Cum să depășesc această stare? Mă rog mecanic.

Toți trecem prin această stare de epuizare, mai ales duminică seara; duminica este o zi foarte grea pentru preot. Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea.
În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia…” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune. Apoi, continuu, și pentru o vreme rugăciunea merge mai bine, după care iarăși mă osândesc. Și tot așa.
Iată ce puteți face atunci când nu izbutiți să vă rugați: opriți-vă și mărturisiți-I aceasta Domnului și osândiți-vă înaintea Lui rușinați, căci rușinea face ca rugăciunea să se însoțească de simțirea inimii. Când sunt într-o asemenea stare, nu mă gândesc la cantitate. Îmi cobor mintea în inimă și de acolo încerc să grăiesc Domnului cu cuvintele mele, până când inima începe să ia parte la rugăciune.

Un monah obișnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi șiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 57-58)

Reclame

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: „ÎNAINTE DE TOATE, ROAGĂ-TE NEÎNCETAT ŞI MULŢUMEŞTE LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE CÂTE ŢI SE ÎNTÂMPLĂ”

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].
Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.
Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6 – via pemptousia.ro

”O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei!”

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Tradus după: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viața neptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458.

 Sursa: http://www.pemptousia.ro

Rugaciunea facuta cu gura

Prea cuviosul Nil Sorschi spune ca cel ce se roaga in auz si cu gura, fara luare aminte, se roaga vazduhului, iar nu lui Dumnezeu.

„E ciudata dorinta ta frate! Tu vrei sa te auda Dumnezeu cand tu insuti nu te auzi?” spune Sfantul Dimitrie al Rostovului imprumutand cuvintele de la Sfantul Mucenic Ciprian al Cartaginei. Iar acest lucru se intampla, intocmai, cu cel ce se roaga cu gura si cu vocea fara luare aminte; ei pana intr-atata nu se aud pe ei, pana intr-acolo isi ingaduie risipirea si asa de mult se indeparteaza cu gandurile de rugaciune spre obiecte straine, incat, nu arareori, se intampla sa se opreasca pe neasteptate, uitand ceea ce citesc; sau incep sa spuna, in locul cuvintelor rugaciunii citite, cuvinte din alte rugaciuni, cu toate ca inaintea ochilor lor cartea este deschisa. Vai! Cum ar putea Sfintii Parinti sa nu ocarasca o astfel de rugaciune fara luare aminte, vatamatoare, nimicita de risipire!

Luarea aminte, – spune Sfantul Simeon Noul Teolog, – trebuie sa fie atat de legata si nedezlipita de rugaciune pe cat este de legat trupul cu sufletul, care nu pot fi despartiti, si nu pot exista unul fara altul„. Luarea aminte trebuie sa preintampine si sa ne pazeasca de vrajmasi ca o straja; ea este cea dintai care trebuie sa se nevoiasca impotriva pacatului, sa se impotriveasca gandurilor viclene ce vin in inima; iar luarii aminte sa-i urmeze rugaciunea, care distruge si omoara imediat toate gandurile viclene; ganduri viclene cu care luarea aminte a inceput lupta, cea dintai, dar pe care ea singura nu le poate omori. De rezultatul acestei lupte, savarsita de luare aminte si de rugaciune, atarna viata sau moartea sufletului.

Daca vom pazi rugaciunea curata prin mijlocirea luarii aminte, atunci vom spori. Dar daca nu ne vom stradui sa o pastram curata, ci o vom lasa fara paza, atunci o vor spurca gandurile viclene, – si noi ne vom face netrebnici si lipsiti de sporire. Vai! Vai! si iar Vai!

Luarea aminte trebuie sa intovaraseasca negresit rugaciunea care se face cu gura si cu vocea, ca si oricare alta. Folosul rugaciunii ce se face cu gura este nenumarat cand este insotita cu luare aminte. Cu ea trebuie sa inceapa nevoitorul. Sfanta Biserica pe ea o preda in primul rand fiilor sai.

Radacina vietuirii monahale este cantarea de psalmi” a spus Sfantul Isaac Sirul. „Biserica, spune Sfantul Ioan Damaschin, a primit cantarile feluritelor tropare cu un scop bun si placut lui Dumnezeu din pricina neputintei mintii noastre, pentru ca noi, nechibzuitii, atrasi de dulceata cantarii, sa-I cantam lui Dumnezeu intr-un fel chiar impotriva voii noastre. Acei ce pot intelege si cerceta cuvintele rostite de ei, ajung la umilinta si in felul acesta, se ridica ca pe o scara, spre ganduri bune„.

Pe masura ce sporim in deprinderea gandurilor dumnezeiesti, apare in noi dorinta dumnezeiasca si ne atrage sa ajungem pana acolo incat sa intelegem inchinarea catre Tatal in Duh si Adevar, potrivit cu porunca Domnului:
Gura si limba, adesea exercitata in rugaciunea si in citirea cuvantului lui Dumnezeu, dobandesc o prospetime, devin incapabile pentru vorbe desarte, pentru rasete, pentru rostirea cuvintelor glumete, rusinoase si putrede„.

Vrei sa sporesti in rugaciunea mintii si a inimii? Invata-te sa fii cu luare aminte in cea facuta cu gura si cu glasul, caci rugaciunea facuta cu gura, cu luare aminte, trece de la sine spre rugaciunea mintii si a inimii.
Vrei sa te inveti sa alungi repede si cu putere gandurile semanate de vrajmasul comun al omenirii? Alunga-le cand esti singur in chilie, cu rugaciunea lui Iisus, facuta cu glasul si cu luare aminte, rostindu-I cuvintele fara graba, cu umilinta. Vazduhul se umple de rugaciunea ce se face cu luare aminte, cu gura si cu vocea, si pe demoni ii va cuprinde tremurul, le vor slabi puterile, le vor putrezi si se vor nimici cursele lor! Vazduhul se va imbiba de rugaciunea facuta cu luare aminte, – cu gura si cu vocea, – si se vor apropia ingerii de cei ce se roaga si canta, se randuiesc in ceata lor, iau parte la cantarile lor duhovnicesti, cum s-au invrednicit sa vada acest lucru unii placuti lui Dumnezeu, printre care si, fericitul Staret din zilele noastre, Serafim de Sarov.

Multi dintre marii Parinti s-au indeletnicit in toata viata lor cu rugaciunea ce se savarseste cu gura si cu vocea si, pe deasupra, erau imbelsugati de darurile Duhului. Pricina unei asemenea sporiri era ca la ei, impreuna cu vocea si cu gura, erau unite mintea si inima, intreg sufletul si trupul. Ei rosteau rugaciunea din tot sufletul si din toata taria lor, din toata fiinta lor, din intreg omul.

Fratilor! Sa fim cu luare aminte in rugaciunile noastre acute cu gura si cu glasul, rostite de noi in timpul slujbelor bisericesti sau in singuratatea chiliei. Sa nu facem ca ostenelile si viata in manastire sa devina neroditoare prin neluare aminte si prin neglijenta in lucrul lui Dumnezeu.

Neglijenta in rugaciune este pierzatoare de suflet. „Blestemat e, zice Scriptura, cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebagare de seama„.

Sfantul Teofan Zavoratul

1

Rugăciunea neîncetată și cunoașterea de sine

În cazul în care ești un om simplu și nu poți intra în adevărata noimă a Sfinților Părinți trezvitori ai Filocaliei, pentru rugăciunea neîncetată folosește, un mod mai simplu și nu vei cădea în înșelare. Căci unii, din păcate, nu au drept scop omorârea omului vechi, pocăința și smerenia, având mijloc ajutător asceza pentru sfințirea sufletului, pentru a simți profund păcătoșia lor și nevoia milei lui Dumnezeu și a rosti „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” cu durere dulce, ci încep cu o asceză seacă și urmăresc desfătările dumnezeiești și luminile.
Ei își înmulțesc mereu rugăciunile cu metania și se autosfințesc prin părerea de sine, făcând socoteli matematice ale rugăciunilor lor. Desigur, își fac și scăunel exact după măsură și toate celelalte, adică aplecarea capului și respirația, așa cum spun Sfinții Caliști si Grigori ai Filocaliei – în timp ce acestea sunt mijloace ajutătoare – și socotind că se află undeva aproape de sfinți, fac nenumărate șiraguri de metanii. Iar atunci când cred că s-au sfințit, îndată vine vrăjmașul și aprinde televizorul, după care urmează proorociile diavolești etc.
De aceea, fratele meu, în rugăciunea ta nu cere decât pocăință; nici lumini, nici minuni, nici proorocii, nici harisme, nimic altceva, decât pocăință. Pocăința îți va aduce smerenie, smerenia îți va aduce harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îți va rândui prin harul sau tot ceea ce îți trebuie pentru mântuirea ta și pentru ajutorarea altor suflete.
Lucrurile sunt foarte simple și nu avem motiv să le încurcăm. În felul acesta rugăciunea o vom simți ca pe o necesitate și nu vom simți oboseală, chiar de o vom rosti de multe ori. Atunci inima noastră va simți o durere dulce rostind rugăciunea, iar Hristos ne va dărui și El mângâierea Sa cea dulce în inima noastră. Așadar, rugăciunea odihnește, nu obosește. Obosește numai atunci când nu intrăm în noima ei descoperită de Sfinții Părinți. Iar când vom simți nevoie de mila lui Dumnezeu, atunci, fără să ne silim pe noi înșine în rugăciune, aceasta foame de rugăciune ne va sili să deschidem gura asemenea unui prunc ca să sugem și vom simți în același timp siguranța pe care o simte pruncul în brațele maicii sale, bucurându-se.
Ca telegrafiști ce suntem noi, monahii, va trebui să ne aflăm într-o neîncetată legătură cu Dumnezeu și pe cât posibil, în continuă „recepție”. Iar aceasta pentru a simți mai multă siguranță, pentru ca în fiecare clipă să avem îmbelșugate puteri dumnezeiești. Desigur, vrăjmașul nu se liniștește, ci totdeauna lucrează în multe feluri. Cu toate acestea, putem să-l valorificăm și pe el prin a-l face lucrător fără plată, ca astfel să ne ajute în rugăciunea neîncetată. De pildă, atunci când ne aduce gânduri rele sau hule,să începem rugăciunea și să-i zicem lui tangalachi: „Bine că m-ai împuns că Îl uitasem pe Hristos”. Iar, atunci când facem aceasta, chiar de am vrea să-l ținem și pe tangalachi lângă noi , el nu mai stă, căci nu e prost să lucreze degeaba și să mai facă și bine sufletului nostru.
Iar de vrem să înaintăm la o lucrare mai fină, să luăm cele mai mari patimi la rând și orice greșeală săvârșită  în timpul zilei și să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu rostind: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca să ne slobozim de ele. În felul acesta, se dezrădăcinează patimile și rămâne și obișnuința cea bună a rugăciunii, iar nu numai cea exterioară a ei, care ne pricinuiește sentimente false și înșelare.
Așadar, când cineva vine întru cunoștința de sine, își simte marea sa păcătoșenie și își dă seama de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, atunci inima se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea și adevăratele lacrimi curg singure, iar omul nu se silește nici ca să se roage, nici ca să plângă. Deoarece smerenia împreună cu mărimea din suflet lucrează mereu în inimă ca niște burghie și izvoarele se înmulțesc, iar mâna lui Dumnezeu mângâie neîncetat pe copilul Său cel mărinimos care lucrează pocăința.
Când te ocupi cu păcătoșenia ta și săvârșești lucrarea cea fină, dintru început să ai nădejde în Dumnezeu. Pe aceasta să o ții strâns, ca să nu o pierzi niciodată. Păcatele care nu sunt ale firii trupești le poți analiza în amănunt, ca să te smerești. Însă cele trupești să nu le cercetezi deloc, ci numai să te socoți pe tine însuți un burduf necurat, plin de murdărie. Nici să nu îndrăznești să faci rugăciune pentru persoane care au făcut trupești, pe lângă faptul că aceasta se consideră obrăznicie, căci tu insuți nu te-ai împăcat încă cu Dumnezeu, pe deasupra vrăjmașul te va murdări cu gânduri necurate ziua, iar noaptea îți va aduce năluciri necurate și te va întina.
Dacă ți se va întâmpla așa ceva în somn, nu cerceta cele visate, nici să-ți amintești de vreo întâmplare din viața ta păcătoasă de mai înainte, din car e te-a izbăvit Dumnezeu ca pe puiul de găină din ghearele uliului, căci este primejdios. Căci, astfel vei pătimi ca acel soldat care, deși l-a păzit pe Dumnezeu de grenada vrăjmașului, după aceea el stă și analizează grenada scormonind-o, iar ea îi explodează în mâini și îi aruncă creierii în aer. La fel poate păți și un tânăr când scormonește păcatele firii trupești. De aceea, atunci când ne socotim un burduf murdar, suntem în ea mai mare siguranța.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 60-p.62.

Sursa

Când te rogi la miezul nopţii, primești Duh Sfânt

wp-image--784547234

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: http://www.pemptousia.ro.

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.

Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.

Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

ganduridinortodoxie-1.jpg.jpeg

[1] Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime: