Chip şi închipuire ‒ cu cine alegem să ne asemănăm?

Închipuirile depărtează pe om de Dumnezeu, însă chemarea numelui lui Iisus Hristos și căutarea voii lui Dumnezeu pot mântui din această stăpânire.

Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi „întunericul cel mai dinafară”.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea „nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi închipuirile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea „făurire”, în sfârşitul dezvoltării sale, duce la „îndumnezeirea” de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În virtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos; El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de „rugăciunea lui Iisus”.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 165-166)

Masca evlaviei și revolta conștiinței

Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creştine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.

Mulţi sunt înclinaţi să caracterizeze epoca noastră a fi post-creştină. Însă eu, personal, în limitele cunoştinţelor mele de istorie universală şi creştină, sunt convins că, în dimensiunile sale autentice, creştinismul nu a fost primit niciodată aşa cum se cuvine de către masele largi. Multe state s-au pretins a fi „creştine” şi popoarele lor au purtat masca evlaviei, „având doar înfăţişarea dreptei credinţe” (II Timotei 3, 5), dar au dus şi duc un mod de viaţă păgân. Oricât ar fi de curios, dar chiar aceste state ţin de veacuri o mare parte a lumii în menghina de fier a robiei, iar în ultimii ani au învăluit lumea cu norul tenebros al aşteptării focului apocaliptic: „Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute… şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (II Petru 37; Luca 21, 34-35).

În această criză contemporană a creştinismului, în masele de oameni eşti pe deplin îndreptăţit să observi revolta firească a conştiinţei împotriva acelor perversităţi la care a fost supusă învăţătura evanghelică. Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creştine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 62)

Cel mai mare păcat al zilelor noastre: oamenii s-au afundat în deznădejde și nu mai cred în Înviere

Deoarece femeile vremii noastre au pierdut această conştiinţă înaltă, au început să nască prunci după trup. Copiii noştri au devenit incapabili pentru credinţă. Adeseori le este greu să creadă că sunt chipul Dumnezeului celui veşnic.

Cel mai mare păcat al zilelor noastre constă în faptul că oamenii s-au afundat în deznădejde şi nu mai cred în Înviere. Moartea omului este considerată de aceştia ca moartea cea din urmă, ca nimicire, în timp ce ea trebuie considerată drept clipa schimbării chipului existenţei noastre, drept ziua naşterii noastre la viaţa cea mai înaltă, la plinătatea vieţii ce aparţine lui Dumnezeu. Cu adevărat Evanghelia spune: „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa”(Ioan 3, 36). „Amin, amin, zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă”(Ioan 5, 24). „Amin, amin zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”(Ioan 8, 51). Şi expresii asemănătoare putem aduce din destul.

Adeseori aud de la oameni: – Cum şi de ce se întâmplă toate acestea? Pentru ce majoritatea oamenilor şi-au pierdut capacitatea de a crede? Oare, această nouă necredinţă nu este consecinţa vastei culturi, când ceea ce spune Sfânta Scriptură devine basm, vis irealizabil? Credinţa, capacitatea de a crede, nu depinde în primul rând de gradul de cultură al omului. Într-adevăr, observăm că în vremea noastră, în care se răspândeşte cultura, credinţa slăbeşte, în timp ce ar trebui de fapt să se întâmple contrariul. Adică, cu cât mai vaste devin cunoştinţele omului, cu atât mai multe pricini are pentru a recunoaşte marea înţelepciune a creaţiei lumii.

Aşadar, în ce constă rădăcina necredinţei? Înainte de toate, se cuvine să spunem că subiectul acesta este în primul rând lucrarea părinţilor, a taţilor şi a mamelor. Dacă părinţii se comportă cu seriozitate faţă de faptul naşterii noului om, cu conștiinţa că pruncul născut poate fi cu adevărat „fiu al omului” după chipul Fiului Omului, adică al lui Hristos, atunci se pregătesc pentru această faptă nu aşa cum de obicei se întâmplă ea. Iată un exemplu minunat: Zaharia şi Elisabeta se rugau de multă vreme ca să li se dăruiască un fiu… Dar ce s-a întâmplat? „Şi i s-a arătat Îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar Îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului… şi încă din pântecele maicii sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor” (Luca. 1, 11-16).

Vedem în continuare că Ioan, aflându-se încă în pântecele maicii sale, a cunoscut vizita Maicii lui Hristos şi a săltat de bucurie, iar bucuria lui s-a transmis maicii sale. Atunci aceea s-a umplut de duh proorocesc. Altă pildă este proorociţa Ana. Aşa şi acum, dacă taţii şi mamele ar naşte copii, conştienţi de marea însemnătate a acestei fapte, atunci copiii lor s-ar umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicilor lor, iar credinţa în Dumnezeu, Creatorul a toate, ca faţă de Părintele lor, ar deveni pentru ei firească şi nici o ştiinţă nu ar putea să le clatine această credinţă, deoarece „cel ce se naşte din Duh, duh este”.

Aşadar, existenţa lui Dumnezeu şi apropierea Lui de noi este un fapt evident pentru un astfel de suflet. Iar necredinţa celor erudiţi sau a celor inculţi va fi în ochii acestor fii ai lui Dumnezeu ca o simplă dovadă că oamenii aceştia nu s-au născut încă de sus, şi tocmai din această pricină nu cred în Dumnezeu, pentru că sunt numai trup, născuţi din trup. Însă ceea ce constituie o adevărată problemă pentru Biserică, pentru menirea ei, este cum să-i convingă pe oameni că sunt adevăraţi fii şi fiice ai veşnicului Părinte; cum va arăta lumii posibilitatea unei alte vieţi, asemenea vieţii lui Hristos, sau cu cea a Prorocilor şi a Sfinţilor. Biserica este datoare să aducă în lume nu numai credinţa în Înviere, ci şi garanţia pentru ea. Atunci va fi de prisos pretenţia pentru oricare alte învăţături moraliste.

Extras din: Arhim. Sofronie, Taina vieţii creştine

Sursa: ortodox.md

In cuvântul lui Hristos sa ramanem

Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.

Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

Dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu se naste curajul

Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Nici un succes sau o bunăstare temporară nu poate aduce o pace autentică, dacă continuăm să ignorăm Adevărul. Nu există prea mulţi oameni cu îndeajuns curaj spiritual pentru a se abate de la calea bătătorită urmată de turmă. Curajul se naşte dintr-o credinţă statornică în Hristos-Dumnezeu. „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (I In 5,4).
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă. Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoşător, încât suntem paralizaţi de spaimă, aceeaşi lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veşnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-o dată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălţimi. Când suntem copleşiţi de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe nişte fii în casa Tatălui.
Cum trebuie explicate aceste stări contrastante? De ce osândirea noastră de sine ne îndreaptă înaintea lui Dumnezeu? Nu oare pentru că în această osândire de sine există un adevăr şi astfel Duhul Adevărului îşi găseşte în noi loc pentru El?
Chiar şi un contact îndepărtat cu Divinul eliberează sufletul de toate patimile, inclusiv de invidie, acel vlăstar pervers al mândriei. Omului care stăruie într-o părere smerită despre sine însuşi i se va da o cunoaştere tot mai mare privitoare la tainele lumii viitoare. El va fi izbăvit de puterea morţii.
Unit prin rugăciune cu Hristos, el îşi dă seama de faptul că în veşnicie întregul conţinut al existenţei îi va aparţine prin sălăşluirea veşnică în el a Duhului Sfânt – a Treimii, ca să fim mai exacţi. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt îşi vor face sălaşul în el. În virtutea acestui fapt, orice cuvânt sau faptă bună va deveni parte a vieţii sale îndumnezeite, veşnice. Astfel, în cuvintele Sfântului Pavel, el „n-are nimic dar le stăpâneşte pe toate” (2 Cor. 6,10). Atunci când cineva săvârşeşte fapte spre slava lui Dumnezeu, care îi aduc atât o faimă vremelnică, cât şi veşnică, omul de rugăciune nu simte invidie, ci bucurie faţă de izbăvirea noastră obştească. Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce fericire să-ţi priveşti semenii strălucind cu lumina Duhului Sfânt! Dar chiar şi aceasta e doar o palidă oglindire a bucuriei noastre în împărăţia ce va să vină, unde, într-o revărsare de iubire ce nu se micşoreaza niciodata, duhul omului va îmbrăţişa plinătatea existenţei divino-umane.
Să nu uităm însă faptul că de fapt calea care duce spre această iubire covârşitoare trece prin adâncurile iadului. Nu trebuie să ne temem de această pogorâre întrucât fără ea plinătatea cunoştinţei nu poate fi obţinută. Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-o dată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii.
Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim niciun rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai-marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiență a Vieții Veșnice, Editura Deisis, 2001, p. 68-69

Vindecă-mă şi pe mine, Preabunule Părinte

In rugăciunea de pocăinţă pentru păcatele noastre noi învăţăm să trăim tragedia întregii omeniri prin noi înşine. Dacă, în virtutea a tot felul de zădărnicii, la tot pasul, eu bolesc cu întreaga fiinţă, dacă pentru toate căderile mele mi se ascunde căderea străveche a protopărintelui nostru, care a rupt întreaga omenire de Dumnezeu şi Tatăl nostru, atunci este normal pentru mine ca în suferinţele mele personale să cunosc fiinţial suferinţele tuturor oamenilor. Dar poate fi şi invers: în bucuria mea să văd bucuriile întregii lumi. Aşa se învaţă creştinul să împreună-pătimească cu toţi cei ce sunt în suferinţe şi să se bucure cu toţi cei ce petrec în bucurie.

Dacă păcatul, în esenţa sa, este întotdeauna o crimă împotriva iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, atunci restabilirea deplină a iubirii pierdute nu este posibilă altfel decât printr-o totală pocăinţă, care să ne descopere, dacă este posibil, până în sfârşit, ce înseamnă această crimă, atunci când se impune în planul veşniciei. „Preabunule Părinte, vindecă-mă şi pe mine leprosul, învoieşte-mă pe mine cel stricat de păcate… Părinte Sfinte, sfinţeşte-mă pe mine: şi mintea şi inima şi trupul meu… greşit-am înaintea Ta, şi voi muri departe de Tine… primeşte-mă pe mine, după mulţimea îndurărilor Tale şi a milostivirii Tale.”

Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune, Mănăstirea Lainici, 1998, p. 53

1

Alții te iau, de pe Cruce nu te pogori

Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon), scriind în 1934, din Sfântul Munte, prietenului său David Balfour:

“Creștinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe și grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.

Situația tragică în care te afli acum nu îmi este necunoscută. Eu însumi până astăzi îmi amintesc de acea luptă, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrăjmașul în lume, mai ales la Paris. În parte îți voi povesti. Se întâmpla că mă întorceam de la biserică acasă și simțeam o dorință atât de mare să mă duc să văd pe vreun cunoscut, să vorbim, să ne distrăm, încât parcă nu aveam putere să mă întorc acasă și să rămân acolo singur. Dar totuși, într-o extremă încordare a voinței, ajungeam la mine în odaie și aproape cădeam la pământ în neputință, din pricina zbuciumului și a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea inimii, și chiar plângeam. Și numai rugăciunea mă ridica și reașeza pacea în inimă. Dar o pace pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui cu putință, care până atunci nici nu venise în inima mea.

Au fost multe alte împrejurări. Veneam acasă de pe undeva. Vreau să intru într-un Café, dar mă lupt cu dorința. Și ce crezi? Dintr-o dată, într-un chip de neînțeles mie însumi, mă simt ca și cum mi-am pierdut voința și, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevăzut îl trage către vreun Café oarecare. Devenea înfricoșător. Numai Domnul știe, ba și cei ce au suferit astfel de ispite, de câtă durere, de câtă trudă de neînchipuit era nevoie ca să biruiesc aceste dorințe dobitocești. Sau, îmi amintesc, mă atrăgea cu atâta putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai știu eu pe unde, în astfel de locuri către care în realitate eu niciodată nu trăgeam. Dar în schimb, ajungând acasă, dacă nu cedasem, rugăciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o înțeleg atât de bine. Aș fi făcut orișice, numai să nu mă rog. Atunci am înteles puterea cuvântului Părinților, că nu este lucrare mai grea decât rugăciunea. Dar când omul biruiește ispita, însă prin rugăciune, rugăciunea devine atât de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevărat dureroasă, strâmtă și puțini sunt, după cuvântul Domnului, care o află.

Credința mea adâncă este ca dacă mata (și este adevărat pentru tot omul) nu vei trăi astfel de scârbe, de sărăcii, de înjosiri, poate și foame, părăsire desăvârșită de către toți- și de către oameni, și chiar de către Dumnezeu –Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, [de ce] m-ai părăsit?-niciodată nu vei cunoaște dragostea Dumnezeiască. Inima ce nu s-a zdrobit de către loviturile durerilor și nu s-a smerit până în sfârșit de sărăcii de tot felul (și duhovnicești, și trupești), nu este în stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpără cu un preț deosebit de scump.
Căci vrajmașul ne luptă folosindu-se de cele mai firești dorințe ale iubirii omenești, sufletești, iar uneori și ale celei pur și simplu animalice, trupești, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cădea la pământ și vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosârdia Sa, să ne dea a Sa Dumnezeiască dragoste în schimb pentru cea trupească și omenească, pe care pentru El am lepădat-o. Însă rugându-te astfel, trebuie să te rogi numai până când se va stinge toată dorirea dragostei trupești și va sălășlui pace în suflet și în trup. Mai mult nu trebuie să cauți, spre a nu cădea în ispită, în “înșelare”.

Dacă se poate, rabdă, dragul meu. Ocărăște-mă, pe vinovatul năpastelor matale, dar rabdă. Oare mă crezi că îndrăznesc să-ți vorbesc astfel numai pentru că (…) și eu am cunoscut dureri asemănătoare?

Dacă vrei să împărățești cu Hristos, atunci biruiește patimile. Altă cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sunt decât o “ispită”. Eu niciodată nu voi crede că ceva din lumea aceasta te va putea mulțumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile și altele asemenea nu sunt decât pentru copii, cei cu inima neînțelegătoare…

Viața după poruncile lui Hristos este cu adevărat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel încat cel ce pașește pe ea, de nu va birui prin rugăciune greutățile ce nu fac decât să crească, ci se va abate de la ea și se va întoarce înapoi, el nici acolo unde se va întoarce, adică în lume (la viața după patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

În Războiul trecut, cel Mare, adesea când trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii așezau mitraliere îndărătul celui ce ataca, sau ofițerul îi urma cu două pistoale în mâini, ca tot cel ce se înfricoșa și se întorcea, să fie împușcat. Astfel, situația celor ce se aruncau în atac făcea că mântuirea și viața lor era doar înainte, dacă aveau să biruiască pe vrajmaș. Cu noi, monahii, situația este asemănătoare. Mântuirea noastră, în toate sensurile cuvântului, este doar înainte.
Când durerile tot crescânde ale sufletului meu ajunseseră, precum părea, la culmea lor, atunci nu prin judecăți abstracte, filosofice, ci printr-un simțământ al inimii viu și adânc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut că este mai de preț decât lumea întreagă. Suferințele aduc un rod atât de mareț, încât, daca am fi noi ceva mai înțelegători, nu am dori nicicum a ne“pogorî de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a arătat Domnul în vis, răstignit pe Cruce, și i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, alții te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Și apoi vedenia s-a sfârșit.

Ți-aș mai povesti Încă ceva, dar mă tem să nu preîntâmpin experiența vieții tale. Una cer Domnului: să nu te înfricoșezi de norii ce se adună.

Îmi pare rău că atât de rar îi scrii Starețului tau. Vezi la sfârșitul celui de-al“Treizeci și doilea cuvânt” al Cuviosului Simeon Noul Theolog, cum el își sfătuiește ucenicul să-i scrie mai des, căci astfel el (Cuv. Simeon) are să se roage pentru dânsul cu mai multă căldură. Și așa este, pentru că, dintr-o îndelungă tăcere, cele care te înconjoară îți slăbesc rugăciunea pentru cel ce este mai departe. De jur împrejur, oriunde privești, dureri. Iar ceea ce iți cade sub ochi, aceea iți atrage cu mai multă putere simpatia. Doar atunci când vei dobândi în lume măcar o relativă bună-așezare, atunci poți scrie mai rar, dar câtă vreme necazurile și lupta sunt puternice, nu trebuie să zăbovești, scrie părintelui Siluan, și cred lui îDumnezeu că vei primi ajutor. Poziția ta este deosebit de grea, deoarece te afli in lupta piept la piept cu vrajmașul.

Iar aceasta înainte de a te fi învățat a te lupta cu patimile. Dar și cei ce s-au învățat (relativ, bineînțeles), le biruiesc cu nevoința și cu truda. Sf. Ioan Gură de Aur numește patima curviei călăul nostru neînduplecat, care aproape până la adânci bătrânețe ne sfâșie. Trebuie să ajungi să iubești starea dureroasă a trupului, pentru a afla o relativă odihnă de la aceasta patima cumplită. Iartă-mă pentru că-mi voi îngădui a vorbi despre sinemi.

Cu binecuvântarea duhovnicului, eu însumi într-o vreme, la orice întărâtare a trupului mă băteam până la vânătăi însângerate, până când în sfărșit durerea, pătrunzând în inimă, stingea și îmblânzea mișcările trupului. Acum însă am părăsit acel mijloc, din două pricini: mai întâi, într-o stare dureroasă a trupului și în absență, aici la Athos, a smintelilor și patima curvească atacă mai puțin, iar apoi acest mijloc, dacă se folosește adesea și pentru vreme îndelungată, turbura tare întreg sistemul nervos. Astfel încât este cazul să preferăm singură rugăciunea. Odată aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu colțul unei bucăți de lemn pe care o aveam în mâini m-am lovit între coaste, pe lângă inima. Două săptămâni cu greu m-am mișcat, brațul stâng aproape îmi paralizase. Îmi era greu în poziția culcat, tot greu îmi era și să respir. Dar, slavă Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se învolbura puternic, este aproape cu neputință a nu recurge la acest mijloc. Și ce lucru curios: patima curvească cumva astfel lucrează în trup, încât când se întărește înfierbântarea ei, până și loviturile puternice care lasă în urma lor vânătăi dureroase sau urme de sânge multă vreme, încât îți este și greu să mergi, în acele clipe aproape că nici nu se simt, încât trebuie să te lovești neînduplecat, de multe ori, până să ajungă durerea la inimă spre a liniști trupul.

“Greu este cuvântul acesta”, dar ce să-i faci?Mai bine, după cuvântul Cuviosului Isaac Sirul, este nouă a muri în nevoință, decât, predându-ne patimilor, să pierdem chipul omenesc, să ne schimbăm de la Hristos.

Creștinul neapărat trebuie să fie un nevoitor. Cu atât mai mult monahul, preotul. Urându-te pe sineți, începand prin a te chinui, nu numai cu înfrânarea de la patimi, dar și împotrivindu-te lor, adică tăbărând asupra lor, și dintr-o dată simți ușurare: ca o lumină oarecare se ivește în suflet. Sf. Vasilie cel Mare și Ioan Scărarul spun că mai placută este suferința de bunăvoie decât bucuria necuvântătoare fără voie.

În legătura cu felul cum traiește omul se rânduiesc și împrejurările exterioare ale vieții lui. Uneori, din pricina greșalelor sau, dimpotrivă, îndreptărilor noastre lăuntrice, și împrejurările exterioare ale vieții se schimbă spre mai rău sau spre mai bine.

(…)

Slavă lui Dumnezeu pentru toate. Vom face răbdare. Iată calea noastră. Te poticnești, îndrepteaza-te. Ai căzut, ridică-te. Iar a deznădăjdui, niciodată nu este nevoie. Uneori este atât de greu, încât omul este gata să se lepede de viața vecinică dacă ea se dobândește astfel. În schimb, când acești nori trec, atunci soarele, cumva, într-un chip deosebit strălucește, iar omul se bucură atunci că a trecut prin dureri: “Veselitu-ne-am pentru zilele în carile ne-ai smerit, anii întru carii am văzut rele”.

(Arhimandritul Sofronie – Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006)

1