Predică la Duminica Sfintei Cruci a Cuviosului Justin Popovici    „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34)

Luându-ne crucea, bineplăcem Domnului Iisus Hristos, Îl urmăm. Dacă ne urmăm pe noi înşine, nu putem să-L urmăm pe El. Cine nu se leapădă de el însuşi, nu poate să vină după Mine şi să-Mi urmeze (Matei 10:38).
Dacă-ţi urmezi mintea ta şi nu mintea lui Hristos, dacă-ţi urmezi voinţa ta şi nu voinţa lui Hristos, după cum se menţionează în Sfânta Evanghelie, sufletul tău nu este curat, nu este sfinţit, este pierdut în jungla rătăcirilor stricătoare de suflet şi înfiorătoare. Pentru că păcatul, răul,  a reuşit să zidească înăuntrul nostru, alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc pe care l-am primit de la Dumnezeu, propriul lui suflet. Dacă păcatul nostru devine urmare, creează înăuntrul nostru  propriul lui suflet. Dacă înfăptuim păcatul, acesta, etapizat, ia chip în sufletul nostru. Alături de acel suflet cu chip dumnezeiesc, pe care Dumezeu ţi l-a dat, tu aduci un străin care te robeşte.
Acesta stăpâneşte, pe când tot ceea ce este dumnezeiesc înăuntrul tău este ca şi adormit, ca şi înţepenit. L-ai dipreţuit, şi acela nu mai trăieşte în tine, moare.
Păcatul creează în noi lumea lui proprie, creează înauntrul nostru propria lui filosofie, propria lui concepţie despre lume. Păcatul urmăreşte să ia locul lui Dumnezeu în sufletul tău, locul Persoanei (Feţei) lui Dumnezeu. Aceasta vrea să o facă păcatul. Păcatul, în realitate, vrea să-l lipsească pe om de acele frumuseţi dumnezeieşti pe care le are în sufletul său. Dar însuşi diavolul se luptă prin intermediul păcatului să făurească înăuntrul tău şi înăuntrul meu propria lui icoană. Pentru că păcatul întotdeauna se aseamănă cu diavolul. Întotdeauna, atunci când îl îmbrăţişăm, întipăreşte încet-înet în sufletul nostru propriul lui chip întunecat. Astfel, prin păcat, prin urmarea păcatului, ia chip înăuntrul nostru un alt eu, un alt suflet, un alt sine, acel sine de care Domnul cere să ne lepădăm: “Căci nu fac binele pe care voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“(Romani 6:19).
Răul l-am creat noi înşine, pe când binele este de la Dumnezeu, zice apostolul Pavel (I Timotei 4:4). Eu vreau să trăiesc corect, dar nu am puterea să o fac. Nu găsesc putere pentru aceasta, nu găsesc putere înăuntrul meu.
Iată, Evanghelia de azi ne descoperă modul pentru a realiza în viaţa noatră binele pe care-l dorim. Acesta este lepădarea de tine însuţi, de păcatul tău, de acest suflet păcătos care s-a creat, s-a zidit, a luat chip înăuntrul tău. Prin post, în realitate îndepărtăm păcatoşenia care este înăuntrul nostru. Înlocuim treptat sinele nostru cu Hristos, până când ajungem la desăvârşirea la care a ajuns apostolul Pavel, care zice: “De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăeşte în mine” (Galateni 2:20). Iată ce înseamnă “să se lepede de sine însuşi“: înseamnă să izgonim toate dorinţele noastre (rele), tot ce este omenesc, tot ce induce la păcat, şi să le înlocuim cu Hristos. Să se schimbe, toate să devină Hristos.
„Căci dacă va vrea cineva să-şi mântuiască sufletul său, îl va pierde pe el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, îl va mântui pe el”(Marcu 8:35). Dacă, desigur, lepădăm orice păcat al nostru, orice patimă a noastră; şi dacă ştim, dacă simţim şi dacă vrem ca Hristos să devină suflet în sufletul nostru, inimă în inima noastră, să înlocuiască sinele nostru, ego-ul nostru cu Sinele Său. Aceasta este calea unică ca să păzim, eu şi tu şi orice om, sufletul nostru de iad, de distrugere, de diavol, de orice rău, de veşnicele chinuri, să găsim înăuntrul nostru acel suflet cu chip dumnezeiesc, acel suflet dumnezeiesc pe care Dumnezeu ni l-a dat.
Suflet cu chip dumnezeiesc! – Unde este oare? – La Hristos. Hristos S-a făcut om ca să ne spună: Iată, aşa trebuie să fie omul. El, Dumnezeu, S-a făcut om. El, Dumnezeu, a arătat în Sinele Său Persoana (Faţa) lui Dumnezeu. Noi suntem creaţi după Chipul (Icoana) lui Dumnezeu. Suntem datori să trăim conform cu Acesta. Ce este mintea noastră? Icoana minţii lui Hristos, a minţii lui Dumnezeu. Obligaţia noastră este să facem mintea noastră asemănătoare cu mintea lui Hristos, adică să hristificăm mintea noastră întreagă şi să putem spune cu apostolul Pavel : “Noi avem mintea lui Hristos” (1 Corinteni 2:16). Dar până să identificăm voinţa noastră cu voinţa lui Hristos, a lui Dumnezeu, propria noastră vointă mereu rătăceşte, este mereu neputincioasă, mereu se împiedică şi se adânceşte în păcat. Dacă Îl avem pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca pe veşnicul nostru model, veşnicul nostru  vis, atunci ne identificăm sinele nostru cu propria lui voinţă. Atunci spunem: nu vreau să se facă voia mea, ci a Ta (Doamne). Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Atunci când noi păzim poruncile lui Dumnezeu, vrem să vindecăm voinţa noastră de toate neputinţele ei, de toate bolile ei, de toată moartea ei, în realitate ne vindecăm sinele nostru de orice păcat şi surghiunim din sinele nostru tot ceea ce induce la păcat. Da! Cu cât omul întreg Îl iubeşte pe Dumnezeu, cu cât întru adevăr se nevoieşte să se lepede de sinele său şi să-L urmeze pe Hristos, să ridice Crucea lui Hristos, atunci într-adevăr primeşte de la Domnul Iisus Hristos putere dumnezeiască. Pentru că, după cum s-a spus, Crucea “nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu“(1 Corinteni 1:18). Nouă, pentru mine şi pentru tine şi pentru orice om, când te hotărăşti să-ţi sileşti sinele tău, să ridici crucea ta, iată! Tu în aceeaşi clipă primeşti putere dumnezeiască. Această putere o dă Domnul, ca să poţi să învingi orice păcat înăuntrul tău, orice rău, orice rea obişnuinţă, să poţi să-ţi educi limba să nu spună cuvinte necuviincioase, să-ţi educi ochiul să nu privească cele care nu se cuvine a fi privite. Întreagă viaţa ta să devină hristoformă (cu chipul lui Hristos). Pentru cine? Pentru Hristos. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos înăuntrul tău. Iată, acesta este scopul nostru, acesta este visul nostru, acesta este odihna şi pacea şi Raiul cel veşnic al sufletului nostru, al oricărui suflet omenesc. Fără Hristos, sufletul nostru nu dobândeşte pace…
Propria noastră cale, calea Sfinţilor şi a postului este străduinţa (zorul) asupra sinelui nostru de a făptui orice bun, continua străduinţă a sinelui nostru  către orice lucru bun. Pentru că firea noastră nu vrea binele. Ea înclină spre rău. Tu, însă, zoreşte-ţi sinele tău ca să-ţi înnăbuşi orice rău care există înăuntrul tău. Domnul îţi va da puterea Învierii ca să înfăptuieşti binele. Să ne ridicăm crucea noastră, să hristificăm sufletul nostru.
Să fim atenţi că postul nu este altceva decât a înlocui sinele nostru cu Hristos, cu Dumnezeul nostru. Prin orice virtute, omul trebuie să înlocuiască sinele său cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că “Dumnezeu este virtutea“, după cum zice Sfântul Maxim. Şi această putere dumnezeiască este mai puternică decât această lume de aici. Această putere ne-a fost dăruită ca să învingem orice rău, orice păcat, orice putere diavolească. Zoreşte-ţi sinele la tot lucrul bun, iar Domnul cel Bun Îţi va da puterea Învierii. Aşa încât să mergi de la necazul mai mare la cel mai mic şi de la cea mai mică bucurie la cea mai mare bucurie. Să păşim toţi spre Împărăţia cerurilor până când vom putea să spunem şi noi prin harul lui Dumnezeu: Doamne Iisuse Hristoase, de acum nu mai trăiesc eu. Tu trăieşti în mine, prin Sfintele Taine şi prin sfintele virtuţi. Ţie se cuvine slava şi mulţumirea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Traducere acvila30.ro; sursa: http://www.imkby.gr/greek/sarakosti/week/c_week/cweek_5.htm)

Predica Sfantului Iustin Popovici Ia nasterea Sfantului Ioan Botezatorul


Arhim. Arsenie Kotsopoulos:Lucrarea dezinteresată a Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Botezătorul, despre care Sfânta Scriptură spune că1

„nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul“(Matei 11, 11),

şi-a jertfit viaţa, slava, faima, pentru Hristos. A îndreptat lumea spre Cel mai bun decât el, Hristos. S-a nesocotit pe el pentru ca Hristos să fie slăvit. Indemna lumea iudaică, care venea la el pentru a se boteza, să se îndrepte spre Mesia ce va să vină şi să-l părăsească pe el. Era de aceeaşi vârstă cu Hristos şi rudă cu Acesta după trup, însă nu voia să se impună pe sine, nu voia să-şi păstreze faima, ci dorea doar ca lumea să se mântuiască. De aceea, striga acele cuvinte sfinte:

“Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30),

„Cel care vine după mine a fost înaintea mea” (Ioan 1, 15).

Unde este zavistia omenească? Unde este invidia în această inimă iubitoare? Vrea să piară, să-şi ascundă lumina, fiindcă acea Lumină care va veni le acoperă pe toate, pe cele pământeşti şi pe cele cereşti. Iar Hristos Se emoţionează, îl lasă să-L boteze şi îl numeşte „cel mai mare om născut din femeie“.

Fraţilor, Ioan a lucrat dezinteresat, şi-a înăbuşit dorinţa de posesie. Noi cât de uşor îi lăsăm pe copiii noştri să se apropie de cei mai sporiţi? Sfântul Ioan Botezătorul, care trăia după rânduiala Vechiului Testament, s-a întrecut pe sine. A devenit măreţ. Să-l urmăm.

(Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

***

Sfantul Iustin Popocici:Inaintemergătorul Domnului

Predica la Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Astăzi slăvim naşterea celui mai mare între cei născuţi din femeie (Matei 11, 11), a celui mai mare om după Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Astăzi slăvim naşterea Zorilor care au premers Zilei arătării lui Hristos anunţată în această lume. Astăzi slăvim naşterea pustnicului, a pruncului şi a omului pustnic, cel care a făcut cunoscut şi a arătat lumii pe Dumnezeu în trup. El este întâiul, el este cel mai important martor.
Iată, imediat după naştere, Irod l-a căutat ca să-l omoare; atunci când a ucis pruncii din Betleem (Matei 2,13-18) şi nu l-a găsit pe pruncul Ioan, pe care mama sa l-a dus în pustie şi l-a ascuns în peşteră; el a trimis soldaţi în templu şi acolo îl ucid pe Sfântul Zaharia, tatăl său. Nimeni, înaintea acestui mic prunc, nu a mai cunoscut acea bucurie pe care a făgăduit-o Arhistrategul. Iar mama, sărmana mamă, a murit în peşteră şi a lăsat pruncul tânăr de ani, şi nimic mai mult, l-a lăsat singur. Cine a avut grijă de el, căci el a rămas în pustie? Copil fiind, nu s-a arătat până la cei treizeci de ani ai săi, după Evanghelia dumnezeiască, ca Propovăduitor al Evangheliei, ca Premergător al lui Hristos. Cine l-a crescut în pustie, cine? Ingerii. Dumnezeu şi îngerii – iată educaţia lor, iată creşterea lor. Iar bucuria, unde este bucuria pentru părinţii săi? Bucuria este în Ceruri, veşnica bucurie.
1Când s-a născut pruncul, după opt zile trebuia să i se pună numele. Când prietenii au vrut să-i pună numele tatălui său, Zaharia, Sfânta Elisabeta s-a împotrivit acestora şi i-a pus numele de Ioan, după descoperirea Sfântului Duh (Luca 1, 60). Atunci i-a dat o tăbliţă, o scândurică Sfântului Zaharia, ca să scrie care este numele său, şi el a scris „numele lui este Ioan” (Luca 1, 63). Şi ce înseamnă numele Ioan? Inseamnă har. In întregime plin de bunătăţi cereşti, aceasta înseamnă numele de Ioan: milostenie de la Dumnezeu, cea mai mare milostenie. Şi atunci, abia de atunci a început să vorbească Sfântul Zaharia, s-a umplut de Duh Sfânt şi a prorocit despre prunc că este Proroc al Dumnezeului Celui înalt şi că este trimis în această lume ca să gătească calea Domnului (Luca 1, 64-76). Calea prin care lume? Prin pustia acestei lumi.
Ce a fost înaintemergătorul în această lume? El nu a vrut să aibă nimic în această lume, nu a vrut niciun bun al lumii acesteia, nicio bogăţie a lumii acesteia. Ce spun? Nu a avut nici acoperiş deasupra capului, nici pâine n-a mâncat, s-a hrănit cu miere sălbatică, a avut pe el numai o haină din păr de cămilă (Marcu 1, 6). Aceasta a fost totul. Toată averea sa. Şi el pe toate acestea le-a avut ca şi cum nu le avea. El a privit prin sine însuşi şi a văzut pustia, pretutindeni pustia. A trăit în pustie, însă atunci când a privit spre oameni a văzut până la capătul pământului o nesfârşită pustie din nisip. Căci această lume este transformată din Rai, într-o înfricoşătoare pustie a morţii, în pustia păcatului.
Şi, într-adevăr, viaţa Sfântului în această lume a constat în a merge înaintea Domnului, 1în a fi Precursorul Său, Precursorul Domnului, Care S-a arătat în trup, Precursorul Sfintei Sale Evanghelii, Precursorul Bisericii Sale, Precursorul tuturor Apostolilor Săi – aşa cum este numit El în rugăciunile care se citesc astăzi: Apostolul universal. Precursor şi al tuturor Mucenicilor – da, Mucenic, căci a pătimit din cauza lui Irod, fiind ucis. Şi ce a fost viaţa sa dacă nu o necontenită mucenicie din leagăn până la mormânt: pustia, nisipul, viziunea înfricoşătoare a păcatelor omeneşti, a morţii omeneşti – bucurie nu a fost pentru el. Se spune că niciodată nu a râs. Nu este ceva neobişnuit. La fel scriu şi martorii oculari ai Domnului Hristos că Domnul Hristos nu a râs niciodată în această lume. Cum să râdă Dumnezeu, Care vede oamenii robiţi morţii din toate părţile? Cum să râdă înaintemergătorul, căruia Dumnezeu i-a deschis ochii sufletului să privească toate păcatele oamenilor, toate păcatele neamului omenesc? Nu. Trebuia să dispară orice zâmbet de pe faţa marelui Pustnic al lui Dumnezeu, de la Sfântul Ioan Botezătorul.

El pregăteşte sufletele oamenilor pentru venirea Mântuitorului lumii. Cum le pregăteşte? Prin pocăinţă! Aceasta era singura virtute care conducea la Dumnezeu, şi atunci, şi 1acum. Priviţi astăzi în voi înşivă şi în lumea din jurul vostru: iată, ce vifor al păcatelor, ce furtună a păcatelor, fărădelegi, grozăvii, nori! Ce îţi rămâne de făcut, frate? Să te pocăieşti pentru tine şi pentru fraţii din jurul tău, pentru oamenii din jurul tău. Sunt mulţi care nu vor să se pocăiască, care nu-şi văd păcatele, care nu-şi văd crimele, însă tu, ca creştin, tu pocăieşte-te pentru el şi roagă-te în sineţi pentru el:

Doamne, dăruieşte-i pocăinţă! Dăruieşte pocăinţă fraţilor din jurul meu, iar în primul rând dăruieşte-mi pocăinţă mie însumi! Invaţă-mă să mă lupt împotriva păcatului şi să stăpânesc orice păcat din mine.
Căci ce vrea pocăinţa, pentru ce este pocăinţa în această lume? Ca să omoare păcatul care este în tine şi în mine, ca să omoare păcatul din lume. Aceasta a fost principala propovăduire şi Evanghelia de seamă a Sfântului Ioan Botezătorul – pocăinţa. Şi Domnul Hristos a început de la pocăinţă. El a acceptat această deviza a mântuirii, El Şi-a început astfel propovăduirea:

Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17),

ca să arate că Sfântul Ioan este prorocul şi precursorul Său; că aceeaşi Evanghelie o începe Ioan şi o împlineşte însuşi Domnul Hristos, însuşi Dumnezeu.

Ce bogăţie a dăruit Domnul lumii prin fiecare Sfânt? Iată, o astfel de bogăţie a făcut-o cunoscută şi a anunţat-o prin întâiul Său Apostol – prin Sfântul Ioan Botezătorul; prin întâiul Său Evanghelist – Sfântul Ioan Botezătorul. Şi toţi ceilalţi Sfinţi ai lui Dumnezeu, toţi reprezintă această întruchipare a biruinţei asupra păcatului. In primul rând asupra păcatului, iar dincolo de păcat – asupra morţii, iar dincolo de păcat şi moarte – biruinţa asupra diavolului. Iată, aceasta este fiecare Sfânt: biruinţa fiecăruia dintre noi prin această putere a lui Hristos: prin Dreptatea veşnica dumnezeiască a biruit toată nedreptatea acestei lumi. Nu mai este minciună, nu mai este neadevăr pe care tu să nu-l poţi înlătura de la tine, dacă eşti creştin adevărat. Căci Domnul Hristos este Adevărul, veşnicul Adevăr, tot Adevărul întregii lumi. Tot ceea ce există în această lume, dacă nu este de la Hristos şi împreună cu Hristos, este minciună, este amăgire, este înşelare. Numai Adevărul Său este Adevărul veşnic, Adevărul nemuritor: niciun fel de moarte nu poate să-l nimicească, niciun fel de om nu poate să-l piardă, niciun luptător împotriva creştinismului, niciun luptător împotriva Bisericii.

Fie ca Bunul Dumnezeu, cu rugăciunile marilor Săi Sfinţi, să deschidă ochii sufletelor omeneşti, ca să înceapă să vadă Adevărul şi să se trezească.

Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape (Romani 13, 12).

Noaptea în care împărățeşte păcatul şi moartea trece, ziua lui Hristos se arată, ziua Domnului Hristos Celui înviat, care biruieşte moartea în fiecare suflet în întreaga lume şi asigură Viaţa veşnică fiecărui creştin care crede în El.

(Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Poziţia Bisericii faţă de stăpânire, Sfântul Justin Popovici

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).

Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
„A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întâi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5, 29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor până la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp  nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13, 8).
Prin veşnicie Biserica este prezentă în timp pentru ca timpul să se sfinţească prin ea, să se înnoiască prin ea, să se înveşnicească prin ea şi să fie deopotrivă cu ea. Nu Biserica trebuie să fie în pas cu timpul ori cu spiritul vremurilor, ci timpul trebuie să se alinieze după ea, ca fiind veşnică, şi spiritul vremurilor – după ea, ca fiind purtătoare a duhului veşniciei, a duhului Dumnezeului-Om. Pentru că ea este de-a pururi sfântă, de-a pururi apostolească. Ea este de-a pururi duhovnicească, de-a pururi dumnezeiască, de aceea niciodată nici nu îndrăzneşte să jertfească veşnicia vremelniciei, ceea ce aparţine lui Dumnezeu – celor omeneşti, cele cereşti – celor pământeşti. Nu ea urmează a se adapta la spiritul vremurilor, dimpotrivă, ei i se cuvine să potrivească timpul la veşnicie, vremelnicia – veşniciei, cele omeneşti – Dumnezeirii. Veşnicul ei drum prin această lume: mai întâi -Dumnezeu, apoi omul; în faţă – Dumnezeu, iar în urma Lui omul: „Ca să fie Hristos cel dintâi întru toate” (Col. 1, 18 ).
Ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13, 1-6): şi ierarhia valorilor şi ierarhia ordinii de la Dumnezeu este. De aceea, în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume. Altminteri survine căderea şi decăderea în anarhie.
Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume, pentru că ele sunt „slugile Domnului” şi – ca unor slugi ale Domnului. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, ca slugi ale Domnului, poartă sabie, cu care pedepsesc răul şi apără binele. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, pentru că ele, slugile Domnului, sunt „înfricoşătoare pentru faptele rele”, şi nu pentru cele bune. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm. Creştinul trebuie să se lupte cu ele, şi să se lupte anume prin binecuvântatele mijloace evanghelice. Niciodată creştinul să nu îndrăznească să se supună mai degrabă oamenilor, decât lui Dumnezeu, şi mai cu seamă oamenilor potrivnici Dumnezeului adevărat şi Evangheliei Lui.
La început stăpânirea fusese dată, în principiu, de la Dumnezeu. Când însă stăpânirea se abate de la Dumnezeu şi se ridică împotriva lui Dumnezeu, în acest caz ea se transformă în silnicie şi prin aceasta încetează de a mai proveni de la Dumnezeu şi este de la diavol. Deci noi, creştinii, cunoaştem şi taina stăpânirii şi taina silniciei: stăpânirea este binecuvântată de Dumnezeu, silnicia însă, este blestemată de Dumnezeu. Tot ce vine de la Dumnezeu este bine, iar dacă acest bine este întrebuinţat în rău este de la diavol, întrebuinţarea în rău a celor dumnezeieşti – iată unde stă diavolul, şi toată diavoliada lumilor toate, la un loc cu lumea oamenilor. Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului. Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii.
Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi sfinţii apostoli, toţi sfinţii părinţi, toţi sfinţii mucenici. În mod deosebit sfinţii mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile luptătoare contra lui Dumnezeu ai acestui veac. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.
Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.
Sursa: Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica și statul, Editura Schitului Sfântului Serafim de Sarov, 1999 via Doxologia

Sf. Iustin Popovici despre ECUMENISM ca DIALOG AL MINCIUNII

Propunem o lectura din Sf. Iustin Popovici, in continuarea textelor care ne ajuta sa intelegem mai bine ce fel de nelegiuire mascata sub intentii nobile se lucreaza la Adunarea Ecumenica Europeana de la Sibiu. Sfantul Iustin al Serbiei ne ajuta sa intelegem ca mult-clamatul dialog al ecumenismului este, de fapt, un dialog al falsitatii, al minciunii, un dialog care, in ciuda fastuozitatii si a sentimentalismului searbad afisat, este o ocara adusa Adevarului. Intr-adevar, dispretul fata de Adevar, dispretul fata de Biserica Ortodoxa si traditia sa ascetica, monhala, fata de mucenicie si fata de credinciosul obisnuit care iubeste credinta sa, sunt trasaturile mai putin vizibile in pozele adunarilor ecumenice. Iar acest dispret nu este altceva decat dispret fata de Hristos, Adevaratul Dumnezeu, fata de Maica Sa si fata de toti sfintii.

“Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. in el se află inima umanismului european, având papalitatea drept cap al ei. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. Numele lor evanghelic comun este panerezie. De ce? Întrucât, de-a lungul istoriei, felurite erezii au tăgăduit sau au deformat anumite însuşiri ale Dumnezeu-omului şi Domnului Iisus Hristos, aceste erezii europene se îndepărtează cu totul de El, înlocuindu-L cu omul european. Nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este “legiune”.
Dogmele ortodoxe, adică dogmele sfinte ale Bisericii, sunt respinse şi înlocuite de către dogmele latine eretice ale primatului şi infailibilităţii papei, adică a omului. Din această panerezie s-au născut ereziile şi continuă să se nască: Filioque, respingerea invocării Duhului Sfânt, pâinea nedospită, introducerea harului creat, purgatoriul, meritele prisositoare ale sfinţilor, învăţături standard cu privire la mântuire, iar de aici au izvorât învăţături standard despre viaţă, papalitate, “Sfânta” Inchiziţie, indulgenţe, uciderea păcătoşilor din pricina păcatelor lor, iezuitismul, scolasticii, cazuiştii, monarhianismul şi individualismul social de diferite feluri…
Protestantismul? Este copilul loial al papalităţii. A mers dintr-o erezie într-alta de-a lungul secolelor şi se îneacă încontinuu în feluritele otrăvuri ale erorilor sale eretice. În plus, semeţia papală şi neghiobia “infailibilă” domnesc în chip absolut înlăuntrul ei, ruinând sufletele credincioşilor săi. Mai presus de orice, fiecare protestant este un papă independent atunci când se ajunge la probleme de credinţă. Acest lucru conduce de la o moarte spirituală la alta; şi nu există nici un sfârşit al acestei stări “muribunde”, întrucât o persoană poate suferi nenumărate morţi spirituale (pe parcursul unei vieţi). Întrucât aşa se prezintă lucrurile, nu există nici o ieşire din acest impas pentru ecumenismul catolico-protestant dimpreună cu pseudo- Biserica sa şi pseudo-creştinismul său fără o pocăinţă pornită din adâncul inimii făcută dinaintea Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii Sale Ortodoxe.
Pocăinţa este doctoria pentru orice păcat, medicamentul oferit omului de către singurul Prieten al omului (Hristos). Fără pocăinţă şi fără intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos este inadmisibil şi nefiresc să vorbim despre unificarea “Bisericilor”, despre dialogul dragostei, despre împărtăşania comună (adică despre un potir comun).
Cel mai important lucru dintre toate este acela că trebuie să fii “unit în trup” cu trupul teandric al Bisericii lui Hristos şi prin el să te împărtăşeşti cu sufletul său, Duhul Sfânt, şi să devii moştenitor al binecuvântărilor Dumnezeu-omului Hristos. “Dialogul contemporan al dragostei” care îmbracă forma unui sentimentalism ieftin, este în realitate o negare a sfinţirii mântuitoare a Duhului şi a credinţei în adevăr (2 Tes. 2, 13), care este unica “dragoste de adevăr” mântuitoare (1 Tes. 2, 10). Esenţa dragostei este adevărul; dragostea vieţuieşte şi înfloreşte în adevăr. Adevărul este inima oricărei virtuţi dumnezeieşti şi prin urmare şi a dragostei. Şi fiecare dintre aceste virtuţi dumnezeieşti predică şi propovăduieşte despre Dumnezeu-omul Iisus care este singura Persoană Care reprezintă întruparea şi chipul Adevărului divin, cu alte cuvinte Pan Adevărul.
Dacă adevărul ar fi altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, dacă ar fi gândire, o idee, o teorie, minte, ştiinţă, filosofie, cultură, om, umanitate, lumea sau întregul univers sau oricine sau orice altceva sau toate la un loc, ar fi un lucru minor, insuficient, finit, muritor. Adevărul, însă, este o persoană şi, într-adevăr, persoana Dumnezeu-omului Hristos, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, şi ca atare este nemuritoare şi nesfârşită, veşnică. Aceasta deoarece în Domnul Iisus, Adevărul şi Viaţa au aceeaşi esenţă: ele sunt Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (cf. Ioan 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Iisus Hristos creşte neîncetat prin Adevărul Său în nemărginirea divină. El creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea sa, cu toată inima şi cu tot sufletul său. Oamenii vieţuiesc în Hristos “ţinând adevărul în iubire”, fiindcă doar în acest fel noi trebuie “să creştem întru toate pentru El, Care este capul – Hristos” (Efes 4, 15). Acest lucru este întotdeauna împlinit “împreună cu toţi sfinţii“ (Efes. 3, 18), întotdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă o persoană nu poate creşte în El “Carele este capul” trupului Bisericii, cu alte cuvinte în Hristos, în vreun alt fel.
Să nu ne înşelăm. Există şi “un dialog al falsităţii”, atunci când cei ce discută se mint unii pe alţii în mod conştient sau inconştient. Acest tip de dialog este propriu “tatălui minciunii”, diavolul, “căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Este, de asemenea, un lucru obişnuit pentru colaboratorii săi conştienţi ori inconştienţi să-şi atingă “adevărul” lor cu ajutorul minciunilor atunci când ei vor să-şi împlinească binele lor prin rău. Nu poate exista nici un “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, acest dialog nu este adevărat şi nu este firesc. Ca atare, porunca Apostolului cere ca “dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).ecumenism-brazilia-2.jpg
Despărţirea şi detaşarea eretico-umanistă faţă de dragostea de adevăr este un semn al lipsei credinţei teandrice, precum şi a pierderii echilibrului şi bunului simţ teandric. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nici nu este calea urmată de Sfinţii Părinţi. Ortodocşii sunt înrădăcinaţi şi întemeiaţi în adevăr numai “împreună cu toţi sfinţii” şi au proclamat această dragoste teandrică şi mântuitoare pentru lume şi pentru întreaga creaţie a lui Dumnezeu din vremea Apostolilor şi până azi. Pacifismul umanist, minimalist şi moralist al ecumeniştilor contemporani face doar un singur lucru: aduce la lumină rădăcinile lor umaniste bolnave, cu alte cuvinte filosofia lor bolnavă şi plăpânda lor moralitate “după predania omenească” (Col. 2, 8). Ei ne descoperă criza credinţei lor umaniste, precum şi insensibilitatea lor prezumţioasă faţă de istoria Bisericii, adică faţă de continuitatea sa apostolică şi sobornicească în adevăr şi în har. Iar sfânta, apostolica, patristica gândire îndreptată spre Dumnezeu, precum şi cugetarea îndumnezeită sunt binevestite prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul care rosteşte acest adevăr: “fiindcă credinţa este temelia lucrurilor care-i urmează, adică nădejdea şi dragostea, care desigur că sprijină adevărul” (PG 90 c, 1189 A).
Învăţăturile despre erezii ale Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-omului Hristos, formulate prin Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfintele Sinoade spun că ereziile nu sunt o Biserică şi nici nu pot fi o Biserică. De aceea, ele nu pot avea Sfintele Taine, mai ales Taina Euharistiei, taina tainelor.
Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică: chiar Dumnezeu-omul Iisus Hristos, Biserica însăşi şi în general totul cu privire la Dumnezeu-omul Hristos. Cuminecarea interconfesională, adică participarea împreună cu ereticii la Sfintele Taine şi, mai ales, la Sfânta Euharistie, reprezintă cea mai neruşinată trădare a Domnului nostru Iisus Hristos, trădarea lui Iuda. Aceasta reprezintă, mai ales, o blasfemie adusă întregii Biserici celei una a lui Hristos, a Sfintei Tradiţii a Bisericii. Astfel, unul care face aceasta ar trebui să se lipsească de modul de gândire hristic şi de propria conştiinţă faţă de Sfintele Taine, de sfintele lor înţelesuri şi sfintele porunci de a urma această cale. Mai întâi, ar trebui să ne întrebăm pe ce fel de eclesiologie şi pe ce fel de teologie a Bisericii se bazează “cuminecarea interconfesională”? Aceasta deoarece întreaga teologie ortodoxă nu este fondată şi nu se bazează pe “cuminecarea interconfesională”, ci pe realitatea teandrică a Împărtăşaniei înseşi (cf. 1 Cor. 1, 9; 10, 16-17; 2 Cor. 13, 13; Evrei 2, 14; 3, 14; Ioan 1, 3). Ideea cuminecării interconfesionale este contradictorie în ea însăşi şi de neconceput pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească.
Al doilea fapt, cu adevărat un fapt sfânt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă cu privire la Biserică şi Sfintele Taine, cea mai mare şi unica taină este Biserica însăşi, trupul Dumnezeu-omului Hristos, aşa încât ea este singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afara acestei taine teandrice a Bisericii, taină peste toate tainele, nu există şi nu pot exista alte “taine”; de aceea, nu poate exista o cuminecare interconfesională a tainelor. Prin urmare, putem vorbi despre Taine în contextul acestei taine atotcuprinzătoare care este Biserica. Aceasta deoarece Biserica Ortodoxă, ca Trup al lui Hristos, este izvorul şi temelia Tainelor şi nu invers. Sfintele Taine nu pot fi considerate ca fiind deasupra Bisericii sau studiate în afara Trupului Bisericii. Din această pricină, în acord cu gândirea Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga tradiţie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu recunoaşte existenţa altor taine în afara sa şi nici nu le recunoaşte ca fiind taine, iar omul nu poate primi Sfintele Taine până ce unul ca acesta nu se întoarce de la “Bisericile” eretice, adică de la falsele biserici, prin pocăinţă, la Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Până atunci, unul ca acela rămâne în afara Bisericii, neunit cu ea prin pocăinţă şi este, după părerea Bisericii, un eretic şi, prin urmare, se află în afara posibilităţii împărtăşirii mântuitoare, fiindcă “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea, sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14).
Apostolul neamurilor, cu autoritatea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul Hristos, ne dă această poruncă: “De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te” (Tit. 3, 10). Cum poate cineva care nu numai că nu-l respinge pe “eretic”, ci I-l şi dăruieşte pe Domnul Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie, zic, cum poate unul ca acesta să facă parte din rândul celor ce împărtăşesc sfânta credinţă teandrică şi apostolică? În plus, iubitul ucenic al Domnului Iisus, apostolul iubirii, ne dă această poruncă: “să nu primiţi în casa voastră” (2 Ioan 1, 10) pe cel ce nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţăturile evanghelice despre El ca Dumnezeu-om.
Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli spune răspicat: “Orice episcop sau preot care se roagă dimpreună cu ereticii să se oprească din slujire, dar dacă unul ca acesta îngăduie ca ereticii să slujească în Biserică, atunci să se caterisească” (cf. Canonului 33 al Sinodului din Laodiceea).
Nu este oare limpede acest canon? Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli ne arată: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga evreilor sau în vreun templu al ereticilor spre a se ruga, unul ca acesta să fie nu numai caterisit, dar şi afurisit”, iar acest lucru este limpede chiar şi pentru mintea cea mai primitivă. Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli ne spune: “Poruncim ca orice episcop sau preot care acceptă vreun botez al ereticilor sau vreo jertfă de-a lor să fie caterisit; căci în ce fel poate Hristos să se împace cu Veliar sau ce are oare de împărţit credinciosul cu cel necredincios?”.
papa.gifEste limpede chiar şi pentru un orb că această poruncă ne îndeamnă ca nu numai să nu recunoaştem vreuna dintre tainele ereticilor, ci să le şi socotim nelegitime şi lipsite de har dumnezeiesc. Sfântul Ioan Damaschin, de Dumnezeu înţelepţitul purtător al Sfintei Tradiţii patristice soborniceşti şi apostolice a Bisericii lui Hristos ne arată din inimă faptul că toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Apostoli şi toate sfintele sinoade ale Bisericii ne-au învăţat următorul adevăr teandric: “Pâinea şi vinul nu reprezintă un simbol al trupului şi sângelui lui Hristos (ferească Dumnezeu!); ci însuşi trupul şi sângele Domnului… fiind numite Împărtăşanie, întrucât noi primim dumnezeirea lui Hristos prin intermediul ei. Şi cu adevărat aşa este fiindcă prin ea, noi ne împărtăşim cu Hristos şi primim Trupul şi dumnezeirea Sa în noi; prin ea, noi ne împărtăşim şi ne unim unul cu celălalt; fiindcă dacă ne împărtăşim dintr-o pâine, noi toţi devenim un trup şi un sânge al lui Hristos şi ne unim unul cu celălalt şi suntem socotiţi a face parte din acelaşi trup cu Hristos. Să ne păzim, deci, cu orice preţ, de a lua Împărtăşania de la eretici sau de a le-o oferi acestora. «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Mt. 7, 6), ne spune Domnul, ca nu cumva să devenim părtaşi la învăţăturile lor false şi la osândirea lor.
Dacă există o astfel de unire cu Hristos şi unul cu altul, atunci cu adevărat ne unim cu toţi cei cu care ne împărtăşim, fiindcă această unire vine în urma unei libere voinţe şi nu fără intervenţia judecăţii noastre. Fiindcă noi toţi suntem un trup, fiindcă noi «toţi ne împărtăşim dintr-o pâine» aşa cum spune dumnezeiescul Apostol (1 Cor. 10, 17)”. (Sf. Ioan Damaschin, O expunere exactă a credinţei ortodoxe, 4, 13, P.G. 94; c. 1149, 1152, 1153). Sfântul Teodor Studitul, mărturisitorul neînfricat al adevărurilor teandrice ortodoxe, proclamă către toţi oamenii: “A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul.” (Teodor Studitul P.G. c. 1668c). După spusele sale, pâinea ereticilor nu este “trupul lui Hristos” (ibid. c. 1597A). Ca atare, “atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi mod împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru în cazul celor ce se împărtăşesc din ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos” (Ibid. c. 1480 CD). În plus, împărtăşania de la eretici nu este pâinea comună, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul (ibid. c. 1189c.)”.
(Sf. Iustin Popovici, Credinta Ortodoxa si viata in Hristos, Ed. Bunavestire).

Ecumenismul e numele de obște pentru creștinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene

În el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creștinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obște este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).

De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluțeau anume însușiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime și pun în locul Lui pe omul european. În această privință nu e nici o deosebire esențială între papism, protestantism, ecumenism și celelalte secte, al căror nume este „legiune”.
Dogma ortodoxă și, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă și înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea și infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut și se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare („suprarogatorii”), învățătura mecanicistă privitoare la mîntuire, și prin aceasta învățătura mecanicistă despre viață, papo-centrismul, „sfînta” inchiziție, indulgențele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrșit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…
Dar protestantismul? Este cea mai apropiată și credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raționalistă se aruncă din erezie în erezie și se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă și nebunia „infailibilă” domnesc în chip desăvîrșit în sufletele credincioșilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orișice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credință; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, și nu mai e sfîrșit acestei muriri, fiindcă numărul morților duhovnicești ale omului este fără număr.
Așa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă și cu creștinismul său mincinos, nu are ieșire din moartea și din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, și a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăința este leacul pentru orice păcat, leacul dat ființei omenești, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.
Fără de pocăință și de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc și lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de „intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, și, prin aceasta, părtaș la sufletul Bisericii, Sfîntul Duh, și moștenitor al tuturor bunătăților fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

  1. „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se înfăptuiește în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puținătatea de credință, sfințirii Duhului și credinței adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblînd întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decît Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvîrșit, netrecător și veșnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul și viața sînt de-o-ființă: adevărul veșnic și viața veșnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporește mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieștile Lui nemărginiri. El crește cu toată ființa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima și cu tot sufletul lui. În Hristos trăim adevărați fiind întru dragoste – alhqeuonte” en agaph, fiindcă numai în felul acesta putem să creștem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toți Sfinții (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică și prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sînt neapărat trebuincioase pentru creșterea tuturor creștinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sînt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu și Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite și le iconomisește în chip a-tot-înțelept.

Să nu ne amăgim. Există și un „dialog al minciunii”, atunci cînd cei care dialoghează se înșeală, cu știință sau fără știință, unii pe alții. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este și părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este și pentru toți împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci cînd ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12:9).
Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gîndirii sănătoase duhovnicești, Dumnezeu-omenești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți. Ortodocșii, cu totul înrădăcinați și întemeiați împreună cu toți Sfinții în adevăr și dragoste, au vestit și vestesc, din vremurile Apostolilor pînă astăzi, această dragoste mîntuitoare Dumnezeu-omenească față de lume și față de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral și pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decît un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă și etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Și, mai mult: vădesc criza credinței lor hoministe în adevăr și nesimțirea lor dochetistă față de istoria Bisericii, față de continuitatea ei apostolică și sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr și în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită și gîndirea sănătoasă apostolică și patristică binevestește prin gura Sfîntului Maxim Mărturisitorul adevărul credinței Dumnezeu-omenești: „Credința e temelia nădejdii și a dragostei… Căci credința face neîndoielnic însuși adevărul.”
Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moștenită de la Apostoli, a dragostei față de oameni și a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiași sfînt: „Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur și împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioși, decît să vadă adunați împreună pe copiii cei risipiți ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneți asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aș putea să fiu atît de sălbatic – ci rugîndu-vă să faceți și să lucrați cele bune pentru toți oamenii cu luare aminte, și cu cercare multă, și făcîndu-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiți aspri și neîndurați față de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinței lor nebunești, căci socotesc ură față de oameni și despărțire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticești spre mai mare pierzanie a celor ce se țin de această rătăcire.”

2. Învățătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinții Apostoli, de către Sfinții Părinți și de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sînt Biserică și nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, și mai cu seamă Taina Împărtășirii – această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta Împărtășire este totul și toate în Biserică: Însuși Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, și Biserica însăși, ca trup al Lui, și îndeobște tot ce este Dumnezeu-omenesc.

„Intercommunio” – între-unirea, între-împărtășirea cu ereticii în Sfintele Taine, și îndeosebi în Sfînta Împărtășire – este cea mai rușinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; și, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenești, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinților Părinți, a Bisericii Sfintei Tradiții, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-și oprească mintea și conștiința în-creștinată asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază așa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe „intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui „communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească – pe koinwnia Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) – în timp ce noțiunea „intercommunio” (între-unire) este în ea însăși contradictorie și cu totul neînțeleasă pentru conștiința ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinței ortodoxe, este următorul: în învățătura ortodoxă despre Biserică și Sfintele Taine, singura și neasemănata Taină este Biserica însăși – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în așa fel că ea este și singurul izvor și conținutul tuturor Sfintelor Taine.
În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească și a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există și nici nu pot să existe „Taine”; așadar, nu poate exista nici o „între-împărtășire” („intercommunio”) în ceea ce privește Tainele. De aici, numai în Biserică – în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul și criteriul Tainelor, și nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii și nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.
Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii sobornicești a lui Hristos și cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existența altor Taine în afara ei, nici nu le socotește Taine, pînă la venirea prin pocăință din „biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Cîtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăință, unul ca acesta este pentru Biserică eretic și, în chip de neocolit, se găsește în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtășie poate fi între dreptate și nelegiuire? Ce părtășie poate să fie între lumină și întuneric? (2 Corinteni 6:14).
Întîiul vîrf și Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, dă porunca: De omul eretic, după prima și a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia și pe Domnul Însuși, în Sfînta Împărtășire, se mai găsește oare în sfînta credință apostolică și Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos și nu primește învățătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „să nu-l primiți în casă” (2 Ioan 1:10).

Canonul 45 al Sfinților Apostoli poruncește cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească.” (Vezi și Canonul 33 al Soborului din Laodikia) Porunca aceasta este limpede chiar și pentru o conștiință de țînțar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinților Apostoli hotărăște: „Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească și să se afurisească.” Și aceasta este limpede, chiar și pentru conștiința cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinților Apostoli: „Episcopul sau preotul care primește botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înțelegere poate să fie între Hristos și Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar și pentru cei lipsiți de ochi: această poruncă hotărăște în chip imperativ că nu trebuie să recunoaștem ereticilor nici o Sfîntă Taină și că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare și lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei = Sfintei Împărtășanii nu este simplă pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos” – swma Cristou = Biserica… Taina Euharistiei „se numește Împărtășanie – metalhyi” – fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare – koinwnia – și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii cu alții prin ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pîine, ne facem cu toții un trup și un sînge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungînd de un trup – susswmoi – cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici – aipetikwn – și a le-o da: Nu dați cele sfinte cîinilor– zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor(Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri – kakodoxia” – și osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toți, fiindcă dintr-o singură pîine ne împărtășim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17)(Deslușireacredinței, IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153).

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: „Împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.”(Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 332.) În Euharistie, „pîinea ereticilor nu e trupul lui Hristos.” „După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide”. „Împărtășania din mînă eretică este otravă, nu simplă pîine.”(Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom. 2), p. 596, 742, 780)(…)

Iesirea din toate infundaturile

Ieșirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, hoministe, papiste, e Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, și zidirea Sa Dumnezeu-omenească istorică – Biserica, căreia El îi e cap veșnic și care este trupul Lui cel veșnic. Credința apostolică = a Sfinților Părinți = a Sfintei Tradiții = a Sfintelor Sinoade = universală = Ortodoxă este în ea, și este învierea din toate morțile cele din erezii, orișicum s-ar numi acestea. Căci orice erezie e de la om și după om; fiecare din ele așează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuiește pe Dumnezeu-Omul cu omul; și prin aceasta e tăgăduită și lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeu-Omul, și e toată de la Dumnezeu-Omul și toată după Dumnezeu-Omul. Care e mîntuirea din aceasta? Credința apostolică Dumnezeu-omenească, întoarcerea a-tot-cuprinzătoare la calea Dumnezeu-omenească a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți(1) , adică întoarcerea la credința lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viață Dumnezeu-omenească în Biserică prin Duhul Sfînt, la slobozenia lor cea întru Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor petrecere Dumnezeu-omenească în Duhul Sfînt, la sfintele lor fapte bune Dumnezeu-omenești. Aceasta și doar aceasta poate să-l mîntuiască și să îl slobozească pe om din robia feluritelor lingușiri ale omului, și slujiri ale omului, și înrobiri la om umanist-comuniste, și să-i șteargă toate păcatele; pentru că robia aceasta este același lucru cu închinarea la dumnezeii cei mincinoși ai veacului nostru anarhic și nihilist. Altminteri, fără să ținem seama de calea Apostolilor și Sfinților Părinți, fără a urma Apostolilor și Sfinților Părinți după Acela care este singurul și adevăratul Dumnezeu în toate lumile, și fără de închinarea înaintea singurului, și adevăratului, și veșnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului și Mîntuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, și, în locul viului și adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoși ai veacului acestuia, „întru care nu este mîntuire”, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru ființa cea nenorocită care se cheamă om.

Răscumpărați prin Dumnezeu-Omul Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată ce ne binevestesc, ne poruncesc și ne predanisesc Sfinții Părinți ai celor Șapte Sinoade Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeu-Omului, pe care trebuie să meargă cineva, de-a lungul tuturor întunecimilor istorice și de-a lungul întunericului veacului și lumii acesteia:

„Împlinind Dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Sfinții noștri Părinți nu au ascuns sub obroc lumina cunoștinței Dumnezeiești cea da tă de El, ci au pus-o în sfeșnicul celei mai folositoare învățături, ca să lumineze tuturor celor din casă, adică celor ce se vor naște în Biserica sobornicească, pentru ca nu cumva să-și lovească cineva piciorul de piatra învățăturilor eretice greșite, ci să rămînă la mărturisirea plină de evlavie a Domnului. Căci unii ca aceștia îndepărtează de la ei toată înșelăciunea ereticilor, iar mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie și îl îndepărtează de la ei; și, ținînd în mînă mătura, curăță aria; și grîul, adică cuvîntul cel de hrană dătător, care întărește inima omului, îl închid în jitnița Bisericii sobornicești, și neghinele învățăturii greșite eretice, aruncîndu-le afară, le ard cu foc nestins… Iar noi, știind întru totul lucrurile acestor de Dumnezeu purtători Părinți, propovăduim cu o singură gură și cu o singură inimă, neadăugînd nimic și neînlăturînd nimic din cele ce ni s-au predat de la ei. Ci, în acestea stăruim, în acestea ne sprijinim. Așa mărturisim, așa învățăm, precum Sfintele și Ecumenicele șase Sinoade au hotărît și au încredințat… Și credem, precum zice Proorocul, că nu vreun Înger, ci Însuși Domnul ne-a mîntuit pe noi (Isaia 6:3,9), căruia și noi urmînd și împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: Nu vreo adunare, nu vreo stăpînire împărătească, nu niscaiva uneltiri blestemate de Dumnezeu ale înșelăciunii idolilor au slobozit Biserica, așa cum a defăimat sinedriul jidovesc…, ci Însuși Domnul slavei, Dumnezeu cel Întrupat; El a mîntuit-o și a liberat-o de înșelăciunea cea idolească; Lui se cuvine deci slavă, Lui se cuvine dar, Lui se cuvine mulțumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreție; căci a Lui este răscumpărarea, a Lui mîntuirea, a celui ce singur poate să mîntuiască la nesfîrșit, iar nu a altor oameni, care vin de jos… Cum au văzut Proorocii, cum au învățat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale lumea întreagă, cum a luminat darul, cum s-a dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a mărturisit cu curaj înțelepciunea, cum a așezat primul Hristos, noi așa gîndim, așa vorbim, așa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul nostru adevărat… Aceasta este credința Apostolilor, aceasta este credința Părinților, aceasta este credința ortodocșilor, și credința aceasta a sprijinit lumea întreagă.”(2)

(1) Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei”, Sfîntul Atanasie cel Mare, binevestește cu înțelepciune apostolică și părintească tot adevărul despre credința cea adevărată, spunînd că noi ținem „această predanie și învățătură și credință dintru început a Bisericii sobornicești, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o și Părinții au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi și nici nu se mai poate numi creștin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, 593C – 596A).
(2) Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, vol. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, și Sinodiconul Ortodoxiei, în Triod (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).

Sfantul Iustin Popovici – Biserica Ortodoxa si Ecumenismul

aparatorul.md

Nasterea Bisericii lui Hristos. Ce trebuie sa facem cu sufletele noastre? Predica la Cincizecime a Sfantului Iustin Popovici

Nasterea Bisericii lui Hristos
Predica a patra la Cincizecime (1977)
Iata fratilor, praznicul ce ne spune ce este acela omul: ce este acela sufletul omului, ce este aceea mintea omului, ce este aceea inima omului, ce este acela rostul omului.

Marele praznic de astazi ne spune aceasta taina. Domnul, creandu-ne ca oameni, pentru ce ne-a daruit Duh Sfant? Ne spune praznicul de astazi: pentru aceea ca noi sa ne desavarsim sufletul prin Sfantul Duh, sa crestem in Duh Sfant, sa mergem cu Sfantul Duh prin aceasta lume si prin toata vesnicia. Bre, omule, nu este de gluma! Dumnezeu nu a glumit atunci cand a creat omul. Omul este o taina profunda si mareata, cea mai mare taina dumnezeiasca in aceasta lume.

La Inaltare, ce am proslavit? Am proslavit pe Domnul Hristos, Care cu trupul S-a urcat si S-a inaltat la Ceruri (Luca 24,51). Ce a spus prin aceasta Domnul? Domnul a spus ca trupurile noastre, al meu si al tau si al fiecaruia, vor invia din morti si se vor inalta deasupra tuturor Cerurilor. Domnul a devenit om ca sa arate calea omului prin aceasta lume. Si ceea ce s-a intamplat cu trupul Sau, se va intampla cu trupul fiecaruia, cu trupul fiecarui om.

Si astazi, de ziua Pogorarii Sfantului Duh, de ziua Sfintei Treimi – ce slavim? Slavim cea mai mare minune a acestei lumi, fratilor. Slavim nasterea Bisericii lui Dumnezeu. Ce reprezinta aceasta nastere a Bisericii lui Dumnezeu? Pogorarea Sfantului Duh asupra Sfintilor Apostoli, asupra Bisericii lui Hristos, si calauzirea Bisericii de catre Sfantul Duh prin aceasta lume, si prin toate lumile. Sfantul praznic de astazi arata care este puterea si taria Domnului Hristos si in ce consta credinta noastra.
Pentru ca credinta voastra sa nu fie in intelepciunea acestui veac, ci in puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2,5)
cum spune Sfantul Apostol.

191.jpgIn Puteri si in Duhul Sfant.

Iata, doisprezece pescari din Galileea, doisprezece tarani simpli pleaca in lume dupa1 Ziua de astazi sa propovaduiasca – Pe cine? Ce? Sa propovaduiasca cea mai mare minune, cea mai draga minune – pe Domnul Hristos, Cel Inviat din morti! Si cu puterea Sa, cu puterea Sfantului Duh, fac minuni pe care oamenii niciodata nu le-ar putea face fara puterile dumnezeiesti ale lui Dumnezeu. Dupa acest mare si slavit praznic doisprezece pescari simpli au plecat in lume. De ce? Sa-L propovaduiasca pe Domnul Hristos Cel Inviat. Pe Domnul Hristos Cel Inviat! Aceasta inseamna: sa-L propovaduiasca pe Biruitorul mortii, pe Biruitorul pacatului, pe Biruitorul diavolului. Ei nu s-au temut de nimeni in aceasta lume. Intregul Imperiu Roman de atunci, intreaga imparatie romana s-a ridicat impotriva lor. Ei au devenit faclii, ce i-au ars pe pagani. Pana in anul trei sute treisprezece, adeptii lui Hristos au fost permanent prigoniti intru numele lui Hristos. Si cine a biruit? Oare, armele Imperiului Roman? Nu, nu, nu! Au biruit doisprezece pescari simpli din Galileea. Cu ce? Cu puterea lui Hristos! Au tamaduit bolnavi, au inviat morti, au facut nenumarate minuni, au alungat diavoli. Lumea a fost uluita si stupefiata, i-au prigonit, i-au constrans sa se lepede de aceasta. Nu! Nimeni dintre ei nu s-a lepadat de Domnul Hristos, toti au mers cu bucurie la moarte, toti au mers la pierzanie pentru Domnul Hristos.

De aceea, noi, crestinii, nu ne temem de moarte, nu ne teme de prigonitorii nostri. Sa stie, noi avem arma sigura pentru biruinta, iar aceasta este moartea pentru Domnul Hristos. Noi prin aceasta biruim! Atunci cand marele Sfant al lui Dumnezeu, Grigorie Teologul s-a adresat crestinilor in veacul al patrulea, a spus:
Stiti ca noi, crestinii, avem arma sigura a biruintei, si aceasta este moartea pentru Domnul. Noi cu bucurie mergem si murim pentru Domnul Iisus, caci inaintea noastra este deschisa Vesnicia, inaintea noastra este deschisa Viata vesnica, inaintea noastra este deschisa Imparatia Cerurilor. Ce ne vor face oamenii, ce ne vor face prigonitorii de astazi? Chinuri, chinuri… Ţantari care scuipa la soare si scuipatul se intoarce asupra lor insile.

pentecost-icon.jpgDa, noi, ca crestini, suntem chemati ca sa ne desavarsim prin Sfantul Duh, prin Duhul Care i-a facut pe Apostoli Mucenici, si pe toti, pe nenumarati Mucenici, si pe nenumarate milioane de Marturisitori ai Domnului Hristos, si astazi si ieri si in toate veacurile. Ce trebuie sa facem cu sufletele noastre? Ceea ce au facut Sfintii Apostoli cu sufletele tuturor credinciosilor: sa ne umplem de credinta in Domnul Hristos, de credinta neclintita; sa ne umplem de dragoste fata de Domnul Hristos si fata de fratii nostri; sa ne umplem de rugaciune, de post, de toate virtutile evanghelice: si, astfel, dobandim Sfantul Duh, astfel, crestem in duh, propriul suflet il inaltam la Cer, il facem nemuritor si vesnic, il aducem pe Sfantul Duh intru el.

Care este scopul vietuirii noastre? Scopul vietuirii noastre este sa dobandim cat mai mult Duh Sfant, ca sa putem birui orice pacat, orice rau, orice diavol in aceasta lume. Si aceasta se realizeaza, fratii mei, cu ajutorul rugaciunii, postului, milosteniei, milei si a tuturor celorlalte virtuti evanghelice. Scopul vietuirii noastre este dobandirea Sfantului Duh. Daca Il vom dobandi, ce ne vor mai putea face oamenii? Bucuria noastra consta in aceea ca noi suntem mai puternici decat moartea, nu numai decat moartea, ci mai puternici decat diavolul, decat orice pacat. De aceea, ati auzit la Sfanta Liturghie: Sus sa avem inimile! Nu ne temem de prigonitorii nostri, nu ne temem de aceia care vor sa ne ia sufletele, ci cu credinta in Domnul Hristos ii vom birui pe toti vrajmasii credintei noastre. Si cu moartea noastra, daca este nevoie.

Fie ca Bunul Dumnezeu in Ziua de astazi, sa ne daruiasca puterea si taria sa ne nastem duhovniceste, fiindca in ziua de astazi este nascuta Biserica lui Dumnezeu, si pentru ca astazi este ziua ei de nastere, astazi este si ziua de nastere a fiecarui crestin, a tuturor crestinilor indeobste. Ziua de nastere in Domnul Hristos, ziua de nastere in vesnicia noastra, ziua de nastere pentru tot ceea ce este Ceresc si mai presus de Ceruri.

Astazi, asa cum se spune in minunatele cantari bisericesti, s-a implinit praznicul, s-a plinit mantuirea. Dumnezeu si Domnul Hristos a spus omului pentru ce este omul in aceasta lume. I-a daruit toate mijloacele pentru mantuire, i-a daruit toate mijloacele pentru indumnezeire, i-a daruit toate mijloacele pentru Viata vesnica. De aceea nu incetam, fratilor, sa-L marturisim pe Domnul Hristos cu indrazneala si cu barbatie, cu curaj – pe Singurul Biruitor al pacatului, al mortii si al diavolului. Si Lui sa I ne inchinam, intru El sa vietuim, si in lumea aceasta si in cealalta. Amin.
(Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Cuvântul Ortodox

SFANTUL IUSTIN POPOVICI: „Impartasania de la eretic instraineaza pe om de Dumnezeu si il preda diavolului”

Sfîntul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul:

Învatatura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostita de Sfintii Apostoli, de catre Sfintii Parinti si de catre Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este urmatoarea: Ereziile nu sînt Biserica si nici nu pot fi Biserica. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, si mai cu seama Taina Împartasirii – aceasta Taina a Tainelor; fiindca tocmai Sfînta Împartasire este totul si toate în Biserica: Însusi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, si Biserica însasi, ca trup al Lui, si îndeobste tot ce este Dumnezeu-omenesc.
„Intercommunio” – între-unirea, între-împartasirea cu ereticii în Sfintele Taine si îndeosebi în Sfînta Împartasire – este cea mai rusinoasa tradare a Domnului Hristos, tradare de Iuda; si, mai mult, tradare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omenesti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfintilor Parinti, a Bisericii Sfintei Traditii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul sa-si opreasca mintea si constiinta încrestinata asupra cîtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate trebuie sa ne întrebam pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserica se întemeiaza asa-zisa “intercommunio“? Fiindca întreaga teologie ortodoxa a Bisericii privitoare la Biserica se bazeaza si se întemeiaza nu pe “intercommunio“, ci pe realitatea Dumnezeu-omeneasca a lui „communio“, pe împreuna-unirea Dumnezeu-omeneasca, (…) (v. 1 Corinteni 1:9; 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14; 3:14; 1 Ioan 1:3), în timp ce notiunea „inter-communio” (între-unire) este în ea însasi contradictorie si cu totul neînteleasa pentru constiinta ortodoxa soborniceasca.
Al doilea fapt, sfînt fapt al credintei ortodoxe, este urmatorul: în învatatura ortodoxa despre Biserica si sfintele Taine, singura si neasemanata Taina este Biserica însasi – trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în asa fel ca ea este si singurul izvor si continutul tuturor Sfintelor Taine. În afara de Taina aceasta Dumnezeu-omeneasca si a-tot-cuprinzatoare a Bisericii care este a-tot-taina, nu exista si nici nu pot sa existe “Taine”; asadar, nu poate exista nici o “între-împartasire” (“inter-communio”) în ceea ce priveste Tainele. De aici, numai în Biserica – în aceasta neasemuita a-tot-taina a lui Hristos – poate fi vorba despre Taine: fiindca Biserica Ortodoxa, ca Trup al lui Hristos, este izvorul si criteriul Tainelor si nu invers.
Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii si nici nu pot fi gîndite în afara de Trupul Bisericii. Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii Sobornicesti a lui Hristos si cu întreaga Predanie Ortodoxa, Biserica Ortodoxa nu îngaduie existenta altor taine în afara de ea, nici nu le socoteste taine, pîna la venirea prin pocainta din „biserica” eretica, adica dintr-o biserica mincinoasa în Biserica Ortodoxa a lui Hristos. Cîta vreme cineva ramîne în afara de Biserica, neunit cu ea prin pocainta, unul ca acesta este pentru Biserica eretic si, în chip de neocolit, se gaseste în afara împreuna-unirii mîntuitoare: fiindca ce partasie poate fi între dreptate si nelegiuire? ce partasie poate sa fie între lumina si întuneric? (2 Corinteni 6:14). Întîiul vîrf si Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-Omul, da porunca: De omul eretic, dupa prima si a doua sfatuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela, deci, care nu numai ca nu se desparte de „omul eretic“, ci-i da acestuia si pe Domnul Însusi, în Sfînta Împartasire, se mai gaseste oare în sfînta credinta Apostolica si Dumnezeu-omeneasca? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, da urmatoarea porunca: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos si nu primeste învatatura evanghelica cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, „sa nu-l primiti în casa” (2 Ioan 1:10).
Canonul 45 al Sfintilor Apostoli porunceste cu glas de tunet: „Episcopul, sau preotul, sau diaconul, care s-a rugat cu ereticii numai, sa se afuriseasca; iar daca le-a îngaduit lor sa lucreze ceva ca clerici, sa se cateriseasca“. Porunca aceasta este limpede chiar si pentru o constiinta de tînţar. Oare nu? Canonul 65 al Sfintilor Apostoli hotaraste: „Daca vreun cleric sau mirean intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca sa se roage, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca“. Si aceasta este limpede chiar si pentru constiinta cea mai primitiva. Oare nu? Canonul 46 al Sfintilor Apostoli: „Episcopul sau preotul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce întelegere poate sa fie între Hristos si Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru batator la ochi, chiar si pentru cei lipsiti de ochi: aceasta porunca hotaraste în chip imperativ ca nu trebuie sa recunoastem ereticilor nici o sfînta taina si ca trebuie sa judecam toate ale lor ca nelucratoare si lipsite de dar.
De Dumnezeu insuflatul purtator de cuvînt al Predaniei apostolesti si parintesti sobornicesti a Bisericii lui Hristos, Sfîntul Ioan Damaschin, bine-vesteste din inima tuturor Sfintilor Parinti, tuturor Sfintilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii urmatorul adevar Dumnezeu-omenesc: „Pîinea Euharistiei (=Sfintei Împartasanii) nu este simpla pîine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curatindu-ne, ne unim cu trupul Domnului si cu Duhul Lui si ne facem trup al lui Hristos” (= Biserica)… Taina Euharistiei „se numeste Împartasanie fiindca printr-însa ne împartasim de Dumnezeirea lui Iisus. Si se numeste cuminecare si cu adevarat este pentru cuminecarea prin ea cu Hristos si partasia la Trupul si la Dumnezeirea Lui. Iar pe de alta parte, ne cuminecam si ne unim si unii cu altii prin ea. Caci pentru ca ne împartasim dintr-o singura pîine, ne facem cu totii un trup si un sînge al lui Hristos, si unii altora madulare, ajungînd de un trup cu Hristos. Pentru aceea cu toata puterea sa ne pazim a nu lua împartasanie de la eretici, nici sa le-o dam. Nu dati cele sfinte cîinilor, zice Domnul, si nici nu aruncati margaritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca sa nu ne facem partasi relei slaviri si osîndei lor. Caci daca de buna seama unire este catre Hristos si catre ceilalti, de buna seama ne unim pe noi, de buna voie, cu cei ce se împreuna-împartasesc. Caci de buna voie se face însasi unirea, iar nu fara voia noastra: caci un trup sîntem toti, fiindca dintr-o singura pîine ne împartasim, precum zice Apostolul (1Corinteni 10:17)”.
Neînfricatul marturisitor al adevarurilor Dumnezeu-omenesti al ortodocsilor [Sf. Teodor Studitul] vesteste tuturor oamenilor din toate lumile: „Împartasania de la eretic înstraineaza pe om de Dumnezeu si îl preda diavolului”. În Euharistie, „pîinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos“. „Dupa masura deosebirii dintre lumina si întuneric, asa e si deosebirea dintre împartasania drept slavitoare (ortodoxa) si cea ereticeasca: cea drept slavitoare lumineaza, cea ereticeasca întuneca; una îl uneste cu Hristos, cealalta – cu diavolul; una da viata sufletului, cealalta îl ucide“. „Împartasania din mîna eretica este otrava, nu simpla pîine“.”
(Sfantul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Man. Petru-Vodă, 2002).