă eşti bolnav de slavă deşartă. Descoperă-ţi rana, ca să se vindece şi să se preschimbe în frumuseţe prin virtutea potrivnică ei”. Să se însufleţească, aşadar, tot sufletul, să se infrângă pe sine mai ales în privinţa a ceea ce se împotriveşte înfrângerii. Acest rod nevrednic al pocăinţei este urmarea pregătirii nepotrivite pentru spovedanie.Spovedaniei îi premerge pregătirea prin ostenelile postirii, însingurării, privegherii şi rugăciunilor. Această parte a vieţuirii aspre, care chinuie şi frânge trupul, a fost rânduită cu scopul ca sub această nevointă exterioară să se zămislească şi să se desăvârşească întru străpungere mişcările de pocăinţa ale inimii. Ea e neapărat trebuincioasă ca mijloc, dar fără simţămintele de pocăinţă nu are scop şi îşi pierde însemnătatea. Despre cel ce se străpunge numai la arătare nu se poate încă spune că are deja putere pentru o spoveda­nie deplină, fără ruşinare; dar cel ce pe lângă asta se străpunge şi lăuntric face spovedanie curată, deplină, fără ascunzişuri. Cel ce şi-a cunoscut păcatul, s-a recunoscut vinovat pentru el, l-a plâns şi a ajuns să se dezguste de el, acela a zis deja înaintea lui Dumnezeu în chip lăuntric, prin aşezarea inimii lui: „Sunt vinovat! N-o să mai fac!” Unul ca acesta e gata să se mărturisească înaintea întregii lumi, nu numai a părintelui său duhovnicesc. Şi iată unde esta rădăcina deplinătăţii pocăinţei: în frângerea inimii pentru păcate însoţită de dezgust faţă de ele! Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Deci înmoaie-ţi inima, topeşte-o frângând-o – şi ea va lepăda afară de la sine tot ce e necurat; iar spovedania va arde toată necurăţia prin focul ruşinării si al dezlegării de către Dumnezeu. Inima care lăcrimează şi se îndurerează atrage înţelepciune, ce îl învăţa pe cel care se pocăieşte sa lucreze în pocăinţa sa, atât lăuntric, cât şi în afară, in aşa chip încât să culeagă cu mâinile pline roadele ei, în rândul cărora intră nu numai miluirea şi deplina iertare, ci şi deplina schimbare a inimii spre bine, de la care vine îndreptarea vieţii. Cel ce şi-a străpuns adânc inima se mărturiseste deplin şi după spovedanie se arată cu totul înnoit. Aduceţi-vă aminte de pilda Mariei Egipteanca, a Taisiei, a Evdochiei, a lui Moisi Arapul, a lui David, a tâlharului şi a altora. La o asemenea schimbare să râvnească acum oricine se pregăteşte pentru spovedanie! In urma dezlegării de păcate, frângerea inimii şi spovedania dau naştere unirii în pocăinţă a elementului dumnezeiesc cu cel omenesc, din care iese o făptură nouă, aşa cum a ieşit la început din scăldătoarea botezului. De asta sa vă şi învrednicească Multmilostivul Dumnezeu pe voi pe toţi, ca toţi să ieşiti din spitalul pocăinţei întru totul tămăduiţi şi cu desăvârşire înnoiţi în toate simtamintele şi aplecările inimii voastre; ca de acum înainte să iubiţi ceea ce mai înainte vreme vă lăsa reci şi să urâţi cele faţă de care mai înainte erati impătimiţi; ca să iubiţi în locul mâniei blândeţea, în locul trufiei smerenia, in locul beţiei trezvia, în locul curviei întreaga înţelepciune [curatia], în locul zavistiei voirea de bine, în locul urii dragostea, în locul zgârceniei dărnicia, în locul iubirii de plăceri înfrânarea, în locul leneviei iubirea de osteneală, în locul împrastierii seriozitatea, în locul gâlcevirii iubirea de pace, în locul judecării şi clevetirii cinstirea aproapelui – într-un cuvânt, în locul oricărui păcat şi oricărei patimi virtutea şi buna aplecare potrivnică. Cineva care s-a pocăit aşa cum trebuie, atunci când după spovedanie tovarăşii de viaţă păcătoasă pe care-i avusese înainte vreme l-au poftit la plăcerile lor obişnuite, a răspuns: „Eu nu mai sunt acelaşi!” Iată cu ce întocmire sufletească se cade să ne arătăm şi noi la sfârşitul pregătirii pentru împărtăşire, aşa încât atunci când se vor răscula patimile cu care ne-am deprins, cerând să fie satisfăcute, toate oasele noastre să le răspundă:„Noi nu mai suntem aceiaşi!” Şi aşa va fi, dacă ne vom cunoaşte păcatele, ne vom mărturisi vinovăţia pentru ele şi le vom plânge, şi vom dobândi dezgust faţă de ele, şi le vom mărturisi fără să tăinuim nimic părintelui nostru duhovnicesc, luând hotărârea nestrămutată de a nu le mai repeta: fiindcă atunci puterea lui Dumnezeu se va pogorî în noi şi ne vom arăta zidiţi întru Hristos Iisus spre fapte bune, ca întru ele să umblăm, ferindu-ne de tot răul. Amin! (din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Sursa

Scrisoare de dor către Părintele Justin, de la pământ la cer

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi, şi toţi pentru unul”(Părintele Justin Pârvu)

Părintele meu drag şi sfânt… de ce este aşa de mare distanţa între Cerul sfânt şi pământ?

1De ce nu pot primi ca odinioară Pacea lui Hristos, ca atunci când îmi plecam capul şi cu o glumă şi o binecuvântare sfântă îmi ridicai „lanţul cel greu al păcatelor”? Simţeam atunci, că fără vorbe prea multeai înţeles iadul din sufletul meuşi cu puterea şi dragostea lui Hristos mă vindecai şi îmi dădeai şi arvuna –Bucurie sfântă şi putere de luptă …

Acum mă lupt …dar nu cu patimi şi păcate, ci cu DORUL. Mi-e dor de spovedaniile şi discuţiile extrem de folositoare de după; mi-e dor de harul smereniei de care se umplea chilia mea după acele spovedanii. Dar mai ales a început să-mi fie frică, de fapt mai mult spaimă, căci văd aproape zilnic împlinindu-se multe din prorociile şi vorbele pline de duh pe care le spuneai neamului român …Forţa satanică a stăpânilor lumii va fi învinsă de blândeţea şi smerenia creştinilor! Da, părinte! Smerenia e cheia şi taina cu care am putea învinge duhul lumii acesteia …şi tocmai asta ne lipseşte.
O altă vorbă de duh pe care ne-ai lăsat-o ca un testament, mă zdrobeşte efectiv, punându-mi în faţă crudul adevăr din cauza căruia suferim toţi… Adevăratul creştin caută Împărăţia cerurilor înlăuntrul său şi nu se teme de nimic în lumea aceasta trecătoare.

Dar cum să nu ne temem când în lumea aceasta care s-a transformat într-un iad, aflam zilnic ştiri înspăimântătoare ca aceasta: „Un singur vecin ar putea ÎNVINGE România în cazul unui RĂZBOI. Clasamentul mondial al FORŢELOR ARMATE. Cine sunt musculoşii planetei şi unde se plasează ţara noastră”. Sau: „Ţările vecine Ucrainei se pregătesc de război civil la Kiev. Asul din mâneca Rusiei şi trei scenarii de final”.

La astfel de ştiri bulversante, poporul român pentru care, părinte sfânt, ai sacrificat tot timpul vieţii aici pe pământ, e alarmat şi confuz, e speriat şi contrariat – şi atunciîntreabă aşa zişiicunoscători şi analişti istorici şi politici. Iată ce răspuns primim de la Mircea Cosa – unul din experţi – la întrebarea: Ce vom face noi, românii, în caz de război cu Rusia?

„Ce vom face noi? Ne temem că vor venii ruşii peste noi, dar ne mai liniştim că ne vor apăra americanii! Slavă Domnului că americanii au venit şi ne vor apăra, dar să nu uităm că ruşii sunt deja în România cu Lukoil, cu Aluminium Slatina şi cu alte multe firme ascunse în societăţi ungureşti, cipriote, austriece, etc. De aceşti ruşi cine ne apără când noi nu avem arma capitalului românesc şi nici americanii nu prea investesc la noi”?!

Of, părinte sfânt, mi-e dor de cuvintele sfinte cu care rezolvai şi responsabilizai poporul român în astfel de situaţii… pentru că repetai mereu că: În vreme de prigoană creştinii să se adune în jurul preoţilor.Sunt convinsă că şi acum, din Împărăţia Cerurilor, ne trimiţi sfaturi şi ajutor… dar e aşa de mare prăpastia între noi şi sfinţi, încât nu numai că nu înţelegem ce ne spun prin îngerii păzitori, dar nici nu mai tresărim în suflet cu lacrimi de pocăinţă şi dorinţa de mângâiere sfântă. Suntem goi şi reci ca nişte pietre. Părinte, ajută-ne! Avem nevoie mai mult ca oricând să ne adunăm în jurul preoţilor şi vlădicilor din această ţară. Dar cum să o facem?! Tocmai acum când întreaga ortodoxie este înlănţuită de forţele ecumenismului apostat.
Cred că tot Cerul s-a clătinat în zilele de 24 şi 26 mai anul acesta când a avut loc la Ierusalim o „întâlnire istorică” între patriarhul ecumenic al Constantinopolului –Bartolomeu, şi Papa Francisc al Romei, care prin întâlnirea lor au vrut să marcheze 50 de ani de când predecesorii lor, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras s-au întâlnit la Ierusalim, între 4 şi 6 ianuarie 1964, ridicând ulterior anatemele, ce au stat la mijloc între cele două Biserici, de-a lungul secolelor.

Dar întâlnirea nu s-a terminat aşa, ci au reuşit performanţa satanică de a participa la o slujbă ecumenistă în Sfântul Mormânt, după care au semnat şi o declaraţie comună unde, în final, cei doi patriarhi ortodocşi (al Ierusalimului şi al Constantinopolului) împreună cu Papa au declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că „aşteaptă cu nerăbdare ziua în care,în sfârşit se vor împărtăşi împreună din Cina euharistică”. Şi au şi întărit această idee spunând că „împărtăşirea din acelaşi Potir este dorinţa şi scopul nostru”.

Părinte sfinte, nu există durere mai mare pentru sufletele noastre ortodoxe, decât această ultimă cădere din care nimeni şi nimic nu ne va putea salva. De aceea am îndrăznit să-ţi tulbur liniştea divină cu scrisoarea mea de dor, pentru că ţin minte că atunci când un om sau un grup de oameni, sau chiar ţara întreagă erau în tulburare sau incertitudine, primeam pe loc răspuns divin şi ajutorul tău nesperat cu rezolvarea minunată a situaţiilor.
Te rugăm şi acum, părinte sfinte, coboară-ţi privirea către fiii tăi duhovniceşti care au mare nevoie măcar să înţeleagă în ce moment istoric suntem. Cum să trăim, în ce fel să ne pregătim sufleteşte ca să atragem mila lui Dumnezeu? Chiar dacă noi, generaţia asta, nu doar că nu mai facem nimic în comparaţie cu creştinii primelor secole, ba chiar Îl hulim şi Îl dispreţuim pe Dumnezeu prin păcatele noastre.

Spun Sfinţii Părinţi că pe copiii Săi Dumnezeu nu-i va părăsi. Mijloceşte, Părinte sfinte, pentru toţi care am crezut în mântuire prin rugăciunile şi binecuvântările tale. Scriam mai devreme că mi-e tare dor de pacea şi sfinţenia din chilia mea în urma spovedaniilor – parcă ar fi fost ieri!

Dar cu spaimă în suflet îmi aduc aminte de ultimele cuvinte lăsate ca testament: „mai sunt 12 luni şi vine urgia”! Cum să păstrăm liniştea şi pacea sfântă pe care ne-ai răspândit-o peste toţi care am crezut în tine şi în acelaşi timp să primim cu bucurie URGIA de care ne-ai avertizat? DA, CU BUCURIE! Pentru că aşa ai trăit anii din puşcărie, chinurile, bătăile, foamea şi mai ales înjosirea sufletească de la comuniştii hulitori de Hristos. Dar aşa ai trăit, spre uimirea noastră, ca un martir până în ultimele clipe de viaţă pământească, sfâşiat şi însângerat de boală, dar cu seninătatea şi bucuria ce a fost prezentă în vieţile tuturor sfinţilor.
Nu îndrăznim să ne ridicăm până la acest nivel de iubire totală pentru Dumnezeu, dar mila lui Dumnezeu ar fi pentru noi forţa extraordinară care ne-ar duce pe drumul Mântuirii. Ştiu că Domnul a avut nevoie de tine, părinte, de aceea te-a chemat la El. Noi nu suntem vrednici de nicio cinste sau mângâiere, nici aici pe pământ, cu atât mai puţin în Împărăţia Cerurilor, dar pedeapsa pe care o meritam noi, a preluat-o Hristos cu jertfa Sa, asumată pentru noi.

Pe EL roagă-L, Părinte, să primim iertare şi chip şi timp de pocăinţă pentru Mântuire!

Preaputernice şi slăvite, Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita noastră rugăciune pentru rugăciunile şi viaţă sfântă a Părintelui nostru Justin din Petru-Vodă.

Monahia Ecaterina Fermo, articolpublicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI

maicaecaterina.ro

Patriarhul sustine ca educarea ecumenista ajuta la integrarea in Diaspora..

Patriarhul sustine ca educarea ecumenista ajuta la integrarea in Diaspora…c e mi se pare insa sensibil este legatura pe care o face intre rolul statului si al invatamantului de stat si al religiei in scoli de a pregati copiii pentru dialogul si acceptarea celorlalti ( imigrantilor) si iar ma duce Gandul ca odata cu aparitia post revolutie Grupului pentru…auziti aici blasfemie Grupul de dialog pentru ”reinoirea” Bisericii (de parca Biserica nu at fi Una si Neschimbata) prin introducerea religiei in scoli..grup a carui intentii sunt recomandate tocmai prin profilul membrilor ce l-au si compus… DIN PROGRAMUL PATRIARHULUI DANIEL LA STRASBOURG

Luni, 11 aprilie 2011

Seara, PF Daniel, Patriarhul României, va lua parte la cina oferită în onoarea sa de Arhiepiscopia romano-catolică de Strasbourg, care organizează un simpozion cu tema “Orient, Occident, provocările actuale al dialogului inter-religios”, ce va avea loc în catedrala din Strasbourg.
Marţi, 12 aprilie 2011, Patriarhul României va participa la lucrările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu tema “Dimensiunea inter-religioasă a dialogului inter-cultural” şi va rosti o prelegere în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.