Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: „ÎNAINTE DE TOATE, ROAGĂ-TE NEÎNCETAT ŞI MULŢUMEŞTE LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE CÂTE ŢI SE ÎNTÂMPLĂ”

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].
Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.
Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.
Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6 – via pemptousia.ro

Reclame

”O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei!”

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Tradus după: Arhim. Emilianós Simonopetrítis, «Νηπτική ζωή και Ασκητικοί αγώνες» (Viața neptică și nevoințele ascetice), editura Índiktos, Atena 2011, pp. 450-458.

 Sursa: http://www.pemptousia.ro

Rugaciunea facuta cu gura

Prea cuviosul Nil Sorschi spune ca cel ce se roaga in auz si cu gura, fara luare aminte, se roaga vazduhului, iar nu lui Dumnezeu.

„E ciudata dorinta ta frate! Tu vrei sa te auda Dumnezeu cand tu insuti nu te auzi?” spune Sfantul Dimitrie al Rostovului imprumutand cuvintele de la Sfantul Mucenic Ciprian al Cartaginei. Iar acest lucru se intampla, intocmai, cu cel ce se roaga cu gura si cu vocea fara luare aminte; ei pana intr-atata nu se aud pe ei, pana intr-acolo isi ingaduie risipirea si asa de mult se indeparteaza cu gandurile de rugaciune spre obiecte straine, incat, nu arareori, se intampla sa se opreasca pe neasteptate, uitand ceea ce citesc; sau incep sa spuna, in locul cuvintelor rugaciunii citite, cuvinte din alte rugaciuni, cu toate ca inaintea ochilor lor cartea este deschisa. Vai! Cum ar putea Sfintii Parinti sa nu ocarasca o astfel de rugaciune fara luare aminte, vatamatoare, nimicita de risipire!

Luarea aminte, – spune Sfantul Simeon Noul Teolog, – trebuie sa fie atat de legata si nedezlipita de rugaciune pe cat este de legat trupul cu sufletul, care nu pot fi despartiti, si nu pot exista unul fara altul„. Luarea aminte trebuie sa preintampine si sa ne pazeasca de vrajmasi ca o straja; ea este cea dintai care trebuie sa se nevoiasca impotriva pacatului, sa se impotriveasca gandurilor viclene ce vin in inima; iar luarii aminte sa-i urmeze rugaciunea, care distruge si omoara imediat toate gandurile viclene; ganduri viclene cu care luarea aminte a inceput lupta, cea dintai, dar pe care ea singura nu le poate omori. De rezultatul acestei lupte, savarsita de luare aminte si de rugaciune, atarna viata sau moartea sufletului.

Daca vom pazi rugaciunea curata prin mijlocirea luarii aminte, atunci vom spori. Dar daca nu ne vom stradui sa o pastram curata, ci o vom lasa fara paza, atunci o vor spurca gandurile viclene, – si noi ne vom face netrebnici si lipsiti de sporire. Vai! Vai! si iar Vai!

Luarea aminte trebuie sa intovaraseasca negresit rugaciunea care se face cu gura si cu vocea, ca si oricare alta. Folosul rugaciunii ce se face cu gura este nenumarat cand este insotita cu luare aminte. Cu ea trebuie sa inceapa nevoitorul. Sfanta Biserica pe ea o preda in primul rand fiilor sai.

Radacina vietuirii monahale este cantarea de psalmi” a spus Sfantul Isaac Sirul. „Biserica, spune Sfantul Ioan Damaschin, a primit cantarile feluritelor tropare cu un scop bun si placut lui Dumnezeu din pricina neputintei mintii noastre, pentru ca noi, nechibzuitii, atrasi de dulceata cantarii, sa-I cantam lui Dumnezeu intr-un fel chiar impotriva voii noastre. Acei ce pot intelege si cerceta cuvintele rostite de ei, ajung la umilinta si in felul acesta, se ridica ca pe o scara, spre ganduri bune„.

Pe masura ce sporim in deprinderea gandurilor dumnezeiesti, apare in noi dorinta dumnezeiasca si ne atrage sa ajungem pana acolo incat sa intelegem inchinarea catre Tatal in Duh si Adevar, potrivit cu porunca Domnului:
Gura si limba, adesea exercitata in rugaciunea si in citirea cuvantului lui Dumnezeu, dobandesc o prospetime, devin incapabile pentru vorbe desarte, pentru rasete, pentru rostirea cuvintelor glumete, rusinoase si putrede„.

Vrei sa sporesti in rugaciunea mintii si a inimii? Invata-te sa fii cu luare aminte in cea facuta cu gura si cu glasul, caci rugaciunea facuta cu gura, cu luare aminte, trece de la sine spre rugaciunea mintii si a inimii.
Vrei sa te inveti sa alungi repede si cu putere gandurile semanate de vrajmasul comun al omenirii? Alunga-le cand esti singur in chilie, cu rugaciunea lui Iisus, facuta cu glasul si cu luare aminte, rostindu-I cuvintele fara graba, cu umilinta. Vazduhul se umple de rugaciunea ce se face cu luare aminte, cu gura si cu vocea, si pe demoni ii va cuprinde tremurul, le vor slabi puterile, le vor putrezi si se vor nimici cursele lor! Vazduhul se va imbiba de rugaciunea facuta cu luare aminte, – cu gura si cu vocea, – si se vor apropia ingerii de cei ce se roaga si canta, se randuiesc in ceata lor, iau parte la cantarile lor duhovnicesti, cum s-au invrednicit sa vada acest lucru unii placuti lui Dumnezeu, printre care si, fericitul Staret din zilele noastre, Serafim de Sarov.

Multi dintre marii Parinti s-au indeletnicit in toata viata lor cu rugaciunea ce se savarseste cu gura si cu vocea si, pe deasupra, erau imbelsugati de darurile Duhului. Pricina unei asemenea sporiri era ca la ei, impreuna cu vocea si cu gura, erau unite mintea si inima, intreg sufletul si trupul. Ei rosteau rugaciunea din tot sufletul si din toata taria lor, din toata fiinta lor, din intreg omul.

Fratilor! Sa fim cu luare aminte in rugaciunile noastre acute cu gura si cu glasul, rostite de noi in timpul slujbelor bisericesti sau in singuratatea chiliei. Sa nu facem ca ostenelile si viata in manastire sa devina neroditoare prin neluare aminte si prin neglijenta in lucrul lui Dumnezeu.

Neglijenta in rugaciune este pierzatoare de suflet. „Blestemat e, zice Scriptura, cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebagare de seama„.

Sfantul Teofan Zavoratul

1

Rugăciunea neîncetată și cunoașterea de sine

În cazul în care ești un om simplu și nu poți intra în adevărata noimă a Sfinților Părinți trezvitori ai Filocaliei, pentru rugăciunea neîncetată folosește, un mod mai simplu și nu vei cădea în înșelare. Căci unii, din păcate, nu au drept scop omorârea omului vechi, pocăința și smerenia, având mijloc ajutător asceza pentru sfințirea sufletului, pentru a simți profund păcătoșia lor și nevoia milei lui Dumnezeu și a rosti „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” cu durere dulce, ci încep cu o asceză seacă și urmăresc desfătările dumnezeiești și luminile.
Ei își înmulțesc mereu rugăciunile cu metania și se autosfințesc prin părerea de sine, făcând socoteli matematice ale rugăciunilor lor. Desigur, își fac și scăunel exact după măsură și toate celelalte, adică aplecarea capului și respirația, așa cum spun Sfinții Caliști si Grigori ai Filocaliei – în timp ce acestea sunt mijloace ajutătoare – și socotind că se află undeva aproape de sfinți, fac nenumărate șiraguri de metanii. Iar atunci când cred că s-au sfințit, îndată vine vrăjmașul și aprinde televizorul, după care urmează proorociile diavolești etc.
De aceea, fratele meu, în rugăciunea ta nu cere decât pocăință; nici lumini, nici minuni, nici proorocii, nici harisme, nimic altceva, decât pocăință. Pocăința îți va aduce smerenie, smerenia îți va aduce harul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îți va rândui prin harul sau tot ceea ce îți trebuie pentru mântuirea ta și pentru ajutorarea altor suflete.
Lucrurile sunt foarte simple și nu avem motiv să le încurcăm. În felul acesta rugăciunea o vom simți ca pe o necesitate și nu vom simți oboseală, chiar de o vom rosti de multe ori. Atunci inima noastră va simți o durere dulce rostind rugăciunea, iar Hristos ne va dărui și El mângâierea Sa cea dulce în inima noastră. Așadar, rugăciunea odihnește, nu obosește. Obosește numai atunci când nu intrăm în noima ei descoperită de Sfinții Părinți. Iar când vom simți nevoie de mila lui Dumnezeu, atunci, fără să ne silim pe noi înșine în rugăciune, aceasta foame de rugăciune ne va sili să deschidem gura asemenea unui prunc ca să sugem și vom simți în același timp siguranța pe care o simte pruncul în brațele maicii sale, bucurându-se.
Ca telegrafiști ce suntem noi, monahii, va trebui să ne aflăm într-o neîncetată legătură cu Dumnezeu și pe cât posibil, în continuă „recepție”. Iar aceasta pentru a simți mai multă siguranță, pentru ca în fiecare clipă să avem îmbelșugate puteri dumnezeiești. Desigur, vrăjmașul nu se liniștește, ci totdeauna lucrează în multe feluri. Cu toate acestea, putem să-l valorificăm și pe el prin a-l face lucrător fără plată, ca astfel să ne ajute în rugăciunea neîncetată. De pildă, atunci când ne aduce gânduri rele sau hule,să începem rugăciunea și să-i zicem lui tangalachi: „Bine că m-ai împuns că Îl uitasem pe Hristos”. Iar, atunci când facem aceasta, chiar de am vrea să-l ținem și pe tangalachi lângă noi , el nu mai stă, căci nu e prost să lucreze degeaba și să mai facă și bine sufletului nostru.
Iar de vrem să înaintăm la o lucrare mai fină, să luăm cele mai mari patimi la rând și orice greșeală săvârșită  în timpul zilei și să cerem cu smerenie mila lui Dumnezeu rostind: „Doamne Iisuse Hristoase…”, ca să ne slobozim de ele. În felul acesta, se dezrădăcinează patimile și rămâne și obișnuința cea bună a rugăciunii, iar nu numai cea exterioară a ei, care ne pricinuiește sentimente false și înșelare.
Așadar, când cineva vine întru cunoștința de sine, își simte marea sa păcătoșenie și își dă seama de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, atunci inima se înmoaie, oricât de împietrită ar fi ea și adevăratele lacrimi curg singure, iar omul nu se silește nici ca să se roage, nici ca să plângă. Deoarece smerenia împreună cu mărimea din suflet lucrează mereu în inimă ca niște burghie și izvoarele se înmulțesc, iar mâna lui Dumnezeu mângâie neîncetat pe copilul Său cel mărinimos care lucrează pocăința.
Când te ocupi cu păcătoșenia ta și săvârșești lucrarea cea fină, dintru început să ai nădejde în Dumnezeu. Pe aceasta să o ții strâns, ca să nu o pierzi niciodată. Păcatele care nu sunt ale firii trupești le poți analiza în amănunt, ca să te smerești. Însă cele trupești să nu le cercetezi deloc, ci numai să te socoți pe tine însuți un burduf necurat, plin de murdărie. Nici să nu îndrăznești să faci rugăciune pentru persoane care au făcut trupești, pe lângă faptul că aceasta se consideră obrăznicie, căci tu insuți nu te-ai împăcat încă cu Dumnezeu, pe deasupra vrăjmașul te va murdări cu gânduri necurate ziua, iar noaptea îți va aduce năluciri necurate și te va întina.
Dacă ți se va întâmpla așa ceva în somn, nu cerceta cele visate, nici să-ți amintești de vreo întâmplare din viața ta păcătoasă de mai înainte, din car e te-a izbăvit Dumnezeu ca pe puiul de găină din ghearele uliului, căci este primejdios. Căci, astfel vei pătimi ca acel soldat care, deși l-a păzit pe Dumnezeu de grenada vrăjmașului, după aceea el stă și analizează grenada scormonind-o, iar ea îi explodează în mâini și îi aruncă creierii în aer. La fel poate păți și un tânăr când scormonește păcatele firii trupești. De aceea, atunci când ne socotim un burduf murdar, suntem în ea mai mare siguranța.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 60-p.62.

Sursa

Când te rogi la miezul nopţii, primești Duh Sfânt

wp-image--784547234

O oră de rugăciune la miezul nopții valorează mai mult decât zece ore de rugăciune în timpul zilei. Dacă nu ne rugăm noaptea, atunci orele și zilele noastre trec fără a aduce vreo roadă. Dormi la miezul nopții? Atunci viața ta va fi mereu o viață nesigură. Existența ta este paralizată atunci când nu dedici miezul nopții rugăciunii, fiindcă nu primești Duh Sfânt. Dumnezeu cunoaște și recunoaște rugăciunea de la miezul nopții, dar rugăciunea stabilă. Fie că te afli la chilie sau în afara mănăstirii, la miezul nopții trebuie să fii în fața lui Dumnezeu. Să știi că acest timp aparține lui Dumnezeu. Acest moment trebuie dedicat întâlnirii cu Dumnezeu, Care trebuie să devină Dumnezeul tău. Este momentul scării tale [vezi Fac. 28, 12].
La miezul nopții, Biserica priveghează și se luptă cu demonii, pentru că în acel moment aceștia îi ispitesc pe oameni și îi îndeamnă la diverse păcate sau chiar crime. În acest timp cei bolnavi suferă, iar păcătoșii se chinuiesc. În aceste ore, care sunt ore de liniște, Sfântul Duh îl luminează pe om, iar lui Dumnezeu Îi este drag să-I vorbească creatura Sa. Atunci putem deveni învingători.
În aceste ore și sfinții Bisericii noastre se închină și Îl slăvesc pe Dumnezeu Cel înviat. Cât de frumos se vorbește în Evanghelie și în Vechiul Testament, în special în Psalmi, despre Hristos Cel Înviat! În acel moment, Dumnezeu înviază «învingând moartea și izvorând viață». Dacă nu participăm la această întâlnire bisericească, nu vom putea simți compania, nu vom putea trăi comuniunea vieții bisericești în Hristos.
Așadar, scoală-te și tu cu o oră înainte sau măcar după miezul nopții, așează-te la rugăciune și vei vedea că Dumnezeu este sensibil și ușor de apropiat. De obicei, ne plângem că Dumnezeu este aspru, că nu ne răspunde la rugăciuni. În realitate, Dumnezeu este mai sensibil chiar și decât cea mai sensibilă creatură de pe pământ. Există însă anumite ore când poți să-I vorbești mult mai ușor. De aceea, trebuie să-I înveți «obiceiurile». Unul dintre aceste obiceiuri este faptul că Îi place să vorbească cu oamenii la miezul nopții. Dacă Îi vorbești în acele momente, atunci te va ajuta oricând Îi vei cere ajutorul. Dacă însă nu-L vei căuta în acele momente, atunci vei rămâne neajutorat. Și chiar dacă vei trece prin clipe extrem de fericite sau te vei afla în împrejurări extrem de plăcute sau vei avea gânduri extrem de frumoase, cu toate acestea nu-L vei avea pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu în acele momente (la miezul nopții) se arată copiilor Săi și îi mângâie pe sfinții Săi. În acele momente, pe jertfelnicul ceresc se consumă arderea de tot, iar sfinții simt comuniunea cu credincioșii și îi așteaptă să se bucure alături de ei.
Biserica noastră nu a încetat să sublinieze importanța momentului de la miezul nopții. Drept dovadă a și compus slujba miezonopticii. Cine se roagă la miezul nopții, își face viața ușoară, întrucât milostivul Dumnezeu așteaptă să ne întâlnim și nu ne lasă să obosim degeaba, așa cum credem uneori.
Privegherea ne oferă acel sentiment de bucurie, fiindcă nu reprezintă doar o încordare a năzuințelor noastre, o păcăleală a propriei persoane, ci o întâlnire reală cu Dumnezeu sau cel puțin un foc aprins pe care îl simt, o ardere de tot, o jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu. Se pune însă întrebarea: cum trebuie să stăm în fața lui Dumnezeu în timpul privegherii?
Desigur, atunci când suntem pe cale să începem privegherea, ni se face somn, ne cuprinde brusc lenea, necredința, deznădejdea, avem impresia că suntem pierduți, că nu am făcut și nici nu vom face nimic bun în viață. Acestea sunt sentimentele care ne încearcă atunci când începem să priveghem. De pildă, se poate ca un monah de șaptezeci de ani să nu fi început să-și facă liturghia (canonul), în sensul ascetic al cuvântului, pentru că probabil s-a obișnuit ca mai întâi să doarmă pe săturate și apoi să se scoale la rugăciune. Sau poate că unii cred că canonul este ceva formal: înseamnă să faci patru sute de metanii, să citești puțin și gata. Decât deloc, e bun și atât, măcar îmi amintește de Dumnezeu. Însă nu e suficient. Privegherea trebuie făcută așa cum cere Biserica și așa cum ne este mai de folos în vederea întâlnirii cu Dumnezeu.
Sursa: http://www.pemptousia.ro.

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.

Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.

Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

ganduridinortodoxie-1.jpg.jpeg

[1] Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

Sursa

Articole asemănătoare despre Sfânta Treime:


          Puterea Rugăciunii: „Cereţi şi vi se va da” (In.16,24)

          „Desigur, nimic nu este mai puternic decât rugăciunea. Un împărat în haină de porfiră nu e mai mărit decât rugătorul pe care îl împodobeşte vorbirea sa cu Dumnezeu. Precum un om, vorbind cu împăratul în prezenţa întregii oştiri, a comandanţilor şi a domnilor, prin aceasta atrage asupra sa ochii tuturor şi capătă însemnătate, aşa se întâmplă şi cu cel ce se roagă.
          Socoteşte numai ce înseamnă când un om, în prezenţa tuturor Îngerilor, Arhanghelilor, Serafimilor, Heruvimilor şi a tuturor puterilor cereşti, cu toată bucuria şi siguranţa, se apropie de împăratul împăraţilor şi cutează a vorbi către Dânsul?
          Care cinste s-ar putea asemăna cu aceasta? Dar nu numai cinste, ci şi un mare folos urmează pentru noi din rugăciune, chiar înainte de a fi primit lucrul pentru care ne rugăm. Adică îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămuta cu duhul în viaţa cea viitoare.
          El, atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească, dacă încă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lui lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga, întâmplându-se ceea ce zice profetul despre răsăritul soarelui.
          Dar ce zice el? „Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când se mişcau toate fiarele pădurii; puii leilor ţipă după pradă şi cer de la Dumnezeu hrana lor; când însă răsare soarele, ele fug şi se târăsc în culcuşurile lor” (Ps.103, 20-22).
          Deci, precum la ivirea razelor soarelui toate fiarele pădurii o iau la fugă şi se ascund în culcuşurile lor, tot aşa, când rugăciunea, ca raza soarelui, iese din gura noastră şi se luminează sufletul nostru, fug toate patimile cele fără de minte şi dobitoceşti, ascunzându-se în cotloanele lor, însă numai dacă ne rugăm cu râvnă şi trezvie.
          De ar veni atunci chiar satana, el va trebui să se depărteze. Adică, precum stăpânul când vorbeşte cu o slugă a sa, nu cutează o altă slugă a se apropia şi a-l stingheri, aşa cu atât mai puţin cutează duhurile cele rele a ne stingheri când vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă.
          Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clătina, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate.
          Rugăciunea face nepieritoare bunurile ce le avem şi cu toată graba goneşte relele ce ne bântuiesc. De vine vreo ispită, ea uşor se alungă, de se întâmplă pierderea averii, sau altceva ce tulbură sufletul, rugăciunea vindecă şi aceasta curând.
          Rugăciunea este scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, mama adevăratei înţelepciuni. Cine se poate ruga cu toată puterea, fie el cel mai sărac om, el totuşi va fi cel mai bogat dintre toţi; aceluia însă, căruia îi lipseşte rugăciunea, de ar şedea chiar pe scaun împărătesc, tot este cel mai sărac dintre toţi.
          Ahab nu era oare împărat, nu avea el oare aur şi argint cu prisosinţă? Dar fiindcă era lipsit de rugăciune, nu s-a dus el oare să-l caute pe Ilie, pe un om care nu avea locuinţă, nici altă haină decât un simplu cojoc? Vezi că Ilie era mai bogat decât Ahab? Că până ce el a vorbit şi a rugat ploaia de la Dumnezeu, împăratul cu toată oastea sa, se aflau în mare nevoie.
          Aceasta este puterea rugăciunii! Rugăciunea este arma cea mai tare, vistierie care niciodată nu se deşartă, bogăţie nesecată, liman fără valuri, temelia păcii, rădăcina, izvorul, mama tuturor bunătăţilor, mai puternică decât o împărăţie.
          Adeseori domnitori împodobiţi cu coroană au zăcut doborâţi de friguri, chinuiţi de arşiţa cea arzătoare; doctorii, soţiile, slugile şi generalii stăteau împrejurul lor, dar nici meşteşugul doctorilor, nici altceva asemenea, n-a putut să aducă vreo ameliorare a bolnavului.
          Atunci venea un om care şi-a pus încrederea sa în Dumnezeu, numai se atingea de trupul celui bolnav săvârşind o rugăciune curată şi toată boala se îndepărta. Ceea ce nu putuse nici bogăţia, nici mulţimea slujitorilor, nici meşteşugul şi cercetarea doctorilor, nici mărirea puterii împărăteşti, foarte adeseori a săvârşit rugăciunea unui singur sărac şi nevoiaş.
          Aşa puterea rugăciunii a stins şi puterea focului, precum la cei trei tineri în cuptorul cel înfocat; a domolit turbarea leilor, precum la Daniel, a pus capăt războaielor, a curmat bătăile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite, a înlăturat şi ridicat pedepsele cele Dumnezeieşti şi pânditurile cele omeneşti.
          Eu însă vorbesc de rugăciunea care nu zace numai pe buze, ci se ridică din adâncul inimii. Căci precum copacii cei înrădăcinaţi adânc nu se răstoarnă şi nu se smulg nici de înmiitele năvăliri ale vijeliei, tocmai pentru că rădăcinile cele înfipte adânc în pământ sunt tari, aşa şi rugăciunea care se naşte din adâncul sufletului se suie cu siguranţă la înălţime, pentru că rădăcina sa e tare şi nu poate fi răsturnată de nici o furtună a gândurilor. De aceea zice şi profetul: „Dintr-un adânc am strigat către Tine, Doamne” (Ps.129, 1). Dar atât mai sus se înalţă rugăciunea când iese dintr-o inimă strâmtorată şi evlavioasă.
          Precum apa când curge pe un câmp şes şi se poate lăţi pe o mai mare întindere, nu se suie la înălţime, dar când se strânge şi se apasă, ţâşneşte la înălţime mai iute ca săgeata, tot aşa şi duhul omenesc, când se îndulceşte de o eliberare mare, se împrăştie oricum; dar când se strânge sau se apasă prin vreo nenorocire, atunci transmite la înălţime o rugăciune curată şi bine răsunătoare.
          Şi ca să ştii că rugăciunea care se săvârşeşte în nevoie mai întâi decât toată ascultarea, ascultă pe profetul ce zice: „În necazul meu am chemat pe Domnul şi m-a auzit” (Ps. 119.1). Rugăciunea totodată uşurează sufletul cel necăjit. Căci dacă cel necăjit capătă oarecare alinare când el poate povesti altor oameni nenorocirea lui şi a o descrie, fiindcă prin această grăire el depărtează oarecum patimile, apoi nu oare cu atât mai vârtos vei afla mare mângâiere şi alinare, când vei spune Domnului, patimile sufletului tău?
          Unui om adeseori îi este împovărător cel ce se jeluieşte de suferinţele sale şi voieşte a plânge pe sânul său; se fereşte de el şi îl împinge la sine; la Dumnezeu nu e aşa. El lasă pe oricine, ba încă îl atrage; şi cu cât mai îndelungat îi vei povesti suferinţele tale, cu atât mai mult te iubeşte şi se pleacă la rugăciunea ta. Aceasta ne-o spune însuşi Hristos, când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni” (Mt.11, 28).
          Aşadar El ne cheamă la Sine, pentru aceea nu ne lasă neascultaţi; ne atrage la Sine nu ne respinge; şi de am avea asupra noastră întunerice de păcate, cu atât mai grabnic să alergăm spre Dânsul; că El a venit nu ca să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi (Matei 9,13).
          Numai noi înşine să ne predăm Lui, numai noi să alergăm la Dânsul şi să nu ne mai lăsăm de El şi ne vom încredinţa cât de adevărat este graiul: că nimic în lume nu ne poate în adevăr tulbura, când noi nu rugăm cu râvnă şi cu sinceritate.
          Să se întâmple orice, totul se va îndepărta uşor prin rugăciune. Şi ce este de mirat că rugăciunea poate îndepărta necazurile omeneşti, când ea aşa de uşor stârpeşte şi dezrădăcinează păcatul?
          Deci pentru ca noi să petrecem cu norocire viaţa aceasta de faţă, totodată să ne eliberăm de păcatele noastre şi să putem oricând cu bucurie a ne înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos, de-a pururea să ne gătim nouă pentru acest scop locul cel mântuitor al rugăciunii amestecându-l cu lacrimi, cu râvna, cu îndelungă răbdare.
          Atunci noi vom dobândi o îndestulare statornică şi îndulcirea de bunătăţile cele cereşti, de care fie ca noi toţi să ne împărtăşim, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, se cuvine laudă în vecii vecilor! Amin.

          Sfântul Ioan Gură de Aur