Sensul Sfintei Cruci in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur


In operele sale preponderent exegetice, Sf. Ioan Gura de Aur scoate in evidenta sensurile profunde ale chemarii Mantuitorului la luarea crucii pentru fiecare crestin. Ca cel mai mare interpret al Sfintelor Scripturi, Sf. Ioan Hrisostom a pus in lumina calea apostolica, vie, a evenimentelor mantuirii. Rezultatul acestora in lucrarea Mantuitorului a fost „invierea” cu duhul a celor ce I-au urmat Lui si calitatea de „fii ai lui Dumnezeu”(Ioan 1,12) prin puterea data de a invoca Duhul Sfant. In acest fel, Sf. Ioan a reprezentat calea patristica a exegezei, intrucat evenimentele ce au dus la intemeierea Bisericii constituie temelia liturgica a Sfintelor Scripturi ca forma scrisa, ulterioara a Revelatiei: numai Jertfa Mantuitorului deschide „Cartea” ca „Mielul injunghiat” (Apoc.5,9); numai in mana Pantocratorului Cartea Sfanta pe care o tine in dreptul inimii Sale este deschisa, asa cum Tablele Legii erau asezate in Sfanta Sfintelor, a carei perdea, insa, avea sa fie data la o parte numai prin Jertfa lui Hristos. In Hristos, „Calea noua si vie”(Evrei 10, 20) sfintita ca „Adevar” (Ioan 14,6) „prin catapeteasma trupului Sau”(Evrei 10, 20) constituie „plinirea Legii si a Proorocilor” (Mt. 5, 17).

Evenimentele mantuirii prin Hristos alcatuiesc orizontul care deschide Sfintele Scripturi in Biserica, precum si puterea constiintei apostolice. In acest sens, alaturi de alti Sfinti Parinti, indeosebi de cei Capadocieni, Sf. Ioan Gura de Aur (354-407) este unul dintre cei mai de seama martori ai apostolicitatii Bisericii din sec. al IV-lea, ca unul care a contribuit in mod hotarator la precizarea coordonatelor Sfintei Traditii. Aceste coordonate au valoare universala, chiar daca Bisericile din Apus s-au separat de Biserica Rasariteana. In sec. al IV-lea apusenii nu au putut participa la aprofundarea credintei apostolice in urma zguduirii ei prin erezia lui Arie, ceea ce reisese din faptul, ca nu au folosit in cult „Simbolul Credintei”, ca hotarare a primelor doua Sinoade Ecumenice. Parintii Rasariteni au contribuit atunci in mod hotarator la trecerea de la credinta baptismala la „credinta adevarata” marturisita liturgic pe temeiul „Luminii adevarate” si „Duhului ceresc” mostenit de la Sf. Apostoli in Hristos. Aceasta Traditie are valoare de marturisire a credintei adevarate prin Sinoadele Ecumenice ca raspuns apostolic la problematica dialectica provocata in Biserica prin erezie. Asemanator vestitului „foc grecesc”, acest fenomen ignora profund si punea in umbra lucrarea de rascumparare prin Jertfa Mantuitorului Hristos si sfintirea Numelui lui Dumnezeu prin ea. Ea insemna, de asemenea, pierderea adancului Botezului ca asemanare cu Hristos in Lumina dumnezeiasca. Aceasta Lumina nu se poate pastra decat prin cruce, in urmarea lui Hristos. Intrucat Sinoadele Ecumenice, ca for suprem al Bisericii in probleme de doctrina, nu puteau rezolva si problema dezbinarii in Biserica, ci doar pe acelea ale marturisirii credintei adevarate, Biserica a instituit in spiritul lor si alte forme hotaratoare de traire a credintei apostolice. Astfel, dupa Sinodul I Ecumenic, a fost instituita sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci pentru punerea in valoare a insemnatatii Jertfei Mantuitorului, ca o reluare in cursul Anului Liturgic a „Saptamanii Sfintelor Patimi”, insa fara evenimentul pascal, dar cu intelegerea Jertfei Mantuitorului in lumina Invierii. O alta caracteristica a Traditiei apostolice a fost punerea in valoare a slujirii preotesti ca succesiune apotolica. Tot ca o necesitate a vremii de atunci, Biserica a subliniat in Traditia ei importanta monahismului pentru reconstituirea „teandriei” apostolice ca har dumnezeiesc al lui Hristos, „Mirele” Bisericii (Mt. 9, 15). Astfel, ca preocupare monastica, „Filocalia” avea sa semnifice puterea harului dumnezeiesc in lupta cu patimile, ca un adevarat „razboi duhovnicesc”, dupa cum se exprima Evagrie Ponticul.

Aceste coordonate ale Sfintei Traditii stabilite in Rasarit au valoare universala. Ele sunt cultivate atat in teologia Sf. Parinti Capadocieni, cat si la Sf. Ioan Gura de Aur. Staruinta neobosita asupra „aurului lamurit in foc” (Apoc. 3, 18) al lui Hristos a facut ca inima Sf. Ioan sa devina aur in propovaduirea sa apostolica, „hrisocardia” constituind temelia propovaduirii sale. Insusi tronul patriarhal din Constantinopol nu se deosebea pentru el de pestera din Antiohia in care a practicat ani de zile asceza si meditarea asupra Sfintelor Scripturi. Incordarea din Biserica in urma izbucnirii focului dialectic al dezbinarii, explica asprimea sa fata de cei indiferenti la problemele Bisericii. Daca Sf. Ioan Botezatorul era „faclia care arde si lumineaza” (Ioan 5, 35), Sf. Ioan Gura de Aur se stia partas al Luminii, care se pune nu sub obroc, ci in „sfesnic” (Mt. 5, 15) si tocmai de aceea lumineaza tuturor celor din casa. Cu aceeasi constiinta apostolica un alt mare traitor in Hristos practica o asceza atat de aspra in preajma dezbinarii Bisericii din anul 451, incat a fost denumit „Stalpnicul”. Este vorba, desigur, de Sf. Simeon, despre a carui cale se spunea ca este mai curand de admirat decat de imitat.

In acest sens, Sf. Ioan Gura de Aur a scos in evidenta in teologia sa insemnatatea crucii, atat pentru mantuire prin Jertfa lui Hristos, cat si pentru urmarea lui Hristos in incercarile vietii Bisericii de atunci si din totdeauna. In sensul teologiei sale, Sf. Maxim Marturisitorul avea sa spuna urmatoarele despre insemnatatea cosmica a crucii: „Taina intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura, precum si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului a inteles ratiunile celor mai inainte spuse; iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte”.

In teologia Sf. Ioan „ratiunea” crucii consta in raportarea ei la Lumina lui Hristos: nu poate exista „cruce” daca nu exista mai intai Lumina lui Hristos, deoarece numai prin trairea si marturisirea Luminii se arata opozitia „intunericului” in sensul profetiei stravechi impotriva „sarpelui”, ca urmare a pacatului stramosesc: „Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Fac. 3, 15). Nu poate exista „Lumina” fara cruce si, in acest sens, insemnatatea crucii este hotaratoare pentru mantuire. Rolul ei este acela de acoperitoare a Luminii, asa cum va arata Mantuitorul realitatea Luminii line a Taborului in legatura organica cu chemarea precedenta la luarea crucii.

1. Lumina lui Hristos in opera exegetica a Sfantului Ioan Gura de Aur

Teologia patristica a scos in evidenta nu un aspect extensiv, ci numai unul baptismal, de profunzime in urmarea lui Hristos, caci numai ceea ce este sub cruce are valoare universala, soborniceasca in sensul Luminii dumnezeiesti. Intr-adevar, Mantuitorul, a Carui slujire era ca o jertfa a arderii de tot, nu primea „slava de la oameni” (Ioan 5, 41). Sensul Luminii in raportul ei cu crucea este cel constatat in Mantuitorul Hristos. El Insusi s-a declarat „Lumina lumii”(Ioan 8, 12), iar cei ce au fost vrednici prin pocainta si chemare au vazut slava Cuvantului intrupat si salasluit intre ei: „Slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar” (Ioan 1, 14). Lumina Sa nu era de natura fizica, spune Sf. Ioan, ci era o Lumina duhovniceasca, interioara, care lumineaza sufletele, nu doar ale iudeilor, ci ale tuturor oamenilor. Aceasta Lumina vine prin credinta, astfel ca nu poate vedea cineva soarele daca nu deschide ochii. Cand aflam ca „El era lumina adevarata” (Ioan 1, 9) in zadar am cauta inceputurile ei, caci astfel am pierde si ceea ce se primeste prin ea, asa cum se intampla cu sabelienii, subliniaza Sf. Ioan Gura de Aur.

Pentru cei ce au vazut Lumina Sa nu era vorba, desigur, de „predestinatie”, ci de o vrednicie a chemarii lor, ca unii care prin botezul lui Ioan aveau „inima curata si buna”(Lc. 8, 15), despre care Mantuitorul spunea: „Ferice de ochii vostri ca vad si urechile voastre ca aud”(Mt. 13, 16). Ceea ce au „vazut” ucenicii era slava chipului lui Dumnezeu ca cea a pruncilor, despre ai caror ingeri Mantuitorul spunea ca: „vad mereu fata Tatalui din ceruri” (Mt. 18, 10). Venind „sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut” (Mt. 18, 11) de la mana Sa atottiitoare, dupa perioada prunciei si copilariei (Mt. 19, 14), ucenicii vor marturisii in Hristos: „Nu fiti copii cu mintea, fiti copii cand e vorba de rautate. Dar la minte fiti desavarsiti!”(1Cor.14,20). Prin zidirea trupului lui Hristos in Biserica, oamenii pot ajunge „la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu; la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii dusi de valuri, manati de vanturile oricaror invataturi” (Efes. 4, 12-14).

Mantuitorul va marturisi dupa plecarea lui Iuda de la Cina de Taina ca „fiu al pierzarii” (Ioan 17, 12) si inainte de Jertfa: „Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor ca toti sa fie una precum si Noi una suntem” (Ioan 17, 22). Alta este, insa, „slava” Sa ca „Domn si Hristos” (F.Ap. 2, 36), pe care El o invoca de la Tatal si care are ca temelie „slava” data lor: „Parinte, a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau…!” (Ioan 17, 1); „Preamareste-Ma Tu Parinte la Tine Insuti cu slava pe care am avut-o la Tine mai inainte de a fi lumea!”(Ioan 17, 5). Aceasta „Slava” care I-a fost furata la pacatul stramosesc de catre vrajmasul lui Dumnezeu (Mt. 13, 25), insemna pentru oameni calea „infierii” (Gal.4,6), ca trimitere a Duhului Fiului Sau in inimile lor (Gal. 4, 6), ca o coborare catre „Pomul Vietii”. Acest lucru a insemnat si jefuirea oamenilor de catre „talhari” (Lc. 10, 30). Cand li se arata Dumnezeu in Lumina lina a sfintei slave, nebantuite de vanturi si valuri, care dupa pacatul stramosesc avea sa fie „liman lin” oamenii se umpleau de mangaiere apofatica, asa cum s-a vazut pe Tabor. Prin aratarile de dupa Inviere, aceasta Lumina apofatica si putere de inviere cu duhul a facut ca ei sa devina partasi la viata Mantuitorului simbolizata prin „rugul aprins”(Ies. 3, 2), asa cum a profetit El Insusi: „Eu sunt viu si voi veti fi vii” (Ioan 14, 19). Profetii spuneau: „In muntele acesta Domnul va da la o parte valul care invaluie toate popoarele si perdeaua care acopera toate neamurile. El va inlatura moartea pe vecie” (Isaia 25,6-8). Implinirea acestor cuvinte a avut loc prin „auzirea glasului Fiului lui Dumnezeu” (Ioan 5,25), si invierea cu duhul cea dupa Dumnezeu (1Petru 4,6 ), ceeea ce s-a petrecut cu ucenicii Sai la aratarea Mantuitorului dupa Inviere cand le-a spus: „Pace voua!”(Ioan 20,19), ceea ce insemna implinirea profetiei Mantuitorului: „Atunci veti cunoaste adevarul si adevarul va va deslega din legaturi” (Ioan 8,32).

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie in acest sens „Intrucat murim de o indoita moarte inviem si cu o indoita inviere. Am inviat odata nu demult din pacat, ne-am ingropat impreuna cu El in botez si am inviat impreuna cu El prin botez. Aceasta inviere dintai este izbavirea de pacate; a doua inviere este invierea trupului. Ti-a dat-o pe cea mai mare, asteapt-o si pe cea mai mica. Cea dintai inviere este cu mult mai mare decat a doua. Caci e cu mult mai mare lucru sa izbavesti de pacate, decat sa vezi un trup inviat. Am inviat, deci, cu invierea cea mai mare, aruncand moartea cumplita a pacatului si desbracand haina cea veche. Sa nu deznadajduim, dar, nici de invierea cea mai mica. Cu invierea cea mare am inviat si noi mai demult, cand ne-am botezat”.

Dumnezeu stia ca moartea de deasupra dupa pacatul stramosesc este mai rea decat cea din pamant, deoarece moartea din mormant El o poate ridica oricand, dar moartea de deasupra ca putere a intunericului il poate omori si pe El cand avea sa vina in trup ca Lumina a lumii (Facere 3,15). Avand mangaierea „Luminii line”, oamenii nu puteau cunoaste nici in starea primordiala esenta ei, asa cum pruncii nu pot cunoaste pe parinti, dar simt inima lor ca o prezenta vitala pentru ei, asa cum oamenii se bucura de soare fara sa-l cunoasca, stiind insa ca viata nu e posibila fara el. Cunoasterea era numai cea „apofatica”, prin partasie, dar ea insemna „plinatate” ca slava data ucenicilor de Hristos inviat. Asa se explica marturisirea lor de dupa Inviere: „Cuvantul S-a facut trup si s-a salasluit intre noi. Si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar”(Ioan 1, 14); „din plinatatea Lui toti am luat har peste har” (Ioan 1, 16). Dar „adevarul” vietii lui Hristos ca „Lumina” nu putea fi cunoscut decat prin Crucea, Jertfa si Invierea Sa.

In prima parte a lucrarii Sale Mantuitorul a aratat „Lumina vietii” (Ioan 8, 12) in puterea Duhului Sfant de la Botez, exprimata in spiritualitatea Postului Mare prin Evanghelia Duminicii a doua inchinata Sfantului Grigorie Palama. Aceasta Lumina insemna aratarea nu numai a adancului dumnezeiesc, cum spunea Sf. Pavel, atunci cand vorbea despre pogorarea lui Hristos „in cele de jos ale pamantului ca sa umple toate”(Efes. 4, 8-10), ci si „plinatatea” vietii in Hristos, asa cum toti sfintii cunosc dragostea lui Hristos la dimensiunile ei cosmice (Efes. 3, 17-19). In slava Luminii de sus ingerii au vazut pana unde merge in Hristos inima lui Dumnezeu, ca taina ascunsa din veac, dorind insa sa o priveasca dupa ce a fost vadita in Hristos (1 Petru 1, 12). Lumina lui Hristos insemna si plinatatea darurilor Duhului Sfant in chip mesianic: „In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea” (Col. 1, 19); „Intru El locuieste dupa trup toata plinatatea dumnezeirii” (Col. 2, 9). Astfel, pentru tot omul care urmeaza lui Hristos, aceste daruri inseamna o restaurare a chipului prin rascumparare. Celor care Il respingeau, Mantuitorul le reprosa: „Daca in cele straine nu ati fost fideli, cine va va da pe ale voastre?”(Lc.16,12), dar cei care au urmat Lui au putut marturisi: „Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”.

„Lumina” lui Hristos are sensul adancului la care se ajunge prin afundare baptismala. De aceea, aratarea acestei „Lumini” prin Botezul lui Hristos a insemnat nu afundare prin coborare, ci descoperirea epifanica a „adancului”, prin care se implinea profetia, ca „marea” mortii a vazut si a fugit, iar Iordanul, ca raul vietii care curge din cele trei izvoare ale Sfintei Treimi s-a intors inapoi (Ps. 113,3). Acest sens al Botezului in Hristos il arata si Sf. Pavel, cand spune ca: „Viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu”(Col.3,3), intrucat botezul aduce asemanarea cu Hristos in adancul lui Dumnezeu ca o omorare a trupului pacatului.

Drumul cu Hristos avea sa insemne o „adancire” pana la asemanare: „Ramasita care va fi, va prinde radacini in jos si va aduce roade in sus” (Isaia 37, 31), in sensul de comori in cer si partasie la Lumina taborica. Este calea adevarata si singura care deschide cerul, care in fata oricarei alte cai ramane inchis: „Adevarul din pamant va rasari si dreptatea va privi din ceruri”(Ps. 84, 12); in Hristos „s-au desfacut izvoarele adancului cel mare si s-au deschis jgheaburile cerului” (Fac. 7, 11). In acest sens, adancirea este ca si o dezlegare pentru bucuria slavei lui Dumnezeu si a vederii Fetei Sale. In acest sens Mantuitorul este „Usa” de intrare pentru „iesire” la „pasunea” darurilor Duhului Sfant din viata lui Hristos (Ioan 10,9). Cei ce intra prin aceasta „Usa” dobandesc „puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu, … care s-au nascut de la Dumnezeu”(Ioan 1,12). Jertfa Mantuitorului a inlaturat sabia de foc de la intrarea in Eden. Duhul Sfant ii aseaza ope oameni in gradina vietii lui Hristos, „ca s-o lucreze si s-o pazeasca” (Facere 2,15), pogorandu-se astfel, la „Pomul Vietii”. Dupa aerste coordonate ale lucrarii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan va preciza si adanci Jertfa liturgica a lui Hristos, asa cum a facut predescesorul sau, Sf. Vasile cel Mare.

Restaurarea in Hristos a chipului lui Dumnezeu a avut loc pentru oameni prin „imersiune” baptismala, de la indemnul: „Mana mai la adanc, Petre!” (Lc. 5, 4), la inceputul lucrarii Mantuitorului, pana la cel de dupa Inviere, la a doua pescuire minunata, cand ucenicii, fara sa stie, erau deja partasi la acest adanc hristic, dumnezeiesc, fapt pentru care au primit doar indemnul: „Aruncati mreaja de-a dreapta corabiei si veti afla!” (Ioan 21, 6). Acesta era sensul „partasiei” la care i-a adus Mantuitorul pe ucenici, atunci cand a spus in rugaciunea arhiereasca: „Slava pe care Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor…” (Ioan 17,22). Asemanarea cu El (Rom.8,29) insemna, de fapt, implinirea rugaciunii profetice „Inima curata zideste intru mine si duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele!” (Ps.50,11). Sub aceste auspicii a stat intreaga lucrare a Mantuitorului de curatire a inimilor „ca focul topitorului si lesia nalbitorului”(Mal.3,2), incat ele sa devina „templu al Duhului Sfant” (1Cor.6,19). Tot El va fi Cel care va alunga din acest „templu” pe toti cei ce prefac „casa Tatalui” a inimii sfintilor, „casa de negutatorie” (Ioan 2, 16).

2. Lumina si Crucea lui Hristos in exegeza Sfantului Ioan Gura de Aur

Prin viata lui Hristos s-a vadit adevarul ca Lumina Sa, care izvoraste de la „Parintele Luminilor” (Iacob 1, 17) si este „izvor al vietii” (Ps. 35, 9) ca „Lumina neinserata”, trebuie sa treaca prin proba de „ademenire” si „prigonire”, ca proba de „cald” si „rece”. In urma pacatului stramosesc lumea este dominata de „viclenia” celui rau, arma cea mai puternica a acestuia; apoi de „prigoane” in sensul real al profetiei stravechi: „Acela iti va zdrobi capul, iar tu ii vei intepa calcaiul” (Fac. 3, 15). Aflandu-se in superficialitate si desertaciune (1 Petru 1,18), ca o iesire la suprafata prin pierderea adancului Duhului Sfant, (Ps.35,6) viata omeneasca se desfasoara intre parametrii binelui si raului, fie ca mersul sarpelui, fie ca zadarnica munca a lui Sisif. Puterea de stapanire a celui rau este doar aceea de a-i impiedica pe oameni sa afle adancul dumnezeiesc. Crucea va insemna pentru „Lumina” lui Hristos biruinta asupra stapanirii celui rau: „Cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca lucrurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare si pe urma sa-i prade casa?” (Mt. 12, 29); „Cand cel tare, inarmat fiind isi pazeste curtea, avutiile lui sunt in pace, dar cand unul mai tare decat el vine asupra lui si il infrange, ii ia toate armele pe care se bizuia, iar prazile de la el le imparte” (Lc. 11, 21-22).

Sfintind prin Jertfa Sa numele lui Dumnezeu ca „Tata” a fiilor Sai partasi la adancul dumnezeiesc, Mantuitorul a lasat Bisericii rugaciunea care se refera la pastarea „Luminii” in incercarile ispitei si ale prigoanelor: „Nu ne lasa pe noi!”, cand suntem ispititi, „ci ne izbaveste de cel rau!”, cand suntem prigoniti. De altfel, Sf. Pavel vorbeste in urmarea lui Hristos de „armele cele de-a dreapta” ale Luminii impotriva „vicleniei”, si „cele de-a stanga” in statornicia prin cruce la „prigoane” (2 Cor. 6, 7). Aici este o aluzie la porunca data de Dumnezeu poporului Sau la iesirea din Egipt prin adancul marii, si anume „sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga” (Deut.17,11,20) in pustie, tocmai pentru a nu pierde adancul baptismal prin care fusese izbavit din casa robiei. Sf. Ioan va spune ca nu au dreptul la aceste cereri cei care nu au Lumina lui Dumnezeu ca Tata, nu au crucea lui Hristos si nu se deosebesc de calea celui viclean si rau din lume. El intelege crucea lui Hristos in demnitatea ei atat preoteasca, sfintitoare, cat si imparateasca, atunci cand arata ca cei ce tineau mainile lui Moise ridicate in semnul crucii nu erau altii decat Aaron, capetenia preotilor, si Or, reprezentantul casei regale.

Lucrarea Mantuitorului dupa Botez incepe nu cu o chemare la luarea crucii, ci cu aratarea Luminii de sus in viata omeneasca, pana la aparitia opozitiei fata de Lumina Sa si intensificarea ei pana la inversunare (Evrei 12, 3). Episodul vindecarii slabanogului din Capernaum (Mc. 2, 1-12) este randuit in spiritualitatea Postului Mare in Duminica a II-a, dedicata Sfantului Grigorie Palama, teologul Luminii dumnezeiesti, tocmai pentru a se arata inceputul opozitiei fata de Lumina lui Hristos. Aceasta opozitie, ca expresie a „cruzimii” fata de „untdelemnul” Duhului Sfant prezent si lucrator in Hristos, avea sa ajunga la paroxism si sa fie calificata ca pacat impotriva Duhului Sfant atunci cand hulitorii spuneau: „Cu Domnul demonilor scoate El demonii” (Mt. 12, 24).

Impotrivirea fata de Lumina este simbolizata de Mantuitorul prin ridicarea din ce in ce mai mult a valurilor in jurul corabiei lui Iona, pana cand acesta a trebuit sa fie aruncat in valuri, fiind ca urmare inghitit de un „chit” ca simbol viu al mortii (Mt. 16, 4). De aceea, in partea a doua a lucrarii Sale, Mantuitorul adreseaza ucenicilor chemarea la luarea crucii in urmarea Sa, tocmai pentru a nu se sminti din cauza vrajmasilor Sai, dorind sa le arate ca nu se poate pastra Lumina Duhului Sfant decat prin luarea crucii. Numai daca se pastreaza ca „Lumina”, aceasta poate lumina in intuneric (Ioan 1, 5). „Lumina” se poate pierde, daca la prigoane se reactioneaza cu „violenta” sau „viclenie”, ca arme ale intunericului. Numai daca este sub cruce ea ramane neclatinata in puterea ei de a lumina.

Chemarea la luarea crucii insemna ca dupa „partasia” la Lumina lui Hristos era nevoie si de o „alegere”, ca o tragere la sorti, asa cum se adresa Sf. Apostol Petru lui Simon Magul: „Tu nu ai parte si sorti la slujirea aceasta”(F.Ap. 8, 21). Dar ca si in cazul statorniciei in ispitirile „vicleniei” din lume prin marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu ca „sabie a Duhului”(Efes. 6, 17), asa cum a facut Arhanghelul Mihail, a carui marturisire a fost adeverita la Invierea Domnului si asa cum arata si Hristos puterea cuvintelor Sale la a doua venire (Ioan 12, 44-50) avand in vedere Lumina Sa prin Intrupare, tot astfel ,„Lumina”are si acum armele ei dumnezeiesti (Efes. 6, 11).

Sf. Apostol Pavel arata ca „armele noastre nu sunt trupesti, dar puternice ca sa darame intarituri” (2 Cor. 10, 4); „Lupta noastra nu este cu trup si cu sange, ci cu puterile intunericului ce stapanesc in vazduh” (Efes. 6, 12). Crucea este si semn al increderii in puterea lui Dumnezeu de a judeca toate, precum si al nadejdii de intoarcere a celor ce se impotrivesc. Profetia la trimiterea lui Hristos in lume: „Zis-a Domnul Domnului Meu: Sezi de-a dreapta Mea pana ce Eu voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor Tale” (Ps. 109, 1), o arata Sf. Petru implinita in Hristos astfel: „Ocarat fiind nu raspundea cu ocara, suferind nu ameninta, ci se lasa in stirea celui ce judeca cu dreptate” (1 Petru 2, 23). Aceasi nadejde de mantuire o exprima si cuvintele Mantuitorului: „Nu smulgeti neghina din grau! Lasati-le sa creasca alaturi pana la seceris!”(Mt. 13, 29-30).

In legatura cu chemarea Mantuitorului la luarea crucii, Sf. Ioan Gura de Aur arata ca sensul acesteia este cel al unei „alegeri”. Comentand cuvintele Mantuitorului: „De voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze!” (Mc. 8, 34), Sf. Ioan spune: „Vezi cat de usor de suportat isi face Hristos cuvantul Lui! Nu-i impresoara pe ucenicii Sai numai cu necazuri si suferinte, ci da intregii lumi o dogma de obste, spunand: „Daca vrea cineva!”, fie femeie, fie barbat, fie conducator, fie supus, sa mearga pe aceasta cale! Cele spuse de Hristos par a cuprinde o singura idee, dar ele cuprind trei: intaia: „sa se lepede de sine”; a doua: „sa-si ia crucea lui”; si a treia: „sa-Mi urmeze Mie”; primele doua sunt unite; a treia este de sine statatoare. Dar sa vedem ce inseamna: a te lepada de tine. Mai intai, insa, sa vedem ce inseamna a te lepada de altul, si atunci vom sti ce inseamna a te lepada de tine. Cel care se leapada de altul se instraineaza complet de acela: nu-l ajuta, nu-l sprijina, n-are mila, nu sufera chiar daca-l vede biciuit, legat, intemnitat, chinuit pe cel de care s-a lepadat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Asa de straini vrea Domnul sa fim fata de trupul nostru; sa nu ne fie mila de el de este biciuit, surghiunit, ars sau in alt fel chinuit! Daca ne purtam asa cu el, abia atunci avem mila de el. Caci si parintii au mila de copiii lor numai atunci cand poruncesc dascalilor, carora ii incredinteaza, sa nu aiba mila de ei. Tot asa si Hristos n-a spus numai: „Sa n-ai mila de tine insuti!”, ci ceva mai mult: „Sa te lepezi de tine insuti!”, adica: „Sa n-ai nimic comun cu tine insuti, ci sa te dai primejdiilor, muncilor; asa suflet sa ai, ca si cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!”. Si n-a spus: „Sa se tagaduiasca”, ci: „Sa se lepede”. Iar a te lepada e mai mult decat a te tagadui”.

Incercand sa-L opreasca pe Mantuitorul de la Jertfa si primind calificativul de „satana”, nu inseamna ca Sf. Petru a fost respins, asa cum nici diavolul la ispitire nu a fost alungat, ci s-a indepartat el singur cand a fost indemnat sa urmeze lui Hristos. Sfantul Petru a urmat, insa, lui Hristos sub crucea, de care cel „Viclean” se indeparteaza. „Cele ale lui Dumnezeu”(Marcu 8,33) sunt aratatae sub cruce, mergand pana la Jetfa. Jertfa este semnul iubirii supreme ale lui Dumnezeu fata de lume. Slujirea in Duhul Sfant este Jertfa a arderii de tot a iubirii. Insa „cele ale oamenilor” (Marcu 8,33), in umplerea lor de sine cauta sa cuprinda lumea toata, chiar cu pierderea sufletului. Directia contrara arata „prapastia” dintre ele. Mantuitorul descrie „cele ale oamenilor” ca o ,”rana” a celor cazuti intre talhari si jefuiti de Dumnezeu (Lc.10,30), „Izvorul Vietii”(Ps.35,9). Chemarea la luarea crucii este „untdelemnul” cu care Mantuitorul unge aceasta „rana” (Lc.10,34), asezandu-i pe cei raniti pe „asinul” ascultarii sale de Dumnezeu. Cei ce nu dau ascultare chemarii sunt mustrati astfel: „Ceea ce la oameni este inaltat, uraciune este inaintea lui Dumnezeu” (Lc.16,15). Deci, „plinatatea” nu consta in cuprinderea intregii lumi, odata cu „pierderea sufletului” (Marcu 8,36) ci, dimpotriva pierderea sufletului. Calea „plinatatii” este „Lumina” sub cruce, care are insemnatate cosmica, cum arata Sf. Maxim Marturisitorul. Pe de alta parte, umplerea de sine este ca o „temnita”, asa cum arata proorocii: „Iata, mana Domnului nu este prea scurta ca sa nu poata izbavi si urechea lui prea tare ca sa nu auda, ci nelegiuirile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda Fata, ca sa nu va auda” (Isaia 59,1-2). Pentru venirea lui Dumnezeu pe pamant prin Hristos profetii spuneau: „Ocarile celor ce Te ocarau pe Tine au cazut asupra Mea”(Ps.68,11); „Iata pun o piatra in Sion, piatra de poticnire si piatra de sminteala”(Rom.9,33); „Cel ce va cadea peste piatra aceasta se va zdrobi…”(Mt.21,34), caci in lumina iubirii de vrajmasi, chiar si a celor ce savarseau pacatul impotriva Duhului Sfant (Mt.12,31-32), al cruzimii demonice (Mt.8,31), ea nu cade peste nimenea decat peste cele dedesubt prin Jertfa Sa (Mt.21,44). Inlaturarea acelui „zid” dintre Dumnezeu si oameni era ca o spartura in turnul inalt si intunecos al umplerii de sine, si ca o intoarcere de la Turnul Babel ca dintr-o „tara departata”(Lc.15,13) pentru slava chipului lui Dumnezeu.

Daca ispititorul ademenea mintea ca sa inchida inima omului, astfel „Stapanul bucuriei”(Mt.25,21-23) deschide inima pentru bucuria lepadarii de sine, si pentru a nu ramane „afara desert” (Lc.1,53) in umplerea de sine, din care nimenea nu-l poate izbavi decat Dumnezeu. De aceea, chemarea la luarea crucii prin lepadarea de sine implinea rugaciunea profetica: „Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau”(Ps.141,7). Insusi Sf. Pavel prefera luarea crucii in locul rapirii pana la al treilea cer. Pe aceasta cale a pogorarii de la cunostinta la inima, ca de la „pomul cunostintei” la „Pomul Vietii” se vadeste deosebirea dintre stapanirea celui viclean asupra lumii si dintre Imparatia lui Dumnezeu. Pentru a nu ramane in seama mintii proprii (Rom.1,28), si astfel in afara Imparatiei, este nevoie de lepadarea de sine ca dar al Duhului Sfant prin intelepciunea si maturitatea mintii: „Voiesc sa fiti intelepti spre bine si nevinovati la rau, iar Dumnezeul pacii va zdrobi curand pe satana sub picioarele voastre” (Rom.16,19-20). Ispita umplerii de sine prin neascultare a fost insinuarea „eliberarii” de la mana atottiitoare a lui Dumnezeu care era de fapt o smulgere de la „Izvorul Vieti”(Ps.35,9). Purtarea de grija a lui Dumnezeu I-a scos pe oameni din paradis care nu le mai slujea decat spre umplere de sine. Simbolul acestei inclinari spre rau a fost ridicarea Turnului Babel tocmai pe locul paradisului calauzitor prin ascultare la Botezul cu Duhul Sfant. In Hristos Dumnezeu a aratat calea lepadarii de sine pe care trebuiau sa o caute oamenii dupa intoarcerea de la Turnul Babel ca pe o cale a chipului lui Dumnezeu din ei si „invierea cu duhul” (1Petru 4,6).

Lepadarea de sine ducea nemijlocit la luarea crucii, deoarece orice aratare a adancului inimii starneste opozitia celor de la suprafata si desertaciunea vietii, „mostenite de la parinti”(1Petru 1,12). Sf. Ioan spune ca tocmai de aceea iubim pe Dumnezeu prin Hristos, deoarece prin El si nu prin Lege am avut privilegiul cunoasterii lui Dumnezeu. Tot El spune ca, atunci cand se subliniaza rastignirea omului celui vechi crucea este ca o purificare; nu mai putem primi al doilea botez, asa cum Hristos nu mai poate fi rastignit a doua oara. Crucea nu mai este motiv de doliu si de posturi, ci de veselie si bucurie: „Oare nu crucea a distrus pacatul si a curatat tot pamantul reparand adversitatea veche; a deschis portile cerului; a asezat iubirea in locul urii; a readus pe om in cer; a facut ca firea umana sa stea de-a dreapta tronului ceresc; si a umplut pe fiii lui Adam de nenumarate binefaceri? Deci nu este un motiv de lacrimi si tristete, ci de cele mai alese bucurii, cum spune Pavel: „Mie sa nu-Mi fie a Ma lauda decat in crucea Domnului” (Gal.6,14). Daca crucea e o chemare la bucurie si lauda nu putem spune ca e motiv de jale, caci suspinul este nu pentru cruce ci pentru pacatele noastre. Iata pentru ce postim!. In acelasi fel se exprima Sf. Pavel cu privire la bucuria pascala, cand spune ca: „Hristos a murit din cauza pacatelor noastre, si a inviat pentru indreptarea noastra” (Rom.4,25).

In legatura cu „sarpele de arama” Sfantul Ioan se intreaba care e motivul pentru care un animal blestemat este luat ca semn al crucii lui Hristos, pe care il preamarim. Ca si tamaduirea celor vechi prin privirea la „sarpele de arama” (Numeri 21,8-9), tot astfel privirea la Hristos pe cruce insemna biruinta asupra puterilor intunericului, pe care El le scoate „in vazul tuturor”(Col.2,15), deoarece sarpele mortii isi ascundea capul. Pe de alta parte, Hristos sfintea viata Sa: „Veti scoate apa cu bucurie din izvoarele mantuirii” (Isaia 12,3) in sensul ca stapanitorul lumii este aruncat afara prin cruce, deoarece prin cruce Hristos ridica pacatul lumii ca „Mielul” lui Dumnezeu (Ioan 1,25). Demonul insoteste pe om pana la apa botezului, spun Sfintii Parinti, dar, neputandu-se lepada de sine el ramane afara unde, insa, trece de la ademenire la prigoane, de la viclenia sarpelui la sinceritatea lupului in rautate. Daca „lupul” poate ajunge „sa pasca cu mielul” (Isaia 11,6), ca neghina care nu se smulge din grau, astfel sarpele niciodata din cauza vicleniei (Ioan 17,15; cf. er.9,6). Dar prigoana sarpelui ramas afara este intampinata de cruce, asa cum si la Botezul Domnului crestinii aseaza cruci la usi si la ferestrele caselor. Dumnezeu a blestemat pe sarpe a carui samanta a intunericului umplerii de sine, avea sa faca pe multi sa se impotriveasca Luminii lui Hristos si chemarii Sale la lepadare de sine si luarea crucii, deoarece vor sluji idolilor deserti dispretuind harul lui Dumnezeu (Iona 2,9): „Nici de-ar invia cineva din morti nu vor crede” (Lc.16,31); „Niciunul din cei chemati nu vor gusta din cina Mea” (Lc.14,24). Dumnezeu a blestemat, apoi, creatia ca lucrul Atotputerniciei Sale, El singur fiind Creator, deoarece stapanirea omului peste cele create, asa cum i-au fost daruite pentru sfintirea Numelui Sau, ar fi insemnat calea pierzarii. Dar, slava cuvantului ca izvor de viata vesnic, era puterea de a-l tine pe om in sanul Sau vesnic si tocmai pentru aceasta slava l-a pregatit pe on prin indepartarea paradisului din creatia celor vazute.

3. Sensul eshatologic al Crucii in teologia Sfantului Ioan Gura de Aur

Mantuitorul i-a chemat pe ucenici la luarea crucii pentru ca sa devina si ei asemenea Lui pe calea pe care El mergea inaintea lor. El Insusi arata ca in urmarea Sa crucea putea insemna si o „rusinare” de El: „De se va rusina cineva de Mine si de Cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de acela, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu Sfintii Ingeri”(Mc.8,38); „Atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”(Mt.16,27). Pentru ascultatorii Sai aceste cuvinte erau o aluzie indirecta la Iuda, unul dintre ucenici care, neiubind pe Hristos, nume cu care Mantuitorul mergea inaintea lor, nu putea tine cuvintele Sale, prin care ii indruma dupa Numele Sau de Iisus (Ioan 14,23). Sublinierea ca „va rasplati fiecaruia dupa faptele sale”, inseamna ca fara cruce omul se poate risipi in directii gresite luptand pe fronturi false pentru a obtine lucruri desarte, neziditoare. Sfantul Ioan spunea in acest sens: „Nu te ingriji de lucruri straine! Ingrijeste-te de tine si de cele ale tale” deoarece prin cuvintele Sale Mantuitorul a cautat nu numai sa aminteasca de pedepsele celor pacatosi, ci si de premii si cununi pentru fapte bune. Sfantul Ioan lauda si admira pe monahi, pentru ca ei se dedica acestor premii. Caci dupa cum pacatele indeparteaza de Dumnezeu, tot astfel faptele bune apropie de El. Comentand citatul din Isaia: „Imparte painea Ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarac, pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cel de un neam cu Tine. Atunci lumina Ta va rasari ca zorile si tamaduirea Ta se va grabi. Dreptatea va merge inaintea Ta, iar in urma Ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga si Domnul te va auzi. La strigatul tau El va zice: Iata-Ma! (Isaia 58,7-9), Sfantul Ioan spune: „Ce este greu in cele spuse? Dumnezeu nu ti-a spus: treci muntii, strabate oceanele, sapa atatea hectare de pamant, stai nemancat, imbraca-te in sac, caci Lumina este nu cea de pe pamant, ci una cu mult mai buna pe care o au ingerii in cer, arhanghelii, heruvimii, serafimii, tronurile, domniile, incepatoriile, stapaniile, cu un cuvant, toata oastea cerului. Daca vei fi invrednicit de acea Lumina, vei vedea toate acestea”.

Roadele Luminii nu pot fi aduse fara cruce, in sensul cuvintelor Mantuitorului ca numai ,,Cei ce pastreaza Cuvantul in inima lor curata si buna, aduc roada prin rabdare”(Lc.8,15). De aceea dupa invatatura despre cruce (Mc.8,34-38), Mantuitoruil arata si harul chemarii Sale si anume „Lumina” Taborului. Cei ce au fost partasi la „Lumina lina a Sfintei Slave” (Mc.9,1) au putut intelege profunzimea invataturii Mantuitorului de la inceputul lucrarii Sale: „Daca pe iarba campului, care astazi este si maine se arunca in cuptor, Dumnezeu o imbraca asa, cu cat mai mult pe voi putin credinciosilor”(Mt.6,30). In legatura cu acest eveniment Sfantul Ioan spune: „Vrand sa-i incredinteze pe ucenici si cu vazul si sa le arate cum este slava cu care are sa vina, le-o arata si le-o descopera aici pe pamant, pentru ca ucenicii sa nu se intristeze nici de moartea lor, nici de cea a Stapanului lor, caci Schimbarea la Fata a avut loc pentru a le arata slava crucii. Sf. Ioan mai spune ca „dupa ce i-a infricosat pe ucenici, Hristos ii mangaie cu bunatatile Lui”, caci ucenicii Mantuitorului au avut parte de acest adevar la evenimentul Schimbarii la Fata. Sf. Petru se refera la acest eveniment si ca la un argument in propovaduirea lui Hristos, atunci cand spunea: „Am vazut slava Lui cu ochii nostri” (2 Petru 1, 16). Acest lucru insemna puterea luarii crucii in urmarea lui Hristos: „De sunteti ocarati pentru numele lui Hristos, fericiti sunteti, caci Duhul slavei si al lui Dumnezeu se odihneste peste voi” (1 Petru 4, 14).

Acest eveniment arata un sens profund al crucii, si anume chemarea la iubirea de vrajmasi. Aratarea langa Hristos a lui Moise si Ilie pe Tabor, vorbind cu El nu despre dusmani, ci despre Jertfa de la Ierusalim, inseamna ca Mantuitorul voia ca ucenicii sa se ridice nu numai la inaltimea lor, ci sa-i intreaca pe aceia prin faptele si luptele lor, caci opozitia in lume dupa aratarea si marturisirea „Luminii” este urmata de luarea crucii ca o chemarea la iubirea de vrajmasi. Si alta data Mantuitorul i-a invatat sa nu se razbune cand cereau sa se pogoare foc din cer (Lc.9,55), deoarece harul lor este mai mare decat a lui Ilie. Sf. Ioan arata ca porunca iubirii de dusmani atinge cea mai inalta culme a virtutii, cand Mantuitorul spune: „Ca sa fiti asemenea Tatalui vostru din ceruri”(Mt.5,45):

„Ai vazut cu cine se aseamana, dupa puterile omenesti, cel care nu numai ca nu se razbuna pe dusamni, dar chiar se straduieste sa se roage pentru ei? Sa nu ne lipsim, dar, din pricina trandaviei noastre, de niste daruri ca acestea si niste rasplati care depasesc orice cuvant, ci in tot chipul sa cautam sa savarsim virtutea aceasta, silind si invatand cugetul nostru sa se plece poruncii lui Dumnezeu. De aceea, si au am facut acum acest indemn, am vorbit de pilda aceasta, am aratat cat de mare este aceasta virtute si cat castig avem de pe urma ei, tocmai pentru ca atat cat mai este inca vreme, fiecare din noi sa-si dea toata silint, daca are vreun dusman sa se impace cu el aratandu-i multa dragoste. Sa nu-mi spui ca l-ai rugat odata si de doua ori si n-a vrut sa se impace. Daca vom fdace lucrul acesta din toata inima astfel nu vom inceta pana nu-l vom birui cu staruinta noastra mare pana nu-l vom atrage si pana ce nu-l vom face sa lase ura ce ne-o poarta. Crezi ca-i faci cu asta aceluia vreun bine? Nu! Noua ne facm bine! Cu fapta aceasta atragem bunavoijnta lui Dumnezeu asupra noastra, dobandim mai dinainte iertarea de pacate si multa indraznire inaintea lui Dumnezeu. Daca ne vom impaca cu dusmanii nostri vom putea sa ne apropiem cu constiinta curata de acesta sfanta infricosatoare masp si sa rostim cu indraznire cuvintele cuprinse in rugaciunea ce o spunem cand ne ampaertasim. Ce-i botezati stiu ce vreau sa spun. De aceea las constiintei fioecaruia indatorirea de a sti cium am primit porunca aceasta, pwentru ca in acel timp infricosator sa putem rosti cu indraznire cuvintele acelea. Dar, daca ne vom trandavi si vom face fapte potrivnice cuvintelor rugaciunii, de cata osanda nu vom fi vrednici ca indraznim sa rostim la intamplare si de mantuiala cuvintele de rugaciune?… Vindecarea sufletelor noastre, leacul ranilor noastre, calea cea mai buna pentru a bine placea lui Dumnezeu, semnul cel mai mare a unui suflet iubitor de Dumnezeu este sa faci totul de dragul legii stapanului, sa nu te lasi tarat de slabiciunea gandurilor, ci sa fii mai presus de patimi, gandindu-te la binefercerile pe care in fiecare zi le face Dumnezeu cu noi… Cred, desi ca nu stiu ce greu si anevoios este sa te duci la dusmanul tau, sa-i stai in fata si sa-i vorbesti? Dar daca te gandesti la vrednicia acestei porunci, la maretia rasplatirii, daca te gandesti ca tie iti faci bine nu dusmanului, atunci toate iti vor parea lesne si usor de implinit”.

Dumnezeu a dat o lectie zguduitoare in Legea Veche, cand poporul a vrut sa foloseasca pentru victorii impotriva dusmanilor Numele Sau (1Regi 4,3-5), aratand, insa, ca poate birui pe dusmani fara nici o oaste (1Regi 5,1-12;6,1-12). Chemarea lui Dumnezeu in Hristos este nu numai la iubirea de dusmani, ci si la rugaciune pentru ei, ceea are ca rasplata asemanarea cu Dumnezeu ca fii asa cum se arata in psalmi „Domnul este ajutorul meu si eu voi primi cu bucurie pe vrajmasii mei”(Ps.117,7). In acest sens Sfantul Ioan scrie: „Cand sunt loviti de bolnavii de nervi medicilor le este mai multa mila de acestia si se pregatesc sa-i ingrijeasca, deoarece stiu ca insultele acelora sunt urmari ale bolii lor cumplite. Noi trebuie sa venim cu dialog in intampinarea lor pentru ca este mai bine sa fii ocarat pentru Dumnezeu, decat cinstit de toti imparatii.

Lumina lina a sfintei slave nu mai putea fi vazuta de oameni in starea primordiala fara sa moara. Taborul a fost rodul lucrarii Mantuitorului pana cand a putut spune:
„Sunt unii din cei de fata care nu vor muri cand vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere”(Mc.9,1), iar prin Jertfa Sa, Imparatia lui Dumnezeu avea sa fie nu doar o „ingreuere de somn” ca pe Tabor la vederea Imparatiei in fata ochilor, ci ca o „trezire”, inviere cu duhul prin descoperirea ei in inimile lor, asa cum aratase Mantuitorul: „Imparatia lui Dumnezeu este in inlauntrul vostru”(Lc.17,21). Invierea Mantuitorului prin care „adevarul vine din pamant”(Ps.84,12) a insemnat sfintirea vietii Sale drept „Cale”(Ioan 14,6) si „deslegare din legaturi” (Ioan 8,32), dar mai ales puterea de a se indrepta spre Dumnezeu (Ioan 1,12). Luarea crucii a insemnat, apoi un dar al Duhului Sfant ca si in Hristos. Insasi porunca „In dar ati luat, in dar sa dati” (Mt.10,8) presupunea luarea crucii ca „desavarsire la lucrarea slujirii”(Ef.4,12), deoarece Apostolii erau acum fii ai lui Dumnezeu Celui desavarsit (Mt.5,45-48) si numai astfel, puteau sa nu transforme „darul” in drepturi omenesti: „Cine nu aduna cu Mine risipeste”(Mt.12,30). De aceea, chemarea la luarea crucii atunci cand ucenicii nu cunosteau inca Lumina de sub ea, dar carora prin evenimentul Taborului li se face aceasta dovada, este asemanarea lor cu Hristos inainte de Jertfa, dar plin de Duhul Sfant, si astfel, ucenicii ca Apostoli sunt martori vii ai lui Hristos in Duhul Sfant: hristofori si pnevmatofori, singurii care au putut deveni „martori” si prin forma scrisa a Revelatiei vii in Sfintele Scripturi.

Referindu-se la Lumina dumnezeiasca a Sfintilor Apostoli prin cruce, Sfantul Ioan are cuvinte inflacarate cu privire la insemnatatea crucii, indeosebi in interpretarea locurilor pauline din 1Corinteni (1,17-2,1-5) si Galateni (6,14-17). Lumina este inteleasa aici ca „intelepciunea lui Dumnezeu tainica si ascunsa”(1Cor.2,7), necunoscuta lumii, pentru care „crucea este o nebunie”(1Cor.1,18), asa cum „mierea” pare amara celor „bolnavi” spune Sf. Ioan. Sfantul Apostol Pavel marturisea ca a lasat la o parte tot ceea ce putea insemna o „piedica in calea Evangheliei”(1Cor.9,12), ceea ce ar fi insemnat si o „zadarnicire a crucii lui Hristos”(1Cor.1,17).

Aratarea crucii lui Hristos va fi semnul premergator venirii Sale celei de-a doua, cand crucea va straluci mai mult decat soarele care se va intuneca, caci Hristos n-a lasat crucea pe pamant, ci a luat-o cu El si in cer, deoarece era semnul iubirii Sale nemarginite: „Cu dor am dorit sa mananc acest pasti cu voi”(Lc.22,15), aratand cat de recunoscator este Tatalui pentru trimiterea sa in lume prin nastere dupa trup din Sfanta Fecioara Maria, si prin botezarea cu Duh Sfant prin Sf. Ioan Botezatorul, adica prin cei care au fost randuiti de catre Tatal Sau „sa stea de-a dreapta si de-a stanga Sa”(Mt.20,23). Prin crucea prin care o luase in cer, Mantuitorul l-a mustrat pe Saul pe drumul Damascului: „Saule, de ce ma prigonesti?”(F.Ap.9,4), eveniment dupa care Sf. Pavel avea sa scrie: „Nimic nu putem impotriva adevarului, ci pentru adevar” (2Cor.13,8).

Insa si la intaia Lui venire crucea a insemnat o judecata asupra lumii prin prezenta Luminii ca separare fata de intuneric ca dintre viata si moarte, si anume prin osandirea ei de sine insasi omorand pe Hristos, Caruia Tatal: „I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului” (Ioan 5,27); „Judecata aceasta este, ca Lumina a venit in lume, iar oamnenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina, caci faptele lor erau rele. Caci oricine face rele uraste Lumina” ( Ioan 3,19-20). Daca jertfa era inevitabila, astfel, a nu se jertfi putea insemna pentru Mantuitorul: „Bobul de grau de nu va muri ramane singur”(Ioan 12,24). Crucea si Jertfa au insemnat deschiderea adancului marii pentru mantuirea prin trecerea ca pe uscat si iesirea la pustie. Semnificatiile profunde ale crucii reies din imnul Bisericii primare: „Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant”. Pomenirea „Tatalui” este insotita de insemnarea la frunte ca „ungerea pragului de sus cu sangele mielului” (Iesire 12,7); pomenirea „Fiului” cu insemnarea la piept arata deschiderea adancului spre „scapare”, izbavire prin Hristos, dupa Numele Sau de Iisus, simbolizat ca „Toiag”; iar pomenirea „Duhului Sfant” e insotita de insemnarea la umeri ca iesire la „pustie”, fata de care „lumea este rastignita”(Gal.6,14), asa cum poporului se cerea sa nu se abata nici la dreapta, nici la stanga, pentru a nu pierde „adancul” prin care s-a izbavit, ceea ce in Hristos avea sa insemne: „armele cele de-a dreapta si cele de-a stanga”(2Cor.6,7).

Daca in vremea Sfintilor Apostoli era lasat orice la o parte din cele ce puteau fi o „piedica in calea Evangheliei”(1Cor.9,12) sau „zadarnicire a crucii lui Hristos”(1Cor.1,17) si se cauta, dimpotriva, „plinirea celor de lipsa ale crucii lui Hristos”(…) astfel, dupa „greul zilei”(Mt.20,12) din istoria primelor trei veacuri ale Bisericii, si anume in vremea libertatii de la inceputul secolului IV, avea sa se manifeste acea „arsita”(Mt.20,12), datorita schimbarii ponderii crucii si Evangheliei in favoarea intelepciunii omenesti din cauza ereziilor din sanul Bisericii. Era ca si cum crucea si Evanghelia ar fi fost folosite impotriva lumii, asa cum incercase Israel sa foloseasca impotriva dusmanilor „Cortul Sfant” pe campul de lupta. De aceea, in consensul marturisirii Sinoadelor Ecumenice si al intregii literaturi patristice dinainte si din vremea sa, Sfantul Ioan Gura de Aur are o chemare staruitoare la cinstirea Sfintei Cruci:

„Nimeni sa nu se rusineze de cruce, simbolul sfant al mantuirii noastre, capul bunatatilor, pentru care traim si pentru care suntem! Ca pe o cununa asa sa purtam crucea lui Hristos! Prin cruce se savarsesc toate cele ale noastre. Daca trebuie sa te nasti din nou, crucea este alaturi! Daca trebuie sa te hranesti cu hrana aceea tainica, daca trebuie sa te hirotonesti, daca trebuie sa faci orice, pretutindeni este alaturi de noi crucea, semnul biruintei! De aceea o scriem cu multa ravna si pe case, si pe ziduri, si pe ferestre, si pe frunte, si in cugetul nostru. Crucea este semnul mantuirii, al libertatii noastre obstesti, al blandetii Stapanului nostru, ca „s-a adus ca o oaie spre junghiere”. Cand iti faci semnul crucii, gandeste-te atunci la tot ce s-a petrecut pe cruce si stinge mania si toate celelalte patimi. Cand iti faci semnul crucii umple-ti fruntea cu multa indraznire, fa-ti sufletul liber. Stii, doar, care sunt cele ce iti dau libertatea! Pentru aceasta si Pavel, referindu-se la asta, adica la libertatea ce nu se cuvine noua, amintind de cruce si de sangele stapanului asa ne-a indemnat: „Ati fost rascumparati cu pret! Nuva faceti robii oamenilor.”„Gandeste-te, ne spune Pavel, la pretul dat de Domnul pentru tine si nu fi rob nici unui om!”Pavel numeste crucea pret. Nici nu trebuie sa o facem asa de mantuiala cu degetele, ci mai intai sa o facem cu inima cu multa credinta. Daca-ti faci asa cruce pe fata, nu va putea sta alaturi de tine nici unul dintre demonii cei necurati, ca vede sabia care i-a dat lovitura, vede sabia cu care a fost lovit de moarte. Daca noi ne cutremuram cand vedem locurile in care sunt executati condamnatii la moarte, gandeste-te ce trebuie sa sufere diavolul cand vede arma prin care Hristos i-a doborat toata puterea lui si a taiat capul balaurului. Sa nu te rusinezi, dar, de un atat de mare bine, ca sa nu se rusineze Hristos de tine cand va veni cu slava Lui, cand inaintea Lui se va vedea crucea stralucind mai mult decat razele soarelui. Si va veni atunci crucea slobozinhd glas cu chipul ei, vorbind intregii lumi pentru Stapan, aratand ca n-a lasat nimic din ceea ce trebuia facut pentru mantuirea oamenilor. Si pe timpul inaintasilor nostri si acum, semnul acesta, crucea, a deschis usile cele incuiate; a facut fara de putere otravurile; a luat puterea cucutei; a vindecat muscaturile cele veninoase ale fiarelor; daca a deschis portile iadului; a dat la o parte boltile cerului; a redeschis intrarea in rai si a taiat puterea diavolului, ce e de mirare ca are putere asupra otravurilor, asupra fiarelor salbatice, asupra celorlalte de acest fel.
Intipareste-ti crucea in minte;imbratiseaz-o ca pe semnul mantuirii, sufletelor noastre! Crucea a mantuit lumea, a intors lumea la Dumnezeu, a alungat ratacirea, a adus din nou pe lume adevarul, a prefacut pamantul in cer si a facut pe oameni ingeri. Din pricina crucii demonii nu mai sunt infricosatori, ci usor de dispretuit. Nici moartea nu mai este moarte, ci somn. Din pricina crucii toate puterile care ne purtau razboi au fost aruncate la pamant si calcate in picioare. Daca cineva te va intreba: „Te inchini Celui rastignit?”, raspunde-i cu glas plin de bucurie si fata vesela: „Da, ma inchin si nu voi inceta vreodata a ma inchina! Daca rade de tine, plange-l, pentru ca e fara minte! Multumeste Stapanului ca ne-a dat niste bunatati ca acestea pe care nimeni nu poate sa le cunoasca fara descoperire de sus. Acela rade pentru ca „omul trupesc nu primeste pe cele ale Domnului”. Asa fac si copiii cand vad ceva mare si minunat; de i-ai vorbi unui copil de taine, va rade. Paganii se aseamana cu acesti copii; dar, mai bine spus, sunt chiar mai mult decat copiii; de aceea sunt si mai ticalosi; ca nu fac si nu gandesc in frageda varsta ceea ce fac si gandesc copiii, ci in puterea varstei; de aceea nici nu merita iertare. Noi insa cu voce mare strigand tare si puternic, sa inaltam glasul si sa spunem si cand sunt de fata toti paganii cu mai multa indraznire: „Lauda noastra este crucea; ea este capul tuturor bunatatilor, ea este indraznirea si toata biruinta noastra! As dori sa pot spune cu Pavel: „Prin cruce lumea este rastignita pentru lume”; dar nu pot, ca sunt stapanit de fel de fel de patimi! De aceea, va indemn si pe voi, si inainte de voi pe mine, sa fim rastigniti pentru lume, sa nu avem nimic comun cu pamantul, ci sa dorim patria cea de sus, slava si bunatatile de acolo. Suntem ostasi ai Imparatului ceresc si ne-am imbracat cu armele cele duhovnicesti! Pentru ce traim ca niste oameni care-si duc viata prin crasme, ca niste oameni fara capatai; dar, mai bine de spus, pentru ce ducem viata de viermi? Acolo unde-i Imparatul, acolo trebuie sa fie ostasul lui. Si am ajuns ostasi, nu din cei care stau departe de Imparat, ci din cei care stau in apropierea Lui. Imparatul de pe pamant nu poate suferi ca toti ostasii sa fie in palatele imparatesti, nici alaturi de el; Imparatul cerurilor, insa, vrea ca toti ostasii Lui sa fie aproape de tronul cel imparatesc. Si Pavel era pe pamant, dar era acolo unde sunt serafimii, unde sunt heruvimii; era mai aproape de Hristos decat ostasii din garda imparatului pamantesc. Acestia isi mai plimba ochii de colo-colo, pe Pavel insa nu-l impresiona, nimic nu-l atragea, ci toata gandirea ii era indreptata spre Imparat. Deci, daca vorbim, ne este cu putinta asta si noua. Daca Imparatul nostru Hristos ar fi departat de noi prin spatiu, ai avea dreptate sa te intrebi cum poti fi langa El; dar cum El e de fata in orice loc, atunci este alaturi de orice om care Il doreste, de orice om cu viata curata. De aceea si profetul spune: „Nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti!” Si Insusi Dumnezeu spune: „Dumnezeu de aproape sunt Eu, si nu Dumnezeu de departe”. Dupa cum pacatele ne departeaza de El, tot asa faptele bune ne apropie de El… Dumnezeu sta totdeauna si asteapta doar-doar Il va chema una din slugile Sale; si niciodata nu-si intoarce urechea, daca Il cheama cum trebuie”.

Concluzii

Ca si marturisirea credintei, crucea este un dar al Duhului Sfant pentru pretuirea Jertfei Mantuitorului la adevarata ei putere de rascumparare, singura cale de cunoastere a lui Dumnezeu si sfintire a Cuvantului Sau ca adevar care scoate din legaturi. Crucea este temelia propovaduirii prin care se da in dar ce s-a primit in dar, atat pentru a nu preface darul in drepturi omenesti, cat si pentru a nu-l risipi in preocupari desarte prin provocari din lume (Ef.4,14), ceea ce ar echivala cu ascunderea talantului in pamant pe de o parte si cu stricarea Cuvantului lui Dumnezeu pe de alta parte asa cum se intampla cu smochinul neroditor al sinagogii. Lemnul crucii a inflorit in Biserica spre putere si spre intarire. Dupa Cincizecimea ca dar al Duhului Sfant de intemeiere a Bisericii, luarea crucii ii facea pe ucenici asemenea lui cu Hristos atunci cand ii indemna la lepadarea de sine. Ceea ce traia Hristos in Duhul Sfant ca Lumina sub cruce este acum o realitate pentru intreaga Biserica. Din consideratiile teologice ale Sfantului Ioan Gura de Aur cu privire la sensul Sfintei Cruci, reiese ca pe cat este de insemnata crucea pentru deschiderea adancului dumnezeiesc asa cum a fost la iesirea din Egipt tot pe atat de importanta este crucea si pentru pastrarea acestui adanc baptismal al asemanarii cu Hristos.
In Biserica era nevoie pentru urmarea lui Hristos de indrumarea teologica a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca medievalii spuneau: „Cognoscere Christus, beneficia eius cognoscere est”, iar Sf. Serafim de Sarov indemna la cautarea pacii sufletului ca oaza de orientare pentru multa lume, astfel Sf. Ioan Hrisostom, cu un orizont apostolic nemicsorat, a dat exemplu si a chemat la luarea crucii ca putere de pastrare a luminii lui Hristos. Sf. Ioan a fost luat drept calauza si a invatamantului teologic, fiind numarat intre cei trei mari dascali ai lumii si ierarhi. Teologia sa referitoare la cruce este de aceea, o profunda chemare la evitarea in invatamantul teologic al lucrurilor care duc la suprafata prin sistemul teza-amntiteza odata cu pierderea adancului baptismal. Intrebat odata ce a inteles intr-o discutie la televizor intre teologi, un credincios a raspuns hotarat: „N-am inteles nimic! dar mi-am dat seama ca e ceva intre ei”. Poate ca in acelasi fel fecioarele neintelepte din parabola nu vor putea gasi untdelemn la negutatori: fie ca unii au ascuns talantul si nu vor putea primi haina de nunta a stapanului bucuriei; fie ca au dat conform poruncii darul in dar, insa fara cruce risipind, astfel, averea stapanului. Daca cei ce au inima curata si buna nu pot aduce roade decat prin rabdare, astfel, slujitorii talantilor nu-i vor putea inmulti decat ca slugi bune si fidele puse peste putinul smereniei lui Hristos si crucii Sale.
Sf. Ioan sta marturie pentru faptul ca teologia nu trebuie sa raspunda la provocarile intelepciunii omenesti cu riscul ignorarii crucii si a prefacerii darului in drepturi, o situatie asemanatoare cu aducerea cortului sfant pe campul de lupta pentru victorii omenesti in locul chemarii Numeului lui Dumnezeu pentru izbavire si pentru puterea iubirii de vrajmasi. Ca fenomen istorico-bisericesc provocat de erezii in Rasarit trecerea de la marturisirea credintei pentru botez la marturisirea credintei adevarate a Sinoadelor Ecumenice a dus la o incetinire a avantului misionar in propovaduire, dar a garantat calitatea credintei, astfel in aceeasi perioada in Apus s-a pastrat avantul misionar prin marturisirea credintei baptismale, dar s-a ignorat importanta crucii pentru a da in dar ce s-a primit in dar. Teologia Sfantului Ioan Hrisostom este de aceea, o chemare de prim rang in vremea noastra la zidirea Bisericii prin credinta apostolica. Avantul sau misionar in propovaduire nu a scazut cu nimic, insa i-a scurtat viata. Cat de impacata era constiinta lui ca a biruit ispita provocarilor prin teza si antiteza si a pastrat lumina sub cruce in slujirea talantului, reiese din cuvintele sale inainte de a-si da duhul: „Slava lui Dumnezeu pentru toate”. Intre Sfintii Trei Ierarhi care au aprofundat Jertfa liturgica in chip apostolic si care au indrumat in mod deosebit preotia prin tratatele lor, precum si mari talcuitori ai Sfintelor Scripturi, Sfantul Ioan Gura de Aur este cinstit in Biserica si ca martir, care a plinit prin marturisirea Luminii si luarea crucii in urmarea lui Hristos „cele de lipsa ale crucii lui Hristos”.
In Biserica Ortodoxa Romana operele Sfantului Ioan Hrisostom au fost traduse cu prioritate si cel mai mult, el fiind considerat un „parinte” al spiritualitatii ortodoxe romane, aproape la acelasi nivel cu Evanghelia.

Diacon prof. dr. Ioan Caraza

Reclame

Predică la Duminica a III-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) – Sfântul Nicolae Velimirovici: CUVINTELE LUI DUMNEZEU SUNT TESTAMENTUL DE-VIAŢĂ-DĂTĂTOR PENTRU LUME

EVANGHELIA DESPRE CRUCE ŞI MÂNTUIREA SUFLETULUI
Marcu 8:34-38; 9:1
Iisus le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împrăţia lui Dumnezeu venind întru putere.
Mare este puterea adevărului şi nimic în lume nu poate să-i ia puterea.
Mare este puterea tămăduitoare a adevărului şi nu există nici o suferinţă ori slăbiciune în lume pe care adevărul să nu o poată vindeca.
În suferinţa şi slăbicunea lor, bolnavii caută un doctor care le va da un leac pentru aceste lucruri. Nimeni nu va căuta un doctor care să le dea leacurile cele mai dulci, ci fiecare va voi ca cineva să le dea unul tămăduitor, fie el dulce, amar ori lipsit de gust. Cu cât leacul dat este mai amar şi cu cât lucrarea de vindecare este mai complicată, cu atât se pare că bolnavul are încredere mai mare în doctor.
De ce nu primesc oamenii leacul cel amar, numai atunci când îl oferă mâna lui Dumnezeu? De ce se caută şi se aşteaptă numai bomboane din mâna lui Dumnezeu? Pentru că oamenii nu simt cât de primejdioasă este boala păcatului lor şi cred că se pot vindeca numai cu bomboane.
O, dacă oamenii s-ar întreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupeşti sunt atât de amare! Duhul Sfânt le-ar răspunde: pentru a se gândi la amărăciunea leacurilor duhovniceşti. Căci, aşa cum boala trupească dă o închipuire asupra bolii duhovniceşti, tot la fel leacurile pentru bolile trupeşti  au aceeaşi lucrare, prin asemănare cu boala duhovnicească.
Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale şi pricinuitoare de urmări, cu  mult mai grele decât bolile trupului? Atunci, cum să nu fie leacurile duhovniceşti cu mult mai amare decât acelea pentru trup?
Oamenii au mare grijă de trupurile lor; şi atunci când trupurile lor se îmbolnăvesc, nu se dau în lături de la nici un fel de osteneală, timp sau bani pentru a-şi restabili sănătatea. În acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o staţiune balneo-climaterică nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amară, mai ales când ei sunt conştienţi că se apropie moartea trupească. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupaţi pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de stăruitori, căutând vindecarea şi un vindecător pentru sufletele lor!
Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar dacă omul care este desculţ moare de sete şi există un izvor de apă dincolo de spini, nu se va hotărî mai degrabă să meargă prin spini şi să-şi rănească picioarele în drum spre apă, decât să rămână pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, şi să moară de sete?
“Nu putem lua o doctorie atât de amară”, spun mulţi dintre cei slăbănogiţi de păcat. Tot la fel şi Doctorul, care iubeşte oamenii, a luat El mai întâi doctoria, cea mai amară doctorie, chiar  dacă El era sănătos, doar pentru a arăta celor bolnavi că nu este cu neputinţă. O, este cu mult mai greu pentru cel sănătos să ia şi să înghită doctoria omului bolnav decât este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel încât şi oamenii cei muritori să fie încurajaţi şi ei să o ia.
“Nu putem trece prin câmpul cu spini cu picioarele goale, oricât de sete ne-ar fi şi oricât de multă şi de proaspătă ar fi apa de dincolo de spini”, spun cei vlăguiţi de păcat. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, El Însuşi a trecut câmpul cu spini cu picioarele goale şi acum, din partea cealaltă, cheamă însetaţii la izvorul cu apă vie. “Se poate” – ne strigă El – “Eu am trecut prin spinii cei mai ascuţiţi şi, călcând peste ei, i-am bătătorit. Atunci, haideţi!”
“Dacă Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; şi dacă Crucea este Calea, noi nu putem porni pe această cale”, spun cei pe care păcatul i-a îmbolnăvit. Şi aşa Domnul, care iubeşte oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca să arate că se poate.
În pericopa Evanghelică de astăzi, Domnul dă Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc să fie mântuiţi de la moarte.
Domnul spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Domnul nu-i împinge pe oameni spre Cruce, înaintea Lui, ci îi cheamă să-L urmeze pe El – fiindcă El a purtat Crucea. Înainte de a da glas acestei chemări, El a proorocit suferinţele Sale: “Fiul Omului trebuie să pătimească multe … şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze” (Marcu 8:31). De aceea El este Calea.  El a fost Cel dintâi întru suferinţă şi Cel dintâi întru slavă; El a venit să arate că tot ceea ce oamenii cred că este cu neputinţă, este cu putinţă, şi pentru ca să facă acest lucru cu putinţă.
El nu-i sileşte pe oameni, nici nu aduce strâmtorare asupra lor, ci propune şi oferă. “Oricine voieşte…”! Oamenii au căzut în boala păcatului prin propria lor voinţă, şi numai prin voinţa lor liberă, oamenii trebuie să se vindece de păcat.  El nu ascunde faptul că leacul este amar, foarte amar, dar El l-a făcut pentru oameni mai uşor de luat, luându-l El Însuşi mai întâi, chiar dacă El era sănătos, şi ne-a arătat lucrarea lui minunată.
“Să se lepede de sine”. Întâiul om, Adam, la fel s-a lepădat de sine atunci când a căzut în păcat, dar el s-a lepădat de sinele cel real, adevărat. Cunoscând de la oameni că ei se leapădă de sine, Domnul ştie că ei se leapădă de sinele cel mincinos. Mai simplu: Adam a lepădat Adevărul şi s-a îndreptat spre o minciună; acum Domnul îi cercetează pe urmaşii lui Adam, ca aceştia să se lepede de minciună şi să se lipească mai mult de Adevăr, de la care au căzut.
De aceea, a se lepăda de sine înseamnă a se lepăda de firea cea înşelătoare care s-a sălăşluit în noi, în locul firii noastre care ne-a fost dată de către Dumnezeu.
Noi trebuie să ne lepădăm de cele ce sunt pământeşti, care au luat locul duhovniciei din lăuntrul nostru, şi de patimile, care au luat locul faptelor celor bune; frica slugarnică care a întunecat în noi calitatea de fiu al lui Dumnezeu şi nemulţumirea pe care o arătăm împotriva lui Dumnezeu, care a ucis în noi duhul ascultării faţă de El.
Noi trebuie să ne lepădăm de gândurile cele rele, de doririle cele rele şi de faptele cele rele. Trebuie să ne lepădăm de slăvirea idolească a celor ale naturii, şi a trupului nostru.
Pe scurt: trebuie să ne lepădăm de tot ceea ce credem că înseamnă “eu”, dar care în realitate nu ţine de noi, ci este diavolul şi păcatul, stricăciunea, înşelarea şi moartea. O, să ne lepădăm de obiceiurile cele rele, care au ajuns a doua fire pentru noi; să ne lepădăm de această “a doua fire”, căci nu este firea noastră, aşa cum a făcut-o Dumnezeu, ci o amăgire adunată şi învârtoşată, şi propria înşelare din noi înşine – o minciună făţarnică care merge împreună cu numele nostru şi noi împreună cu aceasta.
Ce înseamnă aceasta: să-ţi iei crucea?
Aceasta înseamnă primirea de bunăvoie a fiecărui mijloc de vindecare care ni se dă  din mâna lui Dumnezeu, oricât de amar ar putea fi.
Cad nenorociri mari asupra ta? Fă ascultare faţă de Voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Noe.
Ţi se cere jertfă? Aşează-te în mâinile lui Dumnezeu cu aceeaşi credinţă pe care a avut-o Avraam, atunci când a mers ca să-şi jertfească fiul.
Ţi s-a năruit gospodăria? Ţi-au murit copiii dintr-odată? Îndură toate cu răbdare, lipindu-te de Dumnezeu în inima ta, aşa cum a făcut Iov.
Te părăsesc prietenii şi te-au împresurat duşmanii? Rabdă toate fără cârteală şi cu credinţa că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, aşa cum au făcut Apostolii.
Eşti trimis la moarte pentru Hristos? Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru asemena cinste, ca miile de mucenici creştini.
Nu se va cere de la tine nimic ce nu a mai fost înainte, ci tu vei urma mai degrabă exemplul multora – apostoli, sfinţi, mărturisitori şi mucenici – care au făcut Voia lui Hristos. Mai mult decât atât, trebuie să ştim că umblând după răstignirea noastră, Domnul vrea răstignirea omului celui vechi, a omului alcătuit din obiceiurile cele rele şi din slujirea păcatului. Căci, prin această răstignire, omul cel vechi, deopotrivă cu animalul, este trimis la moarte, iar omul cel nou, alcătuit după asemănarea şi nemurirea lui Dumnezeu, se înalţă la viaţă.
După cum  spune Apostolul: “Omul cel vechi a fost răstignit” şi lămureşte de îndată de ce: “pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6:6).
Crucea este grea pentru omul cel vechi, trupesc, grea pentru un trup „cu patimi şi cu pofte„ (Galateni 5:24), dar nu este grea pentru omul cel duhovnicesc.
Crucea „pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1:18). De aceea noi ne lăudăm în Crucea lui Hristos şi în crucea pe care o purtăm pentru El.
Domnul nu caută ca noi să luăm Crucea Lui, ci pe a noastră. Crucea Lui este cea mai grea. El nu a fost răstignit pentru păcatele Lui, ci pentru ale noastre şi, de aceea Crucea Lui este cea mai grea. Noi suntem răstigniţi pentru propriile noastre păcate: de aceea crucea noastră este mai uşoară.
Şi, când suferinţele noastre sunt cele mai mari, nu trebuie să spunem că sunt prea mari, că depăşesc toate limitele. Dumnezeu este viu şi El cunoaşte măsura suferinţei noastre şi nu ne va lăsa să suferim mai mult decat ne stă în putinţă să răbdăm.
Măsura suferinţei noastre nu este mai puţin rânduită şi socotită,  decât este rânduită şi socotită măsura zilei şi a nopţii, sau decât sunt măsurile stelelor în mersul lor. Sporeşte suferinţa noastră? Se face mai grea crucea noastră? Puterea lui Dumnezeu este cea mai mare, după cum spune Apostolul: “Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră.” (II Corinteni 1:5).
Mai presus de toate, mângâierea noastră este mare, prin faptul că Domnul ne cheamă să-L urmăm. “Să vină după Mine”, spune Domnul.
De ce rosteşte Domnul această chemare celor care îşi iau crucea? Mai întâi, ca să nu cadă şi să fie striviţi sub ea. Oamenii sunt atât de slabi, încât crucea cea mai uşoară este grea pentru omul cel mai puternic, dacă acesta nu o cară cu ajutor din cer.

Vedem cum se deznădăjduiesc credincioşii la cea mai uşoară suflare; cum strigă împotriva cerului şi a pământului la un necaz mic! Cum se clatină neputincioşi dintr-o parte într-alta, căutând vreun sprijin şi ajutor în deşertăciunea acestei lumi şi socotesc, că dacă această lume nu le poate aduce sprijin şi ajutor, atunci întreaga lume este un pustiu al deznădejdii.
De aceea Domnul ne cheamă să-L urmăm, pentru că numai urmându-L pe El vom putea răbda greutatea crucii. În El vom afla putere, curaj şi mângâiere. El ne va fi nouă lumină pe calea cea întunecată, sănătate acolo unde este boală, tovărăşie ne va fi în singurătate, bucurie în suferinţă şi bogăţii în lipsuri. În camera în care se află un om bolnav, se lasă noaptea o lumină aprinsă şi, în noaptea acestei vieţi, este nevoie de lumina cea veşnică a lui Hristos, pentru a ne uşura durerea şi pentru a ne păstra vie nădejdea în zorii zilei.
Cea de a doua pricină pentru care ne cheamă Domnul să-L urmăm, are aceeaşi însemnătate ca şi cea dintâi, şi are legătură cu lepădarea de sine de bună voie şi cu luarea crucii noastre. Mulţi s-au arătat lumii că s-au lepădat de sine, pentru a afla înălţare mai mare în lumea aceasta. Mulţi şi-au adunat încercări şi suferinţe fără număr, pentru a câştiga uimirea şi lauda oamenilor. Mulţi au făcut astfel, şi mai fac aşa şi astăzi, mai ales printre păgâni, pentru a aduna o oarecare putere şi, prin aceasta, să câştige putere asupra celorlalţi, ca să le facă rău oamenilor, sau ca să-i ajute pe cei pe care vor ei, totul numai din invidie şi pentru iubirea de putere.
Asemenea lepădare de sine nu este adevărată, ci măritoare de sine şi o asemenea cruce nu duce nici pe departe la înviere şi mântuire, ci la pieire şi la lăsarea sinelui în mâinile diavolului.
Cu toate acestea, cel care îşi ia crucea şi Îl urmează pe Hristos, se slobozeşte de toată mândria, de toată slăvirea de sine, care se dobândeşte cu jertfirea celorlalţi, şi se mai lipseşte de toată dorirea pentru slava şi profiturile lumeşti. Aşa cum omul cel bolnav ia doctoria cea amară, nu pentru a arăta că îi stă în putinţă să o înghită, ci pentru a-şi restabili starea de sănătate, tot aşa se leapădă de sine un adevărat creştin: adică, omul este nemulţumit de starea sa de boală, îşi ia crucea ca un leac amar, dar mântuitor, şi Îl urmează pe Hristos, Doctorul şi Mântuitorul său, nu pentru mărire şi laudă din partea oamenilor, ci pentru a-şi mântui sufletul de prostia din viaţa noastră, care aduce moartea, şi de viermele şi de focul din viaţa ce va să vină.
“Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”
Aceste cuvinte sunt pătrunzătoare şi neiertătoare!

Acesta este focul care caută să ardă omul cel vechi, chiar până la rădăcină şi cu tot cu rădăcină!

Domnul nostru Iisus Hristos nu a venit numai pentru a îndrepta lumea, ci şi pentru a o restabili, pentru a o aduce la viaţă nouă; pentru a arunca metalul vechi în foc şi pentru a-l topi în chip nou.
El nu este reformator, ci Ziditor; El nu este cârpaci, ci ţesător. Cine vrea să păstreze copacul cel bătrân, mâncat de cari, îl va pierde. Tot ce poate face omul se restrânge numai la aspectul cel dinafară – să-l ude, să-l împrejmuiască şi să-l îngrijească – viermele îl va mânca pe dinăuntru şi copacul putrezeşte şi cade. Cel care taie copacul mâncat de vierme şi îl aruncă în foc cu tot cu viermi şi apoi îşi îndreaptă atenţia spre vlăstarele tinere, ocrotindu-le de viermi, va păstra noul copac.
Cel care încearcă să păstreze sufletul cel vechi, asemenea sufletului lui Adam, mâncat şi putrezit de păcat, îl va pierde, pentru că Dumnezeu nu va primi un asemenea suflet alături de El şi tot ceea ce nu se află înaintea feţei lui Dumnezeu este ca şi cum nu are viaţă. Atunci, cel ce îşi pierde sufletul său cel vechi, acela îşi va scăpa sufletul cel nou, născut din Duh (Ioan 3:6) şi se va logodi cu Hristos.
De fapt, sufletul înseamnă viaţa şi în unele traduceri chiar citim: “cine va voi să-şi scape viaţa” şi “cine îşi va pierde viaţa pentru Mine acela o va scăpa”. În acest caz, ambele traduceri au acelaşi înţeles. Căci cine va voi cu orice preţ să-şi scape viaţa sa supusă morţii, acela îşi va pierde ambele vieţi: cea muritoare şi cea nemuritoare – cea supusă morţii pentru că, oricât de mult s-ar strădui să-şi prelungească această viaţă pe pământ, el trebuie să o piardă în cele din urmă prin moarte; şi îşi va pierde viaţa sa fără de moarte, pentru că nu a făcut nimic pentru aceasta, nu a suferit nimic ca să o păstreze.
Cine se va strădui să câştige viaţa sa cea fără de moarte prin Hristos, o va primi şi o va păstra în veşnicie, cu toate că îşi va pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii. Omul îşi poate pierde viaţa sa cea vremelnică, supusă morţii, pentru Hristos şi pentru Evanghelie, fie atunci când este nevoie să se jertfească pe sine şi să moară ca mucenic pentru Hristos şi pentru sfânta Sa Evanghelie, fie atunci când socoteşte această viaţă ca păcătoasă şi nevrednică şi se dă pe sine cu toată inima sa, cu sufletul şi puterea sa pentru Hristos, intrând în slujba Lui, dându-I Lui toate şi nădăjduind de la El toate lucrurile. Omul poate să-şi piardă sufletul, viaţa, sinucigându-se sau printr-o jertfă, pentru o cauză nevrednică – într-o ceartă sau vrajbă. Unuia ca acesta nu i se făgăduieşte că îşi va scăpa sufletul său – viaţa sa, pentru că se spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”. Hristos şi Evanghelia sunt neasemuit mai mari decât sufletul nostru. Acestea sunt cele mai mari bogăţii din existenţa vremelnică şi din veşnicie şi nici un om nu ar trebui să şovăie ca să jertfească totul pentru acele bogăţii trainice.
De ce adaugă Domnul: “şi Evanghelia”? Nu este destul să spună doar: “pentru Mine”? Nu este. Domnul spune: “pentru Mine şi pentru Evanghelie”  pentru a spori pricinele de a muri pentru sine, şi de a trăi pentru Dumnezeu şi, prin aceasta, pentru a spori numărul celor care sunt mântuiţi. Atunci, se mântuieşte cel a cărui viaţă şi-o pierde pentru Hristos Cel viu şi fără de moarte. Şi se mai mântuieşte cel care îşi pierde viaţa pentru lucrările cel din lume ale lui Hristos şi pentru învăţătura Lui. În cele din urmă, se mântuieşte cel care îşi pierde viaţa sa doar pentru o singură poruncă a lui Hristos sau pentru un singur cuvânt al Lui. Domnul este Dătătorul-de-lege al vieţii; cine se jertfeşte pe sine pentru Dătătorul-de-lege, s-a jertfit pentru legile Lui şi, tot aşa: cine se jertfeşte pentru legile Lui s-a jertfit pe sine pentru El. Fiind întocmai acelaşi lucru, El cu lucrările Lui şi cu învăţătura Lui, Domnul deschide în acest chip multora prilejul de a se mântui.
“Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Aceste cuvinte aruncă multă lumină şi asupra celor de dinainte, ducând la înţelegerea lor. De aici se vede că Domnul socoteşte sufletul omului ca fiind de preţ mai mare decât lumea întreagă. Din aceste cuvinte se mai vede ce fel de suflet trebuie să piardă omul, pentru a-şi scăpa sufletul său: unul stricăcios, un suflet înghiţit de lume, plecat în faţa lumii, înrobit lumii. Dacă omul pierde un aşa numit “suflet”, el îşi va scăpa sufletul său cel adevărat; dacă el se leapădă de viaţa cea făţarnică, el va primi viaţa cea adevărată.
La ce foloseşte să cucereşti lumea întreagă când lumea este sortită stricăciunii şi să-ţi pierzi sufletul când acesta este sortit nemuririi? Lumea se apropie de sfârşit şi la urmă va fi aruncată ca o haină veche. Sufletele adevărate, sufletele care Îl iubesc pe Hristos, se vor înălţa atunci spre împărăţia vieţii veşnice. Sfârşitul lumii este începutul vieţii celei noi pentru suflet. Atunci, la ce foloseşte omului întreaga lume, când îndată el trebuie să se despartă de ea şi când întreaga lume, într-un viitor nu prea îndepărtat, trebuie să se sfârşească şi să dispară ca un vis care aparţine trecutului? La ce-i va folosi un leş lipsit de ajutor? Şi ce îi va da el în schimb pentru sufletul său? Iată, dacă lumea întreagă ar fi a lui, Dumnezeu nu ar primi-o în locul sufletului său. Cu toate acestea, lumea nu este a omului, ci a lui Dumnezeu: Dumnezeu a făcut-o şi a dat-o omului ca să se folosească de ea, pentru un bun mai mare, mai mare şi de mai mare preţ decât lumea.

Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, a fost sufletul după asemănarea Lui. Şi, la vremea potrivită, Dumnezeu va căuta să ia înapoi acest dar foarte mare. Omul nu poate da lui Dumnezeu nimic în locul sufletului său. Sufletul este împăratul şi tot restul este rob. Dumnezeu nu va primi un rob în locul împăratului, nu va primi nimic vremelnic în locul a ceea ce este veşnic. O, ce va da păcătosul în locul sufletului său? În vreme ce omul se mai află în trup în această lume, el se supune foarte multor lucruri, pe care lumea le socoteşte de mare preţ; dar atunci când el se desparte de trup, abia atunci îşi dă seama – o, să nu fie prea târziu! – că departe de Dumnezeu şi de suflet, nimic nu are nici un preţ. Atunci nu-i va mai sta lui în putinţă să dea nimic în schimb pentru sufletul său. O, în ce stare anevoioasă se află sufletul păcătos, atunci când află că toate legăturile sale cu Dumnezeu şi cu lumea sunt rupte şi că el se găseşte gol şi în lipsuri în lumea duhovnicească! La cine să strige pentru ajutor? Numele cui să-l cheme? De veşmântul cui să se apuce în căderea sa, în prăpastia fără de sfârşit pentru toată veşnicia? Binecuvântaţi sunt cei care, în viaţa aceasta, au ajuns să-L iubească pe Hristos şi au învăţat să-I cheme numele ziua şi noaptea, o dată cu respiraţia şi cu bătaia inimii. Deasupra prăpastiei, ei vor şti la cine să strige pentru ajutor. Ei vor şti ce nume să cheme. Ei vor şti de al cui veşmânt să se apuce. Cu adevărat, ei vor fi păziţi de primejdii sub aripa Domnului lor cel iubit.
Avem acum toate pricinile să ne temem pentru toţi cei care, în viaţa aceasta, nu au frică de păcat. Domnul spune:

“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.”
Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, şi nu vă bizuiţi prea mult pe milostivirea lui Dumnezeu! Cu adevărat, milostivirea lui Dumnezeu se va revărsa asupra hulitorilor nepocăiţi numai în această viaţă, pentru că, la Înfricoşătoarea  Judecată, dreptatea va sta în locul milostivirii. Ascultaţi acestea, toţi credincioşii, în fiecare zi, apropiindu-vă de moartea fără de scăpare: ascultaţi şi puneţi acestea în inima şi în sufletul vostru. Aceste cuvinte nu au fost rostite de către vrăjmaşul vostru, ci de către Prietenul vostru Cel mai mare. Aceleaşi buze care i-au iertat pe vrăjmaşii Săi, când Se afla pe Cruce, au rostit şi aceste cuvinte înfricoşătoare, dar drepte.
De cel ce se ruşinează de Hristos în lumea aceasta, şi Hristos Se va ruşina la sfârşitul lumii.
De cel ce se ruşinează de Hristos înaintea păcătoşilor, şi Hristos Se va ruşina înaintea sfinţilor îngeri.
De ce te vei mândri, o, omule, dacă Hristos se ruşinează de voi? Dacă voi vă ruşinaţi de viaţă, aceasta înseamnă că veţi primi strălucire în moarte; dacă vă ruşinaţi de adevăr, vă mândriţi cu minciunile; dacă voi vă ruşinaţi de milostivire, aflaţi mândrie în facerea de rău; dacă voi vă ruşinaţi de dreptate, aflaţi mândrie în nedreptate.
Dacă voi vă ruşinaţi să suferiţi pe cruce, aceasta înseamnă că aflaţi mândrie în blasfemia idolească; dacă vă ruşinaţi de viaţa fără de moarte, aflaţi mândrie în stricăciunea morţii şi putreziciunea mormântului! În această situaţie, înaintea cui vă puteţi ruşina de Hristos? Este mai bine înaintea omului decât înaintea lui Hristos? Nu; pentru că nu este nimeni mai bun decât Hristos. Aceasta înseamnă că voi vă ruşinaţi de Hristos înaintea cuiva mai mic decât Hristos. Te ruşinezi de tatăl tău înaintea unui urs, sau se ruşinează o fiică de mama ei înaintea vulpii? Atunci, de ce să te ruşinezi de Cel mai bun înaintea celui rău, de Preacuratul înaintea celui necurat, de Atotputernicul înaintea celui fără de putere, de Preaînţeleptul înaintea celui prost?
De ce să te ruşinezi de Domnul cel măreţ înaintea neamului desfrânat şi păcătos? Se întâmplă aceasta pentru că neamul acesta joacă într-una înaintea ochilor tăi? Încă puţin, numai puţin, şi Domnul va veni întru slavă pe nori de îngeri şi neamul acesta va pieri dinaintea tălpilor Sale, întocmai ca pulberea înaintea vântului puternic. Te vei ruşina atunci în faţa adevărului, nu de Împăratul slavei, ci de tine însuţi, dar atunci ruşinea ta nu-ţi va fi de nici un folos. Este mai bine să te ruşinezi acum, când ruşinea te mai poate ajuta, să te ruşinezi de fiecare lucru înaintea lui Hristos, iar nu de Hristos înaintea fiecărui lucru.
De ce spune Domnul: “de Mine şi de cuvintele Mele”? Cine se  ruşinează de „Mine” înseamnă: cine pune la îndoială Dumnezeirea Mea, şi întruparea Mea Dumnezeiască, de către Preasfânta Fecioară, şi suferinţele Mele pe Cruce, şi Învierea Mea, şi cine se ruşinează de sărăcia Mea pe pământ şi de dragostea Mea pentru păcătoşi.
Cine se ruşinează de “cuvintele Mele” înseamnă: cine pune la îndoială Evanghelia ori nu primeşte învăţătura Mea, sau cine răsuceşte cuvintele Mele şi, prin erezie, aduce neodihnă şi vrajbă printre credincioşi, sau cine este înfumurat în faţa descoperirii şi învăţăturii Mele, înlocuindu-le cu alte teorii personale, sau cine se ascunde dinadins şi păstrează tăcerea despre cuvintele Mele, înaintea tăriei mari şi puternice a acestei lumi, se va ruşina de Mine şi se va înfricoşa pentru el.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt testamentul de-viaţă-dătător pentru lume, aşa cum sunt şi suferinţele Lui, Trupul şi Sângele Lui. Domnul nu desparte de Sine cuvintele Sale, nici nu dă o preţuire mai mare acestora decât Persoanei Sale. Cuvântul Său este de nedespărţit de El. Cuvântul Lui are aceeaşi tărie ca şi Persoana Lui şi de aceea El spune ucenicilor Săi: “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Prin cuvântul Său, El a curăţit sufletele, a vindecat bolnavii, a alungat duhurile rele şi a înviat morţii. Cuvântul Lui este lucrător, curăţitor şi de-viaţă-dătător. Atunci, cum poate fi acesta străin, când ni se spune în Evanghelie: “şi cuvântul era la Dumnezeu” (Ioan 1:1)?
Domnul numeşte acest neam desfrânat în sensul mai larg al cuvântului, ca şi vechii prooroci care au nimit mărirea zeilor desfrânare (Iezechiel 23:37).
Cine leapădă pe femeia sa şi merge după femeia altuia săvârşeşte adulter şi cine se leapădă de Dumnezeul Cel viu şi se aprinde de iubire pentru lumea zidită săvârşeşte de asemenea adulter.
Cine se leapădă de credinţa în Domnul, pentru a se încrede în oameni şi cine lasă dragostea pentru Dumnezeu şi o îndreaptă către oameni şi lucruri, acesta săvârşeşte adulter.
Pe scurt, toate păcatele care despart sufletul vostru de Dumnezeu şi îl leagă de ceva sau cineva, care este departe de Dumnezeu, se poate numi printr-un termen general – adulter, întrucât toţi poartă semnele bărbatului sau femeii adultere. Atunci, cine se ruşinează de Domnul Hristos, Mirele sufletului omului, înaintea unui asemenea neam adulter, este întocmai ca mirele care se ruşinează de mireasa sa înaintea oamenilor desfrânaţi. Domnul nu vorbeşte despre neam ca fiind numai păcătos, ci adulter şi păcătos. De ce? Pentru a-l vădi mai ales ca adulter. Sub cuvîntul “adulter” se înţeleg aici păcatele cele mai grele, cele mai otrăvitoare şi păcatele cele de moarte, care adesea întorc omul de pe calea urmării lui Hristos, a tăgăduirii de sine, a crucii sale, a naşterii sale celei din nou.
Dar cercetaţi sfârşitul neobişnuit al pericopei Evanghelice de astăzi: “Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.” S-ar zice la prima vedere că aceste cuvinte nu au nici o legătură cu cele dinainte. Totuşi legătura este limpede şi acesta este un sfârşit minunat.
Domnul nu-i va lăsa pe credincioşii Săi fără sprijin.
Chemându-i să-şi ia crucea, să se lepede de sine şi de sufletele lor, şi înştiinţându-i de pedepsele înfricoşătoare dacă se ruşinează de El şi de cuvintele Sale, Domnul le pune acum în privelişte un curcubeu pe cerurile după furtună.
El se grăbeşte să vorbească despre răsplată pentru cei care Îl ascultă şi Îl urmează purtându-şi crucea. Această răsplată li se va da unora înainte de sfârşitul lumii şi de Înfricoşătoarea Judecată, chiar înainte de sfârşitul vieţii lor aici pe pământ. Ei nu vor gusta moartea „până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”.
Cât de înţelept este Domnul în propovăduirea Sa! El nu vorbeşte niciodată de pedeapsă fără să pomenească de răsplată, nici nu aduce osândire fără lăudare, nici nu duce omul pe calea spinoasă, fără să pomenească de bucuria de la sfârşitul călătoriei, nici nu rosteşte ameninţări fără să dea mângâiere. El nu lasă cerurile să rămână acoperite cu nori întunecaţi, fără să arate strălucirea luminoasă a soarelui şi frumuseţea curcubeului.
Cine sunt cei care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere? Vorbind ucenicilor Săi şi unei mari mulţimi de oameni, Domnul spune: “Sunt unii, din cei ce stau aici”.

Atunci, la cine Se gândeşte Domnul?
Mai întâi la cei care au împlinit poruncile Lui, lepădându-se de sine şi luându-şi crucea. Aflându-se încă în lumea aceasta, ei vor simţi în ei puterea Împărăţiei lui Dumnezeu.
Duhul lui Dumnezeu va pogorî peste ei, pentru a-i curăţi şi a-i sfinţi şi pentru a le deschide uşile tainelor cereşti, aşa cum s-a întâmplat mai târziu cu Apostolii şi cu Arhidiaconul Ştefan.
În ziua de Rusalii, nu au văzut Apostoli Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, în clipa în care li s-a dat putere de sus?
Iar Ştefan, „fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu” (Fapte 7:55).
Şi nu a văzut Ioan Evanghelisutl Împărăţia lui Dumnezeu înaintea morţii trupeşti? Şi Apostolul Pavel nu a fost ridicat în al treilea cer, înainte de a gusta moartea? Dar să lăsăm Apostolii deoparte. Cine ştie câţi dintre cei care stăteau şi ascultau cuvântul lui Hristos au simţit puterea Duhului Sfânt şi au văzut Împărăţia lui Dumnezeu, venind înainte ca ei să părăsească lumea aceasta?
Pe lângă această tălmăcire, unele comentarii asupra Evangheliei, dau acestor cuvinte ale lui Hristos, care s-au citit mai sus, un alt înţeles. Ele socotesc că aceste cuvinte ale Mîntuitorului vorbesc despre cei trei ucenici: Petru, Iacov şi Ioan, care L-au văzut pe Domnul schimbându-Se la faţă pe muntele Taborului, îndată după aceasta, când El a vorbit cu Moise şi cu Ilie. Fără îndoială că aceasta este o înţelegere corectă, dar nici nu o înlătură pe cealaltă. Cei trei Apostoli au văzut cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu întru putere, pe muntele Tabor, când Domnul Iisus S-a arătat întru slava cea cerească, iar Moise şi Ilie s-au arătat din lumea cealaltă, fiecare stând de o parte a Domnului Slavei. Dar nu trebuie să credem că acesta a fost singurul prilej în care oameni muritori au văzut Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere. Această împrejurare de pe Tabor a fost cu  adevărat măreaţă, dar ea nu înlătură nenumărate alte situaţii, când oameni muritori au văzut, în această viaţă (deşi într-un alt chip), Împărăţia lui Dumnezeu întru putere şi slavă.
Dacă dorim cu adevărat, putem şi noi vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere şi slavă, înainte de a gusta moartea. Împrejurările în care aceasta ni se va descoperi, sunt arătate cu limpezime în Evanghelia de astăzi. Să ne ostenim să ne pierdem sufletul nostru cel vechi, viaţa noastră păcătoasă, şi să învăţăm că este mai mare preţ pentru om să-şi scape sufletul său, decât să câştige lumea întreagă.
Aşa ne vom învrednici prin mila lui Dumnezeu, să vedem Împărăţia lui Dumnezeu, întru putere mare şi fără de asemănare întru slavă, unde îngerii, dimpreună cu sfinţii, dau slavă Dumnezeului Celui viu, zi şi noapte: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – Treimii celei deofiinţă şi nedespărţite, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.
Această Evanghelie se mai citeşte în Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

PREDICĂ LA DUMINICA A TREIA DIN POST A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: TRONUL HARULUI

Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina

la Duminica a III – a din Post (a Închinării Crucii)

(Evrei 4, 14 – 5, 6)


TRONUL HARULUI

„Să ne apropiem, deci, cu încredere de tronul harului, ca să luăm milă şi să aflăm har, spre ajutor, la timp potrivit”
Iubiţilor, în Apostolul Duminicii de astăzi, care se numeşte Duminica Închinării Crucii, Apostolul Pavel vorbeşte despre un tron. Îl numeşte tronul harului şi ne cheamă să alergăm la acest tron. Dar ce este acest tron al harului şi cine stă pe el?
Tronul harului! Toţi ştim ce înseamnă tron. Tron se numeşte scaunul oficial unde stă şi de unde îşi îndeplineşte îndatoririle sale un domnitor. Există diferite tronuri. În principal însă, tron se numeşte scaunul oficial, pe care stau cu toată măreţia lor împăraţii şi regii. Istoria spune că pe tronurile împărăteşti au şezut împăraţi şi regi aspri şi inumani, care insuflau frică şi groază. Tronurile lor s-au întemeiat pe violenţă, pe osemintele nenumăraţilor oameni, care au fost asasinaţi ca să se întemeieze aceste tronuri. Şi au existat împăraţi ale căror tronuri erau de neapropiat. Spun unii despre un vechi tiran care cucerise lumea, că în jurul umbrei lui trasase un cerc şi a spus: „Cine va îndrăzni fără permisiunea mea să treacă de acest cerc, va fi ucis pe loc”.
Dar cel Preaînalt, care urăşte violenţa şi tirania şi vrea ca oamenii să trăiască în dreptate, iubire şi libertate, a dărâmat astfel de împăraţi de pe tronurile lor. Da, Dumnezeu, precum cântă Biserica, „coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”. Nimic nu se întâmplă în lume fără voia lui Dumnezeu. În spatele tuturor acestor evenimente istorice se ascunde un plan al proniei dumnezeieşti. Tronurile acelea s-au dărâmat şi domnitorii lor, care se lăudau cu puterea lor, s-au făcut cenuşă şi au dispărut, cum vor dispărea şi actualii conducători, care insuflă groază şi frică.
Dar există un tron, care în dărâmăturile lumii continuă să stea drept şi nici o putere nu poate să-l dărâme. Este tronul despre care vorbeşte Apostolul Pavel. Este tronul Domnului nostru Iisus Hristos şi tronul lui Hristos este Cinstita Cruce, care astăzi, în Duminica Închinării Crucii, se înalţă în toate bisericile noastre. Acest tron se numeşte tronul harului.
Hristos pe Cruce! Care din duşmanii lui Hristos, din cei care ca nişte fiare sălbatice stăteau sub Cruce şi printr-o sălbăticie inimaginabilă se bucurau de mucenicia înfricoşătoare a lui Hristos, care din aceştia şi-a imaginat că acest osândit va fi slăvit ca un împărat şi că lemnul Crucii va deveni nezdruncinatul şi veşnicul Său tron? Răstignitul învingător, biruitorul lumii.
Tronul harului! Hristos a venit în lume, a luat trup omenesc din Fecioara Maria, s-a făcut Om desăvârşit ca şi noi, afară de păcat, şi în timpul vieţii Sale pământeşti a trăit ca cel mai sărac om. Nu avea acoperiş. Nu avea „unde să-Şi plece capul”. A încercat toată sărăcia, toate amărăciunile şi chinurile acestei lumi. A cunoscut toată ticăloşia omului şi ca un pătimitor, precum zice apostolul, împreună-pătimeşte cu omul. Nimeni altcineva nu a iubit omul ca Hristos. A deschis pentru om toate şuvoaiele dumnezeieştii iubiri. Şi-a întins pe Cruce preacuratele Sale mâini, ca să cuprindă în braţele Sale întreaga omenire. Şi-a deschis venele şi din mâini, picioare şi coasta Lui s-a vărsat cinstitul Său sânge ca răscumpărare pentru fiecare păcătos.
Tronul harului! Vreţi dovezi de iubire a lui Hristos faţă de om? Chiar înainte de a-Şi vărsa cinstitul Său sânge, Hristos Şi-a arătat iubirea Sa faţă de păcătoşi.
Îl ştiţi pe acel vameş, care făcuse o mulţime de păcate şi de nedreptăţi şi totuşi, pentru că a crezut şi s-a pocăit sincer, a fost primit de Hristos?
Cu această iubire îi primea pe toţi păcătoşii care se pocăiau şi de aceea a fost numit de către duşmanii Săi „prieten al păcătoşilor”.
Şi când, în sfârşit, S-a aflat pe Cruce – o, nemărginita Lui iubire! – S-a întors către tâlharul pe care îl osândise întreaga societate, şi i-a spus: „Amin, amin zic ţie: astăzi vei fi cu Mine în rai”. Tron al harului! Continuă să existe. Există în toate locaşurile Bisericii noastre Ortodoxe, unde în Sfântul Altar se înalţă Cel Răstignit şi se săvârşeşte Preasfânta Jertfă a Dumnezeieştii Euharistii. Harul, ca un râu nesecat continuă să curgă, iar păcătoşii din toate veacurile se apropie să afle har, iertare păcatelor lor şi izbăvire sufletului lor. O, cine poate să numere sufletele oamenilor, care de-a lungul veacurilor au crezut în răstignitul Izbăvitor al lumii şi jelind pentru păcatele lor şi-au aflat izbăvire?
Având în vedere aceste exemple nenumărate de oameni care şi-au aflat izbăvirea, să ascultăm pe Apostolul Pavel care ne sfătuieşte să venim, să ne apropiem de tronul harului. Să venim cu speranţa sigură că Domnul ne va primi când vom crede şi ne vom pocăi. Luaţi aminte la un amănunt. Apostolul nu spune să ne apropiem (να προσέλθουμε), ci să venim (να προσερχώμαστε). Adică, nu o dată, ci de multe ori. Ori de câte ori ne muşcă păcatul şi suntem răniţi şi suspinăm, să ne apropiem. Să privim cu lacrimi în ochi la Cel Răstignit, iar El, de pe tronul harului Său, ne va dărui iertare. Bine este să nu păcătuim deloc; dar de vreme ce suntem neputincioşi şi bolnavi şi păcătuim, să nu deznădăjduim. De mii de ori de am cădea, de mii de ori să ne ridicăm şi să mergem la tronul harului.
Mila lui Dumnezeu este un ocean fără sfârşit, în care se sting păcatele noastre ca nişte cărbuni aprinşi.
Iubiţii mei! Să luăm aminte. Tronul harului se va afla în Biserică cât ţine viaţa pământească.
După moarte? O, nenorocire pentru cei necredincioşi şi nepocăiţi, leneşi şi nepăsători! Atunci alt tron se va ridica. Tronul pe care va sta Domnul ca să judece cu dreptate pe oameni pentru toate faptele lor. Milă acolo nu există.
Fraţii mei, păcătoşilor asemenea mie! Să ne apropiem de tronul harului, ca să aflăm „milă şi har spre ajutor, la timp potrivit”.
Sursa: „KIRIAKODROMION AUGUSTINIAN” (92 predici la duminici ale Mitropolitului Augustin de Florina)

Predică în Duminica Sfintei Cruci a Sfântului Ignatie Briancianinov: DESPRE PURTAREA CRUCII

Despre purtarea crucii

Iubiţi fraţi! Şi noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă suntem creştini. Şi noi suntem chemaţi înaintea Domnului în această sfântă biserică pentru a asculta învăţătura Lui. Stăm înaintea feţei Domnului; privirile Lui sunt aţintite asupra noastră, înaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gândurile noastre de taină şi simţămintele noastre ascunse sunt arătate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte şi greşalele făcute de noi din tinereţile noastre; vede toată viaţa noastră, atât trecută cât şi viitoare; „cele nefăcute încă de noi sunt deja scrise în cartea Lui „ (Sfantul Simeon Noul Teolog, dupa cartea scrisă în stihuri, Cuvântul 55).
El vede dinainte ceasul mutării noastre în nemăsurata veşnicie şi ne vesteşte pentru a noastră mântuire porunca Lui cea atotsfântă: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Prin puterea credinţei vii să înălţăm către Domnul ochiul nostru gândit – şi-L vom vedea! Îl vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de faţă aici, împreună cu noi. Să deschidem inima noastră, prăvălind de la intrarea ei greaua piatră a învârtoşării; să ascultăm, să privim, să primim, să ne însuşim învăţătura Domnului nostru.
Ce înseamnă lepădarea de sine?
Lepădarea de sine înseamnă să părăseşti viaţa păcătoasă. Păcatul, prin mijlocirea căruia s-a săvârşit căderea noastră, a cuprins întreaga noastră fire în aşa chip că ni s-a făcut ca şi cum ne-ar fi firesc: lepădarea de păcat s-a făcut lepădare de firea noastră; lepădarea de firea noastră este lepădarea de sine.
Moartea veşnică, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefăcut pentru noi în viaţă. Ea cere hrana sa – păcatul, desfătarea sa – păcatul: prin mijlocirea acestei hrane şi a acestei desfătări, moartea veşnică sprijină şi păstrează stăpânirea sa asupra omului. Însă omul căzut socoate sprijinirea şi creşterea în el a stăpânirii morţii creştere şi sporire a vieţii. Astfel, cel molipsit de boala ucigaşă e stăpânit de cerinţa silnică a bolii şi caută mâncăruri care sporesc boala – le caută ca pe mâncarea cea mai de trebuinţă, ca pe o desfătare de care este neapărată nevoie şi cât se poate de plăcută.
Împotriva acestei morţi veşnice, care se înfăţişează drept viaţă omenirii bolnave de căderea ei înfricoşătoare, Domnul rosteşte osânda Sa: „Cine voieşte să mântuiască sufletul său sporind în el viaţa căderii, altfel spus moartea veşnică, pierde-l-va pe el: iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie” omorând în sine poftele păcătoase şi lepădându-se de ndulcirea cea păcătoasă, „acela îl va mântui pe el” (Marcu 8, 35). Arătând la întreaga lume care e înfăţişează privirilor noastre cu toate frumuseţile şi ispitele ei, Domnul grăieşte: Ce va olosi omului de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul său? Ce folos pentru om, ce dobândeşte, dacă ar pune stăpânire nu pe vreun lucru de puţină însemnătate, ci chiar pe întreaga lume văzută? Această lume văzută este numai un adăpost vremelnic pentru om!
Nu este pe pământ nici un lucru, nu este pe pământ nici o întâietate pe care să le putem socoti ale noastre. Totul ne este luat de moartea necruţătoare şi cu neputinţă de ocolit, iar adeseori chiar înainte de moarte ni le iau împrejurările şi întorsăturile neprevăzute ale sorţii. Ne dezbrăcăm de însuşi trupul nostru ajunşi în pragul hotărâtor al veşniciei. Bunul nostru, avutul şi comoara noastră este sufletul nostru – numai sufletul nostru. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 37), spune Cuvântul lui Dumnezeu. N-avem cu ce să acoperim pierderea sufletului atunci când îl ucide moartea veşnică, ce se înfăţişează în chip amăgitor drept viaţă.
Ce înseamnă a-ţi lua crucea?
Crucea era unealtă a pedepsei de ocară pentru robi şi gloata lipsită de drepturi cetăţeneşti. Lumea trufaşă, lumea vrăjmaşă lui Hristos, îi lipseşte pe ucenicii lui Hristos de drepturile de care se bucură fiii lumii. Dacă aţi fi din lume, le spune Domnul următorilor Săi, lumea ar iubi ce este al său. Iar fiindcă nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi, pentru aceasta vă urăşte pe voi lumea… Scoate-vă-vor pe voi din sinagogi, şi va veni vremea ca tot cel ce vă va ucide să i se pară că aduce slujbă lui Dumnezeu (Ioan 15, 19, 16, 2).
A-ţi lua crucea înseamnă a îndura cu mărime de suflet batjocurile şi ocările cu care lumea îi acoperă pe următorii lui Hristos, necazurile şi prigoanele cu care lumea iubitoare de păcat şi oarbă îi prigoneşte pe următorii lui Hristos. Pentru aceasta, este plăcut înaintea lui Dumnezeu, spune Sfântul Apostol Petru, de rabdă cineva necaz pentru ştiinţa lui Dumnezeu, pătimind pe nedrept… că spre aceasta aţi fost chemaţi (I Petru 2, 19, 21) de către Domnul, Care i-a vestit pe cei iubiţi ai Săi: în lume necazuri veţi avea: ci îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).
A-ţi lua crucea înseamnă a răbda cu vitejie, pentru Evanghelie, greaua osteneală nevăzută, chinul şi mucenicia nevăzută în lupta cu propriile patimi, cu păcatul care trăieşte în noi, cu duhurile răutăţii, care cu aprindere se scoală asupra noastră şi ni se împotrivesc cu încrâncenare atunci când hotărâm să lepădăm jugul păcatului şi să ne supunem jugului lui Hristos. Nu ne este nouă lupta, a zis Sfântul Apostol Pavel, împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12). Armele oştirii noastre nu sunt trupeşti, ci puternice prin Dumnezeu spre surparea tăriilor, surpând izvodirile minţii şi toată înălţarea ce se ridică împotriva ştiinţei lui Dumnezeu, şi robind toată înţelegerea spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 4-5). Dobândind biruinţă în acest război nevăzut, însă foarte ostenicios, Apostolul striga: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care lumea mie s-a răstignit, şi eu lumii (Galateni 6, 14).
A-ţi lua crucea înseamnă a te pleca supus şi smerit necazurilor şi nevoilor pământeşti pe care îi place Proniei dumnezeieşti să le îngăduie asupra noastră spre spălarea păcatelor noastre. Atunci crucea slujeşte omului drept scară de la pământ la cer. Pe această scară a urcat tâlharul pomenit în Evanghelie – a urcat din cele mai cumplite fărădelegi în prealuminatele sălaşuri ale raiului: el a rostit de pe crucea sa cuvinte pline de smerită cugetare; prin smerita cugetare a intrat în cunoaşterea lui Dumnezeu, prin cunoaşterea lui Dumnezeu a dobândit cerul. După dreptate cele vrednice de faptele noastre luăm, a grăit el; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23, 41-42).
Şi noi, iubiţi fraţi, să repetăm cuvintele tâlharului, cuvinte al căror preţ e raiul! Sau, precum Iov, să binecuvântăm pe Domnul, Dreptul şi totodată Milostivul Judecător, Care ne pedepseşte. Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, spunea acest pătimitor, să nu răbdăm şi cele rele? Cum a plăcut Domnului, aşa s-a şi făcut (Iov 2, 10; l, 12). împlinească-se asupra noastră nemincinoasa făgăduinţă a lui Dumnezeu: Fericit bărbatul care rabdă ispita: căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El (Iac. l, 12).
A-ţi lua crucea înseamnă a te supune de bună voie şi cu osârdie lipsurilor şi nevoinţelor prin care se înfrânează pornirile dobitoceşti ale trupului nostru. O astfel de răstignire a trupului a folosit asupra sa şi Sfântul Apostol Pavel: îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, spune el, ca nu cumva, altora propovăduind, însumi să mă arăt netrebnic (I Cor. 9, 27). Cei ce sunt în trup, adică cei ce nu-şi înfrânează trupul, ci îi îngăduie să precumpănească asupra sufletului, lui Dumnezeu a plăcea nu pot. Şi ca atare, trăind după trup, suntem datori să trăim nu pentru trup! De vieţuiţi după trup, veţi muri cu moartea cea veşnică; iar de veţi omorî cu duhul faptele trupului, veţi fi vii cu viaţa cea veşnică, fericită (Romani 8, 8, 12-13). Trupul este înfrânat fiinţial prin duh – aşadar, numai duhul poate stăpâni asupra trupului şi-l poate cârmui, atunci când trupul este pregătit pentru supunere prin răstignirea lui.
Trupul e răstignit prin post, prin priveghere, prin metanii şi alte osteneli trupeşti puse asupra lui cu înţelepciune şi cu măsură. Nevoinţa trupească făcută cu înţelepciune şi cu măsură slobozeşte trupul de greutate şi grosime, îi întăreşte puterile, îl păstrează mereu uşor şi în stare de lucrare. Cei ce sunt ai lui Hristos, spune Apostolul, şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24).
Ce înseamnă a lua crucea, şi anume crucea ta?
Înseamnă că fiecare creştin trebuie să îndure cu răbdare anume acele necazuri şi prigoane din partea lumii ce se abat asupra lui, şi nu altele. Asta înseamnă că fiecare creştin este dator să lupte cu bărbăţie şi cu statornicie anume cu acele patimi şi cu acele gânduri păcătoase care apar în el.
Asta înseamnă că fiecare creştin este dator ca, plin de supunere înaintea voii lui Dumnezeu, mărturisind dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, dând mulţumită lui Dumnezeu, să îndure anume necazurile şi lipsurile cărora le îngăduie dumnezeiasca Pronie să se abată asupra lui, iar nu altele, pe care i le zugrăveşte şi cu care îl îmbie închipuirea trufaşă. Asta înseamnă că trebuie să ne mulţumim anume cu acele nevoinţe trupeşti care sunt potrivite cu puterile noastre trupeşti, de care are anume nevoie trupul nostru pentru a fi ţinut în rânduială, iar nicidecum să năzuim, târâţi de râvna pe care o insuflă slava deşartă – precum spune Sfântul Ioan Scărarul – către post foarte aspru, priveghere foarte multă şi alte nevoinţe lipsite de măsură, care zdruncină sănătatea trupească şi îndreaptă duhul nostru spre părere de sine şi amăgire de sine.
Toată omenirea se osteneşte şi suferă pe pământ – dar ce deosebire între o suferinţă şi alta!
Cât de felurite sunt patimile care se luptă cu noi! Cât de felurite sunt necazurile şi ispitele pe care ni le trimite Dumnezeu pentru tămăduirea noastră, pentru spălarea păcatelor noastre! Ce deosebire între oameni chiar în privinţa puterilor trupeşti, chiar în privinţa sănătăţii! Chiar aşa: fiecare om are crucea sa. Şi fiecărui creştin i s-a poruncit să ia cu lepădare de sine tocmai această cruce a sa şi să urmeze lui Hristos. Cine a luat crucea sa lepădându-se de sine, acela sa împăcat cu sine însuşi, cu împrejurările în care se află, cu starea sa cea din afară şi cea lăuntrică; numai acela poate urma lui Hristos cu înţelegere şi fără rătăcire.
Ce înseamnă a urma lui Hristos?
Înseamnă a cerceta şi a-ţi însuşi învăţătura Evangheliei, a avea Evanghelia ca singur îndreptar al lucrării minţii, al lucrării inimii, al lucrării trupului, înseamnă a-ţi lua felul de a gândi din Evanghelie, a-ţi rândui simţirile inimii potrivit Evangheliei şi a sluji drept chip viu al Evangheliei prin toate faptele, prin toate mişcările tainice şi vădite. De o asemenea urmare a lui Hristos este în stare, repetăm, numai acela care, fugind de amăgirea prin smerenie (Coloseni 2, 18), a hotărât să dobândească adevărata smerită cugetare acolo unde odihneşte ea – în ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu. Cel ce a intrat în supunerea faţă de Dumnezeu unită cu deplină lepădare de sine, care şi-a luat crucea sa, a recunoscut şi a mărturisit această cruce ca fiind a sa.
Iubiţi fraţi! Închinându-ne astăzi, după rânduială sfintei Biserici, cinstitei Cruci a Domnului cu trupurile noastre, să ne închinăm ei şi cu duhul! Să cinstim cinstita Cruce a lui Hristos – unealta biruinţei şi semnul slavei lui Hristos – mărturisind fiecare de pe crucea sa:
„După dreptate cele vrednice de faptele mele iau; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”. Prin recunoaşterea propriei păcătoşenii, prin mulţumită adusă Domnului, prin supunerea faţă de Dumnezeu facem din crucea noastră – unealtă a pedepsei şi semn al necinstei – unealtă a biruinţei şi semn al slavei, asemeni Crucii Domnului. Să ne deschidem prin cruce raiul. Să nu ne îngăduim atât de vătămătoarea cârtire, şi mai ales să nu ne îngăduim hula cea pierzătoare de suflet, care adeseori se aude din gura păcătosului orbit, învârtoşat, care se sfâşie şi se zbate pe crucea sa, străduindu-se în zadar să scape de cruce.
Pentru cel ce cârteşte şi huleşte, crucea se face nesuferit de grea, trăgând în iad pe omul răstignit pe ea. „Ce am făcut?” – strigă păcătosul care nu-şi recunoaşte starea, şi îl învinuieşte de nedreptate şi nemilostivire pe Dreptul Judecător şi Milostivul Dumnezeu, defăima şi tăgăduieşte purtarea de grijă a lui Dumnezeu; văzându-L răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, cere de la El în batjocură şi cu viclenie: Dacă Tu eşti Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi (Luca 23, 39), pogoară- Te de pe cruce (Matei 27, 40)! Însă Domnul nostru Iisus Hristos bine a voit a Se sui cu trupul pe cruce şi moarte a răbda55, pentru ca prin cruce să împace omenirea cu Dumnezeu, ca prin moarte să mântuiască omenirea de moartea veşnică.
Pregătindu-i pe Sfinţii Apostoli de marea întâmplare care avea să se săvârşească – răscumpărarea neamului omenesc prin pătimirile şi moartea de ocară a Dumnezeu-Omului, Domnul le-a vestit Apostolilor din timp că trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să pătimească mult, să fie omorât şi să învie. Această prevestire le-a părut câtorva dintre Sfinţii Apostoli ciudată şi cu neputinţă de împlinit. Atunci Domnul ia chemat înaintea Sa pe ucenicii Săi şi le-a zis: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de Sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Amin.
Din „Predici la Triod şi Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov

Duminica Sfintei Cruci


Pentru a uşura nevoinţa postirii, Sfânta Biserica a rânduit ca la mijlocul Postului să se scoată Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului. Cine posteşte cu adevărat trebuie neapărat să rabde necazul trupului, lupta dârză cu el a duhului şi pe deasupra cursele diavolului, care lucrează asupra sufletului nostru prin tot felul de gânduri aducătoare de întristare mare, mai ales celor ce nu sunt încă întăriţi şi desăvârşiţi în viaţa creştină.

Tocmai pe postitorii de felul acesta să-i mângâie Crucea de viaţă Făcătoare a Domnului, care a fost scoasă acum spre închinare şi spre privirea şi sărutarea ei cu inima, şi să le uşureze nevoinţa. Să nu fie lipsiţi de mângâierea ei nici cei care nu postesc cu postul adevărat, nici cei care nu postesc deloc; să alerge fiecare cu credinţă şi cu dragoste şi să-L sărute pe ea pe Mântuitorul.
Fie ca Dumnezeiescul Pătimitor să-i înveţe pe toți de pe Crucea Sa această însemnată îndatorire a creştinului: postirea şi omorârea trupului nostru iubitor de păcat. Deoarece în faţa Crucii ne vine de la sine să facem asta, vom vorbi acum despre măreţia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, care s-a arătat pe Cruce, ca să trezim în inimile reci ale creştinilor iubirea de Dumnezeu şi de viaţa vrednică de un creştin. Ce adânc al iubirii lui Dumnezeu Făcătorul s-a arătat faţă de făptura Lui – omul – pe Cruce! Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute, Cel ce a aprins pe cer soarele, luna şi nenumărata mulţime a stelelor, Cel ce a revărsat văzduhul ca să răsufle tot ce viază, Care a revărsat apele pe faţa pământului, Care acoperă cu verdeaţă întreg pământul şi face să rodească, face să crească şi hrăneşte toate făpturile vii, Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut a binevoit a Se face om pentru mântuirea omului care a căzut de bunăvoie din viaţă în moarte, a răbdat pentru el pe Cruce cele mai chinuitoare pătimiri cu putinţă şi moartea cea mai de ocară, ca pătimirile Lui să fie socotite de către Drept Judecătorul Tată Ceresc drept pătimiri ale întregii omeniri din toate vremurile şi locurile, ca în felul acesta omenirea care are credinţă şi dragoste către El să se izbăvească de neînchipuitele chinuri veşnice din iad şi de moartea veşnică.
Când vede această iubire nemărginită a Marelui, Atotputernicului Dumnezeu față de omul căzut, cel ce are neîntunecaţi ochii inimii nu poate să nu plângă, ci varsă lacrimi de iubire şi de recunoştinţă, neavând ce să aducă mai mult decât atât ca prinos Celui ce pune preţ pe lacrimile noastre. Cum răspund însă cei mai mulţi dintre noi la această iubire dumnezeiască? Răspund prin nesimţire, fiind gata să-L răstignească a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu prin toate păcatele cu putinţă, făcând din răsputeri placul trupului lor păcătos, aşa încât cei mai mulţi dintre noi, uitând parcă de pătimirile pe Cruce ale Domnului Iisus Hristos, nu trăiesc deloc pentru cer şi pentru sufletul lor, ci pentru pământ şi pentru trupul lor, şi cu mare greutate se învoiesc să refuze timp de câteva zile trupului prisosul de mâncare şi băutură, potrivit rânduielii bisericeşti.
Aşadar, singuri ne depărtăm din toate puterile de mântuirea noastră; Mântuitorul a pătimit pentru noi pe Cruce, însă noi nici nu vrem să ştim de pătimirile acestea; El ne-a poruncit, pentru mântuirea noastră, să ne luăm fiecare crucea şi să urmăm Lui spre slava cerească, iar noi nici nu vrem să auzim de asta; ni s-a arătat, ca doctorie, omorârea trupului nostru cu patimile şi poftele lui, însă noi ne străduim şi mai tare să ne satisfacem patimile, să ne împlinim poftele. Aşa va fi şi sfârşitul nostru, şi vom fi înghiţiţi de focul cel veşnic, şi nu vom primi nici o picătură răcoritoare în văpaia gheenei, fiindcă aici am avut toate răcoririle cu putinţă, toate plăcerile cu putinţă pentru trupul păcătos. Să nu dea Domnul aşa ceva! Să ne luăm cât mai repede crucea, atâta timp cât Cel răstignit pe Cruce continuă să ne arate milele Sale. Amin.

Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, 2013

Predică la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici    „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34)

Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).
Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ţi l-a dat, tu aduci un străin care te robeşte.
Acesta stăpâneşte, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. L-ai dipreţuit, şi acela nu mai trăieşte în tine, moare.
Păcatul creează în noi lumea lui proprie, creează înauntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul tău, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Aceasta vrea să o facă păcatul. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înăuntrul tău şi înăuntrul meu propria lui icoană. Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul. Întotdeauna, atunci când îl îmbrăţişăm, întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19).
Răul l-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac. Nu găsesc putere pentru aceasta, nu găsesc putere înăuntrul meu.
Iată, Evanghelia de azi ne descoperă modul pentru a realiza în viaţa noatră binele pe care-l dorim. Acesta este lepădarea de tine însuţi, de păcatul tău, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip înăuntrul tău. Prin post, în realitate îndepărtăm păcatoşenia care este înăuntrul nostru. Înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăeşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă “să se lepede de sine însuşi“: înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre (rele), tot ce este omenesc, tot ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Hristos. Să se schimbe, toate să devină Hristos.
„Căci dacă va vrea cineva să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, îl va mântui pe el”(Marcu 8:35). Dacă, desigur, lepădăm orice păcat al nostru, orice patimă a noastră; şi dacă ştim, dacă simţim şi dacă vrem ca Hristos să devină suflet în sufletul nostru, inimă în inima noastră, să înlocuiască sinele nostru, ego-ul nostru cu Sinele Său. Aceasta este calea unică ca să păzim, eu şi tu şi orice om, sufletul nostru de iad, de distrugere, de diavol, de orice rău, de veşnicele chinuri, să găsim înăuntrul nostru acel suflet cu chip dumnezeiesc, acel suflet dumnezeiesc pe care Dumnezeu ni l-a dat.
Suflet cu chip dumnezeiesc! – Unde este oare? – La Hristos. Hristos S-a făcut om ca să ne spună: Iată, aşa trebuie să fie omul. El, Dumnezeu, S-a făcut om. El, Dumnezeu, a arătat în Sinele Său Persoana (Faţa) lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după Chipul (Icoana) lui Dumnezeu. Suntem datori să trăim conform cu Acesta. Ce este mintea noastră? Icoana minţii lui Hristos, a minţii lui Dumnezeu. Obligaţia noastră este să facem mintea noastră asemănătoare cu mintea lui Hristos, adică să hristificăm mintea noastră întreagă şi să putem spune cu apostolul Pavel : “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Dar până să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Hristos, a lui Dumnezeu, propria noastră vointă mereu rătăceşte, este mereu neputincioasă, mereu se împiedică şi se adânceşte în păcat. Dacă Îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca pe veşnicul nostru model, veşnicul nostru  vis, atunci ne identificăm sinele nostru cu propria lui voinţă. Atunci spunem: nu vreau să se facă voia mea, ci a Ta (Doamne). Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Atunci când noi păzim poruncile lui Dumnezeu, vrem să vindecăm voinţa noastră de toate neputinţele ei, de toate bolile ei, de toată moartea ei, în realitate ne vindecăm sinele nostru de orice păcat şi surghiunim din sinele nostru tot ceea ce induce la păcat. Da! Cu cât omul întreg Îl iubeşte pe Dumnezeu, cu cât întru adevăr se nevoieşte să se lepede de sinele său şi să-L urmeze pe Hristos, să ridice Crucea lui Hristos, atunci într-adevăr primeşte de la Domnul Iisus Hristos putere dumnezeiască. Pentru că, după cum s-a spus, Crucea “nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). Nouă, pentru mine şi pentru tine şi pentru orice om, când te hotărăşti să-ţi sileşti sinele tău, să ridici crucea ta, iată! Tu în aceeaşi clipă primeşti putere dumnezeiască. Această putere o dă Domnul, ca să poţi să învingi orice păcat înăuntrul tău, orice rău, orice rea obişnuinţă, să poţi să-ţi educi limba să nu spună cuvinte necuviincioase, să-ţi educi ochiul să nu privească cele care nu se cuvine a fi privite. Întreagă viaţa ta să devină hristoformă (cu chipul lui Hristos). Pentru cine? Pentru Hristos. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos înăuntrul tău. Iată, acesta este scopul nostru, acesta este visul nostru, acesta este odihna şi pacea şi Raiul cel veşnic al sufletului nostru, al oricărui suflet omenesc. Fără Hristos, sufletul nostru nu dobândeşte pace…
Propria noastră cale, calea Sfinţilor şi a postului este străduinţa (zorul) asupra sinelui nostru de a făptui orice bun, continua străduinţă a sinelui nostru  către orice lucru bun. Pentru că firea noastră nu vrea binele. Ea înclină spre rău. Tu, însă, zoreşte-ţi sinele tău ca să-ţi înnăbuşi orice rău care există înăuntrul tău. Domnul îţi va da puterea Învierii ca să înfăptuieşti binele. Să ne ridicăm crucea noastră, să hristificăm sufletul nostru.
Să fim atenţi că postul nu este altceva decât a înlocui sinele nostru cu Hristos, cu Dumnezeul nostru. Prin orice virtute, omul trebuie să înlocuiască sinele său cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “Dumnezeu este virtutea“, după cum zice Sfântul Maxim. Şi această putere dumnezeiască este mai puternică decât această lume de aici. Această putere ne-a fost dăruită ca să învingem orice rău, orice păcat, orice putere diavolească. Zoreşte-ţi sinele la tot lucrul bun, iar Domnul cel Bun Îţi va da puterea Învierii. Aşa încât să mergi de la necazul mai mare la cel mai mic şi de la cea mai mică bucurie la cea mai mare bucurie. Să păşim toţi spre Împărăţia cerurilor până când vom putea să spunem şi noi prin harul lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, de acum nu mai trăiesc eu. Tu trăieşti în mine, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Traducere acvila30.ro; sursa: http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/c_week/cweek_5.htm)

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos

line10

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos – Predica la duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci




In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Dreptmaritori si vrednici de dragoste crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos.
Precum Biserica preamareste si invata: “Mare este puterea Crucii Tale, ca s-a infipt in mijloc si lucreaza in lume”. Infipt in mijloc este si praznicul imparatesc al Sfintei Cruci, ca si celelalte: Nasterea Domnului, Invierea – praznicul central. Atat duminica de dinainte cat si cea de dupa Sfanta Cruce cinstesc cuvinte ale Evangheliei privind Crucea. Astfel, cu o saptamana in urma, din Evanghelia dupa Sfantul Ioan, am auzit: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Si dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului (pe cruce)” (Ioan 3,13 – 14) – descoperindu-ni-se taina Crucii, inainte de praznuirea ei, la 14 septembrie. Sfanta Evanghelie de astazi tot despre Cruce ne invata. Si ne rugam Bunului Dumnezeu, Tatal prin Fiul in Duhul Sfant, sa intelegem taina Crucii. (Marcu 8,34 – 9,1)

“ Si chemand la sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea interga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tataului Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor (ucenicilor si celor de fata, si noua): Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici (si acum), care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere.”

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumineze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin – caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se:

“Prin acest semn vei invinge” – pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.
Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu – chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea – luand crucea Lui.
De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu – adica lucrarea asemanarii – tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine – si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte – sa se lepede de sine”.
La acest cuvant, de atatea ori rostit si talcuit in felurite chpiuri, indraznim a cugeta si noi astazi, impreuna. Ce inseamna “sa se lepede de sine”, sa te lepezi de sinea ta? S-a zis de atatea ori: de pacat. Dar in ce consta pacatul in lucrarea lui, in aratarea lui. Pacatul, cum Scriptura il descopera, punandu-l in vazul constiintei tuturor, este insfulat (nu inspirat – numai Dumnezeu ne inspira) de demon, sub chipul sarpelui, catre Eva: “V-a zis Dumnezeu ca de veti gusta din pomul cunostintei binelui si raului veti muri? Nu veti muri, ci veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul”. Aici este aratarea si un fel de inceput al pacatului: Veti fi ca niste dumnezei; veti fi voi dumnezei (e la plural scris in Scriptura; de aceea au si aparut idolii), cunoscand binele si raul – decizand voi ce este bine si rau. Sa luam aminte o clipa: “ca niste dumnezei”. Tu sa-ti devii dumnezeu… In locul lui Dumnezeu esti ispitit sa pui un nou inceput, asadar. Talcuiam si alta data noi: orgoliul, mandria. Cand Luicifer a voit sa-si puna tronul alaturi de Cel preainalt. El, Lucifer, purtatorul de lumina, alaturi de Cel Preainalt. Si, spune Proorocul: “O, cum ai cazut, Luceafar!” Iar Mantuitorul l-a vazut cazand, cum citim dupa sfantul Evanghelist Luca: “Vazut-am pe Satana ca un fulger cazand din cer”. Caderea in orgoliu, cum ne-a luminat Dumnezeu sa o talcuim, incerand sa pui in tine inceputul. Dar intelegi deodata ca tu nu-ti esti inceput: Era un timp cand tu nu erai.
Am folosit acest cuvant pe care l-a insuflat demonul lui Arie, la Sinodul de la Niceea, care spunea despre Mantuitorul, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului: “Era un timp cand nu era”. Si Sfantul Atanasie a spus: “Cum ne-ar putea mantui cineva daca nu e Dumnezeu insusi, deci din vesnicie?” Si numai demonul a insuflat acest cuvant, pentru ca el insusi, fiind adus de la nefiinta la fiinta, cazand in aceasta mandrie nemasurata, a vrut sa fie in locul lui Dumnezeu. Iar ispita lui asupra omului aceasta a fost: “Veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul” si “nu veti muri”. Atunci, Adam si Eva au vazut ca sunt goi. S-au deschis ochii lor si au vazut ca sunt goi de har, de lumina divina, ca sunt in timp veniti. Ochii demonului s-au deschis intai. El a vazut ca e adus de la nefiinta la fiinta si, cazand, l-a ispitit si pe om, sa-l intoarca inapoi, spre nefiinta. De aceea, din nefericire, cand moare cineva, multi spun ca a trecut in nefiinta. Doamne pazeste! Dumnezeu nu mai trece in nefiinta ce a adus la fiinta, ci trece in nemurire.
Caci protoparintele Adam – cuvant adanc al Sfantului Maxim Marturisitorul -, calcand porunca dumnezeiasca, a dat firii alta obarsie decat cea dintai, constatatoare din placere. Placerea, care imbata, atata pofta omeneasca, sfarsind in moarte, prin durere. Sfantul Maxim mereu indica acest drum intre placere si durere: Pacatul intra prin placere si sfarseste in durere; din durere cauta alta placere si iar ajunge la durere. Si asa, penduland intre placere si durere, in cele din urma moartea ii pune capat. Adam, la sfatul sarpeului, a nascocit o placere ce nu era urmarea unei dureri de mai inainte, dar care ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe toti cei nascuti din el dupa trup, impreuna cu sine, la sfarsitul mortii prin durere datorita obarsiei lor nedrepte din placere. De aceea a venit Fiul lui Dumnezeu in lume si S-a facut Om, dand firii alta obarsie, prin a doua nastere, din Duhul Sfant, obarsie pe care o duce, prin osteneala si durere, prin Cruce, prin moartea atotcuvenita a lui Adam (caci isi avea obarsia in neascultare), la inviere, desfiintand moartea.
De aceeea spune Mantuitorul: “sa se lepede de sine” – cel ce vrea sa vina dupa Mine sa lepede aceasta tragedie a caderii. Lepadarea atat a orgoliului, a mandriei – inceputul a tot pacatul, cat si a starii de intuneric in care te socotesti simplu faptura, nefiinta. In starea ta limitata, marginita, a simti ca temeiul existentei tale e Cel vesnic! Tu esti zidit, dar adus de la nefiinta la fiinta de Cel vesnic. Sa simti in tine, acel Amin al lui Dumnezeu: Sa fie! “Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea”. Crucea care a rastignit, a omorat pacatul. Caci jertfa nu e moarte; este taina a iubirii; este a fi cu fata catre Dumnezeu, Tatal Fiul si Duhul Sfant. Numai in despartirea de El eu cad in moarte. Si daca Adam, prin pacat, a schimbat starea de jertfa, de iubire catre Dumnezeu, in stare de moarte, Hristos, prin Cruce, a transformat moartea in jertfa.
Toate cuvintele Lui de pe Cruce au fost acest luminos drum de la moarte la viata, de transfigurare a mortii in jertfa: “Parinte, iarta-le ca nu stiu ce fac” – cuvant al iubrii; catre mama Lui si Ioan, ucenicul: “Mama, iata fiul tau”. Lui: “Iata mama ta”. Sau rastignitului: “Astazi vei fi cu mine in rai”. Sau: “Dumnezeu Meu, Dumnezeu Meu, pentru ce M-ai parasit?” – rostind cuvintel psalmistului (Ps 20, 1), adica parasirea noastra si caderea lui Adam, transfigurand-o. Rostind “Mi-e sete” – Mi-e sete de toata umanitatea. “Savarsitu-s-a” – in Cruce savarsind taina mantuirii. Si “Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu”.
Si moartea noastra insasi se transfigureaza in jertfa daca in chipul acesta luam crucea cu Hristos si rostim cuvintele Lui de pe cruce, traindu-le.
“… Sa-si ia crucea si asa sa-Mi urmeze”. Intreaga viata a noastra e un suis al crucii, purtand in noi si transfigurand mereu in noi cuvintele de pe cruce ale Mantuitorului. Si asa inaintam spre lumina, iubitilor. Crucea se descopera intocmai in lumina.
Si continua Iisus: “Caci cine va voi sa-si scape sufletul sau il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie acela il va scapa”. Cine va voi sa-si scape sufletul – adica sa te salvezi prin tine, conform acelui cuvant demonic – “veti fi ca niste dumnezei”; tu iti esti propriul dumnezeu. “Iar cine isi va pune sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie il va castiga”. Adica in numele lui Iisus. Nu te poti mantui prin tine; tu esti venit de la nefiinta la fiinta. Pentru care spune, mai departe, atat de puternic si adanc cuvant: “Ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga daca-si pierde sufletul sau, sau ce ar putea omul sa dea in schimb pentru sufletul sau?”. – Alt cuvant de adancime negraita! Sufletul, impreuna cu trupul in care traim, ca un fel de locas al sufletului. Sufletul e unit cu trupul, dar nu e tot una cu el. E si unit si deosebit. O taina a sufletului. Si port mereu in mine aceasta durere, pe care o marturisesc: Nu traim indeajuns taina sufletului nostru, de aceea nici nu-i simtim in adanc adevarul, realitatea lui. Noi traim prea mult cu fata catre trup, catre cele trupesti. Si toate cele trupesti, materiale, atat de adanc s-au intiparit in noi, incat am mers pana a spue ca materia e totul. Si spun aceasta fara sa gandeasca nefericitii oameni ca nimic nu s-ar fi construit fara suflet, fara gandire. De aceea, ajungem atat de grav indobitociti (ca dobitoacele), pentru ca desconsideram sufletul. Nimic nu se zideste fara suflet, fara gandire, care este fructul sufletului. Totul e gandire. Orice faptura este o opera, este o gandire a Ziditorului.
Si asa de frumos si adanc spune dumnezeiscul Maxim Marturisitorul: “Sufletul este ecoul indepartat al vocii Cuvantului. Dar desi locuieste sufletul in trup, e altceva, esential altceva”. Spusese Inteleptul biblic: “Si se va pogori trupul in pamantul din care a fost luat, iar sufletul la Dumnezeu, cel ce L-a dat”. Si talcuind asa, dumnezeiescul Maxim da trei caractere sufletului. Primul: este simplu si indivizibil, intr-un trup impartit, dispersat (in miliarde de celule). Cum a spus marele Paulescu: sufletul este agentul finalitatii, factorul, constiinta acestui trup, pe care-l calauzeste. Constiinta pe care a suflat-o Dumnezeu si o sufla in fiecare dinte noi atunci cand se unesc cele doua celule – paterna si materna. Atunci Ziditorul sufla in fiecare un suflet unic, o constiinta unica, un factor activ, luminos, nemuritor, care calauzeste trupul si-l insufla spre desavarsire (pentru care cate un trup se sfinteste).
Al doilea caracter: sufletul este nemarginit, intr-un trup adunat, marginit. Cu totii suntem intr-un anumit loc. Dar nu simtim ca sufletul nostru nu e marginit in acest loc in care ne aflam? Desi in timp zidit, eu pot gandi la inceputul meu si la inceputul lumii insasi, dincolo de marginile universului, cu acest suflet chemat de Cel vesnic sa existe. Desi in trup, e altceva, depasind trupul.
Si mai da inca un talc dumnezeiescul Maxim, zicand: el care e miscat, si se schimba. Trupul numai aparent se schimba, imbatraneste, mai curand. Dar sufletul se misca. El cade, dar se si inalta. Iar cand se inalta cu gandirea si transfigureaza materia aceasta, o face vie, o face luminoasa (sau intunecata). Si nu din el, ci din Cel care da si lumina si stralucire si inaltare, Care te inalta catre nemurire. De aceea, si rugaciunea, viata duhovniceasca, te invata sa te lepezi de sine – sa te lepezi de tot ceea ce te lipeste numai de lumea aceasta, care-i trecatoare. Atunci sufletul se inalta si, cum spune dumnezeiescul Calist, in miscarea lui e nemarginit. Numai sufletul se inata catre Cel nemarginit. De aceea nu e vrednicia ta sa ramai numai la cele trecatoare. Si, in tragedia aceasta pe care am contemplat-o, cand acele minti bolnave, sarmanele, demonice, au aruncat moartea, mi-am zis: Doamne, acestea, parca odata mai mult iti descopera cum demonul distruge. Dar ma rugam pentru sufletele acelea care erau in chinurile morti, si ale celor din jurul lor, care au supravietuit: Da-ne lumina Ta, Doamne, si sa intelegem ca, peste toate, taina luminii Tale, a nemuririi, a vesniciei, inalta sufletele noastre.
Am inteles, deci, din cuvantul Mantuitorului: “Ce-ar folosi omului de ar castiga lumea intreaga dar si-ar pierde sufletul si ce ar da omul in schimb pentru sufletul sau?”, atat de limpede acum, ca lumea intreaga nu poate avea ca pret sufletul. Ca sufletul pe toata o cuprinde si lumea intreaga se poate macina, se poate ruina, se poate trece, ca si trupurile noastre prin moarte, dar sufletul e deasupra tuturor; pe toate le invaluie. Nimic din lume nu-l poate intr-un fel masura sau contrapune. Cum observa un scriitor credincios, Francois Mauriac, dand marturia aceasta, atat de sensibila penru orice constiinta:
Iata-ma asa cum am fost mereu, de cand am facut cunostinta cu lumea. Cand ne cunoastem si ne privinm dinlauntru nu ne vom deosebi cu nimic in ceasul sfarsitului nostru de ceea ce am fost de-a lungul anilor nostri. Daca eu traiesc viu taina sufletului meu, cu aceeasi privire stralucitoare, chiar cu mesa care mi-ar fi pusa pe frunte ca o umbra. Caci vechiul om se inlantuie dintr-o certitudine si o permanenta continuitate a sufletului. O identitate a mea cu mine insumi din tot timpul si mereu!” Aceeasi identitate, de cand eram copilas, baietel, adolescent, invatand in camaruta pe care mi-o daduse mamica. Apoi, tanar student, barbat, cu sarcinile mele in lume, s-a schimbat trupul mereu; dar sufletul, in memoria mea sfanta e acelasi. Si va ramane mereu, tot mai luminos stralucind in lumina Mantuitorului. Si inteleg atunci, cum ai spus Tu, Doamne: “De cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in acest neam desfranat si pacatos si Fiul Omului se va rusina cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri”. Cuvantul Lui: Nimic nu poti da in schimb pentru sufletul tau – pastreaza-l curat si el se lumineaza neincetat. Sa nu se umbreasca in slabiciunile si caderile lumii, ci in fata lui Hristos Cel inviat sa straluceasca mereu. Lucreaza aceasta, fa-o vie in sufletul tau, mai ales prin ultimul cuvant al Evangheliei.
Caci zicea: “Adevar va spun voua, sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere”. Deci, ca sa nu te inspaimanti de moarte iti da Dumnezeu o arvuna din imparatia Lui, asa cum daduse Mantuitorul pe Tabor celor trei ucenici – Petru Iacob si Ioan – stralucirea invierii Lui, ca o arvuna. Liturghia noastra, rugaciunea, Evanghelia, marturisirea si Impartasania noastra, toata asezarea noastra in credinta, in lumina, inalta sufletul. Si simtim, daca lucram acestea, in noi nemurirea, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Si atunci, intelegem: Nu poti da nimic in schimb pentru sufletul tau in care lumineaza Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu Maica Domnului si cu toti sfintii. In chipul si in puterea Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, sfanta invierea Ta o laudam si o marim. Amin.
Parintele Constantin Galeriu

 

Sursa