În timpul rugăciunii suntem protejați de Harul lui Dumnezeu

Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om.
Vă voi povesti despre un bătrân care avea un corb în chilia sa. Bătrânul rostea mereu Rugăciunea, iar corbul auzind toată ziua: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, i s-a făcut obicei și spunea și el. Într-o zi a rămas fereastra deschisă și corbul a zburat afară. Zbura, iar bătrânul îl auzea cum rostea Rugăciunea. La un moment dat s-a năpustit asupra lui un șoim, dar auzind de la corb: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, s-a depărtat. Pasărea nu avea nicio simțire a Harului lui Dumnezeu înlăuntrul ei, dar fiindcă rostea Numele lui Dumnezeu, șoimul s-a temut să se apropie ca s-o mănânce.
Cu atât mai mult pe noi ne va apăra și ne va sfinți Harul lui Dumnezeu, când rostim Rugăciunea. Pentru că noi avem Harul Sfântului Duh înlăuntrul nostru și poate lucra. Și chiar dacă nu înțelegem, el își face treaba sa. „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Noi să rostim Rugăciunea și Dumnezeu cândva ne va umbri. Dumnezeu este răsplătitor, nu se poate să ne lase așa. Ci va veni și blândețe și smerenie și dumnezeiască mângâiere de la Dumnezeu, precum și dumnezeiasca fericire și-l vor ajuta pe om. Și orice ar avea, fie ispite, fie epuizat de va fi, oricum ar fi, este cu neputință ca Harul lui Dumnezeu să nu-l umbrească, pentru că Numele lui Dumnezeu, când îl rostește cineva, le binecuvintează pe toate.
(Stareţa Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, Editura Evanghelismos, p. 110)

Arma de neînvins împotriva vrăjmaşului

Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui.

Scrii că uneori te preocupă gândul cum Luceafărul, din înger de lumină, s-a preschimbat în satana. Ştii şi singur că din mândrie. Ţine minte, însă, că acum trebuie să te ţii mai cu tărie de rugăciune şi să nu te laşi pradă niciunui fel de gând, nici cugetelor ce vin din altă parte, chiar dacă ţi-ar părea că sunt bune.
Rugăciunea cu smerenie este arma de neînvins împotriva vrăjmaşului, iar prin cugete nu-l vei putea birui. (Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina)
(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, volumul I, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 154)

Domnul se bucură de lacrimile din timpul rugăciunii

Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi.
Nu vei reuşi să te rogi curat, dacă te amesteci în lucruri materiale şi te tulburi cu griji necontenite. Pentru că rugăciunea înseamnă izbăvirea de orice grijă.
Dacă vrei să te rogi, ai nevoie de Dumnezeu, care dăruieşte rugăciune adevărată celui care stăruie necontenit în lupta rugăciunii. Deci, să-L chemi, zicându-I: „Sfinţească-se, numele Tău, vie împărăţia Ta” (Matei 6, 9). Adică, să vină Duhul Sfânt şi Unul născut Fiul Său. Pentru că aceasta ne-a învăţat Hristos, spunându-ne că trebuie să ne închinăm şi să slujim lui Dumnezeu Tatăl: „prin puterea Duhului care vădeşte adevărul” (Ioan 4, 24). Întâi de toate, roagă-te să dobândeşti lacrimile, ca să înmoi cu jeluirea sălbăticiunea sufletului tău. Şi atunci, lesne vei mărturisi cu sinceritate înaintea Domnului păcatele pe care le-ai săvârşit, şi vei primi de la Acesta iertarea.
Să te foloseşti de lacrimi, ca să se împlineasă orice cerere a ta. Pentru că Domnul se bucură mult când te rogi cu lacrimi! Dacă în rugăciunea ta verşi izvoare de lacrimi, nu te trufi că eşti, chipurile, mai virtuos decât ceilalţi. Aceasta nu este izbânda ta, ci ajutorul pentru rugăciunea ta de la Domnul, ca să poţi să-ţi mărturiseşti cu râvnă păcatele tale şi să nu cedezi. (Sfântul Nil Ascetul)
(Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Preot Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 403-404)

Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii

Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
Rugăciunile sfinţilor mai ţin echilibrul lumii, ele sunt ca nişte jertfe aduse lui Dumnezeu continuu. Când sfinţii din ceruri nu vor mai avea următori pe pământ, adică atunci când nu vor mai fi sfinţi pe pământ să se roage pentru o lume bună, pentru echilibrul universului, va fi aproape pieirea pământului şi a tot ceea ce este pe el.
Aşa cum negura domneşte noaptea şi este biruită prin câte una sau mai multe făclii aprinse, tot astfel rugăciunile sfinţilor şi înşişi sfinţii existenţi pe pământ sunt nişte făclii în timpul nopţii, cu care te poţi călăuzi pentru a merge mai departe. Neexistând nicio făclie, toată noaptea va fi a stăpânitorului întunericului, adică a diavolului.
În Biserica noastră Ortodoxă există următoarea ordine sau ierarhie, în ceea ce priveşte cinstirea persoanelor sfinte precum şi adorarea lui Dumnezeu.
Lui Dumnezeu I se aduce cult de adorare, în limba greacă latria, adică I se aduce cinstirea absolută pentru că El este Adevărul absolut şi Izvorul întregii existenţe.
Sfinţilor, ca cei ce au luptat pentru spiritualizarea materialului, pământescului şi ca cei ce sunt mijlocitori între oamenii de pe pământ şi Dumnezeu, li se aduce un cult de venerare, în limba greacă dulia, cinstire.
Iar Maicii lui Dumnezeu, ca ceea ce s-a învrednicit a depăşi chiar şi pe sfinţii îngeri, singura fiinţă omenească care a depăşit toate rânduielile firii, i se aduce un cult de supravenerare, supracinstire, în limba greacă hiperdulia, adică depăşeşte pe a tuturor sfinţilor. Toate aceste trei cinstiri nu trebuie confundate, ci deosebite.
Sfânt este acela care prin viaţa sa, pământească fiind, încearcă şi reuşeşte în cea mai mare parte să imite pe cea îngerească, încheie prietenii cu sfinţii îngeri şi cu Dumnezeu, deci devine „prieten” al lui Dumnezeu şi, mai mult, „casnic” al lui Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997,  pp. 139-140)

Harul Rugaciunii „Cine nu respira nu traieste, cine nu se roaga nu respira Har”

 

Părintele Mihail Lungeanu s-a născut pe 12 aprilie 1924, în localitatea Frumușița din județul Galați, din părinții preot Costin Lungeanu și înv. Elena Lungeanu. A urmat clasele primare în localitatea natală. Apoi, tatăl fiind numit preot la Biserica Frumoasa din Iași, a devenit elev al Liceului Național din Iași și apoi student al Facultății de Medicină din Iași, secția Medicină Generală.
În luna august 1947, pe când se pregătea să înceapă al cincilea an al facultății, a fost arestat cu „grupul Medicină“, trecând prin închisorile Jilava, Suceava și Aiud, fiind eliberat în anul 1953. Timp de nouă luni a lucrat în Iași ca oficiant sanitar pe mașina de salvare. Apoi a fost din nou arestat, trecând iarăși prin închisorile Jilava, Pitești, Târgu Ocna și Aiud.
A fost eliberat la data de 9 mai 1964, la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii. În anul ce a urmat, a început să lucreze ca laborant în cadrul Clinicii a III-a Medicală a Spitalului „Sfântul Spiridon“ din Iași. În același an s-a și căsătorit.
Deoarece nu i s-a permis să-și continue studiile în cadrul Facultății de Medicină, a fost reînmatriculat la Facultatea de Psihologie, direct în anul 3 de studiu. După absolvirea facultății a fost angajat ca asistent de laborator la Policlinica Municipală din Iași și apoi, în urma unui concurs, a lucrat până la pensionare, în anul 1986, ca biolog principal la Dispensarul Comasat Tătărași. Respectându-și promisiunea făcută cu mulți ani în închisoare, și anume aceea de a-și închina viața Domnului Iisus Hristos, în luna octombrie a anului 1993 a fost hirotonit diacon în Catedrala din Cluj, de către vrednicul de pomenire mitropolit Bartolomeu Anania. În luna ianuarie a anului 1998 a fost hirotonit preot de către același înalt prelat și a slujit la Biserica „Buna Vestire“ din Iași, până în decembrie 2008.
Părintele Mihail Lungeanu a plecat la Domnul duminică, 2 septembrie 2012.

Rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon

Un bătrân ascet învăța: Cu fiecare „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” pe care-l spunem, batem la poarta milei dumnezeiești, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbițele: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” Și răspunde Domnul Cel atotprezent: „Fiule, iertate îți sunt păcatele.”

Sunetul acesta îl aude și diavolul, căci toate duhurile vor nu vor, aud. Cum? Să spunem că există un mecanism prin care auzim „hipersunetele”. Astfel, duhurile aud cuvântul lăuntric și pot aprecia cu aproximație ceea ce se întâmplă. Și mă refer și la duhurile bune, îngerii, și la duhurile rele, demonii. Prin ceea ce gândim sau spunem, atragem harul divin sau îl alungăm; iar duhurile văd lucrul acesta. Cum explicăm faptul că atragem cu rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”? Prin faptul că vrajmașii sunt afectați direct și se ard, de aceea fug. Atunci când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat și pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcorește, iar pe duhurile rele le arde. În felul acesta înțeleg ce se petrece cu noi, din foc, căci duhurile nu sunt cunoscătoare de inimi pentru a înțelege când cineva se roagă cu smerenie sau nu se roagă cu smerenie și se vede pe sine sfânt.

„Ia să văd dacă se roagă cineva smerit – zice vrăjmașul – acesta, precum văd și aud, zice rugăciunea inimii.” Acum, cel ce se roagă face un fel de autocritică și zice: Dacă mă simt bine, înseamnă că sunt în regulă: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”repetându-o mecanic, așa, de multe ori. Dar nu este alungat vrăjmașul cu un asemenea mod de rugăciune. Cine știe din ce fel de inimă iese, din ce fel de minte sau din ce cugete… este ca și cum ar zice: „Miluiește-mă pe mine, cel preasfânt. Miluiește-mă pe mine sfântul, mai mult decât sfântul, căci nu este altul ca mine în lume. Dar cine sunt eu? Sunt unicul în lumea aceasta!”

Chiar de nu spune cineva acest lucru, ci doar are sentimentul acesta depre sine și despre rugăciunea sa, duhul său prinde o anumită stare, are o anumită expresie, fie că o percepem sau nu, dar duhul viclean o percepe imediat ca fiind o stare duhovnicească plină de sine.

Însă rugăciunea inimii făcută cu smerenie are harul care arde pe demon, nu pentru că spunem exact cuvintele respective – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!” ci fiindcă această rugăciune aduce cu sine smerenia. Nu este „fetișism” rugăciunea în sine, adică nu este un obiect magic ce mă proteajează, nu alungă demonii automat, magic, căci Dumnezeu nu pedepsește făptura Sa. Este o lucrare ce îmi aduce smerenie și pocăință, iar pentru faptul că demonul este plin de mândrie, acolo unde va mirosi mireasma adevăratei smerenii, se autodistruge și este ars. Iadul diavolului este rugăciunea făcută cu smerenie, iar bucuria lui este rugăciunea făcută cu mândrie.

Efrem Ieromonahul, Schitul Vatopedin Sfântul Apostol Andrei „Cuvinte simple din Sfântul Munte”

Cum să depășesc această stare? Mă rog mecanic.

Toți trecem prin această stare de epuizare, mai ales duminică seara; duminica este o zi foarte grea pentru preot. Cred că toți avem această problemă a rugăciunii făcute mecanic, fără prea mare tragere de inimă. Un lucru care ajută este stăruința, deoarece cantitatea în rugăciune aduce, încetul cu încetul, și calitatea.
În ceea ce mă privește, atunci când nu mă pot ruga, mă opresc pur și simplu și zic: „Doamne, Tu îmi vezi sărăcia…” și mă osândesc pe mine însumi, până când osândirea aceasta aduce rușine în inimă și simt că inima începe să ia parte câte puțin la rugăciune. Apoi, continuu, și pentru o vreme rugăciunea merge mai bine, după care iarăși mă osândesc. Și tot așa.
Iată ce puteți face atunci când nu izbutiți să vă rugați: opriți-vă și mărturisiți-I aceasta Domnului și osândiți-vă înaintea Lui rușinați, căci rușinea face ca rugăciunea să se însoțească de simțirea inimii. Când sunt într-o asemenea stare, nu mă gândesc la cantitate. Îmi cobor mintea în inimă și de acolo încerc să grăiesc Domnului cu cuvintele mele, până când inima începe să ia parte la rugăciune.

Un monah obișnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi șiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 57-58)