Mantuirea prin Cruce

In fiecare duminică, la Utrenie, după citirea Evangheliei învierii, se cântă un tropar consacrat deopotrivă Sfintei Cruci şi învierii care începe cu cuvintele: „Invierea lui Hristos văzând, să ne închinăm…”. Da, vedem cu adevărat învierea lui Hristos în timpul slujbei de duminică ce reprezintă o sărbătoare de Paşte săptămânală. Imediat după aceea, se adaugă: „Crucii Tale, ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Puţin mai încolo, în acelaşi tropar, se continuă: „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.

Vedem aşadar cât de strâns legate sunt Crucea şi învierea, reprezentând cele două faţete ale tainei mântuirii. Cum anume a devenit Crucea instrumentul mântuirii noastre? In ce fel a devenit ea izvor de bucurie care se revarsă peste toată lumea, peste toţi cei care au acceptat să recunoască în Cruce instrumentul mântuirii lor: „Bucură-te, Cruce, singură nădejde”1?
Atunci când l-a creat pe om, Dumnezeu i-a dat acestuia suflare de viaţă, un suflet nemuritor înzestrat cu liber arbitru, cu libertate, fiindcă Dumnezeu a vrut ca omul să-L poată iubi în mod liber. In prima carte a Bibliei, în Facerea, omul apare ca scop al creaţiei: Dumnezeu a pregătit universul întreg, tot cosmosul şi apoi pământul cu toate speciile vegetale şi animale care îl populează pentru ca omul să stăpânească peste ele, să fie cântăreţul, preotul creaţiei, să înalţe toate acestea spre Dumnezeu, iubindu-şi în mod liber Creatorul. Celelalte făpturi, care nu au un suflet nemuritor, nu îşi puteau iubi în mod liber Creatorul. Desigur, într-o anumită măsură, întreaga creaţie îl iubeşte pe Dumnezeu şi cântă slava Lui doar prin simpla sa existenţă şi ascultând de Creatorul ei, dar ascultând de El în mod necesar, conformându-se fără conştiinţă sau libertate legilor pe care Dumnezeu le-a imprimat naturii. Omul însă este înzestrat cu libertate, fiindcă are un suflet spiritual şi nemuritor. Dumnezeu i-a dăruit libertatea deoarece scopul creaţiei era să existe o făptură care să-L poată iubi pe Dumnezeu, care să poată fi în comuniune de iubire cu El, şi pe care Dumnezeu să o poată face părtaşă la propria sa natură. Acesta este scopul creaţiei. Şi în fond, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Care Şi-a asumat firea noastră omenească este de fapt scopul creaţiei, vom vedea cum anume şi de ce.
Din păcate, foarte repede, omul şi-a întrebuinţat prost libertatea cu care a fost înzestrat: în loc să o folosească pentru a răspunde Tatălui ceresc cu iubire la iubirea Lui, el s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, nu a ascultat de El, săvârşind astfel un act de mândrie. Şi cum omenirea nu este o puzderie de indivizi, deoarece omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, după chipul Preasfintei Treimi (în vreme ce o specie vegetală sau animală este o mulţime de indivizi), omenirea întreagă este în plan natural, datorită acestei creări a sa după chipul lui Dumnezeu, un ansamblu de fiinţe solidare; omenirea întreagă care a existat de-a lungul timpurilor, de la origini, şi care va exista până la sfârşitul lumii, nu este deci o infinitate de indivizi, fiindcă a fost creată după chipul lui Dumnezeu, ci alcătuieşte deja un trup. Şi din această cauză, păcatul lui Adam nu l-a privit numai pe Adam ca individ, fiindcă, într-o anumită măsură, el era deja solidar cu toată omenirea care avea să iasă din el şi de aceea, din vina sa, datorită despărţirii lui voite şi libere de Dumnezeu, şi-a compromis, ca să spunem aşa, toţi urmaşii, întreaga-i descendenţă. Sfinţii Părinţi numesc omenirea întreagă un Adam colectiv, iar Sfântul Grigorie de Nyssa vede în el singura oaie rătăcită în căutarea căreia a venit Hristos în lume.
Bineînţeles că nu toţi oamenii sunt vinovaţi de greşeala lui Adam; însă acesta le-a transmis o fire omenească rănită, care de îndată ce este primită de fiecare dintre noi la naştere nu mai este o fire altoită pe Dumnezeu, nu mai este o fire însufleţită de energiile necreate ale lui Dumnezeu, ci una asupra căreia Satana are deja o anumită putere. Acest păcat a fost numit în Occident „păcatul originar”. Majoritatea Sfinţilor Părinţi nu îl numesc aşa, ci doar „păcatul protopărinţilor noştri”.
Prin greşeala lui Adam, pe care din păcate toţi urmaşii săi au imitat-o mereu, dezbinarea şi duşmănia au pus stăpânire pe omenire. Când citim primele capitole din cartea Facerii, care rezumă, în imagini simbolice, milenii de istorie reală, vedem că pornind de la greşeala lui Adam, toţi urmaşii lui au păcătuit până când s-a ajuns la potop, la împrăştierea acestei omeniri care ar fi trebui să fie mereu unită ca un singur popor.
Dumnezeu a vrut să repare acest păcat al lui Adam pe care îl cunoştea din veşnicie, deoarece El vede totul într-o clipă veşnică şi pentru El nu există succesiune. Acest lucru depăşeşte toate concepţiile noastre, tot ce ne putem noi închipui, însă Dumnezeu vede totul ca într-o singură clipă veşnică, şi El văzuse din veşnicie păcatul lui Adam, de aceea hotărâse să-l remedieze, să-l îndrepte prin întruparea, moartea şi învierea Logo-sului Său.
Intruparea, răstignirea şi învierea lui Hristos au fost pregătite de Dumnezeu încă din momentul chemării lui Avraam. Acesta a fost primul pas spre mântuirea omenirii pe care Domnul a vrut să o instaureze şi pe care o prevăzuse chiar din momentul în care vedea, din veşnicie, că omul nu era credincios planului Său de iubire.
Astfel, la capătul lungii istorii pe care ne-o povesteşte Vechiul Testament, Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat, Şi-a asumat firea noastră omenească. El a luat suflet şi trup omeneşti, însă acest suflet şi acest trup nu alcătuiau o persoană omenească: Hristos este în mod nedespărţit Dumnezeu şi om, Fiul lui Dumnezeu, cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi şi om, însă firea Sa omenească, acest trup şi acest suflet nu au o personalitate proprie, ci au personalitatea Fiului lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu fiind în egală măsură Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Asumându-şi aşadar această fire omenească aşa cum devenise ea după căderea în păcat a lui Adam şi după nesfârşita serie de păcate care alcătuiseră istoria omenirii, Hristos; a luat asupra Sa păcatul omului.
Bineînţeles că El nu era păcătos, deoarece, ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de om, El nu putea decât să trăiască cu sufletul Său omenesc, cu inteligenţa şi voinţa Sa omenească această condiţie de Fiu a lui Dumnezeu care era condiţia Sa veşnică din sânul Preasfintei Treimi; iar în sânul Sfintei Treimi, Fiul primeşte veşnic de la Tatăl firea cea dumnezeiască. Tatăl îi dă tot ce este Fiului, precum şi Sfântului Duh. Fiul primeşte totul de la Tatăl, Fiul este întru totul orientat spre Tatăl, este întru totul Fiu în sensul cel mai profund al cuvântului, după cum Tatăl este din veşnicie izvorul oricărei paternităţi şi Tatăl nostru.
In acest trup şi în acest suflet omeneşti, cu inteligenţa şi cu voinţa Sa omenească, Hristos Şi-a asumat omenirea cu toate consecinţele păcatului, care erau suferinţa şi moartea. Mântuitorul Hristos le-a trăit pe toate, însă cu sufletul Său de Fiu, deoarece inteligenţa şi voinţa Sa omenească nu puteau decât să adere în mod concret la acest duh fiesc care îi era caracteristic în sânul Preasfintei Treimi. Şi din această cauză, asumându-Şi firea noastră omenească, care, repet, nu este o multitudine de indivizi, Hristos cuprindea deja în El întreaga omenire. Şi în El, omenirea întreagă se împărtăşea, în mod virtual, din sentimentele Sale fieşti faţă de Tatăl. In felul acesta, Hristos a făcut din suferinţă şi din moarte, care erau semnul consecinţelor despărţirii omului de Dumnezeu, semnul totalei renunţări la sine, al renunţării totale la eu.

In calitate de om, Hristos nu avea „eu”, El era Fiul lui Dumnezeu, însă folosindu-se de voinţa Sa omenească, Fiul lui Dumnezeu a făcut din suferinţa şi din moartea Sa semnul iubirii celei mai desăvârşite faţă de Tatăl, faţă de oameni, semnul unei supuneri fieşti, pline de iubire faţă de Tatăl Său, supunere şi iubire care, în firea Sa omenească, în voinţa Sa omenească de om, erau răsfrângerea, traducerea în limba omenirii păcătoase a iubirii Sale fieşti faţă de Tatăl, care este viaţa Sa cea veşnică din sânul Sfintei Treimi.
El a distrus astfel suferinţa şi moartea, deoarece devenind semnul iubirii celei mai desăvârşite de Tatăl, precum şi semnul iubirii celei mai desăvârşite de oameni, suferinţa şi moartea se negau şi se desfiinţau reciproc: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), le-a spus El ucenicilor în cuvântarea de după Cină. Făcând în felul acesta din suferinţa şi din moartea de pe Cruce semnul iubirii Sale fieşti desăvârşite faţă de Tatăl şi al iubirii Sale de oameni, iubire care era în acelaşi timp şi o comuniune cu iubirea Tatălui pentru omenirea întreagă, pentru toţi oamenii, Hristos a zdrobit din interior, a nimicit suferinţa şi moartea şi crucea, pentru ca ele să devină semnele învierii şi biruinţei definitive ale Vieţii.
Invierea asta este: distrugerea tuturor consecinţelor păcatului, a suferinţei şi a morţii, deoarece Fiul lui Dumnezeu le-a schimbat sensul şi însemnătatea. De aceea a „venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.
Da, pentru că datorită puterii Duhului Sfânt pe care l-a trimis peste Biserică în ziua Cincizecimii şi pe care îl trimite peste fiecare dintre noi în ziua când suntem botezaţi, Hristos ne-a dat şi nouă puterea de a face la rândul nostru din suferinţele şi din moartea noastră, din prezenţa Crucii sub toate formele ei în viaţa noastră, semnul renunţării celei mai depline la eu, la propriul ego, semnul dăruirii noastre celei mai depline faţă de Tatăl şi în acelaşi timp, faţă de fraţii noştri, oamenii.
Da, prin Cruce a fost schimbat însuşi sensul suferinţei noastre, dacă vrem şi dacă suntem de acord să acceptăm acest lucru, iar Sfântul Duh, Care ne-a fost revărsat în inimi şi Care ne întipăreşte acolo o atracţie pentru aceasta, ne dă sensul Crucii şi sensul condiţiei noastre de fii ai lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Duh strigă în inimile noastre „Awa, Părinte!” (Galateni 4, 6). Ei bine, dacă la acest imbold pe care Duhul ni-l imprimă în inimi consimţim, dacă facem cu adevărat din toate crucile noastre zilnice, din toate formele prin care suferinţa îşi face loc în viaţa noastră şi din însăşi moartea noastră semnele renunţării la orice formă de egocentrism, la orice închidere în individualitate, la voinţa de stăpânire şi de posedare a eului nostru, pentru a fi pe deplin o iubire fiască faţă de Tatăl şi iubitori faţă de fraţii noştri, oamenii, atunci, suferinţa este învinsă şi învierea se face deja prezentă în chip tainic în inimile noastre, de unde va străluci în ziua Parusiei şi a învierii de apoi, la sfârşitul veacurilor.
Taina Crucii cuprinde toate aceste aspecte şi din aceste motive, „a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Crucea este instrumentul mântuirii noastre şi, prin aceasta, instrumentul bucuriei şi al învierii noastre. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Care au conceput acest minunat plan de mântuire a omului şi l-au împlinit prin jertfa lui Hristos şi în acelaşi timp, prin puterea Duhului Sfânt, Treimii Sfinte I se cuvine toată slava în vecii vecilor. Amin.

Arhim. Placide Deseille

Cununa binecuvântată a anului creştin, Predici la duminicile şi sărbătorile anului liturgic; Editura Doxologia
Cumpara cartea „Cununa binecuvântată a anului creştin”

Note:
* Rostită la Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” din Vercors, 14 septembrie 2010.
1 In limba franceză, în text: „Salut, 6 Croix, unique esperance”, reprezintă un vers foarte cunoscut dintr-un imn alcătuit în veacul al Vl-lea în cinstea Sfintei Crubi de Venance Fortunat, Episcop de Poitiers, intitulat Vexilla Regis. în acelaşi timp, aceste cuvinte de salut creştin sunt înscrise pe numeroase troiţe şi cruci din anumite regiuni din Franţa, din mediul rural, mai cu seamă din Bretania şi deci cunoscute de creştinii francezi (n.tr.).

 Sursa:crestin ortodox

Cum putem cinsti cu evlavie Sfanta Cruce?

Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit.

Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea Lui pentru noi pana la a-Si da viata pentru noi, pentru ca, primind in Sine – ca om – moartea, sa o si invinga prin inviere, ca sa ne dea si noua puterea sa inviem. De aceea, invierea Sa a fost legata de El strans cu moartea. Primind moartea, a invins moartea.
Biserica Ortodoxa pomeneste totdeauna invierea lui Hristos impreuna cu crucea. Inaltand crucea, cantam: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”. Hristos este pentru ea „Cel ce a inviat din morti”. Daca n-ar fi murit, n-ar fi inviat. Hristos, fiind nu numai om, ci si Dumnezeu, rostul mortii cu trupul a fost sa faca din moarte nu o scufundare in extrema imputinare a vietii, ci un act de predare lui Dumnezeu si deci o trecere spre viata. Astfel, El a spus: „Parinte, in mainile Tale imi dau sufletul Meu” (Luca. 23, 46). Iar Sfantul Pavel zice: „Si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8), sau: „Caci mie a vietui este Hristos, si a muri, dobanda” (Filip. 1, 21). Moartea Lui a fost astfel „de viata facatoare” (Rugaciune la sfintirea Crucii).
Prin moartea primita de buna voie si din iubire pentru noi, a omorat Fiul lui Dumnezeu moartea, deci prin ea s-a aratat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorarea altora, cum socotesc slujitorii raului. O spune aceasta Sfantul Apostol Pavel: „Cuvantul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).
Prin Crucea lui Hristos ne-am mantuit, nu prin intelepciunea cuvintelor omenesti (I Cor. 1, 19). Crucea lui Hristos a aratat lumii marea alternativa: crucea mortii pentru altii, careia ii urmeaza viata, sau egoismul care omoara pe altii, sau sta indiferent in fata ei, caruia ii urmeaza moartea sufleteasca.
Biserica vede in Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu fata de noi si o lauda ca atare. Ea vede in moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni, cea mai mare iubire a lui Dumnezeu fata de ei, intemeindu-se pe insusi cuvantul Mantuitorului: „Eu sunt Pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune viata pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). „Pentru aceasta Ma iubeste Tatal, pentru ca imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau” (Ioan 10,17). Nu face aceasta furul, adica diavolul si cei ce slujesc lui. Acestia in loc sa moara pentru oameni, ii omoara.
Putem socoti pe Hristos privind cu indiferenta la cei omorati de diavolul si de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevarat cel ce se fereste de cruce, tolerand omorarea oamenilor de catre diavol si de slujitorii lui? De fapt, sectele cugeta asa pentru ca ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu-i spun Hristos, adica Mesia, sau Mantuitorul, ci simplu Iisus, sau un oarecare prooroc, asa cum nici fariseii si carturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hristos si L-au dus la moarte, pentru ca Se socotea Hristos.
Si cine dispretuieste Crucea lui Hristos, daca nu cel ce fuge de El si de Cruce? Dar acesta nu urmeaza lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mantuitorul insusi o spune aceasta, declarand ca cel ce nu-L iubeste pe El si nu-I urmeaza Lui – Care a primit Crucea pentru noi, din iubire – este un egoist care se lasa amagit de placerile trecatoare ale lumii: „Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie; ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului daca va castiga lumea intreaga iar sufletul si-l va pierde? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16, 24 – 26; Marcu 8, 34-37).
Cei ce dispretuiesc moartea lui Hristos, ca sa-si poata intemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos si a celor ce-I urmeaza un lucru al neputintei de a scapa de sub puterea vrajmasilor, deci un lucru de rusine pentru Hristos, Care a suportat-o, si pentru oricine altul care o suporta si el, si nu o vad ca o fapta a puterii Lui primita de bunavoie, desi ar fi putut zdrobi pe vrajmasi (Matei 26, 53), vor plati pentru aceasta la Judecata din urma. Caci a spus Hristos, dupa ce a fagaduit viata celor ce-L urmeaza in purtarea crucii: „Caci de cel ce se va rusina de Mine in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu ingerii Sai” (Marcu 8, 38).
Asa cum pentru primirea mortii pe Cruce a fost preamarit Hristos (Filip. 2, 8, 9), si de aceea va fi laudat de toata creatia, asa vom fi slaviti si noi datorita ei, cum spune Sfantul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pilda prin taierea imprejur. De aceea, nu trebuie sa ne rusinam, de Crucea lui Hristos, ci sa ne laudam, cinstind-o (Gal. 6, 14).
Datorita Crucii lui Hristos si crucii purtata de noi prin imitarea Lui, ne vom impartasi de slava la Judecata din urma, daca Hristos va vedea ca nu ne-am rusinat pe pamant de Crucea Lui, ci am simtit ca cinstirea ei ne este spre lauda. Dar daca unii dispretuiesc insasi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, ei refuza inchinarea in fata Crucii, ca pe o inchinare la idol. Ei refuza sa se gandeasca la Cruce, sau nu asociaza gandirea la ea de gandirea la Hristos ei rastignit pe ea. Dar poti sa nu te gandesti la Crucea lui Hristos, cand te gandesti la El? Si poti sa desparti gandirea la Cruce de gandirea la Hristos cel rastignit pe ea? Asa ceva e nenatural. Dar ei, fortand lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care il fac crestinii, negandind o cruce despartita de Hristos, sau la un Hristos despartit de cruce.
Cand vad Crucea, ei se gandesc in mod firesc la Hristos Cel rastignit pe ea. Si astfel, tot ce am spus despre prezenta lui Hristos nedespartit de icoana Lui, cu atat mai valabil este pentru Crucea Lui. Inchinarea ce o fac credinciosii este o inchinare adresata lui Hristos, pe care-L vad cu cugetul lor rastignit pe cruce. E drept ca spun uneori si: „Sfanta Cruce, ajuta-mi!”, dar totdeauna subinteleg prin aceasta: „Sfanta Cruce a lui Hristos, nedespartita de El, ajuta-mi!”. Biserica spune de aceea: „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, adica faptei Tale prin care ai fost rastignit pe cruce si intiparirii Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate desparti fapta savarsita de cineva de persoana lui. Ea a ramas intiparita in persoana respectiva. Deci, spunand „Crucii Tale ne inchinam, Hristoase”, spunem de fapt: „Crucii care si-a lasat urma in Tine, Crucii care este in Tine si in care esti Tu mantuindu-ne prin ea!” Caci asa cum, continuand sa zicem: „Si sfanta Invierea Ta o laudam si o cinstim”, nu ne gandim la o inviere oarecare, ci la invierea intiparita in El sau la trupul Lui inviat, asa vedem si Crucea nedespartita de Hristos.
Iar inchinandu-ne astfel in fata Crucii lui Hristos, Cel ce poarta in Sine urmele rastignirii in ea, primeste El insusi inchinarea noastra si raspunde chemarii ce I-o facem prin aceasta rugaciune, mantuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizata.
Astfel, cand credinciosii ortodocsi isi fac semnul crucii, odata cu chemarea in amintire a faptei rastignirii lui Hristos, isi exprima recunostinta fata de Hristos Cel rastignit pentru ei pe Cruce si-L roaga sa vina la ei in aceasta calitate a Lui si Sa se intipareasca in ei cu puterea Crucii Lui cu care a invins moartea afirmandu-si nadejdea ca prin credinta in puterea cu care a invins moartea primind Crucea, va invinge si in ei moartea, ducandu-i spre inviere, dandu-le si lor puterea sa invinga toate faptele egoiste ce-l tin si-l afunda in moarte. Odata cu recunostinta fata de Hristos Cel ce S-a lasat rastignit ca sa-i asigure omului invierea si odata cu nadejdea ca va invia si el, unindu-se prin credinta cu Hristos Cel ce are in Sine urmele crucii prin care a invins moartea, promite sa-i urmeze si el lui Hristos care Si-a intiparit in Sine Crucea pentru veci, sa-si poarte crucea prin care omoara in sine placerile si interesele egoiste ce-l tin in moarte.

Facandu-si semnul Crucii, crestinul isi intareste nu numai nadejdea invierii, ci isi insuseste si un program de viata curata si de sine daruitoare, asemanatoare celei a lui Hristos, din puterea aratata de El in primirea mortii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se rusineaza de Crucea Lui. Insa credinciosul, facandu-si semnul Crucii, se gandeste, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca sa-i asigure invierea, ci si la Tatal Lui, care S-a bucurat de primirea mortii de catre Fiul Sau pentru oameni (Ioan 10, 17), si la Duhul Sfant, care S-a odihnit tot timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu, ci si ca om, fiind cu el in purtarea crucii si vine in oameni ca Duh al Lui, in care este intiparita Crucea, pentru a-i face si pe oameui sa-si insuseasca pornirea Lui spre jertfa.
De aceea, facandu-si semnul Crucii, credinciosul ortodox da slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Caci din iubirea lor de oameni S-a facut Fiul om si a primit moartea pentru ei. in Crucea lui Hristos s-a aratat si se arata iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revarsare a iubirii existente intre Persoanele Ei.
Deci Sfintei Treimi se inchina credinciosul cind isi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlocul si prilejul in care s-a aratat iubirea lui Dumnezeu fata de oameni si credinciosul o face pe fata sa si se inchina, facand semnul Crucii in numele Prea Sfintei Treimi, chemand asupra sa si a semenilor sai dragostea prea Sfintei Treimi.
Sfanta Treime nu e straina de Crucea lui Hristos, caci in Crucea lui Hristos s-a aratat iubirea Sfintei Treimi fata de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, vazandu-ne stapaniti de moarte. E o mare taina mila simtita de Sfanta Treime fata de noi, mila din care s-a produs intruparea Fiului Sau si moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credintei crestine nu este un Dumnezeu lipsit de simtire, de mila fata de oameni, odata ce este un Dumnezeu al iubirii. El exista totodata in fericirea iubirii desavarsite dintre Persoanele treimice, dar si in simtirea milei fata de oameni, aratand in aceasta negraita pretuire cu care ne-a imbracat. Intr-un fel, Crucea simtita de ipostasul Fiului lui Dumnezeu in umanitatea Sa nu ramane cu totul nesimtita de Tatal si de Duhul Sfant. E mai multa putere in simtirea persoanei care participa la durerea altor persoane, decat in simtirea pietrei sau a oricarei esente inconstiente. Unde si-ar avea originea simtirea omeneasca, daca nu in Dumnezeu?
Puterea lui Dumnezeu este atat de legata de Cruce, ca prin ea se sfinteste orice in Biserica. Dar puterea oricarei cruci vine de la Crucea pe care S-a rastignit Domnul nostru Iisus Hristos, varsandu-Si sangele Lui cel sfant, iubitor si biruitor al mortii pe ea. De aceea orice cruce se sfinteste, stropindu-se cu apa care a fost sfintita cu o cruce sfintita anterior si asa pana la Crucea Domnului de pe Golgota.
Dar prin aceasta insasi… Sangelui lui Hristos si a Trupului Sau rastignit se transmite in mod nevazut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinteste ulterior si prin care se sfintesc toate. De aceea orice sfintire se face, nu numai prin cruce, ci si prin Duhul Sfant, Duhul comuniunii, iar Duhul coboara de la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat. Deci in El e Treimea intreaga. Astfel, in rugaciunea de sfintire a crucii se cere Tatalui: „Cauta spre crucea aceasta si cu Duhul Tau cel Sfant, si prin stropirea apei acesteia sfintite, binecuvinteaz-o, o sfinteste, si varsa spre dansa binecuvantarea Ta cea sfanta, si puterea aceea pe care prin stropirea Sangelui si rastignirea Trupului prea iubitului Tau Fiu, acel preabinecuvantat lemn a dobandit-o, si o daruieste acesteia, ca sa fie credinciosului Tau popor zid si acoperamant si turn de tarie impotriva fetei vrajmasului, spre izgonirea a toata rautatea celui potrivnic, spre tamaduirea bolilor celor sufletesti si trupesti”. Dar puterea Crucii sfintite care este una cu puterea Sangelui lui Hristos, plin de iubirea Lui, varsat pe crucea de la Golgota, si a Trupului Lui rastignit pe ea, se daruieste numai celor ce se inchina inaintea ei lui Dumnezeu insusi, „ca sa fie auzite rugaciunile tuturor celor ce cu credinta se vor ruga Tie inaintea crucii acesteia”.
Crucea ce se sfinteste este adusa la randul ei ca dar lui Dumnezeu de catre unii credinciosi, din credinta in Crucea mantuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a nascut credinta lor si, ca urmare, ei alcatuiesc o noua cruce pe care o daruiesc lui Dumnezeu si o aduc spre sfintire: „cu umilinta ne rugam sa cauti spre crucea aceasta pe care credinciosii robii Tai, din osardie si credinta cea tare si dragostea ce o au catre Tine, au facut-o… si o sfinteste pe ea si o umple de puterea si de binecuvantarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos.. prin care puterea diavolului s-a surpat”.
Umpluta de puterea Trupului rastignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinteste toate obiectele si actele Sfintei Liturghii, binecuvinteaza pe credinciosi si toate ale lor. Nimic nu face preotul fara Cruce. Nici el, nici credinciosii, nu incep si nu incheie vreo rugaciune, fara Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodata si nici credinciosul in relatia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsa si se slaveste iubirea lui Dumnezeu fata de oameni, prin ea se revarsa toate bunatatile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumnezeul Crucii, pentru ca este Dumnezeul iubirii, al milei si al darniciei Lui fata de noi.
La aceasta ne gandim cand vedem Crucea, cand ne insemnam cu ea, cand suntem binecuvantati prin ea, cand ne inchinam ei. Nu vedem si nu cugetam o cruce fara sa cugetam la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot-milostive, aratata in gradul culminant pe Cruce de catre Fiul si ramasa ca semn si mijloc al milei Lui permanente fata de noi. In Cruce vedem fata simtitoare a lui Hristos catre noi, prezentarea continua a jertfei Sale catre Tatal, in numele nostru, in care ne vrea asociati cu Sine in aceeasi predare Tatalui, ca sa simtim si noi impreuna cu El privirea iubitoare a Tatalui fata de noi impreuna cu El, ca sa ne umplem si noi de Duhul cel Sfant care raspunde precum Fiul iubirii Tatalui, ca raspuns iubirii aratate Fiului de catre Tatal prin Acelasi Duh. Prin Cruce ne simtim indemnati si intariti de Fiul la iubirea semenilor.
Crucea nu poate fi despartita de Treimea iubitoare si de Fiul cel in continua stare de jertfa pentru noi, insufletit de aceasta iubire fata de starea nefericita a noastra, ajunsi in stare de moarte, prin slabirea legaturii cu Dumnezeu, izvorul vietii. Iar avind in orice cruce puterea Crucii de pe Golgota si sfintind prin ea toate, crestinii au pe Acelasi Hristos neschimbat, revarsandu-si-o prin harul Duhului Sfant, peste toate, cu bunavoirea Tatalui. Aceasta da o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte si alte momente care aduce la existenta alte si alte persoane, cu alte si alte probleme, dar el e o unitate, caci, Acelasi Hristos, Care prin Duhul Sfant ii umple cu puterea Lui pe toti si toate ale lor, ii ajuta sa-si rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate in unitate, persoane diferite de valoare egala, in cadrul aceleiasi naturi umane, cu probleme diferite, dar inrudite. Ramanand in identitatea speciei si primind pe Acelasi Hristos, oamenii, desi diferiti, sunt uniti printr-o traditie, experienta si nadejde comuna a vietii de veci.
Biserica raspunde necesitatilor oamenilor diferiti din fiecare timp, dar ii si tine uniti printr-o traditie si nadejde comuna. Timpul nu e nici o lipsa de progres, nici un progres care sa nu curga in unitatea lui. In Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Caci in Hristos e posibila o inaintare spirituala fara sfarsit, dar care ramane totusi in El. Stiinta si filosofia contemporana au ajuns si ele la intelegerea unui finalism sau a unei tinte spre care inainteaza miscarea timpului, ca spre o desavarsire a persoanelor constiente, parasind atat ideea unei evolutii fara tinta care schimba totul, cat si ideea unui conservatorism fara nici o miscare. Viata omenirii este o noutate vesnica in identitate, noutatea unei omeniri identice, care inainteaza spre o tinta a desavarsirii, dar nu a asimilarii ei si a persoanelor ei.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

Predica la Inaltarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Mantuieste, Doamne, poporul Tau si binecuvinteaza mostenirea Ta;biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste si cu Crucea Ta pazeste pe poporul Tau (Troparul praznicului)

Iubiţi credincioşi, pentru a vorbi mai desluşit des­pre acest prea sfânt praznic al Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este nevoie să înce­pem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc nişte măr­turii mult mai de demult, ca să ne putem da seama când a început şi cum a ajuns până la noi praznicul acesta.

Aţi văzut dumneavoastră grâul, când de-abia îl bate vântul, sau când e de o palmă numai şi când e a­proape să dea în spic? Dacă vei căuta într-însul şi îl vei desface când e aproape să dea în spic, sau cu vreo lună mai înainte, vei vedea acolo o taină mare. Acolo, în paiul acela, în firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grâ­u­lui foarte amănunţit, foarte mic se arată înăuntru şi spi­cul şi boabele lui şi toate celelalte. Aţi văzut păpuşoiul când de-abia îi dă spicul şi de-abia are păpuşi? Păpuşa a­ceea care nici mătase nu are, în care se vede ceva foarte mic, e porumbul, care mai târziu se va face mare, va face şi grăunţe şi toată frumuseţea lui lăsată de Dumnezeu.
Iată, aşa sunt cele ale dumnezeieştii Scripturi. Prea lu­minatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica da­rului, n-au ajuns la noi deodată aşa de desăvârşite şi prea sfinte cum le vedem astăzi; nu, ci ele au fost mai în­tâi de-abia în faşă şi încolţite în umbră. Şi de aceea este ne­voie să vorbim despre umbre, despre faşe şi despre cli­pa când ele de-abia se plămădeau şi se urzeau înainte de le­gea nouă şi chiar de legea veche.
Mai înainte de a fi Moisi şi de a primi legea veche, Pa­triarhul Iacov, închipuind Sfânta Cruce, a blagoslovit pe fiii lui Iosif, pe Manasi şi pe Efraim, în chipul crucii, a pus mâna stângă pe unul şi mâna dreaptă pe celălalt în chipul crucii (Facerea 48, 13-19). Şi mai înainte de a muri el, aceia s-au închinat la vârful toiagului său, adică la lemn, simbolizând crucea încă dinainte de venirea legii vechi.
În legea veche, simbolul crucii, adică cel ce umbros o arăta pe dânsa, îl vedem mai întâi atunci când unul dintre împă­ra­ţii canaanei a omorât pe israeliţi şi a omorât pe mulţi, în­cât aproape toţi încăpuseră pe mâna lui. Şi Moisi, neşti­ind ce să facă, a început a-i îndemna pe dânşii să asculte de Dumnezeu, iar ei mai tare cârteau, zicând: „De ce ne-ai adus pe noi în pustie, de ce ne-ai adus pe noi aici? Nu era mai bine în Egipt?”.
Şi a auzit Dumnezeu cârtirea poporului – spune dum­nezeiasca Scriptură – şi a trimis şerpi care muşcau cu muşcătură de foc şi au omorât mulţime nenumărată de oa­meni. Iar Moisi, văzând că moare atâta popor, s-a ru­gat lui Dumnezeu pentru el.
Şi atunci a spus Dumnezeu lui Moisi: „Fă-le un şarpe de aramă, turnat întreg, desăvârşit şi să-l răstigneşti, să-l spânzuri pe el pe un stâlp înalt. Şi toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi să privească la şarpele cel de aramă şi se vor vindeca (Numerii 21, 1, 5-9).
Acesta era simbolul crucii întru totul adevărat, cu mult înainte de veacul Mântuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moisi: „Vezi, spune-le ca toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat, să-şi în­chi­puie că viaţa lor este acolo şi vor trăi”. Şi le-a spus Moisi atunci: „Vezi, Israele, viaţa ta răstignită pe lemn”; şi toţi care priveau la şarpe se vindecau.
Şi că această ase­mă­nare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a în­chi­puit cu adevărat pe Hristos, Însuşi Mântuitorul a ade­ve­ri­t-o când a spus: „Şi precum Moisi a înălţat şarpele de a­ra­mă în pustiu, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului” (Ioan 3, 14-15).
Dar unde mai vedem taina lemnului crucii şi puterea lui? La Mera. După ce a tăbărât poporul lui Israel lângă Marea Roşie, cale ca la trei zile, au ajuns la o apă mare care se chema Mera. Şi poporul şi dobitoacele toate erau însetate şi a strigat poporul, cârtind, către Moisi: „Ce să bem?”. Şi când au vrut să bea din Mera, nu puteau, căci – arată dumnezeiasca Scriptură – apa Merei era ama­ră şi otrăvitoare şi poporul nu putea să bea, cu toată se­tea lui.
Şi atunci Moisi a strigat către Dumnezeu: „Doamne, ce să fac?”. Şi a zis Dumnezeu: „Ia un lemn şi-l aruncă în apă şi ea se va îndulci”. Şi Moisi a făcut în­toc­mai, băgând lemnul în apă şi s-a îndulcit apa şi a băut poporul şi dobitoacele cele însetate şi s-au răcorit (Ieşirea 4, 22-25).
Ce este lemnul băgat în apa Merei? Cum poate un lemn să îndulcească o apă amară? Iată cum: în viaţa a­ceasta, fraţi creştini, pururea suntem amărâţi de scârbă şi de necazuri şi de ispite şi de boale şi de pagube şi de alte ne­cazuri. Şi când vom privi la lemnul crucii lui Hristos, cum El a răbdat mai mult decât noi, atunci se îndulceşte ne­cazul nostru şi nu mai este amar.
Când ne aducem a­min­te câte sfinte patimi şi preaînfricoşate a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea aceasta amară a vie­ţii noastre, pentru că ne gândim că noi nu am răbdat ni­­mic pentru dragostea Lui (Sfântul Grigore de Nyssa, Co­men­tariu la viaţa lui Moise).
Dar care au mai fost simbolurile crucii? Mai înainte încă de venirea lui David, Moisi se lupta în pustie cu madianiţii şi cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Şi amaleciţii biruiau pe Israel; atunci Moisi s-a fă­cut pe sine o cruce, ridicând braţele în sus şi închipuind semnul crucii. Şi ridicând Moisi mâinile în sus, Israel bi­ruia pe Amalec, iar când le cobora, Amalec biruia pe Israel. Şi văzând preoţii Aaron şi Or că Moisi nu mai putea ţine mâinile în sus, în chipul crucii, atâta vreme, pentru ca nu cumva să biruiască Amalec, au pus o lespede sub pi­cioa­rele lui Moisi, să-l ridice mai sus şi Aaron îi sprijinea o mână, iar Or îi ţinea mâna cealaltă şi-l ţineau astfel pe el în semnul sfintei cruci, până când poporul lui Israel a bi­ru­it desăvârşit pe Amalec (Ieşirea 17, 8-13).
Deci toate acestea sunt simboluri preavechi ale crucii.
Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două lemne puse dea curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi taina mân­tu­i­rii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea alt­ce­va. Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat.
Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a in­trat o singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său şi a dobândit o veş­nică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al tau­rilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfin­ţeşte spre curăţirea trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cuge­tul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).
Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a biruit pe diavolul. Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea, că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă şi era ţinută în Sfânta Sfintelor, în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise David pe Goliat (I Regi 21, 8-9).
Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te pecetea Dumnezeului Celui Viu. Unde aflăm noi aceas­ta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru fărădelegile şi răutăţile poporului.
Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al Domnului care striga cu glas mare: „Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi în­sem­naţi pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma crucii – şi când va veni sa­bia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de primejdie şi de moar­tea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.
Avem însă alte mărturii mai puternice în legea no­uă. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, după ce arată des­co­peririle cele mari despre sfârşitul lumii, despre tai­na întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am vă­zut, apoi, alt înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a strigat cu glas pu­ternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să va­tăme pă­mântul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici ma­rea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7, 2-3).
Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că es­te Altar, că este armă şi pecete a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos.
Crucea este mo­tivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune că, prin dragostea cea că­tre noi, Fiul lui Dumnezeu „…ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pen­tru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nu­me care este mai presus de tot numele, ca întru nu­mele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).
Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Cru­cea? L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de ocară şi moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi începătoria şi domnia.
Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos es­te steagul şi dacă vreţi, emblema. Este stema şi stea­gul lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfârşitul lu­mii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spu­ne Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fi­u­lui Omului” (Matei 24, 30).
Deci, iată cât de mare lu­cru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Pro­o­rocul: „Înălţaţi un steag pentru neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: „Sfânta Cruce care înal­ţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer şi pe pământ” (Matei 24, 30).
Aşadar, iubiţii mei fraţi, v-am arătat câteva simboluri şi câteva mărturii ale Scripturii privitoare la cruce, mai înainte şi după venirea lui Hristos.
Şi acum să începem a spune cum a luat fiinţă tai­na acestui praznic de astăzi, cum a ajuns să se prăz­nu­ias­că Înălţarea Sfintei Cruci. Iată cum:
Constantin cel Mare, care a fost primul împărat al creştinilor, mai înainte de a fi el împărat, a fost fiul lui Con­stantin Clorus, care împărăţea în Galia, Franţa de as­tăzi, fiind om blând şi nepersecutând pe creştini.
Şi a în­ce­put Constantin război împotriva lui Maxenţiu, care stă­pâ­nea o parte a marelui imperiului roman, cea cu Roma, tiranizând pes­te măsură pe supuşii săi. Dar era foarte îngrijorat Con­stantin, căci auzise despre Maxenţiu că are oştiri ne­nu­mă­rate şi este mai bine pregătit decât dânsul.
Şi tre­când mun­ţii din nordul Italiei, ca să vie spre Maxenţiu, nu ştia ce să facă: să se întâlnească cu el, să bată război, sau mai bine să trimită soli de pace? Şi în această nedu­me­rire şi grijă a lui, deodată a văzut la amiază, pe cer, o cru­ce de stele care străluceau mai mult decât razele soa­re­lui şi împrejurul ei erau litere romane, tot cu stele în­chi­puite, prin care se scria: „Întru acest semn vei învinge!” [In hoc signo vinces].
Văzând semnul cinstitei cruci, marele Constantin, deşi încă nea­vând credinţă deplină, a cunoscut că este semnul creş­ti­ni­lor şi a poruncit mai întâi de toate să se facă o cruce de aur, după chipul aceleia care i s-a arătat lui pe cer, ca să se poarte înaintea oştirilor sale. Şi mergând împotriva lui Maxenţiu, a dobândit biruinţă mare.
L-a biruit, i-a sfă­râ­mat oştirile, l-a înecat în apa Tibrului şi a intrat cu mare triumf în Roma, unde până astăzi se află Arcul lui Con­stantin sau Arcul de Triumf, pe unde Constantin cel Mare a intrat biruitor. Şi cunoscând el taina crucii şi puterea Ce­lui răstignit pe dânsa, a cugetat mult la puterea cre­dinţei creştineşti şi s-a botezat de Sfântul Silvestru şi el şi maica lui.
După aceasta, a trimis pe maica lui, pe Sfân­ta Elena, la Ierusalim, să caute crucea lui Hristos, sem­nul biruinţei care i-a ajutat lui împotriva lui Maxen­ţiu. Şi s-a dus împărăteasa Elena şi a răscolit tot Ieru­sa­li­mul, că era foarte greu să găsească acest sfânt lemn. Căci unde fusese mormântul Domnului era capiştea zeiţei Venera şi la Betleem – unde S-a născut Domnul – era zeul Apolon şi la Golgota erau alţi zei şi alţi idoli, iar cetatea Ierusalimului nu se mai chema Ierusalim, ci Aelia Adriana, după numele păgânului împărat roman Adrian, ca­re făcuse toate aceste schimbări. Urâciunea pustiirii stă­tea în locul cel sfânt.
Deci a venit Elena împărăteasa, cău­tând şi sfărâmând idolii şi capiştile şi cu mare gre­u­tate a găsit mormântul lui Hristos, plin de pietre şi noroi, as­tupat de acest păgân împărat care a vrut să şteargă nu­mele lui Iisus de pe faţa pământului.
Aţi văzut unii şi Betleemul şi Golgota, aţi văzut desigur biserica Golgotei şi a mormântului Domnului, că era aproape locul unde a fost răstignit Domnul de cel unde a fost îngropat, cum spu­ne Evanghelistul Ioan, anume că era mormântul în grădină, aproape de locul unde fusese răstignit Iisus şi acolo L-au pus pe El.
Deci a unit aceste două locuri, mormântul Domnului şi Golgota, într-o singură biserică („Viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena”, în Istoria Biseri­ceas­că a lui Eusebiu din Cezareea, cap. 25-30).
Şi când au găsit cele trei cruci, era mare nedu­me­ri­re şi nu ştiau care dintre ele e a Mântuitorului. Mai întâi cu mare greutate le-au găsit, pentru că nu voia să spună nimeni dintre evrei unde sunt, fără numai un oarecare evreu cu numele Chiriac, ştiind unde era ascunsă crucea de strămoşii lui, a spus şi le-a arătat împărătesei Elena. Şi pe acest Chiriac l-au hirotonit Sfinţii Părinţi preot şi mai apoi a fost patriarh al Ierusalimului 12 ani (Proschi­men­tarul Ierusalimului, Bucureşti, 1852, pp. 76-80).
Şi când au adus crucea cea de viaţă făcătoare şi celelalte două cruci, fiind în nedumerire împărăteasa Elena, căci nu ştia care e a lui Hristos, a trecut pe acolo un mort, pe care-l du­ceau la groapă şi au pus asupra lui mai întâi două dintre cruci şi nici un semn nu s-a făcut. Iar când s-a pus peste mort crucea lui Hristos, acesta s-a sculat din sicriu şi pu­nând mâna pe cruce, a zis: „Asta-i crucea cea de viaţă fă­cătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”.
Şi aşa s-a întărit toată lumea în credinţa în Sfânta Cruce a lui Iisus Hristos, pe care, luând-o cu mare cinste Patriarhul Ma­ca­rie, a ridicat-o pentru ca să o vadă tot poporul. Şi după ce s-a văzut minunea aceea, multe, nenumărate minuni s-au făcut cu puterea Sfintei Cruci, acolo şi în toată lu­mea.
Şi de atunci, de când au înălţat Sfânta Cruce îm­pă­ră­tea­sa Elena şi Patriarhul Macarie în Ierusalim, s-a luat o­bi­ceiul să se prăznuiască această sărbătoare la 14 septembrie, în amintirea Înălţării cinstitei şi de viaţă făcă­toa­rei Cruci a lui Hristos (Cuvânt la Înălţarea Sfintei Cruci; pro­log, la 14 septembrie).
Iubiţi credincioşi, am amintit câte ceva din însem­nă­tatea Sfintei Cruci. Dar să venim la alte minuni şi la al­te taine ale crucii.
Oare de câte feluri este crucea, fraţilor? În cuvin­te­le dumnezeieştilor Scripturi, înţelesul crucii este tâlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale, în două. Ea are un înţeles duhovnicesc şi unul material.
Înţelesul duhov­ni­cesc îl avem atunci când ne aducem aminte de toate su­ferinţele şi patimile cele preaînfricoşate ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi zi­cem că El a purtat crucea suferinţei până la moarte – şi moarte de cruce. În acest înţeles se cuprind şi cele ce se spun de către Mântuitorul în Evanghelie: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Iar crucea materială este chiar propriu-zis crucea aceea pe care a dus-o Mântuitorul în spate. Aţi auzit cum Evanghelia de astăzi zice: „Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota. Unde L-au răstignit…” (Ioan 19, 17-18). Auzi: „du­cându-Şi crucea” – crucea lui Hristos.

Şi mai zice Evan­ghelia de azi: „Şi stăteau lângă crucea lui Iisus Ma­ma Lui şi sora Mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Mag­dalena” (Ioan 19, 25). Când zice că „stăteau lângă cru­cea Lui”, să ştim că tot de crucea cea de lemn se vor­beşte.
Dar de ce Mântuitorul, în drum spre Golgota – ca­lea durerii – a îngăduit să ducă un om crucea Lui, de la o vre­me înainte, anume Simon Chirineanul? Ştiţi de ce? Pen­tru că la patima lui Hristos n-a pătimit Dumnezeirea, ci numai Hristos ca om.
Dacă ar fi voit Dumnezeirea să o ajute pe firea omenească, Hristos putea să ducă şi munţii şi tot pământul până la Golgota. Dar atunci El pătimea ca un om şi ca om a avut nevoie să fie ajutorat. Cine mer­gea cu crucea în spate? Cine o ţinea şi înseta şi era rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Deci, ca om, El slă­bi­se şi avea nevoie de ajutorul altui om să ducă crucea pâ­nă la groapă. Aşa spun dumnezeieştii Părinţi: că şi noi u­ne­ori trebuie să fim ajutoraţi de fraţii noştri în necazuri şi în scârbe, ca să putem duce crucea suferinţelor până la uşa mormântului.
Dar crucea Mântuitorului Iisus Hristos, pe care a dus-o Simon Chirineanul în spate şi a dus-o şi El şi lângă care stăteau Maica Domnului şi celelalte fe­mei mironosiţe, este crucea cea materială, crucea pro­priu-zisă, crucea lui Hristos cea din lemn, cea din ma­te­rie. Mare nebunie fac toţi acei care, deşi îşi zic „cre­dem”, nu cinstesc crucea lui Hristos.
Ei primesc crucea numai ca simbol tainic, adică numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, având o par­te văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi din suflet. Îndoită deci este şi crucea, una materială, la ca­re se închină şi cu care se însemnează şi pe frunte şi al­ta spirituală, în suflet, adică hotărârea de a răbda cu dra­goste toate necazurile pentru a împlini poruncile lui Hristos (I Corinteni 6, 20).
Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre cruce. Multe trebuie spus că sunt crucile: este crucea celor că­să­toriţi, este a celor feciorelnici, este crucea celor bolnavi, es­te crucea celor călători, este crucea ostaşilor, şi multe mii de feluri de cruci, dar toţi trebuie să ducă o cruce pen­tru dragostea lui Iisus Hristos, ca să se poată mân­tui.
În Urmarea lui Hristos se spune: „Omule, dacă te numeşti ur­mător al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mântui”. Hristos a arătat calea împărătească către cer. Dacă El a socotit de mare nevoie să sufere pentru neamul omenesc, şi dacă a văzut că fi­rea omenească are nevoie să se tămăduiască de plăceri şi de durere şi ne-a călăuzit, arătându-ne nouă calea a­ceas­ta – că fără cruce nu este mântuire – apoi nebun este a­ce­la care crede că poate să se mântuiască fără suferinţă, fă­ră răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate îm­pre­jurările vieţii.
Cel căsătorit are crucea sa: trebuie să nas­că atâţia copii, câţi îi dă Dumnezeu, să-i crească în fri­ca şi certarea Domnului, să sufere toate chinurile le­ga­te de această creştere.
Cel înţelept şi credincios îşi dă sea­ma cu câtă greutate se naşte un copil, cu cât necaz se creşte şi mai ales câtă durere are adevăratul părinte când îl vede ne­ascultător şi suferă el până ce îl vede om pe lu­me.
Cei că­sătoriţi au crucea de a munci, de a se osteni, de a lua mă­suri de curăţenie în căsătorie, aşa cum sunt e­le rân­du­ite de Sfânta Biserică, de a face milostenie, de a câş­ti­ga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor – şi al­te multe.
Cei feciorelnici au o altă cruce, mai frumoasă decât a celor căsătoriţi. Căci zice Pavel că bine este tinerilor să se căsătorească, dar mai bine să rămână aşa (I Corinteni 7, 38). Cei necăsătoriţi duc o cruce grea, ei duc război cu firea. Căci ce este monahul? „Este sila necontenită a firii şi tă­ie­rea voii până la moarte” (Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul IV).
Monahul este un om de jertfă, care se jertfeşte pu­ru­rea pentru dragostea lui Iisus Hristos şi care pentru dra­gostea Lui renunţă la toate plăcerile lumii şi ale tru­pu­lui. Pururea se smereşte, pururea posteşte, pururea pri­veghează, pururea se osteneşte, pururea plânge.
Ni­cio­da­tă mintea lui nu este fără grijă pe pământ şi nici nu poate să fie, căci are luptători împotrivă ca nisipul mării! Deci monahul are o cruce într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decât nunta, du­pă cum a înţeles Pavel Apostolul, când a zis: „Cel ce îşi mă­rită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bi­ne face” – arătând că mai bună este curăţenia, fecioria cea desăvârşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor lua de la Hristos.
Este apoi crucea celor bolnavi. Celui bolnav, ştiţi cu toţii, i se pare noaptea un an, nici bucate nu suferă, nici bu­curia lumii nu o simte. Duce o cruce grea, săr­ma­nul şi ferice de cel ce poate răbda în boală ca Iov, căci a­ce­la ma­re plată va lua.
Crucea celui din boală îi smereşte şi su­fletul şi trupul, iar de la cel bolnav nu cerem nici post, nici metanie, ci numai două lucruri cerem, cum spune dum­nezeiescul Părinte Efrem Sirul: „De la omul bolnav do­uă lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea”.
Să se roage lui Dumnezeu necontenit, spre osteneala du­hu­lui pe care o poate face până la ultima suflare. Şi să mul­ţumească lui Dumnezeu pentru boala sau crucea pe ca­re i-a dat-o lui până la sfârşit şi va avea cunună de mu­­cenic. Aşa au purtat crucea sfinţii martiri, aşa sfinţii pustnici, aşa creştinii cei buni, aşa cei bolnavi care au avut credinţă tare în Hristos.
Să ştiţi deci că nimeni de pe pământ, din cei care sunt botezaţi în numele Sfintei Treimi, nu se poate mân­tui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: „Omu­le, da­că vrei să lepezi o cruce, nenumărate cruci vor veni a­su­pra ta”. Cine ia crucea cu mulţumire şi cu dra­gos­te pen­tru Mântuitorul şi e foarte mulţumit când e cer­tat de Dumnezeu, cu pagube, cu scârbe, cu ocară, cu foame, cu se­te, cu boală, cu robie, cu necaz, cu întristare – acela e următor al lui Hristos. Să ducă cu bucurie cru­cea sa, a­du­cându-şi aminte că crucea lui Hristos a fost cu atâtea mi­­lioane şi milioane de ori mai mare decât cru­cea lui, fi­ind­că a răbdat fiind fără de păcat şi atâtea pa­timi câte nu poa­te cuprinde mintea omenească.
Iubiţi credincioşi, să mai ştiţi despre Sfânta Cruce şi aceasta: când faceţi semnul Sfintei Cruci, să-l faceţi drept pe chipurile voastre, ca să nu râdă diavolii de bat­jo­cu­ra pe care o faceţi.
Faceţi împreunând aceste trei de­ge­te – simbolul Sfintei Treimi – şi puneţi întâi la frunte, în nu­mele Tatălui, apoi la buric, în numele Fiului, că S-a co­bo­rât din cer pentru mântuirea noastră şi apoi în umă­rul drept şi în umărul stâng, prin care se leagă dra­gostea lui Dumnezeu de om şi de mântuirea noastră, că prin Du­hul Sfânt ţinem legătura cu Dumnezeu Părintele, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt; acestea ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul la cruce.
Ce să vă mai spun? Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi că taina crucii s-a repetat uneori şi în chip vă­zut.
Iată ce s-a întâmplat. Într-o casă oarecare bolea un biet creştin sărac şi era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i: „Uite, stai aici, că eu acuma mor şi la ur­mă va rămâne la nişte nepoţi ai mei”. Şi când a murit creştinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Dom­nului Dumnezeului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură tare către creştini, a lăsat icoana pe pe­rete şi-şi vedea de treburile lui.
Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu şi i-a zis: „Măi, dar cum stai tu în casă, cu icoana? Uite icoana lui Hristos!”. Iar el a răspuns: „Aşa am găsit casa când am venit şi nu mai iau icoana de la lo­cul ei; n-am îndrăznit s-o iau, că am auzit că acela-i lu­cru sfânt, e Hristos”.
Însă acela fiind mai rău şi mai ne­cre­din­cios, a cerut icoana şi nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Şi a luat icoana Mântuitorului de acolo şi ducând-o cu sine, undeva la o casă a lui de departe, a chemat şi pe alţii şi le-a zis: „Să facem şi noi cu icoana lui Hristos cum au făcut pă­rin­ţii noştri!”.
Şi au pus icoana pe un stâlp şi au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bă­tut cuie şi după ce au pus icoana acolo, au început a lovi în faţa ei şi-şi băteau joc de sfânta icoană a Mân­tui­to­ru­lui. Unii îl scuipau, alţii strigau: „Na, coboară-Te de pe cru­ce, cum am auzit că spune în Evanghelie!”.
Alţii spu­neau: „Mântuieşte-Te pe Tine, dacă eşti Hristos; coboară-Te de pe cruce!”. Şi în fel şi chip, după cum au făcut părinţii lor, au făcut şi ei icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar în simbol cele făcute de părinţii lor, să le urmeze răutatea.
Iar unul din ei a zis: „Eu am auzit că la evrei unul L-a împuns cu suliţa în coastă”. Şi în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliţă şi au împuns icoana. Dar deo­da­tă, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult şi i-a cuprins spaima pe toţi şi au fugit la şcoala lor şi au spus rabinului: „Iată ce am făcut noi: am răstignit icoana lui Iisus Hristos şi când am împuns-o, a curs sânge”!
Şi a ve­nit învăţătorul lor, rabinul şi a văzut adevărul. Apoi a zis: „Vedeţi, acum s-a stabilit mai tare şi mai clar decât toa­te că părinţii noştri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu şi de omul Iisus Hristos. Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta us­ca­tă de lemn, suntem toţi vinovaţi de sân­gele Lui şi trebuie să ne botezăm”.
Şi ducându-se la şcoa­lă cu icoana aceea însângerată, s-au botezat toţi a­ceia, toată şcoala lor şi mult popor evreiesc a trecut la dreap­ta credinţă, văzând sângele lui Hristos curgând din Sfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota (Prolog, luna mai).
În India, unii dintre misionarii noştri creştini predi­că Evanghelia cu foc, mai ales cei catolici. Un biet misio­nar a reuşit într-o comună să convertească la credinţa creş­tinească vreo câteva familii din hinduşii aceia, cre­din­cioşi ai lui Brahma Krişna.
Şi aceia, convertindu-se la creş­­tinism, în satul lor a ridicat misionarul o troiţă, o cru­­ce a lui Iisus Hristos, a sculptat-o din lemn şi pe ea [l-a reprezentat] pe Mân­tuitorul în mărime naturală şi L-a împodobit frumos.
Se duceau cei ce crezuseră în Hristos, se închinau dinaintea Mântuitorului răstignit pe cruce, la acea sfântă troiţă. Iar ceilalţi păgâni, care erau mulţi, după cum sunt şi astăzi, au pornit cu ură asupra acelor puţini creştini şi-i băteau şi-i ucideau, martirizându-i, pentru că au crezut în Hristos.
Ba au început să batjocorească şi cru­cea Mântuitorului. S-au dus la acea troiţă unde era Mân­tu­i­torul răstignit şi au început a-L batjocori pe Mântuitorul pe cruce şi-L băteau cu ciomegele şi-L scui­pau şi-I ungeau crucea cu murdării.
Iar când erau în to­iul acestor batjocuri, Mântuitorul de pe cruce a întors fa­ţa la dreapta, spre ei şi a zis: „De ce Mă batjocoriţi?”. Şi când au văzut ei că S-a întors ca un viu cu faţa Cel pe Ca­re Îl scuipau şi că i-a întrebat de ce Îl batjocoresc, câţi­va au murit de frică acolo.
Iar ceilalţi au dat fuga la în­­văţătorii lor în legea sanscrită păgână şi au spus: „Hai să vedeţi o minune: noi L-am batjocorit pe Hristos şi am vă­­zut cu ochii noştri cum a întors faţa şi a zis către noi: De ce mă batjocoriţi?”.
Şi au mers cu toţii şi când au vă­zut şi învăţătorii lor că Mântuitorul stă cu faţa întoarsă, s-au speriat şi toţi s-au botezat şi mare cutremur i-a cu­prins pe locuitorii din ţinutul acela. Şi acolo unde a fost sfânta troiţă, se află azi o catedrală mare. Iar acea cruce dum­nezeiască, cu Mântuitorul Care Şi-a întors faţa, a fost şi este până astăzi în altarul acelei catedrale. Şi aşa Mântuitorul a băgat groaza în cei ce-L batjo­co­reau, nu­mai ca să-i întoarcă pe dânşii pe calea pocăinţei.
Deci, fraţii mei, dacă numai atâta semn de la cru­cea lui Hristos a fost în stare să facă pe oameni să moară de vii, să-i întoarcă la pocăinţă şi să trezească atâtea su­flete, ce va fi oare când va veni Mântuitorul pe norii ce­ru­lui şi când Crucea lui Hristos va străluci de milioane de ori mai mult decât soarele şi va fi adusă pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă, de milioane şi milioane de ar­hangheli şi îngeri?!
Când vor suna trâmbiţele şi când lân­gă Sfânta Cruce – cum spun Sfinţii Părinţi – va apărea şi buretele şi cocoşul cu suliţa şi varga cea de isop, căci toa­­te semnele prea înfricoşatelor patimi vor veni lângă Crucea Sa?!
Iar în urma ei va veni cortul Legii Vechi, adică chi­vo­tul cel din Silo, primul cort pe care l-au făcut evreii; că spu­ne Evanghelistul Ioan în Apocalipsă, deşi acoperit, că a vă­zut pe cer cortul lui Dumnezeu cu oamenii.
Deci va ve­ni şi sicriul legii vechi, va veni şi Sfânta Cruce pe norii ce­ru­lui, ca să arate că vine Dumnezeul cerului şi al pă­mân­tu­lui, Iisus Hristos. El este Cel ce-a venit şi S-a răs­tig­nit pe cruce pentru noi şi pentru mântuirea noastră.
Iubiţi credincioşi, trebuie să vă mai spun un lucru. Noi nu putem spune nici cât ai lua o lingură de apă din o­cean, faţă de câte ar trebui să vorbim despre cinstea preasfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos. Sun­tem în timpul dumnezeieştii Liturghii, mai sunt şi alte lu­cruri de făcut ca să isprăvim dumnezeiasca slujbă. V-am spus acestea, ca să rămână scris cu slove de aur în min­ţile şi în inimile dumneavoastră, de la praznicul Înălţării Sfintei Cruci.
Deci toţi, care vrem să ne mântuim, trebuie să du­cem cu dragoste şi cu bucurie o cruce, pentru mântuirea noastră. Şi să fim închinătorii Crucii lui Hristos şi a celei vă­zute şi sfinţite, pentru că îndoit este omul şi îndoită es­te crucea.
Deci, încă o dată: crucea spirituală este să răbdăm toa­te necazurile şi toate scârbele pentru împărăţia ce­ru­lui, iară crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn sau din orice altă materie.
Dar zice dumnezeiescul Damaschin în Dogmatica lui: „Mă­car din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută cru­cea după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea ma­terie” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XI, pp.254-258).
Deci, nu ne închinăm materiei din care e făcută cru­cea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului, când ve­dem că e făcută crucea aşa cum ne închinăm de veacuri la ea.
Domnul Dumnezeu şi Prea Curata lui Maică şi Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a lui Hristos să ne ajute nouă, păcătoşilor, să ducem cu bucurie şi cu dra­gos­te crucea la piepturile noastre, în mâinile noastre şi în toa­te faptele noastre şi să ne închinăm crucii materiale cu evlavie şi cu dragoste, căci este semn şi steag al Dom­nului nostru.
Iar cea spirituală s-o avem pururea în minte şi în su­flet, adică să fim gata cu inima noastră de a suferi toa­te necazurile şi toate ispitele, toate pagubele şi toate boa­lele, pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Este slavă şi cinste, Crucea

Crucea este slavă şi cinste, după cum chiar şi El o numeşte aşa, zicând: „a venit ceasul ca să se proslăvească Fiul Omului” (Ioan 11,4).

Deci, dacă El numeşte cele ale robilor slavă, cu atât mai mult tu trebuie a numi slavă cele ale Stăpânului.

Ai văzut cât de mare este rodul crucii? Să nu te înspăimânţi dar de dânsa, că dacă ţi se pare ceva posomorât, totuşi naşte mii de bunuri.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia a IV-a, p. 88)

PREDICA Sfântului Ioan Gură de Aur la Scoaterea Sfintei Cruci (1 august)

Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăste pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Si tocmai cel ce a săvârşit păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori, în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţa niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşte păcatul, cât şi înainte şi dupa săvârşirea lui, se ridică asupra noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăvirea păcatului, în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băgăm seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit şi s-a isprăvit, iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei.
Aici se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură despre femeile născătoare, înainte de naştere pătimesc dureri multe şi nesuferite, iar după ce au născut, ele simt uşurare şi durerile trec (Ioan 16, 21).
La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii.
De aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în voi o poftă rea; iar dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci, îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omoram prin mărturisire şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine. Căci nimic nu este pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De aceea osândeşte păcatul tău şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său, dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie. Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată şi de două ori şi de trei ori şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai de pe urmă.
Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor noastre. Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastră neîncetat.
Dar Dumnezeu n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dacă din contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte puţin folos ne-ar aduce.
De aceea Dumnezeu a rânduit aşa, ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătatea minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi fără răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne mângâiem şi să putem iarăşi răsufla.
Pe cât de pierzător şi aducător de grosolană nesimţire ar fi daca păcatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui ca noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu-i sufletul şi făcându-l incapabil de orice bine.
De aceea conştiinţa ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră, chinuindu-l pe păcătos mai cumplit decât strămutarea. Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim, ci şi când vedem pe alţii păcătuind.
Când desfrânatul, tâlharul ş. a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altora care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit, căci imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu vioiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acela se pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şi cu faptele cele mărite. Când alţii se laudă şi se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mai nenorocit decât păcătosul care se doboară singur pe sine, când alţii se parase? Dimpotrivă, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura împreuna şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele mărite.
Aceasta este cu adevărat o întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu adevărat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea conştiinţei, iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţa iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis către dânşii: „Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru, iar dacă nu, veţi muri”. Ce ziceau ei atunci între dânşii? „Noi suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când se ruga de noi” (Facere 42, 16-21).
Aşadar, iată, după cât de multă vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră tatălui lor: „O fiar sălbatică a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33) şi acum, când Iosif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta?
Aici vedem noi o judecată fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit la lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede că conştiinţa acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte?
Aşa ni se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de vechile noastre călcări de lege. Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Căci pe cei îmbunătăţiţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea, nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică.
Cine se nutreşte cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil? Presupuneri că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer! Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă, şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară ! însă poate că cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia.
Precum cel ce se lupta cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra, cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici o lovire.
Dacă poţ tu să-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poţi să mă omori astăzi şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte, căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde la împărăţia cerului.
Dacă este aşa atunci încetează a te tângui împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
În sfârşit, să gândim ce dragoste mare ne-a arătat Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice şi Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Corinteni 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să pedepsească gândurile sale, să muncească şi să necăjească inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă, osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi, mărturisind păcatele sale, postind şi dand milostenie, săvârşind înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aicea să lepădăm păcatele noastre; şi să ne puterm duce în acea lume cu o veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi, crucea

Crucea ne însoţeşte în toată viaţa noastră, de la botez până la mormânt, când ne odihnim întru nădejdea Învierii sub umbra crucii. Crucea are multe semnificaţii în viaţa creştinului. Neputinţele şi necazurile din viaţa unui om sunt crucea pe care o poartă pe drumul vieţii. Pentru cineva crucea poate să însemne lipsa sănătăţii, faptul că s-a născut foarte sărac şi necăjit ori a căzut într-o boală incurabilă, pe care o poartă toată viaţa. Crucea poate fi şi un eşec ori regretul unei neîmpliniri. Crucea copilului orfan este lipsa de dragostea părintească. Crucea cuiva care şi-a pierdut soţul sau soţia este crucea văduviei, durerea provocată de dor şi de singurătate. Există şi o cruce a sărăciei, a celor lipsiţi de bunuri materiale, după cum există şi o cruce a grijilor oamenilor bogaţi, dar singuri, izolaţi şi invidiaţi. Minţile sclipitoare ale teologiei au văzut şi o cruce a geniului, a omului intelectual, neînţeles de societatea în care trăieşte, uneori prigonit, de cele mai multe ori invidiat şi apostrofat de suflete care nu i-au înţeles misiunea.
Crucea este şi lupta sau osteneala de a săvârşi binele, a mărturisi adevărul şi a face dreptate într-o lume plină de răutăţi şi de invidie. Deci chiar dacă suntem sănătoşi sau nu ştim ce înseamnă durerea de a pierde o persoană iubită, sau avem o situaţia materială bună, totuşi avem datoria de a ne lua crucea ostenelii săvârşirii faptelor bune, căci nimeni nu se poate mântui fără osteneală. Sfântul Isaac Sirul spune: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ”.

Cu toţii avem o Cruce de purtat. În faţa Crucii lui Hristos, putem alege:

Să luăm Crucea. Este greu, atât de greu, încat e posibil să cădem de mii de ori pe acest drum al crucii. Să fim zdrobiți de greutatea ei, mai ales că nu lipsesc cei ce ne biciuiesc pe drum, ne ocărăsc şi îşi scuipă ura adunată în inimă asupra noastră, numai pentru că am ales să Îi urmăm lui Hristos. Dar fie şi căzând de mii de ori, Domnul va fi acolo să ne ajute, pentru că şi El s-a lasat ajutat de Simon din Cirene, când a căzut sub greutatea supra-omenească a Crucii Sale. Esenţialul în aceste clipe este să strângem Crucea şi mai tare în braţe, să nu îi dăm drumul, să ne legăm prin ea de Hristos. Să îi urmăm Lui, chiar dacă am fi ultimul din turmă, chiar dacă simţim că în fiecare clipă parcă cedăm. Să nu cedăm, orice ar fi!

O altă variantă ar fi să cârtim împotriva Crucii. Crucea, când cârteşti, devine de mii de ori mai grea, devine insuportabilă, chin, iad. Harul nu poate veni în inima unui om ciudos sau în inima unui om care duce crucea îmbufnat şi răvrătindu-se împotriva Celui ce ne cheamă la drum. Dar nici în acest caz nu suntem lipsiţi de nădejdea mântuirii. Domnul aşteaptă, cu drag, cu dor, cu îndelungă răbdare ca acesta să renunţe la egoism, să renunțe la gândul că ar putea să mai taie din greutatea Crucii, să nu fie nevoit să se jertfească întreg.
Iar ultima variantă ar fi să trădăm Crucea. Acesta este singurul mod în care suntem „scutiţi” de Cruce. Putem să Îl trădăm pe Hristos, şi aşa nu vom fi obligaţi să luăm Crucea, nici să Îl urmăm pe Acesta Răstignit. Aflându-ne pe drum, având deja Crucea, putem, atunci, să trădăm. Cum? Să ne împrietenim cu cei ce ne biciuiesc. Să încercăm să le intrăm în graţii sau pe sub piele, cum se zice. Să ne alăturăm glumelor ucigaşe pe care le fac pe seama celui Răstignit. Sau să tăcem când fac acestea. Să căutăm protecţia lor şi să ne luăm partea lor în această viaţă, pierzându-o în schimb pe cea veşnică. Trădăm Crucea fiecare dintre noi când nu avem putere să combatem păcatul, abuzurile, nedreptăţile, când ne îndulcim cu vorba poporului „o mână o spală pe alta şi amândouă spală faţă”, când ne spunem „lasă mă, că merge şi aşa!”. La Hristos nu se merge cu jumătăţi de măsură, cu compromisuri. Un proverb al poporului român spune foarte adânc: „Decât să înting în unt şi să mă uit în pământ, mai bine înting în sare şi mă uit la soare!”. Există o demnitate în a-ţi purta crucea!

Acum, cât suntem sub cruce, suntem chemați să privim la ea și la Cel ce S-a jertfit pe ea, udând-o cu mult sânge nevinovat. Părintele Dumitru Stăniloae, marele teolog și dogmatist român, spune că cel mai frumos şi convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea lui Hristos de pe Cruce. Crucea ne învață că din orice cădere există și ridicare, totul depinde de noi!

Ieromonah Hrisostom Filipescu

1

Trofeu de biruință împotriva diavolului este Crucea lui Hristos

Așadar, orice faptă și minune[1] a lui Hristos este mare și minunată, dar mai minunată decât toate este cinstita Lui cruce. Căci prin nimic altceva nu se desființează moartea, decât prin crucea lui Hristos: păcatul strămoșului se dezleagă, iadul este prădat, Învierea este dăruită, ușile Raiului s-au deschis, firea noastră șade de-a dreapta lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu și moștenitori am devenit[2]. Acest semn ne este dat pe frunte[3], în ce chip s-a dat lui Israel tăierea împrejur. Căci prin acesta credincioșii se deosebesc de necredincioși și prin el ne recunoaștem între noi. Acest trofeu de biruință ne este dat împotriva diavolului (acesta ne face să disprețuim toată plăcerea trupească și însăși moartea), acesta este învierea celor ce zac, întărirea celor ce stau, bastonul celor neputincioși, toiagul celor păstoriți, călăuzirea celor ce se întorc, desăvârșirea celor ce înaintează, mântuirea sufletului și a trupului, alungarea tuturor relelor, dătătorul tuturor bunătăților, nimicirea păcatului, pomul învierii, pomul vieții celei veș­nice. Cei ce i ne închinăm cu credință dobândim partea lui Hristos cel Răstignit.

Ne închinăm împreună cu ea la cuiele, la sulița, la mântuitoarea Golgota, la mormântul cel făcător de viață[4]. Ne închinăm chipului cinstitei cruci, alcătuit din orice materie, nu cinstind materia, să nu fie, ci chipul, ca un simbol al lui Hristos (Căci ce spune îngerul femeilor? Pe Iisus Nazarineanul cel Răstignit Îl căutați[5], și Apostolul: Iar noi Îl propovăduim pe Hristos cel Răstignit[6]), încât ne închinăm chipului crucii, dar după desființarea chipului[7] deloc nu ne mai închinăm, chiar dacă ar fi de aur sau pietre prețioase.

(Cuviosul Teognost, Tezaurul, Editura Doxologia, 2015)

[1] Cf. Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa IV 11, ed. Kotter 84, 21-29, 40-48; PG 94, 1128-1129.
[2]Romani 8, 17.
[3] Cf. Apocalipsa 7, 3.
[4] Cf. Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa IV 11, ed. Kotter 84, 51-72; PG 94, 1132.
[5] Marcu 16, 6.
[6] I Corinteni 1, 23.
[7] Adică dacă se strică forma crucii, dacă nu-și mai păstrează forma de cruce, nu ne mai închinăm, se referă la obiectul pur și simplu.

Semnul Sfintei Cruci – datină apostolică

Iată acest de Dumnezeu purtător părinte fățiș mărturisește cum că pentru aceea creștinii ortodocși să se însemneze cu Chipul Crucii învățătură în Sfânta Scriptură nu se află, dar acest nescris obicei este primul și cel mai de obște.

Foto: Oana Nechifor

Foto: Oana Nechifor

Semnul Cinstitei Cruci, cu care fiecare creștin ortodox se cuvine a se însemna, este o datină apostolică nescrisă, pe care Sfântul Vasile cel Mare, în capitolul 27, despre Sfântul Duh, numește prima predanie de obște zicând: „Anume că prima și cea mai de obște datină voi pomeni mai întâi Chipul Crucii, cu care nădăjduiesc la numele Domnului nostru Iisus Hristos, se însemnează cine sunt, de Scriptură fiind învățați”.

Iată acest de Dumnezeu purtător părinte fățiș mărturisește cum că pentru aceea creștinii ortodocși să se însemneze cu Chipul Crucii învățătură în Sfânta Scripturănu se află, dar acest nescris obicei este primul și cel mai de obște.

Iară despre degetele cu care se însemnează asupra sa Chipul Crucii de către creștinii ortodocși ca despre un lucru prea știut, nici acesta (Sfântul Vasile cel Mare), nici altul careva dintre purtătorii de Dumnezeu părinți de demult n-au pomenit.

De ce? Pentru că nu a urmat nicio nevoie să se scrie despre aceasta, deoarece toți creștinii ortodocși în toată lumea, după nescrisa datină a Apostolilor, cu primele trei degete ale dreptei Chipului Crucii asupra sa însemnează fără nicio schimbare, care și până acum în toată Sfânta Biserică a Răsăritului, cu darul lui Hristos, se păstrează neschimbată și va fi păstrată până la sfârșitul lumii.

(Sfântul Paisie de la NeamțCuvinte și scrisori duhovnicești I, Editura Tipografia Centrală, 1998, p. 144)

Sursa:Doxologia

Minunea Sfintei Cruci de la Ierusalim-Crucea Mântuitorului vindeca o femeie demonizata, sapte balauri au iesit dintr-insa dupa 35 de ani de chinuri

Dupa sapte ore si ceva de vorba…erau baptisti toți au facut cruce,au mers la biserica au luat anafora au sărutat icoanele ,numai soacra lui Nicolae cel care a venit cu autocarul, el credincios săracul iar mama soacră baptista de 40 de ani…

Era lânga mine aici….când au făcut Cruce toți zic: mamă fa si mata Cruce!

Eu le-am spus minunea de la Ierusalim pe care am vazut-o,când au iesit sapte balauri dintr-o femeie pe care au muncit-o diavolii 35 de ani,când s-a atins de Crucea Mântuitorului,a vazut atâta lume…

Da ,una Silvana v-am spus minunea aceasta? nu v-am spus-o.Când am fost la Ierusalim in anul 1974 au adus o femeie din Cipru din orasul Limasol ,care se numea Silvana.

De 35 de ai o munceau diavolii, erau la Slujba vreo 20 de mitropolit.Când a intrat in biserica femeia aceasta legată cu lanțuri de aici de mână si de picioare era părul încâlcit in cap de 35 de ani nepieptenată…Nu stiai ce este?….toata saraca.

Avea ochii rosii in cap ca la câinii turisti,toata lovită…Când a inceput a racnii bătea ca si câinii urla ca lupii, nechezea ca si caii bocănea ca si taurii ,orocăia ca si broastele ,făcea ca si corbii suierea ca si serpii…n-am mai auzit.

Si a venit Startul Sfântului Mormânt arhimandritul Daniil. Era Patriarhul acela batrân-Benedict, avea 97 de ani, am slujit cu el si i-a zis:(arhimandritul Benedict)

-Preafericite ,nu putem face slujba cu femeia aceasta deoarece tulbură toata slujba.Daca răcnea asa nu se auzea toata slujba;nu se auzea nimic.

Ce putere drăceasca!

Se cutremură pereții in biserica si i-a zis Patriarhul:

-Daniille dute si adu Crucea Mântuitorului, dute si adu Crucea lui Hristos.

Ne-am îmbrăcat, am vâzut Crucea Mântuitorului pe Sfânta masa dar nu am îndrăznit sa o sărutam.Încarcata-i cu odoare,aur pe dânsa iar pe bratul drept este lasat cuiul.De unde au scos cuiul se vede sângele Mântuitorului cum a curs.Asa-i lăsat c-a lumea sa-l vada pana la sfarsitul lumii.

S-a dus preotul a luat Crucea .Om voinic,Crucea este grea ca-i de cedru si câte odoare pe ea…

Si venea încet,când au vazut dracii ca vine Crucea lui Hristos…inainte o țineau patru cinci oameni acum nu o puteau tine cincizeci.Au vazut dracii ca vine sa-i scoată si ziceau pe greceste:”Tineti-o bine!,,

Când au ajuns la dânsa era si Patriarhul cu atâția Mitropoliti si atâta lume!….Au atins-o cu Sfânta Cruce,numai cu piedestalul la frunte si când au atins-o a sărit in sus a rupt lanțurile.Aici erau lanțurile pe os si mama ei a băgat niste batiste albe între lant si mână.Si erau barierele închegate de sânge.Mama tot mama, cui ii este mai mila de copii decat mama?si cand a sarit odata in sus, a sfărâmat lanturile când s-au atins cu Crucea Domnului.Atunci mai mult de o suta de oameni au vazut sapte balauri care au iesit din ea.Si au iesit balaurii,unul fugea incolo altul incolo,erau sapte draci si când a sarit a rupt lanțurile,a picat jos si a murit.

Toți ziceau ca a murit,dar un doctor din Franta i-a  pus mâna la inima:-nu-i moartă! (i -a simtit pulsul),ii mai bătea inima.Au luat- o repede, mama ei si ceilalți cu traga si au dus-o la căminul Sfantului Mormânt. Si ce s-a întâmplat?când au dus-o acolo au plecat (dupa ea)si Mitropoliti si Episcopi si Stareti ca sa vada ce va fi cu ea.

Când au ajuns acolo au lasat-o moartă jos,dar mama ei ii tot punea mâna la inima si simțea ca inima ii bate.

Dupa o jumatate de ora S-a trezit,a cunoscut-o pe mama ei buna,dupa 35 de ani pentru ca ea fusese inebunita de draci.
Dupa sapte ore si ceva de vorba…erau baptisti toți au facut cruce,au mers la biserica au luat anafora au sărutat icoanele ,numai soacra lui Nicolae cel care a venit cu autocarul,el credincios săracul iar mama soacră baptista de 40 de ani…

Era lânga mine aici….când au făcut Cruce toți zic: mamă fa si mata Cruce!

Eu le-am spus minunea de la Ierusalim pe care am vazut-o,când au iesit sapte balauri dintr-o femeie pe care au muncit-o diavolii 35 de ani,când s-a atins de Crucea Mântuitorului,a vazut atâta lume…

Da ,una Silvana v-am spus minunea aceasta? nu v-am spus-o.Când am fost la Ierusalim in anul 1974 au adus o femeie din Cipru din orasul Limasol ,care se numea Silvana.

De 35 de ai o munceau diavolii,erau la Slujba vreo 20 de mitropolit.Când a intrat in biserica femeia aceasta legată cu lanțuri de aici de mână si de picioare era părul încâlcit in cap de 35 de ani nepieptenată…Nu stiai ce este?….toata săracă.

Avea ochii rosii in cap ca la câinii turisti,toata lovită…Când a inceput a racnii bătea ca si câinii urla ca lupii, nechezea ca si caii bocănea ca si taurii ,orocăia ca si broastele ,făcea ca si corbii suierea ca si serpii…n-am mai auzit.

Si a venit Startul Sfântului Mormânt arhimandritul Daniil. Era Patriarhul acela batrân-Benedict, avea 97 de ani,am slujit cu el si i-a zis:(arhimandritul Benedict)

-Preafericite ,nu putem face slujba cu femeia aceasta deoarece tulbură toata slujba.Daca răcnea asa nu se auzea toata slujba;nu se auzea nimic.

Ce putere drăceasca!

Se cutremură pereții in biserica si i-a zis Patriarhul:

-Daniille dute si adu Crucea Mântuitorului, dute si adu Crucea lui Hristos.

Ne-am îmbrăcat, am vâzut Crucea Mântuitorului pe Sfânta masa dar nu am îndrăznit sa o sărutam.Încarcata-i cu odoare,aur pe dânsa iar pe bratul drept este lasat cuiul.De unde au scos cuiul se vede sângele Mântuitorului cum a curs.Asa-i lăsat c-a lumea sa-l vada pana la sfarsitul lumii.

S-a dus preotul a luat Crucea .Om voinic,Crucea este grea ca-i de cedru si câte odoare pe ea…

Si venea încet,când au vazut dracii ca vine Crucea lui Hristos…inainte o țineau patru cinci oameni acum nu o puteau tine cincizeci.Au vazut dracii ca vine sa-i scoată si ziceau pe greceste:”Tineti-o bine!,,

Când au ajuns la dânsa era si Patriarhul cu atâția Mitropoliti si atâta lume!….Au atins-o cu Sfânta Cruce,numai cu piedestalul la frunte si când au atins-o a sărit in sus a rupt lanțurile.Aici erau lanțurile pe os si mama ei a băgat niste batiste albe între lant si mână.Si erau barierele închegate de sânge.Mama tot mama, cui ii este mai mila de copii decat mama?si cand a sarit odata in sus, a sfărâmat lanturile când s-au atins cu Crucea Domnului.Atunci mai mult de o suta de oameni au vazut sapte balauri care au iesit din ea.Si au iesit balaurii,unul fugea incolo altul incolo,erau sapte draci si când a sarit a rupt lanțurile,a picat jos si a murit.

Toți ziceau ca a murit,dar un doctor din Franta i-a  pus mâna la inima:-nu-i moartă! (i -a simtit pulsul),ii mai bătea inima.Au luat- o repede, mama ei si ceilalți cu traga si au dus-o la căminul Sfantului Mormânt. Si ce s-a întâmplat?când au dus-o acolo au plecat (dupa ea)si Mitropoliti si Episcopi si Stareti ca sa vada ce va fi cu ea.

Când au ajuns acolo au lasat-o moartă jos,dar mama ei ii tot punea mâna la inima si simțea ca inima ii bate. Dupa o jumatate de ora S-a trezit,a cunoscut-o pe mama ei buna,dupa 35 de ani pentru ca ea fusese inebunita de draci.

-Mamă,mamă dezlegati-ma  ca m-a dezlegat Mântuitorul Hristos. Si au inceput sa plânga si Episcopii si toti când au auzit un cuvât curat de la dânsa.

Si maica-sa saraca ii adusese hainele de imormantare.Si i-a spus maica-sa plangand,,mama ,mama cum sa te dezleg daca tu fugi?

-nu mai fug….Mama, mama mi -ai adus haine de imormantare,a cunoscut hainele ,nu sti ca de aici  din mormânt a răsărit viata  Hristos?

Au auzit din Scriptura ,ce au facut saracele de femei? au venit cu binecuvântarea Episcopului sa o  pieptene.Era părul ciuculet si murdar de sânge au avut si niste unsori si au uns-o iar vreo 4-5  femei cu pieptene  încet ,încet  au pieptenat-o au spalt-o pentru ca era sânge  pe ea si au imbracat-o cu hainele acelea de înmormântare. Eram aproape de terminarea Slujbei noi Ortodocsii si ea a venit cu părinții la biserica, suspina suspina si mergea încet.

Când a ajuns in altarul Sfintelor Mironosite a cazut jos in genunchi si a inceput a plânge si a zis Patriarhul:

-Lasati–o ! plângea încet asa….

Când a terminat Dumnezeiasca Liturghie a chemat-o la împartasit ,au dus-o mai multe femei a zis singura „Cred Doamne si mărturisesc….N-am mai auzit.

De 35 de ani este chinuită de demoni a fost la toate Sfintele moaste prin Grecia dar nu s-a vindecat.

Acolo la Ierusalim ori moare ,ori se face sănătos ,acolo e cel mai Sfânt loc din lume.Dupa ce au au împărtăsit au luat-o încet si a zis Patriarhul: noua zile sa vina la biserica sa o împărtășim ca sa nu se mai întoarcă diavolii.

Si au intrebat-o: Silvanacând te-ai vindecat? si a zis: când a venit Parintepe cu Crucea Mântuitorului erau in jurul meu sapte balauri ,toti cu gura aici ca sa ma mânânce si cand au ajuns aproape de mine cu Sfanta Cruce, am vazut o mână ce s-a coborât de pe Crucea Mântuitorului ,încât încet pana la capul meu.Când s-a pus mâna aceea pe mine balauri aceia toți au fugit. I-au vazut mai multi de o sută de oameni erau sapte draci care au chinuit-o 35 de ani.

Eram acolo si s-a adus registrul de la Eclesiarhia Mare a Sfântului Sinod si au iscalit (toti)

întâi Patriarhul proces -verbal cu martori oculari.Si le-am spus acestora care au venit de la muntii apuseni,erau mai mult de jumatate baptisti.Nicolae era ortodox si era  mama soacra si cand le-am spus:

Măăă !!! sa nu faceti voi Cruce?!acolo la Ierusalim numai s-a atins predestialul Sfintei cruci si sapte  balauri au iesit dintr-insa si voi…..Nu spune Apostolul: Vai de cei ce sunt vrajmasi ai crucii lui Hristos”.Si baptisti au facut cruce toți dar soacra  lui de 40 de ani baptista si bărbatul ortodox nu a vrut sa faca.

-Eu nu fac, eu nu ma le par de legea mea.

-Care lege matusa? Biserica Ortodoxă e de 2000 de ani si voi sectarii ati aparut ca ciupercile blestemate dupa ploaie la sfarsitul lumii.Cum a zis Evanghelia ca la vremea de apoi vor iesi hristosi mincinosi si prootoci mincinosi si pe multi vor insela.

– Fa Cruce mătusă! 

-Eu nu fac.

-Zic: Sfântul Andrei al Cezareeii spune in Talcuirea Apocalipsei ca satana  o sa-i puna omului pecetea pe mâna  dreapta si pe frunte ca sa nu mai poată face cruce.Asa ce se intampla? cum era langa mine aicea si cu lume multa….

-Mătusă fa Cruce !

-Eu nu pot……

-Nu poti ,ca te țin dracii,i-am luat mâna de aici …In Numele Tatălui A Fiului si  A Sfântului Duh 

-Au ,au ,au …..

-Nu mori ,de abia iesit dracul din tine! si ii mai fac o Cruce

-Părinte iarta-ma! Sfinte iarta-ma !

-Ia fa mata singura Cruce acum, a ridicat mana singura încet încet,n-o lasa dracul sa faca cruce de 40 de ani baptista!

Dupa ce saraca a facut singura cruce plângând a scos  un pomelnic din buzunarele de 200 de lei.

-Plătesc pentru mama s-o scoată Dumnezeu (din iad) ca a murit baptista ,Rada o chema  au auzit toți oamenii,eu nu o pot pune la Slujbe. Si astfel mama s-a dus in biserica si cu totii au luat Sfânta Anafura,au sărutat Crucea.

Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur


In operele sale preponderent exegetice, Sf. Ioan Gura de Aur scoate in evidenta sensurile profunde ale chemarii Mantuitorului la luarea crucii pentru fiecare crestin. Ca cel mai mare interpret al Sfintelor Scripturi, Sf. Ioan Hrisostom a pus in lumina calea apostolica, vie, a evenimentelor mantuirii. Rezultatul acestora in lucrarea Mantuitorului a fost „invierea” cu duhul a celor ce I-au urmat Lui si calitatea de „fii ai lui Dumnezeu”(Ioan 1,12) prin puterea data de a invoca Duhul Sfant. In acest fel, Sf. Ioan a reprezentat calea patristica a exegezei, intrucat evenimentele ce au dus la intemeierea Bisericii constituie temelia liturgica a Sfintelor Scripturi ca forma scrisa, ulterioara a Revelatiei: numai Jertfa Mantuitorului deschide „Cartea” ca „Mielul injunghiat” (Apoc.5,9); numai in mana Pantocratorului Cartea Sfanta pe care o tine in dreptul inimii Sale este deschisa, asa cum Tablele Legii erau asezate in Sfanta Sfintelor, a carei perdea, insa, avea sa fie data la o parte numai prin Jertfa lui Hristos. In Hristos, „Calea noua si vie”(Evrei 10, 20) sfintita ca „Adevar” (Ioan 14,6) „prin catapeteasma trupului Sau”(Evrei 10, 20) constituie „plinirea Legii si a Proorocilor” (Mt. 5, 17).

Evenimentele mantuirii prin Hristos alcatuiesc orizontul care deschide Sfintele Scripturi in Biserica, precum si puterea constiintei apostolice. In acest sens, alaturi de alti Sfinti Parinti, indeosebi de cei Capadocieni, Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) este unul dintre cei mai de seama martori ai apostolicitatii Bisericii din sec. al IV-lea, ca unul care a contribuit in mod hotarator la precizarea coordonatelor Sfintei Traditii. Aceste coordonate au valoare universala, chiar daca Bisericile din Apus s-au separat de Biserica Rasariteana. In sec. al IV-lea apusenii nu au putut participa la aprofundarea credintei apostolice in urma zguduirii ei prin erezia lui Arie, ceea ce reisese din faptul, ca nu au folosit in cult „Simbolul Credintei”, ca hotarare a primelor doua Sinoade Ecumenice. Parintii Rasariteni au contribuit atunci in mod hotarator la trecerea de la credinta baptismala la „credinta adevarata” marturisita liturgic pe temeiul „Luminii adevarate” si „Duhului ceresc” mostenit de la Sf. Apostoli in Hristos. Aceasta Traditie are valoare de marturisire a credintei adevarate prin Sinoadele Ecumenice ca raspuns apostolic la problematica dialectica provocata in Biserica prin erezie. Asemanator vestitului „foc grecesc”, acest fenomen ignora profund si punea in umbra lucrarea de rascumparare prin Jertfa Mantuitorului Hristos si sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin ea. Ea insemna, de asemenea, pierderea adancului Botezului ca asemanare cu Hristos in Lumina dumnezeiasca. Aceasta Lumina nu se poate pastra decat prin cruce, in urmarea lui Hristos. Intrucat Sinoadele Ecumenice, ca for suprem al Bisericii in probleme de doctrina, nu puteau rezolva si problema dezbinarii in Biserica, ci doar pe acelea ale marturisirii credintei adevarate, Biserica a instituit in spiritul lor si alte forme hotaratoare de traire a credintei apostolice. Astfel, dupa Sinodul I Ecumenic, a fost instituita sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci pentru punerea in valoare a insemnatatii Jertfei Mantuitorului, ca o reluare in cursul Anului Liturgic a „Saptamanii Sfintelor Patimi”, insa fara evenimentul pascal, dar cu intelegerea Jertfei Mantuitorului in lumina Invierii. O alta caracteristica a Traditiei apostolice a fost punerea in valoare a slujirii preotesti ca succesiune apotolica. Tot ca o necesitate a vremii de atunci, Biserica a subliniat in Traditia ei importanta monahismului pentru reconstituirea „teandriei” apostolice ca har dumnezeiesc al lui Hristos, „Mirele” Bisericii (Mt. 9, 15). Astfel, ca preocupare monastica, „Filocalia” avea sa semnifice puterea harului dumnezeiesc in lupta cu patimile, ca un adevarat „razboi duhovnicesc”, dupa cum se exprima Evagrie Ponticul.

Aceste coordonate ale Sfintei Traditii stabilite in Rasarit au valoare universala. Ele sunt cultivate atat in teologia Sf. Parinti Capadocieni, cat si la Sf. Ioan Gura de Aur. Staruinta neobosita asupra „aurului lamurit in foc” (Apoc. 3, 18) al lui Hristos a facut ca inima Sf. Ioan sa devina aur in propovaduirea sa apostolica, „hrisocardia” constituind temelia propovaduirii sale. Insusi tronul patriarhal din Constantinopol nu se deosebea pentru el de pestera din Antiohia in care a practicat ani de zile asceza si meditarea asupra Sfintelor Scripturi. Incordarea din Biserica in urma izbucnirii focului dialectic al dezbinarii, explica asprimea sa fata de cei indiferenti la problemele Bisericii. Daca Sf. Ioan Botezatorul era „faclia care arde si lumineaza” (Ioan 5, 35), Sf. Ioan Gura de Aur se stia partas al Luminii, care se pune nu sub obroc, ci in „sfesnic” (Mt. 5, 15) si tocmai de aceea lumineaza tuturor celor din casa. Cu aceeasi constiinta apostolica un alt mare traitor in Hristos practica o asceza atat de aspra in preajma dezbinarii Bisericii din anul 451, incat a fost denumit „Stalpnicul”. Este vorba, desigur, de Sf. Simeon, despre a carui cale se spunea ca este mai curand de admirat decat de imitat.

In acest sens, Sf. Ioan Gura de Aur a scos in evidenta in teologia sa insemnatatea crucii, atat pentru mantuire prin Jertfa lui Hristos, cat si pentru urmarea lui Hristos in incercarile vietii Bisericii de atunci si din totdeauna. In sensul teologiei sale, Sf. Maxim Marturisitorul avea sa spuna urmatoarele despre insemnatatea cosmica a crucii: „Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura, precum si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai inainte spuse; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte”.

In teologia Sf. Ioan „ratiunea” crucii consta in raportarea ei la Lumina lui Hristos: nu poate exista „cruce” daca nu exista mai intai Lumina lui Hristos, deoarece numai prin trairea si marturisirea Luminii se arata opozitia „intunericului” in sensul profetiei stravechi impotriva „sarpelui”, ca urmare a pacatului stramosesc: „Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Fac. 3, 15). Nu poate exista „Lumina” fara cruce si, in acest sens, insemnatatea crucii este hotaratoare pentru mantuire. Rolul ei este acela de acoperitoare a Luminii, asa cum va arata Mantuitorul realitatea Luminii line a Taborului in legatura organica cu chemarea precedenta la luarea crucii.

1. Lumina lui Hristos in opera exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur

Teologia patristica a scos in evidenta nu un aspect extensiv, ci numai unul baptismal, de profunzime in urmarea lui Hristos, caci numai ceea ce este sub cruce are valoare universala, soborniceasca in sensul Luminii dumnezeiesti. Intr-adevar, Mantuitorul, a Carui slujire era ca o jertfa a arderii de tot, nu primea „slava de la oameni” (Ioan 5, 41). Sensul Luminii in raportul ei cu crucea este cel constatat in Mantuitorul Hristos. El Insusi s-a declarat „Lumina lumii”(Ioan 8, 12), iar cei ce au fost vrednici prin pocainta si chemare au vazut slava Cuvantului intrupat si salasluit intre ei: „Slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). Lumina Sa nu era de natura fizica, spune Sf. Ioan, ci era o Lumina duhovniceasca, interioara, care lumineaza sufletele, nu doar ale iudeilor, ci ale tuturor oamenilor. Aceasta Lumina vine prin credinta, astfel ca nu poate vedea cineva soarele daca nu deschide ochii. Cand aflam ca „El era lumina adevarata” (Ioan 1, 9) in zadar am cauta inceputurile ei, caci astfel am pierde si ceea ce se primeste prin ea, asa cum se intampla cu sabelienii, subliniaza Sf. Ioan Gura de Aur.

Pentru cei ce au vazut Lumina Sa nu era vorba, desigur, de „predestinatie”, ci de o vrednicie a chemarii lor, ca unii care prin botezul lui Ioan aveau „inima curata si buna”(Lc. 8, 15), despre care Mantuitorul spunea: „Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud”(Mt. 13, 16). Ceea ce au „vazut” ucenicii era slava chipului lui Dumnezeu ca cea a pruncilor, despre ai caror ingeri Mantuitorul spunea ca: „vad mereu fata Tatalui din ceruri” (Mt. 18, 10). Venind „sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” (Mt. 18, 11) de la mana Sa atottiitoare, dupa perioada prunciei si copilariei (Mt. 19, 14), ucenicii vor marturisii in Hristos: „Nu fiti copii cu mintea, fiti copii cand e vorba de rautate. Dar la minte fiti desavarsiti!”(1Cor.14,20). Prin zidirea trupului lui Hristos in Biserica, oamenii pot ajunge „la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu; la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, manati de vanturile oricaror invataturi” (Efes. 4, 12-14).

Mantuitorul va marturisi dupa plecarea lui Iuda de la Cina de Taina ca „fiu al pierzarii” (Ioan 17, 12) si inainte de Jertfa: „Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una precum si Noi una suntem” (Ioan 17, 22). Alta este, insa, „slava” Sa ca „Domn si Hristos” (F.Ap. 2, 36), pe care El o invoca de la Tatal si care are ca temelie „slava” data lor: „Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau…!” (Ioan 17, 1); „Preamareste-Ma Tu Parinte la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea!”(Ioan 17, 5). Aceasta „Slava” care I-a fost furata la pacatul stramosesc de catre vrajmasul lui Dumnezeu (Mt. 13, 25), insemna pentru oameni calea „infierii” (Gal.4,6), ca trimitere a Duhului Fiului Sau in inimile lor (Gal. 4, 6), ca o coborare catre „Pomul Vietii”. Acest lucru a insemnat si jefuirea oamenilor de catre „talhari” (Lc. 10, 30). Cand li se arata Dumnezeu in Lumina lina a sfintei slave, nebantuite de vanturi si valuri, care dupa pacatul stramosesc avea sa fie „liman lin” oamenii se umpleau de mangaiere apofatica, asa cum s-a vazut pe Tabor. Prin aratarile de dupa Inviere, aceasta Lumina apofatica si putere de inviere cu duhul a facut ca ei sa devina partasi la viata Mantuitorului simbolizata prin „rugul aprins”(Ies. 3, 2), asa cum a profetit El Insusi: „Eu sunt viu si voi veti fi vii” (Ioan 14, 19). Profetii spuneau: „In muntele acesta Domnul va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie” (Isaia 25,6-8). Implinirea acestor cuvinte a avut loc prin „auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu” (Ioan 5,25), si invierea cu duhul cea dupa Dumnezeu (1Petru 4,6 ), ceeea ce s-a petrecut cu ucenicii Sai la aratarea Mantuitorului dupa Inviere cand le-a spus: „Pace voua!”(Ioan 20,19), ceea ce insemna implinirea profetiei Mantuitorului: „Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va deslega din legaturi” (Ioan 8,32).

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie in acest sens „Intrucat murim de o indoita moarte inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata nu demult din pacat, ne-am ingropat impreuna cu El in botez si am inviat impreuna cu El prin botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate; a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat-o pe cea mai mare, asteapt-o si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cumplita a pacatului si desbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea cea mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat”.

Dumnezeu stia ca moartea de deasupra dupa pacatul stramosesc este mai rea decat cea din pamant, deoarece moartea din mormant El o poate ridica oricand, dar moartea de deasupra ca putere a intunericului il poate omori si pe El cand avea sa vina in trup ca Lumina a lumii (Facere 3,15). Avand mangaierea „Luminii line”, oamenii nu puteau cunoaste nici in starea primordiala esenta ei, asa cum pruncii nu pot cunoaste pe parinti, dar simt inima lor ca o prezenta vitala pentru ei, asa cum oamenii se bucura de soare fara sa-l cunoasca, stiind insa ca viata nu e posibila fara el. Cunoasterea era numai cea „apofatica”, prin partasie, dar ea insemna „plinatate” ca slava data ucenicilor de Hristos inviat. Asa se explica marturisirea lor de dupa Inviere: „Cuvantul S-a facut trup si s-a salasluit intre noi. Si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”(Ioan 1, 14); „din plinatatea Lui toti am luat har peste har” (Ioan 1, 16). Dar „adevarul” vietii lui Hristos ca „Lumina” nu putea fi cunoscut decat prin Crucea, Jertfa si Invierea Sa.

In prima parte a lucrarii Sale Mantuitorul a aratat „Lumina vietii” (Ioan 8, 12) in puterea Duhului Sfant de la Botez, exprimata in spiritualitatea Postului Mare prin Evanghelia Duminicii a doua inchinata Sfantului Grigorie Palama. Aceasta Lumina insemna aratarea nu numai a adancului dumnezeiesc, cum spunea Sf. Pavel, atunci cand vorbea despre pogorarea lui Hristos „in cele de jos ale pamantului ca sa umple toate”(Efes. 4, 8-10), ci si „plinatatea” vietii in Hristos, asa cum toti sfintii cunosc dragostea lui Hristos la dimensiunile ei cosmice (Efes. 3, 17-19). In slava Luminii de sus ingerii au vazut pana unde merge in Hristos inima lui Dumnezeu, ca taina ascunsa din veac, dorind insa sa o priveasca dupa ce a fost vadita in Hristos (1 Petru 1, 12). Lumina lui Hristos insemna si plinatatea darurilor Duhului Sfant in chip mesianic: „In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea” (Col. 1, 19); „Intru El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii” (Col. 2, 9). Astfel, pentru tot omul care urmeaza lui Hristos, aceste daruri inseamna o restaurare a chipului prin rascumparare. Celor care Il respingeau, Mantuitorul le reprosa: „Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?”(Lc.16,12), dar cei care au urmat Lui au putut marturisi: „Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”.

„Lumina” lui Hristos are sensul adancului la care se ajunge prin afundare baptismala. De aceea, aratarea acestei „Lumini” prin Botezul lui Hristos a insemnat nu afundare prin coborare, ci descoperirea epifanica a „adancului”, prin care se implinea profetia, ca „marea” mortii a vazut si a fugit, iar Iordanul, ca raul vietii care curge din cele trei izvoare ale Sfintei Treimi s-a intors inapoi (Ps. 113,3). Acest sens al Botezului in Hristos il arata si Sf. Pavel, cand spune ca: „Viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”(Col.3,3), intrucat botezul aduce asemanarea cu Hristos in adancul lui Dumnezeu ca o omorare a trupului pacatului.

Drumul cu Hristos avea sa insemne o „adancire” pana la asemanare: „Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus” (Isaia 37, 31), in sensul de comori in cer si partasie la Lumina taborica. Este calea adevarata si singura care deschide cerul, care in fata oricarei alte cai ramane inchis: „Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri”(Ps. 84, 12); in Hristos „s-au desfacut izvoarele adancului cel mare si s-au deschis jgheaburile cerului” (Fac. 7, 11). In acest sens, adancirea este ca si o dezlegare pentru bucuria slavei lui Dumnezeu si a vederii Fetei Sale. In acest sens Mantuitorul este „Usa” de intrare pentru „iesire” la „pasunea” darurilor Duhului Sfant din viata lui Hristos (Ioan 10,9). Cei ce intra prin aceasta „Usa” dobandesc „puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu, … care s-au nascut de la Dumnezeu”(Ioan 1,12). Jertfa Mantuitorului a inlaturat sabia de foc de la intrarea in Eden. Duhul Sfant ii aseaza ope oameni in gradina vietii lui Hristos, „ca s-o lucreze si s-o pazeasca” (Facere 2,15), pogorandu-se astfel, la „Pomul Vietii”. Dupa aerste coordonate ale lucrarii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan va preciza si adanci Jertfa liturgica a lui Hristos, asa cum a facut predescesorul sau, Sf. Vasile cel Mare.

Restaurarea in Hristos a chipului lui Dumnezeu a avut loc pentru oameni prin „imersiune” baptismala, de la indemnul: „Mana mai la adanc, Petre!” (Lc. 5, 4), la inceputul lucrarii Mantuitorului, pana la cel de dupa Inviere, la a doua pescuire minunata, cand ucenicii, fara sa stie, erau deja partasi la acest adanc hristic, dumnezeiesc, fapt pentru care au primit doar indemnul: „Aruncati mreaja de-a dreapta corabiei si veti afla!” (Ioan 21, 6). Acesta era sensul „partasiei” la care i-a adus Mantuitorul pe ucenici, atunci cand a spus in rugaciunea arhiereasca: „Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor…” (Ioan 17,22). Asemanarea cu El (Rom.8,29) insemna, de fapt, implinirea rugaciunii profetice „Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele!” (Ps.50,11). Sub aceste auspicii a stat intreaga lucrare a Mantuitorului de curatire a inimilor „ca focul topitorului si lesia nalbitorului”(Mal.3,2), incat ele sa devina „templu al Duhului Sfant” (1Cor.6,19). Tot El va fi Cel care va alunga din acest „templu” pe toti cei ce prefac „casa Tatalui” a inimii sfintilor, „casa de negutatorie” (Ioan 2, 16).

2. Lumina si Crucea lui Hristos in exegeza Sfantului Ioan Gura de Aur

Prin viata lui Hristos s-a vadit adevarul ca Lumina Sa, care izvoraste de la „Parintele Luminilor” (Iacob 1, 17) si este „izvor al vietii” (Ps. 35, 9) ca „Lumina neinserata”, trebuie sa treaca prin proba de „ademenire” si „prigonire”, ca proba de „cald” si „rece”. In urma pacatului stramosesc lumea este dominata de „viclenia” celui rau, arma cea mai puternica a acestuia; apoi de „prigoane” in sensul real al profetiei stravechi: „Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Fac. 3, 15). Aflandu-se in superficialitate si desertaciune (1 Petru 1,18), ca o iesire la suprafata prin pierderea adancului Duhului Sfant, (Ps.35,6) viata omeneasca se desfasoara intre parametrii binelui si raului, fie ca mersul sarpelui, fie ca zadarnica munca a lui Sisif. Puterea de stapanire a celui rau este doar aceea de a-i impiedica pe oameni sa afle adancul dumnezeiesc. Crucea va insemna pentru „Lumina” lui Hristos biruinta asupra stapanirii celui rau: „Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?” (Mt. 12, 29); „Cand cel tare, inarmat fiind isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace, dar cand unul mai tare decat el vine asupra lui si il infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte” (Lc. 11, 21-22).

Sfintind prin Jertfa Sa numele lui Dumnezeu ca „Tata” a fiilor Sai partasi la adancul dumnezeiesc, Mantuitorul a lasat Bisericii rugaciunea care se refera la pastarea „Luminii” in incercarile ispitei si ale prigoanelor: „Nu ne lasa pe noi!”, cand suntem ispititi, „ci ne izbaveste de cel rau!”, cand suntem prigoniti. De altfel, Sf. Pavel vorbeste in urmarea lui Hristos de „armele cele de-a dreapta” ale Luminii impotriva „vicleniei”, si „cele de-a stanga” in statornicia prin cruce la „prigoane” (2 Cor. 6, 7). Aici este o aluzie la porunca data de Dumnezeu poporului Sau la iesirea din Egipt prin adancul marii, si anume „sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga” (Deut.17,11,20) in pustie, tocmai pentru a nu pierde adancul baptismal prin care fusese izbavit din casa robiei. Sf. Ioan va spune ca nu au dreptul la aceste cereri cei care nu au Lumina lui Dumnezeu ca Tata, nu au crucea lui Hristos si nu se deosebesc de calea celui viclean si rau din lume. El intelege crucea lui Hristos in demnitatea ei atat preoteasca, sfintitoare, cat si imparateasca, atunci cand arata ca cei ce tineau mainile lui Moise ridicate in semnul crucii nu erau altii decat Aaron, capetenia preotilor, si Or, reprezentantul casei regale.

Lucrarea Mantuitorului dupa Botez incepe nu cu o chemare la luarea crucii, ci cu aratarea Luminii de sus in viata omeneasca, pana la aparitia opozitiei fata de Lumina Sa si intensificarea ei pana la inversunare (Evrei 12, 3). Episodul vindecarii slabanogului din Capernaum (Mc. 2, 1-12) este randuit in spiritualitatea Postului Mare in Duminica a II-a, dedicata Sfantului Grigorie Palama, teologul Luminii dumnezeiesti, tocmai pentru a se arata inceputul opozitiei fata de Lumina lui Hristos. Aceasta opozitie, ca expresie a „cruzimii” fata de „untdelemnul” Duhului Sfant prezent si lucrator in Hristos, avea sa ajunga la paroxism si sa fie calificata ca pacat impotriva Duhului Sfant atunci cand hulitorii spuneau: „Cu Domnul demonilor scoate El demonii” (Mt. 12, 24).

Impotrivirea fata de Lumina este simbolizata de Mantuitorul prin ridicarea din ce in ce mai mult a valurilor in jurul corabiei lui Iona, pana cand acesta a trebuit sa fie aruncat in valuri, fiind ca urmare inghitit de un „chit” ca simbol viu al mortii (Mt. 16, 4). De aceea, in partea a doua a lucrarii Sale, Mantuitorul adreseaza ucenicilor chemarea la luarea crucii in urmarea Sa, tocmai pentru a nu se sminti din cauza vrajmasilor Sai, dorind sa le arate ca nu se poate pastra Lumina Duhului Sfant decat prin luarea crucii. Numai daca se pastreaza ca „Lumina”, aceasta poate lumina in intuneric (Ioan 1, 5). „Lumina” se poate pierde, daca la prigoane se reactioneaza cu „violenta” sau „viclenie”, ca arme ale intunericului. Numai daca este sub cruce ea ramane neclatinata in puterea ei de a lumina.

Chemarea la luarea crucii insemna ca dupa „partasia” la Lumina lui Hristos era nevoie si de o „alegere”, ca o tragere la sorti, asa cum se adresa Sf. Apostol Petru lui Simon Magul: „Tu nu ai parte si sorti la slujirea aceasta”(F.Ap. 8, 21). Dar ca si in cazul statorniciei in ispitirile „vicleniei” din lume prin marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu ca „sabie a Duhului”(Efes. 6, 17), asa cum a facut Arhanghelul Mihail, a carui marturisire a fost adeverita la Invierea Domnului si asa cum arata si Hristos puterea cuvintelor Sale la a doua venire (Ioan 12, 44-50) avand in vedere Lumina Sa prin Intrupare, tot astfel ,„Lumina”are si acum armele ei dumnezeiesti (Efes. 6, 11).

Sf. Apostol Pavel arata ca „armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri” (2 Cor. 10, 4); „Lupta noastra nu este cu trup si cu sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc in vazduh” (Efes. 6, 12). Crucea este si semn al increderii in puterea lui Dumnezeu de a judeca toate, precum si al nadejdii de intoarcere a celor ce se impotrivesc. Profetia la trimiterea lui Hristos in lume: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce Eu voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), o arata Sf. Petru implinita in Hristos astfel: „Ocarat fiind nu raspundea cu ocara, suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea celui ce judeca cu dreptate” (1 Petru 2, 23). Aceasi nadejde de mantuire o exprima si cuvintele Mantuitorului: „Nu smulgeti neghina din grau! Lasati-le sa creasca alaturi pana la seceris!”(Mt. 13, 29-30).

In legatura cu chemarea Mantuitorului la luarea crucii, Sf. Ioan Gura de Aur arata ca sensul acesteia este cel al unei „alegeri”. Comentand cuvintele Mantuitorului: „De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze!” (Mc. 8, 34), Sf. Ioan spune: „Vezi cat de usor de suportat isi face Hristos cuvantul Lui! Nu-i impresoara pe ucenicii Sai numai cu necazuri si suferinte, ci da intregii lumi o dogma de obste, spunand: „Daca vrea cineva!”, fie femeie, fie barbat, fie conducator, fie supus, sa mearga pe aceasta cale! Cele spuse de Hristos par a cuprinde o singura idee, dar ele cuprind trei: intaia: „sa se lepede de sine”; a doua: „sa-si ia crucea lui”; si a treia: „sa-Mi urmeze Mie”; primele doua sunt unite; a treia este de sine statatoare. Dar sa vedem ce inseamna: a te lepada de tine. Mai intai, insa, sa vedem ce inseamna a te lepada de altul, si atunci vom sti ce inseamna a te lepada de tine. Cel care se leapada de altul se instraineaza complet de acela: nu-l ajuta, nu-l sprijina, n-are mila, nu sufera chiar daca-l vede biciuit, legat, intemnitat, chinuit pe cel de care s-a lepadat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Asa de straini vrea Domnul sa fim fata de trupul nostru; sa nu ne fie mila de el de este biciuit, surghiunit, ars sau in alt fel chinuit! Daca ne purtam asa cu el, abia atunci avem mila de el. Caci si parintii au mila de copiii lor numai atunci cand poruncesc dascalilor, carora ii incredinteaza, sa nu aiba mila de ei. Tot asa si Hristos n-a spus numai: „Sa n-ai mila de tine insuti!”, ci ceva mai mult: „Sa te lepezi de tine insuti!”, adica: „Sa n-ai nimic comun cu tine insuti, ci sa te dai primejdiilor, muncilor; asa suflet sa ai, ca si cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!”. Si n-a spus: „Sa se tagaduiasca”, ci: „Sa se lepede”. Iar a te lepada e mai mult decat a te tagadui”.

Incercand sa-L opreasca pe Mantuitorul de la Jertfa si primind calificativul de „satana”, nu inseamna ca Sf. Petru a fost respins, asa cum nici diavolul la ispitire nu a fost alungat, ci s-a indepartat el singur cand a fost indemnat sa urmeze lui Hristos. Sfantul Petru a urmat, insa, lui Hristos sub crucea, de care cel „Viclean” se indeparteaza. „Cele ale lui Dumnezeu”(Marcu 8,33) sunt aratatae sub cruce, mergand pana la Jetfa. Jertfa este semnul iubirii supreme ale lui Dumnezeu fata de lume. Slujirea in Duhul Sfant este Jertfa a arderii de tot a iubirii. Insa „cele ale oamenilor” (Marcu 8,33), in umplerea lor de sine cauta sa cuprinda lumea toata, chiar cu pierderea sufletului. Directia contrara arata „prapastia” dintre ele. Mantuitorul descrie „cele ale oamenilor” ca o ,”rana” a celor cazuti intre talhari si jefuiti de Dumnezeu (Lc.10,30), „Izvorul Vietii”(Ps.35,9). Chemarea la luarea crucii este „untdelemnul” cu care Mantuitorul unge aceasta „rana” (Lc.10,34), asezandu-i pe cei raniti pe „asinul” ascultarii sale de Dumnezeu. Cei ce nu dau ascultare chemarii sunt mustrati astfel: „Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu” (Lc.16,15). Deci, „plinatatea” nu consta in cuprinderea intregii lumi, odata cu „pierderea sufletului” (Marcu 8,36) ci, dimpotriva pierderea sufletului. Calea „plinatatii” este „Lumina” sub cruce, care are insemnatate cosmica, cum arata Sf. Maxim Marturisitorul. Pe de alta parte, umplerea de sine este ca o „temnita”, asa cum arata proorocii: „Iata, mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata izbavi si urechea lui prea tare ca sa nu auda, ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda Fata, ca sa nu va auda” (Isaia 59,1-2). Pentru venirea lui Dumnezeu pe pamant prin Hristos profetii spuneau: „Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea”(Ps.68,11); „Iata pun o piatra in Sion, piatra de poticnire si piatra de sminteala”(Rom.9,33); „Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va zdrobi…”(Mt.21,34), caci in lumina iubirii de vrajmasi, chiar si a celor ce savarseau pacatul impotriva Duhului Sfant (Mt.12,31-32), al cruzimii demonice (Mt.8,31), ea nu cade peste nimenea decat peste cele dedesubt prin Jertfa Sa (Mt.21,44). Inlaturarea acelui „zid” dintre Dumnezeu si oameni era ca o spartura in turnul inalt si intunecos al umplerii de sine, si ca o intoarcere de la Turnul Babel ca dintr-o „tara departata”(Lc.15,13) pentru slava chipului lui Dumnezeu.

Daca ispititorul ademenea mintea ca sa inchida inima omului, astfel „Stapanul bucuriei”(Mt.25,21-23) deschide inima pentru bucuria lepadarii de sine, si pentru a nu ramane „afara desert” (Lc.1,53) in umplerea de sine, din care nimenea nu-l poate izbavi decat Dumnezeu. De aceea, chemarea la luarea crucii prin lepadarea de sine implinea rugaciunea profetica: „Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau”(Ps.141,7). Insusi Sf. Pavel prefera luarea crucii in locul rapirii pana la al treilea cer. Pe aceasta cale a pogorarii de la cunostinta la inima, ca de la „pomul cunostintei” la „Pomul Vietii” se vadeste deosebirea dintre stapanirea celui viclean asupra lumii si dintre Imparatia lui Dumnezeu. Pentru a nu ramane in seama mintii proprii (Rom.1,28), si astfel in afara Imparatiei, este nevoie de lepadarea de sine ca dar al Duhului Sfant prin intelepciunea si maturitatea mintii: „Voiesc sa fiti intelepti spre bine si nevinovati la rau, iar Dumnezeul pacii va zdrobi curand pe satana sub picioarele voastre” (Rom.16,19-20). Ispita umplerii de sine prin neascultare a fost insinuarea „eliberarii” de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu care era de fapt o smulgere de la „Izvorul Vieti”(Ps.35,9). Purtarea de grija a lui Dumnezeu I-a scos pe oameni din paradis care nu le mai slujea decat spre umplere de sine. Simbolul acestei inclinari spre rau a fost ridicarea Turnului Babel tocmai pe locul paradisului calauzitor prin ascultare la Botezul cu Duhul Sfant. In Hristos Dumnezeu a aratat calea lepadarii de sine pe care trebuiau sa o caute oamenii dupa intoarcerea de la Turnul Babel ca pe o cale a chipului lui Dumnezeu din ei si „invierea cu duhul” (1Petru 4,6).

Lepadarea de sine ducea nemijlocit la luarea crucii, deoarece orice aratare a adancului inimii starneste opozitia celor de la suprafata si desertaciunea vietii, „mostenite de la parinti”(1Petru 1,12). Sf. Ioan spune ca tocmai de aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, deoarece prin El si nu prin Lege am avut privilegiul cunoasterii lui Dumnezeu. Tot El spune ca, atunci cand se subliniaza rastignirea omului celui vechi crucea este ca o purificare; nu mai putem primi al doilea botez, asa cum Hristos nu mai poate fi rastignit a doua oara. Crucea nu mai este motiv de doliu si de posturi, ci de veselie si bucurie: „Oare nu crucea a distrus pacatul si a curatat tot pamantul reparand adversitatea veche; a deschis portile cerului; a asezat iubirea in locul urii; a readus pe om in cer; a facut ca firea umana sa stea de-a dreapta tronului ceresc; si a umplut pe fiii lui Adam de nenumarate binefaceri? Deci nu este un motiv de lacrimi si tristete, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: „Mie sa nu-Mi fie a Ma lauda decat in crucea Domnului” (Gal.6,14). Daca crucea e o chemare la bucurie si lauda nu putem spune ca e motiv de jale, caci suspinul este nu pentru cruce ci pentru pacatele noastre. Iata pentru ce postim!. In acelasi fel se exprima Sf. Pavel cu privire la bucuria pascala, cand spune ca: „Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra” (Rom.4,25).

In legatura cu „sarpele de arama” Sfantul Ioan se intreaba care e motivul pentru care un animal blestemat este luat ca semn al crucii lui Hristos, pe care il preamarim. Ca si tamaduirea celor vechi prin privirea la „sarpele de arama” (Numeri 21,8-9), tot astfel privirea la Hristos pe cruce insemna biruinta asupra puterilor intunericului, pe care El le scoate „in vazul tuturor”(Col.2,15), deoarece sarpele mortii isi ascundea capul. Pe de alta parte, Hristos sfintea viata Sa: „Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii” (Isaia 12,3) in sensul ca stapanitorul lumii este aruncat afara prin cruce, deoarece prin cruce Hristos ridica pacatul lumii ca „Mielul” lui Dumnezeu (Ioan 1,25). Demonul insoteste pe om pana la apa botezului, spun Sfintii Parinti, dar, neputandu-se lepada de sine el ramane afara unde, insa, trece de la ademenire la prigoane, de la viclenia sarpelui la sinceritatea lupului in rautate. Daca „lupul” poate ajunge „sa pasca cu mielul” (Isaia 11,6), ca neghina care nu se smulge din grau, astfel sarpele niciodata din cauza vicleniei (Ioan 17,15; cf. er.9,6). Dar prigoana sarpelui ramas afara este intampinata de cruce, asa cum si la Botezul Domnului crestinii aseaza cruci la usi si la ferestrele caselor. Dumnezeu a blestemat pe sarpe a carui samanta a intunericului umplerii de sine, avea sa faca pe multi sa se impotriveasca Luminii lui Hristos si chemarii Sale la lepadare de sine si luarea crucii, deoarece vor sluji idolilor deserti dispretuind harul lui Dumnezeu (Iona 2,9): „Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede” (Lc.16,31); „Niciunul din cei chemati nu vor gusta din cina Mea” (Lc.14,24). Dumnezeu a blestemat, apoi, creatia ca lucrul Atotputerniciei Sale, El singur fiind Creator, deoarece stapanirea omului peste cele create, asa cum i-au fost daruite pentru sfintirea Numelui Sau, ar fi insemnat calea pierzarii. Dar, slava cuvantului ca izvor de viata vesnic, era puterea de a-l tine pe om in sanul Sau vesnic si tocmai pentru aceasta slava l-a pregatit pe on prin indepartarea paradisului din creatia celor vazute.

3. Sensul eshatologic al Crucii in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

Mantuitorul i-a chemat pe ucenici la luarea crucii pentru ca sa devina si ei asemenea Lui pe calea pe care El mergea inaintea lor. El Insusi arata ca in urmarea Sa crucea putea insemna si o „rusinare” de El: „De se va rusina cineva de Mine si de Cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de acela, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu Sfintii Ingeri”(Mc.8,38); „Atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”(Mt.16,27). Pentru ascultatorii Sai aceste cuvinte erau o aluzie indirecta la Iuda, unul dintre ucenici care, neiubind pe Hristos, nume cu care Mantuitorul mergea inaintea lor, nu putea tine cuvintele Sale, prin care ii indruma dupa Numele Sau de Iisus (Ioan 14,23). Sublinierea ca „va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”, inseamna ca fara cruce omul se poate risipi in directii gresite luptand pe fronturi false pentru a obtine lucruri desarte, neziditoare. Sfantul Ioan spunea in acest sens: „Nu te ingriji de lucruri straine! Ingrijeste-te de tine si de cele ale tale” deoarece prin cuvintele Sale Mantuitorul a cautat nu numai sa aminteasca de pedepsele celor pacatosi, ci si de premii si cununi pentru fapte bune. Sfantul Ioan lauda si admira pe monahi, pentru ca ei se dedica acestor premii. Caci dupa cum pacatele indeparteaza de Dumnezeu, tot astfel faptele bune apropie de El. Comentand citatul din Isaia: „Imparte painea Ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarac, pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cel de un neam cu Tine. Atunci lumina Ta va rasari ca zorile si tamaduirea Ta se va grabi. Dreptatea va merge inaintea Ta, iar in urma Ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi. La strigatul tau El va zice: Iata-Ma! (Isaia 58,7-9), Sfantul Ioan spune: „Ce este greu in cele spuse? Dumnezeu nu ti-a spus: treci muntii, strabate oceanele, sapa atatea hectare de pamant, stai nemancat, imbraca-te in sac, caci Lumina este nu cea de pe pamant, ci una cu mult mai buna pe care o au ingerii in cer, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, domniile, incepatoriile, stapaniile, cu un cuvant, toata oastea cerului. Daca vei fi invrednicit de acea Lumina, vei vedea toate acestea”.

Roadele Luminii nu pot fi aduse fara cruce, in sensul cuvintelor Mantuitorului ca numai ,,Cei ce pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna, aduc roada prin rabdare”(Lc.8,15). De aceea dupa invatatura despre cruce (Mc.8,34-38), Mantuitoruil arata si harul chemarii Sale si anume „Lumina” Taborului. Cei ce au fost partasi la „Lumina lina a Sfintei Slave” (Mc.9,1) au putut intelege profunzimea invataturii Mantuitorului de la inceputul lucrarii Sale: „Daca pe iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi putin credinciosilor”(Mt.6,30). In legatura cu acest eveniment Sfantul Ioan spune: „Vrand sa-i incredinteze pe ucenici si cu vazul si sa le arate cum este slava cu care are sa vina, le-o arata si le-o descopera aici pe pamant, pentru ca ucenicii sa nu se intristeze nici de moartea lor, nici de cea a Stapanului lor, caci Schimbarea la Fata a avut loc pentru a le arata slava crucii. Sf. Ioan mai spune ca „dupa ce i-a infricosat pe ucenici, Hristos ii mangaie cu bunatatile Lui”, caci ucenicii Mantuitorului au avut parte de acest adevar la evenimentul Schimbarii la Fata. Sf. Petru se refera la acest eveniment si ca la un argument in propovaduirea lui Hristos, atunci cand spunea: „Am vazut slava Lui cu ochii nostri” (2 Petru 1, 16). Acest lucru insemna puterea luarii crucii in urmarea lui Hristos: „De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu se odihneste peste voi” (1 Petru 4, 14).

Acest eveniment arata un sens profund al crucii, si anume chemarea la iubirea de vrajmasi. Aratarea langa Hristos a lui Moise si Ilie pe Tabor, vorbind cu El nu despre dusmani, ci despre Jertfa de la Ierusalim, inseamna ca Mantuitorul voia ca ucenicii sa se ridice nu numai la inaltimea lor, ci sa-i intreaca pe aceia prin faptele si luptele lor, caci opozitia in lume dupa aratarea si marturisirea „Luminii” este urmata de luarea crucii ca o chemarea la iubirea de vrajmasi. Si alta data Mantuitorul i-a invatat sa nu se razbune cand cereau sa se pogoare foc din cer (Lc.9,55), deoarece harul lor este mai mare decat a lui Ilie. Sf. Ioan arata ca porunca iubirii de dusmani atinge cea mai inalta culme a virtutii, cand Mantuitorul spune: „Ca sa fiti asemenea Tatalui vostru din ceruri”(Mt.5,45):

„Ai vazut cu cine se aseamana, dupa puterile omenesti, cel care nu numai ca nu se razbuna pe dusamni, dar chiar se straduieste sa se roage pentru ei? Sa nu ne lipsim, dar, din pricina trandaviei noastre, de niste daruri ca acestea si niste rasplati care depasesc orice cuvant, ci in tot chipul sa cautam sa savarsim virtutea aceasta, silind si invatand cugetul nostru sa se plece poruncii lui Dumnezeu. De aceea, si au am facut acum acest indemn, am vorbit de pilda aceasta, am aratat cat de mare este aceasta virtute si cat castig avem de pe urma ei, tocmai pentru ca atat cat mai este inca vreme, fiecare din noi sa-si dea toata silint, daca are vreun dusman sa se impace cu el aratandu-i multa dragoste. Sa nu-mi spui ca l-ai rugat odata si de doua ori si n-a vrut sa se impace. Daca vom fdace lucrul acesta din toata inima astfel nu vom inceta pana nu-l vom birui cu staruinta noastra mare pana nu-l vom atrage si pana ce nu-l vom face sa lase ura ce ne-o poarta. Crezi ca-i faci cu asta aceluia vreun bine? Nu! Noua ne facm bine! Cu fapta aceasta atragem bunavoijnta lui Dumnezeu asupra noastra, dobandim mai dinainte iertarea de pacate si multa indraznire inaintea lui Dumnezeu. Daca ne vom impaca cu dusmanii nostri vom putea sa ne apropiem cu constiinta curata de acesta sfanta infricosatoare masp si sa rostim cu indraznire cuvintele cuprinse in rugaciunea ce o spunem cand ne ampaertasim. Ce-i botezati stiu ce vreau sa spun. De aceea las constiintei fioecaruia indatorirea de a sti cium am primit porunca aceasta, pwentru ca in acel timp infricosator sa putem rosti cu indraznire cuvintele acelea. Dar, daca ne vom trandavi si vom face fapte potrivnice cuvintelor rugaciunii, de cata osanda nu vom fi vrednici ca indraznim sa rostim la intamplare si de mantuiala cuvintele de rugaciune?… Vindecarea sufletelor noastre, leacul ranilor noastre, calea cea mai buna pentru a bine placea lui Dumnezeu, semnul cel mai mare a unui suflet iubitor de Dumnezeu este sa faci totul de dragul legii stapanului, sa nu te lasi tarat de slabiciunea gandurilor, ci sa fii mai presus de patimi, gandindu-te la binefercerile pe care in fiecare zi le face Dumnezeu cu noi… Cred, desi ca nu stiu ce greu si anevoios este sa te duci la dusmanul tau, sa-i stai in fata si sa-i vorbesti? Dar daca te gandesti la vrednicia acestei porunci, la maretia rasplatirii, daca te gandesti ca tie iti faci bine nu dusmanului, atunci toate iti vor parea lesne si usor de implinit”.

Dumnezeu a dat o lectie zguduitoare in Legea Veche, cand poporul a vrut sa foloseasca pentru victorii impotriva dusmanilor Numele Sau (1Regi 4,3-5), aratand, insa, ca poate birui pe dusmani fara nici o oaste (1Regi 5,1-12;6,1-12). Chemarea lui Dumnezeu in Hristos este nu numai la iubirea de dusmani, ci si la rugaciune pentru ei, ceea are ca rasplata asemanarea cu Dumnezeu ca fii asa cum se arata in psalmi „Domnul este ajutorul meu si eu voi primi cu bucurie pe vrajmasii mei”(Ps.117,7). In acest sens Sfantul Ioan scrie: „Cand sunt loviti de bolnavii de nervi medicilor le este mai multa mila de acestia si se pregatesc sa-i ingrijeasca, deoarece stiu ca insultele acelora sunt urmari ale bolii lor cumplite. Noi trebuie sa venim cu dialog in intampinarea lor pentru ca este mai bine sa fii ocarat pentru Dumnezeu, decat cinstit de toti imparatii.

Lumina lina a sfintei slave nu mai putea fi vazuta de oameni in starea primordiala fara sa moara. Taborul a fost rodul lucrarii Mantuitorului pana cand a putut spune:
„Sunt unii din cei de fata care nu vor muri cand vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere”(Mc.9,1), iar prin Jertfa Sa, Imparatia lui Dumnezeu avea sa fie nu doar o „ingreuere de somn” ca pe Tabor la vederea Imparatiei in fata ochilor, ci ca o „trezire”, inviere cu duhul prin descoperirea ei in inimile lor, asa cum aratase Mantuitorul: „Imparatia lui Dumnezeu este in inlauntrul vostru”(Lc.17,21). Invierea Mantuitorului prin care „adevarul vine din pamant”(Ps.84,12) a insemnat sfintirea vietii Sale drept „Cale”(Ioan 14,6) si „deslegare din legaturi” (Ioan 8,32), dar mai ales puterea de a se indrepta spre Dumnezeu (Ioan 1,12). Luarea crucii a insemnat, apoi un dar al Duhului Sfant ca si in Hristos. Insasi porunca „In dar ati luat, in dar sa dati” (Mt.10,8) presupunea luarea crucii ca „desavarsire la lucrarea slujirii”(Ef.4,12), deoarece Apostolii erau acum fii ai lui Dumnezeu Celui desavarsit (Mt.5,45-48) si numai astfel, puteau sa nu transforme „darul” in drepturi omenesti: „Cine nu aduna cu Mine risipeste”(Mt.12,30). De aceea, chemarea la luarea crucii atunci cand ucenicii nu cunosteau inca Lumina de sub ea, dar carora prin evenimentul Taborului li se face aceasta dovada, este asemanarea lor cu Hristos inainte de Jertfa, dar plin de Duhul Sfant, si astfel, ucenicii ca Apostoli sunt martori vii ai lui Hristos in Duhul Sfant: hristofori si pnevmatofori, singurii care au putut deveni „martori” si prin forma scrisa a Revelatiei vii in Sfintele Scripturi.

Referindu-se la Lumina dumnezeiasca a Sfintilor Apostoli prin cruce, Sfantul Ioan are cuvinte inflacarate cu privire la insemnatatea crucii, indeosebi in interpretarea locurilor pauline din 1Corinteni (1,17-2,1-5) si Galateni (6,14-17). Lumina este inteleasa aici ca „intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa”(1Cor.2,7), necunoscuta lumii, pentru care „crucea este o nebunie”(1Cor.1,18), asa cum „mierea” pare amara celor „bolnavi” spune Sf. Ioan. Sfantul Apostol Pavel marturisea ca a lasat la o parte tot ceea ce putea insemna o „piedica in calea Evangheliei”(1Cor.9,12), ceea ce ar fi insemnat si o „zadarnicire a crucii lui Hristos”(1Cor.1,17).

Aratarea crucii lui Hristos va fi semnul premergator venirii Sale celei de-a doua, cand crucea va straluci mai mult decat soarele care se va intuneca, caci Hristos n-a lasat crucea pe pamant, ci a luat-o cu El si in cer, deoarece era semnul iubirii Sale nemarginite: „Cu dor am dorit sa mananc acest pasti cu voi”(Lc.22,15), aratand cat de recunoscator este Tatalui pentru trimiterea sa in lume prin nastere dupa trup din Sfanta Fecioara Maria, si prin botezarea cu Duh Sfant prin Sf. Ioan Botezatorul, adica prin cei care au fost randuiti de catre Tatal Sau „sa stea de-a dreapta si de-a stanga Sa”(Mt.20,23). Prin crucea prin care o luase in cer, Mantuitorul l-a mustrat pe Saul pe drumul Damascului: „Saule, de ce ma prigonesti?”(F.Ap.9,4), eveniment dupa care Sf. Pavel avea sa scrie: „Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar” (2Cor.13,8).

Insa si la intaia Lui venire crucea a insemnat o judecata asupra lumii prin prezenta Luminii ca separare fata de intuneric ca dintre viata si moarte, si anume prin osandirea ei de sine insasi omorand pe Hristos, Caruia Tatal: „I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului” (Ioan 5,27); „Judecata aceasta este, ca Lumina a venit in lume, iar oamnenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Caci oricine face rele uraste Lumina” ( Ioan 3,19-20). Daca jertfa era inevitabila, astfel, a nu se jertfi putea insemna pentru Mantuitorul: „Bobul de grau de nu va muri ramane singur”(Ioan 12,24). Crucea si Jertfa au insemnat deschiderea adancului marii pentru mantuirea prin trecerea ca pe uscat si iesirea la pustie. Semnificatiile profunde ale crucii reies din imnul Bisericii primare: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant”. Pomenirea „Tatalui” este insotita de insemnarea la frunte ca „ungerea pragului de sus cu sangele mielului” (Iesire 12,7); pomenirea „Fiului” cu insemnarea la piept arata deschiderea adancului spre „scapare”, izbavire prin Hristos, dupa Numele Sau de Iisus, simbolizat ca „Toiag”; iar pomenirea „Duhului Sfant” e insotita de insemnarea la umeri ca iesire la „pustie”, fata de care „lumea este rastignita”(Gal.6,14), asa cum poporului se cerea sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga, pentru a nu pierde „adancul” prin care s-a izbavit, ceea ce in Hristos avea sa insemne: „armele cele de-a dreapta si cele de-a stanga”(2Cor.6,7).

Daca in vremea Sfintilor Apostoli era lasat orice la o parte din cele ce puteau fi o „piedica in calea Evangheliei”(1Cor.9,12) sau „zadarnicire a crucii lui Hristos”(1Cor.1,17) si se cauta, dimpotriva, „plinirea celor de lipsa ale crucii lui Hristos”(…) astfel, dupa „greul zilei”(Mt.20,12) din istoria primelor trei veacuri ale Bisericii, si anume in vremea libertatii de la inceputul secolului IV, avea sa se manifeste acea „arsita”(Mt.20,12), datorita schimbarii ponderii crucii si Evangheliei in favoarea intelepciunii omenesti din cauza ereziilor din sanul Bisericii. Era ca si cum crucea si Evanghelia ar fi fost folosite impotriva lumii, asa cum incercase Israel sa foloseasca impotriva dusmanilor „Cortul Sfant” pe campul de lupta. De aceea, in consensul marturisirii Sinoadelor Ecumenice si al intregii literaturi patristice dinainte si din vremea sa, Sfantul Ioan Gura de Aur are o chemare staruitoare la cinstirea Sfintei Cruci:

„Nimeni sa nu se rusineze de cruce, simbolul sfant al mantuirii noastre, capul bunatatilor, pentru care traim si pentru care suntem! Ca pe o cununa asa sa purtam crucea lui Hristos! Prin cruce se savarsesc toate cele ale noastre. Daca trebuie sa te nasti din nou, crucea este alaturi! Daca trebuie sa te hranesti cu hrana aceea tainica, daca trebuie sa te hirotonesti, daca trebuie sa faci orice, pretutindeni este alaturi de noi crucea, semnul biruintei! De aceea o scriem cu multa ravna si pe case, si pe ziduri, si pe ferestre, si pe frunte, si in cugetul nostru. Crucea este semnul mantuirii, al libertatii noastre obstesti, al blandetii Stapanului nostru, ca „s-a adus ca o oaie spre junghiere”. Cand iti faci semnul crucii, gandeste-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce si stinge mania si toate celelalte patimi. Cand iti faci semnul crucii umple-ti fruntea cu multa indraznire, fa-ti sufletul liber. Stii, doar, care sunt cele ce iti dau libertatea! Pentru aceasta si Pavel, referindu-se la asta, adica la libertatea ce nu se cuvine noua, amintind de cruce si de sangele stapanului asa ne-a indemnat: „Ati fost rascumparati cu pret! Nuva faceti robii oamenilor.”„Gandeste-te, ne spune Pavel, la pretul dat de Domnul pentru tine si nu fi rob nici unui om!”Pavel numeste crucea pret. Nici nu trebuie sa o facem asa de mantuiala cu degetele, ci mai intai sa o facem cu inima cu multa credinta. Daca-ti faci asa cruce pe fata, nu va putea sta alaturi de tine nici unul dintre demonii cei necurati, ca vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Daca noi ne cutremuram cand vedem locurile in care sunt executati condamnatii la moarte, gandeste-te ce trebuie sa sufere diavolul cand vede arma prin care Hristos i-a doborat toata puterea lui si a taiat capul balaurului. Sa nu te rusinezi, dar, de un atat de mare bine, ca sa nu se rusineze Hristos de tine cand va veni cu slava Lui, cand inaintea Lui se va vedea crucea stralucind mai mult decat razele soarelui. Si va veni atunci crucea slobozinhd glas cu chipul ei, vorbind intregii lumi pentru Stapan, aratand ca n-a lasat nimic din ceea ce trebuia facut pentru mantuirea oamenilor. Si pe timpul inaintasilor nostri si acum, semnul acesta, crucea, a deschis usile cele incuiate; a facut fara de putere otravurile; a luat puterea cucutei; a vindecat muscaturile cele veninoase ale fiarelor; daca a deschis portile iadului; a dat la o parte boltile cerului; a redeschis intrarea in rai si a taiat puterea diavolului, ce e de mirare ca are putere asupra otravurilor, asupra fiarelor salbatice, asupra celorlalte de acest fel.
Intipareste-ti crucea in minte;imbratiseaz-o ca pe semnul mantuirii, sufletelor noastre! Crucea a mantuit lumea, a intors lumea la Dumnezeu, a alungat ratacirea, a adus din nou pe lume adevarul, a prefacut pamantul in cer si a facut pe oameni ingeri. Din pricina crucii demonii nu mai sunt infricosatori, ci usor de dispretuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn. Din pricina crucii toate puterile care ne purtau razboi au fost aruncate la pamant si calcate in picioare. Daca cineva te va intreba: „Te inchini Celui rastignit?”, raspunde-i cu glas plin de bucurie si fata vesela: „Da, ma inchin si nu voi inceta vreodata a ma inchina! Daca rade de tine, plange-l, pentru ca e fara minte! Multumeste Stapanului ca ne-a dat niste bunatati ca acestea pe care nimeni nu poate sa le cunoasca fara descoperire de sus. Acela rade pentru ca „omul trupesc nu primeste pe cele ale Domnului”. Asa fac si copiii cand vad ceva mare si minunat; de i-ai vorbi unui copil de taine, va rade. Paganii se aseamana cu acesti copii; dar, mai bine spus, sunt chiar mai mult decat copiii; de aceea sunt si mai ticalosi; ca nu fac si nu gandesc in frageda varsta ceea ce fac si gandesc copiii, ci in puterea varstei; de aceea nici nu merita iertare. Noi insa cu voce mare strigand tare si puternic, sa inaltam glasul si sa spunem si cand sunt de fata toti paganii cu mai multa indraznire: „Lauda noastra este crucea; ea este capul tuturor bunatatilor, ea este indraznirea si toata biruinta noastra! As dori sa pot spune cu Pavel: „Prin cruce lumea este rastignita pentru lume”; dar nu pot, ca sunt stapanit de fel de fel de patimi! De aceea, va indemn si pe voi, si inainte de voi pe mine, sa fim rastigniti pentru lume, sa nu avem nimic comun cu pamantul, ci sa dorim patria cea de sus, slava si bunatatile de acolo. Suntem ostasi ai Imparatului ceresc si ne-am imbracat cu armele cele duhovnicesti! Pentru ce traim ca niste oameni care-si duc viata prin crasme, ca niste oameni fara capatai; dar, mai bine de spus, pentru ce ducem viata de viermi? Acolo unde-i Imparatul, acolo trebuie sa fie ostasul lui. Si am ajuns ostasi, nu din cei care stau departe de Imparat, ci din cei care stau in apropierea Lui. Imparatul de pe pamant nu poate suferi ca toti ostasii sa fie in palatele imparatesti, nici alaturi de el; Imparatul cerurilor, insa, vrea ca toti ostasii Lui sa fie aproape de tronul cel imparatesc. Si Pavel era pe pamant, dar era acolo unde sunt serafimii, unde sunt heruvimii; era mai aproape de Hristos decat ostasii din garda imparatului pamantesc. Acestia isi mai plimba ochii de colo-colo, pe Pavel insa nu-l impresiona, nimic nu-l atragea, ci toata gandirea ii era indreptata spre Imparat. Deci, daca vorbim, ne este cu putinta asta si noua. Daca Imparatul nostru Hristos ar fi departat de noi prin spatiu, ai avea dreptate sa te intrebi cum poti fi langa El; dar cum El e de fata in orice loc, atunci este alaturi de orice om care Il doreste, de orice om cu viata curata. De aceea si profetul spune: „Nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti!” Si Insusi Dumnezeu spune: „Dumnezeu de aproape sunt Eu, si nu Dumnezeu de departe”. Dupa cum pacatele ne departeaza de El, tot asa faptele bune ne apropie de El… Dumnezeu sta totdeauna si asteapta doar-doar Il va chema una din slugile Sale; si niciodata nu-si intoarce urechea, daca Il cheama cum trebuie”.

Concluzii

Ca si marturisirea credintei, crucea este un dar al Duhului Sfant pentru pretuirea Jertfei Mantuitorului la adevarata ei putere de rascumparare, singura cale de cunoastere a lui Dumnezeu si sfintire a Cuvantului Sau ca adevar care scoate din legaturi. Crucea este temelia propovaduirii prin care se da in dar ce s-a primit in dar, atat pentru a nu preface darul in drepturi omenesti, cat si pentru a nu-l risipi in preocupari desarte prin provocari din lume (Ef.4,14), ceea ce ar echivala cu ascunderea talantului in pamant pe de o parte si cu stricarea Cuvantului lui Dumnezeu pe de alta parte asa cum se intampla cu smochinul neroditor al sinagogii. Lemnul crucii a inflorit in Biserica spre putere si spre intarire. Dupa Cincizecimea ca dar al Duhului Sfant de intemeiere a Bisericii, luarea crucii ii facea pe ucenici asemenea lui cu Hristos atunci cand ii indemna la lepadarea de sine. Ceea ce traia Hristos in Duhul Sfant ca Lumina sub cruce este acum o realitate pentru intreaga Biserica. Din consideratiile teologice ale Sfantului Ioan Gura de Aur cu privire la sensul Sfintei Cruci, reiese ca pe cat este de insemnata crucea pentru deschiderea adancului dumnezeiesc asa cum a fost la iesirea din Egipt tot pe atat de importanta este crucea si pentru pastrarea acestui adanc baptismal al asemanarii cu Hristos.
In Biserica era nevoie pentru urmarea lui Hristos de indrumarea teologica a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca medievalii spuneau: „Cognoscere Christus, beneficia eius cognoscere est”, iar Sf. Serafim de Sarov indemna la cautarea pacii sufletului ca oaza de orientare pentru multa lume, astfel Sf. Ioan Hrisostom, cu un orizont apostolic nemicsorat, a dat exemplu si a chemat la luarea crucii ca putere de pastrare a luminii lui Hristos. Sf. Ioan a fost luat drept calauza si a invatamantului teologic, fiind numarat intre cei trei mari dascali ai lumii si ierarhi. Teologia sa referitoare la cruce este de aceea, o profunda chemare la evitarea in invatamantul teologic al lucrurilor care duc la suprafata prin sistemul teza-amntiteza odata cu pierderea adancului baptismal. Intrebat odata ce a inteles intr-o discutie la televizor intre teologi, un credincios a raspuns hotarat: „N-am inteles nimic! dar mi-am dat seama ca e ceva intre ei”. Poate ca in acelasi fel fecioarele neintelepte din parabola nu vor putea gasi untdelemn la negutatori: fie ca unii au ascuns talantul si nu vor putea primi haina de nunta a stapanului bucuriei; fie ca au dat conform poruncii darul in dar, insa fara cruce risipind, astfel, averea stapanului. Daca cei ce au inima curata si buna nu pot aduce roade decat prin rabdare, astfel, slujitorii talantilor nu-i vor putea inmulti decat ca slugi bune si fidele puse peste putinul smereniei lui Hristos si crucii Sale.
Sf. Ioan sta marturie pentru faptul ca teologia nu trebuie sa raspunda la provocarile intelepciunii omenesti cu riscul ignorarii crucii si a prefacerii darului in drepturi, o situatie asemanatoare cu aducerea cortului sfant pe campul de lupta pentru victorii omenesti in locul chemarii Numeului lui Dumnezeu pentru izbavire si pentru puterea iubirii de vrajmasi. Ca fenomen istorico-bisericesc provocat de erezii in Rasarit trecerea de la marturisirea credintei pentru botez la marturisirea credintei adevarate a Sinoadelor Ecumenice a dus la o incetinire a avantului misionar in propovaduire, dar a garantat calitatea credintei, astfel in aceeasi perioada in Apus s-a pastrat avantul misionar prin marturisirea credintei baptismale, dar s-a ignorat importanta crucii pentru a da in dar ce s-a primit in dar. Teologia Sfantului Ioan Hrisostom este de aceea, o chemare de prim rang in vremea noastra la zidirea Bisericii prin credinta apostolica. Avantul sau misionar in propovaduire nu a scazut cu nimic, insa i-a scurtat viata. Cat de impacata era constiinta lui ca a biruit ispita provocarilor prin teza si antiteza si a pastrat lumina sub cruce in slujirea talantului, reiese din cuvintele sale inainte de a-si da duhul: „Slava lui Dumnezeu pentru toate”. Intre Sfintii Trei Ierarhi care au aprofundat Jertfa liturgica in chip apostolic si care au indrumat in mod deosebit preotia prin tratatele lor, precum si mari talcuitori ai Sfintelor Scripturi, Sfantul Ioan Gura de Aur este cinstit in Biserica si ca martir, care a plinit prin marturisirea Luminii si luarea crucii in urmarea lui Hristos „cele de lipsa ale crucii lui Hristos”.
In Biserica Ortodoxa Romana operele Sfantului Ioan Hrisostom au fost traduse cu prioritate si cel mai mult, el fiind considerat un „parinte” al spiritualitatii ortodoxe romane, aproape la acelasi nivel cu Evanghelia.

Diacon prof. dr. Ioan Caraza