Sectele sub dominația diavolului: Spovedania unei foste penticostale

– M-am născut în Creta în anul 1975 şi am venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.
M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.

– Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?

– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.

Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…

1A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.

M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.

– Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…

– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul, din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010 |familiaortodoxa.ro

Sursa

​Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre jocul incorect al Ecumenismului. Un text mai vechi dar actual și azi.

1

Dialogul ecumenist – un joc incorect de Mitroplitul Ierotheos Vlachos [1] Tema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi „cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă, este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele condiţii teologice, eclesiologice şi canonice. Adică: Biserica nu trebuie ca în numele dialogului să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.

Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei şi alte teme teologice de bază, cum ar fi învăţătura despre „actus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie („Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de către Patriarhiile Răsăritului a început cu primatul papei în Biserică, iar mai târziu cu introducerea „Filioque-lui” de către franci în teologia Romei celei Vechi. Adică: Papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.

Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi că prin prisma acestuia se consideră că se va înainta şi la alte chestiuni, cu toate acestea există câteva probleme care trebuie semnalate.

Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în „întuneric”.

Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune „unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care – dacă va trebui – pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a „bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic ortodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul „Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei „Filioque”.
În timp ce în Biserica Ortodoxă sistemul ei administrativ este sinodal, în „cea romano-catolică” sistemul administrativ este „papocentric”. Aceasta se vede foarte bine din hotărârile Conciliului II Vatican şi din alte texte conciliare, în care se susţine că papa este „conducător al colegiului episcopilor”, este „piatra Bisericii”, este „conducătorul veşnic şi văzut şi temelia unităţii, care îi leagă atât pe episcopi întreolaltă, cât şi mulţimea credincioşilor”, este „reprezentantul lui Hristos şi ca păstor peste toată Biserica, are autoritate desăvârşită, supremă şi universală în Biserică, pe care o poate exercita întotdeauna liber”. De asemenea, trebuie să se sublinieze că, potrivit eclesiologiei papismului, „nu poate să existe un Sinod Ecumenic dacă nu este autorizat sau cel puţin dacă nu este acceptat de către succesorul lui Petru”.

Prin urmare, această concepţie papocentrică şi superioritatea papei chiar şi asupra Sinoadelor Ecumenice desfiinţează sinodalitatea şi constituie o altă eclesiologie. Opinia catolicilor că Bisericile, adică cele Ortodoxe, care nu-l acceptă drept conducător al lor pe papa, sunt deficitare, adică au anumite lipsuri, este inacceptabilă.
În proiectul textului, care trebuie să se dezbată în Cipru în luna octombrie, deşi există multe puncte importante, care arată cum a funcţionat primatul papal în primul mileniu, nu se atinge deloc relaţia dintre primatul papal şi Sinoadele Ecumenice. Un text, care nu are claritate în gândire nu poate să se impună şi să ajute la readucerea celor despărţiţi în Biserica Universală.

Este un fapt incontestabil că problema de bază a papei este că nu a acceptat în mod esenţial Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, care oferă aceleaşi privilegii de onoare Bisericii Noii Rome şi dreptul de a hirotoni episcopi pentru ţinuturile barbare. Aceasta se vede şi din faptul că la nici un Sinod Ecumenic papa nu a fost de faţă, ci doar reprezentanţii săi.

VII. Dacă cineva studiază cu atenţie textele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe îşi dă seama că aceştia, pe de o parte conglăsuiesc asupra continuării dialogului, dar pe de altă parte pun condiţii clare, precum, de pildă, să fie condamnată Uniaţia fără echivoc, iar după primat dialogul să înainteze şi la alte chestiuni teologice esenţiale.
VIII. De la Întâlnirea de la Ravenna Patriarhia Moscovei s-a retras pretextând prezenţa arhiepiscopului Estoniei şi prin urmare nu a semnat textul, după cum nu l-a semnat nici Patriarhia Georgiei. Trebuie să fie rediscutate hotărârile tuturor Bisericilor Ortodoxe asupra textului de la Ravenna.
După toate acestea, propun ca, după o dezbatere şi o hotărâre în cadrul Ierarhiei, să se dea reprezentanţilor noştri o îndrumare asupra a ce vor susţine în cadrul dialogului, iar după semnarea textelor să aibă loc o nouă dezbatere în cadrul Ierarhiei. În acelaşi timp, să se declare clar că dacă reprezentanţii noştri vor semna un text, care este în afara liniilor trasate lor de către Biserică, atunci acest text Biserica noastră nu şi-l asumă.
(Textul a fost publicat în ziarul săptămânal Ορθόδοξος Τύπος, 27/11/2009 şi de către Sfânta Mănăstire Pantocrator-Melissohori de unde l-am şi preluat; traducere din greacă: Ierom. Fotie)
[1] Intervenţia Înaltpreasfinţitului Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos şi Aghios Vlasios în cadrul Ierarhiei Bisericii Eladei, care a fost expusă în Actele Sinodului:

Sursa

Minunile Ortodoxiei,ŞERPII MAICII DOMNULUI

Locație: Kefalonia, Grecia
Data calendar nou: 15 august(Adormirea Maicii Domnului)
Data calendar vechi: 2 august
În fiecare an, de Adormirea Maicii Domnului, în bisericile din satele din Insula Kefalonia, șerpi însemnați cu o cruce pe cap și pe limbă, intră în timpul slujbei și se închină la icoanele Maicii Domnului. În tot restul anului șerpii sunt de negăsit.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,Norul de pe Muntele Tabor

1

Locație: Muntele Tabor, locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, Galileea de Jos, la capătul de nord-est al Văii Iezreel, la 17 km depărtare de Marea Galileei şi 9 km de Nazaret
Data calendar nou: 19 august
Data calendar vechi: 6 august (Schimbarea la Față a Mântuitorului)
Pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea de 18 spre 19 august, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, asupra Mănăstirii ortodoxe, coboară un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, pe cerul întunecat, se vede pe vârful muntelui, dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,Întoarcerea Iordanului

Locație: Râul Iordan, Granița dintre Istrael și IordaniaData calendar nou: 19 Ianuarie 

Data calendar vechi: 6 Ianuarie (Boboeaza)

De Sărbătoarea Bobotezei, după calendarul vechi, Râul Iordan, imediat după slujbă, Patriarhul Ierusalimului aruncă trei cruci în apă, care sunt recuperate de câțiva bărbați, dintre cei prezenți. La aruncarea acestora, râul iși oprește cursul pe acea bucată, și începe să “fiarbă”.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,SFÂNTA LUMINĂ A SFINTEI ÎNVIERI

Locație: Biserica Ortodoxă a Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos, Ierusalim, Israel
Data calendar nou: 2015 – 12 aprilie; 2016 – 1 mai; 2017 – 16 aprilie; 2018 – 8 aprilie
Data calendar vechi: 2015 – 12 aprilie; 2016 – 1 mai; 2017 – 16 aprilie; 2018 – 8 aprilie
În sâmbăta mare, înainte de sărbătorirea Sfintei Învieri a Lui Iisus Hristos, în biserica ortodoxă(doar ortodoxă din cele 4) se coboară în chip minunat Sfânta Lumină. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos in Sâmbata Mare, ziua, în timpul Vecerniei Mari, între orele 12-13.
Mormântul este controlat, înainte de Vecernie, de autorități pentru a verifica elimina orice sursă de foc. Este controlat înca din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către câțiva polițiști civili necreștini – un arab, un turc și o persoană din partea statului Israel. Ei verifica totul din interior să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt și controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată pe mormântul Domnului.
După 10-20 minute de rugăciune, peste vata întinsă pe Mormântul Sfânt coboară din cer o rouă albăstruie, sfărâmicioasă, care în primele clipe nu arde, dar care uşor-uşor se transformă în flacără.

Sursa