In cuvântul lui Hristos sa ramanem

Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.

Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

Dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu se naste curajul

Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In 5,4).
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-o dată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.
Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?
Chiar şi un contact îndepărtat cu Divinul eliberează sufletul de toate patimile, inclusiv de invidie, acel vlăstar pervers al mândriei. Omului care stăruie într-o părere smerită despre sine însuşi i se va da o cunoaştere tot mai mare privitoare la tainele lumii viitoare. El va fi izbăvit de puterea morţii.
Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă seama de faptul că în veşnicie întregul conţinut al existenţei îi va aparţine prin sălăşluirea veşnică în el a Duhului Sfânt – a Treimii, ca să fim mai exacţi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi vor face sălaşul în el. În virtutea acestui fapt, orice cuvânt sau faptă bună va deveni parte a vieţii sale îndumnezeite, veşnice. Astfel, în cuvintele Sfântului Pavel, el „n-are nimic dar le stăpâneşte pe toate” (2 Cor. 6,10). Atunci când cineva săvârşeşte fapte spre slava lui Dumnezeu, care îi aduc atât o faimă vremelnică, cât şi veşnică, omul de rugăciune nu simte invidie, ci bucurie faţă de izbăvirea noastră obştească. Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce fericire să-ţi priveşti semenii strălucind cu lumina Duhului Sfânt! Dar chiar şi aceasta e doar o palidă oglindire a bucuriei noastre în împărăţia ce va să vină, unde, într-o revărsare de iubire ce nu se micşoreaza niciodata, duhul omului va îmbrăţişa plinătatea existenţei divino-umane.
Să nu uităm însă faptul că de fapt calea care duce spre această iubire covârşitoare trece prin adâncurile iadului. Nu trebuie să ne temem de această pogorâre întrucât fără ea plinătatea cunoştinţei nu poate fi obţinută. Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-o dată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii.
Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim niciun rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001, p. 68-69

Vindecă-mă şi pe mine, Preabunule Părinte

In rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor. Dar poate fi şi invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.

Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veşniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine leprosul, învoieşte-mă pe mine cel stricat de păcate… Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu… greşit-am înaintea Ta, şi voi muri departe de Tine… primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”

Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53

1

Alții te iau, de pe Cruce nu te pogori

Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon), scriind în 1934, din Sfântul Munte, prietenului său David Balfour:

“Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

Situația tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmașul în lume, mai ales la Paris. În parte îți voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă și simțeam o dorință atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă și să rămân acolo singur. Dar totuși, într-o extremă încordare a voinței, ajungeam la mine în odaie și aproape cădeam la pământ în neputință, din pricina zbuciumului și a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, și chiar plângeam. Și numai rugăciunea mă ridica și reașeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui cu putință, care până atunci nici nu venise în inima mea.

Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorința. Și ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînțeles mie însumi, mă simt ca și cum mi-am pierdut voința și, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoșător. Numai Domnul știe, ba și cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorințe dobitocești. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai știu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o înțeleg atât de bine. Aș fi făcut orișice, numai să nu mă rog. Atunci am înteles puterea cuvântului Părinților, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruiește ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă și puțini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.

Credința mea adâncă este ca dacă mata (și este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți- și de către oameni, și chiar de către Dumnezeu –Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?-niciodată nu vei cunoaște dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până în sfârșit de sărăcii de tot felul (și duhovnicești, și trupești), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump.
Căci vrajmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și ale celei pur și simplu animalice, trupești, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în “înșelare”.

Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că (…) și eu am cunoscut dureri asemănătoare?

Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inima neînțelegătoare…

Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel încat cel ce pașește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrajmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de mareț, încât, daca am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne“pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, alții te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.

Ți-aș mai povesti Încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experiența vieții tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoșezi de norii ce se adună.

Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Starețului tau. Vezi la sfârșitul celui de-al“Treizeci și doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el își sfătuiește ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Și așa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îți slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde privești, dureri. Iar ceea ce iți cade sub ochi, aceea iți atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-așezare, atunci poți scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile și lupta sunt puternice, nu trebuie să zăbovești, scrie părintelui Siluan, și cred lui îDumnezeu că vei primi ajutor. Poziția ta este deosebit de grea, deoarece te afli in lupta piept la piept cu vrajmașul.

Iar aceasta înainte de a te fi învățat a te lupta cu patimile. Dar și cei ce s-au învățat (relativ, bineînțeles), le biruiesc cu nevoința și cu truda. Sf. Ioan Gură de Aur numește patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrânețe ne sfâșie. Trebuie să ajungi să iubești starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la aceasta patima cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.

Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfărșit durerea, pătrunzând în inimă, stingea și îmblânzea mișcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului și în absență, aici la Athos, a smintelilor și patima curvească atacă mai puțin, iar apoi acest mijloc, dacă se folosește adesea și pentru vreme îndelungată, turbura tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu colțul unei bucăți de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inima. Două săptămâni cu greu m-am mișcat, brațul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziția culcat, tot greu îmi era și să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputință a nu recurge la acest mijloc. Și ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întărește înfierbântarea ei, până și loviturile puternice care lasă în urma lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îți este și greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te lovești neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a liniști trupul.

“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci?Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoință, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.

Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineți, începand prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar și împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, și dintr-o dată simți ușurare: ca o lumină oarecare se ivește în suflet. Sf. Vasilie cel Mare și Ioan Scărarul spun că mai placută este suferința de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.

În legătura cu felul cum traiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.

(…)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticnești, îndrepteaza-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viața vecinică dacă ea se dobândește astfel. În schimb, când acești nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit strălucește, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

(Arhimandritul Sofronie – Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)

1

Incepe un proces de tămăduire fundamentală din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu


El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.

Putem să ne naştem în cele mai nefavorabile împrejurări. Putem creşte în medii ignorante, dure şi chiar criminale, putem să fim atraşi de exemplele de vieţuire generale din jurul nostru. Putem suferi orice fel de lipsuri, ocări, pierderi. Putem fi diformi din naştere şi putem şti ce înseamnă a fi dispreţuiţi, răniţi, respinşi.
Tot ceea ce e nenorocire în lumea de astăzi îşi poate lăsa amprenta asupra noastră. Dar, din clipa în care ne întoarcem la Dumnezeu, din clipa în care ne-am hotărât să urmăm poruncile Lui, începe un proces de tămăduire fundamentală. Şi nu numai că suntem vindecaţi de rănile sau patimile noastre, dar chiar şi înfăţişarea noastră exterioară se poate schimba. Acest lucru s-a întâmplat adeseori la Sfântul Munte. Soseau oameni zdrobiţi şi reduşi la o stare jalnică de mulţi ani de vieţuire depravată, însă, după o scurtă perioadă de adâncă pocăinţă, feţele lor deveneau plăcute la vedere, vocile lor se schimbau, se mişcau diferit şi duhul strălucea luminos înăuntrul lor.

Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Pelerinul, p. 59-60

Este nevoinţă viata vesnica

“Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
Situaţia tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmaşul în lume, mai ales la Paris. În parte îţi voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă şi simţeam o dorinţă atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă şi să rămân acolo singur. Dar totuşi, într-o extremă încordare a voinţei, ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu venise în inima mea.
Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorinţa. Şi ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînţeles mie însumi, mă simt ca şi cum mi-am pierdut voinţa şi, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoşător. Numai Domnul ştie, ba şi cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorinţe dobitoceşti. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai ştiu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o înţeleg atât de bine. Aş fi făcut orişice, numai să nu mă rog. Atunci am înţeles puterea cuvântului Părinţilor, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruieşte ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă, şi puţini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.
Credinţa mea adâncă este că dacă mata (şi este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate şi foame, părăsire desăvârşită de către toţi – şi de către oameni, şi chiar de către Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?– niciodată nu vei cunoaşte dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor şi nu s-a smerit până în sfârşit de sărăcii de tot felul (şi duhovniceşti, şi trupeşti), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preţ deosebit de scump.
Căci vrăjmaşul ne luptă folosindu-se de cele mai fireşti dorinţe ale iubirii omeneşti, sufleteşti, iar uneori şi de cele pur şi simplu animalice, trupeşti. Atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ şi vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească şi omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupeşti şi va sălăşlui pace în suflet şi în trup. Mai mult nu trebuie să cauţi, spre a nu cădea în ispită, în “înşelare”.
Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăşte-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ţi vorbesc astfel numai pentru că şi eu am cunoscut dureri asemănătoare?
Dacă vrei să împărăţeşti cu Hristos, atunci biruieşte patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulţumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile şi altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inimă neînţelegătoare…
Viaţa după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgotă. Iar calea aceasta este astfel încât cel ce păşeşte pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutăţile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea şi se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viaţa după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii aşezau mitraliere îndărătul celui ce atacă, sau ofiţerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoşa şi se întorcea, să fie împuşcat. Astfel, situaţia celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea şi viaţa lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrăjmaş. Cu noi, monahii, situaţia este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăţi abstracte, filosofice, ci printr-un simţământ al inimii viu şi adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preţ decât lumea întreagă. Suferinţele aduc un rod atât de măreţ, încât, dacă am fi noi ceva mai înţelegători, nu am dori nicicum a ne “pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, şi i-a zis: “De pe Cruce nu te pogorî, alţii te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Şi apoi vedenia s-a sfârşit.
Ţi-aş mai povesti încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experienţa vieţii tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoşezi de norii ce se adună.
Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Stareţului tău. Vezi la sfârşitul celui de-al “Treizeci şi doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el îşi sfătuieşte ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Şi aşa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îţi slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde priveşti, dureri. Iar ceea ce îţi cade sub ochi, aceea îţi atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-aşezare, atunci poţi scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile şi lupta sunt puternice, nu trebuie să zăboveşti, scrie părintelui Siluan, şi cred lui Dumnezeu că vei primi ajutor. Poziţia ta este deosebit de grea, deoarece te afli în luptă piept la piept cu vrăjmaşul.
Iar aceasta înainte de a te fi învăţat a te lupta cu patimile. Dar şi cei ce s-au învăţat (relativ, bineînţeles), le biruiesc cu nevoinţă şi cu trudă. Sf. Ioan Gură de Aur numeşte patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrâneţe ne sfâşie. Trebuie să ajungi să iubeşti starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la această patimă cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.
Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfârşit durerea, pătrunzând în inimă, stingea şi îmblânzea mişcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului şi în absenţa, aici la Athos, a smintelilor şi patima curvească atacă mai puţin, iar apoi acest mijloc, dacă se foloseşte adesea şi pentru vreme îndelungată, tulbură tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape că mi-am pricinuit moartea. Cu colţul unei bucăţi de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inimă. Două săptămâni cu greu m-am mişcat, braţul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziţia culcat, tot greu îmi era şi să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputinţă a nu recurge la acest mijloc. Şi ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întăreşte înfierbântarea ei, până şi loviturile puternice care lasă în urmă lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îţi este şi greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te loveşti neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a linişti trupul.
“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci? Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoinţă, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.
Creştinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineţi, începând prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar şi împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, şi dintr-o dată simţi uşurare: ca o lumină oarecare se iveşte în suflet. Sf. Vasilie cel Mare şi Ioan Scărarul spun că mai plăcută este suferinţa de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.
În legătură cu felul cum trăieşte omul se rânduiesc şi împrejurările exterioare ale vieţii lui. Uneori, din pricina greşalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, şi împrejurările exterioare ale vieţii se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticneşti, îndreptează-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viaţa vecinică, dacă ea se dobândeşte astfel. În schimb, când aceşti nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit străluceşte, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

Arhimandritul Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2006

Arhimandritul Sofronie Saharov: “Traim in vremurile de pe urma. Judecata se poate petrece si acum.”


Când inima are lacrimi, atunci distinge între ceea ce este de la Dumnezeu şi ceea ce este de la diavol. Altfel, trebuie să păzim bine poruncile lui Dumnezeu. Poruncile lui Dumnezeu sunt expresia vieţii lui Dumnezeu”.

„Sfântul Duh dă descoperire omului atunci când există durere în ini­mă. Atunci poate cineva distinge între ceea ce este dumnezeiesc şi ce este diavolesc”.

„O întrebare fundamentală este: cum vorbesc sfinţii? Asta se arată in convorbirea pe care a avut-o Sfântul Siluan cu Stratonic. Sfinţii nu vorbesc psihologic sau filosofic, ci vorbesc ce le dă Duhul Sfânt: atunci nu se fac greşeli. Când vorbim de la noi înşine, atunci facem greşeli”.

„Monahii contemporani trebuie să înveţe să nu mai vorbească din raţiunea lor, ci să vorbească ceea ce Duhul Sfânt le spune în inimă”.

„Cuvântul Apostolului Petru, cum că pământul [va, n.n.] arde, este mult mai reali­zabil astăzi, cu toate armele nucleare”.

„Trăim în vremuri apocaliptice. Astăzi, pacea este un lucru foarte dificil. Sfârşitul va veni brusc, dar atunci va veni şi mântuirea”.

„Trăim în vremurile de pe urmă. Judecata se poate petrece şi acum”.

„Prin amintirea morţii, vin imediat şi pocăinţa, şi nepătimirea. Doar că această nepătimire are oscilaţii, nu este chiar nepătimirea desăvârşită. Insă chiar şi aşa, să fie! Este începutul vieţii duhovniceşti”.

„Un om care călătoreşte către Dumnezeu, după adormirea sa, după ieşi­rea din starea firească a trupului, se va lansa ca o rachetă, cu mult mai mul­tă nădejde către Dumnezeu, cu mult mai multă stăruinţă. Când omul tin­de neîncetat către Dumnezeu, odată cu moartea lui se va mişca mult mai cu putere către Domnul, precum rachetele”.

„Dogmele sunt necesare vieţii duhovniceşti. Fără ele viaţa duhovniceas­că se strică, se diluează. Prin urmare nu suntem fanatici atunci când in­sistăm asupra dogmelor, asupra hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. Când întâlnim un om cu care nu ne potrivim, schimbăm direcţia, iar când în­tâlnim un om pe care-l iubim, alergăm către acesta. La fel se întâmplă şi cu dogmele: avem un scop şi alergăm pentru împlinirea lui. Dacă pierdem scopul, nu mai avem puterea de a fugi după el”.

„Când cineva împlineşte poruncile lui Hristos, nu face numai ascultare, ci se uneşte cu Hristos si dobândeşte cugetul Lui”.

“În epoca noastră este nevoie, mai mult decât orice, de învăţătura celor trei Părinţi: Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog”.

„Citirea Sfintei Scripturi curăţeşte mintea”.

„Apostolul Pavel, care a trăit într-o pocăinţă adâncă, scrie despre Hristos: S-a suit ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pă­mântului? (Efeseni 4, 9). Pentru noi, a coborî în cele mai de jos ale pămân­tului este plânsul cel adânc, coborârea în iadul pocăinţei”.

„Cine nu plange cu ochii, adica nu izvoraste lacrimi, este bine sa aiba pocainta in inima”.

„Cand ma rugam cu pocainta si plans mult si veneau de departe ganduri de slava desarta sau gandul ca va veni lumina, atunci ma opream din rugaciune si ziceam: «Vin ucigasii mei!» si nu se apropia gandul. Alte dati, in starea aceasta, in timp ce traiam o durere adanca, incepeam brusc sa rad si imediat fugea gandul slavei. Preferam sa ma opresc din rugaciune decat sa primesc gandul slavei”.

„Toţi Apostolii şi Părinţii, în timp ce au aceeaşi descoperire prin experienţă, nu au aceeaşi expresie, nu o mărturisesc la fel. De exemplu, Sfân­tul Apostol Petru nu este atât de bogat în înţelesuri precum Evanghelistul Ioan sau Apostolul Pavel. Dumnezeiescul har nu dăruieşte aceleaşi daruri tuturor oamenilor”.

„Berdiaev spune ca talcuirea diferita pe care o dau oamenii este dar al li­bertatii, dar acest lucru nu este drept. Sau adevarul este unul, sau nu exista nici un adevar. Toti cei ce au viata comuna au si invatatura comuna“.

„Mantuirea este grea pentru clerici si cu mult mai grea pentru episcopi. Duhovnicii cei mari ai Bisericii care Il au pe Duhul Sfant depasesc tipo­logiile [canoanele, n.n.] fara sa le incalce. Duhovnicii cei mici trebuie sa tina tipologiile. Se intampla acelasi lucru si la traducerea unui text dintr-o limba in alta. Cel care cunoaste foarte bine limba pricepe intelesul frazei, in timp ce acela ca­re nu cunoaste bine limba traduce cuvant cu cuvant; la fel se intampla si cu duhovnicii”.

„L-am rugat pe Dumnezeu si mi-a dat darul de a intelege duhovniceste Dumnezeiasca Liturghie in toate limbile. Ciudat lucru! Savarsesti Sfanta Liturghie si la sfarsit nu intelegi in ce limba ai savarsit-o. Traiesti tot duhul si toata atmosfera Dumnezeiestii Liturghii”.

„De obicei, in Vechiul Testament, se rugau cu ratiune. In ziua Cincizecimii, s-a dat Apostolilor experienta inimii. Atunci au strigat imne si ruga­ciuni. Acesta este darul grairii in limbi, dar dobandit si de Sfantul Apos­tol Pavel, doar ca el considera ca un dar mai mare este darul dragostei. In viata Bisericii, cea care a inceput sa traiasca si s-a obisnuit cu aceasta noua viata, darul vorbirii in limbi s-a transformat in darul rugaciunii mintii si-a inimii”.

„Noi, ortodocşii, îl trăim pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie şi mai ales Hristos trăieşte în noi în timpul Liturghiei. Sfânta Liturghie este lucrarea lui Dumnezeu. Noi zicem: „Vremea este de a sluji Domnului”. Intre altele, înseamnă că acum este vremea ca să lucreze Dumnezeu. Hristos slu­jeşte, noi trăim împreună cu Hristos slujirea Lui”.

„Dumnezeiasca Liturghie este firul în care Il cunoaştem pe Dumnezeu şi felul în care ni Se face nouă cunoscut Dumnezeu”.

„Hristos a săvârşit o dată Sfânta Liturghie şi aceasta rămâne în veşnicie. Firea omenească îndumnezeită a Lui a trecut în Sfânta Liturghie veşnic. Il cunoaştem în mod amănunţit pe Hristos în Dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiasca Liturghie pe care o săvârşim noi este aceeaşi Liturghie pe care a făcut-o Hristos în Joia Mare, la Cina cea de Taină“.

„In capitolele 14-17 din Evanghelia de la Ioan este redată Dumnezeiasca Liturghie, astfel în Sfânta Liturghie înţelegem Sfânta Scriptură”.

„Biserica primară a trăit fără Noul Testament, dar nu şi fără Sfânta Liturghie”.

“În Sfânta Liturghie trăim pe Hristos şi înţelegem şi cuvântul Lui”.

„Precum Hristos i-a curăţit pe ucenicii Săi cu cuvântul Său şi le-a zis: Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3) si a curăţat şi picioarele ucenicilor Săi cu apă, aşa şi pe noi, în prima parte a Sfintei Liturghii, ne curăţeşte pentru a putea sta împreună cu El la masa dragostei. Scopul Sfintei Liturghii este de a ne preda lui Hristos. Dumnezeiasca Liturghie ne învaţă un anume etos, etosul smereniei. Precum Hristos S-a jertfit, aşa trebuie şi noi să ne jertfim. Chipul Dumnezeieştii Liturghii este chipul Celui ce a sărăcit pentru noi. În Dumnezeiasca Liturghie încercăm să ne smerim, deoarece avem sentimentul că acolo există Dum­nezeul cel smerit”.

“Fiecare Dumnezeiască Liturghie este o arătare a lui Dumnezeu, se arată trupul lui Hristos. Fiecare mădular al Bisericii este chipul împărăţiei lui Dumnezeu”.

„După Dumnezeiasca Liturghie, trebuie să continuăm să închipuim împărăţia lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui. Slava lui Hristos este aceea de a rodi în fiecare mădular rodul Lui. Astfel se explică cuvântul Lui: Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă şi să vă faceţi ucenici ai Mei (Ioan 15, 8)”.

„Mulţi vor să se împărtăşească, dar nu cunosc cum se folosesc din acest duh al Dumnezeieştii Liturghii, deoarece şi acesta oferă multe. Asa că mulţi sunt dezamăgiţi că duhovnicul îi opreşte, pentru o perioadă, de la Sfânta împărtăşire, în timp ce, în această situaţie, ar trebui să se folosească duhovniceşte de duhul Dumnezeieştii Liturghii”.

„Ca cineva să se împărtăşească cu Preasfintele Taine trebuie să deţină pacea şi libertatea minţii, să fie liber de orice”.

„Slava desarta aduce si ispita trupeasca. Se intampla lucruri ciudate cu Pronia lui Dumnezeu. Ne conduce catre pocainta prin toate faptele, chiar si prin caderi. Ajunge doar sa ne smerim si sa le simtim pe acestea”.

„Scara desavarsirii este descrisa in fericiri. Omul incepe din simtirea pacatoseniei si din durere, si ajunge la impotrivirea fata de lume: – fericiti cei prigoniti (Matei 5, 10). Asta este firesc, atunci omul teologhiseste. Sufi­cienta de sine opreste orice progres duhovnicesc”.

„Mintea omului si inima lui nu trebuie sa se lipeasca de nimic, nici de persoane, nici de lucruri, atunci toate sunt curate. Daca se lipeste de ceva, atunci incepe drumul stramb”.

„Uneori durerea din timpul rugaciunii, alteori incetarea rugaciunii se fac din gandurile de slava desarta. Dumnezeu micsoreaza harul rugaciunii, atunci omul trebuie sa se opreasca sa mai faca rugaciunea cu slava desarta. Am aflat asta in Evanghelie odata; in vremea in care citeam Evanghelia, am cazut ca mort, apoi multe luni nu am mai putut citi Evanghelia, in timp ce fata de celelalte carti nu aveam nici o problema”.

„De aceea, in situatiile acestea trebuie sa se schimbe felul rugaciunii pentru a nu exista slava desarta. Sa se faca mai mult rugaciune liturgica si putina rugaciune a inimii, astfel incat sa ne pacalim pe noi insine si sa nu ne mai mandrim”.

„Cand vine chiar si un singur gand de slava desarta de departe si il intelegem, deoarece ne creeaza tulburare in inima, atunci sa ne oprim rugaciu­nea si sa spunem: «Vin ucigasii, voi merge in iad!» si daca cineva face chiar si minuni, sa zica: «Dumnezeu a facut minunea, iar eu voi merge in iad»“.

„Iubitorii de placeri, cei care se intereseaza de placeri si de satisfacerea lor, chiar daca nu au cazut intr-o oarecare fapta trupeasca, dobandesc o cultura a placerii, a pretuirii de sine, si este mai rau de ei decat de cel care a cazut in fapta, caci acela care a pacatuit se poate gasi in situatia de a sim­ti pacatul si de a se pocai, in timp ce iubitorul de placeri, psihologic obisnuit cu ele, nu se mai pocaieste, deoarece nu le mai intelege ca pacate. Dar aceia care au cultura placerii nu pot face spovedanie curata, deoarece le es­te greu sa spuna duhovnicului si se chinuiesc, asa insa nu se dezvolta viata duhovniceasca”.

„Este greu sa traiasca cineva in lumea asta si sa nu pacatuiasca. Dar de ce[ea ce] avem nevoie este sa traim in duhul pocaintei si al rugaciunii”.

„Sa nu se gandeasca nimeni la ce i se intampla in timpul rugaciunii, deoa­rece acestea pot fi provocate de satana. Mintea trebuie sa fie deplin libera”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos,“Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex”, Editura Sophia, Bucuresti, 2011)

Articole asemănătoare cu Arhimandritul Sofronie :