Conştiinţa şi legea morală

Alcătuind pe om, dintru început, Dumnezeu a aşezat în el legea firească.
Ce este aceea lege firească? Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţa; a făcut aşa, fără să ne înveţe să avem cunoaşterea a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău.
N-avem nevoie să învăţăm că destrăbălarea este o stricăciune şi cumpătarea o virtute – ştim aceasta de totdeauna. Şi ca să ne arate că avem din totdeauna o asemenea cunoaştere, legiuitorul când -a dat după aceea legile, a zis „Să nu ucizi”, fără să adauge: „că uciderea este o crimă…” Ci a zis numai atât: „Să nu ucizi…” A pus numai oprelişte păcatului, fără să arate care-i cuprinderea lui. De ce, dar, la învăţământul „Să nu ucizi” n-a adăugat „căci uciderea este o crimă”? Fiindcă el ştie mai dinainte că noi avem cunoaşterea pe care ne-a dat-o conştiinţa – şi că El îşi spune cuvântul unor oameni cu mintea limpede şi ştiutori. Când ne dă alte îndrumări pe care conştiinţa încă nu ni le-a făcut cunoscute, nu se mărgineşte să pună numai opreliştea, ci adaugă şi de ce. Hotărând asupra sabatului, după ce zice: „A şaptea zi nu veţi face nici o lucrare…”, ne dă şi temeiul pentru care trebuie să stăm nelucrători. Care-i acest temei? „Pentru că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit după toate lucrările ce a săvârşit” – şi aiurea: „Pentru că aţi robit în ţara Egiptului!”
Spuneţi-mi, dar, pentru ce, cu privire la sabat, a adăugat temeiul opreliştei, şi n-a grăit nimic când a fost vorba de ucidere? Pentru că, la întâmplarea dintâi, nu era vorba de un învăţământ din cele dintr-un început, care ne-a fost descoperit de conştiinţă, ci de un învăţământ de mâna a doua, pentru un interes mai lăturalnic şi mai trecător, care, mai apoi, a fost şi lepădat. Dar porunci ca acestea: „Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi…” stau ca nişte străji ale vieţii noastre. De aceea Domnul nu le îndreptăţeşte şi nici nu ni le învaţă, ci numai ni le pune ca nişte oprelişti.
Dar grecii (adică neamurile) nu îngăduiesc asemenea temeiuri. Să ne întoarcem, aşadar, către ei. Care le sunt temeiurile? Dacă ar fi să-i crezi, zic că nu se află în conştiinţa noastră nici o lege pe care s-o cunoaştem, fără să o fi învăţat şi că Dumnezeu n-a pus nimic din acestea în firea noastră. Atunci, de unde se trag legile pe care legiuitorii lor le-au făcut cu privire la căsătorie, la ucidere, la testamente, asupra îndatoririi de a nu te pofti nimic din ce nu este al nostru şi asupra multor altele de acestea? Poate că legiuitorii de azi au învăţat acestea de la cei vechi, aceştia de la înaintaşii lor – şi aceşti înaintaşi de la cei încă de mai înainte. Dar aceştia, la obârşie şi înaintea tuturor, de la cine, oare, au învăţat? Nu aşa că din conştiinţa lor?…

Tămăduirea conștiinței. Conștiința greșită.



”– Parinte, exista oameni care se nasc cu constiinta nesimtitoare?

– Nu, nu exista oameni care sa se fi nascut cu constiinta nesimtitoare. Dumnezeu nu a facut o astfel de constiinta. Insa atunci cand cineva isi acopera greselile sale, constiinta lui incet-incet prinde piatra si nu-l mai mustra.

– Si atunci devine autonom, isi face propriile lui legi.

– Da, este infricosator.

– Parinte, ne spuneti adeseori ca omul trebuie sa ia aminte sa nu-si faca o constiinta gresita. Cum se formeaza constiinta gresita?

– Atunci cand omul isi odihneste gandul calcandu-si pe constiinta. Iar atunci cand isi odihneste astfel gandul pentru mai mult timp, isi face o alta constiinta, a lui proprie, o constiinta pe masura lui, adica o constiinta gresita. Dar atunci nu are odihna inlauntrul sau, deoarece odihna launtrica nu poate fi dobandita printr-o constiinta gresita. Vezi, chiar si atunci cand cineva face o greseala si altul ii spune: “Nu ai fost vinovat, de ce te mahnesti?”, sau se face ca nu si-a priceput greseala sa, tot nu afla odihna. Exista unii care merg la guru, etc. si atunci cand isi dau seama ca nu merg bine, vin si ma intreaba. Si daca le spun ceva ca sa-i ajut, ei insista: “Nu, aceasta in care credem este corecta”. “Bine, dar daca este corecta si esti satisfacut de aceasta, de ce vii si ma intrebi?”. Desi nu se odihnesc in strambatura lor, totusi insista, incercand ba cu una, ba cu alta sa se minta pe ei insisi, dar odihna adevarata nu afla.

– Parinte, poate trai cineva cu o constiinta gresita toata viata lui?

– Daca acela crede in gandul lui, poate.

– Dar cum o poate indrepta?

– Daca gandeste smerit, daca nu are incredere in gandul sau si discuta despre el cu duhovnicul sau.

– Parinte, daca omul are o sensibilitate, isi poate crea totusi o constiinta gresita?

– Daca se creeaza o constiinta gresita, inseamna ca sensibilitatea lui nu este buna. Ceva gresit va crea altceva de asemenea gresit. Unii, desi spun: “Eu sunt sensibil”, se poarta in chip barbar cu altii si-i osandesc fara motiv.

– Parinte, oare constiinta celor ce se indreptatesc a prins zgura?

– Cel care se indreptateste are si putina mustrare inlauntrul sau; nu este cu desavarsire nesimtitor. Si atunci cand cineva nu este nesimtitor, il doare pentru greseala sa, dupa care vine mangaierea dumnezeiasca. Iar cel ce-si face o constiinta gresita ajunge la nesimtire; unul ca acesta se faleste pentru savarsirea unei crime. Am vazut oameni care, desi au facut crime, le spun cu un astfel de ifos, incat ti le prezinta ca pe niste izbanzi. Pentru ca daca isi dezvolta cineva constiinta gresita, aceasta nu mai este o simpla nesimtire, ci este ceva mai mult decat o nesimtire.„

Sfântul Paisie Aghioritul

***

”Constiinta este o simtire a duhului omenesc, subtire, luminoasa, care deosebeste binele de rau. Aceasta simtire deosebeste mai limpede binele de rau decat mintea. Este mai greu sa amagesti constiinta decat mintea. Si cu mintea amagita, care e sprijinita de voia iubitoare de pacat, constiinta se razboieste indelung.

Constiinta este legea fireasca.

Constiinta l-a calauzit pe om pana la Legea scrisa. Omenirea cazuta si-a insusit treptat un fel nepotrivit de a gandi cu privire la Dumnezeu, cu privire la bine si rau: ratiunea cu nume mincinos a impartasit nedreptatea sa constiintei. Legea scrisa a devenit un lucru de neaparata trebuinta pentru calauzirea spre adevarata cunostinta de Dumnezeu si spre lucrarea bineplacuta Lui.

Invatatura lui Hristos, pecetluita de Sfantul Botez, tamaduieste constiinta de viclenia cu care a molipsit pacatul(Evr. X, 22). Dupa ce ni s-a inapoiat, lucrarea cea dreapta a constiintei e sprijinita si inaltata de ur­marea invataturii lui Hristos.

…..

Precum taisul cutitului e ascutit de gresie, asa si constiinta e ascutita de Hristos: ea se lumineaza prin invatarea poruncilor evanghelice si se ascute prin pli­nirea lor.

Constiinta luminata si ascutita de Evanghelie arata omului, cu de-amanuntul si deslusit, toate gresalele lui, pana si cele mai marunte.

Nu fa silnicie [parasului] tau – constiinta: altminteri te vei lipsi de libertatea duhovniceasca; pacatul te va robi si te va lega. Se tanguie Proorocul, in numele Domnului, pentru cei ce isi calca in picioare constiinta, ce isi intind curse lorusi: Asuprit-a Efraim pe vrajmasul sau si a calcat judecata, ca a inceput a merge dupa desertaciuni(Osie V, 11).

Taisul constiintei e foarte gingas: el trebuie pazit me­reu. El e pazit atunci cand omul plineste toate cerintele constiintei si spala calcarea fie din neputinta, fie din nepasare, a oricarei dintre aceste cerinte prin lacrimi de pocainta.

Sa nu socoti cu privire la nici un pacat ca e de mica insemnatate: orice pacat e o calcare a Legii lui Dumnezeu, impotrivire fata de voia lui Dumnezeu, calcare in picioare a constiintei.

De la parutele fleacuri, de la pacate neinsemnate la aratare, trecem treptat la caderi mari.
„Ce insemnatate are asta“. „Doar nu e un pacat ma­re!” „Ce, asta e pacat!?” „Asta nu e pacat!“. Astfel ju­deca cel nepasator fata de mantuirea sa atunci cand se hotaraste sa guste din roada pacatoasa oprita de Legea lui Dumnezeu. Intemeindu-se pe astfel de judecati neintemeiate, el nu conteneste a calca in picioare constiinta sa.

Taisul acesteia se toceste, lumina ei se innegureaza; in suflet se revarsa intunericul si frigul nepasarii si nesimtirii.

Nesimtirea devine in cele din urma starea obisnuita a sufletului. Sufletul este adesea multumit de ea; ade­sea o socoate stare placuta lui Dumnezeu, tihna a constiintei, in vreme ce ea este pierdere de catre suflet a simtirii pacatoseniei sale, pierdere a simtirii vietii harice, duhovnicesti, adormire si orbire a constiintei.

Intr-o astfel de stare de intunecare si nesimtire infricosata, feluritele pacate intra slobod in suflet, tocmindu-si in el barlog. Pacatele, invechindu-se in suflet, se preschimba in obiceiuri la fel de puternice ca si firea iar cateodata si mai puternice decat ea. Obiceiurile pacatoase se numesc patimi. Omul nu baga de seama asta si este ferecat din toate partile, pe nesimtite, in lanturile pacatului, intrand in robia lui. Cel care, trecand in chip statornic cu vederea instiintarile constiintei, se lasa a cadea in robia pacatului, numai cu foarte mare oste­neala, cu impreuna lucrarea unui ajutor deosebit al lui Dumnezeu, poate sa rupa lanturile acestei robii, sa biruie patimile care s-au prefacut, parca, in insusiri ale firii.

Preaiubite frate! Cu toata luarea aminte si ravna de care esti in stare sa iti pazesti constiinta.

Pazeste-ti constiinta fata de Dumnezeu: plineste toa­te poruncile dumnezeiesti, atat cele invederate tuturor, cat si cele nestiute de nimeni, vazute si stiute numai de Dumnezeu si de constiinta ta.”

Sfantul Ignatie Briancianinov, “Experiente ascetice