In timpul rugăciunii, cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli

Diavolul, ne arată Sfântul Ioan Scărarul, ne sapă trei gropi, adică trei ispite: prin cea dintâi încearcă să ne împiedice să lucrăm binele. Prin a doua, chiar dacă facem binele, să nu-l facem pentru Dumnezeu, ci spre mândria noastră.

Iar, dacă nu a reușit prin aceste două curse, ne dă o îndrăzneală nejustificată în săvârșirea lui, pentru a ne duce pe culmile mândriei. Sufletul nostru are împotriva acestor trei ispite, trei arme specifice; pentru cea dintâi-sârguința și gândul la moarte; pentru cea de-a doua – supunerea și ocara; iar pentru cea din urmă – defăimarea de sine”.(Sfântul Ioan Scărarul).

Diavolul declanșează asupra minții în scopul atragerii noastre la păcat două mecanisme: cel al închipuirii sau imaginației și cel al amintirii. Prin închipuire, diavolul caută să născocească tot felul de idei și reprezentări păcătoase și pătimașe, iar când nu reușește, ne aduce aminte de păcatele trecute, prin declanșarea mecanismelor amintirii.

Diavolul adoptă o dublă strategie: până la săvârșirea faptei rele diavolul dă curaj și îndrăzneală ca să primim ispita, să o însoțim cu gânduri proprii, să consimțim la lucrarea ei și să o facem, iar după săvârșirea păcatului, caută să ne strecoare în suflet întristarea și deznădejdea, îngrozindu-ne cu spaimele Judecății. (Sfântul Ioan Scărarul)

Referindu-se la procesul de împătimire, Evagrie vorbește despre diavolul care face ca sufletul împătimit să devină nesimțitor. ,,Când năvălește acela, iese sufletul din starea sa firească și leapădă cuviința și frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socotește păcat, fărădelegea n-a mai socotește fărădelege și la osânda și munca veșnică se gândește ca la niște vorbe goale. Acest demon poate fi izgonit prin atenția la nenorocirile, bolile și suferințele altora care ne sensibilizează și care, pun pe fugă pe acest diavol întrucât sufletul este străpuns puțin câte puțin și trezit la milă fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon.”

Cel mai tare ne luptă vrăjmașii diavoli în timpul rugăciunii. Scopul lor este ,să ne fure rugăciunea cea de ceas de la noi. Evagrie Ponticul ne spune că ,,tot războiul ce se aprinde între noi și vrăjmașii diavoli nu se poartă pentru nimic altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. În timpul rugăciunii, lupta și năvălirea vrăjmașului diavol are amploarea și răutatea fiarelor sălbatice. Ei se reped asupra rugătorilor ,,în cârduri”, luând forme și consistențe materiale dintre cele mai ciudate și periculoase și încercând să-i îngreuneze prin moleșeala somnului, vedenii, lumini, amăgiri, năluciri, tulburări chiar și hormonale”.

Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol spun că aceste ispite au rostul de a face mintea să nu se mândreacă de binele ce l-a aflat ci, dimpotrivă, războită, certată și umilită, să sporească în smerita cugetare.

În legătură cu aceste momente, Părinții filocalici vorbesc despre îngăduința lui Dumnezeu sau despre ascunderea harului de la noi. Dar chiar în această ascundere, harul ajută în chip tainic sufletul, ca să arate vrăjmașilor lui că biruința este numai a sufletului.

Părintele Daniel de la Rarău, Gândurile bune în viața creștinului ortodox. Viața ca o prăznuire duhovnicească

Cum poate ajunge cineva la pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu?

 

 

Apostolul Pavel poruncește creștinilor să se roage neîncetat, spuse Părintele Filip. Oare acea rugăciune este rugăciunea minții sau a inimii?


Într-adevăr, este rugăciunea minții. Este un îndemn către creștinii din Tesalonic: „Pururea vă bucurați. Neîncetat vă rugați!” (I Tesaloniceni 16, 17). Este foarte important să se spună că rugăciunea minții este o îndatorire și pentru mireni, pentru creștinii care trăiesc în lume. Pe atunci, de bună seamă, nu exista monahism, ci toți creștinii duceau viață monahicească. Toți cei care primiseră botezul prin apă și apoi Botezul prin Duhul erau temple ale Duhului Sfânt și aveau cu siguranță rugăciune mentală lăuntrică.

Totuși cum poate avea cineva pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu? Cum se poate ruga cineva neîncetat în inimă? Nu este oare stânjenit de îndeletnicirile sale de fiecare zi?

Întrucât distingem mintea de rațiune și, desigur, rugăciunea minții de rugăciunea înțelegerii, putem spune că cele două lucrări se pot desfășura în paralel. Rațiunea se ocupă de cele pământești sau de slujirea înțelegătoare; în același timp, mintea poate avea necontenita pomenire a lui Dumnezeu, rugându-se mereu. Când Sfinții Părinți spun că trebuie să lepădăm toate gândurile, ei înțeleg mai ales că trebuie să ni le scoatem din minte, iar aceasta este de fapt curățirea minții. Toate gândurile părăsesc mintea, rămânând acolo pomenirea lui Dumnezeu, numele lui Hristos, rugăciunea numindu-se rugăciune de un singur gând; însă rațiunea poate avea gânduri.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în Tradiţia Ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, pp. 154-155)

sursa: Doxologia

Nu te lăsa de rugăciune, chiar dacă nu mai știi ce să spui

rugaciune-calugar-monah-biserica

Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”.
De-ţi vine la vremea rugăciunii silă, lene, vlăguire, cunoaşte că-s de la draci, şi o veche ispită. Căieşte-te şi roagă-L pe Domnul să te ierte pentru neputinţa ta.
Iarăşi, de-ţi fuge mintea şi nu mai ştii ce spui la rugăciune, nu te lăsa de ea. Nu-i fă dracului pe plac. Vezi-ţi de rugăciune, că spune în Pateric: „chiar de nu pricepi cuvântul, îl pricepe dracul şi se teme”. Fără osteneală nu e rugăciune.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 112)

În timpul rugăciunii suntem protejați de Harul lui Dumnezeu

Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om.
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate.
(Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110)

Arma de neînvins împotriva vrăjmaşului

Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui.

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă niciunui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)
(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 154)

Domnul se bucură de lacrimile din timpul rugăciunii

Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi.
Nu vei reuşi să te rogi curat, dacă te amesteci în lucruri materiale şi te tulburi cu griji necontenite. Pentru că rugăciunea înseamnă izbăvirea de orice grijă.
Dacă vrei să te rogi, ai nevoie de Dumnezeu, care dăruieşte rugăciune adevărată celui care stăruie necontenit în lupta rugăciunii. Deci, să-L chemi, zicându-I: „Sfinţească-se, numele Tău, vie împărăţia Ta” (Matei 6, 9). Adică, să vină Duhul Sfânt şi Unul născut Fiul Său. Pentru că aceasta ne-a învăţat Hristos, spunându-ne că trebuie să ne închinăm şi să slujim lui Dumnezeu Tatăl: „prin puterea Duhului care vădeşte adevărul” (Ioan 4, 24). Întâi de toate, roagă-te să dobândeşti lacrimile, ca să înmoi cu jeluirea sălbăticiunea sufletului tău. Şi atunci, lesne vei mărturisi cu sinceritate înaintea Domnului păcatele pe care le-ai săvârşit, şi vei primi de la Acesta iertarea.
Să te foloseşti de lacrimi, ca să se împlineasă orice cerere a ta. Pentru că Domnul se bucură mult când te rogi cu lacrimi! Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi. (Sfântul Nil Ascetul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 403-404)

Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii

Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu. Când sfinţii din ceruri nu vor mai avea următori pe pământ, adică atunci când nu vor mai fi sfinţi pe pământ să se roage pentru o lume bună, pentru echilibrul universului, va fi aproape pieirea pământului şi a tot ceea ce este pe el.
Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
În Biserica noastră Ortodoxă există următoarea ordine sau ierarhie, în ceea ce priveşte cinstirea persoanelor sfinte precum şi adorarea lui Dumnezeu.
Lui Dumnezeu I se aduce cult de adorare, în limba greacă latria, adică I se aduce cinstirea absolută pentru că El este Adevărul absolut şi Izvorul întregii existenţe.
Sfinţilor, ca cei ce au luptat pentru spiritualizarea materialului, pământescului şi ca cei ce sunt mijlocitori între oamenii de pe pământ şi Dumnezeu, li se aduce un cult de venerare, în limba greacă dulia, cinstire.
Iar Maicii lui Dumnezeu, ca ceea ce s-a învrednicit a depăşi chiar şi pe sfinţii îngeri, singura fiinţă omenească care a depăşit toate rânduielile firii, i se aduce un cult de supravenerare, supracinstire, în limba greacă hiperdulia, adică depăşeşte pe a tuturor sfinţilor. Toate aceste trei cinstiri nu trebuie confundate, ci deosebite.
Sfânt este acela care prin viaţa sa, pământească fiind, încearcă şi reuşeşte în cea mai mare parte să imite pe cea îngerească, încheie prietenii cu sfinţii îngeri şi cu Dumnezeu, deci devine „prieten” al lui Dumnezeu şi, mai mult, „casnic” al lui Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997,  pp. 139-140)