Sectele sub dominația diavolului: Spovedania unei foste penticostale

– M-am născut în Creta în anul 1975 şi am venit prin 1989 cu toată familia în Atena, unde m-am stabilit definitiv. Aparţin unei familii creştine ortodoxe evlavioase şi din pruncie am primit botezul ortodox. Totdeauna îmi amintesc cu drag de acei ani frumoşi ai copilăriei petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe, cu slujbele de duminică şi de marile praznice.
M-am înstrăinat de dreapta credinţă în 2005, într-o şcoală particulară din Atena, unde predam (sunt profesoară). În acea şcoală am făcut cunoştinţă cu o elevă de-a mea, Anna, cu patru ani mai mică decât mine, care a fost (şi încă este) membră a „bisericii apostolice libere penticostale” (aşa cum le place să se intituleze) din Atena. Ca să intru direct în subiect, Anna, dându-mi foarte grabnic un Nou Testament, mă abordă făţiş, începând să-mi vorbească de Hristos „cel de la început”, iar mai apoi despre biserica ei penticostală.
Aproape zilnic venea la mine, iar mama nu bănuia nimic, mai ales că odată, la un Sfânt Maslu făcut la noi acasă, Anna a venit ca de obicei şi a participat – nimeni dintre noi nu a priceput ce credinţa avea ea. Cu timpul, însă, începu să-şi dezvăluie încet-încet „identitatea”. Iniţial am arătat un oarecare interes faţă de această nouă „biserică”, despre care îmi zicea că este, chipurile, prima biserică apostolică. Şi, fireşte, a urmat spălarea creierului! A reuşit în două săptămâni să mă facă să-mi schimb părerea în privinţa unor lucruri în care credeam şi faţă de care aveam o preţuire aparte. Nici nu-mi vine să cred prin ce am trecut! Mi-a schimbat radical toate convingerile despre Maica Domnului, icoane, cruce, preoţi – în cele din urmă am ajuns să-mi fac griji cu privire la calea pe care eram.

– Maria, ai mers la casa de rugăciune a penticostalilor?

– Da, bineînţeles că am mers. Anna m-a luat cu ea ca să ascult „propovăduirea Evangheliei”. Am mers devreme, ca să prind şi orele de rugăciune. Când am intrat în „biserica” lor centrală din Atena, m-am simţit aşa de ciudat, că îmi venea să urlu de ceea ce vedeam! Nu numai că nu mi-a plăcut, dar găseam cele văzute atât de deplasate – mai ales două „prorociţe”, ce răcneau aşa de tare. Cei din jur credeau că, în acele clipe, ele vorbeau în limbi străine! Dar răcnetele lor nu au reuşit decât să-mi provoace silă – să-mi fie cu iertare că o spun aşa, pe şleau! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar m-am simţit ca într-o sinagogă a iudeo-sataniştilor. Acea zi a fost pentru mine o zi neagră – Anna a început să mă convingă că, vezi Doamne, aşa era în prima biserică apostolică! Îmi petreceam zilele ascultând predici ale pastorilor penticostali de pe CD, mărturii de-ale oamenilor care „L-au cunoscut pe Hristos”, citeam Biblia. Pe zi ce trece, începusem şi eu să îngenunchez la rugăciune şi să cer „naşterea din nou”, aşa cum ziceau ei. În toate acestea ceva nu era în regulă. Nu mă puteam concentra la serviciu, pierdeam din orele de somn ca să ascult CD-urile cu predici, aşa că am început să mă întreb de ce ajunsesem în halul acela. Anna îmi spunea întruna că trebuie să plâng şi să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal al meu. Eu îi ziceam că pe Hristos L-am primit la botez şi aveam conştiinţa Lui de mic copil, pentru că întotdeauna fusesem creştină. Niciodată nu mă lepădasem de El, dar ea tot insista că nu L-am cunoscut aşa cum ar fi trebuit.

Într-o zi de noiembrie a anului 2006, Anna mi-a propus să mergem la „biserică”, să îngenunchez pe o perniţă în faţa amvonului şi să îi cer lui Hristos să mi Se descopere, să-mi mărturisesc păcatele, să plâng – şi „fraţii” se vor ruga să mă nasc din nou. Acolo, Hristoase al meu, nu se putea mai rău decât atât! Am uitat cu desăvârşire felul în care se comportau acei oameni, sila şi dezgustul pe care mi le provocau „slujbele” lor, cu răcnetele lor sălbatice, care ei pretindeau că reprezintă „vorbirea în limbi”. Îmi pierdusem minţile. Atunci a venit pastorul, şi-a pus mâinile peste baticul pe care mi-l dăduseră să-l port pe cap şi a început să zbiere ceva într-un grai care îmi părea a fi o limbă greacă cu accent şi terminaţii arăbeşti. Mă simţeam foarte rău, eram indispusă şi enervată şi îi rugam pe Iisus Hristos şi Maica Domnului să mă scape din acea experienţă dezgustătoare. Voiam să-mi fac semnul crucii, dar nu puteam, deoarece mi-era frică să nu mă dea afară. Pastorul continua să se „roage în limbi” şi, deodată, o femeie a început să răcnească de parcă era posedată. Înfricoşătoare clipe! Răcnea, repetând aceleaşi cuvinte, rupea ceva în engleză de genul „my God” („Dumnezeul meu”), iar cei din jur îmi tălmăceau ceea ce credeau că răcnea Dumnezeu pentru mine, prin gura ei: „Fiica mea, Eu te-am călăuzit în casa Mea, rămâi cu Mine, vine sfârşitul. Eu te voi păzi!” Am intrat în panică, căci mi-am dat seama că devenisem victima unor înşelători, ce-şi băteau joc de mine şi mă „prelucrau” legal. Auzi, îmi vorbea Dumnezeu prin gura acelei nebune! Doamne miluieşte! Înfricoşată foarte, am găsit puterea să mă ridic în grabă şi să mă duc la toaletă. Acolo am început să plâng de frică. O „soră” care stătea lângă mine mi-a zis că în acea clipă a avut o descoperire… cum că foarte curând o să mă nasc din nou. Hristoase al meu, ce descoperiri, ce vedenii! Iarăşi m-am speriat, m-am sculat şi am fugit de îndată din acea adunare de descreieraţi…

1A doua zi, când m-a sunat Anna, i-am spus că m-am speriat foarte tare. Ea a căutat să mă liniştească, spunându-mi că o să se roage în camera ei şi o să-I ceară lui Dumnezeu să ridice frica de la mine. În acea noapte am avut coşmaruri atât de vii şi atât de intense, încât m-am sculat foarte transpirată, plângând cu sughiţuri. Atunci a fost pentru prima dată după atâtea luni când mi-am făcut din nou semnul sfintei cruci! Dimineaţă am povestit totul mamei şi fratelui meu. Ei m-au sfătuit să nu mă mai încurc cu acei oameni, iar mama a aprins candela şi am văzut-o rugându-se în ascuns pentru mine. Atunci mi s-a înmuiat inima, am început din nou să plâng şi am alergat în braţele tatălui meu, care mi-a zis că observase o schimbare majoră în comportamentul meu de când căzusem în mrejele penticostalilor. M-a mângâiat şi m-a asigurat că nu o să lase pe nimeni să-mi facă vreun rău. În aceeaşi zi, după-amiază, m-a sunat Anna şi mi-a zis că văzuse în vedenie în seara precedentă, când eu avusesem acele oribile coşmaruri, cum Iisus mă îmbrăţişa şi mă ducea la „biserica” penticostalilor. În acel moment mi-am dat seama că aveam de-a face cu oameni maniaci, periculoşi, care pot fi în stare de orice. I-am zis că nu vreau să o mai văd niciodată, i-am închis telefonul – şi, de atunci, nu m-am mai întâlnit cu ea.

M-a salvat faptul că nu m-am „botezat” la acei nebuni şi că nu m-am adâncit în credinţa lor absurdă. Ei cred că îmbrăţişează creştinismul. Dar ce fel de creştinism? Ceea ce am văzut şi am trăit pe propria-mi piele la penticostali nu seamănă a Biserică, nu are nimic dumnezeiesc. Comportamentul lor este atât de deplasat, iar vorbele de neînţeles şi răcnetele lor te fac să te simţi de parcă ai fi la o întâlnire a musulmanilor sau a iudeo-arabilor. Este foarte clar, nu au absolut nimic de-a face cu Biserica întemeiată de Hristos. Fac prietenii numai între ei, iar toţi ceilalţi sunt socotiţi pierduţi. Au convingerea că numai ei se mântuiesc. Niciodată nu mai vreau să trec prin ce-am trecut. Nu-i urăsc, dar mi-e frică de ei. Îi compătimesc şi mă rog pentru ei, ca să-şi înţeleagă rătăcirile. Am văzut pe net multe pagini web sau bloguri referitoare la acest fenomen; de aceea, m-am gândit să mărturisesc mica, dar înfricoşătoarea mea experienţă.

– Maria, sunt unii care consideră că astfel de mărturisiri, spovedanii ca ale tale sunt născociri…

– Să spună ce vor. Dar dacă vreun fost neoprotestant, mai ales penticostal, vrea să depună mărturie că aşa stau lucrurile şi că nu sunt născocirile mele şi să povestească experienţa lui, bine ar fi să nu se teamă. Iar dacă se teme, să mărturisească sub anonimat, dând mărturie despre rătăcirile lor, aşa încât să se păzească şi alţii de această organizaţie care se pretinde a fi biserică.
Traducere de Gherontie Monahul, din periodicul Aghios Minás, nr. 42, ianuarie-martie 2010 |familiaortodoxa.ro

Sursa

​Mitropolitul Ierotheos Vlachos despre jocul incorect al Ecumenismului. Un text mai vechi dar actual și azi.

1

Dialogul ecumenist – un joc incorect de Mitroplitul Ierotheos Vlachos [1] Tema participării Bisericii noastre la Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi „cea romano-catolică”, dar mai ales a modului în care participă, este vastă, însă aici mă voi limita doar la a prezenta în rezumat câteva puncte de vedere:

Dialogul este necesar, dar cu indispensabilele condiţii teologice, eclesiologice şi canonice. Adică: Biserica nu trebuie ca în numele dialogului să se lepede de teologia ei, de eclesiologia şi de Dreptul ei canonic.

Chiar dacă există teme în suspans, precum tema Uniaţiei şi alte teme teologice de bază, cum ar fi învăţătura despre „actus purus”, care influenţează foarte vizibil întreaga teologie („Filioque”) şi eclesiologie a papismului, cu toate acestea se poate dezbate tema raportului dintre primat şi sinodalitate, dat fiind că a fost o temă de bază, care a preocupat primul mileniu. Consider că îndepărtarea treptată a Romei celei Vechi de către Patriarhiile Răsăritului a început cu primatul papei în Biserică, iar mai târziu cu introducerea „Filioque-lui” de către franci în teologia Romei celei Vechi. Adică: Papa nu a putut accepta niciodată ca aceleaşi privilegii de onoare să fie acordate de către Sinodul al IV-lea Ecumenic episcopului Noii Rome.

Cu toate că dialogul referitor la raportul dintre sinodalitate şi primat este important şi că prin prisma acestuia se consideră că se va înainta şi la alte chestiuni, cu toate acestea există câteva probleme care trebuie semnalate.

Modul în care Biserica noastră participă la dialog nu este cel potrivit. Se face cu o extremă secretomanie. Textele care au fost semnate la întrunirile de până acum (Monaco, Bari, Noul Valaam şi Ravenna) şi de către reprezentanţii Bisericii noastre sunt problematice. Niciodată nu a avut loc în cadrul Ierarhiei o dezbatere referitoare la chestiunea: Care ar trebui să fie poziţia reprezentanţilor noştri în cadrul acestor întruniri? Şi niciodată textele nu au fost dezbătute în cadrul Ierarhiei după ce au fost semnate. Înseamnă că în acest punct nu funcţionează sistemul sinodal. Noi, ierarhii, ca interpreţi şi păzitori ai Credinţei, suntem abandonaţi la periferie, în „întuneric”.

Declaraţiile făcute de către reprezentanţii ortodocşi şi romano-catolici arată problematizarea, pentru că demonstrează că există o încercare de a impune „unirea bisericilor” nu într-un mod cinstit. Există aceste declaraţii, care – dacă va trebui – pot fi citate.

III. În primul mileniu Biserica Ortodoxă s-a confruntat cu tema privilegiilor papei Romei. Aceasta s-a întâmplat în cadrul Sinodului convocat de Sfântul Fotie ce Mare (879-880 d.Hr.), (sinod) care este considerat de către mulţi ortodocşi ca al VIII-lea Sinod Ecumenic. La acest sinod au fost prezentate cele două tipuri de eclesiologie, adică a „bisericii papale” şi a Bisericii Ortodoxe. Patriarhul Fotie a recunoscut privilegiile de onoare ale papei, dar în cadrul ecleziologic ortodox: papa are doar privilegii de onoare în Biserică şi nu poate să se situeze deasupra Bisericii. Prin urmare, în dezbaterea care are loc asupra primatului papal trebuie să se acorde o maximă importanţă hotărârii acestui Sinod. Desigur, în cadrul acestui Sinod, împreună cu primatul a fost dezbătut şi adaosul „Filioque”. De aceea, atunci când dezbatem astăzi tema primatului, trebuie să o considerăm în cadrul privilegiilor de onoare. La fel, cu dezbaterea ereziei „Filioque”.
În timp ce în Biserica Ortodoxă sistemul ei administrativ este sinodal, în „cea romano-catolică” sistemul administrativ este „papocentric”. Aceasta se vede foarte bine din hotărârile Conciliului II Vatican şi din alte texte conciliare, în care se susţine că papa este „conducător al colegiului episcopilor”, este „piatra Bisericii”, este „conducătorul veşnic şi văzut şi temelia unităţii, care îi leagă atât pe episcopi întreolaltă, cât şi mulţimea credincioşilor”, este „reprezentantul lui Hristos şi ca păstor peste toată Biserica, are autoritate desăvârşită, supremă şi universală în Biserică, pe care o poate exercita întotdeauna liber”. De asemenea, trebuie să se sublinieze că, potrivit eclesiologiei papismului, „nu poate să existe un Sinod Ecumenic dacă nu este autorizat sau cel puţin dacă nu este acceptat de către succesorul lui Petru”.

Prin urmare, această concepţie papocentrică şi superioritatea papei chiar şi asupra Sinoadelor Ecumenice desfiinţează sinodalitatea şi constituie o altă eclesiologie. Opinia catolicilor că Bisericile, adică cele Ortodoxe, care nu-l acceptă drept conducător al lor pe papa, sunt deficitare, adică au anumite lipsuri, este inacceptabilă.
În proiectul textului, care trebuie să se dezbată în Cipru în luna octombrie, deşi există multe puncte importante, care arată cum a funcţionat primatul papal în primul mileniu, nu se atinge deloc relaţia dintre primatul papal şi Sinoadele Ecumenice. Un text, care nu are claritate în gândire nu poate să se impună şi să ajute la readucerea celor despărţiţi în Biserica Universală.

Este un fapt incontestabil că problema de bază a papei este că nu a acceptat în mod esenţial Canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic, care oferă aceleaşi privilegii de onoare Bisericii Noii Rome şi dreptul de a hirotoni episcopi pentru ţinuturile barbare. Aceasta se vede şi din faptul că la nici un Sinod Ecumenic papa nu a fost de faţă, ci doar reprezentanţii săi.

VII. Dacă cineva studiază cu atenţie textele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe îşi dă seama că aceştia, pe de o parte conglăsuiesc asupra continuării dialogului, dar pe de altă parte pun condiţii clare, precum, de pildă, să fie condamnată Uniaţia fără echivoc, iar după primat dialogul să înainteze şi la alte chestiuni teologice esenţiale.
VIII. De la Întâlnirea de la Ravenna Patriarhia Moscovei s-a retras pretextând prezenţa arhiepiscopului Estoniei şi prin urmare nu a semnat textul, după cum nu l-a semnat nici Patriarhia Georgiei. Trebuie să fie rediscutate hotărârile tuturor Bisericilor Ortodoxe asupra textului de la Ravenna.
După toate acestea, propun ca, după o dezbatere şi o hotărâre în cadrul Ierarhiei, să se dea reprezentanţilor noştri o îndrumare asupra a ce vor susţine în cadrul dialogului, iar după semnarea textelor să aibă loc o nouă dezbatere în cadrul Ierarhiei. În acelaşi timp, să se declare clar că dacă reprezentanţii noştri vor semna un text, care este în afara liniilor trasate lor de către Biserică, atunci acest text Biserica noastră nu şi-l asumă.
(Textul a fost publicat în ziarul săptămânal Ορθόδοξος Τύπος, 27/11/2009 şi de către Sfânta Mănăstire Pantocrator-Melissohori de unde l-am şi preluat; traducere din greacă: Ierom. Fotie)
[1] Intervenţia Înaltpreasfinţitului Ierotheos, Mitropolit de Navpaktos şi Aghios Vlasios în cadrul Ierarhiei Bisericii Eladei, care a fost expusă în Actele Sinodului:

Sursa

Minunile Ortodoxiei,ŞERPII MAICII DOMNULUI

Locație: Kefalonia, Grecia
Data calendar nou: 15 august(Adormirea Maicii Domnului)
Data calendar vechi: 2 august
În fiecare an, de Adormirea Maicii Domnului, în bisericile din satele din Insula Kefalonia, șerpi însemnați cu o cruce pe cap și pe limbă, intră în timpul slujbei și se închină la icoanele Maicii Domnului. În tot restul anului șerpii sunt de negăsit.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,Norul de pe Muntele Tabor

1

Locație: Muntele Tabor, locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, Galileea de Jos, la capătul de nord-est al Văii Iezreel, la 17 km depărtare de Marea Galileei şi 9 km de Nazaret
Data calendar nou: 19 august
Data calendar vechi: 6 august (Schimbarea la Față a Mântuitorului)
Pe Muntele Sfânt al Taborului, în noaptea de 18 spre 19 august, în momentul în care începe Sfânta Liturghie, asupra Mănăstirii ortodoxe, coboară un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. În momentul în care începe Privegherea, pe cerul întunecat, se vede pe vârful muntelui, dinspre Nazaret, la o distanţă mare, o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică, unde rămâne până la miezul nopţii, sub forma unor limbi portocalii întunecate.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,Întoarcerea Iordanului

Locație: Râul Iordan, Granița dintre Istrael și IordaniaData calendar nou: 19 Ianuarie 

Data calendar vechi: 6 Ianuarie (Boboeaza)

De Sărbătoarea Bobotezei, după calendarul vechi, Râul Iordan, imediat după slujbă, Patriarhul Ierusalimului aruncă trei cruci în apă, care sunt recuperate de câțiva bărbați, dintre cei prezenți. La aruncarea acestora, râul iși oprește cursul pe acea bucată, și începe să “fiarbă”.

Sursa

Minunile Ortodoxiei,SFÂNTA LUMINĂ A SFINTEI ÎNVIERI

Locație: Biserica Ortodoxă a Mormântului Domnului nostru Iisus Hristos, Ierusalim, Israel
Data calendar nou: 2015 – 12 aprilie; 2016 – 1 mai; 2017 – 16 aprilie; 2018 – 8 aprilie
Data calendar vechi: 2015 – 12 aprilie; 2016 – 1 mai; 2017 – 16 aprilie; 2018 – 8 aprilie
În sâmbăta mare, înainte de sărbătorirea Sfintei Învieri a Lui Iisus Hristos, în biserica ortodoxă(doar ortodoxă din cele 4) se coboară în chip minunat Sfânta Lumină. Sfânta Lumină se aprinde pe Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos in Sâmbata Mare, ziua, în timpul Vecerniei Mari, între orele 12-13.
Mormântul este controlat, înainte de Vecernie, de autorități pentru a verifica elimina orice sursă de foc. Este controlat înca din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către câțiva polițiști civili necreștini – un arab, un turc și o persoană din partea statului Israel. Ei verifica totul din interior să nu aibă vreo sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt și controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată pe mormântul Domnului.
După 10-20 minute de rugăciune, peste vata întinsă pe Mormântul Sfânt coboară din cer o rouă albăstruie, sfărâmicioasă, care în primele clipe nu arde, dar care uşor-uşor se transformă în flacără.

Sursa

Care este „smochinul” care atunci când va da frunze, va veni sfârșitul lumii? (I)

1

„SMOCHINUL” CARE DĂ DIN NOU FRUNZE – PREVESTIREA CELEI DE A DOUA VENIRI ȘI A SFÂRȘITULUI LUMII

„Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea”[1].

Aici, în parabola smochinului, Domnul se referă foarte limpede la anii de pe urmă. Vorbește despre întoarcerea evreilor în Ierusalim și reîntemeierea statului lor. Iar aceasta constituie unul dintre cele mai însemnate și determinante „semne ale vremurilor”.
Vrând să concretizeze timpul, ne spune și că generația aceea care va vedea săvârșindu-se toate aceste evenimente, nu va pleca din viață până ce nu le va vedea și pe toate celelalte despre care a spus Hristos, referitor la antihrist și la a Doua Sa Venire.
           „De la smochin învăţaţi pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape. Asemenea şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape (sfârșitul, a Doua Mea Venire), la uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta, până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, (ci se vor înfăptui întru totul)”[2].
            Să analizăm cu atenție, cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste versete ale Evangheliei, ca să vedem cât de revelatoare sunt, dar și ca să ne minunăm, pentru încă o dată, de măreția și de înțelepciunea lui Dumnezeu, Care ne-a prezis cu atâta limpezime și în mici detalii ceea ce are să se petreacă.
            Aici Iisus, în parabola pe care o folosește, vorbește despre un pom, un smochin, pentru a ne spune câteva lucruri care au legătură cu subiectul despre care vorbește în capitolul 24 al Evangheliei după Matei și care de fapt sunt semnele ce vor preceda a Doua Sa Venire.
            Dar de ce folosește drept pildă smochinul, iar nu un alt oarecare copac? Oare ceilalți pomi, în afară de unele excepții, nu încep să scoată și ei frunze primăvara, după ce s-a încălzit timpul și se apropie vara? Desigur. Atunci de ce? Am spus și o vom spune de multe ori că nimic în Sfânta Scriptură nu este întâmplător și nimic nu a fost scris fără scop.
„Cei care doresc să dobândească folos din cele citite, trebuie să nu treacă cu vederea nici cel mai mic amănunt din cele spuse, deoarece pentru aceasta am primit porunca să cercetăm Scripturile, deoarece se socotește că cele mai multe dintre ele au ascunse în adâncul lor multe înțelesuri însemnate”[3].
Și în altă parte Sfântul ne spune iarăși:
„Dumnezeu nu vrea ca noi doar să ascultăm cuvintele care există în Scripturi, ci să le ascultăm cu luare-aminte și să cugetăm la ele”[4].
La fel să procedăm și în textul despre care vorbim, deoarece Domnul are ceva să ne spună aici, vrea să ne trimită un oarecare mesaj, vrea să ne trimită undeva.
Smochinul blestemat și uscat
       Dacă mergem la un alt capitol al Evangheliei și mai concret la capitolul 21 de la Matei, vom vedea că și aici Iisus Hristos ne vorbește iarăși despre un smochin. Un smochin care nu avea roade și pe care Domnul l-a uscat, de vreme ce avea numai frunze.
            Dar să auzim cu atenție această povestire:
            „Dimineaţa, a doua zi, pe când se întorcea în cetate, a flămânzit. Şi văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze şi a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul îndată s-a uscat”[5].
            Într-o dimineață, ne spune Sfânta Scriptură, pe când Se întorcea din Betania în Cetatea Ierusalimului, Iisus a flămânzit. Și văzând în drumul său un smochin, s-a apropiat de el ca să ia câteva smochine și să mănânce. Însă neaflând nici un smochin în el, l-a „blestemat” și i-a spus: „De acum și până la sfârșitul veacului, să nu mai faci nici un rod”. Și de îndată ce Hristos a rostit aceste cuvinte, smochinul îndată s-a uscat.
Smochinul uscat îi simbolizează pe evrei
Cine este acest smochin? Și de ce Domnul nostru l-a blestemat?
Smochinul simbolizează, potrivit cu spusele Sfinților Părinți, sinagoga iudaică, dar și în general neamul iudeilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Cei mai mulți dintre tâlcuitori spun că acest smochin (pe care Domnul l-a blestemat) simbolizează sinagoga iudeilor”[6].
Sfântul Teofilact al Bulgariei:

„Acest smochin are chipul sinagogii iudeilor, care aveau numai frunze, adică legea care le arăta umbra; însă rod nu aveau deloc… Și fiindcă sinagoga nu avea rod, a fost blestemată și s-a uscat, și de aceea nu mai are nici proroc, nici învățător”[7].
Sfântul Chiril al Alexandriei:

„În acest înțeles să cugeți și la parabola Evangheliilor despre smochin. Așadar, a fost tăiat (Israil) de la Dumnezeu ca un pom neroditor, iar nu ca unul roditor. Cu toate acestea, securea nu a lovit rădăcina, spune, ci se află lângă rădăcină. Adică au fost tăiate ramurile, însă copacul nu a fost dezrădăcinat, pentru că s-a mântuit rămășița poporului israelit(Isaia 10, 22) și nu s-a pierdut cu totul rădăcina”[8].
Sfântul Isidor Pelusiotul:

„Domnul a blestemat smochinul nu la întâmplare, să nu crezi așa ceva, ci a săvârșit aceasta voind să le arate nemulțumitorilor iudei că așa cum a fost blestemat smochinul, iar el s-a uscat îndată, exact în același fel îi poate pedepsi, atunci când consideră că este necesar, și pe ei, cu toate că este poporul Său cel ales și să pătimească întocmai ce a pătimit smochinul, așa cum de altfel a și făcut-o”[9].
Sfântul Ioan Damaschin:

„Vine așadar în grabă ca să pătimească și Se grăbește ca să bea paharul morții, pentru a aduce mântuirea în lume, să mântuiască lumea. Vinde flămânzind pentru mântuirea oamenilor și nu află rod; deoarece, în chip parabolic, smochinul acesta se subînțelege”[10].
Adică neamul iudeilor. Pentru că la cine alții a venit Hristos ca să afle rod, fapte, virtuți, credință? La celelalte neamuri care erau toate idolatre și de alte credințe? Firește că nu. Ci numai la poporul Său „ales” Israil.
Sfântul Maxim Mărturisitorul:

„Domnul nostru, întorcându-Se din Betania în Ierusalim, adică după prezența sa tipiconală și umbroasă, care era ascunsă în Lege, venind din nou la oameni cu trupul, a văzut pe cale un smochin care avea numai frunze, care exista în umbră și în forme, adică cultul trupesc al Legii… și neaflând rod, adică dreptate, l-a blestemat, deoarece nu dădea hrană Legii sau, mai bine zis, a poruncit să nu mai fie acoperit adevărul și stăpânit de șabloane juridice, lucru care s-a dovedit în continuare prin fapte, de vreme ce s-a uscat cu totul frumusețea legii care și-a avut existența numai în forme și s-a stins trufia iudeilor pentru ea… De aceea spune: „Nu era vremea smochinelor” (Marcu 11, 13). Adică vremea în care stăpânise Legea asupra firii omenești, nu era vremea roadelor dreptății, ci numai închipuia roadele dreptății și iniția oarecum în viitorul Har dumnezeiesc, tainic și mântuitor, la care nu a ajuns și a fost pierdut vechiul popor al lui Israil din pricina necredinței sale…
[1] Matei 24, 32-34.
[2] Matei 24, 32-35.
[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, EPE 14, 46.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, EPE 13, 184.
[5] Matei 21, 18-19.
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 59, 587.
[7] Sfântul Teofilact al Bulgariei, PG 123, 373 & 616.
[8] Sfântul Chiril al Alexandriei, EPE 25, 217 & PG 72, 517.
[9] Sfântul Isidor Pelusiotul PG 78, 213B.
[10] Sfântul Ioan Damaschin, PG 96, 580.

Sursa:aici

Rai în închisoare

Vom povesti o întâmplare adevărată și plină de interes care a avut loc cu câțiva ani în urmă în timpul vizitei domnului D.I.K. la înfricoșătoarele închisori Palamidis și Burtzi din Navplio, spre mângâierea semenilor noștri care se află în închisoare.
Iată ce spune cel ce a trăit această întâmplare cutremurătoare și dătătoare de nădejde.
„Ceva mă îndemna să vizitez închisorile Palamidis și Burtzi. De fapt este o datorie a fiecărui creștin să‑i mângâie pe oamenii nefericiți și să dea curaj sufletelor pustiite și inimilor tulburate.
Era aprilie când am mers la Palamidis. Comandant al închisorii era vărul meu N.K., care după câteva luni a căzut pe înălțimile înzăpezite ale Bizaniului.
I‑am spus că scopul meu era să văd Palamidisul, dar și înfricoșătoarele sale închisori și pe cei închiși, să rămân puțin cu ei și să le spun câteva cuvinte, dacă îmi îngăduiau.
Bunul meu văr mi‑a împlinit cu bucurie dorința. După ce am mers împreună cercetând toată cetatea și am admirat de sus priveliștea, m‑a dus să văd închisorile și pe cei închiși, începând de la «închisorile Sfântului Andrei».
Închisorile Sfântului Andrei nu erau decât o îngrăditură înaltă cu fortificații și creneluri. Și‑au luat numele de la bisericuța care se afla în mijlocul curții, pe care a construit‑o, potrivit tradiției, după revoluția din 1821, Nikitaras, la porunca lui Kolokotronis, căci chiar în ziua pomenirii Sfântului Andrei, Kolokotronis cu vitejii lui a cucerit Palamidisul, luându‑l din mâinile turcilor.
…Porțile grele ale închisorii s‑au deschis, iar întemnițații,după porunca comandantului, erau toți adunați în curte, pentru predică. M‑am urcat pe zid și pe un ton frățesc le‑am spus că Dumnezeu m‑a luminat, luând ca pricină pe cel mort, care se afla în biserică.
Întemnițații ascultau cu atenție, deși le spusesem că cel care vrea poate să plece. Au rămas toți nemișcați și doar unul, care era un amestec jalnic de voinicie și sălbăticie, se plimba încoace și încolo, însă din când în când se oprea și asculta cu indiferență. Toți ceilalți erau mulțumiți. Ascultau predica oarecum mirați, însă pe fețele tuturor se vedea că sunt mișcați sufletește. Să fi fost acesta începutul zdrobirii de inimă și al pocăinței? Să fi fost aducerea aminte a vieții de mai înainte, pe când se aflau în libertate? Să fi fost mustrarea mântuitoare a conștiinței pentru fărădelegile pe care le săvârșiseră? Cine știe ce lucra Harul lui Dumnezeu în adâncurile sufletului fiecăruia dintre cei ce ascultau?
Însă aici nu este vorba despre lucrarea mântuitoare a cuvântului lui Dumnezeu asupra sufletelor oamenilor, și încă asupra acelora pe care lumea cea plină de viclenie le consideră definitiv pierdute. Este vorba despre uimirea care m‑a cuprins îndată după predică, despre ceea ce mi‑a rămas întipărit în adâncul sufletului, lucru pe care mă simt îndatorat să vi‑l spun.
De îndată ce am terminat predica și condamnații s‑au împrăștiat la celulele lor, unul dintre ei în vârstă de vreo șaizeci de ani s‑a apropiat cu respect de mine și m‑a rugat cu sfială să am bunătatea de a trece pe la celula sa „să iau o cafea”, după osteneala predicii. Îl însoțeau cinci‑șase întemnițați, care păreau că vor să‑mi adreseze aceeași rugăminte, iar înfățișarea lor era atât de smerită și liniștită, încât nu am putut să refuz. Cu multă bunăvoință mi s‑a dat încuviințare de la conducerea închisorii și am mers împreună cu ei, ca să gust din „cafeaua Palamidisului”, după cum îmi spuneau ei în glumă.
Am intrat în celula celui care mă invitase primul. Era o celulă puțin mai mare decât celelalte, curată, aranjată, liniștită. Dar nu numai atât. Pereții erau împodobiți cu icoane ale lui Hristos, ale Maicii Domnului și altele, iar pe o masă foarte mică, singura mobilă din celulă, erau câteva cărți, dintre care unele erau religioase. Văzând acestea, curiozitatea mea s‑a prefăcut în uimire, iar această uimire a adus încet‑încet înlăuntrul meu un simțământ plăcut de liniște și pace; atât de neașteptată și străină era înfățișarea acestei celule dintr‑o închisoare pentru condamnați pe termen lung!
Cafeaua a fost adusă și discuția a început cu sfială. Vorbeam cu cel în vârstă de șaizeci de ani, care mă invitase, însă alți zece condamnați, care stăteau unii jos pe pământ, alții în picioare, toți liniștiți, ascultau cu atenție. Însă ce binecuvântare mă aștepta! Fusesem invitat nu numai din ospitalitate, ca să‑mi ofere cafea, ci era vorba de un simțământ mai adânc, al renașterii sufletești, pentru că toți cei care se aflau în celulă nu formaseră numai un grup pașnic și liniștit, ci – adevărată minune – formau o adevărată frăție, trăiau pentru Hristos, Îl adorau pe Hristos, citeau în fiecare zi Evanghelia Sa, erau cu adevărat afierosiți lui Dumnezeu și Îl slăveau cu smerenie prin rugăciuni și cântări!
 – Noua mea viață, și‑a început povestirea întemnițatul care mă invitase, a început atunci când Lambakis, secretarul împărătesei Olga, care venea din când în când din partea ei aici și ne împărțea Evanghelia și alte cărți religioase, precum și haine de schimb. Era teolog și, înainte de a împărți cărțile spunea întemnițaților câteva cuvinte. Dumnezeu m‑a luminat și am început să citesc Evanghelia.
Niciodată nu mă interesase religia. În copilărie mergeam la biserică numai la marile praznice, împreună cu părinții mei,însă când am crescut nu am mai mers deloc și trăiam precum cei mai mulți dintre consătenii mei, fără nici o rânduială, astfel încât în cele din urmă am ajuns aici. Arareori vine aici câte un preot, ca să liturghisească, iar de predică am avem parte foarte rar, ca să nu zic deloc. Vizitatori nu avem, fără numai vreo rudenie, … și numai la pomenirea Sfântului Andrei, ocrotitorul bisericii vedem vreun om și auzim vreun cuvânt. Însă închisoarea mi‑a înmuiat inima. Și nu numai mie, ci și altora.
Cu multă râvnă m‑am apucat să citesc cărțile care ne fuseseră împărțite. Deoarece aveam puțină știință de carte, la început înțelegeam puțin, însă și din acel puțin simțeam o mulțumire înlăuntrul meu, în primul rând pentru că îmi omoram timpul, care trece înfricoșător de greu în închisoare. Apoi, încet‑încet, mi‑am dat seama că despre lucruri bune vorbeau acele cărți. Atunci când nu înțelegeam ceva, ceream ajutor la doi dintre cei împreună‑condamnați cu mine, pe care îi vedeam că au și ei curiozitatea de a citi cărțile ‑ și i‑a arătat pe doi dintre cei ce erau de față. Astfel, noi trei, fără să ne dăm seama, întâlnindu‑ne adesea și citind cărțile și, desigur, Evanghelia, am devenit încet‑încet un grup aparte, fiind uniți cu o legătură lăuntrică.
 – Degetul lui Dumnezeu a fost! am îndrăznit să spun în șoaptă.
 – Desigur că degetul lui Dumnezeu, repetă el cu bucurie și doi dintre cei de față au dat din cap încuviințându‑l, iar eu am înțeles că ei au fost primii membrii ai acelei sfinte frății.
Apoi a continuat pe un ton smerit și plin de bucurie liniștită:
 – De atunci Dumnezeu a făcut milă cu noi și ne‑a umplut de binecuvântările Sale. Simțeam nevoia să ne pocăim, să ne schimbăm viața, să urmăm acea cale plină de lumină și pace, care ne fusese arătată prin citirea acelor cărți. L‑am chemat pe duhovnicul de la Anapli, cu încuviințarea conducerii închisorii, și ne‑am mărturisit. Și iată‑ne pe noi păcătoșii înaintea Sfintelor Uși… după atâția ani ne‑am împărtășit. O, ce viață nouă am simțit înlăuntrul nostru după Sfânta Împărtășanie! Ce bucurie și dragoste față de Mântuitorul Hristos! Și cât de strâns legați unul de altul ne simțeam! Eram ca niște frați, însă frați duhovnicești, fiind legați unul de altul cu legătura dragostei adevărate.
Și‑a îndreptat pentru puțin timp privirea liniștită și luminoasă spre tavanul scund al celulei și apoi a continuat:
 – Fie Numele Domnului binecuvântat! Sunt vreo zece ani de atunci și din trei am ajuns zece, cu un singur suflet și o singură inimă, cu un țel și o viață. În afară de grupul nostru de zece mai sunt mulți alții cărora le place să stea în tovărășia noastră, să vorbească cu noi și cu bucurie urmează sfaturile noastre, atât cât le este cu putință. Ceilalți își văd de drumul lor: certuri, încăierări, ucideri și toate relele care se întâmplă în închisoare. Dintre ei sunt și cei care au săvârșit uciderea de ieri.
 – Dar conducerea închisorii cum vede acest grup? am întrebat.
 – La început cu oarecare suspiciune, pentru că nu lipseau cei care, mai mult din neștiință, ne numeau ironic unii neghiobi, iar alții protestanți. Însă încet‑încet și‑au dat seama că suntem ortodocși, așa cum ne‑am născut, în credința părinților noștri. Iar conducerea închisorii și procuratura privesc acum cu bunăvoință noua noastră viață, Pentru aceasta, după cum vedeți, ne oferă toate înlesnirile.
„Rai în închisoare!”, mă gândeam ascultând cu multă emoție această povestire. Uimit de cele ce auzeam și vedeam, am simțit încă o dată bunătatea lui Hristos și am slăvit Harul și binecuvântarea Sa, care are puterea de a face îngeri din oameni, de a preface tulburarea și întristarea în pace și bucurie de nedescris! „Rai în închisoare”, mă gândeam fără încetare, plin de o emoție sfântă. Pentru aceasta, fiind absorbit de aceste gânduri, dădeam răspunsuri scurte la multele lor întrebări, care întrerupeau povestirea, așteptând să primească povățuire de la mine.
Iar când m‑am ridicat să plec, deși nu voiam aceasta, pentru că ceva mă ținea în acea atmosferă sfântă și liniștită, și cu evlavie mi‑am luat rămas bun, au strigat toți într‑un glas:
 – Să te rogi și pentru noi, învățătorule!
„Să mă rog și pentru voi”, mă gândeam. Însă cum să mă rog eu cel păcătos pentru sufletele voastre înnoite prin puterea lui Dumnezeu și binecuvântate prin Harul Său? Cum să mă rog pentru voi eu, care trăiesc liber în societate, însă înlăuntrul meu, asemenea multor „cetățeni liberi”, sunt rob al patimilor și păcatelor. Cum să mă rog pentru voi, cei osândiți și întemnițați, care însă ați fost izbăviți de către Hristos odată pentru întotdeauna din veșnicele legături ale păcatului și sunteți cu adevărat liberi, iar pilda voastră aduce folos și altora.
Am plecat. Cu aceste gânduri am coborât nenumăratele trepte ale înfricoșătoarei închisori Palamidis, în ale cărei celule pline de umezeală viețuia (cine și‑ar fi putut închipui?) o frăție mică și neînsemnată, însă cu adevărat liberă și fericită, un adevărat Rai!

Sursa