Adevărată pocăintă



Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!

Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: „Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!” (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.
Apostolul Pavel spune ca Esau „desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: „El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta”.
Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?
Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: „Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod – omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)”. Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!
In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am pacatuit calcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am pacatuit înaintea Domnului meu”. Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat…
Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi – spune el – pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]

Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

1

SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE POCAINTA


            […] Atunci, în vremea propovaduirii Sale pe pamânt, Domnul i-a chemat la tamaduire pe toti cei bolnavi de pacat si n-a recunoscut nici un pacat ca fiind de netamaduit. Si acum continua sa-i cheme pe toti; fagaduieste si daruieste iertarea oricarui pacat, tamaduirea oricarei boli a pacatului. Voi, care pribegiti pe acest pamânt, voi toti, care nazuiti sau sunteti trasi spre calea cea larga în zarva care nu mai amuteste a grijilor, distractiilor si veseliilor lumesti, prin flori amestecate cu spini, care grabiti pe acest drum catre un sfârsit pe care toti îl cunosc si pe care toti îl uita, catre mormântul întunecos, catre o vesnicie si mai întunecoasa si cumplita, opriti-va! Dezmeticiti-va din vraja lumii, care va tine fara contenire în robie! Plecati-va urechea la ceea ce graieste Mântuitorul, luati aminte cum se cuvine la cuvintele Lui! Pocaiti-va si credeti în Evanghelie, va spune El, pocaiti-va: ca s-a apropiat Împaratia cerurilor. Foarte mare nevoie aveti voi, care pribegiti pe pamânt, sa luati deplin aminte la acest îndemn cu adevarat folositor, mântuitor; altminteri, veti ajunge la mormânt, veti ajunge la pragul si la portile vesniciei fara a fi dobândit nici o farâma de întelegere adevarata nici despre vesnicie, nici despre îndatoririle celui ce intra în ea, pregatindu-va în ea doar îndreptatite le pedepse pentru pacatele voastre.

Cel mai greu pacat e nepasarea fata de cuvintele Mântuitorului, dispretuirea Mântuitorului. Pocaiti-va! Amagitoare, înselatoare calea vietii pamântesti: pentru cei care o încep, ea pare o arena fara sfârsit, plina de adevaruri, iar celui ce o termina îi pare calea cea mai scurta cu putinta, plina de vise desarte. Pocaiti-va! Pacatosul orbit, care îsi întrebuinteaza întreaga viata pamânteasca, toate puterile sufletului si ale trupului pentru a dobândi slava, bogatie si toate celelalte agoniseli si întâietati supuse stricaciunii va trebui sa paraseasca toate acestea în clipele când de pe suflet cu sila se va dezbraca haina sa, trupul, atunci când sufletul va fi dus de îngeri neînduplecati la judetul Dreptului Dumnezeu, judet pe care el nu-l stie, judet pe care îl dispretuieste. Pocaiti-va!

            Se ostenesc, se grabesc oamenii sa se îmbogateasca în cunostinte, însa numai cu cele de putin pret, potrivite numai pentru vremelnicie, care sunt bune doar pentru a plini nevoile, înlesnirile si poftele vietii pamântesti. Cunoasterea si lucrarea cu adevarat trebuincioase, singurele pentru care ne-a fost daruita viata pamânteasca, cunoasterea lui Dumnezeu si împacarea cu Ei prin mijlocirea Rascumparatorului, le dispretuim cu desavârsire. Pocaiti-va! Fratilor! Sa aruncam fara patima, în lumina Evangheliei, o privire în viata noastra. Desarta e ea! Toate bunatatile îi sunt luate prin moarte, si adeseori, prin felurite întâmplari neasteptate, chiar înainte de moarte. Nevrednice sunt aceste bunatati stricacioase, asa degraba pieritoare, a fi numite „bunatati!” Ele sunt, mai degraba, amagiri si curse. Cei ce se poticnesc în aceste curse si se încurca în ele se lipsesc de adevaratele, vesnicele, cerestile, duhovnicestile bunatati, care se dobândesc prin credinta în Hristos si urmarea Lui pe calea cea de taina a trairii evanghelice. Pocaiti-va!

            În ce orbire cumplita ne aflam! Cât de limpede dovedeste aceasta orbire caderea noastra! Vedem moartea fratilor nostri; stim ca nu vom scapa de ea nici noi, ba poate ca foarte degraba ni se va înfatisa, fiindca nici unul dintre oameni n-a ramas pentru totdeauna pe pamânt; vedem ca multora si înainte de moarte li se destrama pamânteasca bunastare, ca adeseori ea se preschimba într-o restriste asemenea unei gustari a mortii în fiecare zi. În ciuda acestei marturii atât de vadite a faptelor, alergam numai dupa bunatatile cele vremelnice ca si cum ele ar fi statornice si vesnice. Doar asupra acestora se îndreapta toata luarea noastra aminte! Dumnezeu e uitat! Uitata este vesnicia cea mareata si totodata înfricosatoare! Pocaiti-va! Ne vor trada, fratilor, negresit ne vor trada toate bunatatile stricacioase: pe bogati îi va trada bogatia lor, pe cei slaviti, slava lor, pe cei tineri, tineretea lor, pe cei întelepti, întelepciunea lor. Numai un singur bun vesnic si nemincinos poate omul sa dobândeasca pe pamânt: adevarata cunostinta a lui Dumnezeu, împacarea si unirea cu Dumnezeu care ne sunt daruite de Hristos; însa pentru primirea acestor bunatati neîntrecute trebuie sa lasam viata pacatoasa, trebuie s-o urâm. Pocaiti-va! Pocaiti-va! Ce înseamna a te pocai? Înseamna a-ti da seama de pacatele tale, a te mâhni pentru ele, a le parasi, iata raspunsul dat de un mare sfânt parinte ia aceasta întrebare, si a nu te mai întoarce la ele. În acest chip multi pacatosi s-au prefacut în sfinti, multi nelegluiti au devenit drepti. Pocaiti-va! Lepadati de la voi nu doar pacatele învederate, omorul, furtul, desfrânarea, clevetirea, minciuna, ci si distractiile cele pierzatoare, ci si închipuirile nelegluite, ci si gândurile cele fara de lege, tot, tot ce este oprit de Evanghelie. Viata pacatoasa dinainte spalati-o cu lacrimile pocaintei nefatarnice.

            Nu-ti spune întru deznadejdea si împutinarea ta sufleteasca: „Am cazut în pacate grele; am dobândit deprinderi pacatoase de multa vreme prin viata mea pacatoasa: cu timpul, ele s-au prefacut într-o a doua fire, îmi fac pocainta cu neputinta”. Aceste cugete întunecate ti le insufla vrajmasul tau, pe care tu înca nu i-ai bagat de seama si nu l-ai priceput: el stie puterea pocaintei, se teme ca pocainta te va scoate de sub puterea lui si se straduieste sa te rupa de pocainta, punând o neputinta nascocita de el pe seama doctoriei atotputernice a lui Dumnezeu. […] Sa raspundem, dupa masura slabelor noastre puteri, marii iubiri pe care o are fata de noi Domnul, asa cum pot raspunde iubirii Ziditorului zidirile Lui, si înca niste zidiri cazute: sa ne pocaim! Sa ne pocaim nu numai cu gura; sa dovedim pocainta noastra nu doar prin câteva lacrimi vremelnice, nu doar luând parte de ochii oamenilor la slujbele Bisericii, împlinind rânduielile bisericesti din afara, lucru cu care se multumeau fariseii. Sa aducem împreuna cu lacrimile, cu evlavia cea din afara, si roada vrednica de pocainta: sa ne schimbam viata pacatoasa cu o viata evanghelica. De ce muriti, casa lui Israel? (Iez. 18,31). De ce pieriti, crestinilor, cu moarte vesnica din pricina pacatelor voastre? De ce se umple de voi iadul, ca si cum n-ar fi fost rânduita în Biserica lui Hristos atotputernica pocainta? Acest dar este un dar nesfârsit de bun pentru casa lui Israel, crestinii, si în orice vreme a vietii, asupra oricaror pacate, el lucreaza cu aceeasi putere: curata orice pacat, mântuieste pe oricine alearga la Dumnezeu, chiar daca asta s-ar întâmpla în ultimele clipe dinainte de moarte.

            De ce muriti, casa lui Israel? Crestinii mor pentru totdeauna cu moarte vesnica fiindca în toata vremea vietii pamântesti nu se îndeletnicesc cu altceva decât cu încalcarea fagaduintelor de la botez, cu slujirea pacatului; pier fiindca nu iau aminte câtusi de putin la Cuvântul lui Dumnezeu, ce le vesteste despre pocainta. Nici în clipele dinaintea mortii nu sunt în stare sa se foloseasca de atotputernica putere a pocaintei! Nu sunt în stare sa se foloseasca de ea fiindca nu si-au facut nici cea mai mica idee despre crestinism sau si-au facut cea mai neîndestulatoare si gresita parere despre el, care poate fi numita deplina nestiinta, mai degraba decât cunostinta de vreun fel oarecare. […]

            Sufletul care stie ca este dator sa-si marturiseasca pacatele, graieste acelasi Sfânt Parinte, prin însusi acest gând este oprit, ca de un lant, sa mai repete pacatele dinainte; dimpotriva, pacatele nemarturisite, savârsite ca în întuneric, cu înlesnire se întâmpla iarasi. Prin marturisirea pacatelor se strica prietenia cu pacatele. Ura fata de pacate este semn al adevaratei pocainte, al hotarârii de a trai întru virtute. Daca ai dobândit deprindere cu pacatul, marturiseste-te des si degraba vei fi slobozit din robia pacatului, cu usurinta si cu bucurie vei urma Domnului lisus Hristos.

            Cel care îsi tradeaza iar si iar prietenii va fi vrajmasit de ei; acestia se vor îndeparta de el ca de un tradator, care cauta desavârsita lor pierzanie; de la cel ce-si marturiseste pacatele, acestea se departeaza, fiindca pacatele se întemeiaza si se întaresc pe trufia firii cazute, nesuferind sa fie date în vileag si rusinate. Cel care îsi îngaduie sa pacatuiasca de bunavoie si într-adins în nadejdea ca se va pocai, acela vicleneste fata de Dumnezeu. Pe cel care pacatuieste de buna voie si într-adins, în nadejdea ca se va pocai, îl va lovi fara de veste moartea, fara sa-i lase vremea pe care socotea el ca o va închina faptei bune. Prin taina marturisirii se curata cu desavârsire toate pacatele facute prin cuvânt, prin fapta si prin gând. Pentru a sterge din inima deprinderile pacatoase care s-au înradacinat în el prin îndelunga adastare e nevoie de timp, e nevoie de pocainta staruitoare. Pocainta staruitoare, înseamna a avea mereu duhul înfrânt, a lupta necontenit cu patimile si simtirile cu care te împresoara patima pacatoasa ascunsa în inima, a-ti înfrâna simturile trupesti si pântecele, a te ruga cu smerenie, a te marturisi des.

            Fratilor! Pacatuind de bunavoie, am pierdut sfânta neprihanire, neprihanirea care nu numai ca este neatinsa de fapta pacatoasa, dar nu are nici macar cunostinta raului; neprihanirea întru a carei stralucire duhovniceasca am venit la fiinta din mâinile Ziditorului. Am pierdut si acea neprihanire pe care am dobândit-o reziditi fiind prin botez; în calea vietii noastre, ne-am întinat prin felurite pacate vesmintele albite de Rascumparatorul. Ne-a mai ramas o apa pentru a ne spala: apa pocaintei. Ce se va întâmpla cu noi daca vom fi nepasatori si fata de aceasta spalare? Va trebui sa ne înfatisam lui Dumnezeu cu sufletele slutite de pacat, si cumplit va privi El la sufletul spurcat, la focul gheenei îl va osândi. Spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre dinaintea ochilor Mei, parasiti-va rautatile voastre, si veniti sa ne judecam. Cu ce se va sfârsi însa aceasta judecata a lui Dumnezeu, judecata pocaintei, la care Dumnezeu îl cheama neîncetat pe pacatos în timpul vietii sale pamântesti? Când omul îsi recunoaste pacatele sale, când se hotaraste sa se pocaiasca si sa se îndrepte cu adevarat, Dumnezeu încheie judecata Sa cu omul prin urmatoarea hotarâre: De vor fi pacatele voastre precum purpura, ca zapada le voi albi; si de vor fi precum cârmâzul, ca lâna le voi albi (Is. 1, 16-18). Iar de va fi nepasator crestinul fata de aceasta ultima chemare a mult milostivului Dumnezeu, i se vesteste din partea Lui pierzania vesnica. Bunatatea lui Dumnezeu, graieste Apostolul, te îndeamna la pocainta (Rom. 2,4). Dumnezeu vede pacatele tale: cu îndelunga-rabdare priveste pacatele pe care le faci înaintea Lui, la sirul de pacate care alcatuieste toata viata ta; El asteapta pocainta ta si totodata lasa la libera ta voie sa alegi mântuirea sau pierzania. Si tu folosesti în chip rau bunatatea si îndelunga-rabdarea lui Dumnezeu! Nu e în tine îndreptare! Trândavia ta este din ce în mai mare! Creste în tine nepasarea atât fata de Dumnezeu, cât si fata de soarta ta vesnica! Singura ta grija este sa-ti înmultesti pacatele, adaugi la pacatele de mai înainte pacate noi si îndoite! Dupa învârtosarea ta si dupa inima ta nepocaita îti aduni mânie în ziua mâniei si aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va rasplati fiecaruia dupa faptele lui: celor ce prin rabdarea în fapta buna cauta slava, cinste si nestricaciune, viata vesnica; iar celor ce din îndârjire se împotrivesc adevarului si se supun nedreptatii, mânie si urgie, necaz si strâmtorare vesnica peste tot sufletul omului facator de rau (Rom. 2,5-9). Amin.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice vol 1, Editura Sofia, Bucuresti, 2000

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

SFANTUL NICODIM AGHIORITUL VINDECAREA CELOR CE AMANA POCAINTA


„Bun esti Tu, Doamne, si întru bunatatea Ta învata-ma îndreptarile Tale!” Aceasta rugaciune o zicea Proorocul David, pe care si tu frate, se cade sa o zici catre Dumnezeu din toata inima ta. Fiindca cea dintîi doctorie pentru cei ce pacatuiesc cu nadejde de pocainta este rugaciunea. Prin aceasta lucrare sfintita se vindeca acea mai înainte cugetare rea si nadejde mincinoasa, pe care am prihanit-o pîna acum.

            A doua doctorie, iubitule, a celor ce pacatuiesc cu nadejdea de pocainta, este a duce razboi cu radacina acestei nadejdi mincinoase, care se naste din doua necunostinte. Întîi, ca cei ce pacatuiesc astfel nu stiu ce este marturisirea si pocainta. Si, în al doilea rînd, ei pacatuiesc fiindca nu stiu ce rodnice bunatati le aduce marturisirea si pocainta cea adevarata. De aceea, cînd le va cunoaste cineva pe amîndoua acestea, cu adevarat se va vindeca.

            Cei ce pacatuiesc cu nadejdea marturisirii nu stiu ce este marturisirea. Ei socotesc ca marturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amanuntul duhovnicului pacatele lor. Si, aratîndu-le cu luare aminte, ei cred ca prin asta au facut totul. Pentru aceasta, cînd se pregatesc de marturisire, toata silinta lor este ca sa-si aduca aminte de pacatele ce le-au facut. Iar dupa marturisire, alta grija nu au decît numai sa-si aduca bine aminte daca nu cumva li s-a întîmplat sa uite vreun pacat. Si, crezînd ca aceasta sîrguinta si grija este destula pentru a se împaca cu Dumnezeu, socotesc ca drumul care duce la cer nu mai este strîmt – dupa cum ne spune Evanghelia: „Strîmta este poarta si îngusta este calea care duce la viata” (Matei 7:14) – ci este mai lat decît strazile cetatilor. Si ce osteneala este a spune pacatele noastre duhovnicului, dupa ce ne-am obisnuit din copilarie a le spune? Si, daca toata marturisirea ar sta numai în aceasta, atunci pacatosii cei fara de rusine, care se lauda cu pacatele lor si le povestesc în adunarile lor ca pe niste mari ispravi, ar fi mai bine pregatiti pentru a se marturisi curat. Caci ei însisi îsi marturisesc pacatele lor, si înca fara sfiala. În aceste fel, marturisirea ar fi ca o negustorie, savîrsita numai cu gura. Sau ar fi numai o descarcare a gîndurilor de la inima. Adevarul însa nu este acesta. Caci adevarata marturisire are ca scop de a-l întoarce pe pacatos de la pacate, deci de a-l face sa se abata de la ele si sa alerge iarasi la Dumnezeu. Cu toate ca este nevoie si de aceasta aratare a pacatului prin gura pacatosului, ca sa-l auda duhovnicul, sa-l ierte si sa-l îndrepte prin canon, dar numai marturisirea singura nu este de ajuns, caci trebuie si o durere launtrica a inimii pentru pacatele facute. […] Pe lînga aceasta, pocainta trebuie sa fie atît de hotarîtoare, încît sa-l faca pe cel ce se pocaieste sa nu se mai întoarca niciodata la pacat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, si nici din alta oarecare pricina. Dupa cum face a femeie cinstita, care, fiind hotarîta sa pazeasca cinstea barbatului ei, nu da prilej vreodata nici sa fie banuita, chiar daca ar patimi nenumarate rele pentru asta. […]

            De aceea, buna si folositoare este cercetarea de sine de catre cel ce se pocaieste, ca sa poata afla toate pacatele ce le-a facut cu lucrul, cu cuvîntul sau cu gîndul. Apoi, a se marturisi la duhovnic de toate pacatele sale, fara a lasa nici unul ascuns, caci aceasta aduce mare usurare. Însa cercetarea constiintei si marturisirea se cuvine sa fie însotite de zdrobirea si durerea cea dinlauntrul inimii, despre care vorbim acum. Caci canonul ce-l primeste de la duhovnic cel ce se pocaieste – adica: post, plecari de genunchi (metanii), sau alta patimire rea – zdrobeste si chinuieste numai trupul, adica numai omul cel dinafara; si astfel tai numai ramurile cele dinafara ale pacatului. Dar durerea zdrobeste si raneste pe omul cel din launtru, pe inima însasi, unde se gasesc radacinile tuturor pacatelor. Si, zdrobind inima, zdrobesti totodata si ranesti si pacatele. Sau mai bine zis, zdrobesti si ranesti pe diavolul însusi, pe balaurul si începatorul rautatilor, care, cuibarindu-se în inima, de acolo, din launtru vorbeste si arunca toate gîndurile cele urîte, rele si hulitoare, îndemnîndu-l pe om la pacate. „Caci din inima ies: gînduri rele, ucideri, prea-curvie, desfrînari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15:19). […]

            Daca aceasta durere va lipsi din inima celui ce se pocaieste, adevarat este ca el ramîne nepocait si nemarturisit, chiar daca s-a marturisit cu gura lui; el este ca si cel ce nu s-a marturisit de pacatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic. De aceea, Domnul a zis cu hotarîre: „De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13:5). Adica: De nu va veti pocai, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucratoare, desavîrsita si mai presus de fire, toti veti fi osînditi. Pentru aceasta, si Duhul Sfînt, vrînd sa arate cît de trebuincioasa este aceasta durere a inimii în taina pocaintei, cere aceasta durere de la cei ce se pocaiesc, zicînd prin Proorocul Ioil: „Rupeti-va inimile voastre, iar nu hainele voastre!” (2:13). Iar apoi cere pocainta lor, zicînd: „… si întoarceti-va catre Domnul Dumnezeul vostru!” Vezi, frate, care este marturisirea cea canonica si dupa lege? Vezi care este pocainta cea adevarata? Acum, te rog pe tine sa socotesti, oare cel ce pacatuieste fara rusine si zice: „Ma voi marturisi!” poate sa aiba o astfel de durere adevarata pentru pacatele lui, în felul cum am aratat? Mie mi se pare ca nu. Caci prin ceea ce zice, el arata ca nici macar nu cunoaste ca trebuie sa se pocaiasca dupa Canoanele Bisericii. Si, chiar daca ar cunoaste, dar zicînd unele ca acestea si pacatuind cu nadejdea pocaintei, el însusi se arata ca este cu desavîrsire fara cuvînt. […]

            Iar ca sa cîstige cineva umilinta, îi trebuie multa cugetare din Sfînta Scriptura si nevointa neîncetata dupa rînduiala Bisericii. „Iar a se sili si a nu putea, mai întîi aceasta dovedeste lenevirea noastra din vremea trecuta. Ca nu este cu putinta a o lua pe aceasta îndata fara multa si deasa cugetare împreuna cu nevointa. Iar apoi mai arata ca sufletul este stapînit de patimi, si nici de acelea de care voieste sa se slobozeasca nu poate sa se lase” (Hotarîre pe scurt, 16).

            Un îmbunatatit facea în fiecare an o marturisire cuprinzatoare, adica îsi marturisea toate pacatele ce le facuse în toata viata sa, nu pentru alt scop, ci numai ca sa dobîndeasca în inima sa o adevarata durere pentru pacatele lui. Pentru aceasta însa se pregatea de mai înainte cu multe saptamîni în liniste si cu cugetarile nevointelor duhovnicesti, iar în ziua în care voia sa se marturiseasca petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrarile zdrobirii si ca sa ceara aceasta mare daruire de la Dumnezeu. Iar tu, daca ai pacatuit ieri, sau alaltaieri, fara sa masori greutatea pacatului, fara a cugeta deloc la maretia si la bunatatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, si fara sa citesti nici o carte care sa aiba aceste învataturi, ci numai asa…, aducîndu-ti aminte de relele ce le-ai facut, mergi sa le marturisesti pe ele duhovnicului. Si crezi ca numai cu aceasta vei cîstiga pocainta cea adevarata si durerea cea lucratoare si desavîrsita a inimii, care este nedespartita de pocainta cea adevarata? Departe, frate, departe esti de pocainta cea adevarata cu niste marturisiri ca acestea pe care le faci, caci te asemeni cu aceia despre care zice David ca-si rupeau hainele lor si se aratau ca se mîhnesc pe dinafara, iar pe dinauntru, în inima, nu se mîhneau: „Despartitu-s-au, si nu s-au umilit” (Psalmul 34:15). Daca doar te marturisesti, speli vasul numai pe dinafara si fata inimii tale, iar adîncul cel din launtrul inimii ramîne plin de necuratie. „Curateste mai întîi partea cea din launtru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea dinafara” (Matei 23:26). […]

            Tu gîndesti ca, dupa ce-ti vei marturisi cu umilinta la duhovnic pacatele pe care le-ai facut si dupa ce acela îti va citi rugaciunea de dezlegare, esti curat ca si cum n-ai fi facut niciodata vreun pacat. Si pleci de la picioarele duhovnicului ca si cum n-ai fi avut nici o întinaciune. Dar acest gînd nu este adevarat, pentru ca prin Taina Sfîntului Botez se sterge doar pacatul stramosesc si orice alt pacat facut pîna atunci, însa nu se sterge si necunostinta mintii, si pofta si aplecarea catre pacat sadita în fire, si alte urmari ce le-a pricinuit acest pacat stramosesc în firea oamenilor. Acestea ramîn în firea omului si dupa botez, ca o pedeapsa, spre încercarea stapînirii de sine si spre încununarea luptei si a biruintei celor botezati. Asa si marturisirea ce se face bine, cu toate ca sterge pacatele, însa nu sterge rautatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adica orbirea si întunecarea mintii, înclinarile cele rele ale vointei, obisnuintele si deprinderile inimii, stricaciunea si netrebnicia puterilor si lucrarilor firii. Într-un cuvînt, toata grozavia ce a pricinuit-o pacatul în om, dupa chip si dupa asemanare. Deci marturisirea nu ia de la noi urmarile pe care le-au pricinuit în noi pacatele noastre, nici ranile pacatului, nici toata puterea deprinderilor si obisnuintelor pricinuite de pacat, ci doar le micsoreaza putin. Ele ramîn, pentru ca noi sa le îndreptam si sa le stergem cu durerea cea neîncetata a inimii si cu ostenelile si nevointele pocaintei ce sîntem datori sa le facem în toata viata noastra, dupa ce am pacatuit.

            Deci sa stii, frate, ca dupa ce vei face o marturisire buna si umilita, se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti-o va da duhovnicul, adica: ori post, ori plecari de genunchi, ori rugaciune, ori altceva de acest fel. Apoi se cuvine sa împlinesti canonul si pedeapsa pe care ti le va da Dumnezeu ca sa tamaduiasca ranile pacatelor tale: boala, nedreptati, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiti ai tai, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricata. Caci toate acestea, dar mai ales necinstirile si ocarile, nasc durere si umilinta în inima, si de aceea Dumnezeu îngaduie sa vina. Despre acestea a zis si un Parinte: „Cînd pentru ocarîre sau necinstire vei patimi mare durere, cunoaste-te pe tine ca mult te-ai folosit” (scolie la Cuvîntul 25 din Scara). Iar alt Parinte, cînd îi venea vreo scîrba, obisnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.” Niste pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David dupa iertarea prea-curviei si a uciderii. Caci Dumnezeu este duhovnicul cel mai întelept dintre toti si El stie sa îndrepte pe pacatosi mai bine decît orice duhovnic cu orice fel de canon. Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreuna cu greseala, si munca cea vesnica, dar nu o face asa usor si oricum, ci numai dupa împlinirea canonului vremelnic. Am zis dupa împlinirea canonului, caci, desi canonul ajuta pacatosului la iertarea pacatelor lui, dar iertarea desavîrsita o face mila cea nemarginita a lui Dumnezeu, prin patimile si moartea Fiului Sau, dupa cum ne arata Sfintii Teologi. Dumnezeu obisnuieste sa-i pedepseasca pe pacatosi mai ales cu mustrarea constiintei, topindu-i si uscîndu-i ca o pînza de paianjen, dupa cum zice David: „Cu mustrari pentru faradelege ai pedepsit pe om si ai subtiat ca pînza de paianjen sufletul sau” (Psalmul 38:14, 15); sau, prin somn, cu vedenii înfricosate, dupa cum zice Iov: „Ca o data va grai Domnul, si a doua oara; prin vis sau prin vedenie de noapte, cînd frica groaznica cade peste oameni cînd sînt adormiti pe pat. Atunci descopera mintea oamenilor cu chipuri de frica, ca acestea îi înfricoseaza pe ei!” (Iov 33:14-16). Iar pricina este ca, de nu ar pedepsi Dumnezeu în aceasta viata cu canon si cu pedepse vremelnice pe pacatosi pentru pacatele lor, cu adevarat îi va pedepsi în cealalta viata, în iad, cu chin vesnic. Asa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: „Ma clatin din toate madularele” ( Iov 9:28), caci stia ca nu lasa Dumnezeu fara pedeapsa nici o datorie a pacatosului: „Pentru ca stiu ca nu ma vei lasa pe mine nepedepsit.”

            Apoi, pentru ca tu, frate, sa cîstigi pocainta cea adevarata, îti trebuiesc patru lucruri, ca si unui gradinar care vrea sa faca o livada într-un loc salbatic: 1) întîi, el taie odraslele si ramurile pomilor salbatici; 2) apoi, scoate toate radacinile acelor pomi, caci, de vor ramîne radacinile, acestea scot iarasi odrasle; 3) în locul acelor pomi salbatici, el sadeste pomi roditori; 4) dupa care, trebuie sa pazeasca cu mare atentie acesti pomi de orice vietate si întîmplare rea, pîna ce vor prinde radacini si vor ajunge ca sa faca roade.

            Asa si tu, frate, mai întîi trebuie sa tai odraslele si ramurile pacatului, adica sa iei o hotarîre neclintita, cu toata vointa si inima ta, ca sa nu mai faci pacatul alta data si sa te îndepartezi de orice fapta si orice lucrare a lui, asa cum te îndepartezi de pedeapsa si de moarte. Departarea de la pacat ti-o va pricinui rugaciunea neîncetata catre Dumnezeu, Care te pazeste cu darul Sau si-ti aduce aminte de moarte, de judecata si de osînda. Apoi, marturisirea deasa a pacatelor tale si împartasirea cu dumnezeiestilor Taine, daca nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îti va ajuta tie la aceasta fuga de toate pricinile pacatului si, întîi de toate, de vederile cele rele, de vorbirile si de prieteniile cu cei cu care ai pacatuit. Mai pe scurt spus: Fugi de toate pricinile care vatama sufletul tau!

            În al doilea rînd, trebuie sa tai nu numai ramurile pacatului, prin îndepartarea de faptele lui, ci sa-i scoti si radacinile. Iar radacinile pacatului sînt înclinarile cele rele, împatimirile, deprinderile, obisnuintele, patimile si toate poftele pacatului, care ramîn înradacinate în adîncul inimii tale si dupa ce nu mai lucrezi pacatul si te departezi de fapta cea rea. Pentru a smulge si dezradacina cu totul din inima ta aceste rele înclinari, împatimiri, deprinderi, obisnuinte si radacini ale pacatului trebuie sa te nevoiesti însa, frate. Pentru ca, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele sa odrasleasca din nou si sa nasca fapta pacatului, dupa cum zice marele Vasile: „Caci – dupa cum, daca cineva ar voi sa taie ramurile sadului, dar sa lase radacina, nimic nu a facut; caci, ramînînd radacina, ramurile iarasi odraslesc – la fel si unele pacate nu-si au începutul de la ele, ci rasar din altele; deci toata nevointa este ca cel ce voieste sa se curete de ele sa scoata afara pricinile cele dintîi ale pacatelor” (Hotarîre pe scurt, 289). Vedem pe multi din cei ce se pocaiesc ca au taiat ramurile pacatului, facînd deci lepadare desavîrsita de rautate, ca au hotarît sa nu mai lucreze pacatul cu fapta, dar, pentru ca nu au scos si radacinile din inima lor, se pleaca iarasi sa pofteasca pacatul si îl cugeta adeseori cu mintea lor. […] Caci îi iarta pe vrajmasii lor, si le pun metanie si nu se razbuna asupra lor, dar numai cu gura si cu chipul cel din afara, iar în inima mai pastreaza înca o oarecare patima a pomenirii de rau si nu-i iubesc pe vrajmasii lor desavîrsit. De aceea, cînd i se va întîmpla vrajmasului sau vreo nevoie rea, se bucura, iar de-l întîmpina pe el vreo norocire, se întristeaza. Si a hotarît sa nu mai pacatuiasca cu acea persoana cu care a pacatuit mai înainte, însa totdeauna are o aducere aminte catre ea, o împatimire si o înclinare ascunsa, prin care, cu ochiul mintii, si-o închipuie des si vorbeste cu ea cu dulceata, si cînd e treaz, si cînd doarme. De aceea, adeseori îsi întoarce ochii sai cei dinafara ca s-o vada si iubeste sa vorbeasca cu ea cînd este de fata, iar cînd lipseste, vorbeste cu dragoste despre ea […]

            Iar pacatosii, ca niste nebuni si fara de minte, socotesc ca este un lucru usor a scapa de pacat. Ei cred ca a face un pacat sau o suta este acelasi lucru. Dar nu-si dau seama, ticalosii, ca, cu fiecare pacat lucrat, îsi pun în primejdie din ce în ce mai mare mîntuirea lor. Fiindca mintea lor se orbeste din ce în ce mai mult, iar inima lor se învîrtoseaza; greutatea pacatelor creste mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseste ca sa-i ajute; razboiul diavolului se întareste din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slabesc, nemaiputînd sa-l biruiasca pe vrajmas. […]

            Dar radacinile si înclinarile acestea rele cît si patimile pacatului ce au ramas în inima ta, frate, cum poti sa le scoti? Stiti ca cei ce vor sa scoata radacinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tîrnacoape, securi si alte unelte. La fel si tu, ca sa scoti radacinile cele rele ale pacatului, sa folosesti diferite unelte. Adica sa folosesti înfrînarea de la mîncare, de la somn, plecarile de genunchi, culcarile pe jos si orice alta rea patimire a trupului. Caci acestea nu numai ca scot pamîntul ce este împrejurul radacinilor, miscîndu-le si clatindu-le pe acestea, ci le si lovesc si le taie, lovind inima în care sînt sadite aceste radacini, dupa cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fara de zdrobirea inimii, este cu neputinta a se izbavi de rautate. Iar pe inima o zdrobeste înfrînarea din trei parti, adica a somnului, a pîntecelui si a odihnei trupesti.” Însa securea cea mai ascutita si mai taietoare decît toate, care poate taia si scoate toate aceste rele radacini ale pacatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea si mîhnirea sufletului. […]

            Aceasta durere si scîrba a inimii se cuvin sa fie de-a pururea, dupa cum de-a pururea este si pocainta. Pentru aceasta si tu, frate, se cuvine sa ai acest fel de durere în inima ta. Caci, daca ai aceasta durere, atunci ai si pocainta. Dar îndata ce ea va lipsi din inima ta, numaidecît si tu vei fi lipsit de pocainta, dupa cum zice Gheorghe Coresi, împreuna cu ceilalti Cuvîntatori de Dumnezeu. De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înalta decît pocainta. Caci lucrarea ei nu poate sa se sfîrseasca vreodata” (Cuvîntul 557). Si Sfîntul Marcu Ascetul zice: „Deci, daca pîna la moarte a hota­rît (Domnul) pocainta, cel ce zice ca ea s-a sfîrsit mai înainte de moarte dezleaga porunca, lipsind pe moarte (de pocainta). De aceea, si la mici, si la mari, pocainta este pîna la moarte, necontenita” (Cuvînt pentru pocainta).

            Trei pricini sînt pentru care se cuvine ca durerea inimii sa fie necurmata:

            Întîi, pentru ca, îndata ce face pacatul de moarte, omul este vrednic de a fi omorît trupeste de Dumnezeu si de a fi lipsit de viata aceasta, cum era în Legea Veche, cînd pacatele cele de moarte erau pedepsite cu moartea trupeasca, si astfel cei vinovati erau aruncati în chinul cel vesnic. Însa Dumnezeu, pentru iubirea Sa de oameni, nu-l mai omoara pe cel ce a pacatuit, ci-l lasa sa traiasca, ca sa se pocaiasca în toata viata lui pentru pacatul ce l-a facut, dupa cum zice Avva Marcu: „Altadata, cel ce s-a facut vrednic de moarte, dupa Lege s-a omorît. Iar cel ce traieste, întru credinta traieste, pentru pocainta” (Cuvînt pentru pocainta). De aceea, dupa ce omul va cadea în pacat, si înca de moarte, nu mai poate fi fara grija în toata viata lui. El este dator ca în fiecare zi sa se mîhneasca, sa patimeasca durere, sa se pocaiasca, sa se îngrijeasca pentru pacatul facut, cu toate ca a luat iertare de la duhovnicul lui. Dupa cum si Proorocul David – cu toate ca a fost iertat de Dumnezeu, prin Proorocul Natan, pentru cele doua pacate de moarte ce le-a facut, si cu toate ca a împlinit îndeajuns canonul pentru ele, cu razvratirea ce i-a facut-o fiul sau Avesalom cînd l-a alungat din împaratia sa – totusi el nu a încetat de a se îngriji, a se pocai si a plînge pentru ele în toata viata sa, caci zice: „faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Psalmul 37:18). Si iarasi, în alta parte: „Spala-voi în fiecare noapte patul meu cu lacrimile mele, asternutul meu voi uda” (Psalmul 6:6). Iar „pat”, numeste David locul unde a facut prea-curvia, iar „asternut”, locul unde a dat hotarîrea mortii asupra nevinovatului Urie, dupa cum tîlcuiesc unii Dascali. Pentru aceasta, si Apostolul Petru, de cîte ori auzea cocosul cîntînd, îsi aducea aminte de lepadarea ce o facuse, si se pocaia si plîngea, dupa cum zice Sfîntul Clement, ucenicul lui. De aceea zice si dumnezeiescul Ioan Gura de Aur: „Suspina cînd ai pacatuit. Si aceasta o fa neîncetat, ca aceasta este marturisire. Nu acum vesel, iar mîine trist, apoi iar vesel. Ci totdeauna în plîngere si zdrobire de sine. Caci zice: „Fericiti cei ce plîng”, adica cei ce fac aceasta neîncetat. Sa petreci facînd aceasta neîncetat, sa iei aminte de tine si sa-ti zdrobesti inima ta, dupa cum plînge cel ce si-ar pierde un fiu adevarat” (Cuvîntul 5 la Epistola a doua catre Corinteni).

            A doua pricina pentru care durerea inimii si pocainta se cuvin sa fie neîncetate este ca fiecare pacat e o rana. Si, desi rana s-ar tamadui, însa semnul si cicatricea ramîn în suflet si nu se pot sterge desavîrsit în viata aceasta, dupa cum zic cei mai multi (ca sa nu zic toti) Teologii. Pentru ca cel ce a furat, sau a desfrînat, sau a ucis, numai o data, nu poate sa mai fie nevinovat si curat prin pocainta ca si mai înainte de savîrsirea acestor pacate. De aceea, de cîte ori si-ar aduce aminte pacatosul de pacatele sale si ar vedea semnele si urmele ranilor pricinuite de ele, este cu neputinta sa nu se mîhneasca pentru ele, sa nu plînga si sa nu se pocaiasca, chiar daca ranile lui ar fi tamaduite. Deci semnele si cicatricele tuturor pacatelor ramîn în suflet nesterse, dupa cum am zis, dar mai ales pacatele cele trupesti. Pentru aceasta, si marele Vasile, în cuvîntul sau pentru fericire, zice ca pocainta poate ierta pacatul unui barbat sau al unei femei ce si-au stricat fecioria lor curvind, dar nu o poate face pe cea stricata ca pe o fecioara. De aceea, celor ce au curvit, acest lucru trebuie sa le pricinuiasca plîns în toata viata lor. „Ca pocainta iarta pacatele, dar pe cea stricata neputînd s-o faca ca si pe cea nestricata, în toata viata ei ea se tînguieste. Caci cum se va face nestricat cel care este stricat? Si cum cel odata ranit cu pofta, cu dulceata si cu patima, se va face ca cel neranit, petrecînd în trupul si în sufletul lui semnele stricaciunii?” Iar la sfîrsitul cuvîntului pentru pocainta zice: „Este vindecare si dupa rana, dar ramîne cicatricea.” Iar dumnezeiescul Grigorie zice: „Din vechime nu este punere în starea cea mai dinainte (de pacat), cu toate ca o vom cauta pe ea cu multe suspine si lacrimi, din care abia vine tamaduirea cu cicatrice. Ca asa credem ca vine (tamaduirea).” Înca si Sfîntul Chiril al Ierusalimului zice la fel: „Si întinaciunile pacatelor ramîn în trup. Caci – dupa cum rana mergînd înainte în trup, cu toate ca s-ar face o oarecare tamaduire, cicatricea însa ramîne – asa si pacatul raneste si trupul si sufletul, si ramîn semnele cuielor în toate.” Si Sfîntul Isidor Pelusiotul tot asa marturiseste, zicînd: „Pentru ca ai auzit ca s-a dat pocainta, nu merge fara frica spre a pacatui, ca si cum negresit te vei vindeca. Ci sa stii ca, în primul rînd, multi nici de pocainta n-au mai avut vreme, luînd pedeapsa chiar în greseala lor; iar apoi pentru tamaduirea patimilor trebuie multa vreme de pocainta. Pentru ca si de durere este trebuinta, si de postire, si de priveghere, si de milostenie, si de ruga­ciune si de toate ca acestea, ca sa se vindece ranile ce s-au facut mai înainte.”

            Alta pricina din care se cuvine sa întelegi ca, macar de s-ar vindeca, totusi cicatricea arata rana. Caci nu este la fel trupul întreg si trupul tamaduit, nici haina care nu este rupta si haina rupta, cu toate ca s-ar putea ca, cu oarecare mestesug, sa fie facuta ca sa nu se observe cu usurinta.

            Iar tamaduire prin cicatrice se întelege închiderea ranii, pe care si Dumnezeu fagaduieste sa o faca, zicînd prin Ieremia: „Iata, îi aduc ei închegare si tamaduire” (Ieremia 33:6). Iar marele Atanasie zice: „Cel ce se pocaieste înceteaza de a pacatui, dar are cicatricele ranilor.” Iar dumnezeiescul Ioan Gura de Aur zice: „Dumnezeu, cînd va sterge pacatele, nu lasa nici cicatrice si nici urma nu îngaduie sa ramîna, ci împreuna cu sanatatea daruieste si frumusetea” (Cuvînt pentru pocainta). Dar aceasta o zice pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu si nu pentru pocainta pacatosului, caci pocainta nu poate de la sine sa faca aceasta. Si tot acolo zice, ca si cum ar tîlcui pe cea zisa: „Nu ca de la sine pocainta poate sa stearga pacatul, ci fiindca po­cainta se amesteca cu negraita iubire de omeni a lui Dumnezeu si cu nemarginita Lui bunatate.” Pentru aceasta, si dumnezeiescul Ioan Pustnicul în canonul al 19-lea al lui zice: „Copilul, stricîndu-se de cineva, sa nu vina la preotie. Caci, desi acela n-a pacatuit, pentru vîrsta cea nedesavîrsita, dar vasul lui s-a spart si s-a facut netrebnic de sfintita lucrare. Aceasta si Dumne­zeu voieste sa o arate prin cuvîntul ce l-a zis prin Proorocul Amos: „Fecioara lui Israil a gresit, si nu este cine sa o ridice pe ea (5:2). Iar în Pateric citim ca marele Macarie totdeauna se mîhnea si plîngea, caci cînd era copil mic furase niste castraveti dintr-o gradina.

            A treia pricina a durerii si a pocaintei celei nesfîrsite este aceasta: nici un om, drept sau pacatos, nu este cu putinta sa ramîna fara de pacat si slobod de el, pîna la moarte. „Caci cine se poate lauda ca are inima curata? Sau cine va cuteza sa zica ca este curat de pacate?” (Pilde 2O:9). Ca, în fiecare zi si în fiecare ceas, toti oamenii pacatuim, cînd cu lucrul, cînd cu cuvîntul, cînd cu gîndurile rele, hulitoare si urîte, întarîtînd pe Dumnezeu. Prin urmare, toti sîntem datori sa avem durere în inima si sa ne pocaim în fiecare zi pentru pacatele noastre si sa cerem iertare de la Dumnezeu, nu numai pentru pacatele dinainte, ci si pentru cele de acum si din fiecare zi. Pentru aceasta si Avva Isaac, întarind acestea, zice: „Iar întelesul capitolului acestuia este sa cunoastem noi în tot ceasul ca în aceste douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei avem nevoie de pocainta” (Cuvîntul 50). Iar Sfîntul Marcu Ascetul, mergînd mai înainte, zice ca, desi vom socoti ca nu gresim noi cu voia, dar pentru pacatul cel stramosesc ni se cade noua sa ne pocaim. „Altadata, cel vrednic de moarte, dupa Lege, s-a omorît, iar cel ce traieste în credinta traieste pentru pocainta; desi nu pentru al sau, ci pentru pacatul calcarii poruncii” (Cuvînt pentru pocainta). Într-o unire zice si marele Grigore al Tesalonicului: „Viata Crestinilor este o petrecere în pocainta, care este, si început, si mijloc, si sfîrsit.” (Cuvînt la ajunul Botezului). De aceea, se cuvine sa rogi si tu totdeauna pe Dumnezeu, zicînd împreuna cu David: „Doamne, vindeca sufletul meu, ca am gresit Tie” (Psalmul 40:4). Însa sa-L rogi întru durerea inimii tale, fiindca – dupa Sfîntul Marcu Ascetul – „aducerea aminte de Dumnezeu face sa se nasca în inima osteneala si durerea pentru cinstirea Lui” (capitolul 131, Despre cei ce-si închipuie ca se îndreptatesc din fapte).[…]

            Aceasta durere a inimii te va face sa schimbi si bucatele, si bauturile, si hainele, si somnul si toata petrecerea ce o aveai înainte de a pacatui. Asa se cuvine sa vietuiasca cei ce se pocaiesc, adica în smerenie, în plîns, în rugaciune si în saracie. Întîi, ca bolnavii nu duc aceiasi viata ca si cei sanatosi, dupa cum zice Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu trebuie cel ce este bolnav sa duca aceiasi viata dupa cum o duc cei sanatosi. Ca alta este petrecerea bolnavului si alta a celui sanatos. Acestea, la cel bolnav cu trupul. Iar cel ce se afla rau cu sufletul, ocolind pe Doctorul cel fara de trup si marturisindu-se si aratîndu-si neputinta cu fatarnicie, lasa sa se nasca si sa se faca patima cumplita si sa alunece spre mare greutate. Ci întelepteste-te si cunoaste-te pe tine!” Si iarasi: „Iar fagaduinta noastra cere pocainta, dar faptele nu arata nici o osteneala. Caci avem aceeasi petrecere a vietii ca si mai înainte de pacat. Veselia este aceiasi, haina la fel, mîncam la masa cu îndestulare, somnul – lung si dezlegat în satiu, iar îndeletniciri si griji avem unele peste altele, pricinuind sufletului uitare de a sa purtare de grija. Si numai numele pocaintei îl scriem deasupra, neroditor si nelucrator.”

            În al doilea rînd, cei ce sînt sub canon pentru pacat de moarte, nu se cuvine sa se bucure si sa aiba aceeasi petrecere si viata usoara ca si ceilalti oameni, care nu sînt sub canon, dupa cum zice Proorocul Osea: „Nu te bucura, Israile, si nu salta de bucurie ca pagînul, ca ai desfrînat de la Dumnezeul tau” (Osea 9:1). La fel zice si Sfîntul Ioan Scararul: „Alta este înfrînarea ce se potriveste celor nevinovati si alta a celor vinovati. Cei dintîi au ca semn miscarea trupului, cei de al doilea, lupta pîna la moarte si pîna la sfîrsit împotriva lui, cu neîmpacare si fara îndurare” (Cuvîntul 14). Si, în cele din urma aceasta durere te va face pe tine sa fii monah, sau cel putin sa petreci viata monahiceasca fiind în lume.

            Iar aceasta durere si mîhnire nu este asa de amara încît sa aduca deznadejde. (Ca mîhnirea care aduce deznadejde se cuvine sa o lepadam, caci este de la cel viclean). Ci este dulce si facatoare de veselie duhovniceasca, caci este amestecata cu nadejdea mîntuirii, cu umilinta cea prea-dulce, cu lacrimile si cu usurarea constiintei. […]

            Acum învata si cum se cuvine sa sadesti în inima ta pomii cei domestici si aducatori de roade, în locul celor salbatici de mai înainte. Adica, în loc de rautati sa sadesti faptele cele bune; în loc de mîndrie, smerenie; în loc de lacomia pîntecelui, înfrînarea; în loc de iubirea de argint, milostenia; în loc de asprime, blîndetea; în loc de patimile cele trupesti, fecioria si întreaga întelepciune; în loc de nedreptate si rapire, dreptatea si darea din cele ale tale; în loc de zavistie si urîciune, dragostea de frati; si în loc de calcarea poruncilor lui Dumnezeu de mai înainte, lucrarea si pazirea acestora. Caci nu este de ajuns frate, spre cîstigarea pocaintei celei adevarate si pentru mîntuirea ta, sa scoti din inima ta numai radacinile pacatului si apoi sa lasi locul liber, ci trebuie sa sadesti în inima ta sadurile si pomii faptelor bune. Fiindca, de vei lasa inima ta goala, vor rasari iarasi în ea maracinii si pomii cei salbatici, adica pacatele si patimile. Pentru aceea te sfatuieste pe tine Sfîntul Duh, prin David, scriitorul de psalmi, sa fugi de cele rele si sa faci cele bu­ne. „Fereste-te de rau si fa binele” (Psalmul 33:13). De aceea zice si Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Din desfatare te-ai stricat? Cu postirea tamaduieste îndulcirea! Ti-a vatamat sufletul desfrînarea? Întreaga întelepciune sa se faca doctorie a bolii! Înfocarea cea gîndita a lucrat-o lacomia de multa materie? Milostenia sa goleasca umplerea, caci curatirea de cele pline este darea din ale tale. Ne-a va­tamat pe noi rapirea de cele straine? Sa se întoarca ele catre stapînul! Minciuna ne-a adus aproape de pierzare? Adevarul cugetîndu-se sa opreasca primejdia!” (Cuvînt pentru pocainta).

            În al patrulea rînd si cel mai de pe urma, dupa ce ai sadit faptele cele bune în inima ta, se cuvine sa le pazesti cît poti, pîna ce vor prinde radacini, adica pîna ce se vor face, prin obisnuinta, deprindere în tine, dupa cum mai înainte s-au facut în tine deprindere pacatele si patimile, si pîna ce vor înflori si vor face rod de mîntuire, si de pocainta adevarata si de iertare a pacatelor tale. Caci, de nu le vei pazi si îngriji, semanatorul neghinelor, diavolul, vine în timpul cînd tu dormi si esti fara de grija si le dezradacineaza, sadind iarasi neghinele si rautatile lui, dupa pilda Evangheliei, ce zice: „Asemenea este Împaratia cerurilor omului care a semanat samînta buna în tarina sa. Dar, pe cînd oamenii dormeau, a venit vrajmasul lui, si a semanat neghine printre grîu si s-a dus” (Matei 13:24, 25). Si, de nu vei pazi faptele bune cu sîrguinta, se întorc iarasi patimile în inima ta. Pentru aceea, Parintii au numit patimile „iubitoare de întoarcere”. Iar întorcîndu-se si aflînd locul inimii bine împodobit si lucrat, se înradacineaza mai adînc decît înainte, si asa „cele mai de pe urma ale tale se fac mai rele decît cele dintîi”, dupa cum a zis Domnul. Care lucru sa nu ti se întîmple tie, iubitule, niciodata!

Iertarea adevarata si desavîrsita a pacatelor are patru trepte, una mai înalta decît cealalta:

            Prima treapta este a urî pacatul din inima, cînd îti aduci aminte de el, pentru frica ce înca o ai de a nu cadea iarasi în el, de a nu te îndulci de el si de a nu te pleca iarasi spre el.

            A doua treapta, mai înalta decît aceasta, este a-ti aduce aminte de pacatele tale fara patima, fara dulceata, fara întristare sau urîciune.

            A treia treapta, si mai înalta, este cînd omul îsi aduce aminte de pacatele lui, si se bucura si slaveste pe Dumnezeu pentru multimea faptelor bune ce le-a cîstigat prin darul cel dumnezeiesc si prin pocainta.

            Iar a patra treapta si cea mai de sus este a scoate cu totul din inima întelegerile cele patimase ale pacatului si a le uita într-atîta, încît sa nu mai poata pacatul napadi asupra ta. […]

            Vezi, frate, cum se cîstiga pocainta cea adevarata? Vezi cu ce osteneli si sudori se dobîndeste adevarata iertare a pacatelor? De doresti, frate, sa iei în sufletul tau chip si pilda de pocainta adevarata, deschide cartea Sfîntului Ioan al Scarii, cauta Cuvîntul 5 pentru pocainta si citeste despre cei ce se pocaiau în manastirea aceea ce se numea temnita, din pricina locului aceluia lipsit de mîngîiere, si vei afla petrecerea celor ce se pocaiau cu adevarat. Deci cum zici tu: „Sa pacatuiesc, si apoi ma voi marturisi si ma voi pocai”? – ca si cum adevarata pocainta ar fi un lucru cam usor. De aceea, ia seama de acum înainte, pentru dragostea lui Dumnezeu, si – cînd te va îndemna pe tine diavolul sa cazi în vreun pacat, în loc sa-ti înlesnesti caderea zicînd: „Ma voi marturisi, ma voi pocai!” – pune sufletul tau în aceasta cetate cu zid nebiruit si zi-i: „Cine stie de ma voi marturisi bine? Cine stie daca nu cumva acest pacat pe care cuget sa-l fac nu este cel de pe urma pe care-l va suferi Dumnezeu, si va taia funia rabdarii Sale si ma va lasa sa cad în pierzare? Cine stie daca Dumnezeu, dupa ce voi pacatui, îmi va mai da darul pocaintei celei adevarate, pe care nu l-a dat altor pacatosi, precum mi-a dat mie, si care acum se ard în iad? Cine stie daca nu cumva, obisnuindu-ma sa nu ma tem de Dumnezeu, nu voi aluneca putin cîte putin în viata defaimata si în cele din urma în deznadejde?” „Inima celui priceput va cugeta pilda” (lsus Sirah 3:28).

            Si tu, de vei fi priceput si întelept cu inima, nu vei arunca, iubitule, mîntuirea ta într-o primejdie atît de aratata cum este aceasta. Adica a zice si a nadajdui într-o marturisire fara de roada si într-o pocainta mincinoasa. Tu, în loc sa legi nadejdea ta de-o funie puternica, pentru ca sa te mîntuiesti, o legi de un fir de ata putred si, îndata ce se va rupe, te vei afunda în noianul de foc vesnic si nemarginit. Iar funia cea puternica înseamna a te departa de fapta pacatului, a te lupta sa dezradacinezi din inima ta, cu durerea cea lucratoare, înclinarile cele rele si sa cîstigi pocainta cea adevarata si iertarea pacatelor tale, cu lucrarea faptelor bune si împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Iar a nu se departa cineva de pacate este ca si cum ar înghiti fara de frica otrava neamestecata, nadajduind ca peste o vreme o va da afara din nou. Dar acest lucru dovedeste ca cel ce face astfel este un nebun care de buna voie îsi face un rau nemarginit, caci crede ca este la sine ceea ce este numai în mîna lui Dumnezeu, adica hotarîrea ca în cutare vreme se va pocai. Si este sigur de ajutorul lui Dumnezeu ca se va pocai dupa vrednicie. Ca si cum Dumnezeu ar fi prieten al pacatosilor, iar nu vrajmas neîmpacat al lor si grabnic în a le rasplati, Care uraste cu covîrsire orice pacat.

            Sa nu te amageasca pe tine, frate, tîlcuirea Parintilor care au hotarît: „Ai cazut? Scoala-te!”, adica de cîte ori vei cadea, scoala-te, si te vei mîntui. Oare aceasta este pocainta, a cadea si iarasi a te scula, a te scula si iarasi a cadea? Rea si amagitoare este întelegerea aceasta ce o faci tu la zicerea Parintilor, caci Parintii au zis aceasta ca sa scoata din oameni frica deznadejdii, si nu ca sa-i faca pe ei sa pacatuiasca cu nadejdea marturisirii si a pocaintei. Nicidecum! Caci zice Sfîntul Isaac Sirul: „Barbatia pe care au pus-o Parintii în dumnezeiestile Scripturi pentru pocainta nu se cuvine noua sa o luam spre ajutor la a pacatui. Caci ele ni s-au dat ca, liberîndu-ne simtirea de frica deznadejdii, sa avem nadejde prin pocainta” (Cuvîn­tul 70). Apoi, Parintii au zis: „Ai cazut? Scoala-te! Ai cazut? Ridica-te!” Deci n-au zis: Ridica-te si cazi! – dupa cum sucit întelegi tu. Caci mult se deosebeste una de alta, pentru ca a cadea cineva, si apoi a se scula si apoi, dupa ce se scoala, iarasi sa cada, aceasta nu este si nici nu se numeste pocainta, dupa cum zici tu, ci este si se numeste de Sfîntul Apostol Petru „cîine ce se întoarce la varsatura sa si porc ce se tavaleste iarasi în murdaria lui cea de mai înainte” (2 Petru 2:22). Iar întelesul drept al zicerii: „Ai cazut? Scoala-te!” este acesta: de cade cineva în pacat, se cuvine sa se departeze de el cu toate puterile sale, ca sa nu mai cada în. el. Dar, daca din neputinta firii lui, si nu cu voia lui, s-ar întîmpla sa cada iarasi, se cuvine sa nu se deznadajduiasca, ci îndata sa se scoale, sa se marturiseasca si sa se pocaiasca, fara a pierde vremea. Fiindca – dupa Sfîntul Ioan Scararu – „a Îngerilor este a nu cadea, fiindca nici nu pot. Iar a oamenilor este a cadea si degraba a se scula, de cîte ori s-ar întîmpla aceasta” (Cuvîntul 4).

            Pentru aceasta, si tu, frate, desi ai cazut în neputinta, sa nu zici: Eu acum am cazut, de aceea sa mai cad si sa mai lucrez si alte pacate, fiindca si asa sînt întinat. Si pe urma ma voi marturisi si ma voi pocai pentru toate, facînd departare de pacate!. Nu, frate, pentru Domnul, sa nu asculti gîndul acesta, caci este al diavolului, care cauta pierzarea ta. Ci, îndata ce vei pacatui o data, sa nu înmultesti pacatul, nici sa nu-ti placa sa te tavalesti în tina, caci zice Iisus Sirah: „Nu întîrzia a te întoarce la Domnul si nu amîna pocainta de la o zi la alta! (5:8)”, ci scoala-te si du-te la duhovnic si te marturiseste! Caci, cu cît rana este mai proaspata, cu atît se va vindeca mai usor; iar cu cît se învecheste, cu atît mai greu se tamaduieste, dupa cum zice la Scara: „Caci, daca rana este înca proaspata si calda, din fire este usor de vindecat. Iar cele vechi, fiindca sînt neîngrijite si parasite, sînt cu anevoie de vindecat” (Cuvîntul 6). Iar de nu vei avea timp potrivit sa te marturisesti la duhovnic, pocaieste-te înaintea lui Dumnezeu, fara sa amîni pocainta pîna atunci cînd te vei marturisi. Cauta sa te împaci cu Dumnezeu prin durere, zdrobire si pocainta, dupa puterea ta. Si nici într-o noapte sa nu te culci pîna ce nu vei cadea înaintea lui Dumnezeu, pocaindu-te, pîna cînd vei merge sa te marturisesti duhovnicului. Caci a sta o singura clipa în pacat de moarte este o îndrazneala nemaiauzita, fiind în primejdie de moarte, atîrnînd de un fir, care este aceasta viata, deasupra adîncului tuturor rautatilor, care este iadul. Si vai! Tu, ticalosule, nu stai numai o clipa în pacate de moarte, ci luni si ani. Iar ca sa iesi dintr-o prapastie ca aceasta, astepti ziua Învierii, sau a Sfintilor Apostoli, sau a Nasterii lui Hristos, ca sa te marturisesti si sa te pocaiesti. Si joci, rîzi si dormi fara grija, ca si cum ai fi vatamat un lucru nesimtitor, ce nu simte vatamarea pe care i-o faci si nu-ti poate rasplati, iar nu sufletul tau cel cuvîntator si fara de moarte. Dar asculta aceasta pilda înfricosatoare: Un tînar a fost legat cu inima cu legaturile dragostei de o desfrînata. Si, fiind mustrat foarte aspru de parintii lui, de rude si de duhovnic, a hotarît sa rupa aceste legaturi si sa se izbaveasca de acest pacat cu o marturisire amanuntita a tuturor pacatelor lui. Si le-a scris pe toate pe o hîrtie. Dar, la cercetarea pe care a facut-o pacatelor lui, n-­a adus si cuviincioasa durere si zdrobire în inima sa, dupa cum se cuvine sa faca cei ce-si aduc aminte de pacatele lor si se pregatesc a le marturisi. Si atîta de putina durere a pus, încît, mergînd sa se marturiseasca, a trecut pe la poarta acelei desfrînate si, intrînd înauntru, a hotarît sa cada iarasi în pacat. Si, lînga cele vechi, a mai adaugat unul, cu nadejdea ca pe urma le va marturisi pe toate. Dar ce-a urmat? Fiind stapînit de gîndul diavolesc, de a cadea în desfrînare, iata ca a mai sosit un tînar, iubitul aceleiasi desfrînate, care, vazîndu-l pe acesta acolo, s-a mîniat si l-a omorît dintr-o singura lovitura. Si, luînd oamenii de acolo trupul lui ca sa-l îngroape, au aflat la el hîrtia în care îsi avea scrise pacatele, ca sa le marturiseasca la duhovnic. O, moarte vrednica de jale! O, nadejde mincinoasa! O, gînd amagitor al acestui tînar nenorocit! […]

            Zice Sfîntul Marcu: „Lucrul pocaintei se tese din aceste trei fapte bune: din a-ti veghea gîndurile, a te ruga neîncetat si a suferi scîrbele ce vin asupra ta.” Si iarasi: „Toata durerea sa ti se faca tie învatator de buna voie si spre aducere aminte. Si nu-ti va lipsi tie pricina catre pocainta.” Iar în alt loc: „Suferind toata scîrba ce vine fara voia ta, cuget-o si vei afla în ea surpare a pacatului!” Iar Sfîntul Ioan Scararul zice: „Semnul pocaintei celei cu deamanuntul si adevarate este a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile cele vazute si nevazute care ni se întîmpla noua, si înca de mai multe” (Cuvîntul 5). Iar dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului zice: „Cel ce se socoteste pe sine vinovat se da pe sine doctoriilor celor mai lucratoare ale pocaintei, si asteapta totdeauna orice scîrba si primeste toata ispita ca potrivita si cuvenita lui. Si se bucura, fiindca, dupa ce a cazut, a cîstigat curatia sufle­tului. Si o face pe aceasta pricina de cerere dureroasa si covîrsitoare catre Dumnezeu; si nu lasa numai nepomenirea de rau nealungata, ci le si multumeste celor ce-l ispitesc si se roaga ca pentru unii ce i-au facut bine. Pentru care el ia nu numai iertare de cele ce a pacatuit, dupa fagaduinta, ci dobîndeste si împaratia cerurilor si dumnezeiasca binecuvîntare.” Iar cel ce nu iubeste a se pocai si a-si tamadui ranile pacatelor lui nu sufera cu multumire scîrbele ce-i vin, ci se tulbura, si cîrteste si cauta razbunare. Si sa stie unul ca acesta ca nici nu se pocaieste cu adevarat, nici nu-si tamaduieste pacatele lui, lucru pe care îl adevereste tot Sfîntul Marcu, zicînd: „Fiindca, fara cele trei fapte bune zise mai înainte, nu se poate savîrsi lucrul pocaintei.” Si, în alt loc: „Cînd sufletul pacatos nu primeste scîrbele ce vin asupra lui, atunci Îngerii zic catre el: Doctorit-am Babilonul, si nu s-a tamaduit (scolie la Cuvîntul 5 din Scara).”

            Toti strigam catre Dumnezeu: „Doamne, miluieste!” si: „Stapîne, iarta-ne noua faradelegile noastre!” – dar, cînd Dumnezeu ne trimite mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi le alungam de la noi. Cum anume? Iata cum: cînd vine asupra noastra vreo scîrba sau ispita, cu care Dumnezeu vrea sa ne dea mila Sa si iertarea pacatelor noastre, noi n-o primim si nu suferim cu bucurie acea scîrba, sau ispita, ci ne tulburam si ne necajim. De aceea, sîntem datori ca, pe lînga durerile si ostenelile cele de voie si fara de sila ale pocaintei noastre, sa suferim si durerile cele fara de voie si de sila ce ne vin noua dinafara; caci cele de voie, fiind mai usoare, se binecuvînteaza de cele fara de voie, care sînt mai grele, dupa cum zice Sfîntul Grigorie al Tesalonicului: „Prin rabdarea durerilor celor de voie si fara de voie, orice nevoitor se face desavîrsit. Dar, fara primirea si suferirea durerilor celor fara de voie ce vin asupra noastra, nici cele lucrate de voie nu vor dobîndi dumnezeiasca binecuvîntare” (Cuvînt catre Xenia). […]

            Sa lasam întîlnirile unora cu altii si vorbirile împreuna, caci ele alunga de la noi pocainta, dupa Sfîntul Isaac, care zice: „Pocainta împreuna cu vorbirile este chip gaurit” (Cuvîntul 58). Sa iubim linistea si fuga de oameni, fiindca ele ajuta foarte mult la cîstigarea pocaintei, dupa cum zice acelasi Sfînt Isaac: „De iubesti pocainta, iubeste si linistea. Si, daca cineva ar grai împotriva despre acestea, sa nu te certi cu el” (Cuvîntul 34). La acestea se adauga si porunca pe care a dat-o Dumnezeu lui Cain dupa ce a pacatuit, caci i-a zis: „Ai pacatuit! Taci!” (Facere 4:7) – adica: Cunoaste ce ai lucrat întru tine si, dupa cunostinta dobîndita, pocaieste-te pentru cele ce ai pacatuit! Iar în înainte-cuvîntarea Cuvîntului pentru tacere si liniste al Sfîntului Isaac Sirul, tot asa se tîlcuieste, si se mai adauga: „Cel care nu a putut sa se linisteasca si nici sa se pocaiasca nu a putut cunoaste ce este pocainta.” Iar de nu putem sa ne linistim [mai mult], cel putin sa avem negresit unul sau doua ceasuri rînduite pentru aceasta, mai ales seara. Si atunci, retragîndu-ne într-un loc deosebit si linistit si adîncindu-ne simtirile si mintea în inima, sa ne aducem aminte de toate pacatele noastre – atît de cele trecute, pe care le-am lucrat cu fapta, cu cuvîntul sau cu învoirea gîndurilor, cît si de pacatele pe care le-am facut în ziua aceea – si sa ne pocaim cu amar, cu întristare si cu durerea inimii noastre, cerînd iertare de la Dumnezeu. Pentru ca Duhul Sfînt ne porunceste sa facem asa, dupa cum zice Proorocul David: „De cele ce ziceti în inimile voastre, în asternuturile voastre va caiti!” (Psalmul 4:4). Tot asa a zis si Însusi Hristos tainic întru Duhul, slugii Sale, Sfîntului Simeon Noul Teolog: „Socoteste sa nu faci nimic dintre acelea ce te lipsesc pe tine de bunatatile acestea pe care te-ai învrednicit a le dobîndi. Iar de vei si gresi cîndva, pentru aducerea aminte de smerenie, îngrijeste-te a nu lasa pocainta. Caci pocainta împreuna cu iubirea Mea de oameni, pierd si pacatele cele trecute, si cele de fata.” Sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem mîntuitoarea cugetare si aceasta lucrare dumnezeiasca. Caci zice Sfîntul Ioan Scararul: „Nu te amagi, lucratorule fara de minte, ca poti înlocui timpul (pierdut) cu alt timp. Caci nu va ajunge ziua sa împlinesti datoria fata de Stapînul” (Cuvîntul 6). Iar marele Vasile zice: „De greseala nu fi nebagator de seama, macar de ar fi mai mica decît boldul. Ci sîrguieste-te mai vîrtos catre întoarcere prin pocainta. Pocainta este mîntuire, iar neîntelegerea ei este moarte” (Cu­vînt pustnicesc pentru lepadarea de lume).

            Dar de ce sa graiesc multe? Dumnezeu, iubitii mei, nu ne va învinui si osîndi în ziua mortii si a judecatii ca nu am teologhisit, sau ca nu am facut minuni, sau ca nu am ajuns mai înainte vazatori. Nu! – ci fiindca nu ne-am pocait si nu ne-am întristat de pacatele noastre. Iar aceasta ne-o spune Sfîntul Ioan Scararul: „Nu vom fi învinuiti – o prieteni! – nu vom fi învinuiti, la iesirea sufletului, ca nu am facut minuni, nici ca nu am teologhisit, nici ca nu ne-am facut înainte-vazatori. Ci vom da seama negresit lui Dumnezeu pentru ca n-am plîns necontenit” (Cuvîntul 7). Pentru aceasta noi, pacatosii, sîntem datori ca în fiecare zi (ca sa nu zic în fiecare ceas) sa ne cercetam pe noi însine de ne aflam în pocainta cea adevarata. Si daca – sa zicem – în ziua aceea am facut fapte bune, cu ajutorul lui Iisus Hristos, asa se cuvine sa ne aducem aminte de fapta cea buna a pocaintei si niciodata, niciodata sa n-­o uitam. Iar ziua în care nu ne vom pocai si nu ne vom întrista pentru pacatele noastre sa o socotim pierduta, cu toate ca poate am lucrat alte bunatati în ea. De aceea zice Sfîntul Ioan: „Cel ce se pocaieste întru adevar sa ia aminte de sine, iar ziua aceea în care nu a plîns sa o socoteasca pierduta, desi poate a facut în ea alte bunatati” (Cuvîntul 5).

            Pun sfîrsit si zic, cu Sfîntul Simeon Noul Teolog, ca este de neaparata trebuinta ca noi toti sa ne tamaduim de patimi si de ranile pacatelor si apoi sa pazim toate poruncile Domnului si sa lucram toata fapta buna. Si, desi nu vom ajunge sa împlinim toate poruncile Domnului si toate faptele bune, cel putin este de neaparata nevoie sa ne aflam sanatosi, întregi, din partea ranilor si neputintelor pacatelor, prin porunca si fapta buna a pocaintei. Si, de vom muri sanatosi, vindecati de patimi si de pacat prin pocainta, ne vom duce în împaratia cerurilor. Iar daca vom muri nevindecati, neputinciosi, urîti si nepocaiti, ne vom duce în iad. Fiindca împaratia cerurilor nu este pentru pacatosii cei bolnavi, care nu s-au pocait, ci este lacas si palat, care primeste pe cei ce s-au îndreptat prin pocainta, adica pe bine-cinstitorii cei vrednici si drepti. De aceea, cei pacatosi, ca si mine, sa strigam totdeauna catre Dumnezeu cu acele rugaciuni obstesti ale Bisericii noastre Ortodoxe: „Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau! Si pe noi ne primeste întru pocainta si marturisire, ca un bun si iubitor de oameni!” Amin!
Sfîntul Nicodim Aghioritul, ,,Cuvînt pentru Pocainta”, Editura Credinta Stramoseasca, 1999.

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

SFANTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI ADEVARATA POCAINTA

Adevarata pocainta consta nu numai în a-ti marturisi sincer pacatele tale parintelui duhovnic, ci si în a nu te mai întoarce la ele. Si nu numai sa nu te întorci la pacate, dar sa si plângi cu inima zdrobita pentru acelea pe care le-ai facut înainte; si nu numai sa plângi pentru ele, dar sa le si îndrepti prin nevointele pocaintei, nevointe care nu numai ca ar fi pe masura pacatelor facute de noi, dar le-ar si întrece pe acestea. Desarta este pocainta celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurta vreme de la mâncare si printr-un post de o zi sa acopere îmbuibarea si betia lui repetata! Nefolositoare este si pocainta aceluia care crede ca printr-o omorâre de scurta durata a trupului îsi poate curata pacatele grele, de moarte, savârsite timp de multi ani! Nedreapta este si pocainta celui care nadajduieste ca prin câteva suspine si câteva batai în piept sa îndrepte multele lui nedreptati! Îndoielnica este iertarea pacatelor celui care gândeste ca prin lacrimi putine, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte, îsi poate spala multele lui faradelegi si necuratii, si astfel sa se izbaveasca de chinurile vesnice!

            Multe lacrimi au varsat ninivitenii si mare le-a fost pocainta: si toti, de la cel mai mic pâna la cel mai mare, s-au îmbracat în sac, au hotarât sa tina post nu numai oamenii, ci si vitele, si s-au îndreptat catre Dumnezeu în rugaciune de pocainta. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinsi ca vor fi izbaviti de pieirea care îi ameninta, caci spuneau: „Poate ca Dumnezeu Se va întoarce si Se va milostivi si va tine în loc iutimea mâniei Lui ca sa nu pierim!” (Iona 3, 9). Si daca ei, dupa o asemenea pocainta, tot nu erau convinsi ca Dumnezeu îi va milui si le va ierta pacatele, atunci cum poate fi convins acela care crede ca printr-o pocainta scurta si câteva lacrimi se va curati de pacatele lui multe si grele? S-ar putea spune: „Ninivitenii erau pagâni, ei nu stiau ce spune Scriptura: «Inima înfrânta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50, 18); «Aproape este Domnul de cei umiliti la inima si pe cei smeriti cu duhul îi va mântui» (Ps. 33, 17); «Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului; si Tu ai iertat nelegiuirea pacatului meu» (Ps. 31, 6). Iar noi, credinciosii, nadajduim ca si putinele lacrimi, îmbinate cu marturisirea pacatelor, pot primi de la Domnul iertarea lor”. La aceasta îti voi raspunde: desigur, pot, însa numai la aceia care se afla la sfârsitul vietii lor si carora nu le-a mai ramas timp pentru plângerea pacatelor si pentru nevointe. Pe acestia Domnul îi va milui chiar si numai pentru zdrobirea inimii. Ca exemplu îl avem pe tâlharul de pe cruce. Dar de la omul sanatos, care are timp pentru pocainta, Dumnezeu cere multe lacrimi, multe osteneli si nevointe, pâna când aceste nevointe ale pocaintei vor fi pe masura sau, mai bine zis, vor întrece pacatele savârsite înainte. Iata ce trebuie sa mai spunem despre lacrimi: exista oameni care uneori au inima înduiosata si plâng pentru pacatele lor, dar tot nu înceteaza sa pacatuiasca; ce folos au aceste lacrimi daca oamenii nu îsi îndreapta viata lor? Unii chiar îsi marturisesc pacatele lor cu lacrimi, dar apoi se întorc iarasi la aceleasi pacate; ce folos au ei de la lacrimile varsate când, dupa aceea, se afunda iarasi cu atâta placere în pacatul dinainte? Asadar nu sunt de ajuns numai înduiosarea si zdrobirea inimii pentru putina vreme, fara pocainta adevarata, caci pocainta cea adevarata consta nu numai în faptul de a regreta si a plânge pentru pacate, ci si în faptul de a nu te mai întoarce la ele, iar pentru acele pacate care sunt deja savârsite, trebuie sa savârsesti nevointele pocaintei.

            Apostolul Pavel spune ca Esau „desi cu lacrimi a cautat, n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea” (Evr. 12, 17). De ce nu au fost primite de catre Dumnezeu lacrimile acestui pacatos, de ce nu au curatit ele pacatele lui? Sfântul Ioan Gura de Aur raspunde la aceasta întrebare astfel: „El n-a mai avut cum sa schimbe hotarârea, pentru ca nu s-a aratat el însusi vrednic de pocainta”.

            Un altul poate spune: „Apostolul Petru a plâns putin si a primit iertarea pacatului sau; asa si mie mi se vor ierta pacatele, fara sa am osteneli îndelungate de pocainta, daca voi plânge macar un ceas înaintea Domnului”. Acestuia îi va raspunde în locul meu însusi ucenicul Apostolului Petru, Sfântul Clement. El spune ca Sfântul Petru în fiecare noapte, auzind cântarea cocosului, îsi amintea imediat lepadarea lui de Hristos, se ridica din patul sau si cadea la pamânt, plângând cu amar si varsând multe lacrimi, si asa a facut în tot timpul vietii lui. Iar istoricul bisericesc Nichifor adauga faptul ca ochii Sfântului Apostol, din pricina plânsului zilnic, erau întotdeauna rosii si parca însângerati. Iata care a fost pocainta lui Petru! Dar tu, care nadajduiesti sa-ti plângi toate pacatele tale într-un ceas, poti sa plângi cu atâta amar, cum a plâns Petru? Poti sa te tânguiesti în fiecare noapte asa cum s-a tânguit el? Esti în stare sa savârsesti acele osteneli si nevointe pe care le-a savârsit Sfântul Petru, de dragul Domnului sau, pentru lepadarea sa, chiar pâna la rastignirea cu capul în jos pe cruce?

            Asadar nu te încrede în putina zdrobire a inimii tale si nu-ti pune nadejdea în firava ta osteneala si în scurta ta nevointa: fa înaintea Domnului pocainta pe masura pacatelor tale mari si chiar mai mare decât ele, cu multe lacrimi, si abia atunci o, pacatosule, sa astepti mila de la El! Apostolul spune: „Caci precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii, spre faradelege, tot asa faceti acum madularele voastre roabele dreptatii, spre sfintire” (Rom. 6, 19). Iar Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Pocainta se cunoaste dupa roade, nu dupa radacina sau frunze: Domnul l-a blestemat pe smochinul care avea numai frunze, însa era neroditor; tot asa nu primeste nici simpla marturisire a pacatelor fara rod – omorârea trupului (ca o nevointa a pocaintei)”. Luati aminte la aceste cuvinte; radacina pocaintei este buna intentie de a marturisi pacatele, frunzele sunt însasi marturisirea pacatelor catre Dumnezeu înaintea parintelui duhovnic si fagaduinta de îndreptare, iar roadele pocaintei sunt viata virtuoasa si ostenelile caintei. Dupa aceste roade se si cunoaste adevarata pocainta. Întareste buna ta intentie sa fie ca o radacina; înmulteste cuvintele marturisirii pacatelor tale spre a fi ca frunzele în copac; însa daca, dupa aceea, nu vei aduce roade vrednice de pocainta, daca nu îti vei îndrepta viata ta si nu vei înlocui pacatele tale cu virtutile opuse lor, atunci vei fi un pom nevrednic de binecuvântarea lui Dumnezeu, si mai mult decât aceasta: teme-te de blestemul lui Dumnezeu!

            In Sfânta Scriptura citim despre doi pacatosi care s-au cait deopotriva pentru pacatele lor si le-au marturisit înaintea lui Dumnezeu. Acestia au fost Saul si David. Insa nu au primit amândoi iertare de la Dumnezeu. Saul a spus: „Am pacatuit calcând porunca Domnului” (1 Regi 15, 24). David a spus: „Am pacatuit înaintea Domnului meu”. Insa David a primit iertare si s-a mântuit, iar Saul nu s-a învrednicit de iertare si a pierit în mânia Domnului. De ce s-a întâmplat asa? Oare Domnul a judecat nedrept pe cei doi pacatosi care I s-au spovedit, pe unul miluindu-l, iar pe celalalt respingîndu-l? Nu! „Credincios este Domnul întru cuvintele Sale si cuvios întru toate lucrurile Sale” (Ps. 144, 13). Vinovat este însusi pacatosul neiertat, adica Saul: în cuvinte el si-a marturisit pacatul lui, însa nu a facut pocainta adevarata si nu s-a îndreptat, desi avea timp destul pentru acestea. Iar David, dupa marturisirea pacatului sau, cât s-a nevoit în pocainta! In fiecare noapte uda patul cu lacrimile lui, se destepta la miezul noptii, mânca cenusa în loc de pâine si bautura lui o amesteca cu plânsul; se istovise din pricina postului, îsi omora trupul si se smerea înaintea Domnului, îmbracându-se în sac si având capul presarat cu cenusa. Si pentru aceste osteneli ale pocaintei nu numai ca a primit iertarea pacatului sau, dar a devenit si alesul cel iubit al lui Dumnezeu. Iar Saul, care si-a spovedit numai cu gura pacatul sau si nu s-a ostenit sa faca pocainta, a ramas pe veci neiertat…

            Asadar nimeni sa nu nadajduiasca sa se curateasca de pacatele sale mari numai prin spovedanie si putina zdrobire a inimii, fara ostenelile si nevointele specifice adevaratei pocainte daca, având vreme sa-si îndrepte viata, se leneveste sa împlineasca acest lucru cu fapta. Mai bine sa îl urmam pe David care spune: „Ca faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi îngriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 18). Vedeti, el nu se multumeste numai cu marturisirea faradelegii lui, ci se îngrijeste sa o si îndrepte: voi marturisi – spune el – pacatul meu si ma voi osteni sa-l îndrept. Caci ce folos este în a deschide rana si nu a pune pe ea plasturele care trebuie? Ce folos este în a-ti marturisi pacatele, iar apoi în a nu savârsi ostenelile pocaintei pentru ele si a nu-ti îndrepta viata? […]
Sfântul Dimitrie al Rostovului – Viata si Omiliile, editura Bunavestire, Galati, 2003

Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sursa a vietii duhovnicesti autentice este pocainta neintrerupta

Parinti duhovnicesti ai Rasaritului arata ca pocainta nu are limite de timp si loc, ci de stare duhovniceasca. Adevarata Spovedanie sau Pocainta trebuie sa conduca la pocainta permanenta, ca stare de adevarata cunoastere a noastra si de adevarat discernamant duhovnicesc. Ea trebuie sa devina o atitudine permanenta in viata noastra, „un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun”.
Am vazut ca dinamismul vietii duhovnicesti este legat de pocainta permanenta. Aceasta intretine in noi necontenit dorul de desavarsire, de absolut, dorul de a ne asemana, cat ne este cu putinta omeneste, cu Dumnezeu. Parintii spiritualitatii rasaritene, vorbind despre inaltimea idealului crestin, au grija, pe de alta parte, sa adauge, atunci cand descriu mijloacele de atingere a lui, „atat cat este cu putinta omeneste”, ceea ce constituie o proba de adevarata cunoastere a firii omenesti, cu toate slabiciunile si puterile sale, dar si de realism duhovnicesc.
Cea mai frumoasa descriere a lucrarii si valorii pocaintei permanente pentru urcusul nostru spiritual, si modul in care trebuie sa se efectueze ea, il evidentiaza Sfantul Simion Noul Teolog: „Trebuie sa ai totdeauna in tine frica lui Dumnezeu si sa cercetezi in fiecare zi ce ai facut bine si ce rau. Iar de cele bune sa uiti, ca nu cumva sa cazi in patima slavei desarte, iar fata de cele potrivnice sa te folosesti de lacrimi impreunate cu marturisirea si cu rugaciunea staruitoare. Cercetarea sa-ti fie asa: Sfarsindu-se ziua si venind seara, cugeta intru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osandit pe cineva, nu l-am grait de rau, nu l-am scarbit, n-am cautat la fata cuiva cu patima, sau n-am fost neascultator celui mai mare in slujba si nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am maniat pe cineva, sau stand la rugaciunea de obste, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserica si de la pravila, ingreuiat de lene? Daca te gasesti nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputinta, „caci nimeni nu e curat de intinare, nici macar o singura zi din viata lui” (Iov 14,4) si nimeni nu se la lauda ca are inima curata), striga catre Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iarta-mi toate cate am gresit cu lucrul, cu cuvantul, cu stiinta si cu nestiinta. Caci multe gresim si nu stim„.
Deci acest sentiment al pocaintei permanente are la baza constiinta pocatoseniei noastre. Tot in legatura cu acestea, ca un mijloc esential de constientizare a starii noastre morale, Parintii filocalici le leaga de gandul sau meditarea permanenta la moarte, la judecata de dupa aceasta, la chinurile iadului, pe care le vor suferi cei care si-au irosit viata in pacate si patimi, la bucuria comuniunii si a iubirii, de care se vor bucura cei drepti.
Pentru Sfantul Isaac Sirul, constiinta pacatoseniei proprii este mai importanta decat harisma invierii mortilor. Cel ce suspina un ceas, considera Sfantul Isaac, este mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea sa, dupa cum cel ce s-a vazut pe sine si pacatele sale este mai bun decat cel ce a vazut pe ingeri.
In legatura cu aceasta cugetare la moarte, Evagrie Monahul ne da urmatorul sfat: „Asezandu-te in chilia ta, aduna-ti mintea si gandeste-te la ceasul mortii. Priveste atunci la moartea trupului, intelege intamplarea, ia-ti osteneala, dispretuieste desertaciunea din lumea aceasta, atat a placerii, cat si a straduintei, ca sa poti sa ramai nestramutat in aceeasi hotarare a linistii si sa nu slabesti. Muta-ti gandul si la starea cea din iad, gandeste-te cum se chinuiesc sufletele acolo, in ce tacere prea amara? sau in ce cumplita suspinare? in ce mare spaima si framantare? sau in ce asteptare?

Gandeste-te la durerea sufletului cea neincetata, la lacrimile sufletesti fara sfarsit. Muta-ti apoi gandul la ziua invierii si la infatisarea inaintea lui Dumnezeu„.
Moartea de o va avea omul in minte, spune Sfantul Antonie, nemurire este, insa, spune el, nu de moarte trebuie sa ne temem, nu de ea trebuie sa ne ingrijim, ci de pierderea sufletului, care echivaleaza cu moartea vesnica.
Fricii naturale, angoasei fata de lume si fata de capcanele ei ademenitoare, ii ia locul frica sau mai degraba preocuparea de cele duhovnicesti. Cea mai recomandata metoda a asceticii filocalice de paza fata de pacat este rugaciunea neincetata, unita cu aceasta cugetare la moarte si la cele ce ii vor urma: scaunul infricosat si cutremurator al judecatii, lacrimile sufletesti fara sfarsit, spaima si framantarile. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moartea de fiecare zi, suspinul de fiecare ceas, la care indeamna Sfantul Ioan Scararul.
Criteriul clasic de mare discernamant duhovnicesc este cel mentionat de Evagrie: sa ne purtam in viata de zi cu zi ca si cum am muri si ar trebui sa dam socoteala a doua zi, iar fata de trup sa ne ingrijim, ca si cum ar trebui sa traim multi ani.
Aceasta constiinta a pacatoseniei noastre, izvor al caintei permanente, este o dovada de autocunoastere, de reala cunoastere a noastra. Aceasta cunoastere ne ajuta sa ne pazim constiinta – acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Parintii filocalici – curata, fata de Dumnezeu, de parintele nostru duhovnicesc, fata de oameni si lucruri. Constiinta este „oglinda” a vietuirii noastre. Curatia sau intinarea ei sta in puterile noastre. Omul o poate pastra curata si luminata, privind in ea voia si glasul lui Dumnezeu, sau o poate calca, dispretui, intuneca, devenindu-i potrivnic, iar la judecata avandu-o drept osanditor.
Ne pazim constiinta fata de Dumnezeu cand ii respectam si implinim poruncile sale; fata de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate si infaptuindu-ne canonul dat; fata de semeni, nefacand nimic din ceea ce stim ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea. Iar fata de lucruri, nefolosindu-l rau, nestricandu-l, ci descoperindu-I adevarata sa ratiune, cea dumnezeieasca, in legatura cu Ratiunea suprema – Hristos.
Autocunoasterea sau cunoasterea de sine este una din cele mai adanci cunoasteri pe care o poate dobandi omul. Intr-o prima faza, aceasta cunoastere de sine are sensul cunoasterii starii noastre de pacatosenie, de nedeplinatate duhovniceasca. Ea se identifica, pe aceasta treapta cu constientizarea propriei noastre pacatosenii. Pe o treapta superioara, aceasta cunoastere obiectiva dobandeste un sens moral mai accentuat, constand in dorinta de a ne elibera de patimi si de a dobandi virtutile, pentru a ajunge la adevarata cunoastere si traire a lui Dumnezeu.
A te cunoaste pe tine inseamna, pe treptele cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, a fi constienti de adancul pe care il reprezinta fiinta umana, a descoperi Imparatia lui Dumnezeu din launtrul nostru, din adancul nostru cel de taina, cum prefera acesti scriitori spirituali sa numeasca inima noastra. Insa, a depista, sesiza si experia prezenta harismatica a lui Dumnezeu, salasluit, cum spune Sfantul Marcu Ascetul, in adancul sufletului nostru, inca de la Botez, inseamna a experia infinitatea de sensuri si intelesuri, abisul de bunatati dumnezeiesti din sufletul nostru pe care pacatul nu le poate decat acoperi, a actualiza toate aceste potente.
De aceea, celui ce se cunoaste pe sine cu adevarat, i se da cunostinta tuturor. Asa se intampla cu sfintii, care, datorita vietii lor imbunatatite dobandesc o cunoastere largita, extinsa, expresie a cunoasterii si inspiratiei pe care le aduce Duhul Sfant. Sfintii isi cunosc deplin piscurile si adancurile sufletului, ii cunosc si pe ceilalti ca pe ei si au o anumita cunoastere a celor viitoare.
Cunoasterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoastere exterioara, unilaterala, limitata, ci una interioara, in bogatia de sensuri pe care o are viata omeneasca. Este o cunoastere experimentala, prin participarea si unirea cu realitatea cunoscuta, care, pe treptele cele mai inalte este Insusi Dumnezeu, izvorul oricarei cunoasteri si autocunoasteri. Cunoasterea de sine este, la cei duhovnicesti, luminata de Dumnezeu, caci nu putem cunoaste bine, autentic si nu ne putem cunoaste cu adevarat decat in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenta firea umana pana la sesizarea cat mai exacta, interioara, a realitatilor vietii sufletesti.
Cunoasterea de sine este totdeauna un act de pocainta, caci, pe masura ce inaintam in aceasta cunoastere, pe langa plusurile duhovnicesti, ne dam seama permanent si de minusurile sau de scaderile noastre, nu atat intelectuale, rationale, cat mai ales morale, duhovnicesti. Adevarata cunoastere de sine incepe prin pocainta si nu se termina niciodata, cufundandu-se tot mai mult in adancul, in oceanul sau abisul smereniei.
A te cunoaste pe tine inseamna a accepta sa te smeresti, dupa cum in smerenie omul are adevarata cunoastere de sine, caci aceasta da un plus de cunoastere. Pe treptele cele mai inalte, cunoasterea de sine inseamna a simti deplin conditia de creatura, fata de Creatorul iubitor.
Si, spune Sfantul Petru Damaschinul, celui ce se cunoaste pe sine asa cum este, i se da sau i se descopera cunostinta tuturor.
Spiritualitatea filocalica vorbeste despre parinti duhovnicesti vazatori cu duhul, care au darul stravederii sau inainte vederii, al cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profetiei. Toate acestea sunt efectele pazei mintii sau trezviei, la care se adauga darul Sfantului Duh.
La aceasta cunoastere de noi insine, dovada a discernamantului duhovnicesc, ne indeamna si Ava Dorotei, ucenic al Sfantului Ioan Scararul, spunandu-ne ca „suntem datori sa ne cercetam nu numai in fiecare zi, ci si in fiecare an si luna si saptamana si sa zicem: „In prima saptamana, eram impovarat cu aceasta patima. Oare cum sunt acum?” De asemenea, sa se cerceteze toti in fiecare zi pe ei insisi, intrebandu-se: „Oare am inaintat putin sau ne aflam in aceleasi, sau am cazut si mai rau?„.
Avem datoria sa ne cercetam zilnic, pentru modul in care ne-am petrecut ziua si noaptea, daca am avut sau nu ravna la rugaciune, la priveghere, la citirile dumnezeiesti si totodata sa ne sarguim sa ne pocaim si sa ne indreptam pe noi insine, avand convingerea ca pocainta permanenta duce la micsorarea rautatilor, adica a patimilor.
Tot in legatura cu aceasta pocainta permanenta, Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca trebuie sa ne caim nu numai pentru pacatele deja savarsite, ci si pentru binele infaptuit, pentru ca am fi putut sa-l gandim si sa-l fi savarsit inainte. Parintii ne dau temeiuri sa ne pocaim deci pentru fiecare fapta buna sau rea, pentru cantitatea lor de nedesavarsire. Pocainta permanenta trebuie sa urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor si gandurilor noastre pacatoase, pentru neputinta noastra de a le curati si spiritualiza, dar totodata trebuie sa insoteasca fiecare fapta, cuvant sau gand bun, virtuos, pe care-l avem cu privire la acestea, trebuie sa ne pocaim pentru ezitarea noastra de a le fi savarsit pana atunci sau actualiza, precum si pentru doza de imperfectiune, pentru amprenta de nedeplinatate a lor.
Regula Parintilor filocalici este ca pocainta trebuie sa preceada, sa insoteasca si sa urmeze fiecare actiune, lucrare, cuvant sau gand al omului duhovniceasc, pentru nedesavarsirea lor.
In mod deosebit, darul pocaintei este legat de smerita cugetare si de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum – arata gradul sau nivelul pocaintei noastre. Sfantul Simion Noul Teolog spune: „sa nu zica cineva ca este imposibil a plange zilnic, caci cine vorbeste astfel afirma ca este imposibil sa te pocaiesti in fiecare zi si rastoarna intreaga Sfanta Scriptura, ca sa nu zic chiar porunca lui Dumnezeu„.
Lacrimile duhovnicesti se dobandesc pe masura curatirii si spiritualizarii firii noastre si sunt un semn al prezentei si lucrarii dumnezeiesti in inima noastra. Aceste lacrimi, ca de altfel si pocainta si plansul duhovnicesc din care izvorasc, au doua directii: o privire spre un trecut pacatos, patimas, si o intoarcere catre un viitor plin de nadejdea iertarii si dobandirii mangaierii si fericirii vesnice. La inceput, ele sunt amare, de tristete, de regret pentru caderea firii noastre umane in starea antiharica a pacatului. Pe masura dobandirii iertarii, ele devin tot mai dulci, devin lacrimi de recunostinta fata de Dumnezeu si de bucurie duhovniceasca. Cele dintai sunt „lacrimi care ard„, cele care le urmeaza sunt „lacrimi care ingrasa„. Astfel, lacrimile de pocainta, curatitoare, devin, pe treptele superioare ale rugaciunii, lacrimi de bucurie, de coplesire, de smerenie in fata maretiei si bunatatii divine.
Lacrimile ascetice, curatitoare, purificatoare, lacrimi de pocainta, pe masura inaintarii in lucrarea virtutilor, se spiritualizeaza tot mai mult, devenind lacrimi mistice, contemplative, harismatice, lacrimi ce exprima bucuria desavarsita a unirii cu Dumnezeu. In general, trecerea de la cele dintai lacrimi la cele de al doilea fel, este considerat a fi semnul trecerii de la starea trupeasca la cea duhovniceasca.
Pe treptele cel mai inalte ale pocaintei, locul cuvintelor, care pastreaza totusi ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participarii depline, integrale a fiintei noastre la viata duhovniceasca. Cand orice cuvant tace, despre pocainta si dragostea noastra de Dumnezeu vorbesc lacrimile.
Plansul si lacrimile duhovnicesti, rod al curatirii finite noastre si totodata al prezentei tot mai accentuate a harului in sufletul nostru, redau naturii omenesti transparenta ei, din starea naturala, anterioara amestecarii sale cu pacatul, ajutandu-l pe crestin sa cunoasca mai bine si sa zareasca mai clar tinta vietii sale – sfintenia.
Chiar si din aceste scurte consideratii privind valoarea pocaintei in viata duhovniceasca, ne putem da seama ca ea are un rol central si reprezinta o lovitura data pacatului si patimii, in increngatura lor, in rodirile lor perverse si pacatoae, dar in acelasi timp la radacina lor. Pocainta loveste in temeliile, in esenta, in cauzele pacatelor. Ea distruge nu numai manifestarile lor, ci le subrezeste temelia, loveste in gandul prim sau intentia pacatoasa. Ea nu este doar o piedica pusa in calea pacatului, un frau al firii, ci are un rol pozitiv, constand in darul ei de a reintoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbeste pacatul, spre spiritualizarea lor, spre bine si adevar, spre Dumnezeu si semeni.
Cainta este incercarea ascetica, profunda, curatitoare, purificatoare, de ridicare deasupra valurilor marii pacatului si patimilor, pe marea linistita a virtutilor si catre orizontul, catre vazduhul infinit al desavarsirii. Este iesirea si inaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al multumirii de sine si al complacerii in aceasta situatie de decadere a noastra, catre vazduhul senin al iubirii si respectului deplin.
Pocainta este o forta morala de prima valoare, sursa oricarui progres spiritual al crestinului. Legata de constiinta pacatoseniei noastre, iar pe treptele ei cele mai inalte izvorand lacrimi duhovnicesti, pocainta permanenta este calea si sursa oricarui progres duhovnicesc. Pocainta este cea care – dupa cum marturiseste Sfantul Ioan Scaraul – invie, plansul cel care bate la usa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care il deschide, de calitatea ei depinzand succesul sau incununarea oricarui effort duhovnicesc al nostru.
Sfantul Ioan Scararul ne avertizeaza ca: „Nu vom fi invinuiti, o prieteni, la iesirea sufletului, ca nu am savarsit minuni, nici n-am teologhisit, nici ca n-am fost vazatori, dar vom da negresit socoteala lui Dumnezeu ca n-am plans„, adica pentru faptul ca nu ne-am pocait.
Ori de cate ori gresim, sa ne pocaim, daca vrem sa avem constiinta aparator si sa nu ne acuze si sa ne smereasca insele faptele noastre. Iar daca vrem sa nu avem pentru ce sa ne pocaim – desi Parintii ii deplang pe acesti „desavarsiti” – sa nu gresim.

Pr. Ioan C. Tesu