Domnul se bucură de lacrimile din timpul rugăciunii

Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi.
Nu vei reuşi să te rogi curat, dacă te amesteci în lucruri materiale şi te tulburi cu griji necontenite. Pentru că rugăciunea înseamnă izbăvirea de orice grijă.
Dacă vrei să te rogi, ai nevoie de Dumnezeu, care dăruieşte rugăciune adevărată celui care stăruie necontenit în lupta rugăciunii. Deci, să-L chemi, zicându-I: „Sfinţească-se, numele Tău, vie împărăţia Ta” (Matei 6, 9). Adică, să vină Duhul Sfânt şi Unul născut Fiul Său. Pentru că aceasta ne-a învăţat Hristos, spunându-ne că trebuie să ne închinăm şi să slujim lui Dumnezeu Tatăl: „prin puterea Duhului care vădeşte adevărul” (Ioan 4, 24). Întâi de toate, roagă-te să dobândeşti lacrimile, ca să înmoi cu jeluirea sălbăticiunea sufletului tău. Şi atunci, lesne vei mărturisi cu sinceritate înaintea Domnului păcatele pe care le-ai săvârşit, şi vei primi de la Acesta iertarea.
Să te foloseşti de lacrimi, ca să se împlineasă orice cerere a ta. Pentru că Domnul se bucură mult când te rogi cu lacrimi! Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi. (Sfântul Nil Ascetul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 403-404)

Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii

Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu. Când sfinţii din ceruri nu vor mai avea următori pe pământ, adică atunci când nu vor mai fi sfinţi pe pământ să se roage pentru o lume bună, pentru echilibrul universului, va fi aproape pieirea pământului şi a tot ceea ce este pe el.
Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
În Biserica noastră Ortodoxă există următoarea ordine sau ierarhie, în ceea ce priveşte cinstirea persoanelor sfinte precum şi adorarea lui Dumnezeu.
Lui Dumnezeu I se aduce cult de adorare, în limba greacă latria, adică I se aduce cinstirea absolută pentru că El este Adevărul absolut şi Izvorul întregii existenţe.
Sfinţilor, ca cei ce au luptat pentru spiritualizarea materialului, pământescului şi ca cei ce sunt mijlocitori între oamenii de pe pământ şi Dumnezeu, li se aduce un cult de venerare, în limba greacă dulia, cinstire.
Iar Maicii lui Dumnezeu, ca ceea ce s-a învrednicit a depăşi chiar şi pe sfinţii îngeri, singura fiinţă omenească care a depăşit toate rânduielile firii, i se aduce un cult de supravenerare, supracinstire, în limba greacă hiperdulia, adică depăşeşte pe a tuturor sfinţilor. Toate aceste trei cinstiri nu trebuie confundate, ci deosebite.
Sfânt este acela care prin viaţa sa, pământească fiind, încearcă şi reuşeşte în cea mai mare parte să imite pe cea îngerească, încheie prietenii cu sfinţii îngeri şi cu Dumnezeu, deci devine „prieten” al lui Dumnezeu şi, mai mult, „casnic” al lui Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997,  pp. 139-140)

Harul Rugaciunii „Cine nu respira nu traieste, cine nu se roaga nu respira Har”

 

Părintele Mihail Lungeanu s-a născut pe 12 aprilie 1924, în localitatea Frumușița din județul Galați, din părinții preot Costin Lungeanu și înv. Elena Lungeanu. A urmat clasele primare în localitatea natală. Apoi, tatăl fiind numit preot la Biserica Frumoasa din Iași, a devenit elev al Liceului Național din Iași și apoi student al Facultății de Medicină din Iași, secția Medicină Generală.
În luna august 1947, pe când se pregătea să înceapă al cincilea an al facultății, a fost arestat cu „grupul Medicină“, trecând prin închisorile Jilava, Suceava și Aiud, fiind eliberat în anul 1953. Timp de nouă luni a lucrat în Iași ca oficiant sanitar pe mașina de salvare. Apoi a fost din nou arestat, trecând iarăși prin închisorile Jilava, Pitești, Târgu Ocna și Aiud.
A fost eliberat la data de 9 mai 1964, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. În anul ce a urmat, a început să lucreze ca laborant în cadrul Clinicii a III-a Medicală a Spitalului „Sfântul Spiridon“ din Iași. În același an s-a și căsătorit.
Deoarece nu i s-a permis să-și continue studiile în cadrul Facultății de Medicină, a fost reînmatriculat la Facultatea de Psihologie, direct în anul 3 de studiu. După absolvirea facultății a fost angajat ca asistent de laborator la Policlinica Municipală din Iași și apoi, în urma unui concurs, a lucrat până la pensionare, în anul 1986, ca biolog principal la Dispensarul Comasat Tătărași. Respectându-și promisiunea făcută cu mulți ani în închisoare, și anume aceea de a-și închina viața Domnului Iisus Hristos, în luna octombrie a anului 1993 a fost hirotonit diacon în Catedrala din Cluj, de către vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania. În luna ianuarie a anului 1998 a fost hirotonit preot de către același înalt prelat și a slujit la Biserica „Buna Vestire“ din Iași, până în decembrie 2008.
Părintele Mihail Lungeanu a plecat la Domnul duminică, 2 septembrie 2012.

Rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon

Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”

Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.

„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete… este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”

Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.

Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează, nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sfântul Apostol Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

Cum să depășesc această stare? Mă rog mecanic.

Toți trecem prin această stare de epuizare, mai ales duminică seara; duminica este o zi foarte grea pentru preot. Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea.
În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia…” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune. Apoi, continuu, și pentru o vreme rugăciunea merge mai bine, după care iarăși mă osândesc. Și tot așa.
Iată ce puteți face atunci când nu izbutiți să vă rugați: opriți-vă și mărturisiți-I aceasta Domnului și osândiți-vă înaintea Lui rușinați, căci rușinea face ca rugăciunea să se însoțească de simțirea inimii. Când sunt într-o asemenea stare, nu mă gândesc la cantitate. Îmi cobor mintea în inimă și de acolo încerc să grăiesc Domnului cu cuvintele mele, până când inima începe să ia parte la rugăciune.

Un monah obișnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi șiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 57-58)

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: „ÎNAINTE DE TOATE, ROAGĂ-TE NEÎNCETAT ŞI MULŢUMEŞTE LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE CÂTE ŢI SE ÎNTÂMPLĂ”

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].
Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.
Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6 – via pemptousia.ro

”O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei!”

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Tradus după: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viața neptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458.

 Sursa: http://www.pemptousia.ro